CAPITOLUL ÎNTÎI


— Mă întreb, spuse Micuțul, punându și mâna la ochi și uitându se în zare, dacă poți să ajungi în Anglia înot?
— Probabil că da, răspunse Legionarul, cu o voce plictisită.
— Dac ai fi pește, adăugă Bătrânul.
— Și ai avea cu tine și hrană câtă îți trebuie...
— Oricum, ți ar lua o groază de timp.
— Hm!
Micuțul își aținti din nou privirea către orizont, încruntându se și scărpinându se în vârful capului.
— Dar a făcut o careva? spuse el într un târziu.
— Sigur, dar nu de aici.
— Unde ai ajunge, dac ai porni de aici? insistă Micuțul, care nu ar fi fost el dacă nu s ar fi ținut cu ncăpățânare de o idee, când îi cășuna pe ea.
Legionarul ridică din umeri.
— Al naibii să fiu dacă știu... Poate la Dover.
— Atunci, cam cât de departe zici că ar fi? încercă iar Micuțul.
— Mm... treizeci de kilometri. Optzeci de kilometri. Un drum al dracului de greu, în orice caz.
— De ce nu l am încerca?
Bătrânul zâmbi:
— Pentru că te ai îneca înainte să ajungi la jumătate.
— Faci pariu?
— De ce nu? Sunt sigur de ceea ce îți spun!
— Desigur, murmură Barcelona, există întotdeauna și un alt punct de vedere. Dacă te ai rătăci, ceea ce ar fi foarte probabil, fiindcă fiecare părticică din mare arată exact la fel ca oricare altă părticică din mare, nu ai cum să știi unde ai ajunge până la urmă. S ar putea să fii destul de norocos să te trezești pe coasta Irlandei, dar dacă ai trece pe lângă ea, ar trebui să o ții așa tot înainte, până în Groenlanda.
— Aș fi în stare să risc, spuse Micuțul. Aș prefera să înot de acum încolo de a lungul și de a latul oceanului, pentru tot restul vieții, decât să mai lupt în războiul ăsta mizerabil.
Oricât ar părea de absurd, am început efectiv să ne antrenăm pentru asta. În fiecare zi înotam cu puțin mai departe decât în ziua precedentă, făcând mereu eforturi până când simțeam că am ajuns la capătul puterilor, regula fiind ca cel mai slab să „țină pasu" cu cel mai puternic. În ce mă privește, eu am renunțat la ideea de a ajunge înot până în Groenlanda în ziua în care eram gata să mă înec din cauza unui cârcel. Dacă n ar fi fost Gregor, pentru mine războiul s ar fi terminat. Dar vreo doi din grup și au continuat încă o vreme programul de antrenament. Amândoi s au întors la miezul nopții, după ultima lor excursie pe apă, complet epuizați, dar declarând plini de entuziasm că au văzut la orizont țărmul Angliei.
— Încă vreo două săptămâni, își dădu cu părerea Micuțul, și cred că vom reuși.
N au avut însă această șansă. Din anumite motive necunoscute nouă, paza s a dublat de a lungul întregii coaste și, înainte ca Micuțul și echipa lui de candidați la traversarea înot a Canalului Mânecii să fi găsit mijloacele de a trece neobservați, istoria a pus capăt ambițiilor lor prin debarcarea din Normandia. Războiul intervenise din nou.

NICI O CRUÞARE PENTRU PLUTONUL NOUÃZECI ȘI UNU

Se aruncau grenade în mijlocul nostru. Cazemata în care ne aflam fusese lovită deja în plin și stătea înclinată asemenea unui bețiv, cu un umăr adânc înfipt în nisip și cu celălalt arătând spre cer. Acoperișul se lăsase în jos de la mijloc.
Părerea mea este că grenadele sunt și mai diabolice decât bombele. Îți toacă nervii cu și mai multă cruzime. Zgomotul pe care îl fac este infernal, și au obiceiul să cadă unde sunt mai puțin așteptate. Când este vorba de o bombă, ai măcar șansa de a i calcula punctul probabil de aterizare.
Încă o explozie. Cazemata și a primit a doua lovitură în plin. De data aceasta, acoperișul s a prăbușit definitiv. O ploaie de țărână și nisip căzu cu zgomot pe lângă urechile noastre, bucăți de beton se făcură țăndări de jur împrejur și toate luminile se stinseră brusc. Aceia dintre noi care puteau, au ieșit afară. Maiorul Hinka fu proiectat violent, cu capul înainte, și ateriză cu un zgomot surd pe un morman de dărâmături. Se ridică de acolo încet, cu multă grijă. Avea sânge pe față, uniforma îi era zdrențuită, iar ciotul brațului drept îi ieșea într un mod grotesc printr o ruptură a mânecii. Își pierduse brațul cu doi ani în urmă. Ciotul nu apucase încă să se vindece cum trebuie.
O hoardă de șobolani chițăind se revărsă dintre ruinele cazematei dărâmate. Unul, intrând în panică, se repezi la maior, i se agăță de piept, căscându și puternic botul hidos, dând la iveală un șir de dinți ascuțiți și galbeni. Micuțul azvârli cu dosul palmei animalul, care zbură prin aer și în clipa în care atinse pământul fu apucat de camarazii din pluton și sfâșiat în bucățele.
Din larg, artileria marinei trăgea asupra noastră fără oprire, demolând încetul cu încetul zidurile de beton în care ne pusesem speranțele de a fi protejați. Trupele de infanterie recent debarcate înaintau, iar noi le respingeam cum ne pricepeam mai bine, aruncând grenade. Micuțul legăna neglijent în mână o grenadă, în vreme ce ajuta la scoaterea unui supraviețuitor de sub dărâmăturile cazematei. Îl priveam înmărmurit: cuiul grenadei era pe jumătate scos, iar el nu dădea nici un semn că ar fi observat. Micuțul însă știa ce face, când era vorba de grenade. El și cu mine eram, ca să zic așa, campionii în domeniu. Micuțul le arunca la o distanță de 118 metri; eu la 110. Până la acea dată, nimeni nu fusese în stare să ne depășească performanțele.
Între timp, distracția continua. Dura deja de câteva ceasuri bune și începuse să ne plictisească. Era ca și cum ne am fi aflat în interiorul unei tobe uriașe, în care ar fi bătut un milion de nebuni. După un timp, simțurile ți se toceau și îl percepeai ca pe un simplu zgomot de fond.
Porta propuse un joc de cărți, dar cine se putea concentra asupra lui? Nervii ne erau încordați la maximum, iar urechile ne pocneau la cea mai mică schimbare în calitatea zgomotului provocat de infernul ce făcea ravagii de jur împrejurul nostru. Bănuiam însă că aceasta nu era decât o joacă de copii, în comparație cu ceea ce, cu siguranță, avea să urmeze. Mai curând sau mai târziu, vor lansa un atac pe scară largă, un adevărat măcel. Dea Domnul să nu folosească aruncătoare de flăcări. Dacă ar face o, am fi pierduți. Știam că ei nici nu cruțau și nici nu așteptau cruțare. Avuseseră grijă să ne informeze că singura noastră posibilitate de a scăpa era să ne predăm, căci intenționau să lupte până când ar fi șters
de pe fața pământului și pe ultimul dintre noi. Propagandă, firește. Lansam și noi astfel de prostii. Când ar fi sosit momentul, fie că s ar fi folosit aruncătoarele de flăcări, fie că nu, noi trebuia să luptăm până la ultimul, cu spatele la zid, fără ca vreun gând de a ne preda să ne treacă prin mințile noastre bine instruite.
Bătrânul stătea în picioare, singur și părăsit, într un colț, legănându se ușor dintr o parte în alta, privindu și cu o expresie înghețată casca de oțel pe care o ținea cu ambele mâini. Nu știa că l privesc, și pe obrajii lui am văzut două șiroaie curate de lacrimi rostogolindu se prin stratul de fum și murdărie. Iată, mi am zis, un om care nu mai putea îndura prea mult dezgustătoarele imagini și zgomote și mirosuri ale războiului.
Bombardamentul continua. Absolut pe neașteptate, fără nici un semn prevenitor, tavanul noului nostru adăpost se prăbuși. Pentru o clipă, dominară panica și confuzia. Ca un telegraf bătând în neștire, în minte mi se întipărea gândul: deci asta simți când ești îngropat de viu. Deci asta simți când ești îngropat de viu. Deci asta... Și apoi, deodată, m am trezit în picioare, lângă Micuțul, amândoi chinuindu ne să sprijinim o traversă grea, pentru a preveni o nouă alunecare de pământ. Micuțul nu spunea nimic: stătea doar acolo, transpirând și strângând din dinți. Aveam senzația că fiecare oscior din trup mi se frânge sub apăsare. Aproape că mi doream ca Micuțul să renunțe la această luptă inegală pentru ca pe urmă și eu, fără să mă fac de râs, să pot da drumul părții mele de povară și să mă scufund în pace pentru a mi da sfârșitul sub dărâmături. Dar Micuțul rămase cu încăpățânare pe poziție și, înainte ca eu să mă fac de rușine, apăru Gregor cu un ciocan și niște proptele. Nu eram îngropați de vii, dar fusesem pe aproape.
Un capăt al adăpostului era, evident, expus încă pericolului, așa că ne îngrămădeam în tăcere și treceam fără un cuvânt, de la unul la altul, țigări aprinse și o sticlă de calvados. Singurul zgomot, în afara urletului bătăliei ce se desfășura afară, erau gemetele răniților, care te umpleau de milă. Un băietan de șaptesprezece optsprezece ani urla din toate puterile, în agonie, zăcând într un colț cu ambele picioare zdrobite până la măduvă de greutatea unui tun. L au scos în grabă și l au îmbibat cu morfină, dar eu nu aș fi pariat pe șansele lui. Oricum, sigur era că n ar mai fi putut vreodată să umble.
Porta se târa printre picioarele oamenilor, căutându și pachetul de cărți pe care l împrăștiase explozia. Legionarul desfășură calm un mic postav verde și începu să joace zaruri, cu mâna stângă contra mâinii drepte. Noi, ceilalți, stăteam în picioare, sau așezați, înghesuiți unul într altul, într o atmosferă încordată ca un arc. Atinsesem acea limită a spaimei și tensiunii care te aduce în pragul nebuniei, când orice remarcă întâmplătoare sau incident neînsemnat îi poate duce pe oameni dincolo de limita raționalului și îi poate transforma în animale sălbatice care să se sfâșie și să se arunce în luptă unul împotriva celuilalt. A fost o ușurare când a apărut o a doua hoardă de șobolani: ne a dat un pretext legitim pentru a acționa violent și, probabil, a prevenit un mic dezastru.
Orele treceau, încet, greoi, una după alta, într o procesiune ordonată, târându se înainte, spre o nouă zi sau o nouă noapte. Nu mai eram siguri ce oră era, sau de câtă vreme ne aflam acolo. Stăteam și așteptam, pur și simplu. Nu puteam face nimic altceva. Unii dintre noi fumau, alții stăteau de vorbă, alții dormeau. Majoritatea ședeau și priveau. Legionarul își strânsese demult postavul verde, iar Micuțul își scosese muzicuța și ne cânta, iarăși și iarăși, aceleași melodii. Câțiva dintre noi îl ocărau, dar majoritatea sufeream în tăcere. Dacă nu altceva, armata te învăța măcar să ai răbdare.
Afară nu puteai să ți dai seama dacă era zi sau noapte. Un nor gros de fum atârna ca un giulgiu între cer și pământ. Nu părea posibil ca cineva — sau chiar ceva — să fi supraviețuit crâncenului atac.
La un moment dat, Porta a scos cele patruzeci și nouă de cărți de joc pe care reușise să le salveze și a început să le împartă celor care stăteau în apropierea lui, dar chiar și entuziasmul lui se topi în fața totalei noastre letargii. În primul rând, era aproape imposibil să vezi cărțile fără să aprinzi mereu chibrituri, iar pe de altă parte, cui naiba îi mai păsa dacă pierde sau câștigă?
— Nici măcar să trișezi nu ți mai vine, fir ar să fie, mormăi Porta, adunând pachetul și amestecând cărțile cu un aer supărat.
Nimeni nu se deranjă măcar să nege. Continuam să ne îndeplinim istovitoarea sarcină de a aștepta.
— Ați putea să mâncați, dracului, în loc să stați pe nenorocitele voastre de funduri și să nu faceți nimic.
Porta trecu cu privirea roată peste noi, în întuneric. Nimeni nu mișcă nici măcar un mușchi. Dând din umeri cu indiferență, el își soase rația de supraviețuire și începu să o halească. Priveam cu ochii goi. Nici măcar maiorul Hinka nu comentă, deși deschiderea rației de supraviețuire, ca să nu mai vorbim de consumarea ei, era interzisă în mod expres până la, sau fără, ordinul unui comandant. Porta continuă să mestece cu sârg, folosindu și vârful baionetei drept furculiță. Când își termină rația, bău din apa ce se folosea pentru răcirea mitralierelor. Nimeni nu protestă. Nimănui nu i păsa. Cine ar fi vrut să răcească mitralierele când în orice clipă era în pericol să fie făcut fărâme de către inamic? Porta, aparent impertubabil, își încheie masa scobindu și unicul dinte rămas cu o bucată de cârpă unsuroasă, folosită la curățirea puștilor. Se așeză apoi pe spate, cu mâinile sub cap și cu un zâmbet de mulțumire pe buze, ca unul care ar fi terminat o masă cu trei feluri de mâncare și o sticlă de vin.


În sfârșit, bombardamentul dădu semne că s ar potoli. Ne ridicarăm cu grijă, luarăm puștile în mână, împinserăm plăcile protectoare din dreptul deschizăturilor din zid și instalarăm mitralierele în poziție. Ar fi fost un adevărat miracol dacă, în iadul lumii de afară, cineva ar mai fi rămas în viață. Peisajul devenise de nerecunoscut de când îl văzusem utima oară. De jur împrejur, pe distanță de kilometri, zăceau împrăștiate dărâmături. Instalațiile cu sârmă ghimpată, supravegheate cu atât drag de Rommel, dispăruseră cu desăvârșire. Maiorul Hinka făcu încercări disperate, dar lipsite de succes, de a contacta baza la telefonul de campanie. Nu mai exista telefon. Nu mai exista bază. Toate pozițiile pe care le deținusem fuseseră pesemne rase de pe fața pământului de bombardament.


Iar acum, inamicul se revărsa din ambarcațiunile de desant și mișuna cu miile pe plaje. Val după val de figuri îmbrăcate în kaki, cărora nici nu le trecea prin minte că ar putea să mai întâmpine vreo opoziție. La urma urmei, cine ar fi putut supraviețui atacului sălbatic, pentru a putea opune vreo rezistență?
Și apoi, deodată, mortierele începură să arunce o cascadă neîntreruptă de grenade în mijlocul hoardelor kaki. Pentru o clipă, infanteria ezită,dădu înapoi, evident șocată de această primire neașteptată. Comandanții lor nu le oferiră nici un răgaz. Dădeau ordine cu glas ridicat, încolo și încoace, și își grăbeau oamenii prin mișcări nerăbdătoare de brațe și zmucituri din cap. Mitralierele tăiau în plin în șirurile care se apropiau, secerându i cu zecile. Aruncătorul de flăcări al lui Porta își trimitea limbile lui drăcești printre aceștia, înhățând ici pe câte unul, dincolo pe altul. Ne ridicarăm din gaura noastră de iad pentru a i privi cum mor. Era acum rândul nostru să le arătăm ce înseamnă o distrugere în masă. Siluetele în kaki cădeau una peste alta, călcau peste camarazii lor căzuți, se împiedicau și se încurcau în picioare, dar continuau să vină. Am văzut un soldat împiedicându se de un morman de dărâmături și străpuns în cădere de sârma ghimpată ascunsă. Þipetele lui erau îngrozitoare chiar și pentru urechile mele surescitate. A fost o binefacere când, prins în focul mitralierelor, a fost aproape tăiat în două. Cel puțin au încetat țipetele.
Maiorul Hinka se ridică brusc în picioare și se năpusti afară strigându ne să l urmăm. Pornirăm pe urmele lui, cu Micuțul și Legionarul în frunte. Cu o mână țineam arma care atârna la spate, prinsă de cureaua agățată în jurul gâtului. Cu mâna liberă, trăgeam grenade de la brâu și le aruncam în puzderia de inamici. Peste tot în jurul nostru, erau oameni care țipau, strigau, trăgeau cu arma, încurcați în sârma ghimpată, murind în tăcere pe nisipul îmbibat cu unsoare. Chiar în fața mea a răsărit un soldat în kaki. Își pierduse casca. L am izbit cu genunchiul în stomac, l am doborât cu patul puștii, l am lăsat lat acolo și am alergat mai departe. Deodată mi am dat seama că Barcelona era lângă mine. Ne am croit drum împreună, bălăcindu ne cu bocancii noștri grei într o mare de sânge și cadavre.
Iar acum, inamicul se retrăgea. La început lent, apoi accelerându și gradat ritmul, până s a ajuns la o năvală nebunească spre mare, lăsând în urmă, în goană, arme, măști de gaze, căști. Venise rândul nostru, și triumfasem. Dar cum și de ce, pentru cine și în ce scop? Pentru Patrie? Pentru Führer? Pentru onoare, pentru glorie, pentru medalii și promovare? Nicidecum. Nici pe departe. Am luptat din instinct. Pentru a ne conserva prețioasele noastre vieți cu orice preț. Și fiecare minut fusese un coșmar. Ba luptând umăr la umăr cu un prieten, ba, în clipa următoare, întorcându ți capul să constați că ceea ce fusese cândva o ființă umană acum nu mai este decât o masă sângerândă de carne sfârtecată și de oase zdrobite. Și timp de câteva minute te simți distrus, simți că lacrimile te îneacă, îți izbești capul cu patul puștii, simți că înnebunești, nu mai suporți. Iar câteva clipe mai târziu, ești din nou în focul bătăliei, luptând din nou pe viață și pe moarte, plin de ură pentru toți și pentru toate, luptând pentru a ucide și ucigând din plăcere.
De îndată ce sosi un moment de acalmie, gândurile lui Porta se întoarseră din nou la mâncare. N am cunoscut niciodată pe cineva care să mănânce atât de mult și atât de des, ca acest om. Iar în timp ce el ședea și se îndopa, Micuțul porni să și îndeplinească obișnuita sarcină macabră de a inspecta gurile cadavrelor pentru a găsi dinți de aur pe care îi extrăgea cu grijă și îi băga într un săculeț pe care l ținea totdeauna asupra sa. Bătrânul obișnuia să facă mare scandal și să bombăne că o să l ducă în fața Curții marțiale, dar nu se inventase încă amenințarea care să aibă cel mai mic efect asupra Micuțului.
Cei mai mulți dintre noi ne întinsesem pe jos, în spatele adăpostului de beton și îl priveam pe Porta cum își deschidea prada — cutii cu conserve șterpelite cine știe de pe unde. Se dovedi că prima cutie era plină de unsoare pentru curățat armamentul. La fel și a doua. Și a treia, și a patra. Era clar că tâmpitul jefuise un depozit de armament. El era însă singurul căruia nu i se părea amuzant ce se întâmplase, și chiar începu să amenințe că ne sparge capul, până când Legionarul îi abătu atenția sugerând că ar trebui să legăm cutiile de o grenadă de mână și apoi totul de un baton de fosfor, ca să le aruncăm în rândurile inamice. Dacă nu ar fi pus Bătrânul piciorul în prag, Porta ar fi încercat, fără îndoială, noua armă, acolo și atunci.
Atacul începu din nou. Mitralierele se înfierbântaseră la maximum. Barcelona mânuia mortierul cel mare, iar mănușile lui cu armură de oțel atârnau în zdrențe. Nu cunoșteam repaus, nu aveam loc să respirăm, nu aveam timp să gândim. Lupta era pe viață și pe moarte, și atât noi cât și inamicul înotam în sânge până la glezne. Fâșia de nisip care ne despărțea, odată atât de lină și argintie, se transformase acum într un amestec inform, lipicios, brun ruginiu.
În depărtare, pe mare, părea să fi crescut o adevărată pădure de catarge. Între mare și plajă, o puzderie de nave de desant revărsau tot mai multe siluete pe uscat. Multe mergeau numai câțiva metri pe plajă, înainte de a se prăbuși definitiv. Dar asaltul continua. O întreagă armată era aruncată pe coasta Normandiei pentru a ataca. Dacă încercarea dădea greș, le ar fi trebuit cu siguranță ani de zile înainte de a și putea aduna forțele pentru a face o nouă tentativă.
Toți eram, de acum, pe jumătate înnebuniți de sete, și nu mai făceam nazuri ca mai înainte în a i urma exemplul lui Porta și a ne îmbuiba cu apa folosită pentru răcirea mitralierelor. Era caldă, unsuroasă și urât mirositoare până la dumnezeu, dar șampanie să fi fost, nu era mai binevenită. De altfel, nici noi nu eram prea frumos mirositori, dacă tot veni vorba.
Un grup dintre ai noștri stătea și privea cu indiferență cum un soldat necunoscut ardea până se făcea scrum, într o pală de un albastru pur. Era un nou tip de grenadă folosită de inamic. Conținea fosfor și ardea violent în contact cu aerul.
Explozii puternice, izbucnite ca la un semnal, ne au aruncat din nou în acțiune. Þâșnirăm înainte, înlăturându i grăbiți pe muribunzi și răniți, dintre care mulți ni se agățau de picioare, se târau spre noi prin nisipul năclăit. Era contraofensiva, nu aveam nici timp, nici lor de milă. Alergam înainte, cu grenadele șuierând pe la urechi și explodând în dreapta și în stânga. Alergam fără să ne gândim la nimic, orbește, ca roboții. Cine stătea pe gânduri, era pierdut.
Și mai multe vapoare, și mai multe ambarcațiuni, și mai multe nave de desant. Siluetele în kaki care ieșeau din apă și se revărsau pe plajă păreau să nu se mai sfârșească. Dar majoritatea nu erau decât niște copii. Tot ce știau învățaseră acasă, pe terenul de instrucție, în cursul manevrelor, în sala de lectură. Aici era botezul focului pentru ei, și alergau ca nebunii, nevinovați, spre gurile puștilor noastre.
Încet, ne retrăgeam. Englezii ne urmăreau. Îi ademeneam până ajungeau exact acolo unde doream noi, dedesubt, în bătaia aruncătoarelor noastre de flăcări. Ei se făceau una cu pământul, căutându și adăpost în spatele povârnișurilor calcaroase ce se ridicau pe plajă. Cât despre noi, ne adăposteam printre ruinele de beton ale cazematei, strecurându ne în cratere și gropi de obuze. Eram jegoși, eram extenuați și miroseam îngrozitor. Nu încape îndoială. M am trezit dorindu mi, în mod absurd, să putem fi comparați, în starea în care ne aflam, cu bravii luptători de la Nürnberg, toți membri devotați al Partidului, care executau marșuri și contra marșuri ca niște jucării mecanice, în veșnică paradă, cu toată pompa strălucitoare și cu figurile sufocant de bine îngrijite, bătând în tobe, suflând în trompete și fluturând frumoasele lor stegulețe. Noi zăceam murdari, plini de sânge și de păduchi, în tranșeele noastre, dar eu aveam cumva sentimentul că, în comparație cu noi, marionetele acelea de la Nürnberg puteau să pară complet stupide!
M am uitat întâmplător spre camaradul din stânga. Și a arătat dinții către mine, în ceea ce trebuia să fie un zâmbet, și m a străfulgerat gândul că el nu mai era o ființa umană, ci un animal sălbatic. Eram toți animale sălbatice, noi toți cei care luptam în acest război nenorocit. Un geamăt de mânie și spaimă se ridică și mă înăbuși, mă făcu să tremur din tot trupul și să mi clănțene dinții. Am mușcat cu furie patul puștii, am strigat și am urlat, am chemat o pe mama așa cum fac întotdeauna bărbații când îi lasă brusc nervii. Era o melodie frecventă în linia întâi. Mai devreme sau mai târziu, tuturor ni se întâmpla asta. Și atunci, nu aveai decât un singur gând: să scapi dracului de acolo! Să te ridici și să fugi! La dracu' — Curtea lor marțială; la dracu' — închisorile lor, Torgau rile lor; la dracu' — toată adunătura lor de rahat...
Am fost oprit cu o zmucitură, de mi au trosnit oasele, de un genunchi înfipt în spate. O mână uriașă m a apucat de păr. O alta, la fel de mare, mi a îndesat casca înapoi în cap. M am uitat în sus și l am văzut pe Micuțul.
— Respiră adânc și liniștește te, spuse el, ciudat de rațional având în vedere persoana. O să treacă, bătrâne, o să treacă. Nu te speria, cât ai capul încă pe umeri.
Îmi rânji încurajator, dar fără nici un folos: mă lăsaseră nervii, și odată cu ei și autocontrolul. În trecut, văzusem asta întâmplându li se altora, urma s o văd întâmplându li se și mai multora în viitor. Poate și lui Porta, Micuțului însuși. Bătrânul fusese pe aproape, Legionarul trecuse de câteva ori prin ea, deși era, un adevărat veteran, cu o experiență de 14 ani. Dar deocamdată era rândul meu să sufăr, și stăteam tremurând în strânsoarea de urs a Micuțului. El îmi șterse sudoarea de pe fața cu o bucată de cârpă murdară, mă împinse mai adânc în ruinele cazematei și imi înfipse o țigară între buze. Mi am dat seama, vag, că Bătrânul se târa spre noi.
— Ce se ntâmplă? Nu te simți prea bine? Respiră și încearcă să te relaxezi. Ghemuiește te aici până îți trece. N ai de ce să intri n panică, n o să reînceapă lupta imediat.
Calm, scoase o rolă de leucoplast, rupse o fâșie și mi o lipi pe rana întinsă ce mi brăzda fruntea. Cum și când o căpătasem, nu mi puteam aminti. Continuam să suspin, dar țigara avea un efect liniștitor. Și, mai presus de orice, nu mai eram singur. Eram cu prieteni, prieteni cărora le păsa, prieteni care înțelegeau. Știam sigur că și ar risca viața pentru mine, că și ar împărți ultima coajă de pâine cu mine. Probabil că, singura consolare a războiului este această prietenie extraordinară și generoasă între oameni constrânși să trăiască și să lupte împreună zi după zi, săptămână de săptămână, nu se știe pentru cât timp.
Treptat, m am calmat. Criza trecuse și știam că, deocamdată cel puțin, puteam să continui să lupt. Vor veni și alte atacuri, aproape sigur. Și se vor năpusti asupra mea brusc, fără nici un avertisment. Era însă inutil să mă gândesc prea mult la asta, pentru că aș fi înnebunit.
Bătrânul propuse să jucăm cărți. Ne așezarăm în gropile noastre de beton, ei mă lăsară să câștig, eu știam că m au lăsat, ei știau că am știut, dar, ce dumnezeu, eram prieteni. Și deodată, fără nici un motiv, ne apucă râsul, și deși viața nu era chiar roză, nu mai era nici așa de cumplită ca înainte.
Ziua Z plus 1. Ziua de după... Contactul cu inamicul fusese întrerupt. Pierderile de ambele părți erau îngrozitoare. Nu prea mai rămăsese sat neatins de jur împrejur. Cele mai multe fuseseră făcute una cu pământul. Porta continua să mănânce. Cred că ar fi putut devora o vacă întreagă fără să sufere consecințe vizibile. Înalt, subțire și osos, tras la față și cu ochii adânciți în orbite, mânca, râgâia, trăgea vânturi, mânca din nou, râgâia din nou, părea permanent într o stare vecină cu inaniția. Și totuși rămânea expresia celei mai zdravene sănătăți. Mașina de război îi dereglase în mod evident metabolismul.
De data asta, avusese un festin cu fasole. Nu mai dăduse de cutii cu unsoare, ci descoperise o ascunzătoare cu conserve argentiniene cu carne de vită. Am tăiat o bucăți și am încălzit o în căștile de metal, la spirtiere. Porta amesteca încet, cu vârful unei baionete, Micuțul îi adaugă un strop de rom pe care l furase de pe undeva. Până și maiorul Hinka consimți să ni se alăture la mâncare. Era cea mai bună din tot ce mâncasem de multă vreme încoace.
Eu eram de pază la mitralieră. Era o sarcină neplăcută, căci o ceață groasă părea să se ridice din fiecare groapă și să se întindă pe pământ ca un giulgiu. Din când în când, câte o rachetă sau un trasor își croiau drum prin pâclă. Camarazii mei dormeau încovrigați pe jos, ca niște câini. Cădea o ploaie ușoară, iar vântul trecea pe undeva, pe deasupra ceței. Eram singur și era al naibii de frig. M am înfofolit mai tare în mantaua mea cea grozavă, mi am tras casca pe urechi, dar ploaia tot își croi drum și începu să mi șiroiască rece pe spinare.
Verifică mitraliera. Verifică precutorul, verifică alimentarea și ejectorul de cartușe. Era o treabă plictisitoare, dar viețile noastre puteau depinde de ea.
De undeva, dincolo de punctul unde consideram că se află inamicul, se auzi un zgomot slab, scurt, ca un declic. Insidios și ca de oțel. Oare ce mai pregăteau acum? Ascultare atentă de câteva minute, dar nu se întâmplă nimic.
Mai încolo, spre dreapta, e o păpădie, de un galben strălucitor, înălțându se stingheră în pustietate. Singura floare, pe o întindere de kilometri de jur împrejur. Cum era oare țara asta înainte să vină războiul și să o distrugă? Copaci, câmpii și vaci. Piciorul cocoșului și margarete. Iarbă grasă, verde, pământ mănos, garduri vii frumos îngrijite și poteci unduitoare. Cum arată acum? Desfigurată și însângerată. Mă întreb unde s au dus oamenii, mai trăiesc ei oare, se vor mai întoarce oare vreodată?
Departe spre nord, răpăitul artileriei grele. Deodată, cerul se aprinde, devine purpuriu închis. Trebuie să fie Omaha, unde debarcă americanii. Mă întorc spre sud și urmăresc traseul rachetelor în flăcări care brăzdează cerul nopții și distrug orice formă de viață oriunde ating pământul.
Porta vorbește în somn. La început îl asculți, doar doar va spune ceva interesant, dar curând ți se face lehamite. Monologurile lui nocturne sunt, mai mult ca sigur, mereu pe aceeași temă: mâncarea. Pe tăcute, Legionarul își părăsește poziția încovrigată din timpul somnului și pornește în căutarea unui colțișor mai întunecat. Face un zgomot ca de cascadă. E greu de înțeles cum poate cineva să doarmă într o asemenea larmă, dar, incredibil, ei dorm. Legionarul se întoarce împleticindu se și se prăbușește cu un geamăt între Micuțul și Gregor. Micuțul tresare în somn. Gregor se întoarce pe spate și începe să sforăie.
Noaptea se scurge greu. După un timp, îmi dau seama că visez, iar visul este atât de viu încât pare că se întâmplă în realitate. Am din nou cinsprezece ani. Mă aflu iar în Copenhaga. Văd clar străzile umede și alunecoase de atâta ploaie. Este o noapte ca aceea în care l au înhățat pe Alex. Ne pierdeam vremea fără nici o noimă, ca toți tinerii șomeri din Copenhaga, când s au năpustit asupra noastră; erau patru contra noastră, doi. Dar ne am bătut cu ei, am reușit să scăpăm și nu ne am oprit din goană până am ajuns la Havnegade. Pe unul îl izbisem eu în burtă. Eram destul de încântat. Alex și cu mine îi uram pe curcani. Era o chestiune de mândrie să le poți răspunde cu aceeași monedă.


În seara următoare însă, am așteptat zadarnic în fața restaurantului Wivel, lângă gară, căci Alex nu s a mai arătat. Ne înțelesesem să ne întâlnim acolo ca să putem da târcoale pe la bucătării. Uneori, câte un bucătar mai bun la suflet deschidea ușa din dos și azvârlea resturile din farfuriile bogătașilor în mâinile nerăbdătoare ale cerșetorilor și șomerilor. Alex însă n a venit deloc. Nu l am mai văzut niciodată. Am aflat mai târziu că îl ridicaseră în timpul uneia din raziile lor periodice, odată cu un tânăr suedez (Ce naiba căuta în Copenhaga? Ar fi trebuit să aibă mai multă minte decât atât.) și îi trimiseseră pe amândoi în detenție în Iutlanda. Alex a evadat de câteva ori, dar de fiecare dată a fost prins. Într o bună zi, i am văzut fotografia în ziar. Se îmbarcase clandestin pe un vapor, Odin, și se înecase când acesta s a scufundat. Nu sunt foarte sigur, pentru că s a întâmplat demult, dar cred că am plâns când am citit știrea. Alex fusese prietenul meu. Singurul meu prieten. După ce a murit el, n am mai scăpat niciodată de senzația că sunt complet singur pe lume.
Mi am trecut mâna amenințător, mângâietor, peste încărcătorul mitralierei. N aveam decât să trag piedica, și ea ar fi fost gata pregătită pentru sarcina i ucigătoare... Doamne, cum mai uram așa numitele lor democrații, cu tiradele lor ipocrite și interminabilele lor minciuni! E așa de ușor să stai și să dai sfaturi când te afli la loc sigur, cu burta plină și ți e cald și bine. Dar ce se întâmplă cu cei 275.000 de șomeri din Copenhaga? Și asta numai în Copenhaga! De ce nu i ai împușca pe toți, să termini odată cu ei? Asta le ar rezolva câteva din problemele lor democratice.
Ultimul Crăciun la Copenhaga... Ce bine mi aminteam de acel ultim Crăciun! Îmi aminteam cum îmi târam picioarele pe străzi, fără mănuși, cu mâinile înfundate în buzunarele găurite, răscolind zăpada cu pantofii mei jerpeliți, privind în sus către luminile feerice din pomul din mijlocul Pieței Primăriei. Uram pomul acela. Era simbolul siguranței și mulțumirii de sine. Al siguranței lor, nu a noastră. M am apropiat și am urinat pe el, cât de sus am putut, și apoi m am îndepărtat lăsând o urmă gălbuie în zăpada înghețată.
Rătăceam singur pe Vesterbrogade. La fiecare fereastră vedeai câte un pomișor sau luminițe aprinse, sau frumoase figurine de hârtie. Crăciun fericit! Sărbători fericite tuturor! Erau cuvintele de ordine pe buzele oricui. Crăciun fericit, Crăciun vesel. Doar vorbe frumoase, nimic mai mult. Nu însemnau nimic. Încearcă numai să bați la o ușă și să cerșești din bucatele de Crăciun, și te vei trezi cu un picior în fund cât ai clipi. Și cu toate acestea, era perioada bunelor intenții, iar ei erau mulțumiți de ei înșiși și împăcați cu întreaga omenire.
A doua zi de Crăciun, târziu după amiază, m am întâlnit cu un băiat pe care îl cunoșteam, pe nume Paul. O mulțime de lume se grăbea spre cinematograf, deoarece era ziua în care schimba programul și rula un film nou. Îmi amintesc că rulau o mulțime de filme despre război și unul despre moartea lui Al Capone. Toate erau foarte sângeroase, foarte potrivite pentru acea perioadă a anului. Paul și cu mine ne am așezat într o cafenea și am împărțit o ceașcă de cafea și un corn. Undeva pe strada respectivă, mai în jos, era un post de poliție, așa încât nici unul dintre noi nu ne puteam simți la largul nostru.
— Ce părere ai avea de o slujbă? mă întrebă Paul după un timp.
Vorbise foarte degajat, ca și cum ofertele de serviciu ar fi fost pe toate drumurile.
M am uitat fix spre el și am ridicat din sprânceană, sceptic.
— O slujbă adevărată, cu plată adevărată în fiecare vineri, spuse el, mai degajat ca oricând.
— Fugi de aici! spusei eu.
— Vorbesc serios.
A urmat o pauză. Îl priveam sfidător fără să cred un cuvințel din toate acestea și provocându l să continuie, să spună limpede ce vrea să zică. După puțin timp dădu din umeri.
— Am crezut c ar putea să te intereseze... Mi a dat cineva o adresă din Germania. Ei duc într adevăr lipsă de brațe de muncă acolo, dacă poți să ți închipui așa ceva... Sunt dispuși să te învețe o meserie și să te plătească în același timp. Este o fabrică, nu știu de care... Mi s a spus că într un an poți agonisi o sumă destul de bună.
O clipă am rămas încremenit. Să ai o slujbă... bani de buzunar... burta plină, haine pe tine și un pat adevărat în care să poți dormi... Și acuma îmi vine greu să cred că a fost adevărat. Înainte de a putea întreba mai multe amănunte, apăru lângă noi proprietarul cafenelei gesticulând furios și arătându ne ușa. Exista o limită pentru timpul pe care îți permitea să l petreci de vorbă în cafenea cu o singură cafea și un corn.
Cinsprezece zile mai târziu, Paul și cu mine soseam în Berlin după ce călătorisem ca pasageri clandestini într un tren de marfă Foarte curând după aceea, Paul a murit într un accident la fabrici și, ca urmare, am intrat în armată.
Pentru prima oară în mai mulți ani decât îmi puteam aminti, mâncam trei mese pe zi și dormeam noaptea într un pat. Munca era grea, dar la fabrică fusese și mai greu. Încet am început să mă îngraș, gropile din obraji s au împlinit, au început să mi se dezvolte mușchii. Mi am îngrijit dinții cariați și sparți la dentistul armatei și totul pe gratis. Mi s a dat o uniformă frumoasă și am cunoscut luxul de a schimba lenjeria o dată pe săptămână. Dintr o dată, devenisem o ființă umană. Dintr o dată, am înțeles ce este fericirea.
Apoi a venit războiul și odată cu el s a sfârșit și fericirea de a trăi pe care o aflasem de curând. Camarazii împreună cu care trăisem de când intrasem în armată fuseseră uciși, mutilați sau transferați în alte unități. Noi, soldații, nu mai eram tratați ca ființe umane, ci ca instrumente necesare ale războiului. Eram importanți dacă se dorea continuarea războiului, dar la fel de necesare erau tancurile și tunurile și minele. Zilele lenjeriei curate și ale tratamentului dentar gratuit apuseseră. Devenisem zdrențăroși și murdari, nespălați și plini de paraziți. Frumoasele uniforme gri verzui, de care eram atât de mândri cândva, se decoloraseră până ce ajunseseră de culoarea și consistența cârpelor de vase. Regimentul își pierduse identitatea, contopindu se cu restul mașinii de război. Și părea că tot timpul suntem în marș. Mărșăluiam pe ploaie, mărșăluiam pe vreme însorită; mărșăluiam pe cele mai groaznice călduri și pe cele mai groaznice friguri; pe ceață și pe zăpadă, pe gheață și prin noroi, ne potoleam setea bând apă din lacuri acoperite cu mușiță, sau din șanțuri pline de buruieni. Ne înfășuram picioarele în cârpe când ni se găureau bocancii. Și la ce te puteai aștepta în viitor pentru a păstra vie o rază de speranță? Pentru oricare dintre noi erau numai trei variante posibile: ori erai atât de grav rănit încât puteai fi reformat ca nefolositor; ori puteai fi luat prizonier și să scapi de război într un lagăr de prizonieri", ori — cel mai sigur — să sfârșești sub o lespede singuratică la marginea vreunui drum necunoscut.
Visului meu i a pus capăt lumina orbitoare a unei flăcări ce ardea pe cerul nopții. Instinctiv, m am aruncat la pământ și m am târât pentru a mă adăposti. Nu a fost nevoie să i trezesc pe ceilalți: reacțiile lor au fost la fel de spontane cu ale mele. Ce se întâmpla oare acolo, afară, în „Þara nimănui"? Am tras piedica mitralierei. Bâtrânul lansă o rachetă luminoasă și terenul din fața noastră fu scăldat în lumina crudă a acesteia. Ne țineam respirația și ascultam. De undeva, din depărtare, se auzeau vibrațiile unor motoare grele și, din când în când, un răpăit ascuțit de mitralieră.
— Tancuri, șopti Gregor cam agitat.
— Vin spre noi, încuviință Porta.
Bătrânul lansă încă o rachetă. Liniște. Afară, în beznă, dincolo de lumina rachetei, nu mișca nimic, și totuși știam că e ceva acolo. Stăteam înțepeniți, cu urechile ciulite și cu ochii țintă. Mâneca goală a hainei maiorului Hinka flutura încoace și încolo, în bătaia vântului. Lumina pieri, și îndată auzirăm scrâșnet și zăngănit de șenile, venind din întuneric. Soseau tancurile. In aceeași clipă ne am pus în mișcare, pregătind aruncătoarele antitanc.
Era o întreagă armată. Pământul se cutremura și gemea sub ele. Îl puteai zări deja pe primul, înaintând pe coama stâncoasă, unul din șirul lung, cenușiu, de monștri preistorici.
Sub focul încrucișat de mitraliere grele, ne am târât afară, în „Þara nimănui", pentru a instala aruncătorul de grenade antitanc Pak. Nu trecu mult până l am pus la punct, și nici până când rachele lui își atinseră ținta. S a auzit un zgomot ca de tunet și un fulger roșu, strălucitor, a brăzdat cerul. Churchill ul din frunte încasă o grenadă exact sub turelă, și ceea ce, câteva secunde mai înainte, era o fortăreață amenințătoare din oțel, îndreptându se cu lăcomie spre pradă, se transformase brusc într un uriaș foc de artificii.
La cincizeci de metri depărtare, înspre partea dreaptă, un Cromwell își croia drum, huruind, către noi. Micuțul se întoarse, își potrivi liniștit aruncătorul de flăcări pe umăr, ținti închizând un ochi și apăsă pe trăgaci. O limbă de flăcări izbucni până departe. Cromwell ul avu aceeași soartă ca și Churchill ul.
Scena se repetă, cu mici variații, de nenumărate ori. O mulțime de tancuri pieriră în flăcări, o mulțime de oameni fură arși de vii, dar mereu veneau alții din urmă să le ia locul. Oameni și tancuri se revărsau asupra noastră într un șuvoi neîncetat. Pak ul fusese ras de pe fața pământului, iar artileria inamică se distra acum pe socoteala noastră. Aerul era plin de resturi zburătoare, din care unele de origine umană. Un fum fetid ne umplea plămânii, ne ardea gâtul și ochii. Urechile ne răsunau dureros din cauza nenumăratelor explozii. Zăceam lipit de pământ, cu pumnii strânși, cu capul pe jumătate îngropat în nisip. Acum înțelegeam de ce oamenii numesc pământul „mamă" și îl venerează. Așa murdar și plin de sânge cum era în acel moment, el era totuși o mare mângâiere.
La câțiva metri de mine, am văzut un soldat englez lipit de pământ ca și mine. M a văzut și el în aceași clipă. Și pot spune că în aceași clipă ne pregăteam să ne ucidem reciproc. Eu nu voiam să ucid, nu aveam nici ură personală împotriva lui, dar, pe de altă parte, nu voiam nici să fiu eu cel ucis. Fără doar și poate, el simțea la fel. Legile războiului cereau ca unul din noi să moară, și nu era timp atunci să stai să te gândești dacă legile erau înțelepte și bune. Se punea problema ca tu să omori pe altcineva ca să poți trăi.
Aveam o grenadă în mână. Fără îndoială că și soldatul englez avea una. Am tras cuiul grenadei cu dinții. Ședeam acolo și număram. Douăzeci și unu, douăzeci și doi, douăzeci și trei, douăzeci și patru... Grenada a șuierat prin aer spre soldatul englez. În calea sa, a trecut pe lângă a lui care șuiera prin aer, în direcția mea. El o aruncase în exact același moment. Dar nici una nu a nimerit. Evident, am avut amândoi aceleași reacții și ne am rostogolit din calea lor la timp pentru a ne salva pielea. Eu am făcut un salt până la mitralieră și am tras câteva rafale. Explodă o a doua grenadă. De data aceasta era gata să mă nimerească. În fața mea izbucni un fulger viu. Mi am simțit capul — bine acoperit cu casca de oțel — plesnind, parcă, din încheieturi. Un moment am simțit frica, iar apoi, aproape imediat, m a cuprins o furie nebună. Până în acea clipă nu resimțeam o ură personală contra inamicului. A l ucide era o necesitate. Acum devenise o plăcere perversă. Fără îndoială, nu aveam intenția să mor pe câmpurile mocirloase ale Franței.
Ne am aruncat unul asupra celuilalt, în luptă corp la corp. Era o luptă crâncenă pentru supraviețuire, fără scrupule. Ne am lovit cu paturile armelor, ne am izbit unul pe celălalt cu bocancii noștri grei, ne am zgâriat și ne am tăiat cu baionetele. Englezul mi a pus piedică și am simțit o durere ca o împunsătură ascuțită. M am năpustit asupra lui cu o furie reînnoită. Din nefericire pentru el, i a căzut casca. S a ales cu o rană adâncă în frunte, mare cât un pumn.
Eram prea istovit ca să mai continui lupta. Deocamdată nici nu era nevoie, deoarece omul zăcea la picioarele mele. L am privit cu prudență, dorind să l văd mort, să se sfârșească odată. Puteam să pun eu capăt luptei, dar, la fel de brusc cum mă cuprinsese, setea mea de sânge dispăru. Omul privea în sus spre mine cu ochii lipsiți de expresie, cu respirația gâfâită, crispându se dureros... Sângele îi acoperea fața, scurgându i se din colțul gurii. M am simțit slab și vulnerabil. Mă durea piciorul și dacă vreunul din camarazii lui m ar fi găsit acolo, nu mă puteam aștepta la milă. M am întors să plec, dar respirația gâfâită a omului pe care încercasem să l omor mă ținea pe loc. Am îngenuncheat în grabă lângă el, i am bandajat fruntea cât am putut mai bine, am scos bidonul meu de apă.
— Bea, spusei poruncitor.
El continua să mă privească fără să facă vreo mișcare pentru a primi apa. Ce aștepta prostul? Vroia să i pun eu bidonul la gură și să risc să mi bage un cuțit în coaste? I am lăsat apa la ndemână și am fugit cât am putut să mi scap pielea, la adăpost, de partea noastră, în ciuda schijelor care zburau în toate părțile și a grenadelor rătăcite. L am găsit pe Legionar ghemuit sub rămășițele arzânde ale unui „Churchill", trăgând rafale rapide cu automatul lui. Nu prea departe l am văzut pe Micuțul cu fața iluminată de flăcări, având figura aporape satanică. Mi am scos batista din buzunar și am legat o strâns în jurul piciorului.
Deocamdată, inamicul fusese respins. Aveam un moment de respiro, dar acesta putea să fie foarte scurt și noi profitam cât mai mult de el. Porta înfuleca a cincea cutie de carne conservată, Barcelona trecea din mână în mână o sticlă cu gin, Bătrânul se jucă în dorul lelii cu un pachet de cărți. În spatele nostru, Formigny era în flăcări. Bombardierele grele „Wellington" erau în aer, deasupra Caen ului, și flăcările se ridicau sus, spre cer. Sub noi, pământul tremura și se zguduia anticipând, parcă, o catastrofă.
Într un jeep abandonat, Porta găsise un gramofon vechi și câteva plăci. Le am pus să ne cânte una după alta, îmbătați de sunetul muzicii după zgomotele oribile, obișnuite ale luptei, și după ce am ascultat o pe ultima le am luat din nou de la capăt. Eram la a treia rundă când din penumbră ieși un grup de soldați care veneau spre noi. Păreau neînarmați. Purtau un steag cu o cruce roșie mare și pe căștile lor purtau aceeași emblemă. Micuțul ridică arma, dar înainte ca el să poată trage, Bătrânul i o zmuci din mână.
— Ce dracu' vrei să faci?
Micuțul se întoarse spre el indignat.
— De ce se îngrijesc numai de răniții lor? Ai noștri de ce nu sunt ridicați?
— Cine trage în ăștia de la Crucea Roșie, zise Bătrânul, să aștepte de la mine un glonț direct între ochi. E clar?
A urmat un moment de liniște plină de stinghereală, apoi Porta izbucni în râs.
— Tu ai greșit războiul, Bătrâne! Ar trebui să te înrolezi în Armata Salvării, acolo ai ajunge general în doi timpi și trei mișcări!
Se întoarse și scuipă, dar Bătrânul dădu dovadă de înțelepciune rămânând liniștit. Nimeni nu se mai încumetă să ridice arma.
Ultimul dintre răniți fusese ridicat, ultimul dintre brancardieri trecuse înapoi linia inamică. Era liniște peste tot. Și apoi, deodată, sus în tranșee, un tânăr locotent dădu un țipăt ascuțit și căzu pe spate, în noroi. Glonțul unui machisard își găsise ținta. Un alt glonț veni șuierând în direcția noastră și în câteva momente lupta sângeroasă reîncepu. Trei mitraliere își răpăiră replica și câțiva din echipa de brancardieri căzură. Legionarul sări în picioare înaintea noastră și alergă înainte,strigând spre noi să l urmăm, așa cum făcuse de atâtea ori în trecut, în stepele înghețate ale Rusiei, pe povârnișurile de la Monte Cassino.
În îngrozitoarea ambuscadă care urmă, aproape întreaga echipă de brancardieri șl răniții pe care îi culeseseră au fost făcuți una cu pământul. Încă o dată, pământul se umplu de cadavrele oamenilor din ambele părți. Era nevoie de o nouă echipă de brancardieri pentru a ridica noii răniți. Atac, contraatac. Moartea era cuvântul de ordine.
Nu exista nici o cruțare pentru Plutonul 91.




CAPITOLUL DOI

Porta se juca cu aparatul de radio întorcând butoanele într o parte și în alta, încercând să izoleze vocea sonoră a postului B.B.C., dintre bolboroselile și pocnetele ce se auzeau.
— Ești nebun, spuse Heide dezgustat. Te lași prins în joc și dus la tăietor fără să clipești... De fapt, ce rost are? Nu poți crede un cuvânt din ce spun ei, chiar dacă îi prinzi.
Porta făcu un semn din mână.
— Taci din gură, pentru Dumnezeu! Asta e, i am prins.
Sunetele unui gong puternic, foarte deliberat și amenințător. Apoi vocea rece, corectă, a postului de radio B.B.C.:
„Ici Londres., ici Londres, B.B.C. pour Iu France..."
Firește, ceea ce nu înțelegeam noi atunci era că, practic, întreaga mișcare de rezistență franceză asculta aceeași emisiune.
„Ici Londres, ici Londres... Atențiune, atențiune. Iată câteva mesaje personale: „Les sanglots longs des violons de l'autômne". Repet: „Les sanglots longs des violons de l'autômne" (Suspinele lungi ale viorilor toamnei).
Era primul vers al unui poem, „La Chanson d'autômne" de Verlaine. Era mesajul așteptat de toată lumea de săptămâni întregi. Locotenentul major Meyer de la Cartierul General al Armatei a XV a, a cărui sarcină era să recepționeze toate emisiunile B.B.C, informă emoționat și în mare grabă pe guvernatorul militar al Franței, precum și pe șefii de comandament din Olanda Belgia. A fost tratat cu disprețul pe care părea că l merită. Ce să spun, așa un mesaj important! Pur și simplu trăncăneală fără noimă despre toamnă. Evident, tipul era un cretin. Locotenentul major Meyer a ridicat din umeri și a continuat să asculte.
„Ici Londres, ici Londres. Continuăm să transmitem mesaje personale: „Les fleurs sont d'un rouge sombre. Les fleurs sont d'un rouge sombre" (Florile sunt roșu închis).
Era mesajul pentru rețeaua Rezistenței din Normandia.
„Hélène épouse Joe. Hélène épouse Joe." (Elena se căsătorește cu Joe)."
Semnalul pentru întreaga regiune Caen. El a declanșat o întreagă serie de atentate, de sabotaje, dintre care multe au reușit. S au prăbușit poduri, linii de cale ferată au sărit în aer, legături telefonice au fost tăiate. La Cartierul General al Armatei a XV a era general acceptată acum ideea că ceva, undeva, mergea foarte prost.
— Nu poți tu să înțelegi nimic din toate astea, Meyer? întreba neliniștit generalul von Salmuth.
Meyer dădea din umeri și continua să asculte.
Timp de trei zile a fost liniștit, după care mesajele au reînceput cu vigoarea și inventivitatea reînnoită.
„Ici Londres, ici Londres..." „Les dés sont jetés" (Zarurile sunt aruncate). Repet: „Les dés sont jetés".
Ca urmare, o mulțime de santinele și au pierdut pe când nici nu se așteptau viața, înjunghiate pe la spate și aruncate în râuri sau mlaștini.
„Jean pense à Rita." (Jean se gândește la Rita) „Jean pense à Rita."
Crainicul pronunța cuvintele foarte rar și cu grijă, cu pauze între ele.
Porta râdea încântat.
— Ce de tâmpenii! Jean se gândește la Rita cea pierdută... Nu cred că tipul face asta. Și la urma urmelor, cine dracu sunt ei? Cine sunt acești Jean și Rita? Pare un basm pentru copii.
— Este codificat, explică Heide, care pretindea întotdeauna că știe totul. Am fost cândva radiofonist. Foloseau mesaje de astea tot timpul.
„Le dimanche les enfants s'impatient." (Duminica copii devin nerăbdători) „Le dimanche les efants s'impatient."
Asta era adresat membrilor Rezistenței care așteptau sosirea parașutiștilor în Normandia.
„Ici Londres. Vom transmite noi mesaje peste o oră."

ULTIMA ORÃ

Înveleam morții în giulgiu din pânză groasă înainte de a i îngropa și lângă fiecare puneam o cutie de bere goală, în care băgam actele personale.Mai curând sau mai târziu,probabil când războiul se va termina, ne închipuiam că cineva se va ocupa de niște cimitire corespunzătoare, cu morminte adevărate, cu șiruri după șiruri de mici cruci albe și când va veni acel timp și vor dezgropa morții în descompunere din șanțuri și din porumbiște, ar fi fost bine să se cunoască identitatea fiecărui cadavru. Deci — cutiile de bere și actele.
Ni se părea o necesitate categorică, pentru ambele părți, să existe cimitire îngrijite, pline cu eroii căzuți. Altfel ce le ar putea arăta în viitor tinerilor recurți pentru a i impresiona?
— Iată, băieți, aici sunt mormintele glorioșilor noștri ostași căzuți pentru patrie în războiul trecut... Sub crucea de aici zace Paul Schultze, un simplu soldat care, cu ambele picioare zdrobite de o grenadă, a rămas totuși la post și a ținut piept inamicului. Acest simplu soldat a salvat un întreg regiment. A murit în brațele comandantului său, cu un cântec patriotic pe buze. Erau atâtea cadavre de înmormântat, încât nu aveam suficiente cutii de bere pentru toate. După o dimineață de muncă grea la săpatul mormintelor ni s a permis o jumătate de oră să mâncăm, după care am fost trimiși în misiune pentru dezamorsarea minelor.
Asta era mult mai greu decât săparea de gropi. Viața oricui lucra la dezamorsarea minelor era considerată, în genere, al dracului de scurtă și, fără îndoială, deloc dulce. Minele erau magnetice și potrivite astfel încât să explodeze la apropierea celei mai mici și nesemnificative bucăți de metal. De aceea, am renunțat la toate obiectele metalice pe care le aveam cu noi, scoțându ne până și nasturii și înlocuindu i cu bucățele de lemn. Nu ni se dăduseră bocanci cu talpa de cauciuc, și cei mai mulți dintre noi trebuia să ne descurcăm înfășurându ne picioarele cu cârpe. Porta însă, atât de priceput în inventarierea cadavrelor, avusese marele noroc să pună mâna pe o pereche de bocanci americani veritabili, din cauciuc galben.
Era imposibil să te bazezi pe dispozitivul de detectare a minelor, deoarece reacționa nu numai la mine, ci și la cele mai minuscule particule de metal, astfel încât, potrivit personalității fiecăruia, ori înnebuneai de teama permanentă, ori deveneai apatic datorită obișnuinței cu falsele semnale. Și una și alta însemnau un permanent pericol. Pentru a avea cea mai mică șansă de supraviețuire când ai de a face cu minele, trebuie să fii mereu atent, să ai nervi de oțel, să acționezi întotdeauna cu cea mai mare precauție și să ai mâini cât mai sigure. Locul care ți se pare cel mai lipsit de pericol poate ascunde cele mai mari primejdii.
Firește, Rommel fusese inițiatorul capcanei mortale cu aparență inofensivă, și al ridicării la un atât de înalt grad de perfecțiune. Ușa care se deschide și îți explodează în față, roaba care îți barează drumul astfel încât trebuie să o ocolești, iar la primul pas pământul se deschide și te înghite; ușa dulapului care rămâne deschisă, iar când o închizi produce o asemenea nebunie încât sare în aer un întreg șir de clădiri. Apoi, este sârma aceea aproape invizibilă, ascunsă dibaci sub un covor de frunze: cei din fruntea șirului calcă pe ea, și o jumătate de companie dispare într o fracțiune de secundă.
Învățasem o mulțime de lucruri despre mine, și cu cât învățam mai multe, cu atât ne plăceau mai puțin. Făcusem cunoștință cu mina P.2s, conectată în releu, care declanșa o reacție de explozii în lanț. Și cu acele mine care trebuiau distruse prin detonare. Și cu acelea — probabil cele mai groaznice — care trebuie demontate bucată cu bucată până ajungi la detonatorul făcut din cea mai fină sticlă posibilă... Dacă îți doreai moartea și în plus îți era în fire să ți petreci ore în șir căutând o singură piesă dintr un puzzle foarte complicat, totul era în ordine, putea să ți facă plăcere să lucrezi în astfel de condiții. Dar dacă erai cât de cât ca mine, transpirat de spaimă și complet neîndemânatic atunci, fără nici o îndoială, te potriveai ca nuca n perete.
Înaintam încet, înșirați, tatonând terenul pas cu pas, niciodată destul de liniștiți, nici măcar când ne aflam la coadă și deci ne puteam aștepta să fim relativ feriți de pericol. La fiecare zece minute ne schimbam capul de coloană (ca și bocancii de cauciuc). Astfel, ne riscam viața doar câte unul, și fiecare știa că perioada în care era supus pericolului avea măcar o limită. Mențineam tot timpul o distanță de siguranță între noi și fiecare pășea cu grijă pe urmele celui din fața sa. Pentru câteva momente, totul mergea bine, inima își mai potolea bătăile nebune, sudoarea se mai liniștea... și deodată, cu un șuierat care ți îngheța sângele în vine, omul din fruntea coloanei făcea semne disperate cu mâinile și ne oprea. Detectorul de mine reacționase din nou...
Ne oprim cu toții. Nefericitul aflat temporar în posesia bocancilor îndreaptă detectorul înainte, într o parte, în spate. Indică locul care provoacă tot necazul, se lasă pe vine, șovăind, lângă el, și începe să râcâie cu teamă pământul la suprafață. Trec cinci minute. Cinci minute de sudoare și teroare. Și tot ce iese la iveală este o bucată de șrapnel, o frântură de obuz sau o rămășiță de grenadă. Mereu aceeași poveste. Sau aproape mereu.
Ne eliberăm de tensiunile noastre interioare prin adevărate crize de nervi și înjurături la adresa prizonierului care a declarat că regiunea ar fi plină de mine, împotriva Serviciului de Informații care răspândise știrea și era deci răspunzător pentru faptul că ne aflam acolo. Era clar că prizonierul mințise și că Serviciul de Informații era o adunătură de tâmpiți creduli.
Pornim mai departe ceva mai repede, supărați și bombănind. O explozie bruscă ne țintuiește locului. Bietul om care se întâmplase să fie în frunte este aruncat cu putere spre cer, de unde cade pe pământ în mii de bucăți, de nerecunoscut. Așadar, prizonierul nu mințise, iar Serviciul de Informații nu e plin de tâmpiți creduli, ci de tipi foarte inteligenți, care fac o treabă excelentă,... ajutându ne să sărim în aer. Poate este vorba despre o mină T, fabricată special pentru distrugerea tancurilor. Dacă i așa, atâta ți trebuie: greu să ți închipui că cineva scapă cu viață după explozia unei mine T. Pe de altă parte, dacă este o mină S, situația nu i așa de cruntă: mai poți scăpa, pierzându ți doar picioarele. Ei, asta nu i cea mai mare tragedie în vremurile de război pe care le trăim. O să ți pună o pereche de minunate picioare artificiale și, dacă nu se dovedește că ești un cretin irecuperabil, o să fii primit la un curs de subofițeri. Există o mulțime de ologi la astfel de cursuri în ziua de azi. Poate fi și mai rău. Poți să te înrolezi pentru treizeci și șase de ani, să aștepți să devii „Feldwebel" după vreo cinspreze ce optsprezece, și să te pensionezi la șaizeci și cinci de ani cu un venit gras.
De aceea, în general vorbind, când nu eram implicați efectiv în detectare, priveam problema minelor cu sentimente amestecate. Pe de o parte, puteai să ți pierzi viața. Pe de altă parte, puteai să ți pierzi numai picioarele cu avantajul enorm de a deveni invalid și a părăsi linia frontului pentru totdeauna. Dar, să fie clar: n avea nici un rost să ți pierzi un singur picior sau un singur braț. Trebuia să fie ambele, sau deloc. Erau destui șchiopi pe front, iar ciungii erau atât de numeroși încât ajungeai să i consideri drept ființe umane perfect normale și bine adaptate. Maiorul Hinka, de pildă, își luase adio de la brațul drept cu vreo doi ani în urmă, și de atunci a fost tot timpul în forul acțiunii.
Iată mă acum pe mine, pentru un timp în postura de conducător de coloană, purtând bocancii galbeni, riscându mi viața și picioarele. Cu nervii încordați pentru a sesiza orice semn de pericol, m am aplecat cu precauție și am netezit un smoc de iarbă deasă. O fi aici ceva... ceva metalic? Chiar în spatele meu se opriseră Porta și Legionarul. Simțeam apriga tentație să mă întorc și s o iau la goană. Din nefericire, era imposibil. M am aplecat încet și mi am pus urechea la pământ. Auzeam oare un ticăit, sau era numai imaginația lașului din mine? Era oare o mină magnetică, sau o mină cu acțiune întârziată? Eram deja asudat tot, dinții îmi clănțăneau nervos și genunchii îmi tremurau mai să se ciocnească. Era, într adevăr, o mină.Tăcută deocamdată, dar nu mai puțin periculoasă. O cobră ar fi fost mai puțin de temut. Cu vârfurile degetelor pipăiam conturul antenelor invizibile, calota boltită, plăcuța subțire de sticlă ușor casabilă. Era o mină T clasică.
— Acu i acu'. Controlează te, învinge ți frica, dacă vrei să trăiești. Amintește ți tot ce te au învățat... Două degete pe sub calotă, două răsuciri spre stânga... Dar încet, încet... Dacă spargi sticla, s a zis cu tine, Sven, băiatule! Roagă te la Dumnezeu să nu aibă vreun fir ascuns, să nu fie legată de alte mine, cei care pun capcanele astea ale morții își folosesc toată viclenia de care sunt în stare... Două răsuciri. Am făcut o și pe asta. Acum, doi milimetri mai sus, trei răsuciri spre dreapta... Nu se mișcă! Nenorocita nu se mișcă! Ce dracu' vrea să nsemne asta? Un nou soi de mină? Una de care nici nu ne au pomenit? Dumnezeule mare, fă mă să scap de aici! Ducă se la dracu' tribunalele lor marțiale și acuzațiile lor de lașitate! Vreau să trăiesc. Cu puțin noroc, se sfârșește războiul până mă condamnă ei.
Rațiunea îmi dictează să mă întorc și să o iau la goană. Trupul meu însă, într un mod detașat și parca făcându mi în ciudă, rămâne pe loc. Bun, am rămas. Ei, acum ce fac? Să scot blestemăția asta afară înainte de a o dezamorsa? De ce nu, când nu i vorba decât să te sinucizi?
În tot acest timp când eu stau fără să fac nimic, blestemata de mină zace acolo, disrețuitoare, în pământ. Privind în sus, la mine, cu obrăznicie. Bătându și joc de mine. Apoi, îmi vine o nouă idee, și mai îngrozitoare: dacă e o mizerie de aia cu efect întârziat? Þinând în continuare calota cu dreapta, îmi vâr ușor mâna stângă pe sub corpul minei. Încep să trag cu dinții smocurile de iarbă de pe ambele părți. De ce n or dresa niște nenorocite de maimuțe să facă treaba asta? Alea ar putea să și folosească și mâinile și picioarele. Și în plus, ar face și o treabă mai bună, pentru că n ar trebui să se lupte tot timpul cu spaima. De ce nu s o fi gândit nimeni la asta mai de mult? Au folosit porumbei, și câini, și cai, și porci, de ce nu și maimuțe? (În Polonia foloseam porci. Îi mânam peste câmpurile minate pentru ca să curețe drumul. Necazul era că porcii ajunseseră să valoreze greutatea lor în aur, și în cele din urmă s a hotărât că oamenii sunt mai ieftini).
Cu o încetineală chinuitoare, am tras mâna în sus. Era mai grea decât prevăzusem, dar în sfârșit era afară, la vedere, în toată grozăvia ei. Oribil de urât obiect. Tare i aș mai fi dat un șut puternic, s o văd zburând, dar plăcerea asta trebuia amânată până când aș fi reușit s o dezamorsez.
I am chemat șl pe ceilalți. Porta și Legionarul se târâră până la mine. Porta, deși nu făcuse o pregătire specială, era un geniu în mecanică, el se uită întâi la mină și apoi îmi aruncă o privire disprețuitoare:
— Tâmpit nenorocit ce ești! Ai întors mizeria asta de mină exact pe dos! Ãsta nu i un fir franțuzesc normal, credeam că până și tu ai fi în stare să ți dai seama.
Se întoarse și i făcu semn Micuțului:
— Adu ne o cheie franceză!
Cheia apăru. Un timp, Porta studie mina.
— În regulă, întoarce o din nou.
M am supus, cu un aer umil. Legionarul își șterse palmele transpirate de turul pantalonilor. Porta ridică cheia.
— Bun, băieți! Capetele jos, mâinile pe fund!
Se aplecă spre mină, fredonând ca pentru sine o frântură de melodie aleasă întâmplător:

Ce va fi cu noi, iubito?
Vom fi fericiți sau triști?
Cum o vom sfârși, iubito?
În lacrimi, sau optimiști?

Þepeni ca niște bețe, Legionarul și cu mine stăteam și l priveam. Porta ridică mâna cu nepăsare.
— Uite o! rânji el spre noi. Inofensivă ca un pui de găină.
Se întoarse și se împăuna către ceilalți, ținând mina sub braț ca pe o minge de rugby. Deodată, o aruncă spre Gregor.
— Ia o! încearcă tu! Eu nu mă descurc cu ea!
Gregor scoase un țipăt ascuțit de groază și se aruncă la pământ. Porta se aplecă spre el, ridicând din sprâncene.
— Ce i, mititelule? Te ai speriat?
— Imbecil nenorocit! îi spuse Gregor dându i șuturi la gioale lui Porta. Ticălos prost și nenorocit ce ești!
— Terminați odată, spuse Bătrânul cu oboseala în glas. N am chef de joc și distracție. Gândiți vă totuși că am pierdut șase oameni până acum cu treaba asta.
— Îmi plânge inima, spuse Porta. Hai, Sven, dă mi gumarii. E rândul meu să fiu erou.
Îmi luă bocancii și se îndreptă spre fruntea coloanei, să și ocupe locul, dar nu făcu decât câțiva metri și se opri, se aplecă, examină locul și ne făcu semn Legionarului și mie, care ne aflam în spatele lui. Ne am uitat unul la altul. Știam ce se întâmplase: Porta dăduse de o mină în releu și avea nevoie de încă cineva să l ajute. Care dintre noi să fie? Avui o clipă de ezitare, și atunci Legionarul ridică din umeri și înaintă. Va fi rândul meu data viitoare, și în clipa aceea, mi aș fi dorit să fi fost eu cel care s a dus de data asta, ca să scap.
Porta și Legionarul se târâră, urmărind firul. Existase cândva o vreme când ei ar fi putut tăia pur și simplu nenorocitul de fir și gata, dar de atunci inamicul devenise mai deștept.Acum înveleau firul în cupru. Dacă îl atingeai cu ceva metalic, curentul trecea prin el și detona mina. Ne trebuise ceva timp până să descoperim acest nou truc. Inamicul avea grijă să nu lase instrucțiunile de folosire prin apropiere, iar noi pierdusem câțiva oameni până să descoperim secretul.
Acest mic cadou special fusese agățat într un pom și era conectat la trei grenade 10,5. Porta strigă enervat peste umăr:
— Vino încoace, pentru Dumnezeu! Doar nu ne ducem la biserică!
Cu o dureroasă strângere de inimă, mi am dat seama că eu trebuie să mă duc, cu uneltele necesare; ca să scoatem nenorocitul de detonator. Nu era o treabă ușoară. Mulți oameni buni avuseseră un sfârșit rău pe când demontau detonatoare, și, în plus, exista oricând riscul ca inamicul să ne fi pregătit încă o mică surpriză pentru a ne arunca în aer.
Porta, pe jumătate urcat în copac, ținea cele patru fire care veneau dinspre mină. M am întins în față, strângând bine uneltele. Era o mină T. Detonatorul nu era mai mare decât un pachet de țigări, dar mie mi era prea de ajuns. Pe una din grenade, vreun glumeț scrisese mesajul: „Lua v ar dracu, Friți blestemați". Era semnat, simplu, Isaac. Dacă te gândeai, puteai să vezi punctul de vedere al necunoscutului Isaac. Nimeni cu un astfel de nume nu avea vreun motiv special să ne iubească.
Prin cine știe ce minune, am avut noroc. Ne am descotorsit de mina antitanc și de declanșatorul ei disimulat, și am furat câteva clipe de odihnă deși ne simțeam oarecum cu un picior în groapă. Ne am așezat pe jos, înghesuiți, în semicerc, și am fumat — ceea ce, în condițiile date, era strict interzis.
— Știți ce? spuse Porta deodată. Pun pariu că dacă nea Adolf ar fi obligat să vină ca noi pe un câmp minat timp de o jumătate de oră, n ar mai fi așa al naibii de țanțoș... Și poate nici n ar mai ține așa mult la nenorocitu' ăsta de război!
Gândul ăsta, spus așa de simplu, ne înveseli pe toți. Ședeam acolo și râdeam fără grilă, până când ajunse la noi restul grupei, condus de locotenentul Brandt, care răspundea de întreaga operațiune. Brandt fusese cu noi încă de la început. Dispăruse din timp în timp, la cursuri de pregătire, dar se întorsese de fiecare dată la noi și aveam tendința să l considerăm mai curând ca pe unul de al nostru decât ca pe un ofițer, până ntr acolo încât îi spunem pe numele de botez și îl tratam cu stilul nostru propriu de familiaritate obscenă. Era un adevărat ofițer de front și unul dintre puținii oameni care reușeau să ne impună un anume respect — altfel acordat cu mare greutate.
— Ticăloase mine, mormăi el. Dacă o mai ține mult tot așa, o să sfârșim cu toții jucând arșice, la casa de nebuni.
— O să visăm nenorocitele de mine, zise Porta, și când o să ne ntoarcem acasă și o să ne săpăm grădina de zarzavat. O să ne trezim încercând să detonăm și cartofii, uitând unde, ne aflăm.
Porta spunea totdeauna „când", niciodată „dacă". Cred că de fapt toți gândeam cam în aceiași, termeni, dar cei mai mulți dintre noi erau prea superstițioși pentru a o spune cu glas tare. Pe undeva, nu reușeai nicicum să ți imaginezi că într o zi s ar putea să ți vină rândul să sfârșești într un șanț, lângă o cutie de bere coținând actele tale personale. Te gândeai deseori la moarte, te trecea o sudoare rece, dar în străfundul inimii nu puteai crede cu seriozitate că asta ți s ar putea întâmpla ție vreodată. Destul de des, înaintea unui atac masiv, ajutam la pregătirea mormântului comun, îl căptușeam cu fân, înfigeam crucile mici de lemn. Niciodată, în tot acest timp, nu ți imaginai propriul cadavru aruncat acolo, împreună cu ale altora, deși, Dumnezeu mi e martor, moartea era o experiență foarte la ndemână. De câte ori pe zi nu auzeai șuieratul ascuțit al unei grenade, bufnitura ei în cădere, apoi explozia, apoi țipete de durere, ca să ți dai seama că omul care se aflase lângă tine cu o secundă în urmă nu mai era... De câte ori, nu se întâmplase ca jumătate din pluton să sară în aer, de jur împrejurul tău să zacă numai oameni morți sau muribunzi și tu singur să fi rămas teafăr? Știai că norocul nu poate dura o veșnicie și totuși, instinctiv, simțeai că norocul tău era cu siguranță inepuizabil.
Porta iar mânca. De data aceasta era o cutie cu conserve de ananas pe care o găsise într un jeep american abandonat.
— Curios cum niciodată până acum nu am apreciat ananasul la justa lui valoare, spuse el meditativ. Primul lucru pe care o să l fac când s o sfârși războiul o să fie să mă duc într un restaurant și să mă îndop până mi s o face rău și mi o ieși pe urechi.
Acesta era, firește, semnalul pentru una din distracțiile noastre preferate: jocul de a „când s o sfârși războiul...".
De fiecare dată vorbeam despre asta cu o vigoare reînnoită și, cumva, jocul nu și pierdea niciodată atracția, deși dintre noi toți Heide era singurul care știa sigur ce vroia să facă în viață. Era deja subofițer și se hotărâse demult să facă cerere pentru a fi primit la cursurile de ofițeri. În acest scop, el își consacra zilnic d parte din timp, indiferent unde eram și ce făceam, învățării a zece pagini din Manualul Campaniilor Militare. Ne băteam joc de el fără milă, deși eram probabil puțin invidioși pe hotărârea; lui încăpățânată de a reuși. Toți știam, dar nimeni nu ar fi recunoscut, că am fost ostași pentru prea multă vreme pentru a ne mai putea întoarce la viața civilă, obișnuită. Bătrânul zicea că numai fermierii își pot relua în
mod fericit activitatea dinainte de război și, probabil, avea dreptate. Pentru mine fermierii erau, oricum, o rasă aparte. Arată le numai un câmp de cartofi, sau un șir de meri, și ai toate șansele să i vezi ieșindu și din minți. Mulți fermieri au dezertat din cauza unui măr în floare. Aporoape toți erau prinși două trei zile mai târziu și cărați în fața curții marțiale unde bolboroseau înfrigurați vrute și nevrute despre porci sau pruni. Din nefericire, nici o curte marțială, din câte am cunoscut, nu putea să înțeleagă șocul pe care îl trăiau acești oameni puși față în față cu o părticică din adevărata natura vie, iar rezultatul era, inevitabil, plutonul de execuție.
Trecuseră zece ore de când pornisem să croim drum prin câmpul de mine. Zece ore de tensiune, zece ore de mers, într adevăr, pe calea morții, zece ore fără întreruperi, căci ce înseamnă o pauză de douăzeci de minute ici și colo, când știi că treaba nu i făcută nici pe jumătate?
Dar, în cele din urmă, ne am apropiat de sfârșit. Tocmai fixasem indicatorul alb de trecere fără pericole a tancurilor și ne puteam destinde. Eram pe punctul de a înfige ultimul par, când cu coada ochiului am văzut ceva. M am oprit și m am uitat în sus. Ceilalți stăteau înțepeniți ca niște statui, cu gurile căscate și cu ochii holbați. Toți se uitau spre locotenentul Brandt. Se afla ceva mai departe de grupul principal, cu picioarele imobilizate, cu brațele puțin depărtate de corp... De spaimă, am simțit cum mi se face pielea de găină pe mâini și pe picioare. Știam foarte bine ce însemna poziția aceea stranie: Klaus se afla direct pe mină. Cea mai mică mișcare și ea va exploda. Puteam să văd firele care porneau de la ea. Klaus știa probabil la fel de sigur ca și noi ceilalți că îi venise ceasul. Cei aflați mai aproape de el au început să se retragă, pas cu pas, mergând de a ndăratelea. Și ei erau în mare pericol. Era evident, din poziția firelor, că era legată de altele. Unul singur manifestă dorința să se repeadă înainte, într o încercare eroică, dar, fără îndoială, sinucigașă, de a veni în ajutorul locotenentului și acesta a fost Micuțul. L am reținut prin forță și a fost nevoie de trei dintre noi pentru ca s o putem face. Abia reușisem să l liniștim, când pe Barcelona îl apucă o criză de nebunie și începu să se târască încet spre Klaus, care continua să stea imobilizat în capcana morții.
— Prinde l pe tâmpitu' ăla de nebun, strigă Porta.
Fața locotenentului era oribilă, ca de plumb. Era unul dintre cei mai curajoși oameni pe care îi cunoșteam, dar chiar și cei mai bravi oameni au dreptul la o oarecare îngăduință când se află pe o mină amorsată. Noi pregăteam o seringă cu morfină, scoteam bandaje și fașe. Dacă, printr un miracol, supraviețuia, ar fi avut nevoie de toate bandajele de care dispuneam. Legionarul își scoase revolverul. Intenția lui era clară: orice s ar fi întâmplat, Klaus nu trebuia să sufere mai mult decât era necesar. Considerați o crimă, dacă vreți, dar el fusese împreună cu noi timp de șase ani, luptfnd umăr la umăr cu oamenii de sub comanda lui în unele dintre cele mai grele momente ale războiului. Când cunoști, iubești și respecți pe cineva așa cum îl cunoaștem, îl iubim și îl respectăm pe Klaus, nu te mai interesează prea mult ce va gândi restul lumii, ci vei merge mai departe, făcând ceea ce trebuia făcut.
Să fii prins în acest mod de o mină relativ simplă, expus privirilor tuturor, era una din ironiile războiului atât de greu de suportat. Și totuși, cred că era aproape inevitabil ca ceva asemănător să se întâmple. După zece ore de muncă încordată în mijlocul unui câmp de mine, nu este foarte surprinzător dacă atenția te părăsește pentru o clipă sau două. Din nefericire, absența atenției — fie și pentru o fracțiune de secundă — este prea adesea fatală în asemenea circumstanțe.
Deodată Porta îi strigă lui Klaus:
— Sări! Este singura ta șansă!
Klaus ezită — și cine l ar putea acuza! Una e să spui că e unica șansă și cu totul altceva să ai curajul să ți încerci norocul.
Între timp, noi așteptam. Și moartea și ea, la fel de răbdătoare, o pradă care era foarte sigură.
După un timp — zece minute? O jumătate de oră? Zile, săptămâni, luni? Părea o veșnicie — Klaus a ridicat mâna spre noi în semn de adio, și a îndoit genunchii pregătindu se pentru unica sa șansă...
Mi am acoperit urechile cu mâinile. Klaus a rămas în poziția aceea ca un alergător în așteptarea pistolului de start. Cred că toți i am împărtăși agonia ultimelor lui gânduri. Atâta timp cât rămânea pe loc era un om viu; în momentul în care se mișca, el devenea, probabil, un om mort. Își înfipse vârfurile degetelor în pământ pregătidu se pentru momentul când trebuia să și încerce norocul. Apoi, deodată, se îndreptă din nou.
— Aruncați mi mantalele de luptă!
Zece mantale fură aruncate imediat spre el. Numai trei au ajuns la el. Micuțul se repezi din nou, dar Porta îi trase pe loc o casma și îl trânti la pământ.
— Să i mulțumești din partea mea, spuse Klaus cu gravitate.
Își înfășură cele trei mantale în jurul corpului protejându și abdomenul și pieptul cum putea mai bine. Apoi ridică din nou mâna în semn de salut.
— Sări! Pentru numele lui Dumnezeu, sări!
M am auzit imediat și pe mine șoptind comanda dar sunetul se înecă în dangătul brusc înlănțuit al clopotelor din întreaga țara. Clopotele anunțau eliberarea Franței. Vântul ne aduse dangatul victorios care striga că Franța este liberă. Oamenii uitaseră ororile războiului, iadul debarcării din Normandia, clădirile ruinate și câmpurile devastate. Știau numai că erau din nou liberi. Pe străzi soldații americani dansau cu fetele franceze. „Vive la France! Mort aux Allemands!"
Locotenentul Brandt își încordă mușchii și sări. Iar o explozie care ne sparse timpanele acoperi dangătul clopotelor. O limba de foc... Am sărit înainte. Ambele picioare îi fuseseră retezate Unul zăcea în apropiere, lângă el, celălalt Dumnezeu știe unde era. Întregul corp îi era acoperit de arsuri, dar era conțient încă.
Bătrânul îi făcu imediat injecția cu morfină. Porta și cu mine îi legarăm bandajele în jurul cioturilor picioarelor. Uniforma îi atârna în zdrențe: se simțea miros de carne friptă. Klaus strânse din dinți cât putu, dar curând durerea începu să îl răpună și țipetele lui de durere izbucniră și se împletiră cu dangătul vesel al clopotelor.
— Mai faceți i morfină! strigă Micuțul care își venise în fire după lovitura de cazma a lui Porta.
— Nu mai avem, spuse Bătrânul încet.
Micuțul se întoarse spre el.
— Ce dracu vrei să zici, că nu mai avem?
— Ce am zis, spuse Bătrânul aruncând seringa cu un gest de dezgust. Nu mai avem morfină.
Ce mai putem face? Nu prea mult. Numai sa ne așezam lângă locotenent și să împărțim agonia cu el. Cineva îi puse o țigara între buzele care se învinețiseră deja.
— O să ți fie bine...
— O perioadă simpatică la spital...
— O să fie în regulă când o să te ducem la bază...
— Auzi clopotele? E sfârșitul războiului!
Sfârsitul războiului și curând sfârșițul vieții însăși pentru locotenentul nostru. Muri peste câteva secunde și noi porniram înapoi prin câmpul de mine, printre indicatoarele albe pe care el ne ajutase să le instalăm, purtându l pe umeri, o procesiune mortuară având ca acompaniament clopotele triumfătoare. Micuțul mergea în frunte. Porta încheia procesiunea cântând din fluierul sau o melodie melancolică. Era "Călătoria lebedelor sălbatice", una dintre melodiile care lui Klaus îi plăceau cel mai mult.




CAPITOLUL TREI

Rusul, locotenentul Koranin din Batalionul estic 439, împreună cu compania sa de tătari, făcu o descoperire uimitoare: într un avion de desant american, lângă trei ofițeri morți, zăcea o casetă cu documente. Koranin puse imediat mâna pe caseta cu documente și alergă cu ea la comandantul companiei sale, care cu aceeași iuțeală hotărî că este o problemă de competența generalului Marcks, comandantul Armatei a 84 a. În consecință, cei doi au plecat împreună cu prețioasa casetă cu documente.
Generalul își dădu imediat seama de valoarea descoperirii lui Koranin și nu pierdu nici o clipă, transmițând imediat vestea Armatei a opta. Spre surprinderea și indigantea lui însă, la Armata a Opta i s a râs în nas și i s a comunicat grațios că ceea ce spune el este un nonsens. Un timp, generalul Marcks fu prea înmărmurit de furie pentru a mai face altceva decât să stea și să fumeze, în timp ce ajutorul său de câmp ședea plin de tact de o parte și citea pentru sine conținutul nenorocitei de casete du documente. Ambii erau convinși că actele sunt autentice.
— Nu cumva credeți că Serviciul Secret...
Generalul așa credea. Serviciul Secret trebuie informat imediat. Nu încape îndoială că documentele sunt de cea mai mare importanță. Următorul pas a fost să l contacteze pe feldmareșalul von Rundstedt și să i spună că el, generalul Marcks, deținea planuri strict secrete ale aliaților referitoare la invazia din Normandia. Planurile demonstrau clar adevărul asupra ceea ce până acum era considerat o chestiune de pură conjunctură: recentele debarcări erau numai preludiul invaziei totale pe care toată lumea o anticipa în ultimii patru ani.
— Prostii! zbieră von Rundstedt și trânti telefonul.
Rămase neclintit în convingerea lui. Planurile erau falsuri. O capcană pusă la cale intenționat. Au fost plantate acolo pentru a prinde în mreje exact niște creduli proști ca generalul Marcks. Dacă e sä judecăm, înseși debarcările au fost efectuate cu intenția de a induce în eroare. Von Rundstedt avea propriile sale idei asupra acestui subiect. Firește că Aliații plănuiau o debarcare, orice idiot știa asta, dar debarcarea din Normandia nu era preludiul ei. Ba fusese concepută ca o foarte complicată diversiune.
— Luați i generalului Marcks comanda! ordonă von Rundstedt iritat. Omul ăsta e un idiot. Visează, și nu are dreptul să aibă comanda unei armate. Descotorosiți vă de el.

PE MUNTELE GOLGOTA

Era noapte. Ne deplasam pe trei coloane spre cota 112. O ceață deasă, venind dinspre Marea Nordului plutea în aer, și își făcea drum sub hainele noastre, sub pielea noastră, cobora în piepturile noastre și ne pătrundea până la oase. Noi mărșăluiam undeva, spre coada uneia dintre coloane. Avangarda dispăruse de mult în ceață. Trecuse o vreme de când îi văzusem ultima dată și luam drept de la sine înțeleasă, pe încredere, prezența lor permanentă în fruntea coloanei.
De data asta, Porta nu vorbea despre mâncare. Se ancorase în cel de al doilea subiect preferat de conversație și înșira una din interminabilele lui povești despre prostituate. Bătrânul încheia coloana mergând apatic, cu capul între umeri, cu nelipsita i pipă înfiptă în colțul gurii și casca atârnându i de armă. Întotdeauna îi spusesem Bătrânul. Chiar de la început. De fapt, el era feldwebel Willy Beier, conducătorul plutonului nostru. Ilustra foarte puțin ideea armatei despre ostașul perfect strivind drumul cu o pereche de bocanci cu câteva numere mai mari decât măsura lui, având uniforma ponosită și barba nerasă de o săptămână, dar era cel mai bun conducător de pluton pe care l am cunoscut vreodată.
Am cotit, părăsind șoseaua, și mergeam acum prin ceea ce, în urmă cu câteva zile, era o întinsă și minunată pădure. Copacii erau însă acum doborâți, pământul răscolit de trecerea șenilelor de tancuri; tot felul de resturi arse, jeepuri abandonate, camioane răsturnate zăceau, unele lângă altele, pe tot terenul. Nici grămezile de cadavre umane nu erau mai rare.
— Isuse, au avut nițică treabă ăștia, mormăi Micuțul, părând pentru prima oară în viață aproape impresionat.
Porta făcu o binevenită pauză în povestirea sa despre dame și prostituție.
— Obuze grele, spuse el.
— E un tip nou de mortier, îl contrazise Heide care era întoteauna la curent cu ultimele informații. Se evaporă pe uniformă și te ard.
— Nostim, nostim! spuse Porta aplaudând. Abia aștept să încerc una!
Într adevăr, cadavre carbonizate erau la tot pasul. Și mai erau și alte priveliști cutremurătoare. Proptit de trunchiul unui copac, era un corp fără picioare. Picioare și mâini erau împrăștiate peste tot. Micuțul dădu peste un cap retezat, acoperit încă de cască și îi dădu un șut puternic de se rostogoli ca o minge de fotbal. Legionarul, care de obicei nu era cea mai impresionabilă persoană, își puse mâna la gură și își întoarse privirea.
— Sunt câteva lucruri, care pur și simplu îmi întorc stomacul pe dos, ne spuse el. Și vederea capetelor de oameni țopăind așa, singure, se întâmplă să facă parte din această categorie.
— E ca într un abator aici, remarcă Gregor într una din rarele sale dovezi de imaginație. Peste tot atârnă hălci de carne.
— Mai curând ca în bucătăria iadului, dacă vreți părerea mea, spuse Porta. Pun pariu că aici e suficientă carne friptă să hrănească jumătate din Armata germană o săptămână întreagă.
— Mai tăceți din gurile alea scârboase! izbucni Bătrânul deodată.
Ne cufundarăm într o liniște jenantă. Porta tocmai începuse să întrebe dacă ne a spus o vreodată „pe aia despre...", când pământul se zgudui și dudui sub picioarele noastre și se auzi zgomotul asurzitor al unei explozii. Instinctiv, am căzut în genunchi toți ca unul.
— Aruncați chiștoacele! Împrăștiați vă!
Ne am împrăștiat în grabă. O trombă de flăcări țâșni strălucitoare spre cer, peste capetele noastre. Probabil că venea dinspre bateriile Dora, baterii de rachete cu douăsprezece țevi.
În șir indian, aplecați de la mijloc, ne am furișat la adăpostul unuia dintre zidurile de piatră care abundau în această parte a țării. Inamicul ne făcea viața mai grea decât era absolut necesar, schimbându și pozițiile după fiecare nouă salvă, muncind din greu să și mute tunurile în locuri noi pentru a trage asupra noastră din cine știe ce punct neașteptat.
— Mișcați vă odată, n auziți? șuieră Bătrânul. Se apropie tot mai mult. Acuși acuși ne cad în cârcă.
Remarca era absolut justificată: chiar în spatele nostru se ridica un nor de fum dens, străbătut din când în când de flăcări purpurii. Judecând după urletele și țipetele înfiorătoare care ne ajungeau la urechi de dincolo de nor, se părea că mulți nefericiți o pățiseră.
Ne strecurarăm pe lângă zid. Protecția pe care ne o oferea acesta era mai mult psihologică decât reală, dar din fericire nimeni nu stătea să se gândească atunci la asta. Un locotentent de artilerie, observator din linia întâi, sări deodată dintr o gaură de obuz și ne întâmpină mânios. Era plin de noroi și de sânge și avea o rană proaspătă în frunte.
— Ce dracu se întâmplă aici? întrebă e. Cine răspunde de adunătura asta de cretini?
Locotenentul major Löwe, care îl înlocuia pe fostul nostru locotenent, Brandt, tremura de enervare:
— Cui îi zici tu adunătură de cretini?
Locotenetul își ridică brațelel spre cer, într un gest de disperare.
— Nenoricitei dumitale de companii, firește! Nu puteți să plecați dracului de aici? Atrageți focul inamicului spre noi!
Ghemuiți în spatele zidului de piatră, noi urmărea discuția cu interesul nostru obișnuit pentru astfel de ocazii.
— Vrea un șut zdravăn în fund, declară Porta cu voce tare. Ce și închipuie că facem aicea? Că ne jucăm de a baba oarba?
Bateria de rachete era așezată pe poziție, la câteva sute de metri distanță, pe cealaltă parte a drumului. Proiectilele veneau mereu, dese și rapide, iar umbrela de foc lumina aerul cețos pe distanțe de kilometri.
Noi continuam să stăm la adăpostul iluzoriu al zidului, grămadă, înghesuiți unul într altul, Flăcările nu mai erau acum așa departe. Își adunau forțele și, fără îndoială, vor năvăli și ne vor înghiți. Locotenentul Löwe dădu ordin să pornim în șir indian, subliniind că vrea să plecăm într adevăr unul câte unul și să nu se producă agitație și indisciplină pentru ocuparea locurilor din frunte.
Am pornit disciplinați. Ne depărtasem foarte puțin când, uitându ma înapoi, am văzut o avalanșă de flăcări rostogolindu se de a curmezișul drumului și lovindu se de baza zidului care fusese adăpostul nostru. Pentru o clipă conturul unui om se profila pe lumina orbitoare, apoi își ridică încet mâinile și căzu înapoi, în flăcări. Era arogantul locotenent de artilerie. Dacă n ar fi pierdut atâta timp pentru a încerca să l pună la punct pe locotenentul Löwe, poate că ar mai fi viu. Dar, asta i viața, cum îmi reaminti vesel Porta.
Mi am amintit de altă ocazie când, din pură întâmplare, lucrurile au ieșit bine pentru noi și prost pentru alții, iar Porta a făcut aceeași remarcă. Grupul nostru se adăpostea într o pădure în compania unor oameni dintr un corp de tehnicieni. Ploua cu găleata și după puțin timp eram la fel de uzi ca și când am fi stat sub cerul liber. Micuțul, ca de obicei, se plictisise să nu facă nimic.
— Mi ajunge! declară el. N am putea să plecăm mai departe?
Și așa, a trebuit să plecăm. Înainte de a ne fi depărtat cu 50 de metri se auzi o explozie asurzitoare și atât copacii cât și tehnicienii au sărit în aer în mici fărâme.
Iar altă dată, îmi amintesc, ne instalasem într o casă părăsită într un sat — am uitat unde eram — și el juca o partidă de cărți cu un grup de băieți de la aruncătoarele anititanc. Numai purul noroc a făcut ca ochii lui Porta să rătăcească tocmai în colțul aceia de cameră unde se puteau vedea două sârme pe lângă plită.
— Stați așa, spuse el. Ce i acolo?
Fiind suspicioși atât prin natură cât și prin experiență, noi am pus jos cărțile și am început să urmărim sârmele. Băieții de la aruncătoarele antitanc au rămas la locurile lor înjurându ne că am întrerupt jocul. Câteva secunde mai târziu noi urmărea sârmele după ce ieșisem pe ușa din spate și înainte de a ajunge la capătul lor casa sări în aer, cuprinsă de flăcări.
Dar, asta i viața.
În cele din urmă am ajuns la cota 112 și am preluat o în ordine de la compania pe care ni se ordonase s o eliberăm. Erau SS iști din Divizia a 12 a Panzergrenadieren, din diviziile Hitler Jugend. Nici unul dintre ei, cu excepția ofițerilor, nu avea mai mult de 17 ani, dar în ultimele trei zile acești băieți liniștiți, țepeni, îmbătrâniseră, deveniseră adulți cu fețele brăzdate, cu capul vârât între umeri, cu ochii ficși și adânciți în orbite. Mai mult de jumătate din compania lor căzuse în luptă.
La sosirea noastră, ei și au împachetat fără un cuvânt efectele și au rămas în picioare, asteptând semnalul de plecare. Predaseră până și situația cartușelor folosite. Erau un model de perfecțiune și asta era cea mai tristă priveliște din lume. Ne uitam la ei cum plecau și dădeam din cap a uimire. Numai Heide era impresionat favorabil.
— Așa o disciplină v ar trebui! spune el cu admirație. Ce mai soldați sunt băieții ăștia! Vedeți, ei își merită ofițerii pe care îi au... Ați văzut? Toți aveau Crucea de Fier Clasa I a, fiecare om... Doamne, ce n aș da să fiu comandant de pluton la băieții ăștia!
— Să ți fie de bine, spuse Porta laconic. Este absolut sinistru, dacă vreți să mi știți părerea.
— La dracu, cu nenorociții ăștia de eroi, adăugă Micuțul pentru echilibru.
Rămăsesem în picioare uitându ne lung cum coloana se îndepărta și cum acești adevărați bătrâni, înșirați doi câte doi, dispăreau din câmpul nostru vizual, dincolo de vârful dealului. Uniformele le erau imaculate, ținuta militărească, echipamentul strălucea și scânteia prin ceață — toate astea după trei zile de lupte grele! Pentru noi toți, cu excepția lui Heide, priveliștea era aproape insuportabil de patetică. Pentru Heide ea părea perfecțiunea însăși. Ochii îi străluceau și părea incapabil să priceapă cum de noi, ceilalți, simțim altfel.
— Du te după ei, dacă asta vrei, mormăi Porta. Cine dracu' te oprește, ațâțător de război nenorocit ce ești!
Heide a rămas indiferent la cuvintele lui Porta. După toate probabilitățile nici măcar nu le auzise. Era pierdut în propriile visuri intime despre glorie. În imaginația sa el se visa deja ofițer într un regiment trăznet. I am văzut mâna ridicându se spre piept, fără îndoială căutând Crucea de Cavaler care într o zi va trebui să îi împodobească tunica. Micuțul dădu din cap a dezgust. Rupse în grabă două crenguțe și le legă împreună în formă de cruce.
— Na! Vezi dacă îți e bună ca mărime!
Heide îl privi cu ochii goi și i adresă un zâmbet mai curând frumos, deși absolut gol. Micuțul se întoarse și trase un scuipat.
Începu să plouă, iar picăturile reci răpăiau dezolant pe căștile noastre și ni se scurgeau pe spate în jos. Ce climă nenorocită era în partea asta a țării! Ceață, ploaie, vânt, noroi — noroi în special.
Nu te puteai mișca fără să te înnămolești. Era un fel de clei gros, lipicios și roșu, care se agăța cu încăpățânare de uniformă și de echipament și care lăsa o pată roșiatică pe orice.
Puțin înainte de căderea serii inamicul atacă. Ei nu știau că trupele S S care apăraseră poziția în ultimele trei zile fuseseră retrase și noi nu i lăsarăm să se apropie suficient pentru a și da seama de schimbare. Noi aveam propria noastră disciplină îndârjită când ne aflam în bătaia focului, disciplină învățată în condiții amare, pe frontul rusesc.
Inamicul părea să fie reprezentat aici mai ales printr un regiment canadian. Îi uram în mod special pe canadieni și metodele lor sadice. Auzisem că ei obișnuiau să lege prizonierii cu sârmă ghimpată și să i atace cu tancurile și știam sigur că dacă am fi căzut în mâinile lor, lucrul cel mai bun la care puteam spera era un glonte în ceafă.
După un timp, canadienilor li s au alăturat Highlander ii, iar scoțienilor nu le purtam vreo ranchiună specială. Ba am mers până acolo încât am salvat trei răniți de ai lor care se încurcaseră în sârma ghimpată a tranșeelor noastre. Băieții nenorociți erau îngroziți și evident sub impresia că îi vom împușca la prima vedere. Dumnezeu știe de unde aveau o asemenea informație. Propaganda, presupun. Zvonuri răspândite de ziariști cu limba ascuțită care, dac ar fi după mine, ar merita să fie măcelăriți pe loc fără nici o problemă.
Ne am petrecut întreaga zi sub foc continuu. Britanicii lansau un atac aerian asupra Caenului, iar cerul era plin de bombardiere și obuze și alte proiectile zburătoare.
— Sper, pentru Dumnezeu, că nu se gândesc să ne trimită încolo, mormăi Porta dând din cap în direcția Caenului. Þineți minte cum a fost la Kiev, cu rușii la numai doi pași în spatele nostru tot timpul? Ce dracu! Nu pot să sufăr lupta în orașe.
— Dar despre Roma, ce zici? îl provocă'Micuțul. Te ai distrat al dracului de bine la Roma, dacă mi amintesc eu bine. Ca prin minune ai scăpat să nu ajungi cardinal.
— Ei, Roma a fost altceva, zise Porta.
O mitralieră inamică împroșcă terenul din fața noastră cu o ploaie de gloanțe. Casca lui Barcelona îi zbură din cap și se rostogoli până la capătul tranșeei. El țipă și se aplecă să și o ridice.
— Adunătură de scoțieni nenorociți! Hai, veniți încoace și vă arăt eu vouă!
O bruscă acalmie în furia măcelului. Întinserăm repede mantalele și ne așezarăm la capătul tranșeei, la un joc de cărți. Ochii mici și strălucitori ai lui Porta fulgerau pe sub sprâncenele stufoase iscodind într o parte și în alta în încercarea de a vedea ce cărți au ceilalți în mână. Heide, mereu bănuitor, își ținea cărțile la piept și trăgea din când în când cu ochiul la ele. Era, probabil, o precauție înțeleaptă, se știa că Porta trișa întotdeauna și că ochii lui erau adevărate raze X. Din expresia de pe fața lui Gregor, mi am dat seama că se gândea la o șmecherie cu cel puțin toate cinci cărțile. M am întors să mă uit la Micuțul, dar acesta era departe, întins pe spate, cu picioarele lui urât mirositoare sprijinite pe geanta unei măști de gaze, scobindu și dinții cu limba. Doamne, cum îi mai miroseau picioarele! Trebuie să fi fost săptămâni de când nu mai văzuseră apa, și numai Dumnezeu știe când au venit în contact cu săpunul ultima oară.
Barcelona aruncă o privire la cărțile din mână și declară pe un ton dezgustat:
— Hombre! Eu am terminat o cu voi!
Și își aruncă pe jos toate cărțile. În ultimul timp, Barcelona devenise mai spaniol decât oricând. Veșnic visa la anii petrecuți în Spania, luptând în Războiul Civil. Păstra chiar o portocală uscată în buzunar, ca amintire.
— E chiar din Valencia, obișnuia să ne spună el cu dragoste în glas.
Legionarul își luă cărțile și le privi fără emoție. N aveai ce înțelege dacă fi studiai figura. Anii petrecuți în Legiunea Străină franceză își lăsaseră amprenta asupra lui, ochii săi cenușii erau întotdeauna ficși și reci, iar gura întotdeauna strânsă într o linie sinistră. Mi era greu să mi amintesc dacă l am văzut vreodată râzând. În general mă gândeam că, probabil, nu l văzusem, pentru că dacă aș fi făcut o mi aș fi amintit cu siguranță ocazia.
Bătrânul scoase un zgomot din fundul gâtului și își aruncă jos cărțile, apelând la draga lui pipă să l consoleze. Într un fel sau altul, Bătrânul îmi amintea de Kat al lui Erich Maria Remarque. Bătrânul fusese cel care ne învățase pe toți cum să recunoaștem diversele grenade după sunetul pe care l fac, exact așa cum făcuse „Kat" pentru grupa lui. Tot Bătrânul fusese cel care ne învățase aproape tot ce știam acum, și Dumnezeu mi e martor că mulți dintre noi n ar mai fi fost astăzi în viață dacă n ar fi fost el. El scosese compania dintr o mulțime de situații neplăcute la vremea lor. Și existau mulți tineri ofițeri, abia ieșiți de la școala de antrenament militar de la Potsdam, care aveau motive să i mulțumească. Și nu trebuia să l uit pe Oberstürmführerul SS care ne a fost trimis să și ispășească o parte din pedeapsă. Nu i luase mai mult de o jumătate de oră pierderea unei întregi companii, pe care rușii o încercuiseră pe nesimțite, chiar sub ochii lui. Oberstürmführerul fusese unul dintre puținii care reușiseră să rupă încercuirea și să supraviețuiască, și, dacă n ar fi fost firea îndurătoare a maiorului Hinka omul ar fi fost fără îndoială târât în fața curții marțiale. Dar așa, el a devenit dintr o dată plin de umilință și s a dovedit, până la urmă, unul dintre cei mai silitori învățăcei ai Bătrânului.
Am auzit odată, din întâmplare, o conversație între Bătrân și unul dintre medicii ofițeri de pe lângă Statul Major, care declara cu febrilitate că trebuie să câștigăm războiul, deoarece suntem mai buni decât adversarii noștri.
— Din nefericire, spuse Bătrânul pe un ton sec, nu totdeauna cel mai bun câștigă, și în orice caz, nu ușor.
— Ei, da, spuse medicul, probabil că ai dreptate. Personal, nu știu prea multe despre problemele astea militare... Dar spune mi, când crezi că o să primim acea splendidă armă nouă pe care ne o promit de atâta vreme?
— Armă nouă? Bătrânul își scărpină lobul urechii cu marginea pipei și își râse în barbă. Știi, nu pun prea mare bază pe acest mit despre o nouă armă. Vreau să continui să lupt cu alea vechi...
Și se întoarse făcând un semn spre noi. Spre Porta, cu gâtul lui lung și slăbănog, cu picioarele în paranteze; spre Micuțul, un bărbat de proporțiile unui bou, cu o inimă mare și cu un creier mic; spre Barcelona cu groaznicul lui platfus; spre mine, cu ochii mei slabi care nu suportă lumina, spre Gregor, care își pierduse jumătate din nas, și spre maiorul Hinka. El își pierduse brațul drept.
— O adunătură la care îți e milă sa privești, recunoscu Bătrânul, când maiorul era destul de departe ca să nu l mai poată auzi. Dar, crede mă, prefer să l am pe ei lângă mine decât orice arme noi. Oameni ca ei l au ținut pe inamic în loc, nu rachetele sau bombele voastre zburătoare.
Doctorul oftă.
— Ei, da, spuse; el din nou, și de data aceasta suspină categoric a disperare, probabil că ai dreptate. Personal nu știu prea multe despre problemele astea militare...
Două zile mai târziu am aflat că își trăsese un glonte în creier. M am întrebat de multe ori dacă remarcile Bătrânului nu au fost mai mult decât putea el să suporte. La prima vedere nu apăream chiar ca o echipă care să inspire multă încredere. Probabil că l a zguduit rău gândul că pe oameni ca noi trebuie să se bazeze pentru câștigarea războiului.
Deodată sună alarma, ascuțit și alert. În sfârșit, veneau. O hoardă de soldați, îmbrăcați în haine kaki, săriră peste sârma ghimpată, împroșcându ne cu grenade precedate de valuri de foc ce se rostogoleau. Prin flăcări, le puteam vedea baionetele strălucind. Obiectivul lor era să ocupe cota 112. Ordin de la generalul Montgomery, care dorea să captureze Caenul cu orice preț, chiar dacă asta însemna să piardă o întreagă divizie de scoțieni.Cota 112 urma să devină în curând un al doilea Munte Golgota.
Scoțienii atacau frontal. Pe ambele flancuri erau divizii blindate. Gregor servea mortierul de 81 mm pe care îl mânuia ca pe o mitralieră. Își pierduse casca și fața îi era plină de fum, ici și colo brăzdată de șiroaie de, sudoare. Maiorul Hinka, cu mâneca goală a hainei vârâtă în buzunar, preluase o mitralieră grea și trimitea salve de gloanțe în masa de infateriști care se apropiau. Era ajutat de o ordonanță de la serviciul medical. Nimeni nu spunea un cuvânt, gurile le erau strânse într o linie gravă, iar unifor-mele pline de noroi.
Micuțul pregătea câte două grenade deodată. Ambele explodau în clipa în care își atingeau ținta. Se știa că Micuțul nu dă niciodată greș, când e vorba de grenade. În ce mă privește, eu aveam probleme cu mitraliera. Era un model care mie nu mi plăcea deloc. Din experiența mea, pierdeai mai mult timp meșterind nenorocita de mașinărie decât trăgând rafale cu ea. De data asta, ca în atâtea altele, un cartuș seânțepenise în dispozitivul de încărcare. Cu o înjurătură stridentă, am scos baioneta din armă și am început să învârtesc glonțul vinovat. Nu obțineam nici un rezultat, decât poate să l împing mai în interior. Din fericire, Porta îmi veni în ajutor.
— Dă te la o parte, tâmpitule!
Mă dădu la o parte cu cotul, și câteva secunde mai târziu mă împinse spre o armă care funcționa perfect. În acele câteva secunde, scoțienii aceia sinucigași își croiseră deja drum și se întindeau acum în fața ochilor noștri ca o masă unduitoare de culori. Roșu, verde, albastru, galben... atât de frumoase, dar atât de periculoase! Urlau cu toții ca nebunii, aruncând se peste sârma ghimpată, fără să țină seama de bubuitul neîncetat al grenadelor și al focului de mitraliere. Era evident că Montgomery își dorea într adevăr nespus de mult Caeenul. Scoțienii mureau cu sutele pe sârma ghimpată. Diviziile de blindate mureau în chinuri în tancurile lor, care luau foc. Și totuși, ei continuau să vină, pentru că orașul Caen trebuia cucerit.
Grupa care deținea pozițiile în flancul din dreapta noastră era în pericol de a fi distrusă. În tranșeele înguste începuse lupta corp la corp. Vecinii noștri duceau acum o luptă disperată pe viață și pe moarte, cu baionetele, paturile puștilor și cuțitele, și știam că dacă ei cădeau, noi eram următorii. Maiorul Hinka s a întors o clipă de la mitraliera lui. Dădea din mână cu putere, cu un gest imperios, și striga ceva care s a pierdut însă în zgomotul general. Știam ce ni se cerea. Nu era nevoie să repete. Barcelona își întoarse arma către tranșee și trimise o salvă constantă de focuri în mijlocul încăierării. Prieteni sau dușmani, toți au fost măcelăriți. Nu era loc de sentimentalisme pe Muntele Golgota. De undeva mai sus, de a lungul liniei, am văzut ridicându se un steag alb, de fapt, o vestă cenușie și veche, clătinându se nesigură în vârful unei puști. Am văzut un mic grup de canadieni îndreptându se spre ea. I am văzut cerându le germanilor care se predau să și părăsească adăpostul și să se alinieze la marginea tranșeei, să lase jos armele și să și pună mâinile la spute. Am auzit ordinul „foc". Un sergent și a ridicat automatul și oamenii în cenușiu căzură unul după altul la pământ.
— Ticăloșii! zbieră Legionarul cât putu de tare.
Cu o zvâcnire rapidă a capului către Porta și Micuțul, îi chemă la o ședință fulger și aparent decisivă. În clipa următoare, Porta trăsese deja o vestă găurită de pe cel mai apropiat cadavru, și o legase de pușcă și se târa încet în „țara nimănui", către grupul de canadieni care se adăposteau acum, cu un aer victorios, în tranșeea care le nghițise victimele. În spatele lui Porta se furișau Micuțul și Legionarul, trăgând cu ei aruncătorul de flăcări. Porta își flutură steagul cenușiu și strigă la canadieni. L am văzut pe sergentul cu automatul ridicându se în picioare în tranșee: zâmbea. L am văzut pregătindu se să tragă. Înainte ca degetele să i atingă trăgaciul, două lucruri se întâmplară aproape simultan: aruncătorul de flăcări intră în acțiune și Porta aruncă o grenadă în tranșee. Canadienii fură rași de pe fața pământului în răstimp de câteva secunde.
— Asta o să i învețe minte pe ticăloși, mormăi Legionarul când ajunse iar înapoi, lângă mine. N o să mai folosească trucul ăsta prea curând.
N am avut timp să l felicit: tancurile inamice se îndreptau în forță spre noi. O formație compactă de Churchill uri și Cromwell uri, care ne spărsese deja prima linie. Noi manevram tunurile antitanc cât puteam mai bine, dar peste tot împrejurul nostru oamenii își abandonau pozițiile și se împrăștiau din fața tancurilor care înaintau mereu. Maiorul Hinka ne strigă: folosim Goliat urile. Acestea erau un anumit tip de mini tancuri, controlate prin radio și conținând fiecare 100 de kilograme de explozibil. Cu multă plăcere, am trimis aceste folositoare piese de armament drept în mijlocul inamicului. Era clar că nu întâlniseră încă așa ceva. Primele două Goliat uri, cu aspectul lor neînsemnat și inofensiv, traseră pe dreapta și se opriră chiar în fața unei companii de soldați care avansau. Trebuie să li se fi părut că tancurile nu pot înainta datorită vreunei defecțiuni mecanice. Inamicul era complet nedumerit. La început, le tratară cu o oarecare precauție, iar apoi, ca și cum nimic nu s ar fi întâmplat, deveniră mai curajoși și începură să se îndrepte spre ele. Cineva scoase un aparat de fotografiat și le făcu o poză; alții, foarte cutezători, întindeau mâna și le atingeau, de aici era numai un pas până la momentul în care un spirit mai avântat să ridice bocancul și să i aplice unuia din Goliat uri un șut din toată inima. Câțiva plonjară încercând să se adăpostească, dar clovnul companiei stătea prostește pe un al doilea mini tanc și începu să cânte tare refrenul din „Tipperary"... Chiar în acea clipă, Barcelona apăsă butonul. Goliat ul explodă aruncând o imensă limbă de foc și sări în aer cu un zgomot infernal, ducând cu el un amestec pestriț de material uman.
— Nenorociți tâmpiți, mormăi Legionarul. Ca niște copii proști, trebuiau să meargă și să pună mâna pe toate... Nu trebuie să te joci niciodată cu obiectele neidentificate... E o chestie elementară, nu?
Șaptezeci de tancuri inamice au sărit în aer cu totul. Și șaptezeci de echipaje de tanchiști au ars până s au făcut scrum. Dar Caenul trebuia cucerit, și erau veșnic noi tancuri ținute în rezervă. Lupta a continuat timp de optsprezece ore, cu obișnuitele pierderi îngrozitoare de ambele părți. La capătul acestui interval, nici nu știam, nici nu ne mai păsa ce se întâmplase cu Caenul.. Rezistase, sau căzuse?
— Nu mi pasă nici cât negru sub unghie, spuse Barcelona.
— Și în fond, cui dracu' îi trebuie? se enervă Porta. Mie, sigur, nu!
La câteva secunde după schimbul de cuvinte, ambii se prăbușiră la pământ, cufundându se într un somn adânc. Noi, ceilalți, căzurăm pe lângă ei ca un castel din cărți de joc care se prăbușesc. Cui dracu' îi trebuia orașul Caen, în fond? Lui Porta nu. Nici mie. Numai lui Montgomery îi trebuia, după cum vedeam eu. Și, dac ar fi fost după cum simțeam eu în acel moment, n avea decât să l ia.




CAPITOLUL PATRU

Mulți francezi anonimi, membri ai Rezistenței, și au acordat sprijinul forțelor aliate, iar numărul exact al celor care și au pierdut viața nu a fost cunoscut niciodată.
Cu puțin timp înainte de a avea loc invazia, Londra solicitase cu mult sânge rece ca omul care conducea rețeaua Rezistenței pentru orașul Caen, un inginer pe nume Meslin, să i furnizeze informații detaliate privind fortificațiile germane din zona respectivă. Cei de la Londra știau prea bine ce sarcină uriașă, ba s ar putea spune chiar imposibilă, îi dădeau, dar aveau pretenția să le prezinte răspunsuri corecte la problemele puse. Meslin a ascultat solicitarea în tăcere, s a luat doar cu mâinile de cap și s a întrebat cum dracu' o să facă minunea de care era nevoie. Fiecare șosea, sau nu, fiecare străduță, fiecare alee care ducea la malul mării era păzită cu strășnicie și sub supraveghere permanentă. Oricine ar fi fost destul de inconștient să se lase surprins colindând încoace și ncolo fără o aprobare oficială ar fi fost împușcat pe loc.
Cu cât Meslin cugeta mai mult la căile și mijloacele pe care le avea la dispoziție, cu atât își dădea mai bine seama că aceste căi și mijloace erau într adevăr foarte limitate. Inexistente, era el tentat să spună. Chiar dacă și ar fi găsit de lucru în cadrul Organizației Todt, el n ar fi putut să vadă decât o minusculă parte din plajă. Și erau nu mai puțin de 160 de kilometri de țărm cu totul. Era clar că ar fi fost nevoie de câteva sute, dacă nu mii de agenți pentru a acoperi întreaga regiune.
Sarcina era de a dreptul absurdă. Meslin judecă situația din toate unghiurile posibile și hotărî să transmită următorul mesaj la Londra: nu putea să le spună prea multe despre fortificațiile nemțești, dar putea să le spună ce să facă cu solicitările lor aberante în viitor.
În acest moment a intervenit șansa, aducând schimbarea planului. Unul dintre membrii grupului era pictor și decorator, se numea René Duchez și era poreclit „Sang Froid" (Sânge Rece). În timp ce rătăcea pe străzile din Caen, chibzuind asupra acelorași probleme ca și Meslin, îi atrase privirea un anunț agățat pe peretele postului de poliție:
„Organizația Todt caută un pictor cu experiență."
Câteva clipe, Duchez puse în cumpănă toate argumentele pro și contra, până la urmă hotărându se în favoarea celor pro. Se întoarse și se îndreptă către birourile Organizației Todt, când deodată o santinelă îl împinse cu brutalitate de acolo, înainte ca el să fi avut măcar timpul să scoată o vorbă. Duchez nu cedă, ci solicită să fie dus în fața unui ofițer. Santinela, neștiind franceza, nu cedă nici ea, așa că rămaseră amândoi așa, burzuluindu se unul la altul, până când sosi un subofițer să rezolve lucrurile. Cunoștințele de franceză ale acestuia erau minime, dar își serveau scopul, și astfel Duchez se trezi condus dincolo de punctul de pază, într un birou pe ușa căruia scria „Controlor de lucrări și construcții civile". Controlorul își notă numele și adresa lui și îi promise să l anunțe în decurs de opt zile dacă Organizația dorește să i accepte oferta. Duchez își dădea prea bine seama care era scopul celor opt zile: în această perioadă Gestapoul va cerne detaliile vieții lui trecute și prezente printr o sită din cele mai fine. Orice lucru cât de dubios, orice ar putea să le sugereze ceva legat de activitățile lui din Rezistență, nu numai că i ar refuza participarea, dar și viața i ar fi pusă în pericol.
Totuși, treaba merse strună. În a opta zi, Duchez se prezentă la lucru cu o gamă largă de mostre de materiale, și fu introdus în biroul unui Oberbauführer. Nu trecuseră câteva clipe de când se afla acolo, când ușa se deschise și intră unul dintre ingineri. Acesta îi salută atât pe Duchez cât și pe Oberbauführer cu un „Heil Hitler!" imparțial și aruncă pe masă mai multe schițe.
— Nu acum,pentru Dumnezeu! spuse Oberbauführerul dând nerăbdător din mână. Vino mai târziu, acum sunt prea ocupat ca să mai văd și asta.
— Cum doriți. Nu mă grăbesc.
Inginerul dădu din umeri cu indiferență și ieși din încăpere. Schițele rămaseră pe masă. Oberbauführerul le desfăcu bombănind, iar Duchez din spatele acestuia, își întinse gâtul să vadă. Abia îi venea să și creadă ochilor: schițele nu erau altceva decât prețioasele planuri ale fortificațiilor germane de a lungul zidului atlantic, de la Honfleur până la Cherbourg, documente dorite cu ardoare la Londra.
Oberbauführerul nu părea interesat în fortificații. Însăși prezența schițelor părea că este suficientă pentru a l scoate din fire. Le făcu sul și le înghesui într un colț, după care se întoarse la Duchez și la discuția despre ce vopsea și ce tapet urma să folosească. Câteva secunde mat târziu au fost din nou întrerupți, de data aceasta de către un ofițer arogant, care înlătură orice alte preocupări din atenția Oberbauführer ului și îi ordonă să treacă într o cameră alăturată biroului pentru a discuta „probleme confidențiale".
Duchez, rămas singur în cameră, înșfăcă imediat, cu o mișcare reflexă, schițele. Până în clipa în care le a avut în mână nu se oprise să se gândească ce va face cu ele. Era inutil să încerce să le ascundă undeva asupra lui. Privirea lui disperată se opri asupra unui imens tablou al lui Hitler agățat pe peretele din spatele biroului Oberbauführer ului. I se părea foarte puțin probabil ca tabloul să fie vreodată mutat și, de asemenea, nu părea să existe vreun motiv ca cineva să se uite vreodată în spatele lui. Înghesui la repezeală sulul de schițe între portret și perete și se întoarse la grămada de vopsele și tapete, chiar în momentul în care Oberbauführerul revenea în birou.
— Idioți! Niște idioți cu toții! Toți ăștia de pe aici sunt niște idioți nenorociții urlă acesta.
Apoi îl privi pe Duchez ca și cum ar fi sugerat că nu trebuia să se considere exceptat.
— Vreun tâmpit a amestecat o grămadă de zahăr în ciment. Ce dracu' să fac eu? Să l scormonesc cu unghiile?
Din fundul gâtului îi ieși un sunet de dezgust.
— Hai să ne uităm o dată la mostrele alea ale dumitale, mârâi Oberbauführerul.
În cele din urmă, au stabilit ce culoare și ce tapet să folosească. Lui Duchez i s a spus să se prezinte luni dimineață la ora opt, sarcina lui urma să fie redecorarea birourilor Organizației. Duchez plecă, după ce salută cu entuziasm și zâmbi plin de înțeles spre portretul Führerulut.
Era vineri. Își petrecu întregul sfârșit de săptămână într o stare de frământare, îngrozit deodată de idioțenia pe care o făcuse, așteptându se să i pice Gestapoul pe cap dintr o clipă într alta. Acum, gândind la rece, i se părea absolut evident că schițele vor fi date dispărute în cel mult douăsprezece ore, și că Oberbauführerul va arunca, firește, vina asupra lui. Nu numai că el era francez, și în consecință, în mod automat suspect, dar petrecuse câteva secunde, în mod clar vitale, singur în cameră cu nenorocitele alea de schițe. Era deja ca și mort.
Somnul nu se lipea de el. Colinda apartamentul de la un capăt la altul, în timp e nevastă sa dormea sforăind, într o fericită ignoranță. Spaima, acea spaimă umedă, plină de sudoare, a anticipării nenorocirii, îl înnebuni aproape. Se blestema pe sine și i blestemă pe englezii retrași în insolența lor pe insula de peste Canal. Tropăitul unor bocanci grei pe caldarâm îl făcu să sară în sus ca o marionetă. Privi pe fereastră: O patrulă de poliție, înarmată cu mitraliere ușoare, își făcea rondul. Raza unei lanterne puternice lumină apartamentul și el se retrase în umbră, lângă perdele. Patrula își continuă drumul. Duchez înșfăcă o sticlă de vin și petrecu restul nopții într o transă alcoolică brăzdată de coșmarul despre Gestapo, care imediat, îl trezea din beție.


Gestapoul însă nu veni. Și, în orice caz, până luni Duchez devenise aproape indiferent față de soarta sa. A pornit spre Organizație cu borcanele lui de vopsea și cu pensulele și constată că se obișnuise cu teama și că nu l mai tulbura așa de tare acum. Își prezentă permisul de intrare, fu percheziționat de omul de gardă și trimis la locul lui de muncă. În timpul weekend ului, Oberbauführerul fusese transferat la un alt serviciu. Se părea că nimeni altcineva nu avea vreo idee despre ce este vorba, și Duchez se trezi salutat cu guri căscate și umeri ridicați când se prezentă fluierând în primul birou pe care trebuia să l decoreze. În cele din urmă găsiră, cu greu, un Stabsbauführer care mărturisi că auzise vag despre această intenție. Stabsbauführerul, însă, era deocamdată ocupat cu artileria grea și cu adăposturile, de care considera că este mult mai important să se ocupe, lăsând decorarea birourilor în grija altora.
— Dă i drumul, fă ce ți s a spus să faci, zise el cu aroganță. Nu mă bate pe mine la cap cu asta. Am altele pe cap, nu pot fi deranjat cu nimicuri de astea.
Timp de două zile Duchez munci din greu la zugrăveala lui. Oamenii se obișnuiseră să l vadă acolo și, în majoritatea cazurilor, îl ignorau. Până în după amiaza celei de a treia zile nu riscă să se uite în spatele portretului Führerului. Schițele erau încă acolo. Nu se aștepta să fie, și vederea lor îl readuse în starea de panică de la început. Hotărî să le lase acolo, dar în ultima clipă le înșfăcă și le ascunse într un sul de tapet.
Pe când părăsea clădirea fu oprit de santinelă. Era un tip nou, unul pe care nu l mai întâlnise, unul pe care nu l cunoștea și care n avea încredere în el. Duchez simți deodată că i se face rău. Omul îi pipăi buzunarele, se uită în sacul lui de pânză.
— Bun, poți să pleci.
Duchez ieșea pe poartă.
— Stai o clipă! Ce ai în gălețile alea?
— Pap, spuse Duchez cu sfială.
— Pap?
— Pentru tapet.
Duchez arătă cu capul spre tapetul făcut sul, în așa fel încât schițele sä fie ascunse înăuntru.
— Aha? Neîncrezător, santinela mestecă cu vârful baionetei în masa vâscoasă din găleți.
— În regulă, am vrut să fiu sigur. Din nefericire nu poți avea încredere întotdeauna în francezi.
Duchez scoase un râs nefericit și reuși să plece pe picioarele lui ca din plumb. Imediat ce avu ocazia se prezentă la Café des Touristes, cartierul general al Rezistenței în regiunea respectivă, și predă tapetul împreună cu schițele. Se bucura din toată inima să scape și de unul și de celelalte deoarece acum până și tapetul îl putea incrimina.
De la Caen schițele au fost duse pe ascuns la Champs.Elyssées. Maiorul Toumy, dându și seama de întreaga semnificație a loviturii, se declară uluit și debusolat. Aproape imediat adăugă însă că este puțin spus, dar nu are alte cuvinte.
— Fantastici Strălucit! declară el când îi reveni graiul.
Atinse schițele cu un deget, mai curând cu nervozitate, ca și cum ele s ar fi putut sfărâma în pulbere.
— Omul ăsta — cum îl cheamă? Duchez — omul ăsta a dat cea mai mare lovitură din întregul război... Și ce spun acum, adăugă el, este tot prea puțin spus.

ÎNCARTIRUIREA

Micul VW amfibie trecu clătinându se pe lângă primele case răzlețe care marcau canatul satului, iar Gregor îl trase pe dreapta și l opri cu un scârțâit neplăcut al frânelor. Cu armele semiautomate pregătite, cercetau cu atenție strada aparent pustie. Cel mai mic semn de mișcare suspectă în întuneric, la vreo ușă sau fereastră, și eram gata să tragem pe loc. Eram ca niște animale de pradă care stau la pândă. Nu ne puteam permite să riscăm nimic. De prea multe ori se întâmpla să riști, descoperind imediat după aceea că rolurile se inversau brusc și că acum tu erai prada, iar necunoscutul — vânătorul.
Tăcerea era adâncă și anormală. Ne învăluia ca o pătură grea. Porta fu primul care ieși din mașină, urmat de Bătrân și de mine. Gregor rămase la volan, cu arma rezemată de parbriz și degetul pe trăgaci.
Drumul era accidentat și plin de cotituri, șerpuind prin tot satul, printre tristele case cenușii și grădinile devastate, și dispărând până la urmă în depărtare, peste câmpuri și prin păduri. Satul însuși nu era mai mult decât o aglomerare neînsemnată de mici gospodării, fiind marcat numai pe hărțile la scară foarte mare. La treizeci de kilometri depărtare, cei mai mulți nici nu auziseră vreodată de existența lui.
Cu armele pregătite, ne am îndreptat spre casele cele mai apropiate. Știam din experiența proprie că oamenii vor protesta, uneori chiar violent, împotriva acestor neîncetate solicitări de cazare a trupelor germane. Îi înțelegeam, dar n aveam timp de pierdut cu discuțiile sau explicațiile: treaba noastră era să aranjăm încartiruirea companiilor care se îndreptau acum spre est, și dacă nu ne îndeplineam sarcina înaintea sosirii lor, am fi fost acuzați atât de ofițeri cât și de soldați.
Pe furiș, cu ochii în toate părțile și pași făcuți pe înfundate, satul se trezea la viață. Ușile se deschideau pe jumătate, draperiile se dădeau ușor la o parte. Mergeam din casă în casă, verificând camerele și hotărând câți oameni era posibil să cazăm acolo. În general, satul trecuse prin război destul de puțin vătămat. Convoaiele făcuseră chisăliță drumul și distruseseră grădinile, dar altfel nu fusese făcută nici o stricăciune, nu căzuse acolo nici un singur obuz.
În vreme ce plecam dintr o casă și ne pregăteam să traversăm strada către următoarea, o fetiță de vreo șapte opt ani veni alergând către noi și își încolăci brațele în jurul taliei Bătrânului.
— Papa, te ai întors! Știam că o să te întorci! Am spus eu c așa o să faci!
Se lipea strâns de el, iar Bătrânul rămăsese acolo pe loc, stingherit și neajutorat.
— Hélène! se auzi vocea aspră a unei femei, dintr o casă. Ce s a ntâmplat? Ce ai mai făcut?
— E tati! S a întors! Vino să vezi, bunico, s a întors!
O femeie în vârstă, osoasă, cu părul negru pieptănat strâns spre spate și lăsând să se vadă pregnant fața slăbită, cu ochii adânciți în orbite, apăru în ușa casei. Abia dacă îi aruncă o privire Bătrânului.
— Nu fi prostuță, Hélène. Nu i taică tu. Vino înapoi în casă.
— Ba este, este! De data asta chiar el este!
Cu o brutalitate de care nu era nevoie, femeia întinse o mână mușchiuloasă, smulse fetița de lângă Bătrân și o împinse înăuntru, în casă. Am observat că purta doliu, ca atâtea alte franțuzoaice în acea vreme. Vorba îi era severă și lipsită de orice gingășie.
— Trebuie s o scuzați. E dezechilibrată mintal. Taică su a căzut la Liège în 1940, dar ea continuă să creadă că el încă este în viață. Și maică sa a murit. Omorâtă de o Stuka. Nu i ușor să te descurci așa.
— Sigur că nu, îngăimă Bătrânul.
Oarecum timid, arătă creta pe care o foloseam pentru a însemna casele:
— Trebuie să hotărăsc încartiruirea... Nu vă supărați? O să scriu pe ușă... Plutonul I, grupa a 3 a...
— Faceți ce vreți, spuse femeia acru. Așa faceți întotdeauna, nu i așa?
În casa de alături ni se oferi câte un pahar de vin. Stăpâna casei purta o rochie lungă de mătase, care trebuia să fi fost la modă cu o jumătate de secol în urmă. Camera mirosea puternic a naftalină. Soțul gazdei se învârtea în jurul nostru, ne umplea paharele de fiecare dată când sorbeam chiar și o înghițitură, repetând mereu că suntem bine veniți, întotdeauna bine veniți, foarte bine veniți, privindu ne tot timpul uniformele, cu o sclipire de nebunie în ochi. Erau obișnuitele uniforme negre ale tanchiștilor, având insigna cu cap de mort pe guler.
— Văd că sunteți de la Gestapo, observă în cele din urmă bărbatul. În sat se petrec niște lucruri despre care trebuie să vă informez. Aici au loc întâmplări stranii. De pildă, mișună comuniștii. Maquisarzii... Spuneți le cum vreți, sunt tot un drac.
Se aplecă, mă bătu pe umăr și arătă prin fereastră spre o casă din vecini.
— Acolo... vezi?... Drept în față? Ei bine, acolo au fost omorâți cinci dintre oamenii voștri de la Gestapo. Uciși! Mă nțelegi? Au făcut o cu sânge rece.
Se îndreptă și mai spuse:
— M am gândit c ar fi bine să știți.
Un bărbat purtând halat de in trecu pe bicicletă. Avea o găină moartă agățată de ghidon. Gazda ni l arătă cu degetul, spunând surescitat:
— Îl vedeți pe omul ăla? E Jacques. Frate su e în jandarmeria locală. Jacques e în Rezistență. Știu sigur. Și nu numai asta, dar dacă s ar ști adevărul, că el este răspunzător de toate crimele astea... Și nu m ar mira dacă frate su ar fi mână n mână cu el. De fapt, sunt sigur că e.
Ne umplu din nou paharele.
— Ar trebui să aflați lucrurile astea. Am vrut doar să vă fiu de ajutor.
Soția lui aprobă viguros din cap, cu ochii ei spălăciți, rozalie, strălucind deodată de mulțumire. Am pus jos paharele cu vin și ne am luat la revedere. Pe ușă am scris cu creta „Plutonul I, grupa a 4 a".
— Ticăloși nemernici, bombăni Porta. Fac orice să și salveze prețioasa piele.
— Oricum, nu i treaba noastră, hotărî Bătrânul. Nu suntem aici pentru treburile Gestapoului. Nu mi pasă nici dacă îi termină pe alții, chiar o duzină să fie!
Mai departe, în sat, ne întâlnirăm cu Pierre, fratele suspect al lui Jacques. Avea un képi murdar pe cap și îl purta dat mult pe spate. Când ne a zărit, a țâșnit deodată în picioare, verde de frică, aruncându și chipiul cât colo și răsturnând pe podea o sticlă de Calvados. Calvadosul fu recuperat și oferi nouă, cu respect. Pierre însuși bău în sănătatea noastră de mai multe ori într o succesiune rapidă, strigă cu entuziasm câțiva "Heil Hitler!" și i dădu drumul unui șuvoi de vorbe incoerente.
— Soldații germani sunt cei mai buni din lume, dați mi voie să vă umplu iar paharele, domnilor, întotdeauna am susținut asta și pe lângă toate celelalte e și un fapt dovedit, toată lumea o știe că voi veți câștiga războiul.
Aici râse nervos, îl bătu pe Bătrân pe umăr, dădu drumul la o nouă serie de "Heil Hiter!" pentru a se ușura și ne arătă o poză a nevestei lui cu familia.
— Mai beți câte un pahar... În sănătatea dumneavoastră, domnilor! Veți câștiga războiul. Războiul a fost conceput de evrei. Iată...
Scoase o foaie de hârtie și ne o vârî cu insistență sub nas.
— Asta e o listă cu toți cei pe care i am arestat. Dac ar fi după mine, toată țara ar trebui curățată de evrei. Nu ne aduc decât necazuri. Gândiți vă la Dreyfus!
— Dreyfus a fost nevinovat, protestă Bâtrânul. A fost o eroare judiciară.
— A, dar asta nu schimbă faptul că era un evreu nenorocit!
— Măcar era evreu! murmurai eu.
Porta își trase deodată arma într un mod care mă sperie până și pe mine. Pierre se holbă la el cu ochii cât farfuriile.
— Ni se spune, zise Porta amenințător, că lucrezi pentru Rezistență și că în sat au loc o mulțime de lucruri stranii. Ce ai de spus despre asta?
— Cum? Cum? strigă Pierre cu disperare. Ce aș putea să spun? Sunt niște minciuni murdare! Am fost pro german încă de la început, și toată lumea o știe!
— Aia de acolo nu o știu, spuse Porta arătând cu degetul spre casa din care plecasem de curând. Dac aș fi în locul tău, amice, aș fi cu ochii pe ei. Nu par să te ndărăgească prea tare.
— Dar femeia asta mi e verișoară!
— Verii pot fi la fel de răi ca oricare alții.
L am părăsit pe Pitrre, care și rodea unghiile, și am scris pe ușă "Plutonul 2, grupa I". Am zâmbit, încântat, întrebându mă dacă lui Pierre i ar mai place nemții la fel de mult după ce l ar întâlni pe Micuțul. Pierre îmi văzu zâmbetul și veni în grabă la ușă promițânu ne cea mai bună mâncare și băutură petru oamenii care vor fi încartiruiți la el. Ne am uitat înapoi în timp ce plecam și l am văzut dând pe gât Calvadosul într un ritm amețitor.
— Aproape a făcut pe el de frică, observă Porta dezgustat. Niște "eroi" nenorociți, păpuși de mucava cu toții!
— Nu i așa de ușor să trăiești într o țară ocupată, murmură Bătrânul.
În casa următoare, un țăran bătrân cu Croix de Guerre agățată în piept ne primi foarte rece. În timp ce cercetam casa, simțeam ochii lui mici și reci urmărindu ne cu răutate.
— Ha! O baie!
Porta își aduse, cu zgomot mare, descoperirea în mijlocul camerei. O cadă veche de tablă, mică și cam ciobită, dar totuși o cadă. Căzile de orice fel erau o raritate în satele mai mici.
— Mai bine scrie o cu cretă pentru unii din superiori, ne sfătui Porta. Ei sunt cei care par mai atrași de apă.
Ne am pus din nou în mișcare să l vizităm pe primar, un bărbat rotofei cu mustață mare, stufoasă. Ne salută cordial și ne informă imediat că e membru al Partidului.
— Perfect, spuse Porta. Hai să i l repartizăm lui Hoffmann. Mă îndoiesc că cineva ar mai rămâne în Partid după ce l întâlnește.
În continuarea străzii, așezată pe un tăpșan, la destulă distanță de restul satului, era o căsuță care la prima vedere părea părăsită. Ne am apropiat cu precauție, dar n a răspuns nimeni când am bătut la ușă, așa că până la urmă am lăsat o baltă și am mers să căutăm locuri de cazare în altă parte.
După amiaza târziu, a sosit și batalionul, cu obișnuita agitație, cu nervii, zgomotul și norii de praf. Reușisem să găsim cazare pentru toată lumea, dar din fericire experiența noastră în materie fusese destul de îndelungată pentru a ne da seama că nu era cazul să așteptăm vreun cuvânt de mulțumire. Și bine făceam, pentru că nici nu am primit, cu excepția Micuțului, care a fost întâmpinat de un Pierre radios și de imaginea unei pivnițe bine asortate.
Lăsându i pe ceilalți, m am retras pentru a mai privi o dată casa părăsită din vârful tăpșanului singuratic. Aveam un sentiment ciudat în privința acelei case, și de aceea m am apropiat cu grijă, nu pe poartă și pe aleea principală, ci printr o gaură din gardul viu și des, într o parte a curții. Era acolo un fel de grădină fermecată. Florile creșteau în pâlcuri neregulate, violele și albastre, aurii și roșii; iarba era înaltă până la gleznă, de un verde umed și strălucitor, puțin mai închisă la culoare pe sub meri. Pe jumătate acoperită de mușchi și iederă, era acolo o fântână veche, cu ciutura întoarsă cu gura în jos și cu lanțul rupt. Am rămas ca hipnotizat câteva clipe.
— Ce doriți?
La sunetul vocii care plutea imperios către mine din adâncimile înflorite ale grădinii, am apucat instinctiv revolverul și m am ascuns în spatele trunchiului unui copac gros din apropiere. Era o reacție spontană, deși vocea de femeie pe care o auzisem nu era neprietenoasă. Venea din celălalt capăt al grădinii, unde acum vedeam o tânără de vreo douăzeci și cinci de ani, așezată într un hamac legat de doi meri. S a ridicat într un cot și s a uitat la mine cu niște ochi bănuitori, migdalați.
— Ce căutați?
— Nimic, am spus înaintând către ea, dar ținând revolverul în mână. Credeam că locul acesta e părăsit. Am venit aici azi dimineață, dar nu ne a răspuns nimeni... Căutam locuri de cazare pentru trupele noastre.
— Înțeleg.
Fata își coborî picioarele din hamac cu o mișcare grațioasă. Purta o tunică în stil chinezesc cu guler înalt și cu două fante pe ambele părți care lăsau să se vadă niște coapse bine formate.
— Tocmai voiam să beau o cafea. Vreți și dumneavoastră una?
— Locuiți aici? am întrebat.
De fapt, era o întrebare prostească. În momentul acela eram cam șocat la vederea unor astfel de picioare, și nu m am putut gândi la nimic mai inteligent de spus. Mi a zâmbit cu încetineală, parcă dându și seama de starea mea de confuzie.
— Uneori locuiesc aici, uneori la Paris... Cunoașteți Parisul?
— Nu încă. Dar sper că în curând!
Am râs, dar apoi m am gândit că sunt lipsit de tact.
— Sunteți măritată? am întrebat cu stângăcie.
— Într un fel. Soțul meu e într un lagăr japonez de prizonieri de război, undeva prin Indochina. Ultima veste pe care am avut o de la el a fost acum trei ani.
— Îmi pare rău, am îngăimat eu.
Ea dădu din umeri.
— De ce vă pare rău? Ce altceva îi este dat unui bărbat în zilele noastre? Fie în spatele sârmei ghimpate, fie în spatele unei mitraliere. Nu prea aveți de ales, nu i așa?
Am tăcut. Ceea ce spunea era în mod atât de evident adevărat, încât nu era cazul nici măcar să i dai dreptate.
— Credeți, spuse ea deodată, că războiul se va termina curând?
Am ridicat din umeri, apatic. Sigur că eram de părere că războiul se va termina curând. Sunt de părerea asta de câțiva ani buni. Încă de când a început. Era singurul mod în care reușeam să mă păstrez întreg la minte.
— E minunat aici, îmi spuse ea. Aproape că poți uita ce se în tâmplă în restul lumii. Dar în același timp, lucrul ăsta mă sperie. E atât de izolat de oameni. E atât de rupt de realitate... Mâine mă întorc la Paris. E mai bine acolo. Condițiile sunt mai proaste, dar măcar nu ești atâta timp singur... Credeți că vor face din Paris un oraș deschis, cum e Roma?
N avem nici cea mai mică idee. Nici măcar n avem habar că Roma e un oraș deschis. Nimeni nu ne spunea nimic nouă, la armată. Eram doar soldați: mașini care ascultau de comenzi. De ce să ni spună ce se petrecea?
Fata se apropie de mine. Una dintre mâinile ei o atinse pe a mea. Era moale și catifelată, și un tremur de surescitare mă cuprinse pe măsură ce simțurile mele adormite reveniră la viață deodată. Își ridică cealaltă mână și îmi scoase ochelarii de soare, dar lumina mă izbi, evident, atât de dureros, încât ea mi i puse imediat la loc.
— Iartă mă.
Îmi zâmbi, nesigură, vrând parcă într adevăr să se scuze.
— Nu mi am dat seama... Am crezut că i porți doar de frumusețe. Să pari mai interesant...
— Aș vrea eu să fiu, am spus cu amar. Mi am petrecut trei luni zăcând în pat, orb ca o cârtiță și concepând diverse moduri de a mi lua zilele după ce m am potcovit cu o astfel de soartă.
— Dar unde ai..., dădu ea din mână. Cum s a întâmplat?
— M a prins o grenadă cu fosfor tocmai când săream dintr un tanc în flăcări. Presupun că sunt mai norocos decât alții. Acasă sunt mii de oameni care au orbit în război. Eu cel puțin nu mi am pierdut vederea. Am numai problema asta, că nu suport nici un fel de lumină în ochi.
— Nu mi aș fi închipuit că în condițiile astea ți se poate cere totuși să continui să lupți! spuse ea indignată. E dezgustător!
— Un braț, un picior, un ochi... asta i tot ce ți trebuie pentru războiul ăsta, am spus eu.
Ea se uită la mine o clipă.
— Cât timp rămân soldații voștri aici?
— De unde să știu? Câteva ore, câteva zile... Numai ofițerilor li se spun lucruri de astea.
— Da, desigur, spuse ea, ca și cum abia acum și ar fi dat seama, nu ești ofițer, nu i așa? Nu observ niciodată lucrurile astea... Din ce parte a Germaniei ești?
— Barăcile, în Padeborn... De fapt, sunt din Danemarca.
— A, deci nu ești german?
— Ba acum sunt, Dacă aș avea încă naționalitatea daneză, mi aș face serviciu] militar în Waffen SS. Un fel de legiune străină.
Se sprijini de un trunchi, de copac, privindu mă cu solemnitate.
— De ce Dumnezeu te ai înrolat?
— În principal, ca să mi câștig o masă pe zi și un acoperiș deasupra capului. La vremea aceea, nu părea să existe altă cale... și pe urmă, „Nimic nou pe frontul de vest" a fost cartea mea de căpătâi în tinerețe. Îl consideram pe soldatul german de rând drept cea mai romantică figură din lume. Nu m am vindecat complet niciodată de imaginea asta.
— Serios? Dar eu am crezut întotdeauna că acea carte este împotriva unor astfel de lucruri?
— Poate că da. Dar încearcă să i spui asta unui băiețel! Nimeni nu l va convinge vreodată pe el că pacea e mai grozavă decât războiul, sau că un bărbat fără uniformă ar putea fi vreodată la fel de plin de eroism ca unul îmbrăcat în uniformă, cu o pușcă pe umăr și o cască pe cap... Și pe urmă, nu poți nega că în armară există un adevărat spirit de camaraderie. Știi ce vreau să spun? Ești cu toți împreună, la pace sau la război; îți oferă posibilitatea de a aparține unui grup, te face să te simți parte din ceva.
— Dar de ce armata germană? insistă ea. De ce nu armata daneză?
— Pentru că nu prea exista așa ceva! Iar soldații nu erau iubiți în Danemarca. Erau scuipați de oameni pe stradă. Asta li se întâmpla și ofițerilor și soldaților. Chiar și poliția se făcea că nu vede.
— Presupun că de asta a și căzut Danemarca așa ușor în 1940?
— Oricum nu puteam face nimic. Germania e cea mai mare forță militară din întreaga Europă. Nici măcar francezii n au putut rezista prea mult.
Ochii migdalați se micșorară.
— Franța nu a renunțat la luptă, fii liniștit! Câtă vreme Anglia rezistă, noi vom continua să luptăm. lar Anglia nu va cădea, poți să fii sigur de asta. Și nici nu ne va înșela așteptările!
Am râs, sincer amuzat de naivitatea ei.
— Vrei să știi pentru cine luptă Anglia? Luptă pentru ea și numai pentru ea însăși. Nu i pasă de Franța nici cât negru sub unghie. De altfel, v a mai înșelat așteptările o dată. Îți amintești de Dunquerque? Îți amintești ce s a întâmplat acolo? Am privit o câteva clipe în tăcere înainte de a continua.
— Națiunile nu fac niciodată nimic pentu alte națiuni. Numai pentru ele însele.
— S ar putea, spuse ea, dar știi prea bine că pentru Germania războiul este ca și pierdut. De ce nu fugi cât ai încă timp?
— Vrei să spui să dezertez?
— De ce nu? Au mai făcut o și alții. Maquisarzii ar avea grijă de tine dacă ai lucra pentru ei, aici.
— N aș putea dezerta. S ar putea să lupt pentru o cauză pierdută, dar asta nu e important. Dacă m aș retrage acum, i aș dezamăgi pe prietenii care ar rămâne în urma mea. Ei se bazează pe mine, așa cum și eu mă bazez pe ei. Nici unul dintre noi n ar putea dezerta cu sânge rece. Am fost împreună mult prea mult timp.
Umplându mă de entuziasm, mi am pus mâinile pe trunchiul copacului, de o parte și de alta a umerilor fetei, aplecându mă spre ea și uitându mă în jos la ea în timp ce vorbeam.
— Noi ăștia cinci, am trecut prin focurile iadului împreună... în tranșee, în tancuri, sub tirul inamic... Când ai făcut toate astea, nu poți să părăsești pe cineva, așa pur și simplu.
— Dar războiul e pierdut!
Începusem să mi cam pierd răbdarea.
— Sigur că e! Știm asta de luni de zile. Cu mult înainte ca politicienii să și dea seama.
— Atunci de ce nu dezertați cu toții? Toți deodată?
Ce simplu suna totul în gura ei! Am dat din umeri:
— De ce nu au dezertat cei din Primul Război Mondial? Are ceva de a face cu camaraderia, presupun. Chiar dacă am dezerta cu toții, ne am pierde acel sentiment că aparținem unii altora.
Ne am trezi din nou singuri pe lume. Nu pot să explic prea bine... Remarque te face să înțelegi asta din cartea lui. Încearcă s o citești din nou și poate o să găsești un răspuns, deși e greu să ai aceleași sentimente când nu știi ce nseamnă să nu i pese nimănui de tine.
S a ridicat ușor pe vârfuri și întinzându și brațele mi a încolăcit ușor gâtul într un început de îmbrățișare:
— Eu sunt singură pe lume, a spus. Știu ce simți.
— Mă îndoiesc, am murmurat eu.
Am îmbrățișat o la rândul meu, strângându i talia subțire și, multă vreme, am rămas acolo, încrâncenați, sărutându ne lacom și orbește ca și cum am fi fost lihniți. Probabil că, într un anumit sens, eram. Trecuse atât de multă vreme de când mă dorise o femeie de asemenea calitate; atâta vreme, de fapt, de când mi se oferise o astfel de posibilitate, oricum ar fi fost ea. Încurajarea ei a avut asupra mea același efect amețitor pe care I ar fi avut o sticlă de vin băută pe stomacul gol.
Deodată pământul începu să se cutremure sub greutatea unei coloane de tancuri care intra în sat. Am simțit în obraji răsuflarea fierbinte a gazelor de eșapament și, mână n mână, ne am îndreptat spre casă pentru ceașca de cafea promisă. Cafea naturală! Uitasem ce gust are. Am sorbit o încet, nerăbdător să simt plăcerile ce urmau să vină, și totodată cu teama de a risipi fie și o singură picătură din prețioasa licoare fără a o savura la maximum.
— Ce fel de om ești? a spus ea. De adevăratelea, vreu să zic.
— Un soldat obișnuit, am răspuns. De fapt, are vreo importanță?
Dădu din cap, râzând. Apoi, mă îmbrățișă încet, cu grijă. Începu lent și cu mișcări ample, să și dea jos hainele de pe ea, rămânând sveltă și minunată ca ieșită din crisalidă.
— Uită te ia mine, am spus eu cu tristețe. Uită te la hainele mele...mormane murdare de ulei și noroi? Cum îți spun: sunt un simplu soldat. Antrenat să omoare și nimic altceva. Uneori, până și mie îmi este scârbă de mine.
— Dacă ți ai putea alege, ce ai vrea să fii?
Am dat din umeri. Problema alegerii nu se pusese, și probabil nu se va pune niciodată.
— Greu de spus. Am fost soldat prea multă vreme ca să mă mai pot gândi doar la mine. Sunt atât de obișnuit să îndeplinesc ordine, să respect disciplina strictă și să mi conducă alții viața, încât mă ndoiesc că aș putea să mai trăiesc altfel.
— Sunt sigură că ai putea, dacă ai vrea într adevăr, spuse ea trăgându mă spre pat.
Într adevăr, pentru câtva timp, așa am făcut. Războiul a continuat fără mine și nici unuia nu i a lipsit celălalt. Treceau tancuri cu zgomot pe sub ferestre, iar eu nici nu le observam. Jos, în sat, camarazii mei beau, înjurau și jucau carți, iar eu nici măcar nu mă gândeam la ei. Cafeaua rămasă s a răcit încet în ibric. Cine mai avea nevoie de ea?...
Mă întreb câte ore am reușit să i răpim astfel îngrozitoarei vârtelnițe a morții și distrugerii? Poate o oră, poate două. Sigur, nu mai mult. Dar suficient pentru a mi face cunoscut gustul unei vieți diferite de cea pe care eram forțat să o trăiesc; suficient pentru a mă face să mă simt iritat când am fost treziți din dulcea semi reverie de zgomotul de pumni și bocanci lovind în ușă. Mi am dat seama că drumul ce ieșea din sat se umpluse de zgomote, în timp ce înainte era calm și liniștit. Auzeam strigăte și înjurături, șcârțâit de frâne și zornăitul șenilelor de tancuri, bocanci grei zdrobind pietrișul, voci răgușite strigând ordine.
Ne am ridicat amândoi și ea mi a aruncat cămașa, trăgându și cearceaful până sub bărbie. Cel de la ușă obosise ciocănind. Se auzi un zgomot de ușă spartă și apoi pași grei pe culoar. Era Porta, care, roșu la față și indignat, îmi adulmecase urma.
— Deci aici erai! Ce dracu faci? Te am căutat peste tot, imbecil nenorocit.
— Cară te! Ieși, târâtură, șterge o! N avem nevoie de tine. Du te n altă parte să faci glume.
Porta înaintă, îmi ridică hainele de pe podea și mi le azvârli în față.
— Intră în ele, și repede! N am venit să glumesc, băiete... nu când vin yankeii!
Mi am croit drum printr o grămadă formată din pantaloni, cămașă și alte accesorii de luptă, apoi mi am ridicat ochii spre el:
— De unde vin?
— Dumnezeu știe! Și, oricum, cui dracu i pasă? Pur și simplu vin. nu i suficient? Ei vin și noi plecăm...
Se întoarse către fată și îi aruncă parodia lui grotească de zâmbet cuceritor, cu buzele descoperindu i gingiile și cu dintele strălucindu i ca un colț de vampir.
— O să mă scuzi, iubito. Nu mi place să stric plăcerea nimănui, dar, după cum spuneam, vin yankeii. Dacă ți folosești atuurile cum trebuie, o să i poți găsi un înlocuitor destul de curând.
Se întoarse spre masă, luă ibricul de cafea și și afundă nasul lui mare, adânc în el. Îl scoase de acolo cu nările fremătând de plăcere.
— Cafea! spuse el cu o voce strangulată.
Îi dădu drumul pe gât, rece cum era, și pocni din degete spre mine.
— Dacă nu te miști, amice, o să te caute pentru dezertare. Aproape toți ceilalți au plecat deja. Suntem aproape ultimii... Apropo, Micuțul e ca turbat, l am lăsat în sat urlând și înjurând... Pe locotenentul Schmidt l au tras jos din patul în care zăcea și i au spus că va fi dus în fața curții marțiale dacă nu se face bine imediat, iar Feldwebel Mann — îl știi pe Feldwebel Mann? — primul lucru pe care l a făcut după ce s a instalat a fost să încuie ușa în spatele lui și să se împuște... A, da, și Obergefreiter Gert a șters o. Nu mă surprinde. A fost întotdeauna prost și fricos ca o muiere. Îl caută și o să l găsească, probabil, în vreo două ore... sau nici atât, nu cred...
În timpul inepuizabilului torent de vorbe revărsat de Porta, îmi tot trăgeam în grabă hainele pe mine. Fata se aruncă deodată din pat la mine și izbucni în hohote de plâns chiar în mijlocul ultimei informații vitale pe care mi o dădea Porta.
— Sven! Nu pleca! E o nebunie să continui lupta, Știm cu toții că ați pierdut războiul... Rămâi aici și eu o să te ascund! Te rog, Sven!
— Nu pot. Þi am mai explicat. Nu i rău să te lași furat de visuri din când în când, dar niciodată să nu le amesteci cu realitatea.
— Realitatea? Ce nseamnă realitatea? întrebă ea cu lacrimile curgându i șiroaie pe obraji. Sânge și mizerie, și cruzime, și moarte, pentru o cauză în care nu crezi?
— Nu i vina mea, am răspuns.
Porta, care se scărpina într o ureche cu coada linguriței, mă privi cu sinceră uimire.
— Ce ți tot stoarce ochii? Are o casă neatinsă, nu i așa? Și mâncare destulă să și umple burta. Și bani destui să și cumpere cafea la negru!
Scuipă cu scârbă.
— Mi e silă, mai spuse el. Cred c ar trebui să fie mulțumită cu ce are, tu n ai fi?
— Taci din gură și ieși! i o tăiai eu.
M am întors spre fată, dar ea refuză să și ia rămas bun. Am plecat fără să mă uit înapoi, dorind ca visele să mai aibă uneori și un sfârșit dulce, dar nefiind gata să vărs vreo lacrimă pentru asta.
Compania se grupase deja în piața mare, și era imposibil să mă strecor la locul meu neobservat. Maiorul Mercedes mă zări imediat.
— Unde naiba ai fost? Crezi că o să ținem războiul pe loc numai pentru tine?
— Nu fiți prea sever cu el, îl rugă Porta. Dacă ațl ști prin ce a trecut...
O veselie gălăgioase izbucni din rândurile adunării. Eu am arborat un zâmbet de Don Juan, iar maiorul își revărsă mânia asupra tuturor.
— Terminați cu scandalul ăsta tâmpit! Ce credeți voi că i aici? Teatru? Vreun spectacol cu lanternă magică? Tu...
Se întoarse iar, brusc, spre mine:
— Tu, la arest! Intră în rând și să nu ți mai văd mutra imbecilă până nu te chem... Oberleutnant? Ia i de aici, și repede!
Maiorul se vârî în mașină, trânti ușa și dispăru într un nor de praf. Oberleutnant Löwe își împinse casca pe spate și mi făcu semn cu capul:
— Intră în rând, pui de cățea, afemeiat nenorocit ce ești! Companie! 'Tențiune! Companie... La dreaaa pta!
Pentru o clipă, ne urmări cu ochi critic cum stăteam țepeni și corect aliniați. În clipa următoare fu însă pus la grea încercare să țină pasul când o sută și optzeci de oameni, într o dezordine sălbatică, s au aruncat spre tancurile care i așteptau. A trebuit să dăm aproape o luptă ca să l tragem pe Micuțul, care era beat, înăuntru, împreună cu noi. Avea sportiva tentație să se cațere pe tanc și să se târască deasupra lui zbierând. A fost nevoie de trei dintre noi să l înghesuim, cu capul în jos prin turelă. Odată ajuns înăuntru, din fericire, a adormit și am putut să l înghesuim într un colț și să uităm de el.
Cu un zgomot de tunet care se apropie, douăzecișicinci de Tigri ieșiră din sat.
— Drept înainte, spuse Bătrânul. Þine o așa până ajungem la șoseaua principală. Încărcați tunurile. Verificați toate sistemele.
Cu o bruschețe uimitoare, m am trezit cuprins de un puternic acces de nostalgie după acea lume de vis din care fusesem Smuls atât de brutal. Am început să execut, apatic, ordinele Bătrânului, apăsând pe butoane, verif icând echipamentul. Mintea îmi era plină de civilizație, de femei și case, și băi calde, și cafea naturală. Pat și grădini, și săruri de baie, și zahăr, carnație roză și moale, și parfum de trandafiri...
— Asta i ochiul meu, mă, tâmpit nenorocit ce ești!
— Iartă mă, spusei și mi luai degetul de pe ochiul lui Porta pentru a l apăsa apoi cu putere pe butonul pe care l căutam de fapt.
M am uitat în jos, în interiorul întunecat al tancului. Mirosea a ulei, a metal încins, a sudoare și a dinți nespălați. Asta era realitatea. Fie că ți plăcea, fie că nu, asta era realitatea. Visuri dulci despre o astfel de viață te ar înnebuni cu siguranță.
Micuțul deschise un ochi umflat, mă văzu și se aplecă confidențial spre mine. Râgâi și duhoarea de băutură stătută se ridică în sus, sufocându mă.
— Hei, Sven, rânji el, și îmi împunse un deget deșănțat în vintre. Am auzit cum te ai destrăbălat! Cum era, ai?
Mi am lipit fața de a lui:
— Du te n..! i am spus.
Când am ajuns la punctul în care strada satului mergea înainte, iar cărarea ce ducea spre casă o lua la stânga, n am încercat în nici un fel să mă abțin să mă uit prin vizetă. M am bucurat c am aruncat această ultimă privire. Jacqueline era acolo, în picioare, lângă gardul viu, făcându ne semn cu mâna.
Încă se mai vedea satul când s a raportat că un tanc inamic se afla la 700 de metri distanță, pe direcția ora două. Am intrat brusc în acțiune și eu am fost împins cu o viteză amețitoare înapoi, în mijlocul realității. S a întâmplat să fie alarmă falsă — un tanc ars, la marginea drumului, cu două cadavre carbonizate sub el — dar asta a pus capăt definitiv viselor mele cu ochii deschiși.
Curând se înnopta și cerul era luminat, din când în când, de o lună palidă, fantomatică. Tancurile înaintau zdruncinând casele din temelii. De a lungul întregului drum oamenii se trezeau la auzul zgomotului, perdelele erau date la o parte, ochi cuprinși de nervozitate apăreau, scânteind în lumina lunii, pentru a urmări trecerea noastră, pentru a afla cine suntem — deoarece, din acest moment al războiului încolo, cine știe? Puteai fi prieten sau dușman — american sau german.
Trei batalioane de tancuri grele înaintau cu greu prin întuneric pentru a i lua pe britanici prin surprindere. Uruind, Tigrii șe întinseră pe toată lățimea șoselei. Din eșapamente ieșeau flăcări strălucitoare, lungi de câte un metru. Vibrațiile motoarelor pocneau și bufneau în liniștea nopții, iar ferestrele mai multor case se sparseră în timp ce treceam pe lângă ele. Unele clădiri fură și mai lipsite de noroc: ne stăteau chiar în drum, așa că le demolarăm pur și simplu, trecând peste ele și lăsând în urmă grămezi de moloz.
— Vino, dulce moarte! intona Legionarul, vesel, în spatele periscopului lui.
Micuțul se cutremură și se întoarse către Porta:
— Mă trec fiori de moarte, se plânse el. Ai ceva de băut la tine?
Porta îi întinse, cu amabilitate, o sticlă din cel mai bun șnaps, pe care o șterpelise dintr un depozit de provizii cu puțin timp în urmă. Șnapsul fusese inițial rechiziționat pentru un comandant de divizie, dar spre nenorocul acestuia Porta ajunsese acolo primul. După spusele lui Porta, simțise mirosul de alcool de la câțiva kilometri distanță, și nasul l a dus pe urmele lui.
Micuțul, atacând șnapsul așa cum le făcea pe toate — cu deplin entuziasm și plăcere — dădu pe gât jumătate de sticlă. Râgâi apoi, scuipă împotriva vântului prin vizetă primind totul înapoi în față, la care înjură îngrozitor și se șterse cu o cârpă plină de ulei. Asemenea scurte momente emoționante erau de pbicei sarea și piperul zilelor noastre.
Ne continuam drumul, ore în șir, spre liniile inamice. Acum drumul era mai congestionat cu rămășițele războiului. Mașini arse, rămășițe de tancuri englezești și germane, resturi de ființe umane carbonizate răspândite deasupra, dedesubtul și între mașinării. O întreagă coloană de infanterie zăcea împrăștiată la marginea drumului, în atitudinile grotești ale morții.
— Soldați afumați, spuse Porta fără emoție.
Nu te mai poate emoționa prea tare măcelul după ce l ai văzut în întregul lui de atâtea ori.
— Vă amintiți cântecul ăla vechi despre tancuri, pe care obișnuiau să l dea la radio? întrebă deodată Barcelona, aparent fără vreo legătură.
Se întoarse spre noi ceilalți și începu să cânte încet cântecul pe care îl auzeam atât de des prin 1940. Cuvintele nu mai păreau foarte potrivite:

„Departe, dincolo de Maas, Scheide și Rin,
Spre Frankfurt, în coloană, o sută de tancuri vin!
Suta de tancuri germane și ai Führerului Negri Husari
Vin să cucerească Franța; se aud urale de zile mari!
O sută de motoare gem, șenilele în zgomot se întrec,
O sută de țancuri germane victorioase pe câmpuri trec."

Un cântec banal din vremurile cele mai bune, părea acum absolut absurd. Un hohot de râs plin de ironie izbucni atât din tancul nostru cât și din celelalte tancuri din coloană: lăsasem deschis radioul și întreaga companie savurase momentul de nostalgie al lui Barcelona.
— Terminați! răsună prin radio vocea răgușită a lui Heide. Ce i cu voi, ăia de acolo, canalii idioate? Nu i momentul pentru așa c4eva!
Bietul Heide! Suferea îngrozitor pentru soarta războiului. Noi, ceilalți, am râs până n am mai putut. Cele o sută de tancuri și Husarii Negri ai Fiihrerului nu mai treceau triumfal peste corpuri, ci luptau cu disperare în ariergardă împotriva dușmanului care înainta.
Ne oprirăm brusc din râs la vederea unui grup straniu care mergea răzlețit de a lungul drumului. La început nu mi am dat seama ce sunt. Poate prizonieri? Nu, prizonierii n ar fi păziți de călugărițe; și deodată am văzut că figurile acelea fantomatice, alergând încoace și în colo ca niște lilieci, făceau parte dintr un ordin de surori medicale care încercau în zadar să restabilească ordinea în grupul lor de... ce? Mi am frecat ochii pe sub ochelarii de soare.
— Nebuni! șuieră Micuțul în urechea mea. Niște nenorociți de nebuni scăpați de la balamuc, asta sunt!
Avea dreptate: un ospiciu de lângă Caen fusese evacuat, și sosirea coloanei lungi de tancuri crease panică în rândurile lor deja cuprinse de confuzie. Se împrăștiaseră în toate părțile, unii bătând din palme și rânjind, alții răgând și urlând ca niște animale sălbatice. Câțiva stăteau, absenți, în mijlocul drumului, cu capetele rostogolite într o parte și mâinile atârnânde. Un biet idiot se aruncă sub un tanc și fu zdrobit. Călugărițele țipau cu disperare și și agitau brațele în aer, dar hoarda de demenți părea înclinată spre autodistrugere. Deodată din beznă apăru un om purtând un halat alb de medic care înaintă spre noi amenințător.
— Stop! strigă Bătrânul prevăzând un dezastru. Opriți, pentru Dumnezeu!
Radioul continua să fie conectat. Trei batalioane au auzit ordinul și încet întreaga coloană de tancuri se opri. Aproape în același moment, automobilul maiorului Mercedes trecu într o goană furibundă pe lângă noi, mergând cu toată viteza înainte și făcând ca grămezi de călugărițe și de țicniți să se rostogolească în șanț. Îi auzirăm vocea furioasă prin radio.
— Ce cretin a dat ordin de oprire? Oricine ar fi, să se aștepte să l duc în fața curții marțiale pentru prostie crasă! Porniți din nou, noi nune oprim pentru nimeni!
Într o stare de agonie, tancurile grele porniră din nou să se miște, zguduindu se din toate încheieturile. Unul dintre ele nimeri direct într un grup de nebuni. Conducătorul, mai mult ca sigur, se speriase și pierduse controlul, iar vehiculul se oprise cutremurându se în mijlocul drumului, condamnându se odată în plus la nemișcare. De ambele părți ale tancului încriminat zăceau cadavre zdrobite. O călugăriță în vârstă înaintă furioasă până la tanc și începu să lovească cu pumnii încleștați în metalul lui.
— Criminalilor! Nu sunteți decât niște criminali cu toții!
Nu i dădu nimeni vreo atenție. Mașina maiorului opri cu un scârțâit nervos de frâne lângă scena respectivă, capul maiorului apăru prin fereastră, încruntat și hidos în furia sa. Pata cea neagră săgetă cu răutate deasupra ochiului său drept.
— Idiotul ăsta nu i în stare să conducă o mașinuța pentru copii, ce să mai vorbim de un țanc nenorocit! Treceți careva în locul lui, pentru numele lui Dumnezeu! Iar în ce te privește — se zgâi el la locotenentul care se cățăra nervos spre turelă — o să avem noi de a face cu tine mai târziu! Din toate tâmpeniile, numai asta... Din fericire, nu și găsi cuvintele. Se întoarse spre noi, ceilalți, și făcu semn coloanei să pornească înainte. Porniți și mergeți fără oprire! Pe Cristos însuși dacă l vedeți mergând pe drum, noi nu ne oprim pentru nimeni... Înțelegeți bine: pentru nimeni! E clar? Oricine ne stă în drum a pățit o. Învățați l să nu mai fie așa de neatent data viitoare.
În acest moment, înainte ca maiorul să aibă timp să pornească din nou, un grup de vehicule cu însemnele Crucii Roșii încerca, fără succes, să ne depășească. Neținând seama de cererea lor de a obține depășirea, noi am rămas pe loc, lăsându i să se răstoarne în șanț. Tigrii nu s au oprit în fața nimănui; Tigrii n au făcut loc nimănui.
Un locotenent de infanterie veni ca o furtună pe jos lângă noi, însoțit de un ofițer din Feldgendarmerie, cu insigna sa în formă de semilună scânteind diabolic în întuneric. Își scoase revolverul și nu părea dispus să aibă cu noi o conversație amabilă. Îl auzeam țipând în timp ce înainta.
— Asta i sabotaj! Cineva trebuie să dea socoteală pentru asta. Cine i prostul care comandă adunătura asta de imbecili?
Era foarte sigur pe sine. Feldgendarmeria, în general, nu se temea de nimeni, nici de dracu', nici chiar de Führerul însuși. Un maior obișnuit nu era nimic pentru el. Din fericire, maiorul Mercedes nu era un maior obișnuit. Nici el nu punea prea mare preț nici pe oameni, nici pe diavolul însuși, și nu cred că Führerul i ar fi inspirat simțăminte deosebit de reverențioase.
— Tigrilor! Vocea lui mugi de a lungul coloanei rostogolindu se și răsunând ca un ecou dintr o parte în alta a drumului. V am dat un ordin: porniți! Nu ne oprim pentru nimeni! În ceea ce te privește, domnule — se întoarse el spre cei doi, împingându l de o parte pe jandarm și adresându se locotentului — te sfătuiesc să ți iei din drum scaunele astea rulante mizerabile și să le duci cât mai departe, dacă vrei să nu fie zdrobite. În locul dumitale, adăugă el la a doua gândire, aș porni o înapoi, prin șanț. Cred că ai putea să constați că e mai sigur.
Tigrii porniră înainte. Am reușit să parcurgem o oarecare distanță înainte de a da peste o nouă coloană de oameni, aproape la fel de bizară la vedere ca și grupul de nebuni din Caen. În primul rând, deși coloana purta uniforma armatei germane, era compusă din jumătate din popoarele Europei. Erau acolo ruși, ucrainieni și cazaci; bosniaci din divizia musulmană, bavarezi, alsacieni, unguri, polonezi, italieni. Și nu numai atât, dar întreaga coloană nu avea, evident, decât un gând în mintea ei multinațională, și acel gând era: să fugă. Veneau de a valma pe drum, în direcția noastră, cu un amestec straniu de panică și hotărâre pe fețele lor. Din rândurile noastre răsună o veselie nestăvilită atunci când avangarda hoardelor în retragere trecu fulgerător pe lângă noi.
— Armata germană! strigă Porta entuzist. Dumnezeu să i binecuvânteze! Dac ar fi Adolf aici să i vadă...
Arătă cu degetul un grup de oameni care se mișcau în grabă, făcând parte dintr un regiment de parașutiști:
— Dac ar fi Herman aici să i vadă!
— Este oare posibilă una ca asta, să pierdem noi războiul? rosti foarte solemn Barcelona.
— Niciodată! strigă Porta.
Râsul nostru răsuna sălbatic în interiorul tancului.
— Salutare! zise Bătrânul, aruncând din nou o privire în afară. Cine vine oare?...
Era o unitate de cavalerie. Se apropiau într un galop furios, izbind în dreapta și n stânga cu săbiile în hoardele de dezertori, împrăștiindu se într un larg evantai pentru a cuprinde întreaga masă. I am recunoscut, după gulerele lor roșii, ca fiind cazacii generalului Vlassov, specialiști în astfel de acțiuni. Călăreau ca niște demoni, stând drepți în scări, pe armăsarii lor mici, dar solizi. Strigau comenzi aspre, în rusă; săbiile le luceau și fulgerau. În câteva minute, adunaseră întreaga coloană și o încercuiau, urlând tot timpul ca sălbaticii. Unii descălecau și se afundau în masa fremătătoare de trupuri, biciuind și tăind în neștire până când începură să curgă râuri de sânge vizibile de departe. Nimeni nu opuse nici un fel de rezistență. Fie că erau speriați, fie că își abandonaseră armele în panica inițială a fugii.
Tigrii n au mai putut să înainteze cu nici un chip. Priveam scena plini de dezgust și ură. Asemenea brutalitate era tot ceea ce te puteai aștepta de la cazaci. Din punctul nostru de vedere, armata germană s ar fi putut dispensa de ajutorul lor. L am văzut pe un ofițer de la Feldgendarmerie bătându l pe umăr pe un căpitan rus, evident felicitându l pentru o treabă bine făcută, și furia noastră se înteți. Mulți dintre ruși își duseseră caii la adăpat la un pârâu din apropiere și acum, întinși pe burtă, beau apă alături de dobitoacele lor. Priveliștea nu era foarte surprinzătoare: în regimentul de cazaci, omul era egal cu calul.
De nevoie, tancurile făcuseră o nouă haltă temporară. Cazacii înaintau acum spre noi, cu ochii lor mici și negri strălucind ca la maniaci, cu steaua roșie a Rusiei lucind pe căciulile lor de blană. Un caporal îndesat, duhnind a vodcă, se opri lângă Tigrul nostru. Își purta sabia atârnând de a curmezișul, iar într o mână avea nagaica, nelipsitul bici al tuturor cazacilor.
— Salut, gospodin!
Privea în sus spre noi și râdea. Îi simțeam pe ceilalți, lângă mine, fierbând de ură.
— Hei, tovarisci! Porta se aplecă deodată către el. Þi ai ghicit vreodată viitorul?
— Nu. De ce mă întrebi?
— Pentru că eu știu să l ghicesc, de aia! Vrei să ți l spun?
— De ce?
Porta dădu din umeri:
— Ar putea fi interesant.
— De ce? întrebă rusul din nou, în felul lor înnebunitor de flegmatic.
— Þi e frică? rânji Porta. Nu m ar mira. Multora le este. N au curajul să privească n față adevărul, dacă este neplăcut.
Cazacul se încruntă. Făcu un pas înainte și întinse o mână păroasă.
— Nu mi e frică. Dar nu i bine întotdeauna să ți știi viitorul.
— Încearcă și o să vezi.
Porta îi prinse mâna, înainte ca el să și o retragă și chipul său luă o expresie transportată, ceea ce mie îmi părea numai imbecilitate pură. Se vedea că pe simplul caporal îl impresiona, dar, firește, el nu l cunoștea pe Porta cum îl cunoșteam eu.
— Hm...aa... mm... Da! Văd.
Porta își supse bine dintele, gânditor:
— Ai fost caporal la tătucu' Stalin, așa i? Ai purtat o cască cu o cruce roșie, așa i? Și ai staționat într o garnizoană la... Maikof. Am dreptate?
Omul dădu din cap și rămase cu gura căscată. Oricine ar fi luptat pe frontul rusesc și ar fi întâlnit, ca noi, atâția cazaci în armata germană, ar fi putut ghici la fel de bine, dar succesul de început al lui Porta adună în jurul lui un mic grup de soldați care priveau, cu fețele încruntate și cu o strălucire de vagă înțelegere în ochi.
— Deci, am dreptate! spuse Porta triumfător.
Omul își făcu cruce și încercă să și retragă mâna, dar Porta i o reținu.
— Așteaptă! Să ți spun ce văd pentru viitor... Văd un drum lung, prăfuit, care nu duce nicăieri, dar care continuă la infinit... Nu tu mahorcă, nu tu apă, nu tu hrană... O coloană lungă de oameni, toți purtând aceeași uniformă ca aceea pe care o porți tu acum... Toți fac parte din regimentul generalului Vlassov. Aici apare o brodeală. Ești suficient de tare să auzi adevărul? Privi în jos la caporal și bolborosi în continuare înainte de a putea fi oprit:
— Văd o mulțime de generali americani așezați la o masă, împreună cu o mulțime de generali ruși. Beau whisky... și vodcă... fumează țigări groase de foi... Acum semnează niște hârtii și își strâng mâinile unii altora.
Porta își închise ochii ca lovit de o imensă durere.
— Mai văd ceva! Adolf a căzut și cazacii sunt duși înapoi în țara lor... Văd... Văd...
Porta dădu un țipăt de spaimă:
— Tovarisci! Ați auzit desigur de Dalstroi ? Ei bine, asta am văzut, tovarisci! Nu i prea bine, eh? dădu el din cap cu înțeleaptă satisfacție.
Cazacul își smuci mâna și sări înapoi cu un amestec de furie și îndoială pe față. Începu să șuiere într un torent sălbatic de vorbe rusești, prea rapid ca să înțeleg ce spune, dar Micuțul dintr o săritură fulgerătoare fu afară din tanc și peste caporal. Îl apucă cu laba lui uriașă și îl zgâlțâi bine.
— Þărănoi rus mizerabil, schimbă tonul imediat, sau o să te burdușesc eu însumi până la Dalstroi, folosind chiar nagaica ta!
Urmă alt șuvoi de cuvinte rusești. Evident, înjurături. Aproape sigur obscene. Nu există limbă ca rusa când este vorba de înjurături. Ar merita să o înveți măcar pentru asta.
Micuțul se mulțumi să l înjure și să l arunce cât colo, în scârbă. Cazacul se repezi spre cal, sări în șa și porni ca din pușcă pe urmele camarazilor lui, care dispăruseră prudenți la prima mențiune a numelui de Dalstroi. El se întoarse pentru a și ridica sabia cu un gest amenințător și mai strigă spre noi câteva obscenități, care însă nu avură mare efect asupra Micuțului.
— Duceți vă de vă spânzurați, țărănoi mizerabili! strigă el.
Regimentul de cazaci, mânând din urmă presupușii dezertori, dispăru încet în depărtate și locotenentul Löwe veni lângă tancul nostru exprimând, prin toată ființa lui dezaprobare.
— Obergefreiter Porta, nu permit oamenilor de sub comanda mea să și bată joc de aliații noștri... în special când este vorba de aliați voluntari! Unii din păcătoșii lor de ofițeri mi s au plâns de dumneata.
— Iertați mă, domnule, spuse Porta cu multă seriozitate în glas. Omul a vrut să și afle viitorul, așa că i l am spus. Asta i tot.
— Aa! N am știut că ai darul prevestirii! Și ce i ai spus?
— Numai adevărul, spuse Porta arătându se jignit.
— Adică?
— I am spus că și va sfârși zilele acasă, cu Tătucul Iosif, fierbând în suc propriu la Dalstroi. Orice prost ar putea prevedea asta.
— Pentru Dumnezeu, mai ține ți gura aia clămpănitoare, măcar din când în când! izbucni iritat Löwe. O să sfârșești într o bună zi tu însuți la Dalstroi, dacă nu ești atent!
— A, da, foarte probabil, acceptă Porta cu un suspin.
Locotenentul se îndepărtă, evident nemulțumit. Coloana porni din nou înainte, însoțită de țipetele ascuțite ale bufnițelor, ce răsunau de undeva, din pădurile apropiate. Noaptea era pe sfârșite și întunericul începea să se transforme, cețos, într o nouă zi. În interiorul tancului, pregătirăm un fel de mic dejun, fierbând surogat de cafea pe o spirtieră, cu riscul enorm de a ne da foc și a arunca Tigrul în aer. Scobeam bucăți de pâine dintr un bloc tare, ca de cauciuc, care în armată trecea drept franzelă. Și, pentru a le face mai gustoase, le ungeam cu un strat gros de câțiva centimetri dintr un gem de sfeclă pe care Porta îl luase, întâmplător, odată cu șnapsul.
În sfârșit, se făcu ziuă, o zi cenușie și nesuferită. Coloana se opri pentru o vreme. Un regiment de grenadieri, sosiți, nu se știe de unde, toți înjurând fără menajamente și într o indispoziție fără margini, a instalat o baterie Flak. Porta le înrăutăți starea mai mult decât era strict necesar, spunându le în zeflemea că ei n ar fi capabili să nimerească o formațiune de bombardiere nici măcar la cinci metri distanță, la nivelul solului. Din fericire, înainte de a se dezlănțui o bătaie, ni s a ordonat să pornim din nou la drum.
Greoi, Tigrii se avântară, cu gemete de protest, înainte, unul în spatele celuilalt. Câteva avioane inamice apărură deasupra noastră, lansară câteva bombe, la întâmplare, de a lungul cofoanei și se depărtară în zbor, absolut neatinse în ciuda eforturilor sălbatice ale bateriilor Flak.
Am ajuns în cele din urmă pe pozițiile ce ne erau destinate. Se dădu semnalul de atac. Tigrii porniră în formație, din nou în postură de asasini. Sub fiecare piatră, în spatele fiecărui tufiș, fiecărui copac, fiecărei cute a terenului, moartea aștepta pe orice neatent, sub forma tancurilor și aruncătoarelor de grenade, tunurilor, minelor magnetice și aruncătoarelor de flăcări. Prin periscop, puteam să ne dăm seama de pozițiile inamicului. Pentru infanteriști, un atac de amploare al tancurilor grele este pur și simplu o atrocitate, iar cercetașii inamici ne țineau de mult sub observație. Ploua deja cu grenade asupra noastră, dar noi înaintam cu o viteză de patruzeci de kilometri pe oră și nimic nu ne putea opri atacul.
— Închideți trapele, comandă Bătrânul. Turela pe direcția ora două. Distanța șapte sute. Pak ul bine camuflat.
Prin fața ochilor îmi jucau linii și pătrate. Bătrânul mă bătu pe umăr.
— Ai găsit o?
— Nu încă. Tot ce pot vedea sunt câteva tufișuri și o grămadă de ruine.
— Acolo e, spuse Bătrânul, ursuz.
Focul unui tun, declanșat brusc, dezvălui bateria antitanc camuflată. O grenadă explodă la numai câțiva centimetri de noi. M am apucat din nou, în grabă, de lucru, și cifrele alergau și săreau: 600, 650... punctele se întâlniseră, lentila prezenta o imagine clară.
— Hai odată! spuse Bătrânul nervos.
Am tras. Presiunea aerului ne lovi ca un pumn, iar tubul gol al obuzului, înroșit, căzu pe podea. Un declic, și tunul era din nou pregătit. Dar deocamdată nu mai era nevoie: din resturile care zburau prin aer, ne am dat seama că ne atinsesem ținta. Tunul antitanc fusese scos din acțiune și ce mai rămăsese din el fu curând făcut praf și pulbere sub șenilele noastre.
— Turela pe direcția ora două! Distanța cinci sute. Trage direct.
Motorul torcea, turela se roti, iar eu văzui imediat ținta: tancuri Churchill, care erau întotdeauna ușor de identificat, cu corpurile lor lungi și turelele lor joase. Erau șase și staționau în linie.
Ne am oprit. Numai cel fără experiență trage în timp ce înaintează. Și totuși, factorul viteză era esențial, dacă voiam să folosim pe de a ntregul avantajul situației. Un tanc care staționează este, cum s ar spune, o țintă sigură. Micuțul deschise unul din panourile laterale, ca să privească spectacolul, dar se trezi cu Bătrânul strigându i în ceafă:
— Închide prostia aia!
— Ce te sperii? spuse Micuțul împăciuitor. Și te rog să ții minte că sunt Obergefreiter, deci coloana verticală a armatei germane.
Bătrânul înjură și se întoarse spre mine, considerându mă mai maleabil.
— Ia l întâi pe ultimul dintre nenorociții ăia, apoi încearcă l pe cel din frunte. Bine?... Foc!
Tunul, masiv, tresări în mâinile mele. O limbă de foc izbucni și am avut timp să, văd tancul Churchill clătinându se sub lovitură înainte ca turela mea să se rotească și să trag în liderul coloanei. De data asta, am avut satisfacția să privesc ținta dezintegrându se complet și zburând spre cer într o masă de metal ce se rotea prin aer.
— Schimbă poziția!
Porta dădu înapoi, în spatele unei ridicături de teren, în vreme ce eu urmăream prin periscop Churchill urile care mai rămăseseră. Am ales unul dintre ele, am ochit și am tras. De data asta, n am mai fost așa de norocos, obuzul a ras turela. Probabil că cei dinăuntru au avut parte de câteva clipe de groază, dar ei deschideau deja trapele și săreau afară. Heide i a dat drumul imediat cu mitraliera, iar noi primirăm o salvă de grenade drept răspuns. Din fericire, nu ne au ajuns, dar a fost suficient pentru a l trimite pe Micuțul înapoi, în interior, cu sudoarea curgându i de pe frunte.
Am fixat prin periscop următorul Churchill. Obuzul zbură iute și sigur spre țintă, dar tancul rămase pe loc. Pentru un moment am stat nedumeriți, dar văzurăm apoi o spirală subțire de fum ridicându se din vehiculul lovit. Câteva secunde mai târziu se produse o explozie. Flăcările își făcură drum afară, înălțându se lacome în căutarea a orice altceva care putea să ardă
— Schimbă poziția! Dincolo de ruine. Turela pe direcția ora două. Distanța 300... Foc!
Ultimele două Churchill uri au fost o pradă ușoară. Micuțul insistă să sară afară din tanc atunci, pe loc, și să marcheze pe turelă cele șase cercuri ale victoriei. Era îngrozitor să ții piept mâniei Bătrânului, dar Micuțul nu avea idee de disciplină, iar amenințările nu erau decât pierdere de vreme. El și Porta dețineau, probabil împreună, recordul indisciplinei.
În spatele nostru artileria de câmp deschisese focul și noi eram sub o umbrelă de foc protectoare. Inamicul curăța Plaja 109 și infateriștii canadieni luptau cu fanatism, cu tot ce le cădea în mână. Un sergent, în căutare de ceva cât mai aducător de moarte, încercă să arunce asupra noastră chiar și bolovani.
Ca de obicei, pierdusem noțiunea timpului. Puteam să fim în luptă de o oră sau de douăspreceze ore. Întotdeauna ni se păreau interminabile. Dar, în cele din urmă, terminarăm, Tigrii făcură o binevenită oprire și o stranie liniște căzu asupra noastră. Trosnetul și pocnetul flăcărilor era tot ce puteai auzi.
Coborârăm țepeni pe pământ, cu gâturile și plămânii tăbăciți de permanenta inhalare a fumului. Porta, cu fața neagră ca o mină de cărbune, reperă aproape imediat o ruină acceptabilă, nu prea departe. Probabil că în chiar dimineața asta acolo fusese o casă locuită; acum nu era decât ceva mai mult decât un morman de cărămizi sparte și lemne carbonizate. Porta, însă, se îndreptă spre ea, cu la fel de mult entuziasm ca spre Hotel Ritz și, ca de obicei, încrederea sa fu justificată. Instinctele lui Porta nu dădeau niciodată greș când era vorba despre mâncare și băutură: câteva minute mai târziu se întoarse cu brațele pline de cutii cu bere. Lăsă să cadă, ciocnindu se și zăngănind, la picioarele noastre, cutiile și, fără măcar să se oprească să și tragă sufletul, se răsuci pe călcâie și porni înapoi strigând:
— Este o ladă întreagă acolo. E bere „Victoria" și e al dracului de bună, puteți să mă credeți pe cuvânt... Am și dat pe gât vreo două cutii!
Micuțul dădu un strigăt de luptă victorios și alergă pe urmele lui Porta. Se întoarseră cu lada, purtând o amândoi de câte o parte, dar înainte de a avea timp să ne bucurăm de rezultatul loviturii lor, constatarăm că vreun nebun de trăgător scormonea pământul la picioarele noastre cu gloanțe de mitralieră.
— Nenorociților, strigă Micuțul în timp ce ne aruncarăm la pământ, să ne adăpostim.
Heide trase cuiul unei grenade și o aruncă, peste o movilă, spre tărăboiul invizibil. Aproape imediat după explozie o siluetă în kaki apăru pe coama dealului, se opri o clipă, apoi se rostogoli spre noi în chip de torță... Când a ajuns în apropierea noastră era mort și se pare că fusese singurul luptător din zonă, fiindcă nu ne a mai deranjat nimeni. Din nefericire însă el ne făcuse cel mai mare rău înainte de a muri: prețioasele noastre cutii de bere fuseseră străpunse de gloanțe și licoarea se risipea acum în țărână, în timp ce noi ne uitam la ea. Porta se duse și dădu un șut lăzii.
— Ãsta este nenorocitul vostru de război! se oțărî el.




CAPITOLUL CINCI

Membrii Rezistenței din Caen au primit ordinul să l asasineze pe unul dintre cei mai activi colaboraționiști Luden Brière, care nu numai că lucra în legătură directă cu poliția germană, dar avea tupeul să fie prieten bun cu șeful Gestapoului din regiune, comisarul Helmuth Bernhardt. Brière purta răspunderea pentru executarea unui mare număr de francezi.
Era un tip, pe nume Arsène, care s a oferit voluntar să ducă la îndeplinire acest ordin. Împreună cu trei ajutoare, el reuși să pătrundă în casa și biroul lui Briere din strada Fossis Château și să arunce un mănunchi de grenade în partea locuită a casei. Din nefericire, atentatul nu reuși să provoace nici o daună serioasă, și cei patru conspiratori fură destul de norocoși pentru a scăpa fără a fi identificați. Din acest moment, casa a fost păzită zi și noapte de membri ai Waffen SS, așa că orice nouă încercare de a l asasina pe Brière în propria lui casă era aproape imposibilă.
În acest timp, Rezistența își încetase acțiunile, discutând la ne sfârșit și respingând la nesfârșit noi metode de a și duce la îndeplinire misiunea, până ce, în cele din urmă, Arsène își pierdu răbdarea și anunță că va face el singur treaba. Întrebat despre metoda pe care intenționa s o folosească, el nu făcea decât să dea din umeri și să declare că se va baza pe noroc.
De fapt, el l a ucis pe Brière în cel mai simplu mod cu putință: apropiindu se de el în timp ce mergea pe stradă și trăgându i două gloanțe în cap. Evident, Brière a simțit pericolul în momentul în care l a văzut pe Arsène venind spre el, dar Arsene nu avea intenția să dea greș a doua oară și omul muri chiar dacă se întorsese ca să fugă. În momentul respectiv strada era pustie. Trecătorii care văzuseră petrecându se asasinatul se topiră, prudenți. Dintre cei care au fost martori te acțiune din spatele perdelelor dormitoare lor lor, marea majoritate erau probabil în favoarea ei. Oricum Arsène a avut timp să și scoată aparatul de fotografiat și, liniștit, să l fotografieze pe mort, înainte de a porni ca la plimbare pe o stradă lăturalnică, dispărând de la fața locului, cu un calm desăvârșit.
Trei zile după aceea, lui Brière i se făcură funeralii de martir, onorate cu prezența prietenilor săi de la Gestapo. Întregul Caen ieșise în stradă să se bucure și să cânte Marseieza. Arsène, deși anonim, era, fără îndoială, eroul zilei.

ÎN STILUL LUI HEMINGWAY


În Normandia nu exista o linie de front continuă. Puteai să mergi în acțiuni de recunoaștere timp de ore întregi și să nu dai cu ochii de un singur soldat inamic. În această etapă târzie a războiului puteai încă să dai peste sate neatinse ai căror locuitori păreau aproape să nu știe că, la numai câțiva kilometri distanță, confruntările militarea au măturat de pe fața pământului o întreagă comunitate pașnică și câteva regimente de luptă.
Era noapte când am intrat în satul Montaudin Ne am apropiat cu prudență, căci nu se știe niciodată când dai peste un cuib de viespi al trupelor inamice, dar strada principală era întunecată și pustie și nu se vedea nici urmă nici de săteni, nici de soldați.
— Hei, uite, o cârciumă! șuieră Porta arătând emoționat înainte, spre singura clădire luminată de pe stradă. Hai să ne oprim, să vedem dacă au ceva de haleală. Sunt al dracului de înfometat, îmi ghiorăie burta.
Porta devenea foarte convingător când venea vorba despre mâncare și, în plus, eram prea obosiți să mai discutăm cu el. Parcarăm Puma în mijlocul pieței mari a satului, ca orice turist pe timp de pace, și apoi, sfârșiți, murdari, cu brațele și picioarele înțepenite, năvălirăm în aerul nopții. Eram în misiune de recunoaștere de două zile și asta era o treabă obositoare și anostă.
— Sunt terminat, bâigui Heide, care deschise larg gura într un căscat zgomotos, de i trosniră fălcile, apoi se întoarse și trase un șut într unul din cauciurile grele ale Pumei.
— Vehicolul ăsta nenorocit mă scoate din minți!...
— Unde suntem? Suntem în spatele liniilor? întrebai eu.
— Ale cui linii? Ale noastre sau ale lor? zise Porta cu un zâmbet diabolic.
— Și ale lor și ale noastre, din câte îmi dau seama.
Bătrânul își scărpină ceafa, apoi își frecă nasul cu un deget, în sus și în jos, gânditor.
— Cât știi tu, atâta știu și eu, dar ca să fim siguri, mai bine să ne lăsăm caschetele în tanc. Sunt singurele care ne dau de gol.
— Eu îmi iau naganul, anunță Micuțul, ridicându și cu drag revolverul greu, rusesc, pe care îl obținuse în chip misterios, într o anumită perioadă a războiului.
— Oamenii nu sunt prea prietenoși în zilele noastre.
— Hai să ne aprovizionăm cu toții, am propus eu.
Ne am îndesat buzunarele laterale cu grenade de mână și am băgat revolverele în buzunarele de la piept, iar apoi Legionarul, cu arma în mână, deschise brusc ușa hanului cu piciorul și ne conduse înăuntru. O singură lumină, slabă, era aprinsă, sus de tot, pe tavan, iar localul părea la fel de părăsit ca și strada pe care venisem.
— Salut, patroane! strigă Legionarul în cea mai bună franceză pe care o putea vorbi. „Y a des clients!" (Ai clienți).
Mi am dat seama deodată că Heide mă strângea de braț și mi arăta ceva, chiar în față, cu un deget tremurător. I am urmat firul privirii și mi am înăbușit un țipăt de groază. Prin semiîntuneric, am început să disting forma unui om uriaș, prăvălit pe bar, cu o mână atârnând și cu capul așezat pe o sticlă de whisky răsturnată. Era, fără putință de tăgadă, un american. Beat criță, dar totuși american. Degetele lui Heide îmi strângeau nervos brațul.
— Să ieșim de aici! șuieră el.
— Pe dracu! spuse Porta destul de tare pentru a trezi și un mort.
— Dar e un yankeu...
— Nu mi pasă nici dacă ar fi nenorocitul de Eisenhower însuși. Nu plec de aici până nu mănânc ceva.
— Bine, dar suntem în spatele liniilor inamice...
— De unde știi? întrebă Porta furios. De unde știi că halca aia de grăsime de acolo nu este el în spatele liniilor noastre? Îl luă pe Heide și l zgâlțâi până începură să i clănțăne dinții. Porta era foarte „sensibil" când bănuia că hrana îi este în pericol.
— Se poate ca el să fi greșit, nu noi.
Ne am uitat la american. Þipetele și cearta noastră îl deranjaseră și acum sforăia puternic, cu gura căscată.
— Eu mânânc, spuse Porta foarte calm.
Legionarul aprobă din cap și îl strigă din nou pe patron. Un scârțâit de scări undeva, în dreapta noastră, anunță că patronul se dăduse jos din pat. Un bărbat îndesat, de vârstă mijlocie, apăru căscând și cu ochii roșii, cu un halat de casă murdar aruncat pe umeri. Se uită la noi și își ridică ochii spre cer a rugă.
— Alți americani! Dumnezeule, dă mi putere să rabd!
— Patron, spuse Legionarul blând, „excusez le dérangement, mais est ce qu on pourrait avoir une soupe genre bouillabaisse? Si vous manquez de personnel, on est là pour le coup de main". (Scuzați ne că vă deranjăm, dar ne ați putea servi o bouillabaisse ? Dacă nu aveți personal la bucătărie, suntem aici ca să vă ajutăm).
Omul rămase uitându se la el cu gura căscată.
— Sunteți francez? Credeam că sunteți alți nenorociți de yankei din ăia.
— Sunt francez, minți vesel Legionarul. Prietenii mei sunt germani, membri ai Legiunii străine cu toții. Suntem en route spre Paris.
Patronul își vârî picioarele într o pereche de papuci de casă din pai și porni spre noi, în jos, pe scările scârțâitoare, cu fața radiind de bucurie.
— „Voalà des Français!", strigă el către cei de la etaj. „Vive la France!" Veniți jos cu toții!
Cu mișcări rapide, aidoma unui barman de profesie, proprietarul prezentă un șir de sticle venerabile, acoperite de praf. Instinctiv, americanul adormit deschise un ochi, privi de jur împrejur, nasul lui spunându i în mod evident că era rost din nou de băutură. Mustățile îi erau ude de whisky și, dacă ai fi aruncat un chibrit aprins pe uniforma lui, ar fi sărit în aer, arzând mai repede decât un tanc petrolier. Ne zări și ridică greoi o mână.
— „Hiya Mac!" Ai ceva scotch la tine?
Nu a așteptat răspunsul nostru, ne a servit numai un zâmbet fermecător și a recăzut printre băltoacele cu whisky.
— E criță, spuse patronul cu indiferență. Și a petrecut întreaga după amiază și jumătate din noapte bând cu niște camarazi de ai lui. Au sosit aici ieri de dimineață și nu cred că s au poprit vreun pic din băutură.
— Dezgustător spuse Legionarul. Aăă... ce s a întâmplat cu prietenii lui?
— Au plecat. S au suit într un jeep și au plecat fără el. Asta a rămas aici, turtă, cum îl vedeți.
L am privit cu toții, solemn pe american. Zăcea acolo gemând și suflând ca o morsă, dar după cum se pare, forța dezaprobării noastre unanime pătrunse până la creierul lui încețoșat. Deschise ochiii. Erau injectați, lăcrămoși și opaci. Se ridică foarte încet, cu multă demnitate, în picioare și începu să bată cu pumnul tejghea.
— Patroane! Unde i nenorocitul ăla de scotch pe care l am comandat?
Proprietarul strânse din umeri:
— Ce v am spus? Cred că toți americanii sunt alcoolici.
— E dezgustător, spuse din nou Legionarul.
Toți aprobăm solemn, cu ipocrizie. Americanul porni legănându se ca o marionetă spre Barcelona.
— Știi ceva, Mac? Ai o față a dracului de urâtă... mi se pare că seamănă cu o față de friț. Știi ce? Arăți ca un friț.
Scoase un hohot de râs profund, din abdomen, și căzu pe podea, unde se rostogoli pe spate și începu să cânte „Bătrâna mea casă din Kentucky". Proprietarul ne conduse, pășind peste el și apoi ne invită să luăm loc.
— Nu m ar mira să fie un caz de delirium tremens. Este corespondent de război. Ãștia sunt întodeauna cei răi la băutură. Oricum — râse el sumbru — pentru un timp nu o să mai poată să transmită corespondențele. Și a spart mașina de scris după ce a dat primele două sticle de wisky. Spunea că mașina lui de scris nu știe ortografie, ce ziceți? Să spună că mașina nu știe ortografie... Și costă banii, știți, mașinile astea de scris costă. Am încercat să o fac la loc, dar e un timp cât toate zilele și a făcut treba până la capăt. Asta când o face o treabă nu se încurcă!
Era într adevăr un malac mare, la fel de mare ca Micuțul. Personal, nu mi ar fi plăcut să am o întâlnire cu el și am zâmbit ingrat când s a ridicat în picioare și ne a făcut semn cu mâna.
— Ia și bea, amice! Ia câteva pahare. Eu plătesc... Hei, Mac, știi cine sunt eu? pendulă el spre Bătrân. Nu vreau să dezvălui secrete, firește, dar eu sunt un tip foarte important.... exact cum îți spun: al dracului de important, asta i tot și trebuie să ajung la Paris înainte ca războiul să ajungă la nenorocitul lui sfârșit... Te a întrebat vreodată cineva pe tine, băiete, dacă este greu să mori?
Își fixă ochiul imflamat în direcția mea. Am clătinat din cap, ca hipnotizat.
— Ei bine, am să ți zic eu, că m am gândit mult zilele astea și cred că am găsit răspunsul.
Se aplecă în față, confidențial:
— Răspunsul e simplu: nu. Pur și simplu, nu. Ce părere ai? E mai al dracului de greu să trăiești decât să mori, te ai gândit vreodată? Pariez pe dulcea ta viață că nu te ai gândit. Sunt singurul tip care gândește in toată șandramaua asta nenorocită... Hei, tu de acolo! Tu ăla mare.
Porni la repezeală spre Micuțul, iar acesta rămase pe loc privind și pipăindu și naganul, fără îndoială, întrebându se dacă n ar fi o bună idee să i aplice acestui american obositor una la cap și să termine povestea.
— Vino încoace și am să ți spun un secret... Haide, vorbesc serios. Eu știu când văd un tip din Alabama și să nu încerci să mi spui că nu ești din Alabama, că n am să cred o vorbă... Vino aici și am să ți fac niște confidențe.
Micuțul făcu câțiva pași spre el, cu mâna în buzunar.
— Ai mâncat vreodată carne de negru la micul dejun? întrebă americanul. Pariez că ai mâncat, tu, bătrâne mâncător de negri! Acuma ascultă mă și am să ți spun de unde să iei băutură tare. Își coborî vocea într o șoaptă răsunătoare, severă: În spatele barului, al treilea raft la stânga oglinzii.
Micuțul sări ventral, ca la prăjină, făcu un salt peste tejghea și mătură o labă de a lungul sticlelor de pe raftul al treilea.
— Whisky! strigă el ca și cum ar fi descoperit o mină de aur. E destul pentru a pune la apă un vapor de luptă.
— Lasă băutura. Ce se aude cu mâncarea mea? se burzului Porta.
Câteva femei enervate apăruseră în capul scărilor. Proprietarul le făcu semn, arătându le bucătăria.
— Acolo. Veniți și spuneți mi ce doriți.
Porta țâșni spre bucătărie ca glonțul, și după o scurtă ezitare, l am urmat, curios să văd pregătirea vestitei lui ciorbe pescărești, despre care vorbea mereu.
— Să vedem ce ai, spuse el scurt.
Proprietarul radia:
— Homari. Câteva conserve. Am făcut rost de ele de la americani, spuse el dând obosit din mână. I am tot așteptat pe yankei de când a nceput războiul, și acum, când în sfârșit au ajuns aici, ce fac? Beau până nu mai știu de ei, în toate satele și orașele, de la Caen și până la Paris. Asta se numește război? Eu l aș numi...
Cum l ar numi el n am aflat niciodată, pentru că a fost întrerupt de un urlet sălbatic venind dinspre bar și de zgomote de sticle sparte.
— Mille diables! (Mii de draci!).
Proprietarul smulse un baston de cauciuc de pe masa din bucătărie și l agită deasupra capului:
— Toți sunteți la fel, voi, soldații! Nu știți altceva decât băutură și bătăi!
Ne am dus în camera de alături, lăsându l pe Porta ocupat cu un deschizător de conserve. I am găsit pe Micuțul și pe Heide în căierați pe podea, într o încleștare pe viață și pe moarte. Bătrânul își bea resemnat whisky ul într un colț, Barcelona și americanul stăteau pe margine, încurajându i prin strigăte. Legionarul era, ca de obicei, indiferent la astfel de treburi. Două lovituri precise cu bastonul de cauciuc, fix între ochi, au fost suficiente pentru a i despărți pe cei doi bătăuși. Aceștia au căzut pe spate, pierzându și cunoștința, iar spectatorii au aplaudat furtunos.
— Frumos ochit, am spus cu admirație. Dar eu m aș feri din calea Micuțului când se va trezi.
— Merde! spuse proprietarul și se întoarse hotărât în bucătărie. L am urmat îndeaproape.
Porta, echipat cu o bonetă de bucătar și un șorț de măcelar, își ridică privirea spre noi și ne făcu semn cu mâna plină de făină.
— Ce era acolo?
Proprietarul se dezlănțui într un val de cuvinte franțuzești, iar Porta și cu mine schimbarăm priviri nedumerite.
— Nu vorbiți germana? întrebă Porta ca din întâmplare. Franceza mea nu e tocmai perfectă.
— Cuum?
Omul îl privi deodată cu suspiciune.
— De cât timp sunteți în Legiune?
— De vreo doi ani, dar n am nici un talent la limbi. În afară de asta, toți avem tendința să folosim mai mult limba proprie. Nu ajungi să înveți prea mult din limba altor popoare.
— Bine, e adevărat că se numește Legiunea Străină, acceptă proprietarul, scărpinându se între picioare. Oricum, mi se pare cam ciudat...
— Foarte ciudat, spuse Porta repezit, dar n am timp de asta deocamdată. Mă interesează mai mult să îmi reușească ciorba pescărească. Legumele, te rog!
Proprietarul, cu un aer distrat, începu să mi le dea mie. Roșii, morcovi, ceapă, cartofi. Eu i le dădeam lui Porta în noua lui calitate de bucătar. Se vedea pe fața lui că asta i făcea o plăcere nebună.
— O să mi mai trebuiască și cimbru și foi de dafin. Pe urmă lămâie și pătrunjel, dacă ai.
În timp ce proprietarul, eu și cele două femei morocănoase alergam prin bucătărie aducând și prezentând, tăind și ștergând, Porta amesteca fericit diversele ingrediente într o cratiță mare, cântând cât putea, deși nu avea pic de voce, un cântec într o limbă străină.
— E un cântec al pescarilor unguri, ne explică el, deși lucrul ăsta nu ne sporea entuziasmul.
— În Ungaria se înnebunesc după ciorba asta. Acolo am învățat rețeta asta, în urmă cu mulți ani.
— Ce are a face nenorocitul ăsta de cântec în toată povestea, întrebai eu acru.
Mi am julit degetul cel mare de la mână pe râzătoare, mi am tăiat jumătate dintr un deget cu un cuțit și începusem să urăsc rolul meu de servitoare.
Cinci minute mai târziu, proprietarul a considerat necesar să ne despartă, pe mine și pe Porta, cu bastonul lui de cauciuc.
— Domnilor, vă rog! N ar trebui să continuăm prepararea mâncării?
— Ai absolută dreptate, spuse Porta. Este o chestiune de cea mai mare importanță. Necesită pace, liniște și multă pricepere... Sven, ori nu te mai amesteca, ori du te la bar și murează te... Patroane, dă mi niște vin alb! Cel puțin două sticle!
Și n a vrut numai vin și homar, și creveți, și legume, și verdeață, și lămâie, ci mai ceru șofran și scorțișoară și pește și rom. Cel mai surprinzător, însă, a fost că le a și primit.
Cinsprezece minute mai târziu amestecul, fierbând cu furie și mirosind până la Dumnezeu, a fost declarat gata pentru a fi consumat. Când am apărut cu haleala prin ușa despărțitoare, i am găsit pe toți așteptând, ca niște copii cuminți și pofticioși, venirea mesei. Micuțul și Heide se liniștiseră. Până și bețivul nostru american se târâse până la un scaun de la bar și făcea eforturi evidente să rămână pe loc. Nările îi fremătau cu lăcomie când Porta începu să servească ciorba fierbinte.
— Afurisit să fiu dacă ăsta nu e cel mai al dracului de bun lucru care mi s a întâmplat de când am venit în țara asta. Ne aruncă un zâmbet rapid, șiret. Trebuie, însă, să vă spun ceva, băieți: v am urmărit de aproape și cred că știu ce hram purtați... Legiunea străină, pe dracu'!
Se balansă hohotind pe scaunul său și probabil niciodată nu va ști cât de aproape a fost de moarte. L am văzut pe Micuțul băgându și mâna în buzunar și pe Barcelona ridicându se pe jumătate de pe scaun.
— Ce vrei să spui? întrebă Legionarul cu răceală.
Americanul se roti pe scaunul său și dădu din cap pentru a arăta că știe el ceva.
— Știu ce hram purtați, Mac... Știu!
Se lăsă o liniște încordată. Apoi Porta, cu un gest foarte natural, își scoase pistolul său greu P.38 și trase două focuri în tavan. Proprietarul dădu un strigăt și bătu cu furie în tejghea.
— Nu s a întâmplat nimic, spuse Porta, continuând să și savureze capodopera culinară. Doar un avertisment, asta i tot.
— Am fost cu ochii pe voi, continuă americanul cu insistența obtuză a celor beți criță.
— Las o mai moale, ești afumat, mârâi Heide.
— Afumat, criță, pilit, ce dracu, tot am fost cu ochii pe voi. Am ajuns la concluzia că sunteți o adunătură de muieri... nu țineți la băutură, asta e problema voastră.
Legionarul ridică din sprâncene cu răceală. Micuțul se ridică urlând cu furie. Noi, ceilalți, înțelegând că americanul era prea beat ca să vorbească logic, și că nu suspecta nimic în legătură cu identiatea noastră, ne am întors ușurați la farfuriile cu mâncare.
— Cine îmi zice mie, muiere? strigă Micuțul, înaintând cu pumnii strânși spre americanul ghinionist.
— Oh, pentru Dumnezeu! izbucni Porta.
Luând o sticlă goală de whisky, îi aplică Micuțului o lovitură la meserie, în cap, și pentru a doua oară în acea seară Micuțul se prăbuși, țeapăn, la podea. Un timp am fost destul de liniștiți, mâncând tacticos fiertura mirositoare, care avea ceva mai bun decât mirosul, făcând goluri în provizile de whisky ale proprietarului. Bătrânul vomita în liniște peste o fereastră deschisă, Barcelona și americanul zăceau întinși, cu capetele unul lângă altul, Legionarul avea o expresie concentrată. Se vedea că băuse zdravăn în timp ce noi pregăteam mâncarea la bucătărie și eu m am grăbit să i ajung din urmă. Curând Porta a pierdut teren, fiind distrus de brusca reapariție a celei mai puțin în vârstă dintre cele două femei ale casei. O așeză pe genunchi și începu să și strecoare experimentat o mână pe sub fustele ei. Expresia i se schimbă într una de surpriză și mulțumire.
— Hei, n are chiloți pe ea! strigă el.
Americanul se trezi și întinse un pahar gol.
— Pentru femeile care nu poartă chiloți! Pentru America! Pentru război! Pentru moartea friților cu miile! Pentru...
Fu întrerupt de urletul de furie nestăpânită al Micuțului, care își revenise din nou.
— Ce căzătură m a buimăcit?
— Pentru Broscari! Pentru englezi!
Porta era în mare învălmășeală cu ultima lui cucerire. Barcelona vomită pe spatele proprietarului, el însuși prea beat ca să și dea seama.
Heide își lăsase capul să i cadă în castron și era pe jumătate înecat înainte ca Legionarul să i l ridice. Americanul se întoarse plin de speranță spre mine:
— Spune mi, Mac, nu vă duceți, din întâmplare, la Paris?
— Ai auzit vreodată de vreo călătorie prin Franța care să nu se termine la Paris? l am tatonat eu, în expectativă.
— Trebuie să ajung acolo înainte ca războiul ăsta nenorocit să se termine, îmi spuse el expirând masiv spre mine vapori de whisky. Trebuie să mă asigur că nenorociții ăia de friți n au aruncat în aer barul de la Ritz. V aș fi foarte recunoscător dacă m ați lua și pe mine.
Din fericire, atenția i a fost atrasă de Micuțul, care turna în castron un amestec de rom, whisky și coniac și pentru câteva momente se punea problema dacă vreunul dintre noi va supraviețui până dimineață: amestecul cobora sălbatic prin gâtlej ca o limbă de foc și ardea în stomac precum cărbunii înroșiți. Micuțul apucă un sifon și se stropi cu el, iar propietarul căzu sub tejghea, oftând și bolborosind. Numai americanul părea neafectat. Reveni plictisitor la subiectul său — Parisul.
— Dacă vreunul dintre voi, băieți, ar avea un jeep de vânzare...
— Avem un tanc, spuse Porta, care, plictisit deodată de compania feminină își azvârli ultima captură sentimentală, grămadă, pe podea. E afară, parcat în piață.
— Parcat în piață?!...
Americanul se ridică în picioare cu o surpinzătoare agilitate și se îndreptă către ușă;
— Doamne, sper că mai e acolo! Jandarmul de aici se face foc și pară când e vorba de parcare greșită. Nici n apuci să clipești, și te și trezești că ți a remorcat mașina.
L am urmat în stradă. Puma noastră era încă acolo, iar americanul se uita la ea vrăjit. I a luat multă vreme să observe ceea ce m a izbit pe mine din prima clipă:
— Hei, cine dracu' a avut ideea nenorocitei ăleia de cruci nemțești pictate pe ea?
Toți ochii se întoaseră spre svastica incriminatoare.
— Cine știe cine a vrut să facă o glumă, spuse Porta cu amărăciune. Þi s o fi părând ciudat, yankeule, dar nu tuturor le face plăcere aici ideea că sunt eliberați de americani.
— Bine, la dracu, cu chestia asta, hai mai bine să găsim niște vopsea albă și să rezolvăm problema. Doar n o să conduc prin țară părând că aș fi un friț nenorocit.
Proprietarul fu ridicat de sub o masă și trimis să găsească vopsea albă. Se conformă. Porta și americanul șterseră solemn orice urmă din jignitoarea svastică, apoi se așeză unul lângă altul pe jos, fumând și admirându și mulțumiți munca.
— O.K., spuse americanul. Ne am înțeles, mă luați la Paris cu voi. Cum ajungem acolo, trimit un mesaj la ziarul meu. Știți fa ce titlu mă gândesc?
Își ridică brațul drept și mimă scrisul în aer, la câțiva metri înălțime:
— Un corespondent de război și un conducător de tanc eliberează Parisul: un milion de friți se predau. Ce ziceți? Știi să faci fotografii, frate?
— Sigură că da, spuse Porta, mândru.
— Perfect. În cazul ăsta, o să i aliniem pe toți generalii friți și o să le facem poză în barul de la Ritz, înainte de a i trimite, cu câte un șut în fund, și cu capul înainte, în noroi. Hai, băieți, dați i drumul!
Săltă în picioare, făcu doi pași spre Puma, apoi căzu grămadă, complet și definitiv, în mijlocul pieței. Capacitatea lui de îngurgitare a alcoolului putea trezi respectul oricui, dar se pare că până și americanii au limitele lor. L au lăsat zăcând acolo, iar noi ne am cățărat țepeni înapoi în tanc. Porta ne conduse într o cursă nebună în zig zag, de a lungul pieței, și apoi pe strada satului. Nu mi era prea clar dacă eu sau drumul săltam în sus și n jos, dacă cercurile luminoase ce se roteau în fața ochilor mei erau simple iluzii, sau un nou tip de armă a inamicului. Barcelona sforăia cu capul pe genunchii Legionarului; Bătrânul își strângea tâmplele în mâini, Micuțul ba râgâia, ba gemea, complet nemuzical. La început, am crezut că Heide încerca să cânte, deși nu era o persoană cu astfel de înclinații. Și abia când ne aflam la o distanță de sat și el sări deodată în sus cu mâinile încleștate pe burtă, am început să am dubii.
— Ce se întâmplă cu el? întrebă Porta, impacientat.
Heide gemu de câteva ori, apoi depozită zgomotos toată încărcătura de mâncare și băutură de la cină pe podeaua tancului.
— E nenorocitul ăla de whisky american, mormăi el.
Mirosul era îngrozitor, încât nu se putea pune problema compătimirii. Ne am vărsat nervii pe el, înjurând. Heide însă se chirci ca un covrig și scoase câteva țipete.
— Nu l luați în seamă, ne sfătui Micuțul.
Am făcut tot ce am putut, dar omul insista, și e greu să nu iei în seamă pe cineva care urlă în urechea ta stângă la fiecare câteva secunde.
— Nu credeți că e într adevăr bolnav? am îndrăznit eu să spun, după o vreme.
Toți se întoaseră și priviră în mod critic forma ghemuită de pe podea.
— Opriți, spuse Bătrânul. Ia să ne uităm mai bine la el.
Porta opri la adăpostul unor copaci de pe marginea drumului, și fu nevoie de patru dintre noi pentru a l extrage pe Heide, care urla într una, din tanc și a l așeza pe iarbă.
— Trage i un glonț în cap, sugeră Micuțul, scapă l de chinuri. Mult mai simplu, la urma urmei.
— Taci din gură, spuse Bătânul. Ajută mă să l dezbrac.
I am rupt tunica, i am tras pantalonii în jos. Bătrânul palpă cu grijă ici și colo, iar Heide scoase un urlet de durere și începu să înjure.
— Apendicită, spuse Bătrânul sec. Are nevoie de operație imediat, altfel se sparge... Necazul e că singurul loc unde poate fi operat se află în spatele liniilor americane. Ce părere aveți?
— Să riscăm să fim împușcați pentru amărâtul ăsta? întrebă Porta îngrozit. Nu prea cred! Să l ia dracu cu apendicita lui!
Legionarul clătină din cap.
— E o copilărie să crezi că americanii se vor deranaja să opereze un soldat german. Sunt prea ocupați să câștige războiul, nu și pot permite să și piardă timpul sau să irosească munca oamenilor. Avem șansa să ne împuște pe toți.
— Fă ceva ca să nu mai sufere, spuse rugător Micuțul.
Ne am uitat cu toții la Heide care se zvârcolea. Porta găsi o țigară de marijuana în unul din buzunare și și o vârî nervos în gură. Micuțul își freca nervos mâinile, Barcelona nu prea era în apele sale. Bătrânul își freca nasul, semn sigur că era îngrijora. Heide bolborosea febril, pomenidu l o dată sau de două ori pe Dumnezeu.
— E cam târziu ca să mai putem face ceva pentru el, spuse Porta, tăios.
Bătrânul se hotărî.
— Vom încerca să luăm legătura prin radio cu una din unitățile noastre. Trebuie să fie una pe aici prin apropiere deși, numai Dumnezeu știe pe unde o fi. Încercăm până intrăm în legătură cu cineva.
Legionarul s a aplecat, a luat căștile și a început să învârtă butoanele radioreceptorului. S au auzit tot felul de pârâituri și apoi o voce:
— Alo, alo, aici Betty Grable.
— Nu mai spune, zise soldatul.
Încerca fără oprire. Prinse o altă voce:
— Aici Hella 27. Aici Hella 27. Avem urgent nevoie de un doctor. Hella 27. Hella 27.
Încă cineva într o situație disperată, dar asta nu putea nici să l consoleze, nici să i ia durerile lui Heide.
— Mai încearcă, spuse Bătrânul cu încăpățânare.
De abia după vreo cinci minute reuși să intre în legrătură cu cineva din tabăra noastră.
— Pisica sălbatică 133. Ascult.
— Avem nevoie de un chirurg, spuse tăios Legionarul. Un caz de apendicită.
— Bine, ținem legătura. Unde sunteți?
Legionarul înjură.
— Drept cine mă iei? Vezi ți de treabă și găsește un chirurg. La celălalt capăt se auzi un chicotit.
— Bine, bine, păstrează secretul. Acum vorbește medicul. Baftă, amice.
După o pauză se auzi o voce.
— Aici locotenent colonel Eicken. De unde știi că este apendicită?
Legionarul îi înșiră repede simptomele lui Heide.
— Da, cred că ai dreptate. Nu știu unde sunteți, dar oricum nu pot să ajung la voi, așa că trebuie să vă descurcați singuri. O să spun pas cu pas ce aveți de făcut. Daca vreți să mi urmați instrucțiunile bine, dacă nu, o să vă treziți cu un cadavru în brațe. Este clar?
Legionarul se uită la Bătrân și aprobă din cap.
— O.K., suntem gata.
— În ordine. Primul lucru, spălați vă mâinile cu alcool. Apoi, ungeți cu iod abdomenul pacientului și asigurați vă că este bine legat.
Spre groaza Micuțului, Porta începu imediat să l curețe pe Heide cu whisky curat. Nu exista iod în trusa de ajutor, iar whiskyul părea tot atât de bun ca orice alt înlocuitor.
— După ce faceți asta, sterilizați instrumentele în alcool. Ar trebui să aveți un litru de alcool.
— Avem, spuse surprins Barcelona. Dacă aș fi știut nu ar mai fi fost acolo!
— Þineți la îndemână tampoanele de vată ca să aveți cu ce opri sângele. Scalpelul trebuie ținut ferm, dar delicat. Faceți incizia pe diagonală, tăiați aproximativ zece centimetri. Vocea continua să dea cu asprime detalii precise unde trebuie făcută incizia. Bătrânul făcea tot ce îi era în putere ca să respecte instrucțiunile. Am observat că mâna lui era surprinzător de sigură, deși fruntea îi era transpirată toată. A fost imposibil să anesteziem pacientul, așa că urletele demonice ale lui Heide treceau peste capul nostru, și aveam senzația că îmi umblă cineva cu o freză stomatologică în gură. Îl legasem cu curelele de la măștile de gaz, dar tot ar mai fi fost nevoie de încă patru ca să l țină liniștit.
— Curge foarte mult sânge, raportă Legionarul, care urmărea operația de la postul Iui.
— Nu vă faceți griji cu sânge le. Folosiți tampoanele de vată și încercați să mențineți curată zona unde operați. Luați pensele și cu ele țineți pielea depărtată de o parte și de alta a inciziei. Acum tăiați adânc, dar cu grijă să nu ajungeți la intestine. Cum respiră pacientul?
— Încă mai poate să urle, spuse Legionarul.
— Bine, să aveți pregătită masca și oxigenul în caz că va fi nevoie. Puteți să vedeți apendicele? Este cam de mărimea degetului mic, puțin curbat.
Bătrânul încuviință din cap. Heide țipa în continuare. Micuțul închise ochii când văzu sângele țâșnind. Bătrânul își șterse transpirația de pe față și clătină din cap.
— Ar trebui potolit în vreun fel. Nu o să l mai pot suporta multă vreme.
Micuțul deschise ochii. Ridică brațul cu pumnul încleștat.
— O să mă ierți Julius. Nu este decât spre binele tău, nu am nimic cu tine.
Doi pumni au fost de ajuns. Urletele care îți zgâriau nervii au încetat și am pus masca de oxigen pe fața lui.
— Am anesteziat pacientul; raportă Legionarul.
— Cum?
— I am dat doi pumni.
Se făcu liniște.
— Mai respiră? Cum e pulsul?
— Destul de accelerat.
— Foarte bine. Unul din voi să se ocupe de puls și să mi raporteze imediat ce apare ceva în neregulă. Ați găsit ampendicul?
— Da, l am găsit.
— Cum arată?
Curioși, împotriva voinței noastre, ne am întins gâturile și ne am uitat în burta deschisă a lui Heide.
— Mare și umflat, spuse Bătrânul.
— Perfect. Scoate din trusă instrumentrul curbat. Þine intestinul astfel încât să nu l atingi și taie apendicele la capete. Nu te grăbi, nu intra în panică. Trebuie doar să ai grijă să nu tai intestinul. După ce ai îndepărtat apendicul, spală cu alcool partea rămasă.
Mai târziu, Bătrânul a mărturisit că pentru el personal, apendicotomia lui Heide a fost cel mai greu moment din tot războiul. Eu îl cred. Dacă nu ai mai văzut vreodată măruntaiele cuiva, este destul de greu să te descurci și nici până astăzi nu știm cu siguranță dacă ceea ce a tăiat Bătrânul a fost într adevăr apendicele. Dar el a tăiat ceva și a scos afară ceva, apoi a cusut cu foarte mare abilitate rana, exact cum i a spus doctorul, făcând șase împunsături care variau considerabil în dimensiune, dar legate cu noduri strânse. Apoi am presărat pudră de sulfamidă și am înfășurat pacientul în bandaje. Iar cea mai mare minune a fost că după toate astea încă mai trăia.
— Va trebui să rămână acolo unde este pentru următoarele două ore. Pacientul nu poate fi mișcat mai repede. Dacă se întâmplă ceva, dacă vedeți că ceva nu este în ordine, căutați mă pe aceeași lungime de undă. Voi fi aici tot timpul, iar voi mai bine închideți până nu începe dușmanul să se intereseze de noi. După cele două ore încercați să ajungeți la bază, și aduceți pacientul la spital imediat. Noroc — și orice s ar mai întâmpla nu încercați să l mai anesteziați...
Legionarul și a scos căștile. Liniștitoarea voce a autorității nu mai era cu noi și ne simțeam singuri și neajutorați când ne uitam la fața mumificată a lui Heide. Am făcut tot posibilul ca să stea confortabil. Am camuflat tancul și am stat la pândă, tensionați, cu armele pregătite. Încet, Heide a început să și revină. Fața îi era albă și lovită, pulsul abia se simțea.
— Mor? șopti el.
— Nu ai tu norocul ăsta, spuse Porta cu voiciune. Dacă ai supraviețuit tu la măcelăreala asta, supraviețuiești la orice... Uite ce am scos din tine!
Heide s a uitat și imediat a leșinat. Barcelona s a întors spre noi cu degetul la buze.
— Convoi inamic pe drum.
După camuflajul precar oferit de copaci și de propriul nostru tanc, am urmărit procesiunea mașinilor blindate umplute ochi cu infanteriști americani. În același timp, trei Jabo s au năpustit din cer și s au lăsat așa de jos că puteam vedea cum atârnă bombele din burțile lor.
— Dacă ne văd, suntem morți, bombăni Porta.
Coloana trecu, avioanele zburară. Cam o oră am avut liniște după care iar s a aglomerat traficul pe șosea. I am văzut când erau departe, două Sherman uri cu stelele lor albe, conducând o coloană de jeep uri și mașini blindate. Pe când ne depășeau, echipajul din turelă cânta și striga cu o inconștiență sublimă, nerealizând că erau la mică distanță de Puma noastră puternică care ar fi putut cu ușurință să i zdrobească ca pe niște coji de ouă, în cazul în care am fi fost îmboldiți de sentimente războinice.
— De ce nu i am atacat? dori să știe Micuțul, care aproape întotdeauna avea porniri agresive. Pun pariu că au gura plină de aur.
— Nu merita, răspunse Porta. Erau prea mulți.
Micuțul se uită cu ură la coloana care dispărea de a lungul drumului. Cele două ore trecuseră, așa că era timpul să transformăm Puma noastră într o ambulanță pentru Heide. Am aruncat scaunul din față și cu mari dificultăți și cu multe gemete care veneau de la pacientul semiconștient am reușit să l vârâm prin deschizătură.
— Tacă ți gura, voinicule, îl repezi Porta. Nu mai ai nici pe dracu, că doar ți am scos bucata aia împuțită. Faci atâtea fasoane pe degeaba. Gura!
Am evitat drumul principal, era prea aglomerat, așa că am mers pe drumuri ocolite, ignorate de americani.
Cu puțin înainte de căderea nopții, am ajuns la bază și Heide a fost imediat transferat într o ambulanță de câmp. În ceea ce ne privește, am fost târâți în fața medicului și ni s a ținut o lecție lungă despre obiectele lipsă din trusa medicală. Se pare că nu numai iodul lipsea, dar și un sul de leucoplast și două copci.
— Numai dacă, desigur, nu le am cusut în Julius, spuse mirat Barcelona.
Era numai o supoziție.




CAPITOLUL ȘASE

Un anume Robineau, care făcea parte din rețeaua rezistenței de la Port en Bessin, a avut ghinionul să cadă în mâinile Jandarmeriei (Fetdgendarmerie), care nu și a pierdut timpul și i a aplicat categoria specială de tortură pe care o păstra în rezervă pentru cei de teapa lui. L au bătut, l au ars și aproape l au înecat. I au rupt brațele în mai multe părți și l au învățat să și lingă voma. Într un târziu a mărturisit că cel care îi dădea ordinele era Dr. Sustendal din Luc sur Mer.
Doctorul a fost invitat să vină pentru ceea ce se numea în mod eufemistic „interogatoriu". Pentru început a negat cu îndârjire toate acuzațiile care i se aduceau, ceea ce era o sursă de mare veselie pentru anchetator: cu cât un suspect rezista mai mult, cu atât era mai amuzant. I au aplicat același tratament ca și lui Robineau, dar doctorul rezista. În cele din urmă, s au decis să l pună față în față cu ceea ce mai rămăsese din Robineau, o masă de carne informă și de nerecunoscut și să și dea seama de vinovăția lui după reacțiile pe care le va avea.
Prin urmare, cele două victime au fost puse față în față. La început doctorul a rămas impasibil: acest obiect ghemuit, cu fața umflată ca o lună plină, cu gura învinețită și fără dinți, atârnând deschisă, cu brațele bălăbănindu se inutil, plin de sânge, nu semăna deloc cu bărbatul pe care îl cunoștea ca Robineau. Robineau era un om mândru, în floarea vârstei, cu umerii lați, cu spatele drept și care nu îngenunchia în fâța nimănui. Din păcate, nenorocitul de Robineau l a recunoscut pe doctor. I a căzut, plângând cu sughițuri, la picioare, rugându l cu o voce de copil să l ierte. În momentul acela doctorul a cedat. Tortura o putea suporta, dar când a realizat că epava aceea umană nu era altceva decât insolentul de Robineau de acum câteva săptămâni, nu a mai putut să suporte. A mărturisit tot și a fost condamnat la moarte.
A doua zi, Robineau și a reconsiderat drepturile ca ființă umană și a reușit să se spânzure în celula închisorii.

O MITRALIERÃ PIERDUTÃ

Grupul nostru de luptă, împreună cu locotenentul maior Löwe, a fost încartiruit într o casă mare la intrarea unui sat. Locatarii casei erau un cuplu în vârstă, care cu greu realizau că este război, și aproape sigur nu își dădeau seama ce se întâmplă. Pe perioada ocupației stătuse în gazdă la ei un ofițer german de școală veche, care mai credea că este în serviciul împăratului. Înainte să plece a dat o petrecere somptuoasă pentru toate personalitățile satului, civili și militari la un loc, unde gloria încoronată a fost aristocratul von Holzendorf, care spunea mereu cu dispreț despre Hitler „micuțul caporal din Boemia".
Deci, din experiența d lui și d nei Chaumont, ofițerii germani erau o specie de supermani care degajau eleganță, maniere perfecte și gusturi extravagante, și aveau cele mai bune relații. Era o plăcere să privești confuzia lor când s au trezit cu locotenentul maior Löwe. Cum putea această creatură din topor, cu uniforma murdară și ghetele prăfuite să fie un veritabil ofițer prusac? După expresia feței lor, mi am dat seama că aveau mari îndoieli.
Löwe schiță un salut și îi anunță că s a hotărât rechiziționarea casei.
— Poftim, domnule? spuse cu indignare bătrânul.
Löwe ridică o sprânceană.
— Am spus că această casă a fost rechiziționată pentru armată... Îmi pare rău dacă nu vă convine, dar după cum știți este război.
Domnul Chaumont se postă indignat în cadrul ușii, încercând să o proteieze cu brațele.
— Vă sugerez, domnule, să mi arătați ordinul de rechiziționare.
Locotenentul maior Löwe îl fixă pe bătrân cu o uimire rece.
În spatele meu cineva chicoti, iar în spatele d lui Chaumont soția sa stătea înmărmurită de groză, privind fără să i vină să creadă la Porta, care arăta îngrozitor.
Desigur, Micuțul nu era chiar persoana care ar fi putut să liniștească o doamnă în vârstă.
— Dar este un abuz, spuse ea — apoi îl văzu pe Micuțul traversând cărarea cu brațele pline de fire telefonice și aparate și pentru moment am crezut că o să leșine.
— Ce i asta? întrebă ea, arătând cu degetul la el.
Löwe întoarse brusc capul.
— Unul din oamenii mei îndeplinindu și ordinele, răspunse agasat. Vă repet, doamnă, îmi pare rău dacă asta vă nclâniștește, dar toți trebuie să suportăm o anumită cantitate de neplăceri.
Micuțul își văzu pașnic de drum și o coti în spatele casei. Heide, refăcut după experiența traumatică cu cuțitul, îl urmă fiind foarte ocupat cu desfășurarea cablului. Urmau instrucțiunile și se pregăteau să monteze postul telefonic în bucătărie.
— Nu pot să nu protestez, spuse domnul Chaumont, tremurând din toate mădularele. Ultimul ofițer care a stat aici era un adevărat gentleman, care nu s ar fi purtat niciodată așa. Vă previn că, dacă nu renunțați, o să mă plâng la forurile cele mai înalte!
— Fă o, spuse Löwe, cordial. Aș putea să vă sugerez să luați legătura personal cu von Rundstedt? Dacă nu vă face dreptate sunt sigur că generalul Eisinhower va fi foarte încântat să vă ajute.
Bătrânul fu redus la tăcere și cedă, dar când veni momentul să montăm o mitralieră pe acoperiș izbucni din nou.
— Spuneți că sânttți ofițer, domnule? Sunt uluit! Contele nu s ar fi purtat niciodată așa necivilizat. Era un gentleman perfect din toate punctele de vedere și era o plăcere să îl avem în mijlocul nostru. El a fost un oaspete în casa noastră.
În acel moment Micuțul trase o înjurătură. Locotenentul maior Löwe, exasperat, se întoarse spre el nervos, dar înainte să spună ceva, Gregor Martin se năpusti în cameră și se aruncă plin de noroi și de toate alea pe canapea.
— Trupe inamice, spuse pe nerăsuflate. Câteva coloane se apropie de sat.
Löwe înhăță binoclul și se năpusti spre fereastră.
— Trebuie să avertizăm regimentul. Unde este Holtzer? Idiotul ăsta nu este niciodată de găsit când ai nevoie de el.
— Știu unde este, spuse Micuțul, calm. Mă duc să îl aduc.
Se întoarse după câteva minute — fără Holtzer, dar cu câteva sticle de calvados.
— Prea târziu, spuse trist. Nu mai este — așa că am adus de băut în loc.
Löwe scoase un sunet din gât și se întoarse iritat spre Bătrânul.
— Feldwebel Beier, tu răspunzi aici. Apără poziția, cu orice preț. Voi doi — se întoarse spre Barcelona și spre mine — voi veniți cu mine. Trebuie să transmitem un mesaj.
Am ieșit din casă, am mers pe strada principală și am ajuns în câmp deschis. Trupele inamice atacau deja satul și a trebuit să ne strecurăm sub o ploaie constantă de grenade și trasoare.
Generalul Staff își instalase cartierul general la un castel și primul lucru pe care l am văzut a fost un ofițer de artilerie tolănit într un fotoliu elegant, bând șampanie. Ne a salutat destul de vesel.
— Locotenent Löwe, dar este minunat! Nu ai întâmplător niște gheață la tine? Se pare că este destul de greu să faci rost de ceva gheață prin locurile astea. Și totuși, lăsând la o parte această inconveniență de loc neglijabilă, găsesc că locul este destul de acceptabil. Ai văzut draperiile? Sunt grozave, nu i așa? Francezii au gust, am spus o întotdeauna.
— Du te dracului! i o tăie Löwe.
Chiar când îl repezea, maiorul Hinka a intrat în cameră. Avea pe el o cămașă și niște pantaloni scurți și se lupta cu o sticlă de șampanie.
— Ia te uită, Löwe! Ce cauți aici? S a întâmplat ceva?
— Și încă ce! Löwe smulse o hartă mototolită din buzunar și o întinse pe masă. Dușmanul se apropie de sat, domnule. Aceasta este poziția: noi suntem aici — englezii sunt cam pe acolo. Atacă în forță și am nevoie de mai multe trupe dacă va trebui să îi ținem în loc.
Ofițerul de artilerie termină sticla de șampanie, mai luă una și începu să fredoneze un cântec obscen de pahar. Löwe îi aruncă o privire supărată.
— Se descurcă bine în cazuri de extremă urgență!
Maiorul Hinka puse jos sticla de șampanie. Își aprinse o țigară și se aplecă gânditor deasupra hărții.
— În regulă, locotenente. Nu trebuie să intrăm în panică. Săpați tranșee aici, în spatele dealului și apărați poziția. La urma urmei ce sunt câteva trupe engleze? Și dacă erau nenorociții de ruși?
Chicoti cu veselie și suflă un nor gros de fum. Ofițerul de artilerie își legăna picioarele pe brațul scaunului. Vedeam cum Löwe era pe punctul de a și pierde cumpătul și îmi părea rău de el. Într adevăr, ce erau câteva trupe engleze când stăteai confortabil Și în siguranță, închis într un castel cu o cantitate considerabilă de șampanie și țigări de foi?
Löwe deveni rigid.
— Și totuși, aș dori cel puțin o companie de tancuri ca să ne ajute, domnule. Consider că altfel nu mă pot descurca.
— Dragul meu locotenent, spuse Hinka cu mult sarcasm, accept că probabil înțelepciunea și experiența ta sunt mult mai mari decât ale mele — aș dori să fie în puterea mea să te promovez pe loc ca șef al regimentului. Aș putea atunci să mă retrag la Köln, așa cum doresc de mult timp să fac. Fără îndoială, la toți ne ar fi mai bine. Din păcate, nu stă în puterea mea și amândoi trebuie să ne plecăm în fața unei autorități superioare și să ne îndeplinim rolurile care ne au fost rezervate. Prin urmare, îți sugerez să te limitezi la sarcina de a comanda Compania a 5 a și să duci la bun sfârșit ordinele care se dau. Lasă tot restul în seama mea.
Löwe salută ursuz.
— Exact cum spuneți, domnule.
— În regulă, Löwe, în regulă, nu o lua personal! Cred că amândoi am fost cam nervoși. Partea proastă este că avem curentul împotriva noastră și nu putein, fir ar al dracului, să facem nimic.
— Încă mai avem cea mai bună armată din lume! spuse repede Löwe.
— Asta nu comentez. Dar cu ce se luptă? Cu mâinile goale, arcuri și săgeți! Maiorul Hinka clătină din cap. O situație al dracului de proastă. Singurul lucru care mai face să meargă tancurile este Comandantul suprem de la Wehrmacht.
Se lăsă tăcerea. Chiar și ofițerul de artilerie părea să și fi pierdut „la joie de vivre". Maiorul oftă.
— Apără poziția cât poți de mult, locotenente. La ora 21,15 plecăm de aici la cinsprezece kilometri vest. Se întoarse spre hartă și își înfipse un deget în ea. În acest punct. Nu cred că avem de ales... La 22,30, este rândul vostru să plecați. Lasă o parte ca să te acopere; cea mai bună pe care o ai.
— Asta înseamnă plutonul Feldwebelului Beier, domnule.
— Tu hotărăști. Asigură te că podul nu mai există înainte de a pleca. Dacă rămâne intact în mâinile dușmanului, cineva va plăti al dracului de greu.
— Da, domnule.
Löwe arăta deprimat și bănuiam ce gândește: compania se va retrage pe spinarea grupei Bătrânului. Probabil că maiorul Hinka i a citit și el gândurile. A pus o mână pe umărul lui Löwe.
— Nu ți trădezi camarazii, locotenente. Nu ți salvezi tu pielea... Þine minte, salvezi un batalion, un regiment, poate chiar întreaga divizie. Știu că este greu, nu, nu trebuie să ți mai spun că suntem în război, cred că ne dăm seama de asta cu toții acum... Nu îți poți permite să îți faci probleme pentru o singură grupă, așa cum eu nu mi pot permite să mi fac probleme pentru o singură companie. Important este cadrul general.
Brusc, ofițerul de artilerie izbucni într un râs homeric.
— Ar trebui să fii mândru, locotenente! Întreaga națiune îți va fi recunoscătoare, chiar așa cum a promis Führer ul.
De data asta Löwe nu se mai putu stăpâni. Se îndreptă spre ofițer și îi smulse sticla de șampanie din mână.
— Cred că în una din zilele astea o să l las pe Micuțul să și verse mânia pe tine, spuse el amenințător.
— Cum dorești, bătrâne, cum dorești.
Maiorul Hinka interveni, verificând și potrivindu și ceasul cu Löwe.
— Așa... Ei bine, noroc, locotenente. Nu uita că viitorul întregii divizii este în mâinile tale.
Pe când părăseam castelul și treceam pe sub fereastra camerei în care tocmai fusesem, am auzit glasul pițigăiat al ofițerului protestând pe un ton plângăreț și bineînțeles că m am oprit ca să ascult, făcându i semn lui Barcelona să tacă.
— Compania a 5 a este o companie bună. Mă întreb dacă își dau seamă că sunt azvârliți la câini?
— Știi ceva, remarcă maiorul, ai început să mă calci pe nervi. Cinismul constant...
— Presupun că este o formă de autoapărare, domnule. Familia mea a sacrificat deia cinsprezece din fiii și fiicele sale pentru patrie. Eu sunt ultimul. După mine... făcu o pauză. Pur și simplu nu a mai rămas nimeni în afară de mine. Și am început să mă întreb ce ar trebui să pun pe cavoul familiei, o cruce de fier sau un vulltur. Nu ara fost niciodată prea religios și nici nu pot să spun că nu încred prea mult în chestia aia cu „Gott mit uns". Nu mi se pare că Dumnezeu...
— Căpitane, spuse maiorul Hinka, îmi pare rău că sunt nevoit să te întrerup, dar am de rezolvat probleme mai importante decât să mă ocup de detalii privind locul de înmormântare al familiei tale. Te rog să mă scuzi.
Am ridicat din umeri și am alergat după ceilalți doi. Nu era nici o noutate pentru mine că eram azvârliți la câini. Toți ne am dat seama de asta de la bun început și pe lângă asta am mai fost de multe ori azvârliți la câini și am reușit să supraviețuim.
Cu mult înainte de a ne adăposti în tranșeele din spatele dealului a început o ploaie rece de Normandia, pe cinste. Când s a lăsat întunericul eram toți uzi până la piele și foarte nemulțumiți. Din partea cealaltă a dealului se auzea zgomotul de neconfundat făcut de cineva care sapă.
— Lasă i să vină, nenorociții dracului! zbieră Micuțul. Sunt pregătit! Mângâie M.G. ul cu o mână și cu cealaltă mă izbi pe mine în coaste. Fii gata, prietene. Pot veni din clipă în clipă.
L am împins, iritat, departe de M.G. Era mitraliera mea. Eu răspundeam de ea. Micuțul avea treabă numai s o încarce. Eram cel mai bun mitralior din toată compania și Micuțul nu putea să mi spună un lucru pe care să nu l fi știut deja. Am verificat mecanismul de încărcare și de aprindere, deși știam că amândouă sunt în perfectă stare, pentru că le mai verificasem de trei ori în ultima jumătate de oră. Mitralierele sunt creaturi sensibile, trebuie răsfățate dacă vrei să scoți totul din ele.
Dușmanul ne atacă în forță, în zorii zilei. Porta tocmai făcuse cafeaua — cafea adevărată. Nu reușeam deloc să înțeleg de unde făcuse rost de cafea și tot îmi venea în minte Jacqueline, o fată, și mă tot întrebam dacă nu a făcut puțină prestidigitație când a fost pe la ea. În orice caz, era cafea adevărată și aroma ei a fost luată de briză și cu siguranță a făcut oamenii să saliveze pe o distanță de mulți kilometri. Micuțul ar fi putut să jure că numai ispita cafelei a fost aceea care i a adus pe scoțieni peste noi așa de repede.
I am urmărit cum înaintau, minunându ne de precizia lor ca la carte. Alergau zece metri, se aruncau la pământ; săreau în picioare fără vlagă, alergau alți zece metri, iar se aruncau la pământ. Parcă ar fi fost la instrucție. Era minunat de privit, dar o mare idioțenie în situația prezentă. Micuțul a început să i încurajeze cu voce tare, iar Gregor îl aprobă gânditor în timp ce se posta în spatele mitralierei.
— Recruți, spuse el. Nu o să ne dea prea multă bătaie de cap.
— Să nu subestimăm niciodată inamicul, spuse Heide, care era făcut pentru astfel de observații. Nu sunt chiar așa de proști încât să trimită un regiment de ageamii. Nu ți face griji, țin ei în rezervă vreo porcărie.
Am atins ușor cu degetul mare siguranța trăgaciului, cântărind situația și în același timp mi am sprijinit picioarele de un bolovan. Atunci când folosești un 42 este esențial — reculul este atât de puternic că nu poți să ți ții niciodată echilibrul dacă nu ești bine ancorat.
Scoțienii erau cam la 200 de metri și se apropiau de zona pe care o minaserăm noaptea. Așteptam încordați. Curând văzduhul se umplu de strigătele și gemetele răniților, primul val se retrăgea zăpăcit. Este cam deprimant, pentru a nu spune mai mult, când descoperi că ești la marginea unui câmp minat, iar o parte din camarazii tăi zac în jurul tău zdrobiți, fără mâini și picioare. Ofițerii țipau înnebuniți la oameni să se întoarcă. Micuțul mă înghionti și făcu semn cu capul spre unul din ei. Alerga spre tranșeele noastre cu fusta toată învolburată. Era pictural, dar și demențial. Omul era evident unul dintre acei eroi orbi și nechibzuiți, care își jertfesc viața fiindcă sunt surescitați și și au pierdut controlul și fac ca alte sute de oi sărmane să l urmeze. Am așteptat până a fost cam la 150 de metri. Degetul s a curbat pe trăgaci. Am făcut mișcarea de a trage — și brusc am fost victima unei senzații pe care am mai încercat o o dată sau de două ori înainte. Brusc, am paralizat. Tremuram și transpiram, îmi venea să vărs de frică, degetul meu refuza să se miște. Știam că atunci când o să trag, rafala va fi scurtă. Micuțul mă înghionti furios.
— Trage, dobitocule!
Am tras. Rafala fu scurtă, exact cum știam că va fi. Numai prima rafală din viața mea m a făcut să simt aceeași senzație. S a mai întâmplat și înainte și nu pot să înțeleg de ce. Momentul trecuse și eram din nou stăpân pe mine. Locotenentul Löwe se repezi ca o furtună asupra mea.
— Ce dracu faci? Dacă nu ți vii în fire, curtea marțială te așteaptă.
Traversaseră câmpul minat, primii fiind la numai o sută de metri distanță. Dintr un moment în altul trebuia să înceapă să cadă grenadele. Ochiul meu drept, care era mai mult afectat decât stângul de grenada cu fosfor, începu să mă sâcâie. Mă ustura, mă înțepa și în general îmi făcea viața amară. M am lipit de mitralieră, concentrându mă asupra sutelor de picioare care alergau spre noi. Mușchii îmi erau încordați. Mitraliera începu aproape de bună voie să scuipe o ploaie de cartușe. Oamenii cădeau ca muștele în fața ei. Momentul de slăbiciune trecuse, îmi intrasem în mână, mă simțeam una cu mitraliera. Löwe trecu prin spatele meu și mă bătu aprobator pe umăr.
Micuțul punea bandă după bandă. Mitraliera deveni insuportabil de fierbinte, plămânii mei fiind plini de fum înțepător. Frica dispăruse demult, eu îmi făceam datoria, stăpân pe mine, o muncă de rutină, și nu prea mă interesa cursul general al luptei. Începu să burnițeze, dar pica bine, ne mai răcorea.
Primul asalt a fost respins. Mă întrebam dacă idioții nu și dădeau seama că pentru a distruge un cuib de mitralieră este nevoie de artilerie și nu de oameni cu puști și grenade de mână. Erau mai încăpățânați și mai persistenți decât rușii, nebunii ăștia de scoțieni, dar aveam o oră de răgaz înainte de a începe din nou.
— De ce nu trimit bombardierele? întrebă Micuțul.
— Habar n am, i am răspuns. Poate vor să obțină crucea Victoria. Vor gloria numai pentru ei.
— Cine are nevoie de glorie? șuieră Micuțul.
La ora H am început să ne retragem în liniște, conform instrucțiunilor maiorului Hinka. Din fericire, era o perioadă de acalmie, când dușmanul zăcea la pământ și și lingea rănile, și am avut grijă ca să nu simtă mișcările noastre. Ultimul lucru pe care l am fi dorit ar fi fost ca o hoardă de scoțieni înnebuniți să se năpustească asupra noastră și să ne prindă într un moment în care eram foarte vulnerabili și fără apărare. Un grup nerăbdător de geniști ne așteptau la pod.
— Sunteți ultimii? întrebă Oberfeldwebel.
— Ca de obicei, confirmă Micuțul.
Omul încuviință și se întoarse spre artificierii care așteptau. După ce aruncă podul în aer, pot să fugă și puțin le mai pasă de ceilalți. Nu avea importanță nici ce a fost înainte, nici ce o să fie după. Ne am ascuns printre copacii care se aflau de o parte și de alta a drumului. Oberfeldwebel ul aruncă o ultimă privire asupra podului.
— Bine, dați i drumul!
Oamenii lui s au repezit spre o mașină parcată în susul drumului. Oberfeldwebel ul apăsă mânerul detonatorului. Se auzi o explozie de să ți spargă urechile și podul căzu în apă. Oberfeldwebel ul dispăru fulgerător și văzurăm mașina lor gonind pe drum.
— O să vedeți, spuse Legionarul, că or să ajungă aici alergând... Le dau două minute.
A greșit cu o secundă. Înainte chiar de a fi apucat să fixăm mitraliera, primul pluton inamic a apărut pe malul celălalt. Cei mai impulsivi s au aruncat în apă și au început să înoate spre noi. Micuțul a așteptat cu răbdare până au ajuns la mal, apoi a aruncat câteva grenade de mână în mijlocul lor.
— Bine, ajunge! strigă Bătrânul. Hai s o ștergem de aici.
Ne am întors cu dificultate la drum, trăgând echipamentul greu după noi. Am ajuns la timp ca să vedem cum ultimul dintre camioanele noastre dispărea într un nor de praf, legănându se și izbindu se de terenul accidentat.
— Netrebnicii! zbieră Porta, aruncând cu o piatră după ei.
Imediat apărură avioanele Jabo, atacând în picaj coloana de camioane. Intâmplător ne aflam încă în viață tocmai datorită faptului că nu ne așteptaseră. Drumul era ticsit cu mașini care ardeau și cu răniți și tocmai când avioanele se repezeau pentru al doilea atac l am auzit pe locotenentul Löwe zbierând să lăsăm dracului totul și să fugim cât de repede putem, ceea ce în caz de urgență însemna să abandonăm răniții.
— Englezii o să aibă grijă de ei.
Löwe ne făcea semne disperate cu mâna arătând înainte.
— Este mult mai important să ajungem la punctul de întâlnire. Nu pot să mi permit să pierd toată compania asta afurisită.
Am ocupat o nouă poziție într un sat bombardat, la câțiva kilometri distanță. Cine o fi distrus locul, fie ei englezii, americanii sau germanii, sau mult mai probabil toți la un loc, cu siguranță au făcut o la meserie. Străzile erau numai gropi și cratere pline cu apă. Nici o clădire nu mai era întreagă. Numai ruine. Niște mormane de pietriș și lemn. Grămezi de gunoi duhnind, mașini distruse, locuri virane acolo unde cândva erau rânduri de case. Nu mai rămăsese nimic de stricat. Tot ceea ce s ar fi putut distruge era distrus; tot ce ar fi putut arde, arsese. Și peste aceste ruine plutea mirosul greu, dulceag, al morții, însoțit în mod inevitabil de roiuri de muște atrase de carnea umană intrată în putrefacție.
Grupa noastră s a instalat într o grămadă de moloz care fusese cândva o parte din școala satului. De o parte și de alta mai rămăseseră pereții de cărămidă; în spatele și în fața noastră se vedeau mormane înalte de dărâmături, grinzi de acoperiș, bârne de fier, sticlă sfărâmată, cărămizi, mortar, tencuială. Și oameni. Slavă Domnului, în mare parte erau îngropați în moloz. Doar le ghiceam prezența. Doar cadavrul în descompunere al unui copil se vedea foarte bine și numai Porta, cu sângele lui rece a putut să l mute de acolo. L a aruncat în stradă, iar eu m am întors involuntar și am început să vărs când am văzut că un picior se desprinsese de trup. Aproape în același moment, un câine vagabond cu blana galbenă țâșni de undeva din umbră, înhăță mădularul și fugi cu el. Bătrânul era cel mai afectat... Se retrase în propria sa găoace și nu mai vorbi cu nimeni în următoarele patruzeci de minute. Te poți obișnui cu aproape orice în armată în timpul războiului, dar mai toți avem un punct vulnerabil care nu poate deveni insensibil. În cazul Bătrânului, acesta era copiii. Numai Dumnezeu știe câți copii am văzut omorâți sau mutilați în ultimii ani, iar o parte din noi am ajuns să acceptăm lucrul acesta cu o anumită detașare, dar cu Bătrânul lucrurile stăteau altfel. Știam ce simte și îi respectam sentimentele, așa ca l am lăsat singur până și a revenit.
Surpriză, surpriză, sosise poșta în mijlocul zilei. Marea majoritate erau vechi de câteva săptămâni, dar numai faptul în sine, de a primi scrisori era suficient pentru a produce agitație. Lui Barcelona i s a înmânat un plic mare, maro, care conținea decizia de divorț. Avocatul îi scria să l anunțe că oficial copiii au fost încredințați soției.
— Infidelitate, citi cu voce tare Heide, trăgând cu coada ochiului peste umărul lui Barcelona. Alcoolism... Cine ar fi crezut?
Porta scuipă cu dezgust.
— Oricine este un alcoolic în războiul ăsta înflăcărat, așa cum oricine este un înflăcărat necredincios. Alcoolismul nu ar trebui să fie acceptat ca motiv de divorț în timpul războiului. După o astfel de judecată, întreaga armată poate fi urmărită în justiție.
— Copiii proveniți din căsătorie sunt dați spre creștere mamei, continuă Heide, soțul fiind considerat ca necorespunzător.
— Isuse, este puțin cam mult! mârâi Porta, ca și cum Heide ar fi fost responsabil de sentință.
Se întoarse indignat spre Barcelona care se uita în gol, amărât, fără să se citească nici o expresie pe fața sa.
— Te întreb! Ai luptat de la nenorocitul ăla de Ebro și până la Stalingrad și cu ce te ai ales? Cu un șut în fund, cu asta!
— Și cu un glonte în cap, adăugă serviabil Micuțul.
— Și cu un glonte în cap, fu de acord Porta, amintindu și de momentul când Barcelona era cât pe ce să moară. Ai chiar și o cicatrice cu care poți să dovedești și ai și sângerat foarte mult. Nu i se pot încredința spre creștere proprii lui copii! Și cine spune asta? Vă spun eu cine. Un amărât care nu poate deosebi o grenadă de mână de un ou proaspăt ouat.
Solemni, ne am întors toți spre Barcelona să vedem ce reacție are. A dat din umeri, fiind evident că se resemnase și nu i mai păsa.
— Ce poți să faci? Nici nu poți s o învinuiești. Necazul este că te duci acasă pentru o permisie de cinsprezece zile și ți se urcă la cap... Înainte să ți dai seama unde ești te trezești bând cu oricare Johann sau Hans care se află în preajmă. Lași nevasta acasă cu copiii — „Mă duc până la circiumă să mă întâlnesc cu băieții, nu stau mai mult de o oră" — și crezi ce spui, crezi cu adevărat! Numai că șase ore mai târziu tu ești încă acolo, înotând în lacrimi și povestindu le cum i ai ajutat tu să câștige războiul. Ãsta este necazul, zise pe un ton plângăreț Barcelona, ești încurajat cu căldură. Îți cumpără de băut, te tratează ca pe un erou afurisit și nu mai știi de tine... Și, adăugă el cu o anumită expresie pe chip, mai sunt și fetițele. Puicuțele alea care se învârt în jurul tău așteptând să fie agățate. Este de ajuns să vadă un soldat în uniformă și gata... Nu era chiar așa de ușor înainte de război. Nu le găseai nici pentru dragoste, nici pentru bani. Nu le interesa nimic... Dar du te acum acasă în permisie și ieși la plimbare în uniformă și toate îți cad în brațe numai dacă le întrebi de vorbă. Și, spuse el simplu, le întrebi. Cine nu ar face o?
Bineînțeles că oricare dintre noi. Am fost de acord cu el, înțelegându l perfect.
— Și puicuțele astea, continuă Barcelona, sunt tinere și singure. Nici nu le pasă că ție îți este al dracului de bine, de uiți complet de vaca aia bătrână de acasă, care te așteaptă cu bigudiuri în păr, răstindu se la tine ca să taci că scoli copiii, cicălindu te că ai făcut pe tine, nedorind să se culce cu tine pentru că puți și pentru că te ai culcat cu altă femeie... Oftă din greu. Nu poți s o învinuiești de nimic, nu i așa? Chiar dacă este o vacă bătrână... Dar credeți mă, după ce se termină totul, nu mai vrei altceva decât să te întorci și să lupți în războiul ăsta afurisit
Pentru un timp căzu pe gânduri.
— Treaba e că deja cei de acasă nu ne mai înțeleg.
— Cred că am lipsit prea mult, spuse Micuțul.
Legionarul deschise gura ca să și spună și el părerea, dar nu am știut niciodată ce a vrut să spună. O explozie puternică, neașteptată, undeva în cătunul distrus, ne a făcut să ne căutăm câte o ascunzătoare. Au urmat alte explozii în lanț. Cele două ziduri care mai rămăseseră întregi s au prăbușit într o grămadă de praf și moloz. În fața noastră pământul fusese răscolit și transformat într un gheizer de nămol. Fără îndoială inamicul ne reperase. Era un baraj complet și a continuat fără întrerupere timp de două ore. La primul semn de acalmie, ne am târât afară din ascunzătorile noastre și am început cu înfrigurare să asamblăm grenade de mână și mitraliere. Focul de baraj a fost numai preludiul: ne putem aștepta acum la atac.
Bineînțeles că așa a fost. Opt tancuri Churchill se îndreptau spre ruine, urmate de roiuri de infanteriști. I am văzut pe Gregor și Barcelona traversând repede strada, cu aruncătoarele în mână. Barcelona îngenunchie calm în spatele unei grămezi de cărămizi și ținti: cel mai apropiat Churchill care se legăna pe șenilele sale, se opri și explodă. Gregor lovi turela celui din spate. Tancul a rămas intact, dar nu cred că vreun membru al echipajului a mai rămas în viață. În susul străzii, un Churchill se opri. Heide, fără nici o ezitare și cu obișnuitu i sânge rece, s a îndreptat spre el, a aplicat o mină magnetică chiar pe turelă, după care s a azvârlit într o groapă salvatoare, câteva secunde înainte să explodeze mina. I am acoperit retragerea cu rafale de mitralieră.
Churchill urile care mai rămăseseră erau nehotărâte. Au făcut o semi întoarcere și au luat o pe drumul pe care veniseră. Micuțul, într un acces de furie, s a năpustit după ele, aruncând cu grenade. Unul dintre tancuri explodă chiar sub ochii noștri. Cu ăsta, Micuțul atingea cifra de douăzeci și nouă de tancuri distruse de el personal, cu grenade de mână sau cu cocktail uri Molotov — un record uimitor. De fapt, în general vorbind, era un lucru al dracului de greu de atins și majoritatea oamenilor se considerau norocoși dacă izbuteau să distrugă unul sau cel mult trei tancuri, după care renunțau. Micuțul avea un noroc porcesc, însă el credea cu tărie că totul se datorează talismanului pe care îl purta înfășurat la gât. Era de fapt pielea unei pisici pe care o prinsese în Varșovia și din care făcuse o tocană gustoasă, dar credința lui în talisman era atât de mare, că dacă s ar fi întâmplat să l piardă, cred că s ar fi întins la pământ și s ar fi lăsat să moară, numai ca să dovedească că a avut dreptate.
A fost al doilea moment de respiro, după care sosi al doilea val de infanterie. Fără îndoială, englezii erau hotărâți să pună stăpânire pe sat, așa distrus și numai moloz cum era. Aproape imediat, trei din mitralierele noastre au fost scoase din funcțiune, însă Micuțul avea un cuib de grenade și M.G. ul era bine camuflat și încă în perfectă stare.
— Nu mai trageți, murmură Legionarul. Lăsați i să se apropie mai mult.
Încet, ținându și respirația, a început să îngâne celebrul cântec al Legiunii: „Vino dulce moarte... " Și inamicul venea, aproape, mai aproape, atât de aproape că am putut să recunoaștem faimosul regiment al generalului Montgomery, al 9 lea Regiment de grenadieri.
— Stai, așteaptă, șopti Legionarul, punându și o mână pe brațul meu. Toate la timpul potrivit... Așteaptă până ajung la noi.
Am așteptat. Îi puteam auzi cum râdeau și se strigau unul pe altul în timp ce își croiau drum printre dărâmături. Păreau foarte siguri pe ei.
— Plin de nemți morți pe aici! L am auzit pe unul strigând. Cred că tot ce mai putea încă să umble a șters o de aici.
— Atât te duce capul, am murmurat eu, iar degetul meu atinse nervos trăgaciul M.G. ului.
Am apăsat cu putere umărul de mitralieră. Degetele de fier ale Legionarului erau încă strânse pe încheietura mâinii mele. De partea noastră, Micuțul pregătise o grămadă de grenade, legate două câte două. Primii din trupele inamice erau la mai puțin de treizeci de metri distanță.
— Foc! șuieră Legionarul.
Tot iadul s a dezlănțuit imediat asupra lor. Cei care au supraviețuit primei salve s au ascuns repede în gropi sau după movile de cărămizi și au început să tragă cu furie în noi. M.G. ul scuipa continuu gloanțe și mă gândeam că dacă s ar opri brusc am fi terminați.
In stradă, cadavrele zăceau în mormane, unele peste altele. Majoritatea erau băiețandrii, recrutați de curând, care nu aveau experiența bătăliilor. Singurii care puteau să supraviețuiască în acest gen de luptă erau veteranii, ca noi; aceia care învățaseră să și folosească toate simțurile automat și simultan, care puteau simți pericolul cu câteva secunde înainte de a apare și știau ce gândește dușmanul, anticipându i următoarea mișcare. Era un joc al vicleniei și brutalității și nu era pentru novici. Îi seceram chiar dacă ne era milă de ei.
Loviturile M.G. ului îmi învinețiseră rău umărul, care mă durea foarte tare. Am încercat să mi bag bereta pe sub cămașă, dar nu m a ajutat prea mult. Ochii îmi curgeau și mă ardeau, gâtul mă ustura și de fiecare dată când înghițeam, parcă îmi trecea lama unui cuțit prin el. Dar cel mai rău lucru era că muniția se împuțina îngrijorător de mult.
Un moment de respiro care s a prelungit minut după minut până când a ajuns o oră întreagă. Și apoi au revenit, dar de data asta în forță. Au început cu avioanele care urlau deasupra capetelor noastre și aruncau bombe cu napalm. Jos era artileria, urmată îndeaproape de mai multe tancuri. Micuțul a înșfăcat o mină T și a aruncat o spre un Churchill care tocmai venea spre noi. De data asta nu a mai fost atât de norocos. Mina e explodat fără să atingă tancul, iar Micuțul s a trezit cu picioarele în sus din cauza suflului. Furios, s a ridicat și a privit în jur. Tancul era încă acolo, intact, făcându și drum printre mormanele de cadavre. Urlând ca scos din minți, Micuțul s a năpustit după el, s a cățărat pe turelă și și a descărcat mitraliera prin deschizătură. Nesatisfăcut cu asta, a mai aruncat câteva grenade de mână înainte de a se rostogoli în drum, căutând să intre în cea mai apropiată groapă. Churchill ul se întoarse cu greutate pe osii, se înălță în aer, se roti în semicerc, zdrobi câțiva infanteriști, merse cu spatele până se ciocni de niște stejari, ca în final, să se oprească în bot, împăștiind peste tot benzină în flăcări.
Locotenentul Löwe, cu fața mânjită de sânge, țipa să ne retragem. In grupuri mici, unul câte unul, compania se retrăgea. A venit și rândul nostru și, în starea de emoție și confuzie în care mă aflam, am început să trag rapid, ținând mitraliera pe șold, uitând cu desăvârșire că așa ceva nu era posibil cu un 42. Puțin a lipsit ca să nu i omor pe Porta și Barcelona, iar eu am fost aruncat la pământ de recul. Mitraliera zăcea ceva mai încolo, trăgând nebunește de capul ei, iar eu mă aflam în postura bizară de a mă apăra de propria mi armă. Din nefericire, unul din gloanțe făcu o gaură în pulpa Micuțului. A trebuit să i se întâmple lui și nu altcuiva. Micuțul nu era omul să lase să treacă de la el un astfel de afront. Furios, izbi cu piciorul în mitralieră, se lovi la deget, trase un urlet și se dezlănțui.
— Criminal nenorocit. Îți arăt eu ție!
Mie mi se adresa și nu mitralierei. Imediat, ca la un semn, a aruncat după mine cu ultima grenadă de mână pe care o însoți cu o răpăială de împușcături. Credeți mă, când o masă de carne și oase fără rațiune își pierde controlul, nu mai stai să comentezi. M am întors și am început să alerg, dar am alunecat pe o pată de ulei și m am întins cât eram de lung. Într o secundă Micuțul a fost deasupra mea, îi puteam simți respirația fierbinte pe față, iar mâinile sale uriașe în jurul gâtului meu. Nu eram de același calibru nici ca talie, nici ca forță, dar pur și simplu de frică, am reușit să scap de sub el. Mi am scrântit glezna într o groapă, m am împiedicat de niște cărămizi și am căzut în patru labe, dând nas în nas cu un tanc Churchill care se oprise pentru a lua doi soldați răniți. Pe urmele mele venea masa de carne dezlănțuită, care se numea Micuțul. Înnebunit de groază, am scos revolverul și am tras două focuri care se risipiră în aer. Am făcut un pas înainte și imediat am căzut cu fața în jos într un șanț plin cu noroi. Pe undeva, pe aproape, se auzea vocea locotenentului Löwe care dădea ordine, dar nu mai puteam eu în acel moment de locotenentul Löwe! Nici un mareșal nu ar fi putut să mă oprească. Am ieșit din șanț clătinându mă, cu apa șiroind, am traversat câmpul și m am ghemuit după niște tufișuri.
Trupe inamice au început să apară de peste tot, alergând pe lângă tufișurile unde stăteam eu ascuns. În comparație cu Micuțul erau nevinovați ca niște bebeluși. Mă întrebam unde dracu este, dacă nu mă spionează de după vreun copac și am început să mă rog cu înfrigurare ca o grenadă să i zboare creierii.
Deodată, l am zărit la dreapta, făcându și drum printre tufișuri, cu un aruncător de flăcări în mână Cu un țipăt, m am aruncat în cel mai apropiat șanț și am început să alerg și nu am mai ieșit decât cu jumătate de kilometru mai încolo. Am sărit peste o poartă, am ajuns în drumul secundar și am dat peste locotenentul Löwe și restul diviziei. Nu au părut prea încântați când m au văzut.
— O să te duc în fața curții marțiale, așa să mă ajute Dumnezeu, urlă locotenentul Löwe.
Ceilalți stăteau ursuzi și dușmănoși, în timp ce el mă zgâlțâia de mi rupea hainele.
Am încercat să le explic despre Micuțul și gustul lui pentru sânge, dar nu am impresionat pe nimeni.
— Bine îți face dacă te prinde, mârâi Löwe, fără nici o compasiune.
Heide mă măsură din cap până în picioare. În privirea lui n am citit decât dispreț.
— Unde este M.G. ul? întrebă el, sever.
— Da, unde este M.G. ul? întrebă și Löwe, intuind un motiv de nemulțumire.
— Oh, eu... am pierdut o.
— Ai pierdut o?! repetă Löwe, fără să i vină să creadă. Ce vrei să spui cu „am pierdut o"? Nimeni nu pierde o mitralieră din dotare! Ai face mai bine să te duci și s o cauți și să nu te mai văd până nu ai adus o aici.
— Dar eu...
— Nu încerca să te scuzi inutil, omule! O să aduci M.G. ul înapoi, chiar dacă va trebui s o ceri lui Montgomery în persoană!
— Idiotule! șuieră Heide. Era cât p aci să omori întreaga companie.
Porta scuipă dezgustat în direcția mea. Ca și cum acesta ar fi fost un semnal pentru inamic ca să reia lupta, a început să plouă cu grenade și toată lumea s a împrăștiat să se ascundă. Nu avea nici un rost să mă alătur lor. Am sărit din nou în șanț, căutându mi adăpost acolo. Când am îndrăznit să scot capul, dispăruseră cu toții, lăsându mă în voia soartei. Am auzit zgomot de cizme și voci englezești și pe loc mi am ținut respirația. Au trecut atât de aproape, încât am simțit mirosul de piele de la curelele lor noi, și a trebuit să mai treacă zece minute, până să îndrăznesc să mă aventurez afară.
Curând, am ajuns în locul unde oprise tancul pentru cei doi răniți. Churchill ul plecase, iar între timp, unul dintre ei murise. Celălalt se uita la mine cu niște ochi opaci. Părea prea slăbit ca să poată să mi facă vreun rău, dar i am dat ocol precaut, cu mâna pe cuțit, fiind gata să l omor la cel mai mic semn ostil.
— Apă!... șopti muribundul.
Îl priveam cu suspiciune, dar era prea grav rănit ca să fie periculos. Jumătate din burta lui era afară, probabil vreo grenadă, iar sângele îi curgea din colțul gurii, în jos, pe bărbie. Am întins mâna spre el, uitând că țineam cuțitul în ea, și el s a tras într o parte, cu siguranță fiind convins că vreau să i tai gâtul. Am pus cuțitul înapoi în teacă, l am șters de sânge la gură și am scos trusa de ajutor, ca semn că nu vreau să i fac nici un rău. Cu grijă, i am desfăcut uniforma, pentru că o parte din ea era una cu rana. Nu puteam face nimic pentru el. L am bandajat cât de bine am putut, mai mult ca un gest umanitar, iar când am terminat bandajele, mi am sfâșiat cămașa și i am legat burta. Încă mai gemea slab și cerea apă. Nu ar fi trebuit să bea, așa rănit cum era la burtă, dar era pe moarte, așa că i am ținut capul cu o mână și cu cealaltă, i am pus la buze sticla mea cu apă. Nu aveam să i dau țigări, numai ciocolată. Am rupt din ea și i am băgat în gură și a mestecat o cu plăcere și chiar cu un început de zâmbet. Dacă aș fi fost sigur că ar fi murit în următoarele minute aș fi rămas cu el, dar tot atât de bine ar fi putut să mai dureze încă o jumătate de oră și M.G. ul nu mi ieșea din minte... Nu era nevoie să mi se spună că o mitralieră era mai importantă decât un umăr. Puteam să mi dau viața, dar nu să pierd o mitralieră.
Am pus o mască de gaze pe fața omului, am înfipt o pușcă lângă el cu o cască deasupra, ca să fie mai ușor de găsit de brancardieri, atunci când vor veni să caute răniții, după ce se termină măcelul. Ce altceva mai puteam să fac? Nu prea mult. I am lăsat și restul de ciocolată și i am pus în mână o fotografie cu soția și copilul, pe care am găsit o în buzunarul lui. Așa cel puțin nu murea singur.
Trei bombardiere de luptă inamice au trecut urlând, foarte aproape de pământ. Am așteptat până au trecut, apoi, precaut, m am îndreptat spre satul în ruine. În mod miraculos, mitraliera zăcea acolo unde o lăsasem. Fericit, am uitat să mi iau cele mai elementare măsuri de precauție. Am alergat drept spre ea și aproape imediat m am trezit între doi soldați englezi. Nu m am oprit ca să mi pun întrebarea de unde veneau, mai ales pentru că erau destule gropi ca să se ascundă o armată întreagă. Am reacționat instinctiv, așa cum am fost învățați în cursul antrenamentelor și așa cum am mai făcut de nenumărate ori; m am lăsat repede pe vine, am lovit cu un genunchi în vintrele unuia dintre atacatori și l am izbit fulgerător pe celălalt la gât. Slavă domnului, nu erau veterani, sau nu erau pregătiți pentru o astfel de ripostă, dar eu eram mult prea grăbit ca să termin cu ei și să mi recuperez M.G. ul. Mi am luat mitraliera și am luat o la fugă pe drum și apoi pe câmp.
Soldatul rănit murise în lipsa mea. Am văzut dintr o privire că era mort, dar nu am avut timp să mă uit bine. O ploaie de gloanțe împroșcă pământul la picioarele mele și când m am întors să văd ce este, am zărit un grup de soldați englezi conduși de un sergent voinic, care urcau panta după mine. M am întors și am luat o la fugă, trăgând în același timp cu mitraliera deasupra capului, reușind să o fac să meargă exact la timp. L am văzut pe sergent căzând ca și pe toți ceilalți. Pentru moment, stăteam cam prost cu muniția: două benzi și trei grenade de mână. Am înhățat mitraliera, m am repezit spre câmp și m am rostogolit până am ajuns la vechiul meu prieten, șanțul. Gloanțele m au însoțit tot timpul, sfârtecând pământul, dar și cizmele mele. Unul din ele mi a sfâșiat toată talpa și până la urmă m am împiedicat de ea și am căzut cu fața în jos, în noroi. De abia trăgându mi sufletul, am luat o grenadă și am azvârlit o spre englezii care veneau. Unul din ei a prins o, dar până să apuce să o azvârle înapoi, i a explodat în mână. Le am aruncat și pe celelalte două, după care mi am reluat fuga. Nu mai știam în ce direcție merg. Alergam orbește, cât mar departe de pericolul prezent.
La o cotitură a drumului m am trezit față în față cu dușmanul. Dar de data asta numai cu unul singur. Un om mărunt, cu pielea închisă la culoare, având capul bandajat cu un turban gri. Era unul din înfricoșătorii Ghurkas, care, după cum se spunea, îți tăia urechile numai când se uita la tine. Era greu de spus căruia din noi doi îi era mai frică. Ne am aruncat unul asupra altuia, ca două fiare sălbatice. Imediat, i am aplicat lovitura la gât, de l am făcut să zboare, dar cât ai clipi din ochi a și fost în picioare, cu un cuțit înspăimântător în mână. A ridicat brațul, iar eu m am aruncat asupra lui: ne am prăbușit la pământ și așa încleștați am început să ne mușcăm, zgâriem și să ne lovim cu o ură sălbatică. Þinând pumnalul în mâna stângă, a încercat să mă lovească în cap și în același timp, m a izbit cu piciorul, de m a aruncat la un metru de el. Apoi, s a repezit spre mine, dar eu, instinctiv, m am aplecat și l am lovit cu capul în burtă, ca un țap turbat. S a clătinat. L am apucat de urechi și am început să l izbesc de niște pietre, până a devenit o masă de sânge și carne, iar mâinile mele erau roșii și lipicioase. Chiar și așa, eram prea înspăimântat ca să l las să moară în pace; am luat pumnalul de jos și i l am înfipt în piept pentru a fi mai sigur.
Oprindu mă numai ca să mi trag răsuflarea, am înșfăcat mitraliera și am luat o la fugă, cu picioarele tremurându mi din toate încheieturile. A fost ceva îngrozitor; peste câmpuri, prin păduri, trecând prin râuri, ascunzându mă noaptea în șanțuri, până când în sfârșit, am dat peste una din diviziile noastre și am crezut că mă pot relaxa. Nu aveam eu norocul ăsta: comandantul lor m a tratat ca pe un dezertor.
— Nu mi spune, te rog să nu mi spui, că știu! Þi ai pierdut unitatea și nu știi cum să i găsești... Tot ceea ce pot să ți spun, este ca un soldat adevărat nu trebuie să ajungă într o astfel de situație degradantă! Dacă ar fi după gândul meu, te aș preda curții marțiale, pentru dezertare. M a măsurat de câteva ori, din cap până în picioare ca și cum aș fi fost cine știe ce exemplar curios. Ei bine, acum spune. Ce regiment?
— Douăzeci și șapte Panzer S.B.V., Compania a 5 a, domnule.
Se aflau într un cătun la aproximativ patru kilometri vest. Sosirea mea a provocat o serie de glume proaste, dar trecusem de faza în care mi ar fi păsat de ele. Plictisit, m am prezentat la locotenentul Löwe, care vorbea cu Hauptfeldwebel Hoffmann.
— Fahnenjunker Hassel, domnule, raportează întoarcerea cu M.G. ul 42 pierdut.
— Era și timpul, spuse Löwe și nu mai comentă.
M am târât spre plutonul meu unde l am găsit pe Micuțul într o dispoziție excelentă.
— Ai avut noroc că nu te am prins! Să mi amintești să ți scot dinții și apoi să ți i vâr înapoi pe gât, când o să crezi că sunt în dispoziția necesară.
— Să fim mai preciși, spuse Bătrânul, unde dracu ai fost tot timpul ăsta?
Am dat din umeri și nu am răspuns. M am prăbușit la pământ și, mecanic, am început să curăț blestemata de mitralieră care era cauza tuturor necazurilor mele. Porta a venit și s a așezat lângă mine și mi a tras amuzat niște ghionturi în coaste, de mi au sărit ochii din cap.
— Ei bine? Cum arată? mă întrebă. De ce n ai adus o aici, ca să ne bucurăm și noi de ea?
— Ia mai lasă mă, și vezi ți de treaba ta!...
Câteva secunde mai târziu au început fluierăturile și locotenentul Löwe a început să țipe la noi să încetăm, pentru că iar ne mutam. Maiorul Hinka a venit în inspecție și când Löwe a salutat, am observat pentru prima oară că avea capul bandajat.
— Compania a 5 a gata de plecare, domnule. Am pierdut un ofițer, trei sergenți și șaizeci de oameni. Un sergent și paișpe oameni spitalizați. Patru lipsă... A, da! Și o mitralieră pierdută și acum recuperată.
Hinka aparent indiferent, îl salută și el pe Löwe și și aruncă ochii asupra noastră.
— Mulțumesc, locotenente.
A mers încet de a lungul liniei, inspectând fiecare om în parte. Nu a văzut nimic care să l enerveze sau să i placă, până a ajuns la mine, unde aproape a făcut o criză.
— Locotenent Löwe, de ce acest soldat se prezintă în halul ăsta? Încheie ți haina și bagă ți cămașa în pantaloni! Ia să ți văd mitraliera.
Din fericire, cel puțin M.G. ul era curat și mai presus de orice critică. Maiorul mormăi și mi o înapoie.
— Notează l, locotenente. Nu voi tolera o ținută neglijentă!
Löwe aprobă resemnat, și i făcu semn Hauptfeldwebel ului Hoffmann, care își scoase repede carnețelul și începu să scrie cu un aer oficial, numele meu pe pagina goală.
Compania se puse în mișcare de a lungul drumului, cizmele bătând cadența pe caldarâm. Cineva începu să cânte, ceilalți alăturându se.

„Weit ist der Weg zurück ins Heimatland,
So weit, so weit!
Die Wolken ziehen dahin daher
Sie ziehen wohl übers Meer
Der Mensch lebt nur einmal
Und dann nicht mehr..."

— Cântă, mă îndemnă Micuțul, care mărșăluia la stânga mea.
— Du te dracului și lasă mă în pace, i am spus iritat.
Eram prea obosit ca să mărșăluiesc, prea obosit ca să cânt. Prea obosit ca să fac orice, în afară de a mă întinde și a muri. Ochii mi se închideau, de abia mă mai țineam pe picioare.
— Cântă, fir ai al dracului! șuieră Micuțul. Mai bine ai deschide gura și ai cânta, că altfel, îți dau una de ți înghiți dinții.

„Lung este drumul spre Patrie,
Prea lung, prea lung...
Vântul te aruncă de colo colo,
Peste mări și țări,
Și asta când ai o singură viață,
Și pe urmă, nimic..."

La început cu o oarecare ezitare, pe urmă din ce în ce mai tare, pe măsură ce mi reveneam, am început să cânt împreună cu ceilalți.




CAPITOLUL ȘAPTE

În nord, sud, est și vest, soldații germani își pierdeau viețile ca niște adevărați eroi: iar departe, acasă în patrie, mamele germane mulțumind Domnului cu lacrimi în ochi, își purtau doliul cu fruntea sus și un aer mândru apărea pe fețele lor... Cel puțin așa susținea ziarul „Volkisher Beobachter".
Istoria se repeta. Părea că tineretul Germaniei era sortit să fie cuprins de agonia sacrificării propriei vieți pentru o cauză nobilă și să nu moară fără murmurul patriotic pe buze.
Trăiască Împăratul, Trăiască Patria sau simplu Trăiască Hitler! Oamenii cădeau în luptă cu miile în cele patru colțuri ale globului, sunetul de tobă și trompetă îi însoțea pe drumul lor; și nici o mamă, soție sau logodnică nu s ar fi degradat să și plângă eroul pierdut.
Astfel mistifica propaganda ororile războiului. Nimeni nu vorbea vreodată despre crudele realități. Femeile Germaniei nu trebuiau să audă nicicând despre bărbați în agonie, care țipă cu picioarele zdrobite sau atârnați, ca mase informe de carne rău mirositoare, în afara turelelor tancurilor cuprinse de flăcări, sau îngrămădiți orbește pe câmpul de luptă cu craniile deschise și creierii la vedere. Nimeni nu vorbea despre aceste lucruri cu excepția trădătorilor sau nebunilor. Toți soldații germani cădeau ca niște eroi pe câmpul de luptă și moartea eroică nu implică dezgust și lipsă de demnitate.
În cărțile de istorie, eroii germani erau oameni în uniforme strălucitoare, cu piepturile pline de medalii. Și cântau când mărșluiau în cadența tobelor și trompetelor care făceau să pulseze sângele în vene... și steagurile care fluturau mândre când ei plecau la război... și un milion de mame germane îmbrăcate în negru își țineau capetele sus când ei nu se mai întorceau acasă... Eroii n au trăit niciodată în noroiul și murdăria tranșeelor, eroii n au vorbit niciodată despre înfrângere și nici nu au acuzat pe acei politicieni care au pus la cale mașinațiile războiului; eroii nu mureau nicidată plângând ca pruncii pentru mamele lor, dar încercau să și împingă intestinele înapoi în pântecele lor...
Acesta a fost războiul pe care cei mai mulți dintre noi l au cunoscut și presupun că eu l am cunoscut mai bine ca oricine.

DESCOPERIREA UNUI DEPOZIT AMERICAN

De a lungul drumului, pe distanță de un kilometru sau mai mult, mulțimea cuprinsă de panică era aruncată în șanțuri, iar alți oameni, îngrămădiți unul lângă altul, se adunaseră înspăimântați lângă camuflajul de frunziș. Era ca și cum o mână nevăzută i a culcat la pământ, lăsând un spațiu gol acolo unde odată au fost oameni. Ironia era că nemții fugeau în panică pentru a și feri viețile din fața altor nemți. Coloana de autocamioane și automobile care se apropia, se mișca cu o vietză extrem de periculoasă, iar șoferii claxonau neliniștiți demonstrând clar că nu intenționează să oprească pentru nimeni, prieten sau dușman.
— Cineva este într o grabă afuristă să ajungă acasă, a murmurat Porta, aruncându se în șanț, lângă mine.
— Toți bravii noștri eroi dau bir cu fugiții, cât mai este timp, am răspuns ironic.
Două limuzine Mercedes se apropiau de noi, însoțite de subunități de pază ale Jandarmeriei pe motociclete, realizând o trecere în forță. De la geamurile Mercedes urilor, ofițeri spilcuiți, cu nasuri lungi și buze subțiri, plini de petlițe de aur, ne priveau cu un aer de superioritate ușor dezgustător. Alături de ei stăteau logodnice sau prostituate, sau ceea ce vreți să credeți, plinuțe și aparent strălucitoare, privind înainte cu mândrie. Una a fost destul de nesăbuită să privească în direcția noastră. Porta a făcut brusc un gest obscen și ea s a întors perplexă, înroșindu se până la rădăcina părului. Am avut o satisfacție ca și cum am fi obținut o victorie personală împotriva clasei pe care o uram. Câteva secunde mai târziu eram acoperiți de praf după ce o unitate de mijloace de transport grele ne a scurtcircuitat, trecând cu fanioane fluturând obraznic.
— Vedea i aș îngropați, mârâi Heide, chinuit de ochiul în care îi intrase nisip. Eroi afurisiți din spatele frontului, care stau pe fundurile lor afurisite în timp ce noi luptăm pentru ei! Ei sunt primii care o șterg când simt pericolul și scuipă pe toți ceilalți!
— Nu i nimic nou, a spus Porta morocănos.
Ne am târât afară din șanț și am urmat scârbiți ceea ce se mai putea vedea din coloana motorizată care dispărea. Am reușit să i ajungem pe cei dinaintea noastră și treptat ne am dat seama de ce înaintarea lor era așa de ciudată și nehotărâtă; erau toți fie infirmi, fie orbi, unii dintre ei răniți foarte grav. Aveai impresia că un corp întreg de ambulanță a intrat subit în panică și a șters o lăsându i să se descurce singuri. Sărmanii nenorociți se mișcau de a lungul drumului ca o turmă de oi; păreau atât de siguri de apropierea morții încât erau copleșiți de o adâncă și gravă stare de apatie. Doi bărbați cu ochii bandajați duceau un camarad care putea vedea dar nu putea să umble; o coloană de șase bărbați orbi mergeau greu, cu mâna pe umărul conducătorului lor, care șchiopăta în cârie; trei oameni lipsiți de vedere și unul cu un braț purtau o targă pe care zăcea o figură liniștită, mumificată, în bandaje de la cap până la picioare. Nu și dădeau seama cât de departe au mers. Câțiva kilometri după părerea unuia din ei și probabil că avea dreptate, ținând cont de starea jalnică în care erau.
Numeroasele vehicule care îi depășeau nu erau pline cu trupe de luptă, ci cu ofițeri și dpamnele lor. Toți ignorau coloana de răniți. Când i s a spus acest lucru, locotenentul Löwe aproape că a înnebunit. Credeam că îl văzusem în toate fazele de nebunie, de la sarcasmul grav, la furia violentă, dar ceea ce se întâmpla acum era evident finalul suprem al manifestărilor sale și cred că ne a surpins pe toți. Urla în mijlocul drumului și la trecerea convoiului de vehicule își agita cu furie brațele. Spre surpinderea mea, protesta vehement la oprirea prost inspirată. Din mașina care conducea convoiul, un colonel rigid și a scos capul din mașină agitându și pumnul în direcția lui Löwe.
— Ce dracu se întâmpla aici? Dă te la o parte înainte să te pedepsesc.
Un maior din Feldgendarmerie a sărit de pe motocicletă și alergând spre Löwe își scoase pistolul din teacă.
— Eliberează drumul, scursură murdară! Ne giăbim!
A făcut un gest cu mâna deasupra capului, lovindu și degetul în aer, ca un semn făcut conducătorului din primul vehicul să și continue drumul. Löwe de abia a avut timpul necesar să sară în șanț înainte ca să pornească convoiul. Unul din răniți nu a fost așa de abil. A fost izbii în cap datorită impactului și probabil că a murit imediat. Löwe și a strâns buzele într o linie subțire și hotărâtă și s a întors spre Bătrân.
— Feldwebel Beier, așează ți oamenii de fiecare parte a drumului. Sergent Kalb, ai grijă de Bazuka. Feldwebel Blom, atenționează primul vehicul cart vine. Dacă refuză să oprească — uitându se la noi cu înțeles — este la discreția ta să l faci sa înțeleagă asta.
Porta a scos un strigăt de bucurie și și a scuipat în palme. Cred că toți îi împărtășeam sentimentele.
Ne am ocupat pozițiile repartizate. Grupul de răniți s a ghemuit în fundul șanțului, iar Barcelona s a așezat în mijlocul drumului. Legionarul a îndepărtat cu grijă cadavrul. Am așteptat numai câteva minute și un Horsh cenușiu a apărut în depărtare, gonind ca un liliac aruncat din iad, ca și cum întreaga armată britanică era pe urmele lui. Barcelona și a agitat brațele. Horsh ul a scrâșnit datorită opririi bruște, când era aproape deasupra lui, iar un locotenent colonel a sărit afară din mașină.
— De a ce crezi că te joci, Feldwebel? Opui rezistență și semnalizezi în mijlocului drumului! Ce dracu ai de gând?
Locotenentul Löwe s a târât afară din șanț și a pornit spre colonel, cu mitraliera îndreptată în direcția pieptului galonat al ofițerului.
— Eu am ordonat rechiziția vehiculului pentru că am nevoie să mi transport răniții la postul de prim ajutor sau spitalul cel mai apropiat. După cum vedeți nu posed un mijloc de transport pe care să l pot folosi. De aceea sunt obligat să vă cer să mi puneți la dispoziție vehiculul dumneavostră.
Colonelul s a umflat ca un balon și a continuat să se umfle până când am crezut că exploada în propria uniformă.
— Nu ai observat gradul meu, locotenente?!...
— Bineînțeles, domnule. Dar cred că sunteți de acord că răniții trebuie să aibă prioritate înaintea unui simplu gradat. Dacă sunteți atât de amabil să rugați pe cele trei doamne să coboare — pot să și continue drumul pe jos, sunt atât de tinere și sănătoase... Și ar fi bine să și ia și echipamentul, vom avea nevoie de tot spațiul pe care îl putem obține. Unii din oamenii mei trebuie să stea lungiți
— Ai înnebunit?! a urlat colonelul. Am o întâlnire importantă la care trebuie să ajung neapărat.
— Din respect pentru gradul dumneavoastră, domnule, a spus Löwe, foarte politicos, nu voi insista să ne însoțiți pe jos. Presupun că sunteți în stare să conduceți vehicolul. Dacă da, puteți spune șoferului să coboare și luați i locul. Să văd numai că se manifestă grijă de oamenii mei și apoi sunteți complet liber să vă respectați importanta întâlnire.
Löwe a zâmbit și și a întors brusc capul spre cei mai îndrăzneți camarazi ai noștri, Micuțul și Porta.
— Scoateți i pe toți de acolo și vedeți câți din răniți pot fi luați.
Micuțul și Porta îndeplineau bucuroși ordinul, asistați de ceilalți camarazi ai noștri. În timp ce răniții erau instalați în spatele vehiculului, șoferul și cele trei femei se mișcau pe drum cu fețele mohorâte, dar fără să fi opus vreo rezistență.
— Am să te trag Ia răspundere pentru asta, locotenente! N ai să poți scăpa, cred că îți dai seama!
A încercat să și scoată revolverul dar Barcelona s a repezit ca un fulger înaintea lui și i I a smuls. Löwe clătina trist din cap.
— Îmi pare rău că vorbiți în felul acesta, domnule. Nu mi am dat seama că armata ți a pierdut curajul în halul ăsta. Desigur, zise el zâmbind, unii își pierd din sensibilitate după ce au fost pe front tot timpul. Totuși am impresia că ceva nu s a schimbat și probabil că trebuie să vă dați silința să vă reamintiți: conform ordinelor Führer ului, ofițerul în funcția de comandă a unei unități de luptă este singurul om care știe ce trebuie în propriul lui sector. Sper că sunteți de acord că tactica este încă valabilă... Dacă încercați să mă amenințați, am tot dreptul să vă împușc
— O să vedem, domnule! spuse colonelul. S a așezat tăcut și morocănos în spatele volanului.
Löwe a dat din cap afirmativ.
— Un ultim cuvânt de avertizare și vă rog sa luați notă de el: voi informa ofițerul meu la comandă despre situație. Am notat de asemenea numărul dumneavoastră și voi verifica personal sosirea în siguranță a oamenilor mei.
Mașina a pornit pe drum legănându se. Strigătele de mulțumire ale răniților erau încă în urechile noastre când am auzit zgomotul unor motociclete care se apropiau și am văzut un Mercedes năpustindu se spre noi cu însoțitorii obișnuiți, urând și strigând să eliberăm drumul.
— Oprește mașina! a țipat Löwe.
Barcelona s a așezat vitejește în mijlocul drumului, dar de data asta șoferul a continuat să conducă direct spre el și a fost nevoit să sară într o parte în ultimul moment, spre a și slava viața.
— Oprește mașina! a țipat cu furie Löwe.
S a auzit un foc de armă la distanță, lângă drum. Mercedes ul a derapat, a descris un semicerc și s a oprit. Priveam toți fix, cu interes, la ocupantul locului din spate: un general maior, în toată splendoarea lui, galonat cu aur, epoleți roșii de mătase, nasturi strălucitori de argint și decorații în toate culorile curcubeului.
— Am prins unul mai grozav de data asta, a șuierat Porta în urechea mea.
Foarte încet, foarte impozant, generalul maior s a dat jos din mașină, ajutat de doi Feldwebeli servili. Cizmele lui de piele străluceau și scârțâiau. După cum i se potriveau, am ghicit că fuseseră făcute de comandă. S a îndreptat arogant spre Löwe și apoi, spre marea noastră încântare, și a răsucit monoclul de la ochiul stâng.
— Ei, locotenente?!...
Vocea era gravă și decepționant de blândă. A păstrat o oarecare distanță de Löwe și a vorbit cu autoritate.
— Trebuie să presupun, în propria ta apărare, că în momentul comiterii acestui ultragiu nu ți ai dat seama de persoanele cu care ai de a face?
Löwe s a îndreptat spre el cu obrăznicie și l a salutat cu două degete.
— Regret foarte mult deranjul, domnule. Cu siguranță că dacă omul dumneavoastră ar fi oprit mașina de la început, n am fi găsit necesar să tragem.
— Îmi închipui că ai o bună motivație pentru această obrăznicie!
— Desigur, domnule, când am să vă explic situația, cred că veți găsi o motivație suficientă. Am un număr de răniți grav și transportul lor spre spital intră în obligațiile mele. Sunt total inapți să meargă pe jos și unii din ei vor muri dacă nu li se acordă un ajutor medical rapid.
— Nu mă interesează câtuși de puțin, locotenente.
— Scuzați mă, domnule, dar vehiculul dumneavoastră este suficient de mare ca să găzduiască câțiva din oamenii mei.
Generalul și a rearanjat monoclul.
— Trebuie să ți fi ieșit din minți, locotente. Voi fi destul de îngăduitor dacă o să consider fapta dumitale ca o stare nervoasă pentru care mi se pare că ai nevoie urgent de atenție medicală. Consideră te fericit că sunt gata să uit incidentul.
S a întors să plece, dar Löwe a înaintat spre el.
— Domnule! Vă repet că unii din acești oameni vor muri cu siguranță dacă nu, primesc un ajutor rapid.
— E timp de război, locotenente. În fiecare zi mor mii de oameni. Nu mi pot permite să mi se murdărească mașina cu aceste trupuri pline de sânge. Executarea transportului răniților nu intră în sfera mea de îndatoriri. În orice caz, se întâmpâă să fiu pe drum ca să mi întâlnesc divizia. Am sarcini mult mai urgente în grijă decât să iau în mașină soldați relativ neimportanți. Și a dres glasul. Adică, neimportanți în schema generală.
— Pot îndrăzni să vă întreb care este divizia dumneavoastră, domnule?
— Nu, nu îndrăzni! Pleacă de bunăvoie din drumul meu, înainte de a mă forța să dau ordin de tragere oamenilor mei!
L am văzut pe Löwe devenind palid. Mă rugam să nu renunțe în acel moment. Cred că dacă ar fi făcut o, Micuțul și Porta ar fi luat problema în propriile lor mâini, dar Löwe era foarte încăpățânat când era vorba de o problemă de principiu.
— Îmi luați sau nu răniții cu dumneavoastră? a reluat el discuția, pe un ton pe care nici chiar un general maior n ar fi îndrăznit să l folosească față de un alt general maior.
A urmat o pauză, i am văzut pe cei doi locotenenți schimbând priviri și instinctiv m am concentrat pentru o explicație. Înainte de împușcături, un nou vehicul a apărut pe scenă, un transportor blindat ușor, de trupe. S a oprit și am văzut, șezând alături de șofer, un general de Brigadă din SS. A coborât tacticos din cabină și s a îndreptat spre Löwe. Era foarte înalt și foarte slab, cu umerii lați și o față trasă pe care puteam citi că vrea unele explicații... Uniforma era veche și decolorată, prăfuită de drum, fără semne distinctive pe guler. Și totuși, toți, l am recunoscut; era comandantul Diviziei a 12 a de tancuri, Panzer Meyer, cel mai tânăr general din Armata germană.
— Ce se întâmplă aici, locotenente?
Löwe a început să l privească în tăcere. Ochii lui cenușii s au micșorat, maxilarul lui hotărât a luat o poziție agresivă.
— Refuză să ți ia răniții? a întrebat generalul.
— Refuză să ia răniții noștri, a confirmat Löwe, încă foarte palid. După propria sa afirmație, domnul general maior nu și poate permite să și murdărească mașina cu trupuri pline de sânge.
Panzer Meyer și a întors privirea clară și rece, acum vădit tulburată, spre general.
— Sunt pe cale să mă alătur diviziei mele, a spus acesta în grabă, iar acest locotenent nebun nu numai că mi a stricat mașina cu o rafală de armă, dar m a reținut în ultimele 15 minute cu o convorbire insolentă.
— Cărei divizii sunteți pe cale să vă alăturați, generale?
— Divizia 21.
— Adevărat? Panzer Meyer și și strâns buzele și a ridicat gânditor o sprânceană. Am fost chiar acum la generalul Bayerling, pe care, presupun că îl cunoașteți, deoarece este comandantul Diviziei 21. Tot ce pot să vă spun, generale, e că mergeți într o direcție cu totul greșită dacă este intenția dumneavoastră să reîntâlniți această divizie.
General maiorul și a șters nervos monoclul.
— Mă acuzi de dezertare, domule?
— Da, cred că sunt pe cale să vă acuz, a murmurat Meyer, ca și cum ideea aceasta i ar fi venit chiar atunci în minte.
Și, făcând un semn scurt spre Löwe, a încheitat discuția spunând: „Știi ce trebuie să faci". Löwe, la rândul lui, și a întors capul spre Micuțul, care nu a mai așteptat nici o altă invitație. Sub privirea speriată a celor doi aghiotanți general maiorul a fost dus cu forța lângă un stâlp de telegraf de la marginea drumului și acolo a fost bine fixat cu propria lui centură din piele strălucitoare. Löwe a privit spre Panzer Meyer, dar acesta abia dacă a ridicat ușor din umeri și s a întors să și continue drumul.
General maiorul a murit urât. Toată aroganța dispăruse, urla pentru iertare chiar atunci când gloanțele pornite din naganul Micuțului i au intrat în inimă și i au sfârșit viața. Cei doi aghiotanți ai săi l au părăsit în primul moment favorabil și i am lăsat să ne ajute să instalăm restul răniților în Mercedes ul lor confortabil. Convoiul a pornit și Panzer Meyer a rămas numai să dea mâna cu Löwe și apoi a urcat și el în mașină, dispărând într un nor de praf.
Noi am continuat să mergem în urma coloanei pe jos, simțindu ne deodată epuizați după momentul inițial de exaltare. O motocicletă care gonea zgomotos de a lungul drumului a oprit lângă noi. Era Werner Krum, unul din agenții noștri de legătură. Ne a adus știrea că au fost reperate tancuri inamice și că ordinele sunt să apărăm drumul până la ultimul om și până la ultimul cartuș.
Locotenentul Löwe și a potrivit bandajul în jurul frunții și a spus ceva abia perceptibil, desigur o înjurătură.
— Grupa a doua, alinierea! a comandat Bătrânul, punându și mitraliera pe umăr.
Am pornit în marș forțat și am ajuns într un mic cătun, format numai din câteva case izolate. Prima imagine cu care s au întâlnit ochii noștri a fost cadavrul descompus al unui băiat. Uniforma era încă nouă și relativ curată, dar carnea putrezise pe oase.
— Hai să l îngropăm, a fost de părere Bătrânul.
A fost ușor să săpăm un mormânt în acest pământ moale și bogat. Pe câmpul din apropiere puteam vedea crescând sfeclă și conopidă. Am fost cuprins de nostalgie și am rămas cu privirea în gol mult timp după ce băieții au aruncat și ultima lopată de pământ peste cadavrul tânărului și au plecat de acolo. Când în sfârșit am dat de ei, i am găsit într o stare ciudată, un amestec de excitare și consternare, datorată activității celor doi tipi din SS care veniseră cu noi. Aveam impresia că fierbeau ceva într un vas mare, dar nu mi am dat seama despre ce era vorba. Fixaseră capacul aproape ermetic și când m am apropiat l am zărit pe Heide ghemuit în spatele urnea căruțe.
— Ce faci aici? l am întrebat.
— Nimic. Se întâmplă să am mai multă minte decât alții! mi a răspuns el iritat.
— De ce? Ce se găsește aici? Dinamită?
Heide s a strâmbat la mine.
— Când se va lua capacul n o să mai fie așa de vesel.
M am dus lângă Barcelona, care își făcea de lucru prin apropiere.
— Ce se fabrică acolo, Barcelona?
— Rachiu, mi a răspuns el, scurt.
— Rachiu? Și de ce într un vas de fiert?...
— E aproape gata. Fructe sălbatice și zahăr în stare de fermentare... Așteptăm ca totul să explodeze...
— Hei! a strigat deodată Micuțul. Pentru ce a fost pregătit termometrul?
Ce doi SS iști priveau la toate frământările noastre cu o totală indiferență:
— Dacă mercurul va urca deasupra liniei roșii, a explicat unul din ei, e posibil ca obiectul să explodeze.
— Ești nebun cu adevărat! a țipat Micuțul, luând o din loc pentru a se pune la adăpost. A depășit marcajul roșu de 15 minute.
Fără vorbă, i am urmat cu toții exemplul.
SS iști au ridicat doar din umeri, văzându ne agitați.
— Foarte probabil, dar nu prea awem mult timp, zise unul din ei. Nu vreți un păhărel înainte de sosirea yankeilor?...
Și am băut, dar fără să ne zboare capetele de pe umeri. Am rămas prudenți la adăpost până ce a trecut pericolul și mixtura a fost gata pentru consm. Luând în considerare comportamentul nostru, cred că a fost generos din partea celor doi bucătari să ne lase nu numai să gustăm băutura, dar chiar să i ajutăm să o termine. După un timp eram gata să ne riscăm de bună voie capetele ca să preparăm al doilea lot, dar am fost întrerupți de Micuțul care ne a invitat să privim spre câmpul de sfeclă.
— Vin eliberatorii! Cu siguranță că yankeii au un nas fin pentru a mirosi băutura...
Am sărit în sus cuprinși de panică, dar erau numai doi americani ce pășeau cu nepăsare prin noroi și nu s au arătat deloc surprinși de prezența noastră.
— Ar trebui să i capturăm, a spus Bătrânul.
— Glumești! a protestat Porta. Cine vrea să muncească după ce a tras la măsea?
Nimeni nu dorea, dar o anumită nebunie ne reamintea că încă e război. Plini de băutură și nesiguri de picioarele noastre, ne am ascuns într un tufiș, așteptând ca cei doi americani suspecți să se apropie. Unul era caporal, celălalt un civil. Veneau râzând și vorbind și au sărit șanțul pe care îl săpasem noi mai devreme. Cu nepăsare, am ieșit ușor din ascunziș și i am abordat:
— Sunteți arestați! a strigat Heide.
Au tresărit brusc, ca și cum o grenadă se îndrepta spre ei.
— Ce dracu faceți aici? m a întrebat caporalul.
— Luăm aer, a spus Porta. Ai ceva împotrivă?
— Formidabil! Ne au spus că nu sunt nemți în această regiune.
— Vă pot spune orice, dacă asta îi face fericiți.
— Luați loc și faceți vă comozi, ca acasă, a spus Barcelona. Mai avem pe plită ceva rachiu.
Cei doi SS iști, pierzând complet interesul pentru discuție, puseseră o altă mixtură la fiert. Supravegheam termometrul cu mai multă atenție de data aceasta, acompaniind cu strigăte orice ridicare a mercurului cu un grad.
— Prietenii voștri trebuie să fie pe aproape, a fost de părere Heide.
— Prieteni! a strigat caporalul, cu o furie subită. Nu mi pomeni de adunătura aia de rahații.
Nu ne am dat seama niciodată de unde erau, nici de ce se făceau vinovați. Toată chestia părea să țină, într un fel nepătruns și complicat, de locul lor de baștină. Am înțeles că civilul și caporalul erau din Georgia, în timp ce așa zișii prieteni erau din New York.
— Îmi place mai mult un nemțoi mizerabil decât un blestemat de new yorkez, a afirmat civilul.
I am mulțumit călduros și simțeam chiar o înclinație agreabilă față de persoana lui.
— Cei din New York sunt niște cretini blestemați! a strigat.
Între timp mișmașul de fructe era gata și încă o dată eram toți în cei mai buni termeni. Două ore mai târziu ședeam unul în brațele celuilalt și ne lingușeam unul pe altul.
— Unde o să te duci — când o să sărim pe tine? a întrebat Porta, holbând doi ochi de bufniță, datorită efortului pe care îl făcea ca să pronunțe fiecare cuvânt.
Caporalul și a îndreptat privirea spre civil, căutând un sprijin.
— Unde o să mergem?...
Civilul a ridicat din umeri.
— Nu știu. N am știut că trebuie să mergem undeva.
— Ai dreptate. Nu putem să mergem nicăieri. Suntem pierduți.
Porta a scos un râgâit de simpatie.
— Nu e greu să te pierzi în țara asta blestemată. Toate drumurile seamănă între ele.
— Mizerabilul ăsta de gard viu m a încurcat. Cum dracu să deosebești un nenorocit de gard de altul?
— Hei! a spus civilul deodată. Cum se face că nu suntem încă morți?
Caporalul și a scărpinat scăfârlia chilugă.
— Nu știu. Mi s a spus întotdeauna că afurisiții de nemți nu iau niciodată prizonieri.
— Și nouă ni s a spus că bastarzii de yankei fac la fel, a replicat Barcelona.
— E o minciună nenorocită.
— Știi ce am văzut într o zi, din întâmplare? a întrebat, provocator Barcelona. Unul din Churchill urile voastre avea un soldat german legat de turela cu sârmă ghimpată. Să fiu al naibii dacă pot spune că asta e luare de prizonieri.
— Să ți spun ceva? a replicat cu convingere caporalul. Fac pariu cu tine pe orice sumă că echipajul tancului era o adunătură de perverși nenorociți din New York!
Deodată am auzit pași care se apropiau: locotenentul Löwe. I am făcut semn în grabă lui Porta, care fără ceremonie, i a împins pe cei doi americani în șanț. Bătrânul s a legănat pe picioare și a rămas în poziție de drepți cu efort vădit.
— Nimic de raportat, domnule.
Vocea lui părea plină de sinceritate; fața era deschisă și amabilă.
— Să instalezi grupul nostru în sat. Un singur om de pază cu o mitralieră va fi o gardă suficientă pentru la noapte. Vă sfătuiesc să dormiți bine și — Löwe s a oprit dilatându și nările — Feldwebel Beier, miroase a alcool.
Unul din SS iști, fără îndoială cu intenții bune, s a apropiat de Löwe cu o cutie de conservă plină cu rachiu.
— Doriți să încercați, domnule? E vin de fructe sălbatice.
— Vin de fructe sălbatice? a spus Löwe, fulgerând cu privirea porcăria neagră și lipicioasă din cutie. Pentru mine arată mai mult a ulei de mașină.
— Dar, dar la gust e în regulă, domnule.
Löwe privea omul cu suspiciune.
— Ești beat! Și a rotit privirea spre noi. Sunteți toți beți. În poziție de drepți imediat... Compania a doua prezentați arm'!
Nu mai e nevoie să spun că ordinul ne depășea. Cu mare greutate ne am ridicat în picioare, sprijinindu ne unul pe celălalt, cu o instabilitate la fel de fragilă ca și un castel din cărți de joc. Gregor era într o stare de beție cumplită și nu putea să deschidă nici măcar ochii. Locotenentul Löwe trecea printr o altă stare de furie. În general, presupun că era justificată.
— Adunătură de imbecili bețivi! Priviți vă — sunteți într un hal de beție de nu vă mai țin nici picioarele. Ce Dumnezeu, nu puteți fi lăsați nici măcar câteva ore fără să deveniți animale? Isuse Cristoase, ar trebui să fiți închiși într o casă pentru demenți criminali, absolut toți, bețivanilor!
S a îndreptat spre Gregor și i a dat un bobârnac în piept. Gregor s a prăbușit imediat la pământ, zăcând acolo ca un cadavru, cu picioarele țepene întinse înaintea Iui.
— Priviți i! mormăi Löwe, devenind foarte nervos acum că își dovedise învinuirile. Ce dracu ați fi făcut dacă apărea pe neașteptate inamicul?
— Împușcăi i, a spus Micuțul, încercând să fie convingător.
— Þine ți gura, Kreutzfeld! și în plus ce ați fi avut de spus dacă maiorul Hinka s ar fi hotărât să vină așa, deodată, în inspecție?
— Capățână, a spus Micuțul.
Nu cred că intenționa să fie comic! Era atât de beat încât pentru el era fără îndoială o remarcă potrivită pentru a saluta un superior cu ocazia unui tur de inspecție. Löwe, totuși, a considerat o ca o pură obrăznicie. S a îndreptat spre Micuțul, care acum într o confuzie totală, și a aruncat arma la pământ.
— Dumnezeule din Ceruri! a urlat Löwe, care tremura de mânie. S a întors furios spre Bătrân. Feldwebel Beier, asta este grupa cea mai indisciplinată din toată compania și te consider responsabil. Trezește ți oamenii imediat. Puțin îmi pasă cum o să faci, nu mi pasă dacă ai să alergi toată noaptea în sus și în jos, prin sfecla asta afurisită, dar dacă în jumătate de oră un singur om va mai fi beat, am să vă pedepsesc pe toți!
S a îndreptat semeț, cu spatele țeapăn și capul în sus. Micuțul a suspinat cu pasiune:
— N am impresia că ne mai iubește, a spus el.
— Cine poate să l învinuiască, a replicat cu țâfnă Bătrânul.
S a aplecat peste Gregor, care părea inconștient încă și a început să i pălmuiască obrajii și să i dea castane în țeastă.
Porta, care se făcuse aproape nevăzut în timpul tiradei locotenentului, a apărut acum din umbra unei case aducând triumfător un banjo și un acordeon.
— Am găsit o orchestră, a strigat el.
— Aruncă le dracului! a spus iritat Bătrânul. O să începeți să cântați și o să fiți auziți de la 50 de kilometri, și vă avertizez că încă un bucluc în această grupă și o să vă pedepsesc cu 3 zile la răcoare când o să ne întoarcem înapoi.
— Dacă o să ne mai întoarcem, a spus Porta, netulburat.
Americanii s au târât afară din șanț și priveau lung la silueta lui Löwe care se îndepărta.
— Cred că se poartă prea aspru cu voi, a spus cu simpatie caporalul.
A luat banjoul de la Porta și a zdrăngănit câteva coarde. Barcelona a apucat imediat acordeonul, Porta și a scos fluierul și Micuțul o muzicuță.
— Dumnezeule, a spus Bătrânul. Nu învățați niciodată nimic...
— Prea bătrân ca să se mai obișnuiască acum cu lucruri noi, a spus Porta. Hai să încercăm „Cei trei crini"... Gata? Unu, doi, trei, și...

Drei Lilien, drei Lilien,
Die Pflanzt'ich auf mein grab...
Trei crini, trei crini albi,
O să vă răsădesc pe mormântul meu...

Departe, la distanță, o baterie de artilerie a intrat în acțiune, ca un fel de răspuns la cântecul nostru. Priveam urmele luminoase ale rachetelor, care se îndreptau fără îndoială spre Caen. Câteva secunde mai târziu am auzit exploziile. S a luminat întreg cerul, și văzduhul era plin de șrapnele. Porta, cu fluierul la buze, dansa plin de veselie în jurul șanțului, ca o creatură sălbatică celebrând un ritual de vară. Ceilalți, mai prudenți, s au ascuns. Civilul american se trântise la pământ, Barcelona își băgase capul într o grămadă de îngrășământ de câmp, Winther, unul din SS iști, încerca să găsească adăpost într un coteț de găini și era acum prins în ușă, jumătate înăuntru și jumătate afară. A fost eliberat de Micuțul, care l a tras de unul din picioare distrugând astfel întreaga șandrama, care era destul de șubredă. Păsările zburau isterice în toate direcțiile, neînțelegând ce se întâmplă...
— Ce dracu faceți aici?
Era iarăși locotenentul Löwe. M am târât tremurând sub o grămadă de saci goi și mă rugam să devin invizibil. Porta dansa încă și cânta din fluier și acum i se alăturase și caporalul american și Micuțul, cu banjoul și muzicuța, dănțuind în jurul șanțului.
— Ce i cu yankeul ăsta? a întrebat locotenentul.
Se lupta să și facă drum printre găinile înnebunite, dar înainte de a ajunge prea departe situația s a înrăutățit brusc și incredibil. Rafale de focuri de mitralieră străbăteau noaptea. Am simțit câteva gloanțe sfâșiind sacii de lângă mine și în panică m am repezit spre ruinele cotețului de găini. Chiar în momentul acela, caporalul american, răsucindu se în șanț, a căzut cu un strigăt puternic. Am văzut siluete alergând și am înțeles plin de spaimă că englezii erau aproape deasupra noastră. Se vedeau baionetele strălucitoare și brațele lor deja ridicate, pregătite să arunce grenade. Nu mai era necesar să cauți adăpost, fiecare om trebuia să lupte corp la corp pentru el însuși.
Ne am apărat cu ce ne a căzut în mână, cuțite, furci, lopeți, pumni goi. Era foarte greu, în învălmășeală, să ai alt scop decât acela de a rămâne în viață, dar am reușit luptând să ajung la locul unde ascunsesem mitraliera. Micuțul mi s a alăturat și împreună ne am instalat acolo. La câțiva pași în fața noastră, l am văzut pe Winther oprindu se să ridice o grenadă care se rostogolea inocent spre noi. Înainte de a fi putut să o arunce înapoi spre inamic, grenada i a explodat în față. În secunda următoare, în locul grenadei de mână, se rostogolea spre noi capul lui Winther. Barcelona a primit un glonț în plămânul drept și Gregor, gâfâind, răsuflând din greu și sângerând ca un porc din cauza unei găuri în cap, a reușit să l tragă în spatele M.G. ului. Deși eram îngrijorați de soarta lui Barcelona, nu am avut timp să ne oprim și să l întrebă cum se simte. Viața lui și viețile noastre, viața întregii grupe depindea acum de mitralieră. Îndată ce totul a fost pregătit, Micuțul mi a strigat să dau drumul focului. Nu mi era necesar un ordin de data aceasta.
Englezii erau victorioși și realizau acest lucru, dar pentru moment se retrăgeau în fața rafalei rapide a M.G. ului și am fost în stare să i respingem, cu pierderi grele de oameni și echipament, putând astfel să ne croim drum spre câmpul deschis.
Am ocupat o nouă poziție în niște ruine la câțiva kilometri mai departe. Barcelona era încă în viață, dar starea lui era foarte proastă. Avea nevoie de urgență de îngrijire medicală și, în timp ce i se asigura transportul ne am adunat în jurul tărgii și am început să i oferim toate țigările și toți banii pe care îi aveam la noi. Barcelona ofta neliniști, slăbit de pierderea de sânge și rugându ne să nu l trimitem la spital.
— Drept cine mă luați? șoptea el. Un țânc însângerat?
— Te comporți ca un copil, a spus cu severitate Löwe. Îți dai perfect seama că acum spitalul este singurul loc pentru tine. De ce nu mulțumești astrelor tale norocoase că mai ești încă în viață și poți să aștepți cu nerăbdare o odihnă lungă și plăcută. Mulți dintre noi ar fi fericiți să fie acum în locul tău.
— O să se termine războiul până mă întorc înapoi, s a plâns el cu glăsui slăbit.
— Nu e așa un noroc grozav, a comentat Micuțul.
Löwe a zâmbit.
— Nu fi ridicol, războiul nu poate să se termine fără tine. Îți spun eu, într o lună ai să fii înapoi. A căutat prin buznare și a găsit un pachet gol de țigări și o brichetă de aur. A întins bricheta, cu eroism. Ia asta. E o amuletă norocoasă. Să ne vedem cu bine.
Singurul mijloc de transport disponibil era ceva ce aducea cu o motocicletă. L am înfășurat cu pleduri și o foaie de cort, instalându l în ataș cât mai confortabil posibil, cu un pistol mitralieră pe genunchi, pentru cazul când ar fi fost necesar și am rămas triști, făcând semne cu mâna, în timp de el dispărea în noapte.
— În regulă, a spus Löwe, cu greutate. Să ne adunăm și să vedem care ne sunt pierderile.
Fiecare comandant de grupă a făcut numărătoarea și a raportat numărul de morți, răniți și dispăruți. Cinci minute mai târziu, dușmanul se arunca din nou asupra noastră. Porta își potrivea binoclul la ochi. Un glonte i l a smuls din mână și el se uita cu stupefacție la fragmentele răspândite. Dacă nu ar fi fost binoculul, Porta ar fi cu siguranță un om mort.
Trupele inamice se îndreptau spre noi din două direcții deodată. Eram forțați iarăși să ne retragem. Mergeam cu greutate după restul grupei, M.G. ul dându și toată silința să mă împiedice. Au fost momente când am dorit să nu fi fost servantul mitralior al companiei. Au fost momente când am dorit ca un altul să fi tras obiectul ucigător în fața focului inamic. O grenadă de mână se rostogolea spre mine. Am lovi o cu piciorul, cu forță, și am avut satisfacția să o văd explodând la picioarele a doi soldați îmbrăcați în kaki. Tratează i bine, bastarzii! Erau scutiți să se mai lupte cu un M.G. blestemat de greu.
Am ajuns din urmă restul oamenilor care se adăpostiseră în spatele unei movile de pământ. Locotenentul Löwe urla iarăși la ei pentru unele greșeli sau abateri de la disciplină. Îi amenința, probabil pentru a mia oară în ultimul timp, că o să i tragă pe toți la răspundere. Părea că Micuțul a dispărut, dar nimeni nu l văzuse căzând și Löwe, cunoscându l bine, era înclinat să creadă că nu se supusese ordinului de ieșire la atac.
— Era aici puțin mai înainte, a spus Bătrânul, pe un ton de apărare.
— Nu mi pasă unde a fost înainte! Vreau să știu unde este acum! Nu ai nici un control asupra grupei tale, Feldwebel Beier?
— Numai asupra unora, a spus Bătrânul. S a uitat cu severitate în direcția lui Porta. Nu și asupra altora.
— După părerea mea, toată grupa voastră trebuie trasă la răspundere.
Legionarul și a încovoiat umerii cu un aer blazat.
— Dacă vă amuză, a spus el și a plecat dezgustat.
— Ce ai spus? a urlat Löwe în urma lui. Îndrăznești să vorbești în felul ăsta cu un ofițer, tu, șobolan francez.
Legionarul a arborat unul din zâmbetele sale pline de superioritate.
— Vă cer scuze, domnule, a spus cu supunere.
Löwe s a întors spre mine:
— Ei? ai ceva de spus, Hassel?
— Mă gândeam că o să fiți mulțumit să aflați că am încă M.G. ul cu mine, domnule.
— Pentru Dumnezeu!
Locotenentul a ridicat un pumn strâns de exasperare și s a depărtat din nou ca o furtună. Restul nopții l am petrecut într un calm relativ, netulburați nici de inamic, nici de ofițeri. Spre dimineață, a apărut și Micuțul. Se îndrepta spre noi fluierând, nepăsător ca un drumeț după o plimbare în revărsat de ziuă. Sub fiecare braț avea câte o cutie mare cu gem. Ne am ridicat și îl priveam cu gurile căscate. Când era încă departe, a început să strige spre noi.
— Ce v ați grăbit așa cu toții? Trebuia să mai întârziați puțin. Mie mi a mers... Am găsit 31 de dinți de aur! Era un sergent care avea toată dantura din materialul ăsta... Trebuia să fi fost acolo, era ceva de văzut!
— Împărțim? a spus Porta, ochind plin de veselie cei doi saci umflați care atârnau de centura Micuțului.
— Las o moartă, a spus Micuțul, încheindu și cu prudență nasturii vestonului.
Am avut timp numai pentru o cafea băută la repezeală și puțină pâine cu gem înainte de sosirea unor noi ordine. Grupa a doua trebuia să plece în recunoaștere spre Nord Vest, în pădurea de la Ceris. Regimentul vroia să știe dacă aceasta era sau nu în mâinile inamicului. Ca prin minune nu ploua. Soarele era sus deasupra noastră înainte ca noi să fi mers nu mai mult de o oră și cred că în acel moment aș fi preferat răpăiala obișnuită a ploii. Hainele care ți se îmbibă în spate cu sudoare sunt mai rele decât cele udate de ploaie. Bătrânul a adoptat o poziție hotărâtă față de noi, ne a refuzat chiar și 5 minute pauză până când am ajuns la obiectiv. Am intrat în pădure și am început să ne mișcăm cu grijă, având armele pegătite pentru primul semnal de alarmă. Deodată, departe din partea dreaptă, se auziră sunete inconfundabile de activitate umană. Bătrânul a ridicat o mână. Ascultam, dar nu ne puteam da seama ce se întâmplă. Am înaintat în liniște și ne am oprit uimiți de priveliștea cu care ochii noștri se întâlneau. Am văzut câțiva oameni în uniforme de yankei lucrând ocupați printre rezervoare de benzină și mormane de grenade. Patru camioane erau staționate având fiecare atașată o remorcă plină cu lăzi cu muniții.
— Drace! a spus Porta. E un depozit de arme.
— Ce face? am șuierat eu printre dinți.
— Așteptăm să vedem ce se întâmplă. Nici nu știm câți sunt de mulți.
— Dacă sunt numai ăștia șase, ar trebui să i atacăm chiar acum, ne a îndemnat Porta, săltându și mitraliera.
— Nu mi pasă chiar dacă sunt 66, a spus Micuțul cu setea lui obișnuită de sânge.
— Pune l la loc! s a repezit Legionarul, smucind brațul Micuțului, care își căuta pistolul.
Unul dintre americani își părăsi camarazii îndreptându se în direcția noastră. Părea că nu ne a observat și era preocupat de copaci pentru un motiv care îl interesa numai pe el. Alături de mine, am simțit că Legionarul își încordase mușchii, gata pentru acțiune. Omul n a avut timp nici măcar să țipe înainte ca Legionarul, practicând talentul din anii petrecuți în Legiunea străină, să i fi pus un braț în jurul gâtului și un cuțit în spate. Cei cinci oameni care mai rămăseseră erau ocupați să încarce rezervoare de benzină pe una din remorci. Bătrânul și a întors capul spre noi. Ne am târât încet înainte, mișcându ne cu prudență prin fața luminișului, punând fiecare picior așa cum ne învățase Legionarul. Unul din oameni a întors capul în ultimul moment. Ceilalți au fost luați prin surprindere. Am sărit înainte ca panterele și i am redus la tăcere înainte ca ei să și fi dat seama ce li se întâmplă. Era o artă pe care o câștigasem, din necesitate, în Rusia.
Bătrânul s a uitat în jur și și a îndreptat degetul spre o clădire lungă și joasă, din prefabricate. Ne am târât până la ea și cu multă grijă ne am uitat pe fereastră. Înăuntru, oamenii ședeau la două mese mari luându și micul dejun. Legionarul și Micuțul au plecat în direcții opuse să se ocupe de ei. Noi am pregătit grenadele de mână.
A urmat o serie de explozii. Oamenii așezați în jurul mesei zburau prin aer și apoi cădeau cu nasurile în cutiile de conserve. I am văzut pe Micuțul și pe Legionarul, dând buzna prin ușa de la extremitatea îndepărtată a barăcii, cu un grup speriat de oameni ieșiți din duș, înfășurați cu prosoape în jurul șoldurilor. Erau urmăriți de mitraliera Legionarului și la un semnal al Bătrânului am tras în sus și ne am făcut intrarea prin fereastră.
— E în regulă, opriți focul! E prea multă benzină în locul ăsta după gustul meu.
— Veniți aici să luați gânsacul, a zbierat Micuțul, care deschisese o altă ușă și găsise în spatele ei un dulap cu provizii.
— Haleală! a urlat Porta, pregătind o săritură asupra ei.
Bătrânul a încercat să ne oprească, dar era prea târziu. Micuțul deschisese deja prima sticlă de whisky; Porta își băgase deja baioneta în prima cutie de ananas.
— Lăsați toate la locul lor! a mormăit Bătrânul.
— Fie ți milă, a spus Gregor. N am văzut atâta mâncare de când sunt eu. Grăbindu se să se alăture celor doi rebeli, a scos un țipăt de bucurie. Șampanie!
Într adevăr, era prea mult. Am înaintat cu ceilalți și am smuls o sticlă. Pe jos pluteau dopuri săltând vesele pe o mare de șampanie. În timp ce noi beam, Porta își umplea febril o farfurie cu tot ce i cădea în mână și era comestibil: carne conservată de vită, chiftele din carne, cartofi, roșii, șuncă, ouă, unt, brânză...
— De ce nu m am născut yankeu? Examina și învârtea fericit mâncarea cu o lingură de lemn.
Bătrânul a făcut un gest de indignare, dar Micuțul părea să fie de aceeași părere cu Porta. Găsise o tunică americană pe spătarul unui scaun și se chinuia să intre în ea, rupând astfel toate cusăturile. Un dop de șampanie l a lovit obraznic în ceafă.
— Sunteți morți, sunteți morți! cânta Heide amețit de băutură și amintindu și de zilele tinereții.
Chicotea prostește în timp ce Micuțul a azvârlit spre el o sticlă goală.
Aerul a fost îndată plin de rachete zburătoare din plută.
— Încetați cu prostiile și veniți să mâncați! a urlat Porta ca să acopere gălăgia.
Era ca într un minunat vis bahic. Numai printr o minune mai era realitate.
— Ce păcat că lipsește nebunul ăla bătrân, am murmurat eu gândindu mă la Barcelona și îmi turnam încet șampanie în ureche în loc de gură.
— Vă avertizez, a spus Bătrânul cu toată seriozitatea. Neg orice fel de responsabilitate pentru acest desfrâu. Ați fost împotriva mea pe față, cu armele în mână. S a clătinat și a încercat să pretindă că nu a făcut o. Vă avertizez, a repetat. Am consemnat totul în carnet.
— O rezolvăm cu ușurință, a spus Porta. A apucat carnetul și l a aruncat fără să clipească în ceainic. Ia un alt pahar cu șampanie, o să ți scoată din cap toate problemele.
Micuțul zâmbea tuturor plin de fericire. Fața îi strălucea de grăsime și bunăvoință.
— Adolf n a oferit nimănui un ospăț ca ăsta. Am să scriu domnului Eisenhower și să l rog să se alăture găștii noastre.
Orgia a continuat. Vrând nevrând a luat parte și Bătrânul. Heide a descoperit un butoiaș de coniac și am băut în felul nostru, flegmatic. După asta ne a apucat cheful de joacă. Jocuri copilărești, stupide, printre care și jocul de a capra. M am cățărat într un pom pretânzând — și fără îndoială crezând — că eram o maimuță. Singurele nuci de cocos pe care le am descoperit au fost grenadele de mână, așa ca le aruncam pe jos, după bunul meu plac. Datorită unui miracol nimeni n a fost omorât. Micuțul și Porta au dat foc unui rezervor cu benzină și au început să țopăie înăuntru și în afara flăcărilor, până când Micuțul s a așezat în mijlocul vâlvătăii fiind aproape gata să fie incinerat. Ne am repezit asupra lui cu extinctorul pe care l am folosit cu generozitate, așa că până la urmă Micuțul arăta ca un uriaș om de zăpadă. Legionarul, izolat în felul lui, amesteca solemn toate combinațiile posibile de băutură, rom și coniac și whisky, rachiu și vodcă și cremă de mentă, iar Gregor lătra ca un câine la lună, punând piedică tuturor.
Deodată, din dreptul pomilor, s a auzit o voce foarte bine cunoscută.
— De data asta ați depășit orice măsură. Unde este Feldwebel Beier?
Ne am oprit din dezmăț și am rămas muți când locotenentul Löwe a apărut ca un nor negru în ceața noastră, având restul companiei în spatele lui.
— Unde este, a repetat el, cu severitate.
După o lungă căutare l am descoperit pe Bătrân, căzut pe spate, sforăind ca un porc și cu o grenadă în fiecare mână.
— A încercat să ne oprească, am spus cu, cu un vag sentiment de loialitate față de Bătrân. Ne am împotrivit — ne am opus deschis, pe față — cu armele în mâini.
— A consemnat totul în carnet, a adăugat Heide cu solicitudine.
— Carnetul este în ceainic.
Gregor urla cu hohote de râs și a început din nou să latre. Locotenentul Löwe mormăia. Și a deschis gura și mormăia. Cuvintele nu i erau suficiente.
— Sst! ne a avertizat Bătrânul, deschizând în sfârșit ochii. O să aduceți inamicul asupra noastră.
— Poftiți un excepțional à la Legiunea Străină, ne a oferit Micuțul.
El întindea un pahar conținând Dumnezeu știe ce amestecuri de băutură. Locotenentul l a plesnit cu putere peste mână și lichidul i s a vărsat peste uniformă.
— Vezi ce ai făcut? a spus Micuțul, încercând cu o bucată murdară de pătură să șteargă uniforma locotenentului.
Se legăna din cauza beției și și a îndepărtat mâinile ca să și poată menține echilibrul. Și ei și Löwe s au prăbușit, strânși într o îmbrățișare departe de a fi drăgăstoasă. Löwe, a fost primul care și a reluat poziția verticală. Micuțul s a ridicat cu greutate pe unul din picioare, încercând să pună greutatea lui imensă în poziție dreaptă și Löwe i a dat un șut cu piciorul făcându l să zboare doi metri.
— Are pantalonii șifonați, a observat Gregor, foarte solemn. In ce hal sunt...
— Mai degrabă murdari, i am replicat eu.
Micuțul s a bălăbănit pe picioare, a căzut din nou peste locotenent și au dispărut din nou în direcția podelei într o încurcătură agitată de brațe și picioare încolăcite.
— Priviți! a spus Heide cu reproș. Un ofițer degradându se în așa hal încât să se ia la bătaie chiar cu oamenii lui. Mi ar place să aud ce ar spune o Curte Marțială despre acest lucru.
În timp ce locotenentul și Micuțul se rostogoleau pe jos, unul în brațele celuilalt, restul companiei, cu chiote de desfătare, s a repezit la resturile pe care le lăsasem noi în urmă. Auzeam sunetul familiar și excitant al dopurilor de șampanie care pocneau, auzeam sticlele care erau sparte, auzeam zăngănitul cuțitelor și furculițelor. Era clar, camarazii noștri nu voiau să lipsească de la ospăț. Am văzut pe unul dintre ei împușcând un butoi cu rom și sorbind lichidul cu aceeași repeziciune cu care el se scurgea. O cutie cu rasol de vacă a zburat prin fereastră, urmată de o sticlă goală de vodcă.
Grupa a treia bombarda cu ouă pe a patra. Am simțit aproape un sentiment de milă, privindu l pe locotenentul Löwe stând neajutorat în mijlocul nostru. Nu i purtam ranchiună pentru că era turbat pe noi.
— Nu am nimic împotriva dumneavoastră, domnule, am spus cu amabilitate. Știu că sunteți furios pe noi. Înțeleg cum vă simțiți.
Privirea pe care mi a întors o era una de ură curată. Am fost luat prin surprindere, trebuie să recunosc, dar totuși am persistat.
— Dacă ați lua puțină băutură, domnule, v ați simți mai bine.
Löwe și a ridicat ambii pumni deasupra capului și a strigat:
— Vei fi spânzurat pentru asta! Toată banda asta blestemată va fi spânzurată!
Gregor s a repezit spre cel mai apropiat pom și agățându se de o cracă își zvârlea picioarele în sus și în jos, trăncănind ca o maimuță. Micuțul a început să l bombardeze cu pietre și eu, fiind puțin gelos, pentru că fusesem primul care jucase rolul maimuței, am făcut un plonjon ca la rugby, încercând să l dau jos. Am căzut toți trei pe pământ și am uitat până și de existența locotenentului Löwe.
Porta a fost cel care a provocat sfârșitul, anihilând explozia care plutea deasupra capetelor noastre. Sigur a lost Porta cel care conducea nebunește un buldozer și a făcut ca întreaga baracă din prefabricate să se prăbușească.
L am auzit pe locotenentul Löwe care își scotea capul de sub dărâmături și am prins cuvintele „prădare și hoție". L am auzit pe Porta râgâind ca un măgar și declarând că este membru al armatei americane și e convins că sunt nemți pe câmp. După aceea am ajuns cu capul în cizma cuiva și nu am mai știut nimic până când am fost aruncat de o explozie care a zguduit pământul și am descoperit că întrega tabără era în flăcări. Considerând că 99 la sută din Companie era aproape total inconștientă din cauza băuturii, e fără îndoială important de spus pentru instruirea armatei că nici o viață nu a fost pierdută, nici un singur om rănit, în afară de câțiva ochi învinețiți și câțiva dinți rupți, urmări inevitabile ale oricărei orgii de acest fel.
— N a fost un chef rău, a spus Micuțul, când ne întorceam către bază. O să mai facem și altă dată!




CAPITOLUL OPT

În birourile Gestapoului de pe bulevardul Foch, comisarul Helmuth Bernhard proceda la interogatoriul jurnalistului Pierre Brossolette. Brossolette fusese prins pe o plajă din Normadia, încercând să ajungă în Anglia, unde urma să dezvăluie planurile pentru insurecția Parisului. Helmuth Bernhard era doar ultimul dintr un șir lung de anchetatori.
Gestapoul cunoștea deja intenția lui Brossolette de a ajunge în Anglia, însă ceea ce vroiau să afle era numele colaboratorilor lui și lucrau în acest scop cu toată brutalitatea obișnuită și plini de zel.
Bernhard era mai subtil în metode decât predecesorii lui și, în orice caz, în momentul când Brossolette a ajuns în grija lui, era absolut vădit că orice tortură fizică l ar fi omorât înainte de a le putea fi de folos. Deja îi sfărâmaseră picioarele în multe locuri, astfel că acum putea numai să se târască pe jos, în chinuri, sprijinindu se în mâini și coate. Bernhard, observându l cu un ochi experimentat, a hotărât că era pregătit momentul pentru o formă mai rafinată de convingere. Aplicând tratamentul cuvenit, omul nu va mai opune rezistență.
Din nefericire pentru Bernhard, Brosselette era și el conștient că era aproape de sfârșitul resurselor sale fizice. Într un gest final de sfidare a reușit să se arunce de la fereastra unui etaj superior, într un moment de neatenție a paznicilor. Căderea a fost întreruptă la jumătatea drumului de un balcon de piatră. Paznicii s au grăbit să pună mâna pe el, dar n au reușit decât să l vadă sărind de pe balcon pe terenul din curte. Era mort înainte ca ei să reușească să l captureze din nou. În noaptea aceea, opt ostatici au fost împușcați ca măsură de represalii.

GENERALUL VON CHOLTITZ ÎL VIZITEAZÃ PE HIMMLER

Reichsführer ul SS Heinrich Himmler se instalase împreună cu statul lui major într un castel nu departe de Salzburg.
Soldați SS, înalți și sobri, asigurau o gardă călare zi și noapte în jurul perimetrului. Erau din compania SS specială a lui Himmler, Panzerii fanatici din Divizia Totenkopf — singura divizie SS care purta pe guler capul de mort brodat cu mătase.
Divizia fusese înființată în urmă cu 10 ani și în această perioadă patru ofițeri comandanți, căzând în dizgrația Reichsführer ului, dispăruseră fără urme.
Divizia T primea ordine direct din partea lui Himmler și trebuia să se supună numai lui. De aceea, Hitler îi ura și nu avea încredere în ei.
Trei vehicule mari cu ofițeri de stat major staționau în fața intrării în castel. Un general dintr o divizie de infanterie urca încet și greoi scările, unde a fost așteptat și eliberat prompt de servietă de către un Sturmbannführer.
— Regret acest lucru domnule, a spus ceremonios SS istul. Ordine noi, știți din 12 iulie... Chiar și mareșalul Reichului trebuie să se supună!
— Poate vrei să mi iei și revolverul, a sugerat caustic qeneralul.
— Nu, puteți să l păstrați, domnule... Vă rog să mă urmați.
Vizitatorul a fost condus în biroul somptuos al Reichsfiihrer ului, unde cei doi s au salutat conform reglementării din 20 iulie.
— Generalul Dietrich von Choltitz, domnule, a anunțat Sturmbannführer ul. A venit să și prezinte informarea.
— A, da. Himmler s a ridicat de pe scaun, primindu l cu o strângere de mână. Consideră te bine venit, generale. Sunt încântat să te cunosc. Îmi permiți să te felicit pentru promovare? De la locotenent colonel la general în trei ani! Nu e rău. Nu e rău deloc. Nici chiar ofițerii noștri SS nu avansează în acest ritm.
Generalul von Choltitz a zâmbit vag în semn de apreciere a laudei Reichsführer ului. Himmler l a luat confidențial de braț.
— Spune mi, cum merg treburile la Paris? Reușești să i ții în frâu pe francezi?
— Mă descurc, a spus cu severitate von Choltitz.
— E o muncă dificilă, a încuviințat Himmler pe un ton de încurajare, apoi a arătat cu degetul spre crucea pe care von Choltitz o purta la gât. O amintire de la Rotterdam, am ghicit?
— O amintire de la Rotterdam... da.
Himmler a râs.
— 18 mai 1940.
— Aveți o memorie remarcabilă, Reichsführer.
— Ai dreptate. Este necesară când ai un post ca al meu.
Himmler s a îndreptat spre birou, care era plin cu mormane de hârtii, pliante și cutii pline de documente.
— După cum vezi, nu sunt lipsit de excercițiu mintal. Munca se îngrămădește în fiecare zi. Se întâmplă același lucru de când am început să mă ocup de problemele care țin de Interne. Suntem înconjurați de dușmani și trădători! Dușmani și trădători! Ce ai face cu asta?
I a întins un document, pe care von Choltitz l a primit calm și l a citit fără să arate nici un fel de emoție.
„În numele poporului german, doamna Elfriede Scholtz, născută Remarque, este acuzată de următoarele:
Că a avut idei defetiste pe o perioadă de luni de zile, cerând îndepărtarea Führer ului, declarând că soldații noștri nu mai sunt decât hrană pentru tun, etc... Că a făcut propagandă fanatică împotriva celui de al Treilea Rreich. Persoana care a denunțat o și care este de fapt fosta ei proprietăreasă, adaugă informația că doamna Scholtz n a crezut niciodată în victoria finală și a spus acest lucru în multe împrejurări. Doamna Scholtz se spune că a fost mult influențată de cartea fratelui ei, Erich Maria Remarque, „Nimic nou pe frontul de Vest". Acest lucru trebuie considerat numai ca o circumstanță moderată, deoarece după propria declarație a acuzatei nu și a văzut fratele de treisprezece ani."
Generalul von Choltitz a înapoiat documentul, fără să facă vreun comentariu. Himmler l a aruncat furios pe birou.
— Moartea e o pedeapsă prea blândă pentru astfel de oameni!
Căuta printre hârtii un alt exemplu pe care să l arate generalului, când privirea i a fost atrasă de un document marcat Strict secret, l a luat și l a parcurs încruntându și sprâncenele. Era o listă detaliată, un fel de inventar cu toate ceasurile, brățările, stilourile, ochelarii, inelele, cronometrele care fuseseră colectate în lagărele de exterminare. Himmler și a dres glasul, a împăturit cu grijă documentul în trei și l a ascuns într un sertar. Era o informare pe care nu dorea să o arate lui von Choltitz, indiferent de cât de rapidă fusese avansarea lui.
— Generale, spuse Himmler cu gravitate, după cum ți s a spus deja la Wolfsschanze, Führer ul dorește ca Parisul să fie ras de pe suprafața pământului. Te am chemat aici ca să te întreb de ce nu ai executat încă ordinul... Agenții mei îmi spun că viața își urmează cursul normal la Paris, cu excepția a două mici episoade — pot să le spun astfel? — care pot fi lăsate la ușa așa zisei Mișcări de Rezistență.
Von Choltitz a ridicat din umeri aproape imperceptibil.
— Reichsführer, nu am nici arme și nici oameni suficienți. Tunurile grele nu au sosit și nimeni nu știe unde sunt... Și în plus n am primit încă unitățile noi care mi au fost promise.
— O să ai tot ce îți trebuie, a spus Himmler cu măreție. Sunt pe cale să reconstitui două regimente înarmate cu rachete. Thor și Gamma sunt pe cale să sosească și s a dat deja ordin lui Model să ți trimită un regiment de tancuri Z.B.V., sunt extraordinare, pot să ți garantez! Vor face tot ce vrei și vor merge oriunde dorești... Mă bizui pe tine, Choltitz, sută la sută și sunt puțini ofițeri cărora le aș putea spune acest lucru. Sper să te văd curând în uniformă de Obergruppenführer!
La masă, în seara aceea, von Choltitz s a găsit plasat la dreapta lui Himmler: superba argintărie provenea de la Curtea Regală a României, dar comparativ cu ea meniul era spartan și fețele ofițerilor trădau clar că se gândeau la acest lucru. Himmler însuși hotăra care din oaspeți va primi o a doua porție de mâncare. Un general de cavalerie, gras, căruia îi fusese permisă numai o porție anemică de mâncare, fusese auzit exprimându și regretele de a fi obligat să renunțe la plăcerea propriei sale mese pentru onoarea neîndoielnică, dar mai ales plăcerea îndoielnică de a fi invitatul lui Himmler. Un maior și a scos trabucul din buzunar și îl ținea cu patimă sub nări, dar o privire tăioasă din partea gazdei l a determinat imediat să l pună la loc. Himmler ura tutunul. Cafeaua (surogat) a fost servită în camera de alături. Câte o ceașcă pentru fiecare și numai privilegiatul avea dreptul și la un pahar de coniac. După ce s au sculat de la masă, Reichsfürer ul a făcut un semn că dorește să schimbe câteva cuvinte cu un general căruia i se dăduse ordinul de a se ocupa de mișcarea subversivă din Iugoslavia.
— Oberführer Strauch, înțeleg că de curând ai acordat o suspendare de pedeapsă unui grup de muncitori din rezistența inamică. Și asta pentru a doua oară de când ai fost numit în acest post. Este a doua slăbiciune nejustificată din partea ta. Pot să aflu și eu care i explicația?...
— Reichsführer, grupul la care vă referiți era format din șase femei și doi băieți în vârstă de 12 ani.
— Dragul meu Strauch, m ai lăsat complet fără grai. Nu sunt femeile și băieții la fel de capabili să execute acte de sabotaj la fel ca și bărbații? În special când știu că sunt obligați să reușească.
Trebuie să scapi de această sensibilitate! Nu mi pasă cine sunt, bărbați, femei sau copii, călugărițe sau preoți sau sugari — dacă îndrăznesc să ridice numai un deget împotriva noastră, răsucește le gâturile! Mă înțelegi?
A urmat un moment de pauză.
— Câți prizonieri ai în Belgrad?, a întrebat brusc Himmler.
Nenorocitul de Strauch își privea vârfurile cizmelor.
— Două mii nouă sute, Reichsfürer.
— Ești informat greșit, a spus sec Himmler. S ar părea că știu mai multe despre problemele tale decât știi tu... Sunt exact 3218 prizonieri în Belgrad. Tribunalele tale rezolvă numai cincizeci de cazuri pe zi. Va trebui să dublezi numărul, cel puțin.
Strauch a deschis gura să protesteze, dar Himmler l a întrerupt.
— Dacă îți lipsesc judecătorii, recrutează mai mulți. Ia i cu forța de pe stradă, dacă e necesar... Nu trebuie să aibă nici o calificare, pentru Dumnezeu! Amintește ți, dragul meu Strauch, că e necesară o anumită asprime, dacă vrem să câștigăm acest război. Și îl vom câștiga, fără îndoială. Chiar și existența noastră este în joc. Aliații nu vor avea de ce să fie iertători și nu fac nici un secret din acest lucru. Să ți amintești aceste vorbe, în viitor, când o să fii tentat să fii sentimental cu femeile și copiii.
Când mai târziu Himmler și von Choltitz s au întors în sala vastă de conferințe, un ofițer de serviciu s a prezentat cu o hartă mare a Parisului pe care a întins o pe masă. Cei doi oameni s au aplecat asupra ei.
— După părerea experților mei, a spus Himmler, orașul întreg ar putea fi paralizat prin distrugerea podurilor. Am reușit să punem mâna pe un raport vechi în care sunt indicate niște depozite de armament care, din comoditate, au fost uitate. Am descoperit unul sau două dintre ele și sigur că vor avea importanță, dar pentru început trebuie să facem tot ce este esențial ca să distrugem mișcarea de rezistență... Esențial, ai auzit? După evrei, poporul francez este cel mai mare inamic al nostru. Și a fost așa de secole.
Himmler și a schimbat poziția și stând drept lângă masă, îl privea pe von Choltitz.
— Noi știm că în Paris sunt două organizații ale Rezistenței. Una comunistă, condusă de un visător care se împopoțonează cu uniformă și panglici pentru care nu are nici un drept. Oamenii mei s au ciocnit cu el de câteva ori. Apropo, comuniștii sunt mult mai periculoși decât ceilalți din Rezistență. Cealaltă organizație e sub comanda unui grup de intelectuali care pretind că lucrează pentru De Gaulle. Scopul nostru este să instigăm aceste două grupe una împotriva celeilalte, să i lăsăm să se distrugă și să scăpăm de grija de a o face noi. M ai înțeles?
— Desigur...
— Bine... De fapt, comuniștii sunt deja la jumătate de drum. Ei nu pot suporta intelectualii și nu va trece mult timp ca să se hotărască să facă treaba asta în locul nostru. O să i folosim atâta timp cât ne sunt necesari, apoi îi lichidăm.
— Ce unități o să am la dispoziție? a întrebat cam nepoliticos von Choltitz.
Himmler l a privit lung.
— A, da... unitățile tale... O să ți dau Divizia a 19 a SS de Tancuri, „Letland" și Divizia a 20 a SS de Tancuri, „Estland". Pentru moment, ambele se află în Danemarca. În afară de acestea, o să mai dispui de două regimente de Feldgendarmerie din Polonia și Divizia a 35 a SS de Polizei Grenadier. Experții mei au calculat că ți ar fi necesare aproximativ douăsprezece zile să minezi orașul. Pentru munca asta, o să ți dau ingineri nin Divizia a 912 a de Geniu și 27 a „Panzer Z.B.V." Cum ți se pare?
— Foarte bine, Reichsführer... Cu condiția ca ei să sosească. Dacă nu, regret, dar sarcina mea va fi imposibilă.
— Generale von Choltitz nu mi vorbi despre lucruri imposibile. De două ori în acest război ai făcut lucruri imposibile, la Rotterdam și la Sevastopol. Ce ai făcut o dată, înainte, poți să mai faci. Amintește ți că mă bizui pe tine sută la sută.
Von Choltitz s a întors dezgustat și a înghițit discret un sedativ. Faptele lui glorioase anterioare îi atârnau de gât ca pietrele de moară. Prevedea că ori de câte ori vor avea nevoie de „un om", el va fi acela, pe principiul că a fost odată un vrăjitor și că dacă făcuse odată minuni, va putea să le repete ori de câte ori va fi nevoie.
În mai 1940, locotenent colonelul von Choltitz primise comanda celui de al treilea batalion din Regimentul 16 Infanterie, în spatele țărmului neted al Olandei. Preluase comanda unor unități de luptă din Divizia „Luftland" și începuse lupta în regiunea Wodhaven Rotterdam. Drumurile și podurile feroviare care făceau legătura cu Rotterdam au fost luate imediat, deși prețul a fost foarte mare: pentru fiecare metru câștigat s a vărsat un râu de sânge. Șaizeci și șapte la sută din ofițeri au fost pierduți. După cinci zile de lupte grele, când s a ajuns la final, șaptezeci și cinci la sută din divizie căzuse. Olandezii au avut probabil pierderi similare sau chiar mai mari, dar generalul Lehmann a refuzat cu încăpățânare să capituleze. I au fost acordate trei zile pentru o capitulare necondiționată și la capătul acestui interval de timp, când nu s a primit răspuns la mesaj, von Choltitz a știut că singura cale rămasă deschisă era bombardarea Rotterdamului.
Două mii patru sute de bombe și bombe incendiare au fost lansate asupra orașului. Treizeci de mii de civili și au pierdut viața. Când bombardamentul s a terminat, era exact ora 15.05, în afara ruinelor care continuau să ardă, resturile armatei olandeze veneau alergând cu baionetele pregătite, ca să se răzbune pe dușmanul care le distrusese orașul. A fost o rezistență și glorioasă și neașteptată; o izbucnire subită de eroism sălbatic nu numai din partea unui om, ci a sute de oameni.
Nemții au fost luați prin surprindere. Un tânăr locotenent olandez, rănit mortal, a reușit să nimicească un grup întreg în luptă, înainte ca el însuși să se fi prăbușit și să fi murit. Un băiețandru recrut, de aproximativ optsprezece ani alerga cu un aruncător de flăcări și a creat panică mare între soldații cu o experiență de cel puțin zece ori mai mare decât a lui.
Din străzile pline de mine au apărut câteva tancuri olandeze care avansau pline de măreție. Armata germană a fost cuprinsă de panică. Oamenii șovăiau și se retrăgeau și atunci a fost momentul când locotenent colonelul von Choltitz, cu toate că pierduse în luptă toți ofițerii și jumătate din soldați, a fost văzut aruncându se în mijlocul haosului, holărât să redea trupelor curajul care începuse să se ofilească. Oameni gata de fugă erau împinși înapoi în luptă. Alții își recăpătau încrederea doar la vederea unui ofițer. Cu propriile lui mâini, von Choltitz a ajutat la instalarea unei mitraliere și a rămas acolo până când a văzut că este corect mânuită, alergând apoi să dea ajutor în alt punct de luptă. A înaintat metru cu metru trăgându și oamenii cu el. A fost văzut distrugând un cuib inamic de mitraliere cu o ploaie de grenade și atât timp cât el era acolo, oamenii se dovedeau incapabili să se retragă sau să fugă.
Exact la două ore după sfârșitul bombardamentului, generalul Lehmann a capitulat „pentru a evita mai departe o pierdere excesivă de vieți omenești". La ora 17 s a difuzat prin radio ordinul de încetare a focului și chiar în acel moment colonelul Scharoo s a prezentat locotenent colonelului von Choltitz la cartierul general temporar din Willemsbrucke. Von Choltitz a fost glacial și distant. Când, după cinci minute de conversație, colonelul Scharoo i a întins mâna, neamțul a refuzat să dea mâna cu el, în opinia sa, un ofițer care a capitulat nu mai merita să fie tratat ca un ofițer.
În fruntea trupelor sale triumfătoare, von Choltitz a intrat în Rotterdam și a primit din partea orașului capitularea necondiționată. A fost primul guvernator german al Rotterdamului și s a purtat ca un conducător foarte sever. La 18 mai 1940, a primit Crucea de Fier din mâinile Führer ului, personal.
Alte misiuni urgente îl așteptau pe acest ofițer entuziast și le a acceptat pe toate, în felul lui rece și imperturbabil. Pe linia frontului Diviziei a 2 a de Infanterie, vechiul lui regiment din Oldenburg a pregătit atacul asupra Crimeei și nu a putut fi oprit decât de tunurile formidabile de la Sevastopol. Cuceritorului Rotterdamului i se dăduseră acum mijloace să devină cuceritorul Se vastopolului mortierul de 60 cm Thor, care cântărea peste 120 tone; Gamma, de 43 cm, cântărind 140 tone și o baterie completă de 80 cm, fiecare tun având 55 tone. Chiar înainte de a începe lupta, Hitler mutase unul din steagurile mici și roșii pe harta din biroul său, vrând să demonstreze întregii lumi că von Choltitz aproape cucerise ceea ce era cunoscută atunci drept cea mai puternică fortăreață din lume. Von Choltitz a cucerit o la momentul potrivit. Atât orașul cât și fortăreața au căzut după un bombardament care în mod sigur nu avea egal în istoria războaielor.
Von Choltitz a primit mulțumirile Führer ului și radioul german i a trâmbițat numele zi și noapte ca să fie auzit de concetățenii lui, desigur plini de recunoștință. Himmler i a oferit un post important în SS, dar von Choltitz era prusac și a preferat Armata. Himmler și a ascuns mânia în spatele unui zâmbet fermecător de regret și von Choltitz a țâșnit ca o cometă, depășindu l chiar pe Rommel, în căutarea gloriei.
Himmler a întors spatele atât hărții Parisului cât și musafirului său, generalul von Choltitz. Spre deosebire de vizitatorul lui, el nu era înarmat, dar nu avea temeri că generalul ar înnebuni subit și ar atenta asupra vieții lui.
Himmler a desfăcut o sticlă de coniac și stătea calm, cu paharul sub nări, savurând buchetul licorii.
Hârtiile care aprobau promovarea generalului la gradul de Obergruppenführer în cadrul SS se aflau deja închise într un sertar al biroului său. Aceasta trebuia să fie recompensa lui după anihilarea totală a Parisului și de data asta nu mai putea să refuze elegant, preferând Armata.
— Von Choltitz, a spus Himmler, întorcându se încet spre el, sper că nu ai îndoieli asupra victoriei noastre finale? Te asigur că, în acest caz, ele sunt prost motivate. Avem nevoie de încă doi ani. Să ne agățăm de această lungime de timp — îți dai seama la fel ca și mine că suntem capabili de asta — îți jur că victoria va fi a noastră... Acest ultim efort al Aliaților, această invazie din Normandia este ultima zvâcnire a unui muribund. Crede mă, Choltitz, ei vor fi obligați să scarpine fundul butoiului ca să le iasă șmecheria asta veche. Trebuie să rezistăm și pur și simplu nu le va rămâne decât retragerea. Și au epuizat toate resursele, mizează totul pe speranța că noi vom ceda — desigur că nu vom face acest lucru. Dar în acest timp, generale, cât noi vom rămâne pe poziții, trebuie să fim duri, trebuie să fim brutali. Trebuie să fim inumani, dacă e necesar... distrugerea Parisului va fi dovada puterii noastre și o lovitură psihologică, din care inamicul nu și va reveni niciodată... Mă urmărești?
Generalul von Choltitz a respirat adânc înainte de a răspunde.
— Reichsführer, permiteți mi să accentuez că Parisul nu este Rotterdam... Parisul nu este Sevastopol. Dacă îl distrugem va fi o revoltă mondială — și Dumnezeu să fie cu noi dacă pierdem războiul!
Un zâmbet întunecat de plăcere a apărut pe fața lui Himmler.
— Nero cânta la scripcă în timp ce Roma ardea. Și lumea încă mai vorbește despre acest lucru. Într o zi, dragul meu general, lumea va vorbi despre noi doi. Și după o mie de ani vor mai vorbi încă despre noi. O să fim mai ceva decât Cezar și decât Atila al hunilor! Și dacă, cu totul contrar așteptărilor mele, vom pierde bătălia — cel puțin o s o pierdem într o aureolă de glorie. Și a dat capul pe spate și a scos un hohot de râs, o răbufnire plină de încântare. Vor tremura oamenii în pantofi numai la auzul numelor noastre! Himmler și Cholittz! Vor plânge copiii, vor țipa femeile și cei mai puternici oameni vor păli!
Vocea lui Himmler urla înainte, pregătind minunile de vitejie care vor uimi posteritatea. Von Choltitz a luat un alt calmant și l a întrerupt pe Himmler, riscând o admonestare:
— Ce se va întâmpla dacă diviziile blindate ale lui Patton vor ajunge la Paris înainte ca eu să am o șansă de distrugere a orașului?
— A! te gândeștj la familia ta? Mi am dat seama că ceva te frământă! Himmler a întins cordial mâna și a strâns cu putere cotul lui von Choltitz. Nu trebuie să te temi pentru siguranța familiei, garantez eu personal pentru ea. Þine legătura cu Model și Hausser. Nu te necăji pentru von Rundstedt. Nu mai e decât o „femeie bătrână". În ce l privește pe Speidel, el e deja cu un picior în Gemersheim .
— Gemersheim? Generalul Speidel?
Von Choltitz și a mișcat capul cu mirare și Himmler i a răspuns cu un zâmbet plin de taină.
— Agenții mei sunt la curent, te asigur... O să lovim când totul va fi pregătit cum se cuvine.
— Dar Speidel!
Himmler a zâmbit afectat. Von Chohitz a scos distant o țigară și a aprins o, fumul nesuferit plutea în rotocoale spre fața lui Himmler.
— Vă puteți bizui pe mine, a spus von Chohitz. Distrugerea Parisului va fi îndeplinită imediat ce voi avea trupele și armamentul care mi au fost promise, dar pentru moment nu am oameni nici chiar să apăr Hotelul Meurice... Mi s a spus că aș putea avea un regiment de tancuri grele. Din păcate ei nu mai au tancuri nici să asigure o companie. Numărul lor exact este de șapte Panzer, toate într o stare jalnică și total nepotrivite pentru o luptă împotriva câtorva Tigers. În afară de asta, stocul nostru de muniții ajunge numai pentru douăzeci de minute de luptă. Echipajele tancurilor se plimbă acum la țară cu pușca pe umăr. Nu doresc să sfârșesc la Gemersheim sau să fiu spânzurat la Plötenzee ca un criminal de rând, înțelegeți, Reichsführer, dar dacă nu primesc trupele necesare și armamentul, nu garantez că voi fi capabil să îndeplinesc ordinele în condiții mai mult decât satisfăcătoare.
Himmler a aprobat cu gravitate, ținând o mână în dreptul gurii pentru a se apăra de fumul țigării.
— O să ai tot ce ți trebuie, a spus el. Acum, hai să ne întoarcem la hartă și să vedem în amănunt ce urmează să fie distrus.
Pretutindeni în cel de al treilea Reich sunau telefoanele. În Jutlanda, unde era staționată Divizia a 9 a SS de Panzergrenadier, numită „Letland", se ordonase regruparea lor. Sute de vehicule părăseau cantonamentul de la Boris. La Flensborg și la Neumunster au fost grupate șase sute de transportoare blindate de categorii diferite. Inginerii munceau toată noaptea pentru stabilirea itinerariilor. Nu fusese încă dat semnalul de plecare pentru diviziile blindate și rezultatul era o încurcătură monstruoasă de circulație; Jutlanda devenise dintr o tabără militară enormă, un carambolaj uriaș. În mijlocul haosului, Divizia a 20 a SS de Panzergrenadier, „Estland", căreia i se ordonase direcția Jutlanda, a primit contraordine de întoarcere înapoi. Obergruppenführer Wengler a dat o reprezentație imitând remarcabil de bine pe cineva cu o criză de epilepsie. Oamenii lui îi urmăreau admirativ scamatoriile și așteptau cu anticipație înjurăturile care cu siguranță trebuiau să urmeze.
— Care e cretinul cu fundul afară care a gândit că așa ceva e posibil? Cum dracu se poate presupune că aș putea întoarce pe drumurile astea așa de nenorocite!
— Nu știu cum, da' știu cine, a răspuns ofițerul de legătură, stând amuzat pe motocicletă, cu picături de ploaie prelinse pe mantaua lui neagră, cretinul tău cu fundul afară nu e altul decât Reichsführer ul în persoană.
Wengler a scuipat și a înjurat și iarăși a scuipat, în timp ce ofițerul de legătură se întorcea uruind pe un drum noroios, într un duș de stropi negri.
— Bine! Ordin către toți ofițerii comandanți: conduceți înapoi în direcția Neumunster. Destinația exactă nu este încă cunoscută. Și să nu dea dracul să aveți nevoie de toată ziua pentru asta.
Ofițerii s au răspândit în toate direcțiile strigând ordinul.
Wengler supraveghea morocănos felul în care acesta era executat. Era unul dintre cei mai severi comandanți ai diviziilor blindate și avea puțină răbdare în orice situație care nu l situa direct în prima linie de luptă. Chiar în timpul când el supraveghea executarea ordinului, imaginea coloanei s a dezinteyrat, cu o viteză uluitoare, într o stare de confuzie demențială. Vehiculele intrau orbește unele în altele, în șanțuri, în pomi, în garduri. Peste tot se țipa și înjura. Cineva rostise cuvântul „sabotaj" și ideea s a fixat puternic în capetele majorității oamenilor ca un fapt dovedit.
Încet, foarte încet și foarte nesigur, coloana imensă se legăna înainte, spre sud. Primele vehicule ajunseră la încrucișarea drumurilor Handerslev Tender, când situația s a înrăutățit irecuperabil.
Un Oberstabszahlmeister inocent s a apropiat cu coloana lui de muniții destinate bateriilor grele de coastă. Vehicului lui mic abia a scăpat de o coliziune frontală cu un tanc. Mașina a trecut cu abilitate în afara drumului, dar tancul a intrat în tancul vecin. A fost un zgomot oribil de frecare de șenile, și ambele tancuri s au oprit trepidând. Strigătele de „sabotaj" care nu dispăruseră complet niciodată, au fost reluate și au atins apogeul, încât nenorocitul de Oberstabszahlmeister a fost tras din mașină, țintuit de un pom și împușcat pe loc. Era aproape sigur că nenorocitul greșise drumul, dar dacă a fost așa și a plătit scump eroarea. Coloana cu muniții nu a mai ajuns la bateriile de coastă. Au fost trimise în schimb diviziei de infanterie care era ținută în rezervă la Fiona și câteva săptămâni mai târziu a fost o consternare imensă când s a descoperit că proiectilele de 21 cm nu pot fi potrivite în nici un fel tunurilor de câmp de 10.5 cm. Și invers, bateriile de artilerie de pe falezele de coastă s au amuzat teribil când tunurile de 21 cm au început să scoată bombe de 10.5 cm.
— Sabotaj! urla un ofițer de stat major.
— Iarăși blestemații ăștia din Rezistență! țipă un colonel, în pragul apoplexiei.
Pentru formalitate, câțiva ostatici nenorociți au fost executați.
Cineva trebuia să plătească incompetența unor ofițeri.
Era în zori când primele vehicule, care conduceau coloana Diviziei a 20 a blindate, au intrat în Neumunster. Abia atunci au aflat că destinația lor era Parisul și că erau așteptați de urgență. A fost o surpriză să ajungă la Neumunster și să descopere că singura posibilitate de transport care îi aștepta era o duzină de vagoane franceze de marfă din timpul venerabil al culegerii strugurilor. Drumurile erau blocate pe distanță de kilometri de Divizia a 19 a de Tancuri, aflată și ea în drum spre Neumunster. Iar Divizia a 233 a venea acum în forță dinspre Est. Fiecare drum al Jutlandei era înfundat până la refuz cu tancuri și soldați și mașini blindate. Totul era legat de Neumunster; totul era necesar la Paris și numai o duzină de vagoane franceze de marfă ca să i ia.
— Sabotaj! au urlat cei trimiși de Reichsführer să îndeplinească misiunea.
Au fost executați mai mulți ostatici. Oficialii responsabili cu conducerea gării din Neumunster au fost executați. Două divizii de blindate, 14.000 de vehicule și efectivul lor complet au pornit din Jutlanda cu douăsprezece marfare franceze.




CAPITOLUL NOUÃ

De trei săptămâni, un băiat de doisprezece ani, condamnat la moarte, era reținut în închisoarea de la Fresnes în așteptarea execuției. Crima pentru care fusese închis putea fi considerată nu mai mult decât un act de entuziasm copilăresc. Dar putea fi și un act de rezistență împotriva dușmanului. Firește că nemții au preferat să creadă în cea de a doua posibilitate. Băiatul furase un revolver de la un soldat german la colțul Bulevardului Saint Michael cu Place de la Sorbonne și pentru acest lucru trebuia să moară.
Mama, înnebunită, încercase tot ce era posibil ca să fie anulată sentința și în final ajunsese în audiență la cea mai mare autoritate: generalul von Choltitz. Șeful său de cabinet, pe nume Schwanz, i a expus cazul. Nu a obținut un succes mai mare decât s ar fi așteptat.
— De ce vii la mine cu aceste banalități?! a strigat, cuceritorul Rotterdamului și al Sevastopolului, aruncând supărat documentele peste birou. Sun rețele speciale pentru acest gen de probleme: folosește le! Dacă băiatul a fost condamnat la moarte, probabil că a existat o foarte bună motivare. Și oricum, am probleme de departe mai presante pe care trebuie să le rezolv. Ia le înapoi și nu mi irosi timpul.
Nu mai era nimeni la cine femeia ar fi putut cere ajutor și în ziua următoare un copil de doisprezece ani a murit în fața unui pluton de execuție, la Vincennes. De ce ar fi fost impresionat un om de talia generalului von Choltitz de soarta unui copil? Nu era acesta drumul spre glorie sau celebritate. Posteritatea nu și va aminti de un general care a grațiat un copil de la pedeapsa capitală. În schimb, ține minte un general care a distrus unul dintre cele mai frumoase orașe ale lumii...

AR PUTEA FI SALVAT PARISUL?

Generalul von Choltitz s a întors la Paris. Orașul era sobru și mohorât; sub calmul aparent de viață liniștită, o amenințare ascunsă plutea în aer. Numărul dezertărilor din armata germană atinsese proporții catastrofale. Ca atare, numărul represaliilor sporise. Într o singură seară peste patruzeci de oameni suspectați de activitate pentru Rezistență au fost duși în fața plutonului de execuție. Primii care au murit au fost comuniștii.
Într o dimineață, în zori, doi ofițeri din prima linie a frontului s au prezentat lui von Choltitz. Unul era general maior, purta un bandaj pe unul din ochi și uniforma neagră a trupelor de tancuri; celălalt era un tânăr căpitan din trupele de geniu, expert în plasarea minelor. Îndată după ce au intrat în biroul generalului, pe ușă a fost agățată o inscripție ușor vizibilă: „Intrarea strict interzisă." În spatele ușii se decidea viitorul Parisului.
În același timp cu această conferință foarte secretă, o alta, chiar mai secretă, avea loc într un apartament din Bulevardul Victor Hugo, între un anume Hauptmann Bauer, un ofițer în serviciu! amiralului Canaris, și un diplomat care folosea pseudonimul "Farin". Hauptmann Bauer relata cu seriozitate diplomatului evenimentele, așa cum le văzuse el și diplomatul asculta la fel de serios.
— Domnule Farin, a declarat ofițerul, vorbind șoptit și foarte repede, tot orașul ăsta e pe cale să devină scrum și fum. Totul se va prăbuși în ruine dacă nu se întâmplă ceva neașteptat care să prevină evenimentele. Este absolut necesar să vă duceți să l vedeți pe von Choltitz înainte de a fi prea târziu.
Diplomatul și a șters de pe frunte câteva perle discrete de transpirațe, iar înainte de a răspunde a dat pe gât două pahare de coniac.
— Cine este acest general von Choltitz? De unde a venit? De ce nu am auzit niciodată despre el?
— Ați auzit de el — probabil că nu vă amintiți numele. Ați auzit de Rotrerdam, bănuiesc? Ați auzit de Sevastopol? Ei — a dat din cap cu severitate Hauptmann Bauer — acesta este generalul von Choltitz!
— Vrei să spui...
— Vreau să spun că acest om și a dat doctoratul în arta distrugerii. Pentru care alt motiv presupuneți că l au ales pentru această muncă? Aparține aceleiași școli ca și mareșalul Model: supunere oarbă indiferent de împreiurări. Dă i un topor și spune i să și taie mâna dreaptă și o s o facă, cu condiția ca rangul tău să fie mai mare decât al lui.
Diplomatul și a dres vocea înainte de a răspunde.
— Ce au avut de spus despre acest lucru în Bendlerstrasse?
— Nimic, în general.
— Atunci de ce... De ce suntem noi... de ce sunteți...
Ochii lui Hauptmann scânteiau sub ochelarii fumurii.
— Singurul motiv pentru care ei nu vorbesc este că acei puțini care au mai rămas sunt îngrozitor de speriați ca să mai deschidă gura! Ceilalți s au... dus.
— S au dus? Unde?
— În același loc unde o să merg și eu și dumneavoastră dacă nu suntem prevăzători, la Plötenzee.
Diplomatul a rămas cu gura căscată.
— Spânzurați? a spus el răgușit.
— Bineînțeles, spânzurați! Acum ascultați mă, domnule Farin, și spuneți mi ce părere aveți în legătură cu acest fapt: un nou regiment de tancuri a sosit la Paris. Sunt staționați în barăcile Prințului Eugen, din afara Versailles ului. Ofițerul comandant este caracteristic pentru tipul de om cu care trebuie să tratăm: un general maior, de două ori retrogradat, comandând cel mai teribil grup de tancuri din lume. Și nu fac această afirmație cu ușurință. Vă pot spune că dacă un singur cuvânt ar ajunge la urechile celor de la Berlin, în sensul că ei au fost implicați, amiralul Canaris ar dispare așa de repede că nu o să puteți vedea nici măcar norul de praf.
— Deci ce sugerezi? a întrebat diplomatul cu nervozitate. Ce aș putea face? Și oricum, de ce au fost aduși aici?
Bauer a ridicat din umeri.
— Poate fi ceva mai distructiv decât un tanc? În special un tanc din Divizia a 27 a Z.B.V.... Dați mi voie să vă spun ceva despre ei. Regimentul este format din șase batalioane sub comanda generalului maior Mercedes. El însuși, după cum v am mai spus, a fost degradat de două ori în timpul carierei lui militare. Oamenii aflați sub comanda lui au făcut pușcărie, o dată sau de câteva ori în timpul armatei. Viol, tâlhărie, omoruri, perversități sexuale — numiți orice altă porcărie, ei au făcut o... Ei sunt, exprimându mă moderat, o bandă de brute total nedisciplinate... Vă imaginați ce s ar întâmpla dacă vor fi lăsați liberi pe stăzile Parisului?
— Da.
— Un toptan de masacre.
— Da.
Farin s a dus spre fereastră cu un alt pahar cu coniac în mână. A stat un timp privind tăcut jos în stradă.
— O baie de sânge, a spus în sfârșit. Ai dreptate, desigur, trebuie făcut ceva ca să prevenim masacrul.
— Mă bucur că aveți aceeași părere.
— Ce ar fi — Farin a ezitat — ce ar fi dacă am ridica baricade? Privește acolo, Hauptmann Bauer.
I a arătat, privind pe fereastră, un sergent de poliție care patrula pe stradă. Apărarea Parisului — de ce nu? Poliția ajutată de oameni din Rezistență...
— Sunt sigur că s ar putea, domnule Farin. Dar în același timp mă tem că ne vom îndrepta direct în mâinile lui Hitler. Se întâmplă să știu că un batalion din Brigada Dirlewanger, chiar în acest moment, se îndreaptă spre Paris. Fiecare om al acestei forțe este un criminal căruia i s a suspendat pedeapsa — suspendare nu pentru că li s a considerat cazul într o nouă lumină, dar pentru că Führer ul a hotărât brusc că și criminalii ar putea fi folositori. Dețin informații că au fost trimiși special ca să provoace acțiuni de tipul celor pe care le ați menționat. Bauer și a clătinat capul cu regret. Poliția și Rezistența... Este o idee ispititoare, dar cât timp vor putea ține piept puterii germane? Și cât de mare ar fi rezistența pe care ei ar putea să o opună? Insuficientă, mă tem. Insuficientă.
— Atunci ce propui, Hauptmann?
— După părerea mea, ne au rămas deschise numai două căi de acțiune. O cale este să întârziem cât mai mult oamenii și vehiculele pe care le așteaptă von Choltitz; cealaltă este să obținem înaintarea diviziilor blindate americane spre Paris cât mai repede posibil.
Farin chibzuia asupra posibilităților de a pune în practică aceste deziderate.
— Acum aș fi vrut să fiu la Londra!
— Vă cred, a fost de acord Bauer, zâmbind ușor. Parisul de azi nu e cel mai confortabil loc de pe pământ, nu este așa? Nici Germania nu e un pat de trandafiri. Amiralul și a ars deja toate hârtiile. Știți cine a fost numit Oberbefehlshaber pentru Vest? Generalfeldmarschall Walter Model. Nimeni altul. E omul care poate să adulmece trădarea de la sute de kilometri distanță, cred că nici măcar Hitler nu este prea subtil pentru amicul nostru.
— Omul este o brută necivilizată, spuse Farin, foarte convingător. Ai auzit povestea despre șampania lui von Rundstedt? Spionii lui Model au descoperit că el avea în cameră 60 de lăzi cu această băutură. Cinci minute mai târziu — cinci minute, ține minte! — toată cantitatea a fost vărsată. Ce risipă! Și cât de inutilă!
— Se spune că doarme având sub pernă o ediție de lux a volumului Mein Kampf. Sunt convins de asta. El și von Choltitz nu mai sunt oameni, sunt roboți militari.
Cei doi conspiratori au mai stat un timp de vorbă, după care diplomatul și a terminat coniacul, și a luat haina și servieta, arătându se ceva mai hotărât.
— Să vedem ce se poate face. Parisul trebuie salvat cu orice preț. Am să mă prezint lui von Choititz în persoană și să văd ce șanse avem cu el. Ne ar fi de ajutor dacă am găsi ceva împotriva lui — o vină — ceva ce ar putea interesa pe prietenul Model.
— Mă îndoiesc de așa ceva. Omul este un model de perfecțiune. Totuși vă doresc mult succes. O să ținem legătura prin rețeaua obișnuită — presupunând că voi mai fi în viață ca să fac asta.
— Sunt convins că vei fi.
Farin s a oprit un timp, ascultând în dreptul ușii înainte de a o deschide.
— Cred că e mai bine să ne despărțim. Și pietrele caldarâmului au ochi în zilele astea... La revedere, Hauptmann.
— La revedere!




CAPITOLUL ZECE

Normandia devenise un al doilea Stalingrad. Cincizeci de mii de oameni au fost luați prizonieri; patruzeci de mii și au pierdut viața. Regimentul 27 Panzer a fost redus la o cincime din capacitatea lui inițială și cincimea rămasă a fost trimisa la Paris pentru motive care încă nu fuseseră divulgate.
Cu o satisfacție sadică, pe care nu și dădea osteneala să o ascundă, Generalfeldmarschall von Rundstedt a raportat că 1 800 000 de militari ai forțelor Aliate au debarcat în Normandia; și că în fața acestor 1 800 000 erau prinși ca într o capcană 200 000 de militari germani. Nici o divizie blindată nu avea mai mult de 10 tancuri; multe aveau numai cinci; unele chiar mai puțin. Situația era disperată, ținuse să sublinieze von Rundstedt în fața colegilor lui. Situația continua să se deterioreze cu fiecare zi și în final chiar și bătrânul Rundstedt își pierduse răbdarea.
— Ce câștigați sunându mă de patruzeci de ori pe zi? urla el la telefon. Nu pot să vă spun ce să faceți! Nu pot să vă scot trupe din joben. Singura conduită înțeleaptă este să capitulați, am spus o de nenumărate ori, dar cretinii de la Berlin nu vor să audă așa ceva. Toată banda asta blestemată ar trebui să fie închisă. V am spus că suntem conduși de debili mintali în ultimul grad!
A trântit receptorul în furcă. Telefonul a alunecat și s a făcut țăndări pe jos. Von Rundstedt a scos un sunet de indignare, și a smuls haina și a părăsit biroul ca o furtună.
Pe haina sa nu se afla prinsă nici o medalie — nu se deosebea de aceea a unui soldat obișnuit — deși era cel mai decorat om din întreaga Germanie.
Trebuie spus că Generalfeldmarschall von Rundstedt nu și purta decorațiile primite, cu excepția unor împrejurări speciale, de protocol, când i se ordona să facă acest lucru. Înainte de a părăsi biroul își puse casca de oțel pe cap și spuse:
— Îmi iau rămas bun, domnilor... Mâine pe vremea asta o să aveți un nou comandant. Presimt că voi fi înlocuit.

CAMERA DE GARDÃ DE LA HOTEL MEURICE

Doi civili, îmbrăcați cu haine de piele, având pălăriile trase pe ochi, ședeau la o masă din camera de gardă a hotelului Meurice. Deși nu făceau parte din personal, se simțeau aici ca la ei acasă. Tolăniți pe scaune, cu picioarele pe masă, inspectau cu privirea fiecare colțișor.
— Hei, Heinrich, știi ceva?
Heinrich își schimbă nepăsător poziția picioarelor și mormăi plictisit:
— Ce?...
— Mă piș pe locul ăsta. Orașul ăsta mă plictisește.
— Aha...
— Mă plictisește de moarte. Ne mergea mai bine la Lemberg. Se mișcau lucrurile în Polonia, nu i așa?
— Mda...
— Îți amintești de pasărea aia, Tamara, de la Brest Litovsk? Ce femeie! Comanda un batalion de partizani. Strașnică muiere, nu?... Consider că a fost o rușine că pentru una ca ea nu s a găsit altceva mai bun de făcut decât să fie adusă în fața plutonului de execuție.
— La Moscova, zise Heinrich, am auzit că unor prizonieri li se aplică un tratament de spălare a creierului. Te transformă în altă persoană și spun că te au vindecat. Așa ceva e mai rău decât împușcarea.
— Știi ceva?... Dacă pierdem războiul ăsta blestemat, eu sunt hotărât să trec la bolșevici. M am gândit foarte bine. Dacă iei în considerare principiile de bază, programul lor politic nu se deosebește prea mult de al nostru. Am de gând să devin comunist și am studiat toate problemele astea. Pot să spun că dacă intuiești care e adevărul ai o șansă în plus să ți ții capul pe umeri. Știi, când eram la Dirlewanger...
— Puțin îmi pasă unde erai înainte! Tot ce știu e că acum ești la Paris, așa că încetează să faci pe boul și zi merci...
Heinrich și a dat jos picioarele de pe masă și s a întors, cu o figură severă, spre plutonierul major de artilerie care era de gardă.
— Oberfeldwebel, cred că îți dai seama că tot ce se discută aici este strict secret.
În fața acestui avertisment, plutonierul major a ridicat cu indiferență din umeri. Probabil că nu auzise în viața lui de proverbul japonez „să nu vezi, să nu auzi, să nu spui nimic", dar se pare că își făcuse un crez din asta, datorită instinctului care îi spunea că e mai bine așa, cel puțin pentru moment. De fapt, spiritul de conservare îi sugerase și o completare ad hoc la proverbul cu pricina: „să nu gândești nimic". Cea mai bună confirmare era chiar în fața lui: doi tipi scârboși de la Gestapo abia așteaptă un motiv să se ia de tine, doar așa, de distracție sau pentru că nu le place mutra ta. Oberfeldwebel ul se uită la ceas: cu o mare ușurare în suflet, începu să și pregătească raportul pentru încheierea serviciului; peste câteva minute avea să i sosească schimbul la gardă. Fără voia lui, în timp ce scria mecanic formulele standard ale raportului, gândurile nu i dădeau deloc pace. Ce noroc afurisit să se fi născut în Germania tocmai la timp pentru a fi înrolat și trimis pe front. Lui nu i păsa acum de ce credeau alții despre viață... Ce i păsa lui de Lebensraum și altele la fel. Pentru el, nimic nu se compara cu Dortmund, orașul său natal, și n ar fi cerut mai mult de la viață decât să se întoarcă printre ai săi, acasă. Orașul său nu ți oferea distracțiile Parisului, dar s ar fi întors acolo imediat, fără nici un regret. De ce a trebuit să aibă parte de ghinionul ăsta?... Deodată, instinctul l a avertizat că începuse să gândească prea mult. Disciplina militară înseamnă supunere. E periculos să gândești. Nu trebuie să uite acest lucru, tocmai acum când...
Deodată ușa se dădu cu zgomot de perete, făcându i să tresară speriați pe cei trei inși din cameră. Oberfeldwebel ul și cei de la Gestapo au privit mirați la cei doisprezece tanchiști care dăduseră buzna în încăpere, gălăgioși și plini de elan.
— Salve, salve, salve!, a urlat primul dintre ei, Obergefreiter Porta, salutul său expansiv făcând să zăngăne geamurile. Ia să vedem, pe cine avem noi aici? continuă el fixându și privirile spre cei doi gestapoviști, care nu păreau a fi prea impresionați.
În spatele lui Porta se înghesuia Micuțul, care nefiind obișnuit să țină cont de regulamente, găsi de cuviință că cel mai potrivit loc unde să și pună fundul jos e pe biroul plutonierului de gardă.
— E n regulă, a spus el, plin de voie bună. Am sosit. Poți să le transmiți că suntem aici și pe urmă ești liber s o ștergi, amice...
— Cum îndrăznești să te comporți astfel? zise Oberfeldwebel ul, plin de indignare în fața acestui exemplu de indisciplină.
El nu și permitea să gândească prea mult, dar când era vorba de respectarea disciplinei știa foarte bine ce era de făcut:
— Ridică te imediat de pe birou, salută și prezintă te regulamentar! Unde te trezești? La berărie? Þin să ți reamintesc că te afli într o cameră de gardă a armatei germane.
— Oh, las o moartă, bătrâne, a mormăit Porta, plin de lehamite.
— Dacă ați venit pentru schimbarea gărzii, de ce dracu' nu o faceți?
Porta și Micuțul și au întors privirea spre gestapoviști. Cel care vorbise era Peter, viitorul posibil comunist, în caz că...
— Cine s ăștia? a întrebat Porta.
— N am idee, răspunse cu o răceală vizibilă plutonierul.
— În cazul ăsta, ar face bine să se care dracului de aici. Camera de gardă nu e cel mai potrivit loc unde civilii să stea la taclale. În afară de cazul când, desigur — și o sclipire jucăușă s a ivit pe fața lui Porta — nu e vorba de niște arestați?...
— Cum îți permiți, Obergefreiter! a urlat Peter, sărind nervos în picioare. Þin să ți precizez că în fața ta se află un Untersturmführer și nicidecum un civil!
— Adevărat?... Și ce i cu asta? zise Porta, cu un aer vizibil plictisit. Îmi pare rău pentru tine, dar eu văd astfel situația: chiar dacă eu nu sunt decât un amărât de Obergefreiter, pentru umătoarele 24 de ore sunt în serviciu de gardă și trebuie să îndepărtez personalitățile imaginare de etajul unde se află bătrânul nostru general. Asta i tot ce știu, și deci, n am chef să văd prin preajmă tot felul de civili care pălăvrăgesc.
În timp ce căsca de i troseau fălcile, Heinrich și a scos mâna din buzunar, arătând o legitimație:
— Poliția secretă, a rostit el, încercând să dea cât mai multă prestanță momentului în care a fost nevoit să și dezvăluie identitatea.
Porta văzuse însă altele și mai și la viața lui.
— Nu mi pasă dacă ești de la poliția secretă sau de la măturătorii secreți de la colțul străzii, îi spuse el lui Heinrich. Tot nu vă putem permite să stați la taclale în camera de gardă. Regulamentul este regulament chiar și pentru cei de la Gestapo.
— Și nu ți a trecut prin minte că am putea fi aici în misiune, cu un scop clar, de pildă să te arestăm... zise Heinrich, cu un aer sumbru, amenințător.
— Sincer să fiu, nu, a mărturist Porta. Mi se pare puțin probabil. Fără să se lase câtuși de puțin impresionat de aerele gestapovistului, Porta a scos din buzunar o banderolă albă, pe care se aflau înscrise trei litere: Z.B.V. Ați auzit vreodată de noi? a întrebat el.
— Și ce dracu faci la Paris?
Porta n a catadicsit să i răspundă.
Ușa s a deschis din nou. De data asta era Barcelona, care s a îndreptat direct spre Oberfeldwebel și a luat poziția de drepți, pocnindu și călcâiele cu destulă eleganță:
— Sunt Feldwebel ul Blom, din 27 Panzer, Compania a 5 a și m am prezentat pentru efectuarea serviciului de gardă.
Oberfeldwebel ul i a răspuns la salut, cu un aer evident satisfăcut că a găsit pe cineva care se conforma oarecum regulamentului militar.
— Oberfeldwebel Steinmache, Regimentul 109 Artilerie, predau postul de gardă.
Barcelona a făcut un pas înainte, trecând în pe loc repaus.
— Ce i cu ăștia? a întrebat el, arătând înspre Heinrich și Peter. Ce caută doi civili în camera de gardă?
— De ce nu i întrebi pe ei, camarade? Dacă nu ți place mutra lor, dă i afară cu un picior în fund! Acum, slavă Domnului, tu ești de gardă, nu eu.
Se vede că Oberfeldwebel ul avea treburi mai importante decât să dea lămuriri asupra celor doi gestapoviști, așa că își puse chipiul, salută scurt și ieși pe ușă fără să se mai uite înapoi.
— Înțeleg..., zise Barcelona, cu un aer gânditor, din care se putea deduce că de fapt de abia de acum încolo avea să înțeleagă care i treaba...
Se așeză încet pe scaunul Oberfeldwebel ului și privi lung, cu atenție, spre cei doi intruși. Flerul său, îndelung exersat, îi spuse că ceva nu e n regulă cu Peter, care părea a fi destul de tulburat după schimbul de cuvinte cu Porta.
Peter întoarse capul spre Heinrich și spuse, cu glasul unui om nefericit:
— Hai să plecăm de aici. Cine vrea să rămână acolo unde nu este bine primit?... Rostind această întrebare retorică, își trase mai bine pălăria pe ochi și își încheie mantaua de piele la toți nasturii.
— Ce te grăbești așa!? O să mă car de aici atunci când o să am chef si o să fiu gata.
— Eu sunt gata, a spus Peter, pornind hotărât spre ușă.
— Mai stai un minuțel! sări Micuțul, care împreună cu Porta se postă rapid în fața ușii.
Barcelona era gata să și devoreze victima încolțită din toate părțile.
— Senior Gomez, pe cinstea mea, e formidabil! zise el, lovind cu pumnul în birou. Să ne întâlnim din nou după atâta timp! Ce mică i lumea și fără greșeală... Cred că a mai spus cineva chestia asta. N are importanță, am s o mai spun și eu... Da, da... Barcelona începu să fluiere ușor, printre dinți. Trebuie să admit că pielea cea nouă ți se potrivește de minune, camarade!
Porta și Micuțul, sesizând din zbor situația, s au postat rapid în fața ușii, stârnind o vizibilă îngrijorare în sufletul lui Peter.
— Fiți amabili și lăsați mă să plec, zise acesta, cu un aer destul de umil pentru un gestapovist.
Heinrich, simțind pericolul, a început să tatoneze situația:
— Mai mult ca sigur, o să aveți destule neplăceri în cazul că vă atingeți de un membru al Gestapoului.
— Deschideți imediat ușa! strigă Peter cu o voce isterică.
Arătând spre Barcelona, foarte calm și foarte încet, Porta l a întors pe Peter cu fața spre birou, zicând:
— Nu ți dai seama că domnul vorbește cu tine? Poate vrei să ți repede ce a spus adineauri?
— Îți cer să deschizi imediat ușa! a urlat Peter.
— Ba să nu ceri nimic, îl contră Porta, pe fața căruia înflori un zâmbet. O să te așezi cuminte, la locul tău, și o să faci numai ce ți se spune.
— Doar dacă nu vrei să...
Micuțul nu se mai obosi să și ducă fraza până la capăt, fiind atent la mica jonglerie pe care o făcea cu un cuțit cât toate zilele. Dacă Micuțul avea un aspect fioros, Barcelona luase o expresie meditativă și era clar că nu și va scăpa prada din gheare.
— 22 iunie 1938, spuse el. Rambla de la Flores, în Barcelona... Îți amintești că ne ai dat de băut în apartamentul pe care îl ocupai la hotel Ritz? Îți amintești asta, camarade? Eu da. Îmi amintesc foarte bine. Numai că, pe vremea aia jurai credință Partidului Comunist. Ce s a întâmplat cu steluțele roșii, camarade? Pe vremea aia vedeai numai steluțe roșii, nu i așa?
— Ești nebun! strigă Peter, încercând să scape de sub observația atentă a Micuțului. Aiurezi! Nu vezi că sunt un Untersturmführer din Poliția secretă? Ai ochi în cap, nu i așa? Bănuiesc că ai mai văzut un Untersturmführer.
— Oh, de multe ori, zise Barcelona, deși pentru el, chestia asta n avea absolut nici o importanță. Dar cred că îți dai seama că nu e deloc ușor pentru cineva care te a cunoscut drept tovarășul Gomez să înceapă, așa deodată să ți spună Untersturmführer... Ce grad ai avut în Spania, Gomez? Căpitan, nu i așa? Sau ai fost maior? Hei, hombre!... Îmi amintesc ce discurs frumos ne ai ținut în camera ta de la Ritz! O marfă pe cinste, care agita într adevăr spiritele și îți mergea la suflet: „Tovarăși, timpul vorbelor a trecut. Acum a sosit momentul să acționăm! Acțiunea, tovarăși, pentru binele cauzei noastre. Pentru asta sunt acum aici, printre voi: să vă sfătuiesc, să vă încurajez, să vă îndrum, să vă acord întregul ajutor de care aveți nevoie, acum și întotdeauna."
Barcelona se cam ambalase cu acest discurs, rostit ca în transă, cu privirile ațintite fix în tavan. Heinrich holbase ochii, neînțelegând nimic din ce se întâmplă. Râsul lui Barcelona sparse liniștea care domnea în camera de gardă.
— Asta a fost cea mai mare farsă din toate timpurile. Sau îți pierduseși brusc curajul? După ce ne a împins pe toți într o situație fără întoarcere, pederastul ăsta și a luat tălpășița chiar în aceeași zi! Nici măcar n a avut eleganța să mai stea cu noi 24 de ore! Și unde a plecat?... Barcelona se uită la Peter, care începuse să aibă un tic nervos. Ei, unde ai plecat? O să ți spun tot eu, pentru că probabil ai uitat și asta. Mulțumit și în siguranță, te ai îmbarcat pe un vapor cu o grămadă de alți falși comuniști. Și ca să mai adaugi încă o insultă la jignirea făcută, ai petrecut toată noaptea într o adevărată orgie cu mâncăruri și băuturi pe care noi nu le mai văzusem de ani de zile. Cum îl chema pe generalul ăla rus? Malinovski? El punea totul la bătaie pentru a i incita pe alții să lupte pentru cauză? El era? Preferi Manolito? Cred că așa obișnuiai să l alinți în zilele alea, nu i așa? Nu ți amintești nici măcar asta?...
Peter și a scos pălăria, și a șters sudoarea de pe frunte cu batista și a căzut fără vlagă pe cel mai apropiat scaun.
— Da, da, murmură el, epuizat. Îmi amintesc... Cred că te am recunoscut de când ai intrat, dar nu eram suficient de sigur.
— Și acum ești?
Peter a dat afirmativ din cap și zise, cu un zâmbet abia perceptibil pe buze:
— Da, acum îmi amintesc. Mânuiești încă revolverul cu aceeași îndemânare?
Barcelona nu i a întors zâmbetul, semn că nu avea de gând să cadă la pace cu acest gestapovist care fusese comunist în Spania.
— Cred că sunt la fel de îndemânatic cum am fost odată, a spus încet Barcelona. S ar putea să fi devenit chiar mai îndemânatic, ținând cont că am făcut destulă practică de când ne am întâlnit ultima oară, tovarășe! Păcat că nu pot să ți fac o demonstrație; s ar putea să nu i placă domnului general care locuiește la etaj.
— Nu te necăji! s a grăbit Peter să l consoleze. Te cred pe cuvânt.
— Ar fi mai bine! răspunse Barcelona.
— Cât despre treaba din Spania, continuă Peter, încercând să pară nepăsător, nu i așa că a trecut destul timp de când e moartă și îngropată? Mi am luat deja porția când am dat cu ochii de tine. Eram mai vulnerabil decât ai fi putut crede. Bănuiești ce aș fi pățit dacă Falanga ar fi pus mâna pe mine?
— Douăsprezece gloanțe n ceafă, a spus cu simplitate Barcelona, și mă gândesc la toți ceilalți care ar fi dorit să ți aplice același tratament... inclusiv eu.
Peter a sărit în picioare, cuprins de panică. Cu un gest ferm, Porta l a împins înapoi pe scaun și l a obligat să rămână acolo. Barcelona ridică o mână, făcând semn că nu e cazul să ne agităm.
— Să uităm, pentru moment, problema, o să continăm mai târziu. Acum aș vrea să ți pun o întrebare. Tu ai fost cel care a lichidat o pe Conchita? I am găsit cadavrul aruncat în rigola de pe aleea din spatele pieței San Pedro. Avea gâtul tăiat... Paco era cât p aci să și piardă mințile de durere. Întotdeauna te a bănuit că tu ai omorât o.
Peter și a mușcat nervos buzele.
— Conchita a fost o curvă care și a meritat pedeapsa.
— Adică să i tai gâtul pentru că a fost o curvă?
— Nu d asta, ci pentru că era agent dublu. Lucrase pentru noi câteva luni, până când am descoperit că făcea același joc și pentru cealaltă parte.
— Și atunci, harșt, te ai repezit la gâtul ei cu cuțitu'! Barcelona se ridică de la birou și se apropie încet de Peter, care devenise alb ca varul. Hai, spune, chiar așa ai procedat?
— A fost dovedită ca agent dublu, ți am mai spus...
— În acest caz trebuia să fie adusă în fața tribunalului din Calea Layetano și nu s o lași într un șanț cu capul ciopârțit.
Priveam mirați la Barcelona. De câte ori era vorba de Spania, devenea un sentimental. Pentru el Spania, chiar după Războiul Civil, rămânea un subiect romantic, o amintire de tinerețe în care se amestecau imaginile livezilor de portocali în răsăritul soarelui cu episoade de romantism tineresc, într un timp de eroism și idealism. Nu l mai văzuserăm nicicând pe Barcelona atât de sumbru și înverșunat.
— Dacă te prinde vreodată Paco, l a informat pe Peter, o să primești un cuțit în spate înainte de a ți da seama ce se ntâmplă.
— Femeia era agent dublu, a protestat Peter pentru a treia oară. Și oricum, am acționat conform ordinelor.
— Minți! Ai omorât o pe Conchita pentru un simplu motiv: îl prefera pe Paco și nu pe tine. Pentru că n a vrut să se culce cu tine.
Peter și a ridicat mâinile în sus, într un gest de rugă și de neputință:
— Ajunge, Blom! N am putea să lăsăm trecutul în pace? De ce să reînviem amintiri neplăcute? Toți am făcut în viață lucruri pe care preferăm să le uităm, chiar și tu, amice! Mă gândesc la unul sau două mici incidente pe care nu le ai menționat. Și deși ai o memorie formidabilă, nu e întotdeauna bine să ți amintești prea multe din trecut. Azi suntem amândoi de aceeași parte, așa că hai să îngropăm securea războiului...
Peter veni spre Barcelona și i puse o mână pe umăr:
— Ascultă, Blom, am un bun prieten, care e Obergruppenführer. Dacă stau să mă gândesc, am avut și puțin noroc în viață. Au fost unele lucruri care s au întâmplat în Polonia și Ucraina... dar nu pot să ți spun mai mult, e strict secret. Trebuie să ai încredere în cuvântul meu de onoare.
— Unde vrei s ajungi cu asta? întrebă Barcelona.
— Mă gândeam că o haină de piele ți s ar potrivi la fel de bine ca și mie. Ge părere ai?
— Adică să intru la voi?
— N ar fi o idee prea rea.
Barcelona a dat din cap, râzând.
— Nu, mulțumesc! Þi am mai urmat sfaturile, atunci, în 1938, și am regretat imediat. Nu mă las păcălit de două ori în același fel... și de altfel nu mi au plăcut niciodată hainele de piele.
Deodată pe hol se auziră zgomote.
— Fiți atenți, vine cineva, zise Micuțul.
Când ușa s a deschis, am luat cu toții poziția de drepți în fața unui căpitan mic de statură, dar foarte impunător prin felul în care își purta uniforma de genist.
Inspectând cu un aer superior camera de garda, emana o autoritate mai mare decât doisprezece generali la un loc. Chiar și cei doi de la Gestapo erau vizibil impresionați. Tânărul căpitan era într adevăr un prototip al războiului.
Barcelona i a prezentat un raport mai mult decât perfect:
— Sunt Feldwebel Blom, în serviciul de gardă la Hotel Meurice, împreună cu 12 oameni.
După o scurtă pauză a continuat:
— În camera de gardă se află doi civili pentru a fi interogați...
Deși surprinși și nemulțumiți de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, gestapoviștii nu au făcut nici un comentariu.
— Sunt vinovați? întrebă căpitanul, inspectând meticulos fiecare colț al camerei.
— Nu domnule căpitan, sunt liberi să plece.
— Atunci, de ce dracu' mai sunt aici?!... Să plece imediat înainte ca lucrurile să ia o nouă întorsătură. Se întoarse furios spre Heinrich și Peter, care și au luat tălpășița cu cea mai mare viteză.
Am remarcat cu satisfacție că teoria lor privind drepturile Gestapo ului, nu mai stătea în picioare atunci când întâlneau pe cineva de calibrul căpitanului. Acesta își continuă inspecția, fără să i dea prin cap să dea ordinul „pe loc repaus":
— Ce s a întâmplat cu uniforma ta, Feldwebel?
Barcelona a privit în jos și a realizat că vestonul său nu este închis la toți nasturii.
— Să nu te mai văd vreodată așa, zise căpitanul. Neglijența în ținută duce la neglijență și în alte domenii. Te rog să l anunți pe domnul general că am sosit.
— Da, domule. Pe cine trebuie să anunț?
— Căpitanul Ebersbach. Sunt așteptat.
Barcelona a ieșit să și îndeplinească misiunea, iar noi am continuat să stăm în poziție de drepți în tot timpul absenței sale. Barcelona reveni imediat, urmat de un tânăr locotenent, unul din aghiotanții generalului, și astfel am scăpat și noi de impecabilul căpitan Ebersbach. Era și timpul! Slavă Domnului, bătrânul general îl aștepta cu nerăbdare, iar noi ne am prăbușit pe scaune într o poziție de relaxare exagerată.
Câteva secunde mai târziu, ne am trezit din nou cu Peter și Heinrich, care au cercetat cu precauție camera.
— Pst! A plecat fioroasa creatură tăiată în piatră?... V am adus un cadou.
Era vorba de o sticlă de coniac pe care o „găsiseră" într un dulap din bucătărie. Era plăcut să descoperi că până și gestapoviștii puteau fi umani în unele ocazii.
— O să primim fiecare câte 5 ani de pușcărie la Torgau dacă ne prinde că tragem la măsea în camera de gardă, zise Barcelona, în timp ce se chinuia nerăbdător și lacom să scoată dopul sticlei.
— Accept riscul, spuse Micuțul, solemn.
Nu mai e nevoie să fac precizarea că am riscat cu toții. Când există certitudinea unei băuturi contra simpla posibilitate de a face 5 ani de pușcărie pentru indisciplină, un bărbat adevărat nu are de ales. Sticla a trecut din mână n mână și am tras fiecare câte o dușcă zdravănă, luându ne desigur precauția ca unul din noi să țină de șase...
— Să fiu al naibii dacă știu pentru ce am fost noi trimiși aicea, se plânse Porta. Ãștia nu fac nimic altceva decât să discute toată ziua despre explozive.
— Și ce? a întrebat Peter, în timp ce și desfăcea din învelitoarea ei de staniol o lamă de chewing gum, dându și toată silința ca, mestecând o, să arate ca un adevărat yankeu. Ce te interesează pe tine? Noi le asigurăm paza, și asta i tot!
— Explozivele nu sunt jucăriile noastre. Dacă ei plănuiesc să arunce n aer orașul ăsta, singura mea dorință e să o facă în lipsa noastră. Minele îmi porovoacă silă.
— Doar n or s arunce n aer Parisul, zise Micuțul. Nu Parisul, nu vor putea să facă una ca asta!
— De ce nu? a întrebat Peter, cu un aer provocator. Apoi s a tolănit pe scaun, cu haina de piele deschisă, atârnând în lături, ca aripile unui liliac, și cu brațele încrucișate la piept.
Înainte ca Micuțul să propună un argument pentru necesitatea ocrotirii Parisului, Porta s a aplecat spre Peter și i a smuls revolverul pe care l purta într un toc de piele, în dreptul inimii.
— N o vor face, pur și simplu! hotărî Micuțul, cu oarecare îndoială în glas.
— Asta e tot ce știi să spui! Ce, când eram în Kayta..., a țipat deodată Heinrich.
— Mai scutește mă cu amintirile tale de la Kayta! Nu mai suport; ești mai rău ca o durere de burtă.
— Dar ei nu cunosc povestea asta...
— Da, dar eu o cunosc!
— Ce s a întâmplat la Kayta? întrebă prostește Micuțul.
Din fericire, înainte ca Peter să se lanseze într o povestire lungă și probabil foarte plictisitoare, Porta i a atras atenția, agitându i în fața nasului revolverul.
— Ei, camarade, vrei să l schimbi pentru un „Glicenti"?
— S ar putea, a spus cu precauție Peter. Să l vedem.
Porta i a înmânat arma sa, iar Peter s a arătat încântat să facă schimbul. Nu știu însă dacă realiza faptul că deși devenise posesorul unuia dintre cele mai grozave revolvere din lume, va întâmpina mari greutăți în a procura muniția potrivită. Nu era însă treaba mea și am tăcut din gură.
— Și totuși nu ne ați spus despre Kayta, se plânse Micuțul.
— Mai târziu, zise Heinrich. Acum trebuie să plecăm.
— Nu, n o să plecăm, a hotărât Peter.
Am fost salvați din nou; de data asta de sosirea lui Julius Heide, care a intrat în birou ca o furtună, fără însă a și pierde ceva din obișnuitul său aer militar ireproșabil.
— Cine este creatura asta ideală? întrebă Peter, vădit impresionat de noul venit.
— Este regulamentul nostru viu, a explicat Barcelona. Se pregătește pentru sfințire militară. Fiecare fir de păr de pe corpul său a fost învățat cum să stea în poziție de drepți.
Heide îl străfulgeră cu privirea pe Barcelona, vădit iritat de remarcile făcute în fața celor doi civili, dar nemulțumirea sa crescu atunci când observă sticla de coniac ce ne ținea tovărășie.
— Știi perfect de bine că băutura e interzisă în timpul serviciului de gardă, îl admonestă el pe Barcelona. O să ajungeți la Torgau mai repede decât vă trece prin cap.
— Da?... Și cine o să ne nfunde acolo?
Heide își umflă pieptul ca un cocoș.
— Poate te ar interesa să afli că noul nostru comandant este prietenul meu personal. Am fost împreună la Rotterdam. Voi, șleahtă de imbecili bețivani, poate e bine să aflați că mi am început cariera pornind de la gradul de caporal într un regiment de parașutiști și azi am multe cunoștințe printre ofițerii superiori.
— Ia te uită! exclamă Porta cu admirație; dar a stricat imediat efectul înălțător, printr o completare mai puțin plăcută: Ce rahat!
Ca un automat bine reglat, Heide s a întors spre impertinentul Porta, privindu l cu ochii reci, de gheață, incapabil să reacționeze altfel decât strângând din dinți și mușcându și buzele. Am știut întotdeauna că Julius Heide era destinat: să urce cu fermitate treptele ierarhiei militare, dar niciodată până în acel moment nu realizasem cât de sus aspira. Privindu l, eram sigur că nu peste mult timp va purta uniforma de locotenent colonel.
— Obergefreiter Porta, a spus el în cele din urmă pe un ton asupru și autoritar, acum voi ține cont că suntem camarazi de arme, dar îți promit că nu peste mult timp îmi voi face datoria să te pun sub acuzare și să te aduc în fața Curții marțiale.
O mormăială nedefinită produsă în spatele său îl făcu să și întoarcă privirea spre Micuțul, care rânjea cu gura până la urechi și ridicase un braț păros, ca de maimuță, într un gest ce ar fi putut dezvălui intenții agresive.
— Daca mă atingi cu un singur deget, o să ai necazuri! l a amenințat Heide, scoțându și revolverul pentru orice eventualitate. Doar cu un degețel să mă atingi și ai sa vezi ce o să capeți... Agresiunea fizică a unui gradat se pedepsește cu vârf și îndesat. Știi asta, nu i așa? Voi, soldații de rând, puteți fi oricând înlocuiți, eu însă, nu! Și în plus, mi am propus să supraviețuiesc acestui război. În ceea ce vă privește nu prea cred să reușiți această performanță.
Cu un strigăt fioros, Micuțul zbură cu un șut bine plasat revolverul din mâna lui Heide și apoi își înfipse mâinile sale uriașe în gâtul lui, abțânându se totuși să nu i l rupă pe loc.
— Halal camarazi de arme! spuse Heinrich, zâmbind ironic. Ce priveliște înduioșătoare.
Micuțul l a zgâlțâit de câteva ori pe Heide, care încerca să scape din strânsoare:
— Dă mi drumu', nebun nenorocit! Vrei să ți sfârșești zilele la Torgau, alături de Barcelona, zise el, fără a reuși să i plaseze Micuțului un șut la țurloaie.
— De ce nu? s a arătat dispus Micuțul, vădit amuzat de zbaterea victimei sale. Ar fi chiar plăcut să știi că te sacrifici pentru o cauză nobilă.
Se pare însă că Heide nu mai avea puterea să reziste presiunii, fața lui devenea din ce în ce mai umflată și mai roșie.
— Hai, lasă l dracului să plece, zise Porta, plin de dezgust. Va veni și ceasul lui, nu ți face griji... Dar când va veni, vom face treaba cinsit și drept, conform regulamentului, așa cum îi place lui.
Cu un gest de lehamite, Micuțul și a lepădat victima, care s a prăbușit la podea, în timp ce Heinrich aplauda politicos reprezentația la care asistase.
În liniștea care a urmat, am auzit apropiindu se pe coridor zgomotul făcut de venirea schimbului la gardă.
— Au întârziat 10 minute, blestemații! zise Barcelona, care după ce linse și ultima picătură de coniac aruncă sticla golită înspre Heide.




CAPITOLUL UNSPREZECE

Sângerând, cu oasele zdrobite, parasutistul Robert Piper a fost transportat la sediul Feldgendarmeriei din stradă Saint Amand.
— Avem la. dispoziție 12 ore pentru a te hotărî să vorbești, l a informat concis Oberleutenant Brühner.
Ce anume avea să i se întâmple dacă n avea de gând să răspundă la întrebările anchetatorului, nu i s a mai spus. Poate nici cei care l capturaseră nu știau. Mai mult ca sigur nu le trecuse prin cap că se va ivi problema asta. Puteau în fond să facă pe oricine să vorbească în 12 ore. Untersturmführer ul SS Steinbauer, agent al Gestapo ului, zâmbea gândind la ce va urma. Având la dispoziție o jumătate de zi, misiunea asta i se părea un foc de copil. Contemplând epava umană care fusese nu demult un brav parașutist, își dădu seama că acesta nu va putea rezista prea mult metodelor de convingere care transformau un om într o bucată de carne vie, sângerândă și insensibilă. Se întâmpla uneori, când se încăpățânau să continue farsa, să nu poată opri creierul să rămână activ. În acest punct se putea recurge la un bici zdravăn de modă veche sau, dacă te simțeai plin de energie, se aplicau câteva șuturi bine țintite în vintre sau în stomac. Singurul necaz era că această metodă cerea să fii un adevărat expert în materie, în așa fel încât „pacientul" să nu moară înainte de a dezvălui informațiile. Dintre toate, cea mai grozavă distracție era să fixezi victima sub un jet de apă sub presiune. Era amuzant și eficient în același timp.
Douăspezece ore! Untersturmführer ul avea deja senzația că i se oferise o felie de tort; își frecă mâinile și se puse pe treabă, cu zelul său obișnuit.
Parașutistul torturat a cedat după 27 de minute: au scos de la el o listă cu 31 de nume și adrese, iar în cursul aceleiași nopți au fost arestate 38 de persoane. Mai apoi, generalul von Choltitz a semnat senin 38 de condamnări la moarte.

EVADAREA DIN ÎNCHISOAREA DE LA FRESNES

Barăcile de la PRINCE EUGENE păreau să fie mereu într o stare de alarmă și confuzie generală: împușcăturile, strigătele și înjurăturile umpleau aerul; soldații se învârteau de colo colo, ofițerii țipau răgușiți, dând comenzi care se băteau cap în cap. Și totuși, starea de aparentă confuzie se dovedea în cele din urmă că face parte dintr un sistem bine pus la punct, bazat pe o disciplină strictă. Ordinea era menținută chiar și într un mod incoștient: peste tot erau ochi care supravegheau și urechi care ascultau. Santinelele pe care le puteai vedea tolănindu se la soare, aparent moțăind, se dovedeau deosebit de vigilente și gata de acțiune la cel mai mic semnal de alarmă.
De altfel, și barăcile păreau liniștite. Pentru moment, erau pe jumătate pustii. Un abur cald plutea deasupra împrejurimilor și întreaga curte părea cuprinsă de un aer apatic. Într un colț mai îndepărtat se auzeau comenzile unui gradat care instruia un pluton de recruți.
Þinând seama de toate aceste condiții, în ciuda unei discipline severe, aveam parte de o încartiruire liniștită. Programul se desfășura monoton, fără să ne solicite prea tare rezervele de energie, iar în ce privește execuțiile la care eram obligați să participăm din trei în trei zile... ei bine, ne obișnuisem și cu asta. După ce totul a fost spus și făcut, nu mai vedeai vreo diferență între apăsarea pe trăgaci pe care o executai de pe tanc, din tranșee, sau dintr un pluton de execuție. Scopul era același.
— Așa i războiul, spunea Legionarul de fiecare dată când executam un condamnat la moarte.
În după amiaza aceea eram de gardă în perimetrul exterior al închisorii. Nefericiții care urmau să fie judecați formau un rând ce te ducea cu gândul la cozile formate în fața cinematografelor ce programau un film de succes. Inevitabil, unul sau doi din ei ne cereau câte o țigară și inevitabil, noi le ofeream această ultimă bucurie..
— Ia de aici, prietene! zise Porta, oferind unui băiețandru câteva țigări, sub privirile mustrătoare ale unui fanatic din Poliția Militară, care nu se putu abține să i atragă atenția că greșește:
— Nu i da nimic ticălosului ăstuia! A trimis pe lumea cealaltă pe unul dintr ai noștri.
Porta fu însă cuprins deodată de o surzenie acută și avu grijă să i ofere și un foc tânărului prizonier.
Cel din Poliția Militară se făcu stacojiu la față și încercă să și descarce furia scuipându și veninul:
— Profită acuma, cât mai poți să tragi fumul în piept. Mâine, pe vremea asta o să i ceri țigări lui Sfântu' Petru!
Băiețandrul, a ridicat din umeri cu indiferență. Avea un aer de aroganță, specific tinerilor fanatici.
— Ești foarte mândru, zise Gregor, clătinând din cap. Și ești așa de tânăr... fiule.
— Și crezi că mi pasă? Din partea mea, puteți să vă duceți cu toții la dracu!
— Și de ce tocmai noi? întrebă Porta, dezvăluindu și un zâmbet amar. De ce noi și nu frații voștri roșii; de la Moscova? Pe cinstea mea, nu pot să nțeleg ce poate găsi la ei un copil ca tine!
— Întâmplator sunt comunist, rosti băiatul, cu un aer înțepat. Singurul lucru care mă interesează este libertatea pentru toți muncitorii.
— Oh, desigur, zise Porta, pe un ton înțelegător. Și mâine o să fii mort, având o lespede de piatră deasupra capului, dacă asta poate fi o consolare... Și cât o să stai tu la doi metri sub pământ, sărmanii muncitori vor fi în continuare persecutați și jecmăniți. Tu crezi că e mai bine la Moscova? Porta s a întors și a tras un scuipat. Nu mă face să râd! Du te acolo, să te convingi singur, prietene. O șă ți schimbi ideile destul de repede, poate chiar după câteva zile.
— Chiar așa? Și e mai bine în Germania nazistă?
— Am susținut eu vreodată chestia asta?
— Vreau să știu: este mai bine?
— Sigur că nu! Dar aici, în Franța, este, și o să ți dai seama numai dacă o să încetezi să ai o idee fixă. Vrei să ți spui părerea contra autorităților? Poți s o faci. Pentru ca ești în Franța!... Încearcă doar să faci așa ceva la Moscpva și pielea ta n o să valoreze mai mult decât o copeică.
— Chestiile astea nu mă interesează. Eu lupt împotriva fascismului...
— Lasă asta, zise Porta, cu blândețe.: Fascism, pe dracu. Știi doar ce ai făcut, nu i așa? Te ai dus și ai omorât un biet muncitor oropsit, unul din cei pentru care lupți din răsputeri ca să l salvezi de la exploatare. Chiar dacă el era neamț, nu înseamnă că nu era totuși un muncitor. Înainte de a fi fost trimis pe front a fost și el un muncitor ca oricare altul.
— Pentru Franța! Lupt pentru Franța, ca orice alt francez conștient.
— Bine, atunci rămâi cu ideea asta, zise Porta, vădit dezgustat.
— Și uite unde ai ajuns, adăugă Legionarul. Așa se întâmplă când asculți orbește ordinele engezilor. Ei îți ordonă să omori pe cineva, sau să minezi un pod, sau să ți tragi un glonț în cap și toți vă agițați de colo până colo behăind ca o turmă de oi și vă dați sufletul ca să faceți tot ce vor ei.
— Nu i adevărat. Eu lupt pentru libertate!
— Pentru libertate? Sau pentru comunism?!
Este același lucru.
— Prostii, trânti Legionarul. De ce nu încerci să te strecori ca spion neamț, în spatele liniilor rușilor? Astfel, ai reuși săâmpuști doi iepuri dintr o lovitură: scapi de plutonul nostru de execuție și înveți adevărul despre viață
Băiatul se îndepărtă, vădit supărat în urma discuției purtate.
Ceva mai încolo se auzea vocea unuia de la căile ferate, care se lamenta într una:
— De ce mă consideră vinovat! N am făcut nimic!
Când îl vedeai cât e de slab, cu salopeta murdară atârnând pe el ca și cum ar fi fost agățată în cuier, gesticulând ca să atragă atenția, îți provoca un sentiment de compasiune:
— Pentru Dumnezeu, l a avetizat Gregor, când ajungi în fața ălora, poți să le îndrugi orice, numai să nu le spui că n ai făcut nimic rău. Tot n o să te creadă și asta îi înfurie cel mai tare. O să i scoți din minți cu văicărerile tale.
— Dar n am făcut nimic!
— Poate că nu, dar nu ăsta i locul unde se adună nevinovații, crede mă... Mărturisește tot ce vor ei să mărturisești. Spune le price te ar putea îndepărta de plutonul de execuție.
— Dar ce să mărturisesc? N am făcut nimic! Totul este o greșeală!
Unul din paznici interveni în discuție, oferind prizonierului un mic sfat.
— Inventează și tu ceva, orice, dar dă le prilejul să te creadă. Trebuie însă să fii sigur că nu ți semnezi singur condamnarea la moarte. Pe exemplu, nici prin gând să nu ți treacă să pomenești ceva legat de arme de foc. Vor deveni niște bestii în cazul când le lași cea mai mică bănuială că ai pus mâna pe vreo armă. Te condamnă pe loc numai dacă ai pomenit ceva de ele.
— Dar ce anume am făcut? șopti slăbănogul, cu o adâncă tristețe în glas.
— Oh, inventează și tu ceva, zise gardianul. Spune le că ai lovit un soldat cu o bară de fier.
— Pentru ce să l fi lovit, zise omul, cam tulburat.
— Oh, Isuse, de unde naiba să știu eu? Pentru că așa ți a venit!
— Dar n am vrut... adică... n am putut...
Un alt prizonier îi sări în ajutor.
— Grupul nostru a șterpelit un camion. Nu știu dacă asta îți convine. Dacă da, te cooptăm. Singurul necaz e că vor verifica. Rahații ăștia sunt foarte meticuloși în treburi d astea.
— Ce părere ai de ceva în legătură cu bursa neagră? a sugerat Porta. E un motiv destul de bun.
— Dar nu cunosc pe nimeni care să se ocupe cu astfel de treburi.
— Păi nici nu trebuie să cunoști pe cineva, zise S.D. istul. Asta e una din primele reguli ale jocului: să nu recunoști niciodată că ai vreo legătură. Nu trebuie să cunoști pe nimeni, dacă vrei să nu ți putrezească oasele în închisoare...
— Ei vor încerca să scoată de la tine nume și adrese, explică Porta.
— Mai bine spui că erai singur!
Omul clătină din cap deznădăjduit. Ne uitarăm după el cum intra în sala de tribunal și nu i dădeam prea multe șanse. După zece minute se întoarse. Spre surpinderea noastră, zâmbea.
— Am reușit! M au crezut!
— Ce ai reușit? spuse Gregor.
— Ce au crezut? întrebă Porta.
— Că sunt un bișnițar, spuse el fericit. Trei luni de închisoare!
Continuă să povestească despre sentința lui nedreaptă, cu lacrimi de recunoștință în ochi. Timp de câteva minute am discutat problema, până când unul dintre S.D. iști a început din nou să l pocnească pe tânărul comunist; de fapt, făcea tot posibilul să l întărite.
— Dacă aș putea, te aș spânzura! V aș spânzura pe toți! „Roșii" nenorociți ce sunteți! L ați omorât pe taică meu în 1933 — știu, ai să spui că erai prea tânăr ca să ți amintești, dar ești la fel de vinovat ca toți ceilalți! Sunteți cu toții niște comuniști împuțiți, asta sunteți!
— Lasă l în pace, mârâi Porta. Mai are doar câteva ore de trăit, ce Dumnezeu! Nu poți să l lași în pace?
— E evreu, se încăpățână S.D. istul. Îi simt de la un kilometru... Ești evreu împuțit, nu i așa, „frățioare roșu"?
Băiatul dădu din cap.
— Sunt evreu, confirmă el.
— Bun! Asta i bine! Mâine pe vremea asta au să ți scoată ochii, iar eu o să fiu acolo și o să i ajut.
Puțin după asta, băiatul fu chemat în sala de tribunal. Lipsi o jumătate de oră bună și când apăru, nu mai avea de ce să zâmbească: îl condamnaseră la moarte, după cum ne așteptasem. Adăugaseră chiar un paragraf suplimentar că nu avea dreptul la recurs.
— Vezi! spuse Porta cu tristețe, în timp ce îl conduceam pe băiat înapoi la Fresnes în duba închisorii. N are rost să fi atât de mândru. De ce dracu te ai amestecat în toate afacerile astea comuniste? Poate ai crezut că faci bine, dar n o să puteți scurta voi războiul — nu, nici măcar cu un minut. Și pur și simplu nu merită.
— Câți ani ai, băiete? îl întrebă Bătrânul cu blândețe.
— Mâine o să împlinesc 18. Se corectă. Aș fi împlinit 18 mâine. Poate chiar așa o să și fie. Depinde când se hotărăsc să mă omoare.
— Prea tânăr ca să moară, mormăi Porta. De ce nu s a găsit cineva să l pună pe idiotul ăsta mic pe genunchi și să i tragă câteva, când încă mai avea o șansă?
— Optsprezece? spuse Bătrânul, gânditor.
Se întoarse către Heide.
— Cine e de servici, Julius? Tu?
— Mda...
Heide confirmă vag, cu gândurile în altă parte.
— Așa e. 24 de ore de plictiseală nenorocită... Deodată își scutură capul și se uită spre Bătrân, cu o privire bănuitoare.
— De ce? Ce ți pasă cine e de servici? Ascultă, Bătrâne — se uită la el cu gravitate — nu te amesteca în afacerea asta. N avem nevoie de necazuri.
Bătrânul rămase tăcut; își frecă de câteva ori nasul cu degetul și nu spuse nimic.
La ora 18.00 am schimbat garda la Blocul nr. 4. Într o închisoare ăsta e cel mai animat moment al zilei. Se servește masa de seară, prizonierii sunt escortați la și de la sălile de masă, celule și spălătoare. Hauptfeldwebel ul își făcea inspecția obișnuită de seară, cheile se învârteau în lacăte, balamalele scârțâiau, ușile pocneau. Era o zarvă ca într o casă de nebuni.
Stăteam rezemat în spatele ușii mari de la capătul coridorului principal, uitându mă printre gratii. Alături, Barcelona tocmai termina o partidă de cărți în celula unor condamnați, iar în altă parte a închisorii, sub pretextul agitației generale de la ora șase, Micuțul găsise ocazia să se strecoare ilegal în biroul Hauptfeldwebel ului.
Îl împinse pe Porta în cameră împreună cu el și închise ușa după ei, după care Porta, foarte calm și normal, se așeză la birou și, cu tocul Hauptfeldwebel ului, imită semnătura acestuia pe un permis de ieșire pentru tânărul evreu care fusese condamnat la moarte. Permisul era eliberat pe motivul unui interogatoriu suplimentar la Gestapo, la ora 19.00.
— Sună bine? zise Porta.
— Mie îmi sună bine, zise Micuțul.
Micuțul și Porta formau o echipă fără egal în Armata germană, ca spărgători și plastografi. Nu fusese încă inventat lacătul pe care Micuțul să nu l poată deschide; nu exista semnătură pe care Porta să n o poată imita. Semnătura atât de sigură care înflorise mândră în josul permisului de ieșire urma să fie instinctiv recunoscută mai târziu de către Hauptfeldwebel, drept propria sa semnătură. Numai printr un pur procedeu deductiv s a recunoscut ulterior că fusese plastografie.
Porta îi aruncă cartonul pătrat lui Barcelona, care venise să controleze operațiunea, apoi se rezemă din nou comod pe scaun, cu picioarele pe biroul lustruit.
— Niciodată nu mi am dat seama ce bine e să fii Hauptfeldwebel... Ce confort au ticăloșii ăștia! Ia uite...
Apăsă perna moale a scaunului, în timp ce Micuțul tocmai încerca sofaua, doar Barcelona privea nervos spre ușă, cu fața, plină de sudoare.
— Pentru numele lui Dumnezeu! Sunteți niște boi nesimțiți! Mișcați vă și să ieșim mai repede de aici!
— Ce atâta zarvă? protestă Micuțul. Nu facem decât să executăm ordinele, nu i așa?
— Păi tocmai asta l zgândăre, zise Porta trăgând un sertar și uitându se înăuntru.
— Doar el a dat ordinele... Pătrundeți în biroul Hauptfeldwebel ului și imitați semnătura pe o hârtie, așa a zis. Pe urmă, după ce o faci, nu i mai pasă. Unii oameni nu sunt niciodată mulțumiți.
— N am spus să te tolănești în fotoliul lui și să i scotocești biroul! mormăi Barcelona.
Încet și cu o precizie înnebunitoare, Micuțul și Porta controlau camera eliminând orice posibilă urmă a trecerii lor, în timp ce Barcelona îi privea încruntat. Din fericire era prea ocupat să l urmărească pe Porta cum șterge stiloul Hauptfeldwebel ului cu batista, ca să l mai vadă pe Micuțul cum își îndesa în buzunar un pumn de țigări.
— Haideți odată, pentru Dumnezeu, ajunge!
Barcelona le făcu semn cu capul și deschise larg ușa. Porta puse la loc stiloul fără tragere de inimă și ieși după el pe coridor. Micuțul ieși ultimul. Închise ușa după el și bagă cu grijă o bucățică de băț de chibrit în încuietoare.
— Ce dracu mai faci acum? șuieră Barcelona.
— Îți salvez gâtul ăla împuțit! i o întoarse Micuțul. Niciodată nu se deschide o ușă fără să se controleze mai întâi încuietoarea. Am făcut o doar o dată în viața mea și m am ales cu nouă luni de răcoare; proprietarul ușii înfipsese o bucățică de lemn acolo și eu n am observat. De aia întotdeauna controlez înainte să fac treaba. Poți să ți iei adio de la scumpa ta viață dacă Hauptfeldwebel ul se întoarce și nu și găsește bețișorul prețios. Așa n o să afle niciodată, nu?
Barcelona dădu din cap cu prefăcută admirație.
— În regulă, ai câștigat. Tu știi mai bine ce ai de făcut. Recunosc asta.
El și Micuțul plecară fiecare pe la treburile lui, prin închisoare. Porta veni să mi aducă OK ul și pornirăm împreună spre celula tânărului evreu.
— Þine, zise Porta aruncându i o haină. Pune ți asta și vino cu noi.
— De ce? Băiatul se ridică livid. Credeam că e abia mâine.
— Că să fie?
— Execuția.
— S a amânat pe termen nelimitat, zisei eu.
— Nu te cred! De ce?
— Dumnezeule! zise Porta. Nu vrei să te miști odată? Am venit să te scoatem de aici, n avem timp, de pălăvrăgeală. Ai putea cel puțin să ne ajuți.
— Dar...
— Nici un „dar". Ridică te și ascultă cu atenție! Îți spun o singură dată, așa că ține minte. Cum plecăm noi, ieși dracului de aici și ia o pe scări. Dacă t oprește cineva, spui că te duci la budă. Dacă nu vezi pe nimeni, coboară până la parter cât poți de repede și fără nici un zgomot. OK? Când ajungi acolo, ia o pe prima ușă la stânga. Asta te scoate direct în spatele mlaștinii. Stai acolo, ascuns, până se sting luminile. Pe urmă alergi până la zidul exterior al curții. Ai înțeles?
— Da, dar...
— Dacă între timp nu se întâmplă nimic, continuă Porta, neluând seama la întrerupere, ai cam două minute pentru asta. După aia luminile se întorc și te văd santinelele. O sa fii așteptat. După ce vă întâlniți, restul or să facă ei. OK? Fă ce ți spun ei și o să fie bine.
— E o porcărie, zisei eu — fiindcă eram singurul pesimist convins, care nu vedea cum o să funcționeze tot planul.
— Sigur, zise Porta, dacă ceva nu merge, e mai bine să te avertizăm că va trebui să te împușcăm. Înțelegi ce vreau să spun? Dacă ești prins asupra faptului, ca să zic așa, nu ne putem risca pielea mai mult decât am făcut o până acum.
— Oricum, mult noroc, zisei eu.
Ne am întors în camera de gardă, ca să urmărim desfășurarea evenimentelor. Porta zicea că oricum nu i pasă, nu dădea doi bani pe comuniști, chiar dacă erau numai puști de 18 ani, dar când i am spus că atunci ar fi putut să nu se amestece în toată povestea din noaptea asta, m a amenințat că mi mută fălcile dacă nu mi țin gura și am încheiat discuția.
Băiatul părăsi celula de îndată ce pașii noștri s au îndepărtat. Închise încet ușa în urma lui, alergă până la capătul scărilor, stătu să asculte. Nu venea nimeni. În câteva secunde ajunse la parter și descoperi ușa din stânga. Când o deschise, se auzi un scârțâit ca o pisică în călduri și Barcelona își duse mâinile la urechi, înălțându și privirile la ceruri.
— Cristoase! Dacă aude cineva, ne am dus!
— Cred că oricum aude, mormăii eu.
Bătrânul, care hălăduise pe afară, împinse ușa camerei de gardă și dădu din cap în semn de salut.
— E O.K., a ieșit.
Potrivit planului, am mers împreună să închidem ușile care fuseseră lăsate deschise. Când ne am întors în camera de gardă, în curte se stingeau toate luminile de cercetare. Asta era treaba lui Gregor. Ne spusese s o lăsăm pe seama lui și se părea că o făcuse bine.
Luminile rămaseră stinse timp de vreo două minute, pe urmă începură din nou să controleze curtea prin toate cotloanele. Dar umbra fugarului nu se mai zărea ascunsă între latrine și zidul închisorii. Folosise cum trebuie cele două minute și acum era în afara spotului, întins pe burtă în umbra zidului exterior.
Pași grei se apropiară de el. Bănuia că trebuie să fie patrula care urma să l conducă spre următorul punct al călătoriei. Spotul luminos fulgeră deasupra lui, de a lungul zidului, apoi spre întunericul curții. Văzu cum sentinela se apropria de el, călăuzită de Legionarul și Günther Soest. Căștile lor — ura căștile germane care ar fi transformat și fața unui sfânt într o mască de gorilă — sclipiră amenințător în lumina puternică. Băiatul trebuie să fi avut îndoieli asupra gândurilor lor bune.
În timp ce se apropiau, Günther înjură nervos pe sub mustață. Era pentru a doua oară că înlesnea o evadare și după prima se jurase pe toți sfinții că el, Günther Soest, n o să se mai lase păcălit ca un ageamiu.
— Pur și simplu nu merită, zicea el. Nimic și nimeni nu merită să ți riști pielea pentru el în războiul ăsta afurisit și un afurisit de prizonier, nici atât.
Și dacă cineva știa acest lucru, atunci ăsta era Günther. Condusese 8 ani un tanc. În răstimpul ăsta îi muriseră 37 dintre cei mai apropiați camarazi și de nouă ori fusese gata să împărtășească și el aceeași soartă. Dar a zecea oară destinul îl înșfăcase: scăpase cu viață, dar aproape că nu mai avea față. Uleiul încins îi arsese sprâncenele și buzele, iar carnea de pe corp i se transformase în fleici bine prăjite. Stătuse șapte luni în baie de apă. Fusese smuls din ghearele morții, nu înainte însă ca moartea să și fi pus amprenta iremediabil asupra lui. Mâinile lui erau ca niște gheare pergamentoase, fața o mască purpurie. Logodnica lui nu fusese în stare să și înfrângă oroarea la vederea sa și fugise tremurând; iar acum omul acesta își risca pentru a doua oară viața ca să salveze un prizonier condamnat din Fresnes.
Un francez, în primul rând, și pe deasupra evreu și comunist. Günther știa că într o zi, după război, același evreu și comunist va trece pe lângă el pe stradă și își va întoarce fața cu milă și dezgust de la acea mască purpurie. Când proprii compatrioți nu erau în stare să și stăpânească simțămintele, ce șansă ar avea cu un străin?
Iar după război, ce vor face oameni ca Günther? Să trăiască într o casă cu alții la fel ca el? Să se expună ca o curiozitate a naturii în spectacole în aer liber? Să se ascundă și să trăiască în întuneric, unde să nu l vadă nimeni? Era prea puțin probabil ca oamenii normali să fie vreodată în stare să l privească fără a se înfiora. Dar Günther fusese chipeș odinioară. Fusese obișnuit să fie admirat, iar fetele să i se agațe de gât și să se întreacă în a i câștiga atenția. Acum, propriile sale surori suportau cu greu să stea în aceeași cameră cu el, iar în ultima permisie stătuse acasă doar două zile, după care maică sa făcuse o depresiune nervoasă; doctorul spusese că din cauza stresului permanent provocat de amintirea vie a ceea ce făcuse războiul din unicul ei fiu.
Atunci Günther plecase de acasă. Își petrecuse restul permisiei într o casă de refacere din Trols. Acolo, măcar, era cu alții ca el, o întreagă nouă generație de monștri frankenstein creată de război. Erau bine tratați în casa de refacere, numai atât că aveau un regulament strict în privința ieșirilor în sat: puteai să te duci în cârje, puteai să te duci în cărucior, puteai fără brațe sau fără picioare; dar în nici un caz nu puteai să ieși fără față. Ziceau că nu e bine pentru moralul țării. Eroii erau admiși numai dacă aveau răni eroice și nu era eroic să fii ars de viu într un tanc și pe urmă să provoci repulsie. Oricum, prea puțini dintre monștrii fără față doreau să iasă în sat. Încă erau sensibili la oamenii care i arătau cu degetul holbându se și știau prea bine că nici o fată nu i ar mai săruta
pe buze. În general, nu mai aveau buze; numai o gaură fără contur, înconjurată de o oribilă pânză purpurie. Unii dintre ei sperau că își vor aranja fața după ce se termină războiul. Era unicul motiv pentru care Günther rămăsese în armată și se întorsese ca să și facă mai mult decât datoria. Era singurul său țel — credința că dacă va rămâne până la sfârșit, Armata o să l răsplătească în mod sigur cu o nouă față. Bineînțeles, cu condiția ca Germania să câștige războiul. Oameni ca Günther nici nu și puteau permite să se gândească la altă variantă.
Patrula ajunse în dreptul băiatului ghemuit în întuneric. În tăcere el se ridică în picioare și intră între ei, fără ca ritmul marșului să se schimbe. La căpătul zidului, unde acesta făcea un unghi ascuțit la stânga, se opriră. Legionarul vorbi iute, fără să privească spre băiat.
— O să găsești sus o funie gata fixată. Imediat după ce luminile de control au trecut pe deasupra, te repezi la ea. Ai aproximativ 30 de secunde să ajungi sus și să cobori în partea cealaltă, așa că trebuie să te miști foarte repede... Þine asta și folosește o numai dacă trebuie, altfel nu. Este o carte de identitate, dar a fost făcută în grabă, așa că nu te baza sută la sută pe ea. N o să fie nici o problemă în caz de control întâmplător.
Spotul luminos ajunse din nou pe ei. Patrula se strânse, ascunzându l pe băiat de ochiul cercetător.
— Trebuie să ajungi la Paris cât poți de repede. Mai ai cam două ore până la ziuă. Te duci la Sacré Coeur, în Montmartre. Intri în al treilea confesional și spui că ai furat flori dintr un cimitir. Când preotul o să te întrebe ce fel de flori, răspunzi: myosotis. De rest se ocupă el.
— Un preot? mormăi băiatul, mirat.
Legionarul îi aruncă o privire amuzată.
— Ai prefera Gestapo ul?
— Sigur că nu. Băiatul umplu întunericul cu un torent de vorbe: Să știți că vă sunt foarte recunoscător pentru tot ajutorul...
— E prea devreme, mai ai încă drum lung. Uite că vine din nou lumina de control. Mai bine ai lua o la fugă după asta.
Lumina se scurse pe ei. Legionarul îl împinse iute pe băiat, Günther stătea gata de ajutor, dar puștiul, mai agil ca o panteră, era deja în vârful zidului. Legionarul își armă pistotul automat și i făcu semn lui Günther să fie gata. Dacă lumina de control îl surprindea pe băiat în timpul evadării, n aveau încotro și trebuiau să tragă.
Li se păru că farul luminos s a întors mult prea devreme. Legionarul își apăsă puternic arma sub claviculă.
— Asta a fost, mormăi Günther.
Lumina trecu peste ei și de a lungul zidului. Își îndreptară armele spre punctul unde fugarul bâjbâia după funie. Exact în momentul în care lumina ajunse la el, băiatul dispăru, alunecând de a lungul funiei și fără îndoială că și făcuse mâinile ferfeniță. Dar reușise. Calm, legionarul trase la loc pârghia de siguranță și și puse arma pe umăr. Patrula își continuă imperturbabilă drumul.
— Ei bine, Bătrânul o să se bucure, remarcă Legionarul, după câțiva pași. Avea o idee tâmpită.
— Tâmpită e lumea asta, murmură Günther.
— Ce rost au toate astea?
— Sunt sigur că nici unul.
— Atunci de ce dracu le facem?
— N am nici cea mai mică idee, spuse Legionarul, zâmbind.
— Ei bine, nici eu, zise Günther. Și jur în fața lui Dumnezeu că e pentru ultima dată când eu mă mai bag într o treaba ca asta.
Peste o jumătate de oră se schimbă garda. Și vocile noastre au sunat în cor prin toată închisoarea:
— Nimic de raportat.




CAPITOLUL DOISPREZECE

Comandantul Companiei 103 Cavalerie, colonelul Relling, avusese în ultimul timp plăcerea de a se bucura de o serie de evenimente deosebite, care au culminat cu cel mai mare triumf al carierei sale: dubla arestare a colonelului Toumy, șeful Rezistenței franceze, și a lui Yeo Thomas, agentul Serviciului Secret britanic. Mulțumită capturii acestor doi oameni, nemții puteau pune în mișcare o avalanșă de arestări în întreaga Franță.
Omul care îi urmă lui Toumy la comandă fu generalul Jussieu și era greu de spus care dintre cei doi — generalul francez ori colonelul german — deținea întâietatea în materie de cruzime, brutalitate și totodată lipsă de scrupule, când era vorba de a lua viața cuiva.
Un val de teroare inundă țara. Populația era înjunghiată, împușcată, spânzurată, ucisă în toate modalitățile posibile, deși unele metode erau prea bestiale pentru a mai putea fi și posibile. Birourile administrative erau incendiate, coloanele de aprovizionare distruse, santinelele ucise cu duzina; podurile și trenurile deveniseră niște ținte atât de obișnuite, încât nici nu mai provocau comentarii. Un grup bine organizat sub comanda unor ofițeri francezi reuși un atac asupra cartierului general al Gestapo ului de la Bourg en Bresse și lichidă pe toți cei găsiți, cu un glonte în spate.
Inevitabil, apărură benzi organizate de criminali, care în numele aderării la Rezistență, comiseră o serie îngrozitoare de hoții, violuri și crime. Fură repede depistați și lichidați nu numai de nemți, dar și de francezi. S a constatat mai târziu că majoritatea crimelor ar fi fost legate de dezertorii Armatei germane sau ai Armatei a 5 a italiene, de comuniștii spanioli și de agitatorii străini. Așa că fură împușcați indiferent de naționalitate și fără excepție, imediat cum erau prinși, iar trupurile lor îngropate fără vreo ceremonie.

ÎN MONTMARTRE CU „HAINÃ ROȘIE"

— La Malakoff s a terminat, explică clar „Haină Roșie", pe cuvânt! Problema nu e cum să punem mâna pe el. Ce mă frământă e cum să l aducem aici. Numai când mă gândesc la asta mă apucă crampele.... Și totuși, trebuie să existe o cale.
— De ce n am împrumuta un camion și să l aducem cu el? sugeră Barcelona. Putem oricând să fabricăm un permis de transport.
Heide scutură din cap.
— Prea riscant. Nu poți să l scoți.
— Cea mai bună cale e cea mai simplă, declară Porta. Și cel mai simplu e să l aducem pe jos.
Îl privirăm cu îndoială.
— Trebuie c ai înnebunit! icni Heide. E de ajuns ca un pisălog să bage de seamă și să ne întrebe ce facem și nu mai putem face un pas.
Bătrânul se scărpină după ureche cu coada pipei.
— Iulius are dreptate. E mult prea periculos.
— E o idee de rahat, adăugă Micuțul ca să pună capăt discuției.
„Haină Roșie" ne părăsi ca să întâmpine niște clienți. Traversă camera în șorțul lui lung și alb care i flutura pe lângă picioare, cu părul și barba unduindu i ușor pe față. Corpul lui scurt și rotund se sprijinea incredibil pe două picioare delicate. Prin comparație, fața lui era lată și fălcoasă și avea culoarea roșiei — o adevărată lună plină. Strălucea de bună dispoziție și de obicei și de grăsime.
Bistroul, cu mesele și scaunele lui prăpădite, cu pereții plini de grăsime și stropi de ulei, duhnea de revoluționari, de informatori, dezertori și bișnițari. Porta ne adusese aici, la început, și era în elementul lui.
După ce se ocupă de noii veniții, „Haină Roșie" își croi din nou drum spre masa noastră, însoțit de mirosul puternic de prăjeală care venea din bucătărie.
— Îți spun eu, îl întâmpină Micuțul, se fac prea multe valuri pentru nimic. Fii atent — ridică solnița — luăm lucrul, îl pocnim în cap — trânti solnița pe masă și aceasta se sparse — și pe urmă îl măturăm. Foarte simplu. Nu înțeleg de ce atâta bătaie de cap.
Porta se încruntă.
— Sunt înarmați? întrebă el.
— Dacă nu, înseamnă că sunt mai proști decât îi cred eu, replică „Haină Roșie".
— Și ce dacă, izbucni Micuțul, niște amatori! Lichidăm pe oricine trage în noi.
— De ce nu te gândești nițel la pielea ta, zise Heide, supărat. Creierul tău nu i mai mare decât un bob de mazăre! Și așa s a iscat destulă zarva în legătură cu nenorocitul ăla de comunist care a evadat, hai să nu mai încurcăm borcanele, ce dracu! Vă spun că afacerea asta nu s a încheiat aici, o să mai auzim de ea. Gestapo ul o să scotocească tot Parisul încercând să i găsească pe cei amestecați în treaba asta. În clipa asta, cineva își pune creierul la treabă și descoperă exact ce s a întâmplat.
Porta scoase unul din hohotele lui oribile.
— Hauptfeldwebel ul nu s a prins încă. Tot se jură că el și a pus semnătura pe permisul de ieșire, chiar dacă nu și amintește când a făcut o. Pe urmă, mai e și prostul ăla de subofițer care jură ca a văzut prizonierul ieșind cu transportul de după amiază! Chicoti din nou. Dacă m ar întreba pe mine, le aș spune altceva... Când a plecat mașina, el era cu mine jos, jucam cărți! Dar tot am o grijă. Ei cred că a evadat pe undeva pe drum între Fresnes și sediul Gestapo ului, așa că lasă i în pace. Cu atât mai bine pentru noi!
— Deșteptule! zise necăjit Heide. Nu sunt ei atât de proști cum îi crezi tu. Băiatul fusese deja judecat, găsit vinovat și condamnat la moarte. N a mai avut nici măcar drept la recurs. Avea mai puțin de 14 ore până la ciopârțeală. Așa că mai devreme sau mai târziu, un deștept o să întrebe de ce dracu a mai vrut Gestapo ul să l interogheze. Și odată pusă întrebarea, nu mai e decât un pas până la descoperirea că împuțitul de Gestapo nu l a vrut de fapt niciodată pentru interogatoriu. Și atunci ce se întâmplă?
— Până atunci se termină războiul, zise liniștit Porta.
— Chiar așa, ce ai făcut cu puștiul?
— La bucătărie, zise simplu „Haină Roșie".
— La bucătărie? sări Heide. Aici?
— Da' unde? zise pe același ton.
— Dumnezeule, asta chiar că pune capac la toate!
Heide făcu un gest de dezgust și lovi masa cu pumnul. În general, eram de acord cu el. Trebuie să recunosc că nici eu nu eram prea bucuros de aranjamentul ăsta.
— Dar care e problema cu el? întrebă Micuțul, cu ochii la Heide.
— Îți spun eu care! izbucni Heide, de acum întărâtat peste măsură. Gestapo ul are vreo noua milioane de oameni care scotocesc Parisul după el, asta e problema! Și când caută ei pe cineva crede mă că o fac de adevăratelea. Și cum or să l prindă, e o chestiune de ore să l facă să vorbească. Doamne! Își scutură puternic capul. Poate vă trece prin minte ideea unei funii în jurul gâtului, dar credeți mă că asta nu înseamnă nimic!
Englezul îi zâmbi cu bunătate.
— N are rost să te agiți atât. N or să l recunoască nici într o mie de ani... Vino cu mine să ți arăt.
Schimbarea era surprinzătoare. Sunt sigur că n aș fi putut să găsesc vreo asemănare între țărănoiul cu mutră de cretin care dădea o mânăde ajutor prin'bucătărie și tânărul inteligent și agil care evadase de la Fresnes. Părul lui negru era acum de un roșu oribil, deasupra buzei de sus îi înflorise o mustață stufoasă, iar niște oculari ridicoli îi înjumătățeau fața. Purta ghete scâlciate și pantalonii îi ajungeau până la glezne.
— Ce părere ai? zise mândru englezul.
— Proastă, mârâi Heide. Nu trebuia să mai fie în Paris la ora asta.
— E mai ușor de spus decât de făcut, prietene.
— Poftim! zise Porta ridicând un braț păros și uitându se la ceas. Unde dracu or fi plecat ceilalți?
— Dumnezeu știe, zise Heide, găsind repede prilej pentru o nouă tiradă sumbră. În primul rând, n ar fi trebuit să iasă să bântuie prin Paris când locul colcăie de oamenii Gestapo ului. Poate chiar acum, când noi stăm aici, îi interoghează.
— Vezi ți de țreabă, zise Barcelona cu un rânjeț. Legionarul cunoaște Parisul cu ochii închiși și oricum Günther e cu ei. Fața lui e un Ausweiss (permis de ieșire.) numai când o vezi. Nici măcar Gestapo ul n ar îndrăzni să l oprească pe Günther.
— Numai asta știi să spui, zise Heide cu amarăciune.
Atenția lui „Haină Roșie" fu atrasă de venirea unor noi clienți care l solicitau. Cei mai mulți îi cereau să cânte și „Haină Roșie" se propti în mijlocul încăperii, cu fața lui strălucitoare de grăsime și bună dispoziție, gata să le satisfacă dorința. Acompaniat de Porta la o vioară veche și de o fată cu un acordeon, își dădu capul pe spate și începu să cânte, cu o voce înaltă de tenor, o melodie în cinstea Parisului. Avea o voce plăcută și cei mai mulți dintre noi am uitat chiar să mai bem. Chiar și Heide uită de ale lui și începu să cânte împreună cu ceilalți. În curând bistroul deveni un infern zgomotos. Janette, bucătăreasa — o negresă grasă (de care știam că e membră activă a Rezistenței) striga și bătea din palme din ușa bucătăriei. Cu toții tropăiau la unison și băteau în mese cu pahare și tacâmuri, urmând ritmul melodiei.
Așa că a fost o surpriză când, peste vreo jumătate de oră, ușile s au deschis și prin hărmălaie am zărit sclipind insignele celor de la Feldgendarmerie. Năvăliră înăuntru cu obișnuită lor lipsă de politețe, cu cizmele lor grele zguduind podeaua, cu obișnuitele puști gata pregătite. Atmosfera se schimbă într o clipă. Janette se întoarse în bucătărie și se auziră zgomote de activitate intensă — polonice care zăngăneau și robinete care curgeau. Ceilalți tăcurăm cu toții. Oamenii își băgară nasurile în pahare sau deveniră extrem de preocupați de unghii sau de găurile din podea. Dacă întâmplător întâlneai privirea cuiva, nu vedeai altceva decât teamă, suspiciune, ură și apoi fiecare își întorcea privirea încurcat. Porta stătea mohorât, cu vioara atârnând în mână. Fata cu acordeonul se strecură într un colț întunecat al încăperii, ca un păianjen prins brusc în lumină.
Șeful patrulei, un Stabsfeldwebel, rămase un moment în ușă, holbându se cu răceală de jur împrejur. În cele din urmă își fixă privirea asupra lui Porta.
— Tu! Obergefreiter!
Traversă spre el, iar Porta îl privi cum se apropia, cu o expresie ștearsă pe figură.
— Ce cauți aici? Ai permis să ieși noaptea?
Porta se ridică în silă și și scoase permisul. Știam că îi era silă. Era de obicei insolent cu cei de teapa acestui Stabsfeldwebel. Dar știa la fel de bine ca noi toți, că nu ne găseam nici pe departe în situația de a ne simți în siguranță. Nu era cazul să atragem atenția asupra noastră, iar Porta nu era prost. În afară de asta, Stabsfeldwebel ul nu era un Stabsfeldwebel obișnuit. Îl cunoșteam după figură și după reputație. De patru ani, el și echipa lui, își petreceau nopțile scotocind fiecare bar, fiecare club și circiumă din Paris, și nu era noapte să nu înhațe vreun biet nenorocit pentru interogatoriu. Și să fii înhățat de Stabsfelwebel ul Malinowski însemna de a dreptul condamnare la moarte. Faima lui se putea măsura prin Crucea Cavalerului care i atârna de gât.
— Cu cine mai ești? întrebă el, înapoindu i permisul.
Porta arătă spre noi ceilalți, car stăteam serioși și demni la masa noastră, făcând tot posibilul să arătăm ca niște soldați model. Malinowski ne aruncă o privire disprețuitoare, dădu din cap și trecu mai departe.
Cercetă bistroul până la ultimul colțișor. Unei fete care era la toaletă și nu știa nimic de venirea lor, i se ceru să deschidă ușa și să prezinte actele. Bucătăria fu devastată. Desfăcură și scotociră toate cutiile și toate borcanele. Tăbărâră pe mașina de gătit și timp de zece minute scoaseră cenușa, în timp ce Janette îi privea cu brațele încrucișate, cu cel mai disprețuitor zâmbet posibil pe fața ei dolofană. Băiatul fu învrednicit cu o privire fugară și pe urmă nu l mai băgară în seamă.
Controlară tot etajul de sus. Goliră toate cuferele și dulapurile și aruncară hainele pe jos. Smulseră de pe pat toate păturile și așternuturile, plăpumile și pilotele fură tăiate, își vârâră mâinile în toate bidoanele și rafturile cu alimente. După o oră au terminat percheziția, dar era puțin probabil că vor părăsi bistroul fără să găsească un țap ispășitor pentru toată munca lor din noaptea aia. Malinowski stătea lângă bar, iar privirea lui scrutătoare trecea de la o masă la alta. Alături, oamenii lui îl urmăreau cu atenție, așteptând ca stăpânul să dea semnalul de atac. Noi ședeam tăcuți și ne întrebam unde o să cadă toporul.
Încet, Stabsfeldwebel ul scoase din buzunar un teanc de fotografii. Se uită tot cu încetineală printre ele și cu mare grijă alese câteva. Din doi pași, traversă încăperea, oprindu se în fața unui grup de tineri care băuseră liniștiți aproape toată seara.
— Deutsche Feldpolizei. Ausweiss, bitte. (Poliția Germană. Actele, vă rog.)
Se adresa unui băiat cu o figură ștearsă, îmbrăcat cu niște haine gri mototolite. Stabsfeldwebel ul examină cu atenție hârtiile
— Falsuri, zise el încruntat. Te căutăm de patru luni. Acum, că te am găsit, o să ți demonstrăm amănunțit cum tratăm noi dezertorii... Cineva te a ajutat! Cine te a ajutat?
Cred că nu aștepta vreun răspuns. Probabil că toată lumea din încăpere a rămas cu gura căscată, când una dintre, fetele de la masă se ridică imediat și își asumă această cinste.
— O fi nebună? șopti Micuțul în maniera lui obișnuită de a se face auzit.
Malinowski se întoarse către noi, Barcelona îi arse una pe sub masă Micuțului, iar Heide scrâșni furios din dinți. Nu era momentul ca Malinowski să fie provocat.
Dar era prea târziu. Malinowski reacționă instinctiv. Simțurile îi spuneau că în acest bistrou ar putea găsi ceva mai bun decât un dezertor împreună cu iubita lui și, după ce și lăsă doi oameni să le pună cătușele, porni la atac cu restul câinilor de vânătoare, cu cozile în aer și nasurile amușinând. Cred că șoapta bănuitoare a Micuțului și reacția noastră imediată îl determinaseră pe Stabsfeldwebel să continue cercetările toată noaptea, răzbunător cum era. Se știa că nu i înghite pe soldații care făcuseră servicul activ pe front și se spunea că numai cu două zile în urmă arestase un Oberleutnant decorat cu Crucea de Fier.
— Gata, mormăi întunecat Heide. S a terminat. Am spus c așa o să se întâmple. Și totul din cauza unui evreu împuțit.
— Cred că o să controlăm din nou la bucătărie, zise Malinowski.
Englezul își croi drum către el, neliniștit, protestând energic în legătură cu supa și cu cina compromisă, dar Malinowski îl dădu la o parte din calea sa, cu un zâmbet malefic.
— Avem treburi mai importante decât supa.
— Dar clienții mei...
În momentul acela, sosiră alți clienți. Instinctiv, toată lumea se întoarse către ușă. Primul intrat părea mascat cu un ciorap, care i desfigura în mod hidos trăsăturile. La o privire mai atentă, îți dădeai seama că n avea ce trăsături să ascundă. Ochii lui erau două picături, nasul însemna două crestături subțirele, iar gura era o gaură franjurată. Nu avea sprâncene, iar pielea lui era purpurie. La gât, care era susținut de un guler țeapăn de piele, îi atârna Crucea Cavalerului.
— Ei? zise Günther prin așa zisa lui gură, ți ai pierdut obiceiul de a saluta, Stabsfeldwebel?
Malinowski își pocni călcâiele și și duse încet mâna dreaptă la frunte. Nu putea face altceva. O fi fost el Stabsfeldwebel ul Malinowski și o fi avut el Crucea Cavalerului, dar un soldat desfigurat ca Günther putea să comande orice. Dacă Günther voia să și scoată revolverul și să l împuște pe Malinowski, susținând ulterior că acesta îl insultase, nimeni nu s ar fi îndoit de adevărul spuselor sale.
— Fahnenjunker!... Tonul lui Malinowski se străduia să fie respectuos, patrulăm în arondismentul 18, conform ordinelor. Tocmai am ridicat un dezertor pe care l căutăm de două luni, împreună cu femeia care l a ajutat.
— Bun, zise Günther, încurajator. Îți mulțumesc, Stabsfeldwebel. Înțeleg că acum ți ai terminat treburile pe aici?
Malinowski ezită. Günther îi întoarse spatele nepăsător, ca și cum nu mai era nimic de discutat. De la genunchi în jos, ambele picioare îi erau din tinichea, dar nu se observa numaidecât. Îi trebuiseră câteva săptămâni de efort supraomenesc și voință, ca să învețe din nou să meargă și ca să se obișnuiască cu brațul stâng format din patru bucăți de fier. La început dorise să moară și nimeni nu știa de fapt, de ce până la urmă continuase să trăiască. Ar fi putut să devină ofițer în Waffen S.S., i se oferise postul la ieșirea din spital, dar el fusese întotdeauna la husarii negri și se întorsese la noi după ce fusese din nou declarat „apt pentru serviciu". Cu noi se simțea în largul lui. Nu numai că eram prietenii lui, dar cred că eram singurii oameni din lume care l puteam privi cu același grad de detașare cu care ne priveam unii pe alții.
În bistrou se făcuse din nou liniște. Toți așteptam neliniștiți. Toți se holbau la Günther. Calm, el își scoase tabachera, scoase o țigară și și o înfipse în gura fără buze. Malinowski nu se mai uita la Günther, ci mai degrabă la tabacheră. Era din aur, decorată ostentativ cu steaua roșie a Rusiei și cu secera și ciocanul. Günther i o puse în mână.
— Frumoasă, nu? O amintire din Stalingrad, cum probabil ai ghicit.
Închise tabachera cu un pocnet și o vârî la loc în buzunar.
— Ai fost vreodată în tranșee, Stabsfeldwebel? Știai că la Stalingrad au murit trei sute de mii de soldați germani? Aceia dintre noi care au supraviețuit — pronuță cuvântul între ghilimele — au dreptul la câte o mică amintire, nu i așa?
Malinowski înghiți în sec, dar nu zise nimic. Brusc, Günther schimbă tonul.
— Dacă ți ai terminat treburile pe aici, aș fi foarte bucuros dacă ți ai lua tălpășița!
Stabsfeldwebel ul n avea de ales, trebuia să plece. Când ușa se închise în urma lui și a oamenilor lui, în bistrou se auzi un oftat unanim de ușurare.
— Se pare că ne am întors tocmai la timp, remarcă sec Legionarul, urnindu se de lângă ușă către masa noastră.
— E ridicol, zise Heide. E culmea nebuniei. Acum el trebuia să fie la celălalt capăt al Franței.
Nimeni nu l băgă în seamă pe Heide. Eram prea ocupați să ciocnim cu Günther și să l felicităm.
— Ei, lasă, zise el cu modestie. Unul trebuie să se foloseacă de dezavantajele altuia, altfel care i scopul?
Fata cu acordeonul ieși din umbră și începu să cânte o melodie de dans. Porta își luă vioara, iar „Haină Roșie" începu din nou să zâmbească. Încetul cu încetul starea de tensiune dispăru. Heide se scufundă fericit într p stare de toropeală și nu mai putea face altceva decât să mormăie. Micuțul se învârtea prin încăpere ciupind fetele de fund și spunând glume deocheate celor care crezuseră vreodată că el o băgase pe mânecă, iar Günther, ghiftuit cu vin roșu, fură de sub nasul lui Barcelona o fetișcană într o rochie galbenă și începu să danseze cu ea.
— Vive la France! strigă Porta, în delir.
Legionarul se pusese sănătos pe băut. Pică repede în toropeală, alături de Heide. Günther mergea pe urmele lor, iar fata în galben încetase să și mai țină ochii închiși ca să nu i vadă fața și chicotea pe genunchii lui. Uneori erau întrerupți de lumea de afară, se auzeau împușcături, explozii, huruit de avioane deasupra, dar toate astea treceau neluate în
seamă. Războiul ținea de prea muh timp ca cineva să și mai bată capul cu el. Deodată, Barcelona îmi trase un ghiont între coaste.
— Atenție. Se deschide ușa.
Ne am întors automat către ușă, crezând că se întorsese Malinowski. Dar de data asta era Jacqueline, fata pe care o întâlnisem printre flori în Normandia și care mi dăduse să beau cafea adevărată. Bineînțeles, mai fuseseră și altele, dar nu știu de ce o asociasem de la început cu parfumul florilor și aroma de cafea proaspătă.
O văzusem destul de des de când venisem la Paris. În ultimele săptămâni ne întâlnisem pe ascuns aproape în fiecare zi, dar era pentru prima dată că îndrăzneam să i dau întâlnire la loc deschis, acolo, în cafenea, și din momentul în care a intrat pe ușă, mi a părut rău. Bineînțeles că Porta a recunoscut o imediat.
O măsură de sus până jos în timp ce — nestingherită — se îndrepta către masa noastră. Purta, o rochie ușoară de muselină verde, care o făcea să arate foarte palidă și frumoasă, dar doream să nu i fi spus să vină.
— Așa, va să zică, te întâlnești cu păsărica asta din Normandia? zise răutăcios Porta. De când ține asta? Cam de multișor, după cum se vede. Trebuie să te descotorosești de ea, colega, înainte să te lege. Păsărica asta e îndrăgostită și femeile care iubesc devin periculoase.
— Vorbești prostii, zisei eu cu răceală.
— A, da? zise Porta batjocoritor. Îți amintești cum își mai rostogolea ochii atunci, în Normandia?
— Și ce legătură are asta cu tine?
— Are!
Acum ieșise Heide din toropeală și intrase în luptă. Se holbă la Jacqueline, pe urmă mă apucă de guler suflând ca o locomotivă, iar ochii lui mici și roșii se înfipseră cu răutate într ai mei.
— Are legătură cu noi toți! Tu și curva ta de franțuzoaică! Pe mine mă doare în cot, dar n o aduce aici! Îmi înfipse mâna n piept și și scoase revolverul.
— Porta are dreptate, femeile astea sunt periculoase. Devin geloase, se emoționează, începe să le interseze totul. Și cel mai rău e că vorbesc.
— Ce se întâmplă? întrebă Günther din celălalt colț al mesei.
Barcelona îi șopti ceva. Văzui cum Günther se uita spre Jacqueline, cercetându i amănunțit fiecare trăsătură. Barcelona mă privi și dădu din cap a lehamite. Legionarul se lăsă pe spate în scaunul lui și începu să și curețe indiferent unghiile cu vârful cuțitului. Jacqueline îmi zâmbea.
— Ce ai astăzi? Te porți tare ciudat.
Am dus o la ușă și i am explicat situația. Numai eu eram de vină. Nu trebuia s o chem într un loc ca ăsta. Parisul era periculos. Spionii mișunau peste tot și dacă făceai o singură greșeală erai un om mort. Jacqueline mă înțelese perfect. Nu puse întrebări, nu obiectă. Stabilirăm, pur și simplu, un alt loc de întâlnire pentru ziua următoare și ea se topi neauzită în întunericul străzii. Era o ușurare s o văd plecând.
Încetul cu încetul, bistroul s a golit, până când am rămas singuri. Se încuiară ușile. „Haină Roșie" scoase o hartă a Parisului și o desfăcurăm pe masă.
— Categoric, zise Porta, treaba se arată a fi al dracului de grea...
— Sper că da, zise „Haină Roșie", altfel aș fi dezamăgit.
— Cum o să l trecem peste pod?
— Îl cărăm, își exprimă Micuțul o idee strălucită.
— Să traverseze râul înot.
— El nu înoată...
— Bineînțeles că înoată, prostule!
— Dar chestia e serioasă, zise Legionarul gânditor. Toate podurile sunt păzite bine.
— Și dacă v ați duce în timpul zilei? sugeră „Haină Roșie". Ar fi mai multă lume pe acolo. Vă puteți strecura neobservați.
Barcelona clătină din cap.
— Nu se poate. Nu pot să fac rost de permise.
Deodată, Porta fixă cu un deget murdar un punct pe hartă.
— Aici! Plecăm chiar acum și l luăm.
— Și cum trecem podul?
— Habar n am până nu ajungem acolo. Ce să ne mai ostenim să facem tot timpul planuri. Asta au făcut nenorociții de prusaci și uite unde au ajuns. La opt zile după ce s a terminat războiul trecut s au adunat și au început să comploteze pentru următorul. Nu, merită să lăsăm lucrurile în voia soartei, așa zic eu.
— Iar eu spun că ne trebuie obligatoriu un plan, spuse încăpățânat Heide.
— N avem nevoie de plan. Am în buzunar două ștampile pe care scrie Strict secret.
— La ce dracu sunt bune?
— O să te miri, zise Porta. Pot să fac minuni cu o ștampilă.
— Îmi faci greață, mormăi Heide. Cu toții îmi faceți greață cu prostiile voastre. Dacă nu e cu evrei, atunci e cu...
— Și dacă trag în noi? întrerupse Bătrânul, care până atunci tăcuse și rumegase. Dacă dăm peste o patrulă?
— A lui Malinowski, pentru început, fornăi Heide. Ștampilele n or să folosească prea mult cu băieții ăia, oricât de strict secrete ar fi!
— Asta i simplu, zise Porta. Trebuie doar să tragem noi primii,
— Da, și trebuie să ți scape unul singur ca să se dărâme toată șandramaua.
— N o să scape nici unul! se repezi Micuțul cu o expresie belicoasă pe față. Folosim aruncătoarele!?!
— Să umblăm prin Paris cu ele în toiul nopții? urlă Heide. Or să creadă că suntem un grup de comuniști împuțiți!
Legionarul se ridică.
— M am săturat de vorbă, zise el brusc. O s o cântăm după ureche.
— Exact ce am spus eu, zise Porta.
— Atunci, când pornim? întrebă Micuțul, nerăbdător. Acum?
Legionarul îi aruncă o privire rece.
— În nici un caz. Mergem mâine seară.




CAPITOLUL TREISPREZECE

Primul dintre ei apăru la fereastră, se cățără pe pervazul îngust și se clătină nesigur timp de câteva secunde, căutând deasupra și dedesubt un punct de spripn. Pe neașteptate se auzi o împușcătură și omul se prăbuși în gol, cu capul în jos.
Apăru cel de al doilea. Se cățără și el pe pervazul îngust, pe urmă sări ca o pisică și se agăță de o conductă de apă care străbătea de a lungul peretele. Începu să coboare cu atenție. Răsună o nouă împușcătură. Cel de al doilea om căzu pe astfaltul curții, alături de primul.
Al treilea nu așteptă să fie împușcat. Silueta lui apăru fugitiv la fereastră, atârnă o clipă în aer, pe urmă se aruncă în jos într un plonjon de rândunică, pentru a împărtăși soarta celorlalți.
Dar bomba incendiară își atinsese scopul. Flăcările izbucniră la toate ferestrele, în afară de două geamuri mici aflate chiar în vârful clădirii înalte. Un grup de oameni mișuna deja pe sus. Doi dintre ei săriră în același timp și o rafală de gloanțe îi urmări până jos. Gestapo ul nu acorda nici o șansă.
Chiar în acel moment părăsirăm în fugă ascunzătoarea. Văzusem destul din măcel. Era răzbunarea Gestapo ului aspra unui cuib al Rezistenței implicat în uciderea a 14 membri ai poliției secrete. Dar acum făceau mai mult decât să se răzbune: sărbătoreau.
Când masacrul se sfârși, se întoarseră la mașină. Atât șoferul cât și omul lăsat de pază zăceau pe jos scăldați în propriul lor sânge, cu gâturile tăiate de la o ureche la alta.
Această scenă avea loc la Paris într o noapte din august 1944.

PLIMBARE NOCTURNÃ PRIN PARIS

Era o noapte întunecoasă. Umbra lunii se zărea pe undeva printre nori, dar cerul era în general înnorat și nu se zărea nici o stea.
Malakoff ul era întunecat și pustiu. Pisicile, înaintând războinic, în șir indian, prin mijlocul străzii, păreau singurele ființe vii ale cartierului. Se opriră puțin să ne privească cu acea expresie de mulțumire ce pare comună tuturor pisicilor, pe urmă începură să miorlăie înfiorător zburlindu se una la alta. Ne dădurăm la o parte din calea lor.
Deodată apărură ca din senin doi membri ai Feldgendarmeriei, pe biciclete. Trecând pe lângă noi, își întoarseră capetele și ne priviră bănuitori, iar Micuțul le făcu un semn amenințător cu pumnul.
— Fără d astea, scrâșni Bătrânul. Þine mine o dată pentru totdeauna, că trebuie să evităm orice încurcătură, nu să ne băgăm în vreuna.
Micuțul privi scârbit în urma celor doi bicicliști.
— Numai să fi îndrăznit ceva scârnăviile astea și le zburam fălcile.
— Pentru Dumnezeu! se înfurie Barcelona. Vii odată?
Îl ajunserăm din urmă pe Porta la colțul străzii Bérenger cu strada Nordului.
— Știi sigur unde e chestia aia împuțită? întrebă Günther. Toate cocioabele astea nenorocite seamănă una cu alta pe aici. Nu prea am chef să orbecăi după ea.
— Știu unde e, zise Porta. Se învârti încet, orientându se pe întuneric. Ne e departe de aici. Îmi amintesc că am mai fost pe aici, venind din partea opusă. Acolo, lângă bistrou, a fost împușcat un om. Þin minte bistroul. Să vedem dacă sunt urme de gloanțe pe zid.
— Nenumărate, zise Günther care traversase și examinase locul.
— Adevărat?
Porta traversă și el și se uită. Bătrânul făcu un gest de nerăbdare.
— Nu putem să mergem mai departe?
— N ai decât, eu nu te opresc, zise Porta. De altfel cine te a invitat la plimbarea asta? Așteptați o clipă.
Se aplecă, dispăru pe sub o arcadă joasă și nu se întoarse timp de câteva minute.
— Dumnezeule! Barcelona privi nervos peste umăr. Unde s o fi dus acuma nebunul ăsta? De la început nu trebuia să mă bag în chestia asta. de ce nu putem să ne purtăm și noi ca toți ceilalți? De ce noi trebuie întotdeauna să ne băgăm în buclururi?
— Întreabă mă pe mine, zise morocănos Bătrânul.
— De ce nu se duce cineva după el, să l scoată de acolo? zisei, însă fără nici o intenție s o fac eu însumi.
Porta își făcu apariția, rânjind satisfăcut.
— Tocmai am aruncat o privire printre gagicile cartierului. Făcu un semn obscen către Micuțul. Mâine seară, în fața cinematografului, piața Clichy. Să te gândești la mine.
— Ticălosule! zise automat Micuțul. Pariez că nici n ai întrebat o dacă are pe cineva!
— Ei, mergem sau nu? întrebai eu.
— Și, mai precis, unde mergem? mormăi Bătrânul.
— Chiar aici înăuntru, zise Porta, aplecându se pe sub arcada joasă. După mine, băieți, și țineți vă gura. Am cercetat terenul, puteți să vă bazați pe Unchiul Porta... Haide, Sven, nu trândăvi! Þineți vă bine, și înainte.
Îl urmarăm unul câte unul pe sub arcada joasă, de a lungul unei poteci noroioase, până când dădurăm de o magazie șubredă.
— Înăuntru? șuieră Barcelona.
— Înăuntru, confirmă Porta.
Ne făcu un semn cu lanterna.
— Veniți să aruncați o privire!
Ne lipirăm nasurile de geamul murdar. Gregor scoase un fluierat a mirare.
— Să fiu al naibii, nu credeam că pot să crească atât! Parcă ar fi un împuțit de balon umflat cu pompa.
Micuțul se scormoni în buzunar și scoase la iveală un ciocan mare.
— Drept între ochi, zise el rugător. O să pice ca un buștean. N o să știe niciodată.
— Nu începe să te porți ca un tâmpit, îl imploră Bătrânul. Peste tot, prin jur, dorm oameni. Nu trebuie să sculăm tot cartierul.
— Pe unde se intră înăuntru? întrebă Barcelona.
— Pe aici.
Porta ne conduse până la o ușii veche și grea, care părea neunsă de secole. Scârțâitul ei răsună și se amplifică în noapte. Pe undeva, prin apropiere, un motan începu să miorlăie. Rămaserăm înțepeniți, cu urechile ciulite și ținându ne respirația. Nu veni nimeni. Motanul trecu pe lângă noi în întuneric și miorlăitul lui se pierdu în josul străzii. Era din nou liniște.
— Haideți!
Micuțul intră în magazie cu ciocanul pregătit. Noi ceilalți îl urmarăm prudenți. Brusc, răsună zgomotul a o mie de cutii de conserve, care parcă se rostogoleau de a lungul unei scări. Micuțul icni și urmă o serie din înjurăturile lui favorite. Apăru în bătaia lanternei și văzurăm că era împroșcat din cap până n picioare cu o mizerie scârboasă și urât mirositoare.
— Ce s a întâmplat? zisei eu.
Micuțul se întoarse urlând.
— Un imbecil a pus o găleată cu rahat aici.
Trase un șut furios în găleata, acum goală, care se izbi de peretele opus. Se rostogoli înapoi și Micuțul o lovi încă o dată cu sete. Cu toții îi strigarăm să termine, dar era mult prea târziu, răul se produsese deja. Legionarul își scoase revolverul și alergă înapoi pe stradă, de unde auzeam pași grei.
— Wer da? se auzi strigând, într un accent aspru, saxon.
— Pe toți dracii! urlă Micuțul. Un saxon împuțit!
Trecu pe lângă noi, se ciocni cu Legionarul, îl împinse la o parte cu cotul și dădu nas în nas cu doi soldați înarmați cu puști, care se pregăteau să intre prin arcada îngustă. Micuțul, ca o furtună, scăldat în murdărie, ud și puțind înfiorător, nu arăta de fel a mesager al păcii. Soldații căzură ca popicele în fața lui. Legionarul, cu revolverul lui, era inutil. Cei doi se rostogoliră încoace și încolo prin noroi, în timp ce Porta îi urmărea cârâind ca o pasăre de pradă, ca în cele din urmă să se repeadă asupra lor și să le ia viața; în urma lor rămaseră două căști și un guler.
— Și acum? zise sec Bătrânul.
Micuțul își ridică ciocanul și se întoarse spre magazie. Noi ceilalți rămaserăm grupați la intrare, în timp ce el pătrunse înăuntru. Ciocanul scânteia în întuneric. Urmă un urlet sălbatic. Ne împrăștiarăm imediat. M am aruncat la pământ, cu capul în mâini, dar urletele ascuțite continuau. Barcelona și Heide aproape că se călcară în picioare, grăbindu se să iasă în stradă. Legionarul se lipi de un perete scund și îndată își pregăti arma, hotărât să împuște pe oricine ar veni. Urletele începură să alterneze cu vocea Micuțului, care înjura de mama focului. Se auziră pași grei de bărbați care alergau și, ridicându mă din ascunzătoare, văzui doi civili din corpul tehnic de armată năvălind pe ușă cu armele pregătite. Erau urmați îndeaproape de un caporal care flutura o lanternă și jura moarte sabotorilor și hoților.
Micuțul începu iar să înjure. Lanterna se stinse brusc, cineva țipă, se auziră lovituri și bufnituri, un foc de armă. Era o învălmășală și o panică generală. Cineva începu să strige după ajutor. Îmi aprinsei lanterna și mă ridicai încet. Dintr o dată magazia părea că se umpluse de lume. Caporalul dispăruse și unul din civili se năpustea spre ușă. Văzui cum o pușcă zboară prin aer și l nimerește drept în moalele capului. Omul căzu ca un bolovan, însoțit de cârâitul satisfăcut al lui Porta.
— Ce adunătură de rahați, zise Micuțul. Mă întreb de ce unii oameni nu și văd de treabă și și vâră nasul unde nu le fierbe oala.
Stătea așezat lângă o scroafă imensă, după toate aparențele, moartă. Gâdilă cu dragoste creatura pe după urechea roz.
— Curajoasă fată, zise el cu satisfacție. Te ai luptat bine.
Nu fără greutate și cu mulți nervi izbutirăm să târâm animalul în stradă.
— V ar fi mai ușor, ne sfătui Porta, dacă ați ține o de picioare.
— Tacă ți fleanca! i am zis eu, fioros. După numai cinci minute de luptă cu porcul simțeam o dorință puternică să pocnesc pe cineva în cap. De ce n am venit cu un cuțit ca să spintecăm nenorocirea asta aici și acum?
— Asta i treabă de artist! zise Porta indignat. Vrei să strici tranșarea?
— De m ar vedea bătrânul meu general, zise Gregor. Ar muri de râs. V am spus vreodată că pe vremea când el...
— Da, zise Micuțul, tranșant.
— Da? Chiar v am spus? Sigur?
— La dracu cu generalul! am izbucnit eu. Hai să vedem cum ducem acasă blestematul ăsta de porc!
În cele din urmă, trei dintre noi am reușit să ridicăm creatura pe umeri. O țineam ca pe un sicriu și pornirăm înșirați de a lungul drumului, cu pași măsurați de înmormântare. O vreme, străzile rămaseră pustii, dar pe măsură ce ne apropiam de Porte de Vanves, traficul se îndesi și am fost obligați să ne oprim. Era o muncă obositoare să cari un porc cât un munte și cred că devenisem mai neglijenți și o lăsasem mai moale, iar Barcelona se împiedică, leșul alunecă și, înainte să l putem opri, scăpă din strânsoarea noastră și căzu rostogolindu se în mijlocul străzii.
— Tâmpiților! urlă Porta, fără îndoială cu viziunea macabră a meselor sale din următoarele șase săptămâni distruse sub roțile vreunui camion. Luați l de acolo!
Începurăm să dansăm printre mașini, agitând brațele și strigând, când un Kübel frână brusc, cât pe aici să lovească porcul cu botul. Ușa se deschise și un căpitan sări afară din mașină.
— Ce dracu mai e și asta? strigă el, înghiontind porcul cu piciorul.
Încă o dată, Günther salvă situația. Înaintă obraznic și salută. Căpitanul, asemenea majorității oamenilor, fu vizibil șocat la vederea lui.
— Patrulăm pe stradă, dominule. Treaba noastră este să ne asigurăm că drumurile sunt libere și traficul se desfășoară normal. Ãsta, hoitul ăsta — trase un șut disprețuitor în prețiosul nostru porc — a fost aruncat în mijlocul unei artere principale de către partizanii francezi. Fără îndoială ca să producă o busculadă și să ne dea și mai multă tataie de cap.
Căpitanul dădu din cap înțelegător.
— Fără îndoiala, confirmă el.
Privi în jos către porc. O cută îi apăru între sprâncene.
— Unde... ăă... unde duceți leșul? întrebă el cu indiferență.
— Înapoi la cartierul general, domnule.
Günther se holbă aproape amenințător la căpitan. Porta, simțind că nu e singurul care a fi mâncat friptură de porc, se grăbi să adauge că am raportat deja descoperirea unui hoit. Ca urmare, el trebuie dus.
— Desigur. Căpitanul își îndreptă spatele. Desigur... Foarte bine, luați l din drum! Și mai repede, că țineți toată circulația în loc!
Porcul fu cărat în grabă pe trotuar, ridicat înapoi pe umerii noștri și am pornit din nou la drum. Călătoria părea că nu se mai termină. Un porc mare este un animal greu de cărat. Când am ajuns pe Bulevarul Saint Michel, eram cu toții obosiți și nervoși, ne ciondăneam ca niște puști; eram plini de sudoare și puțeam a porc. Bătrânul zicea din cinci în cinci minute că nu poți să cari un porc pe străzile Parisului fără să atragi atenția asupra ta, iar Heide ținu un monolog non stop pe tema „nu trebuia de la început să ne băgăm în treaba asta". Cum niciunul dintre ei nu ajuta la căratul porcului, remarcile lor fură în mare măsură ignorate.
— Sunt doi polițiști francezi în fața noastră, anunță Barcelona.
Am privit înainte, dar nu puteam sa văd nimic din cauza porcului și mai aveam în față și pe namila de Barcelona.
— Ce fac acolo?
— Ne așteaptă pe noi, din câte se vede. Stau acolo și ne așteaptă... Unul dintre ei își desface tocul armei. Încă nu și scoate revolverul, dar arată de parcă ar avea chef să împuște pe cineva.
Am mormăit. Mă gândeam că dacă iese cu împușcături, trebuie să ne ascundem în spatele porcului. Dar nu se ajunse acolo. Legionarul înaintă către primul polițist, extrem de prietenos și fumând cu indiferență o țigară.
— Bonsoir, monsieur l'agent!
Omul ridică o sprânceană la auzul vorbelor franțuzești, pe urmă o ridică și pe cealaltă când văzu „La Croix de Guerre" (Crucea de Război) prinsă la pieptul Legionarului.
— Qu'est ce que c'est que ça?... (Ce e asta?), întrebă el arătând spre porc.
— Marché noir confisqué ( Marfă confiscată de pe piața neagră), replică dulceag Legionarul.
Cel de al doilea polițist o luase puțin înainte, dar mai stătea cu mâna pe revolver. Legionarul își scoase țigările.
— Vrei o țigară?
Omul ezită, pe urmă se aplecă să ia una. Iute ca fulgerul, dintr o mișcare, Legionarul îl aruncă la pământ. Bicicleta căzu peste el. Colegul lui se întoarse imediat și o luă la fugă, trăgând încontinuu, dar înainte de a se îndepărta destul, roata din față a bicicletei alunecă într o baltă de ulei, omul căzu înainte peste ghidon, se izbi de o barieră cu lumini de avertizare și un indicator cu „Ocolire" și se înțepeni într o groapă. Rămase liniștit în fundul gropii, iar noi am pus semnul de ocolire deasupra ei, pregătindu ne de plecare.
— Că tot veni vorba, am sugerat eu, nu putem să folosim biciletele?
După ciondănelile de rigoare și expuneri agresive, am găsit un mijloc de a căra porcul, care să ne scutească de dureri de umeri. Am fixat două carabine între cele două biciclete, de la un cadru la altul, și am pus porcul deasupra lor. Era acum mai simplu pentru doi oameni să conducă bicicletele, cu o mâna sprijinind porcul, iar ceilalți care mergeau pe jos trebuiau să alerge ca să poată ține pasul.
Strada Școlilor. Un camion de trupe, plin până la refuz cu poliție pedestră, se apropia încet. Bătrânul începu să se vaite.
— Îmi ajunge, mormăi el. Asta mi mai lipsea!
Ne strecurarăm în întunericul de la marginea drumului. Vehiculul opri ceva mai încolo. Habar n aveam de ce tocmai acolo și dacă ne zăriseră. Nu puteam decât să stăm și să așteptăm.
— Caută ei ceva, murmură Porta, în timp ce ne adăposteam.
— Pe noi ne caută, nici vorbă, zise Micuțul. Curcanii ăia au dat alarma, știu eu. Trebuia să mă lăsați să i termin atunci când am vrut.
Undeva, aproape de noi, se auzi țăcănitul unei mitraliere. Un grup de polițiști pedeștri săriră din mașină si dispărură alergând în întuneric. Se întoarseră în câteva minute cu doi tineri în cătușe, îi împinseră în mașină și plecară. Astfel de scene erau de acum ceva obișnuit în Paris. Era războiul de noapte pe care l purtau ambele tabere, împrăștiind teroarea în oraș. Cetățeni nevinovați sau vinovați erau scoși din așternuturi în toiul nopții și ridicați pentru interogatorii și torturi; soldați germani erau descoperiți cu gâturile tăiate; copii erau bătuți și împușcați. Începuse să domnească brutalitatea care a marcat eliberarea Parisului.
Ascunserăm leșul în umbra întunecată a unei uși și plecarăm să dăm o raită ca să ne lămurim ce i cu podul. Așa cum ne avertizase Heide de nu știu câte ori, în două ore avea să se crape de ziuă.
— Și cred că nu vă gândiți că putem cără chestia asta pe străzile Parisului, la lumina zilei.
— De ce nu? întrebă amenințător Porta. După mine, e mai dubios să ne învârtim așa cu el în toiul nopții.
— Dumnezeule! zise Heide. Numai să ne vadă cineva cu muntele ăsta de carne și ne punem pe urme jumătate din Paris. Îți bagă cuțitul în spate pentru o bucată râncedă de șuncă, darmite pentru un porc întreg.
Din câte puteam să ne dăm seama, podul părea nepăzit. Ne am întors să luăm porcul și am găsit acolo o baborniță care se holba la el cu ochii cât cepele, cu gura căscată, cu mâinile încrucișiate peste stomac.
— Sfântă Fecioară Maria! strigă ea când ne apropiarăm, Domnilor... domnule — se repezi la Porta, care era în frunte — fie vă milă de o femeie bătrână! N am spus vreodată o vorbă împotriva nemților! Niciodată! Bărbatul meu a dezertat în primul război și de atunci n a mai tras cu pușca!
Pe măsură ce vorbea, vocea ei devenea mai ascuțită și mai puternică. Porta începu și el să strige la ea pe franțuzeasca lui. Îl întrecea ca debit, dar pe de altă parte el striga mai tare. Se luptară ce se luptară, până când în cele din urmă Porta scăpă din ghearele ei și înjură destul de tare ca să fie auzit de jumătate din Europa.
— Eu șef! Porc, prietenul meu! Tu...? Tu nu..., atunci mori!
Porta începu să tragă cu o mitralieră imaginară. Bătrâna scuipă la picioarele lui, se dădu un pas înapoi și rămase acolo privindu ne cu ură.
— Minunat vorbești franțuzește, zise Legionarul, admirativ. Nici eu nu mă descurcam mai bine.
— Ei, cred că i destul de bine, recunoscu Porta cu modestie. Când faci parte din trupele de invazie, cred că trebuie să încerci să stăpânești limba locului.
— Sunt întru totul de acord, zise Legionarul cu o mutră serioasă.
Gregor întrerupse discuția, în timp ce urmărea atent ce se peterece pe stradă.
— Ușurel! O s avem necazuri.
Porta își scoase imediat revolverul. Micuțul se juca deja cu tăișul cuțitului pe care l păstra tot timpul în buzunar. Necazurile se apropiară, în persoana a doi tineri, amândoi în jur de 20 de ani, mergând umăr la umăr, cu mâinile vârâte în buzunare — semn clar al vremurilor pe care le trăiau. Legionarul le tăie suav calea.
— Bonsoir, messieurs. Où allez vous? (Bună seara. Încotro?)
— Prendre l'air. Cest défendu? (Să luăm aer. E interzis?)
— Pendant le couvre feu, oui. (După ora stingerii, da).
Cei doi tineri ne priveau, neștiind ce să facă. Porta trase piedica revolverului, pentru orice eventualitate.
— Ei? zise blând Legionarul.
Deodată se auziră pași care mărșăluiau. Cizme grele pe caldarâm. Voci aspre care vorbeau germana.
— Patrulă! șuieră Barcelona.
Ne îngrămădirăm în cadrul ușii. Dacă o patrulă ne surprindea cu o asemenea captură, n aveam de ales, trebuia să i împușcăm. Cei doi puști se înghesuiră împreună cu noi, la fel de dornici să nu fie văzuți. Babornița se sufoca pe undeva printre noi, cu mâna Micuțului peste gură. Legionarul își scoase pușca de pe umăr și stătea pregătit să tragă o rafală în prima persoană care ar fi încercat să intervină.
Patrula ajunse peste drum de noi. Erau opt, purtând obișnuitele căști de metal și insignele în formă de semilună. Aveau în frunte un Oberfeldwebel. După cum arăta, părea să n aibă liniște dacă îi trecea o noapte fără să fi lăsat în urmă măcar două cadavre.
Patrula trecu fără să observe nimic și Porta mângâie cu dragoste capul porcului ucis.
— N am nici o îndoială, prietene, zise el, ăștia ar da oricât să pună mâna pe tine, grăsanule!
Legionarul se întoarse către cei doi. În panica generală, își scoseseră revolverele. Asta nu era o surpriză pentru noi: știam că trebuie să aibă. Dar ceea ce prezenta interes era că aveau niște „P 38" — revolverele folosite în armata germană.
— Frumoase arme aveți aici, remarcă Legionarul. De unde le ați cules? Dintr un magazin de jucării?
— Le am găsit.
— Nu mai spune! Legionarul ridică din sprâncene. Sunteți siguri că nu vi le a adus Moș Crăciun? Am aflat că sunt foarte la modă acum.
— Și ce ți pasă de unde le avem? întrebă tânărul, sfidător. Ce ai de gând să faci? Să alergi la Gestapo? râse el. Nu prea cred! Nu erați chiar dornici să dați peste patrula aia, așa i?
Legionarul se repezi la el și l luă de guler.
— Încă o vorbă din asta, amice, și ajungi în cer.
— De ce nu ne descotorosim de ăștia doi, ca să terminăm treaba? zise nerăbdător Micuțul, jucându se cu cuțitul.
Celălalt tânăr, care nu vorbise până atunci, înaintă și și ridică mâinile împăciuitor.
— Nu credeți că e cazul să terminăm cu dușmănia asta?
În germană. Cu accent hamburghez. Zâmbi când văzu cum ne holbam la ei.
— Da, sunt de al vostru. Așa că nu văd de ce să ne certăm. Ce faceți voi aici — se uită în jos spre masa enormă de carne roz — este complet ilegal și v ar putea costa viața dacă sunteți prinși. Pe de altă parte, eu sunt în aceeași situație. Am dezertat din armată. Asta m ar putea costa pe mine viața. Așa că suntem chit, nu? Și, apropo — adăugă el — pe mine mă cheamă Carl. El e Fernand.
— Așa, va să zică, zise Legionarul îngustându și ochii. Deci, ești dezertor.
— Dezertor și sabotor! Heide se îndreptă spre ei într una din înfățișările lui amenițătoare. Știi ce facem noi cu de ăștia ca voi? Ce ați făcut și voi cu patru din oamenii noștri ieri. Au fost împușcați cu un „P 38" și abia acum îmi dau seama...
— Niciodată n am tras într unul de ai voștri, zise iute Carl. E un lucru pe care nu l aș putea face, îți spun clar asta.
— Te aștepți să cred în cuvântul unui dezertor?
— Ajunge! zise tăios Legionarul. Îl împinse de o parte pe Heide și se întoarse către Carl. În orice caz, aș vrea să știu ce faceți voi pe aici la ora asta?
Carl ridică din umeri.
— Treburi... Știi cum e.
— Hm. Și să zicem că vă lăsăm să plecați liniștiți, după cum vreți voi. Cine ne garantează că n o să alergați la prima patrulă care vă iese în cale?
Carl începu să râdă.
— Cred că glumești! Chiar credeți că ne am risca pielea pentru un porc nenorocit? Ce mă interesează pe mine, chiar de ați înjunghia o mie de porci? Nu, prietene. Cu ea — făcu un semn către bătrână, pe care o uitaseră în învălmășeala generală — cu ea trebuie să aveți grijă. Ea o să înceapă să bârfească cu vecinele prin piață și numaidecât noutatea o să facă înconjurul Parisului. Dacă aș fi În loccul vostru, aș ucide o. Viața nu face doi bani în zilele astea, nimeni n o să i simtă lipsa.
Bătrâna se lipi de zid, tremurând.
— Termină cu clănțănitul! tună Legionarul. Ce ai? S a atins cineva de tine?
— E portăreasa de vis a vis, zise Fernand. N are ce căuta pe afară acum, în toiul nopții. De câteva săptămâni ne tot gândim să ne descotorosim de ea.
Bătrâna țipă și se aruncă gemând la picioarele lui Porta, înconjurându i gleznele. Legionarul o apucă de umeri și o trase în sus.
— Ascultă aici, femeie. Trebuie să ți ții gura dacă vrei să mai trăiești, O.K.? O singură vorbă și ești terminată. Și nu uita că de aici încolo ești pe listă. Ai înțeles?
Bătrâna se topi într o clipă peste drum, spre casa ei.
Carl și Fernand ne însoțiră până la capătul străzii.
— Cum dracu credeți c o să ajungeți cu enormitatea asta? întrebă Fernand. Nu e chiar un lucru care să nu ți sară în ochi, nu i așa? N o să puteți niciodată să treceți Sena cu el. Toate podurile din Paris sunt păzite.
Mai sperasem ca micul pod Notre Dame să fie ușor de trecut, dar se vedea treaba că ne trezisem prea târziu.
— Acum o jumătate de oră nu era nimeni acolo! se plânse Bătrânul cu amărăciune.
Fernand dădu din umeri.
— Vă înșelați. Sau a fost o capcană. Puteți să vă convingeți singuri.
Se zăreau doi polițiști înarmați care păzeau malul celălalt al râului. Stăteam acolo încruntați, când din spatele nostru auzirăm cum se apropia un Kübel.
— Ascundeți porcul! șuieră Günther.
Dintr o singură mișcare Barcelona și cu mine răsturnarăm bicicletele și porcul zbură peste gardul viu, în grădina de la Saint Julien le Pauvre. Se auzi un răcnet speriat de cealaltă parte a gardului. Porcul căzuse peste doi vagabonzi care dormeau și care deja fugeau cât îi țineau picioarele pe o stradă laterală. Fără îndoială era pentru prima dată în viața lor când le cădea în cap mana cerească, dar fuseseră prea înspăimântați ca să profite de ea.
Stăteam înțepeniți la capătul podului de aproape o oră și nu eram în stare să găsim o soluție. Heide repeta cu încăpățânare, că de la început, nu trebuia să ne băgăm în treaba asta. Bătrânul bombănea ca de obicei pe sub mustață, iar Fernand subliniase de cel puțin o sută de ori că fiecare pod din Paris era păzit și că lucrul era imposibil de făcut.
— N am putea să înotăm? sugeră Porta.
— Și să tragem porcul după noi?
— Dă l încolo de porc, se oțărî Bătrânul. Nu merită atâta bătaie de cap.
Începu să se ciondănească cu Porta.
— Unul dintre noi ar putea să traverseze înot și să aranjeze gărzile, zisei eu și privii cu înțeles spre Legionar, care era adeptul acestui soi de treburi.
— Dacă cineva ucide pe împuțiții ăia, izbucni Heide, o să ne rupem gâturile cu toții.
— Și atunci ce propui?
— Să ne descotorisim de porc.
— Să ne descotorisim de porc?! repetă Porta, amenințător.
— Exact asta am spus. Să aruncăm porcul. V am spus de la început că trebuia să avem un plan, dar ca de obicei, n am fost luat în seamă. A, nu, au zis ei, acționăm după ureche. S o lăsăm în plata Domnului. Ce să ne mai încurcăm cu vreun plan. Și uite ce s a întâmplat. S a întâmplat exact ce am zis eu. Am rămas înțepeniți cu porcul în mijlocul Parisului...
— Hei, unde s a dus Micuțul? întrebă Barcelona, încercând să creeze o diversiune.
— Nu știu și nici nu mi pasă, zise Bătrânul. De la început nu trebuia să facem asta.
— Exact ce am spus eu tot timpul, dar pe mine nu mă ascultă nimeni, niciodată. Dacă voi ați ține din când în când seama de ce spun eu...
— E limpede, declară Fernand, de parcă tocmai s ar fi întors cu vești, că n au de gând să lase nici un singur pod nepăzit. Nu sunt ei proști. Dacă lași unul, e ca și cum le ai lăsa pe toate. Ai trafic ilegal pe acolo toată noaptea. E chestie de bun simț...
Și discuția continuă, din ce în ce mai aprinsă. Cred că nimeni dintre noi n a observat întoarcerea Micuțului, până când a apărut aruncând ceva în mijlocul nostru cu un "Ha !" sonor, plin de satisfacție.
— Ce i asta? zise posomorât Bătrânul.
Micuțul ne oferi un zâmbet de proprietar.
— A ce seamănă?
Îl privirăm cu atenție și Bătrânul ridică din umeri cu indiferență.
— Un sicriu.
— Ai ghicit o din prima! E un sicriu. Un sicriu de băgat porci în el.
Ce era al lui, era al lui. Nu prea avea el creier, dar acum venise cu o idee trăsnet.
— De unde dracu ai făcut rost de el? întrebă admirativ Legionarul.
— Oh, pur și simplu l am săltat. Mă plimbam prin jur, căutând ceva care să ne fie de folos, și am zărit sicriul ăsta în curtea unui antreprenor de pompe funebre. Așa că l am luat și l am adus aici.
— Dar o să ncapă porcul? am zis eu, neliniștit.
Porcul încăpu de minune. Îl băgarăm înăuntru, puserăm capacul, ne luarăm rămas bun de la Carl și Fernand și o pornirăm în pas de înmormântare peste pod. Gărzile rămaseră respectuos în poziție de drepți când trecurăm prin dreptul lor. Porta se folosi de ocazie să și dezvelească unicul dinte și să lase câteva lacrimi să i curgă pe obraz.
Se lumina de ziuă și Parisul se trezea. Cum mergeam așa cu sicriul, eram însoțiți de priviri de simpatie și compătimire. „Haină Roșie" împreună cu Janette ne așteptau în bistrou, dar la vederea sicriului, Janette scoase un țipăt și se repezi în bucătărie. Chiar și „Haină Roșie" se arătă puțin încurcat.
— Un accident? zise el.
Ne numără și fruntea i se încreți a mirare.
— Păi, sunteți toți...
— Ne am gândit să fim pregătiți!
— Păzea, zise Porta, în timp ce trânteam sicriul pe podeaua bucătăriei. Se întoarse către Bătrân. Cum se numea porcul ăla de demult?
— Al cui porc? întrebă răbdător Bătrânul.
— Al zeilor. Odin și Thor și toată gașca.
— Habar n am.
— Odin, îl informă Barcelona. Odin era ăla cu porcul! Cum se numea?
— Asta aș vrea să știu. Cum se numea?
Nimeni nu știa. Întrebarea făcu turul și se întoarse la Porta, care să căznea să și amintească dacă porcul era al lui Odin, al lui Freya sau al lui Thor. Micuțul ieși afară în stradă și se apucă să întrebe trecătorii și curând un întreg grup de străini discutau problema.
— Trebuie să știe cineva, zise Porta.
— Poliția, zisei eu. Încearcă la poliție.
Legionarul puse iute mâna pe telefon. Vorbi foarte politicos și chiar se scuză, dar auzirăm cu toții valul de înjurături de la celălalt capăt al firului.
— N am vrut să vă supăr, zise împăciuitor Legionarul.
— E un idiot, care vrea să știe numele unui porc celebru, se auzi prin telefon o voce, care i explica colegului.
Și auzirăm și răspunsul, slab, dar clar:
— Singurul porc celebru pe care l cunosc se numește Adolf!
Pe urmă am încercat la Feldgendarmerie. Alte înjurături, însoțite de data asta cu amenințări de arestare. Încă nu găsisem răspuns când, peste o oră, părăseam bistroul, lăsând porcul în grija Janettei.
Ajungând în Place Clichy, am fost opriți de o patrulă. Ne cerură actele — mai mult din automatism — dar era clar că nu i interesau.
— Aș vrea să vă ntreb ceva, zise șeful patrulei, aplecându se confidențial către noi. Îl cunoașteți pe tipul ăla de i se zice Odin? Știți că avea un porc?
Făcurăm semn că da, dar ni se tăiase respirația.
— Ei, știți cumva cum îl chema?
Regretarăm că suntem atât de neștiutori.
Peste o jumătate de oră eram înapoi la cazarmă. Stupefiați, constatarăm că nimeni nu dormea. Erau cu toții prea ocupați cu discuțiile despre porci.
— Hei, voi de colo! Un ofițer ne făcu semn cu mâna. Nu vi se întâmplă să știți cum se numea porcul ăla de era al lui Thor? Avem aici o mică dispută. Vrem să ne lămurească cineva, dacă știe.
Se pare că nimeni în tot Parisul nu știa. Eu n am aflat nici până în ziua de azi.




CAPITOLUL PAISPREZECE

Într o zi, Feldgendarmeria arestă doi puști pentru port ilegal de armă. Cel mai mare dintre băieți avea 13 ani; celălalt, numai 12 ani.
Fură condamnați la moarte, dar maiorul Schneider — ori dintr un umanitarism neobișnuit, ori că simțea apropierea iminentă a sfârșitului războiului — ezită să îndeplinească execuția. După câteva zile de nehotărâre, se adresă direct generalului von Choltitz și îi ceru sfatul.
— De ce vii la mine? zise rece von Choltitz. Problema nu mi se pare a avea vreo importanță.
— Dar sunt niște copii, domnule.
— Sunt destul de mari ca să știe care s legile, nu?
Maiorul Schneider n avea ce spune. Cei doi băieți au fost executați în ziua următoare, la Mont Valerien.

GESTAPO UL CAPITULEAZÃ

Vestea se răspândi rapid în toată cazarma: sosise Gestapo ul. Erau afară, în curte, puteau fi văzuți de orice masochist care, voia să i privească. În fața ușilor principale era parcat un Mercedes negru, enorm, păzit de două D.K.W. uri astmatice.
Știrea am aflat o la micul dejun. Micuțul scăpă îmbucătura din gură și dădu fuga să ascundă niște dinți de aur furați, sub tufele de trandafiri ale Hauptfeldwebel ului Hoffmann. Toți începurăm să alergăm de colo colo într o activitate frenetică. Foarte puțini mai aveam poftă de mâncare. Porta continua să mănânce imperturbabil, dar Barcelona spunea mereu despre el că are un stomac în plus.
Pe la bucătărie se apucară iute să reajusteze cântarele. Ajutoarele franceze dispărură ca prin minune și nu se mai arătară câteva zile.
Maiorul Hinka se retrase prudent. Ofițerul de la infirmerie, care fusese în cazarmă cu numai cinci minute în urmă, se dăduse și el la fund. Se părea că nu numai noi, soldații obișnuiți, eram stăpâniți de dorința puternică de a nu da ochi cu Gestapo ul.
Am primit ordinul să ne adunăm în curte.
— Asta e, mormăi întunecat Heide. Ce vă spuneam eu?
Lângă mine, pe Gregor îl treceau toate apele de spaimă.
— După ce crezi că umblă ăștia?
— De unde dracu să știu eu? izbucnii enervat că mă copleșise frica.
Cei de la Gestapo se instalară în sala de mese, acum goală. Opt bărbați, purtând familiarele trenciuri de piele și pălării cu boruri largi, devenite de acum uniformă. Se instalaseră plini de importanță pe o platformă ridicată la un capăt al încăperii — așezați pe scaune cu spătar înalt, sub coroanele strălucitoare care rămăseseră încă agățate pe pereți după sărbătoarea „Kraft durch Freude" ținută cu trei zile în urmă.
Am fost chemați în sala de mese și ne am aliniat în celălalt capăt al încăperii, în timp ce „băieții" de la Gestapo își plimbau privirile reci peste șirurile noastre ordonate, căutând o față care să le atragă atenția. În fața lor ședea un tip mărunt, îndesat și fălcos, cu niște ochi bulbucați, ca de sticlă, și cu brațele atârnânde și lungi, ca de maimuță. În mijlocul camerei era un rând de scaune goale, iar ei stăteau acolo, amenințători, pândindu și primele victime.
Omul maimuță luă o carafă cu apă și bău cu înghițituri zgomotoase. În tăcerea care se așternuse îi auzeam gâlgâitul. Se aplecă în față și ni se adresă încurajator.
— Kriminalobersecretär Schluckbebier, Gestapo.
Făcu o pauză scurtă, fără îndoială pentru ca informația să ajungă în capetele noastre de soldați proști.
— Am venit aici, zise biruitor Kriminalobersecretär ul, ca prieten. Am venit să vă ajut. Noi, de la Gestapo, suntem de ai voștri. Trebuie să aveți încredere în noi și să ne spuneți totul. Deodată, zâmbetul i se șterse și fu înlocuit cu o grimasă de ură și ferocitate. Doar cei cu conștiința încărcată trebuie să se teamă de noi! Numai cei care au greșit, cei care și au trădat patria și și au abandonat Führerul, trebuie să tremure când ne văd!
Urmă o nouă pauză. Nimeni nu mișca. Câțiva căscară.
Treptat, fața lui Schluckbebier se destinse, expresia fioroasă fu înlocuită cu un zâmbet deschis de țăran simplu din Westfalia.
— Haide! zise el încurajator. Hai să ne înțelegem. Să fim sinceri. Cei cu conștiința curată n au absolut nici un motiv de teamă. Noi cei din Gestapo vă respectăm. Mândria Armatei Germane! Să ne ridicăm cu toții și să cântăm imnul național!
Tipul bătea tactul bine dispus, cu carafa de apă. Cei de la Gestapo cântau cu convingere; din colțul nostru se auziră câteva sunete anemice și hârâite. Schluckbebier dădu aprobator din cap când imnul se încheie într un urlet final. Pe urmă lăsă carafa și și puse mâinile în șolduri.
— Aș fi vrut să fie doar o vizită de curtoazie. Din păcate, există probleme serioase — ce zic, grave! — care trebuie discutate.
Făcu un pas înainte și și aruncă brațele spre noi. Vocea îi urcă într un crescendo apoteotic.
— Evrei sabotori v au pătat onoarea!
Aruncai o privire spre Porta, care stătea lângă mine, și amândoi ridicarăm din umeri.
— Știți, continuă Schluckbebier pe același ton, că tranzacțiile pe piața neagră sunt pedepsite prin Codul Penal?
Scoase din buzunar o copie a Codului Penal și o flutură triumfător pe deasupra capului, ca pe o torță a libertății.
— Pedepsite cu moartea!
Vocea îi urcă o jumătate de octavă. Mâna care ținea torța libertății făcu o mișcare tăioasă în jurul gâtului, care nu lăsa nici un dubiu asupra intenției.
— Bișnița este noua plagă a Europei. Terminați cu bișnița și în felul ăsta scăpați de evreii din Coloana a 5 a. Își agită brațele amenințător. Și o să scăpăm de ei! O să curățăm Europa de bubele astea dureroase. O s o curățăm de acești porci jegoși de evrei, care inițiază aceste afaceri scârboase.
Kriminalobersecretär ul își fixă privirea cruntă asupra primului rând de soldați. Din nefericire, dintr o neinspirată organizare, primul rând îl formam noi.
— Voi treceți acolo!
Brațul îi zvâcni către scaunele goale. Plini de speranță, așteptam ca altcineva să asculte ordinul, cineva cu conștiința curată, dar se părea că toți ne trădasem patria și pe Führer și aveam toate motivele să ne temem de o confruntare cu Gestapo ul. Nimeni nu se mișcă. N aveam ce face, decât să înaintăm țanțoși și să ne așezăm în semicerc pe scaune. Îmi spuneam că trebuie să fie o întâmplare; omul n avea nimic cu noi, voia doar niște țapi ispășitori care să stea pe scaunele de pedeapsă și el să scoată untul din ei. Problema era că aveam o conștiință încărcată și nu puteam să fiu sigur.
— Așa, acum ascultați. Schluckbebier se propti cu picioarele crăcănate în fața noastră. V am mai spus, noi de la Gestapo suntem prietenii voștri. Suntem aici ca să vă ajutăm să vă apărați onoarea împotriva acestor escroci de pe piața neagră.
Bău restul de apă din carafă și scoase un râgâit sonor.
— Au dispărut zece saci cu cafea! țipă el. Evreii au vândut cafeaua pe piața neagră! Noi, la Gestapo, știm asta! Noi știm totul! Unde e cafeaua?
Întrebarea părea destul de generală, dar noi, care stăteam ca la expoziție în mijlocul camerei, ne simțeam cei mai suspectați. Restul oamenilor se folosiră de ocazie pentru a și fixa privirile asupra noastră, iar noi simțeam povara grea a opiniei publice, care ne condamna iremediabil. Cu coada ochiului vedeam cum Bătrânul își rupea distrat carnetul de notițe în fâșii lungi de hârtie; Heide aruncă țigara pe jumătate fumată și imediat își aprinse alta. Günther, cu capul dat pe spate, studia atent tavanul gol. Barcelona era foarte ocupat să și smulgă un nasture de la uniformă; Micuțul își examina talpa uneia din cizme, iar Gregor își scobea sârguincios dinții cu o unghie. Numai Porta era nepăsător. Se uita țintă drept în ochii lui Schluckbebier și cele două perechi de ochi se înfruntară.
Urmă o tăcere lungă. Schluckbebier părea că l așteaptă pe Porta să vorbească. Să mărturisească, poate. Porta își ținea buzele strâns lipite.
— Cum vreți! Schluckbebier își mută privirea asupra noastră. Atunci să trecem la punctul doi. Acum trei zile a fost furat un camion plin cu lenjerie de pat, în timp ce rămăsese nesupravegheat câteva clipe în fața cazărmii companiei a doua. Unde este lenjeria? Aștept!
Așteptam cu toții. Trecură zece minute bune. Nu se auzea nici un sunet. Nimeni nu tușea, nimeni nu și sufla nasul, nimeni nu și târa picioarele. Abia îndrăzneam să respirăm, dar și asta cu teamă, să nu scoatem vreun șuierat sau alt zgomot.
— Proștilor! urlă Schluckbebier. Să nu credeți că puteți să scăpați! Gestapo ul nu lasă niciodată pe nimeni să scape! Aici nu sunteți pe front. In tranșee poate v au lăsat să faceți pe nebunii, dar aici nu! Nu când aveți de a face cu Gestapo ul. Vă previn! O să fim fără milă. Cei care și au trădat Führer ul să știe că vor fi pedepsiți!
Șapte semne de aprobare din spate. Schluckbebier făcea spume la gură. Dintre buze îi săreau stropi de salivă. Se învârti în jurul mesei, izbi cu pumnul și carafa se rostogoli pe podea.
— Herr Kriminalrat!
Spre groaza și consternarea mea, Porta se ridicase în picioare oferindu i lui Schluckbebier, înnebunit de furie, cel mai fermecător dintre surâsurile lui știrbe.
— Ne ați spus că Gestapo ul e aici ca să ne ajute?
Mormăială generală în toată încăperea. Nu ne venea să ne credem urechilor. Toată compania a 2 a se holba la Porta.
— Da, și? zise Schluckbebier.
— Cu umilință și respect, aș vrea să fac o plângere. Suntem rău tratați.
Cu infinită tristețe, Porta se aplecă și scoase la iveală dintr o cizmă, un document voluminos.
— În ultimele patru luni, zise el, nu ne am primit rațiile de zahăr. Întoarse o pagină, arătă cu degetul pe ea. Două grame de om la fiecare cazarmă, așa spune aici.
Schluckbebier îl privi cu ochii îngustați, pe urmă pocni din degete.
— Să vină administratorul cazărmii!
Doi dintre gansterii în haine de piele părăsiră încăperea în căutarea nefericitului. Când fu adus, Schluckbebier îi urmări fiecare pas.
— Administratorule! Mi se spune că oamenii nu și au primit rațiile de zahăr pe ultimele patru luni. E adevărat?
Administratorul ridică din umeri cu superbă indiferență.
— Absolut adevărat. Regimentul nu a primit nici un fel de zahăr pentru a fi distribuit oamenilor.
— Înțeleg. Mulțumesc. Schluckbebier se întoarse triumfător către Porta. În stadiul în care se află acum războiul, numai un nebun sau un trădător și ar face griji în legătură cu două grame nenorocite de zahăr! Cu toții trebuie să facem sacrificii. Plângerea se respinge.
— Atunci aș vrea să fac alta, zise Porta, foarte sigur pe el. În ultimele două luni n am primit alocația de cizme care ni se cuvine. M am plâns de nenumărate ori despre asta, iar ultima oară am fost amenințat cu destulă violență. Acuma, nu știu dacă asta e drept și corect, și cred că nici Gestapo ul nu știe, fiind preocupat, cum ați spus, să ne apere interesele. Soldaților care luptă pentru Führer ar trebui să li se permită să și ceară drepturile fără a fi amenințați. Ce ar spune Führer ul dacă ar ajunge să afle despre asta? Uitați vă ce cizme port! Porta își ridică laba enormă și i o arătă. A trebuit să mi le cumpăr singur.
Schluckbebier le privi cu un amestec de scârbă și curiozitate. Evident, nu erau cizme regulamentare de armată și nu fuseseră fabricate în cel de al Treilea Reich. Din fundul încăperii, Hauptfeldwebel Hoffmann zâmbi nerăbdător. Se părea că de data asta Porta împinsese lucrurile cam prea departe. Oricum, cine mai auzise de alocație de cizme?
— Cine a mai auzit de alocație de cizme? întrebă plictisit Schluckbebier.
— Dar scrie aici! Porta își băgă vesel o mână într un buzunar și scoase altă broșură. Capitolul 12, pagina 365, paragraful patru, rândul opt:
„Fiecare soldat, subofițer și ofițer care își procură singur cizmele va primi 12 pfeningi pe zi, care îi sunt acordați special pentru acest scop."
Porta surâse împăciuitor de jur împrejur. Fețele impenetrabile ale celor de la Gestapo începuseră să se contracteze nervos. Veniseră să facă lumină în problema importantă a furtului de cafea și Porta îi înecase în tâmpeniile lui. Și, din câte se părea, fără cale de ieșire.
— De când, zise disperat Schluckbebier. De când nu ți ai primit banii?
— A, cam de multișor, aș putea spune! Dar am ținut o evidență. La ora actuală mi se datorează 17 mărci și 24 de pfeningi. Și peste o oră o să fie 26 de pfeningi.
Hoffmann explodă pe neașteptate:
— Dar e ridicol! N am mai auzit în viața mea asemenea prostii! Ce Dumnezeu, bani pentru cizme! Noi suntem în război și pe tine te preocupă banii de cizme. Aș vrea să știu ce ar avea de spus Generalul von Choltitz despre asta!
— Și eu, domnule, recunoscu cinstit Porta. Din nefericire, aceste lucruri mărunte care ne preocupă pe noi, soldații de rând, nu sunt luate în seamă de autorități. Și poate că dumneavoastră vi se par neînsemnate, domnule, dar vă spun că pentru noi contează mult.
— Obergefreiter Porta, îți ordon aici și acum, să încetezi a mai plictisi pe toată lumea. Încă un cuvânt și voi fi obligat să fac ceva ce o să regretăm amândoi — iar tu mai mult decât mine. Răbdarea mea are o limită — și de data asta vorbesc în numele Armatei, nu al Gestapo ului!
Schluckbebier se răsuci și apucă o altă carafă cu apă. Bău lacom. Ei, da, în numele Armatei! Și cine credeau ăștia de la Armată că sunt? Cel de al Treilea Reich ar fi într o stare de adevărată anarhie, dacă Armata ar prelua conducerea. Termină de băut și mai privi puțin de jur împrejur..
— E timpul să dea lovitura, mormăi Micuțul.
— Scuzați mă, domnule, zise Porta cu umilință către Hoffmann, dar știați că unui ofițer îi este interzis să amenințe sau să intimideze un inferior, când acesta își face plângerea? Asta poate avea urmări serioase domnule. Citeam chiar ieri... Am notat pe aici, pe undeva... Pagina 42, aliniatul 3 din Regulament. Semnat de un locotenent colonel din Statul maior al generalului Reibert. M am gândit că e de datoria mea să vă spun, domnule.
Hoffmann se întoarse, roșu de furie. Vedeam cum își încleștează pumnii și îi descleștează și mi era mila de el. Îmi venea și mie să l pocnesc pe Porta numai când îi auzeam vocea aia mieroasă și umilă.
Schluckbebier era între ciocan și nicovală. Evident, era plictisitor că acest Obergefreiter, cam papă lapte, trebuia să l facă să și piardă timpul în felul ăsta. Pe de altă parte, era de netăgăduit că omul cunoștea Regulamentul din scoarță n scoarță, știa care i sunt drepturile și nu spusese însuși Adolf că există o singură lege pentru toți, de la cei din urmă soldați până la cei mai înalți în grad?
În partea opusă a încăperii, locotenentul Löwe își îndrepta țanțoș spatele cu un surâs de imensă satisfacție. Porta îl supusese de nenumărate ori aceluiași tratament, iar acum era foarte amuzat să i vadă pe alții suportându l.
— Obergefreiter, zise Schluckbebier pe un ton plăcut și prietenos, ai o evidență a banilor care ți se datorează?
— Bineînțeles că am! zise Porta cu indignare.
Hoffmann se răsuci.
— Dar asta i o minciună! O minciună gogonată! Cretinul ăsta nu i în stare nici măcar să și scrie corect numele, ce să mâi vorbim de ținerea unei evidențe! Cât despre cizmele pe care le poartă, vă spun eu de unde le are... le a furat, așa cum fură totul! Și acum încearcă să le pună pe toate în cârca Armatei! Vă spun eu!
Hoffmann se plimba cu pași mari, nervos.
— Pe ăsta îl urmăresc de trei ani. E un psihopat, un escroc și un ordinar! Puteți fi siguri că el și nu altul a furat cafeaua! Ar trebui arestat imediat, este o rușine pentru Armată.
Locotenentul Löwe izbucni într un râs plin de satisfacție și, după el, căpitanul Gickel de la Compania I. Încet încet, râsul deveni molipsitor și curând întreaga încăpere se zguduia de hohote. Porta zâmbi și și pocni călcâiele, șmecherește.
— Herr Kriminalrat, îmi acordați pemisiunea să mă apăr împotriva acestor acuzații calomnioase?
Schluckbebier ridică o sprânceană.
— Bineînțeles, e dreptul dumitale. Și poate că ai și niște martori pe care să i chemi.
— Atunci, să încep!
Hoffmann se apropie de semicercul nostru de scaune și l arătă cu degetul pe Micuțul.
— Kreutzfeldt!
Fără îndoială că se simțea în siguranță cu un bufon ca Micuțul.
— Nu uita că te afli sub jurământ, omule, așa că nu încerca să mă minți! A furat sau nu, idiotul ăsta, cizmele pe care le poartă, de la un soldat american mort? Și întâmplător, e o mare crimă să jefuiești cadavre!
— Sunt sigur că Obergefreiter Porta n ar jefui nicicând un cadavru, zise Micuțul, arătându se foarte mirat. În orice caz, nu l am văzut niciodată jefuind vreunul. Cât despre cizme, știu că le a cumpărat de la un sergent major din Regimentul 177 Infanterie, în ziua când au dat foc depozitului.
Micuțul se așeză la loc, foarte mulțumit de sine. Hoffmann își mușcă buza de jos.
— Astea sunt numai minciuni și știi foarte bine!
Perfect calm, Porta scoase alte hârtii dintr un buzunar, căută printre ele și alese o chitanță semnată de Stabszahlmeister Bauser, din Regimentul 177 Infanterie. Schluckbebier mai bău niște apă.
— Obergefreiter Porta, s ar părea că ți se datorează — cât spuneai — 17 mărci și 24 de pfeningi.
— Aproape 36 de pfeningi, îl corectă Porta. Din principiu, îmi place să am o evidență clară a tuturor lucrurilor, adăugă el pe un ton evlavios.
— Foarte bine. Schluckbebier făcu un semn cu capul către Hoffmann. O să ai grijă ca acest om să fie plătit numaidecât, Hauptfeldwebel? Și e mai bine ca toate astea să rămână între noi. Nu vrem să producem necazuri mai sus, nu i așa?
— Am să i dau eu însumi banii! izbucni Hoffmann, aruncând în Porta cu un pumn de monezi.
Schluckbebier se aplecă în față zâmbind.
— Mai ai și alte reclamații de făcut, Obergefreiter?
— Da, nenumărate, zise Porta cu franchețe. Dar n aș vrea să vă mai necăjesc cu ele acum, Herr Kriminalrat. Știu că aveți lucruri mai importante de făcut — și, oricum, suntem în război, nu?
— Ce ipocrizie! mormăi Hoffmann.
Schluckbebier se mai gândi puțin — fără îndoială întrebându se dacă ar putea reveni la problema acută a cafelei, cum ar putea stabili vinovăția de netăgăduit a lui Porta și în același timp cum s ar putea învoi cu el să închidă ochii în schimbul a jumătate din pradă. Zece saci de cafea! Însemna o avere și chiar jumătate din ea ar fi făcut aproape suportabil cel de al cincilea an de război. Evident însă, Porta nu era atât de prost pe cât părea. Era destul de viclean și avea cu siguranță un puternic simț de autoconservare, așa că trebuia să trateze problema cu grijă.
— În legătură cu cafeaua aia, începu Schluckbebier după ce se hotărî. Nu mi place că trebuie să revin la subiect, dar ai fost acuzat că ai furat o, Obergefreiter.
— Vai, da, așa este, recunoscu Porta, aruncând o privire de reproș către Hoffmann, aș vrea să vă pot ajuta, Herr Kriminalrat. Din păcate, nu știu nimic despre cafea. Știți, eu nu beau niciodată așa ceva.
În acel moment, în timp ce Hoffmann căsca din nou gura la auzul unei asemenea enormități spuse de Porta, ușa se deschise brusc și Feldwebel Winkelmann, care avea în grijă depozitul, năvăli în încăpere.
— Herr Oberinspektor! se îndreptă alergând către Schluckbebier, agitându și brațele. Vești bune, Herr Oberinspektor! Tocmai am controlat din nou sacii de cafea și nu lipsește nici unul!
— Poftim?! icni Schluckbebier cu răsuflarea tăiată.
— Sunt toți, nu lipsește nici unul, întări Feldwebel ul plin de fericire. Sacii care nu se găseau fuseseră lăsați în spatele grămezilor de orz. N ar fi trebuit să se afle acolo, în mod normal nimeni nu s ar fi gândit să i caute în locul ăla. Oamenii mi au dat ideea să mă uit după rafturi, Herr Oberinspektor. Nu prea sunt atenți. Toate sunt amestecate, nu există nici un fel de ordine. Uneori nici nu știu cum să mă mai descurc. Știți, se mai întâmplă și lucruri de astea, dacă n am oameni care să facă treabă ca lumea.
Schluckbebier își încleștă fălcile. Își făcuse deja socoteala că va avea cinci saci de cafea. Așa că, oricum ai fi privit lucrurile, tot de un furt era vorba.
— Dar e ridicol! declară Hoffmann, nerăbdător. Minți, Winkelmann! Știi foarte bine că am numărat sacii ăia împreună și am controlat toate rafturile.
Schluckbebier, Hoffmann, alți doi în haine de piele și Feldwebel ul se încolonară solemn și se îndreptară către depozit. Șaptesprezece saci de cafea braziliană, marcați cu ștampila regulamentară a armatei, stăteau aliniați unul lângă altul. Fiecare sac fu desfăcut și conținutul trecu cu grijă prin fața nărilor care adulmecau lacom. Fiecare sac conținea, fără nici o urmă de îndoială, cea mai pură cafea naturală.
Lui Hoffmann îi era clar că Feldwebel ul o scosese la capăt într un fel sau altul, dar îi era peste putință să afle cum reușise. Pentru o clipă, crezu că lucrase în combinație cu Porta, dar alungă scârbit acest gând. Porta era destul de priceput la șterpelit din stocurile armatei, ca să mizeze pe ajutorul unui amator ca Winkelmann.
— Se pare, zise în silă Hoffmann, că ne am înșelat în privința cafelei...
— Ha! Schluckbebier își îndesă pălăria peste ochi. Așa am ajuns! Rapoarte false, treabă de mântuială, pierdere de timp zadarnică a Gestapoului... Ai să găsești la paragraful 309. Și ăsta nu i un delict minor, Hauptfeldwebel. Ai putea avea necazuri serioase. Da, da, necazuri foarte serioase.
Unii dintre acoliții lui începuseră să zăngăne cătușele în buzunar. Întregul grup, mai puțin Winkelmann, se întoarse încet în sala de mese. Hoffmann căzuse pe gânduri, dar părea mai degrabă preocupat decât îngrijorat. Mă întrebam ce mai pune la cale creierul lui bolnav...
— Obersekretär, zise el deodată, dacă tot sunteți aici și ca să nu pierdeți timpul în întregime, aș vrea să solicit o anchetă în legătură cu un incident care a avut loc acum trei ani și în care a fost implicată Compania a 5 a din Regimentul 27 Tancuri, Plutonul 2, Grupa I a. Îi acuz aici de înaltă trădare, refuz de a îndeplini ordinele și lașitate în fața inamicului... Printre altele, adăugă el amenințător.
Schluckbebier se încruntă.
— Poți dovedi o asemenea acuzație?
— Desigur, zise Hoffmann.
Era o întâmplare de care ne aminteam cu toții. Două Tiger uri se defectaseră chiar în fața liniilor inamice. Fuseseră abandonate, dar un colonel mai „omenos" din cartierul general al statului major dăduse ordin să fie recuperate. Locotenentul Löwe, care știa prea bine câte vieți ar fi costat salvarea tancurilor, a refuzat clar să îndeplinească ordinul. Între cei doi ofițeri izbucnise o ceartă violentă, căreia îi pusese brusc capăt o grenadă ce explodase în fața colonelului. Porta fusese suficient de nedelicat ca să l apuce râsul la vederea cadavrului ofițerului, drept care, exasperat, Löwe îl pocnise peste față. Nu se născuseră nici un fel de resentimente între el și Porta, la care disciplina lăsa frecvent de dorit și înghițise palmele pur și simplu, dar întreaga întâmplare ajunsese la urechile lui Hoffmann și era clar că de atunci o ținuse în el, în așteptarea unui moment favorabil.
Existau două capete de acuzare: refuzul de a îndeplini ordinele și lovirea unui Obergefreiter de către un ofițer. Ocazia se ivise și Hoffmann voia s o folosească la maximum.
Schluckbebier asculta toată istoria cu un interes crescând. Aparținea acelei categorii de oameni care nu puteau suferi ofițerii, și mai ales pe aceia care luptaseră în prima linie. Așa că asta era o ocazie și pentru el, nu numai pentru Hoffmann. Problema era serioasă și dacă acuzația putea fi dovedită, asta putea duce ușor la o avansare pentru cei care o scoteau la lumină. Strict vorbind, problema nu era de competența lui Schluckbebier, ci mai degrabă a Feldgendarmeriei, dar se putea aranja.
Se întoarse către locotenentul Löwe, care stătea în apropiere, palid și nervos.
— Este adevărat, locotenente?
Urmă o pauză. Așteptam neliniștiți răspunsul lui Löwe. Era el ofițer, dar noi eram cu toții de partea lui.
— Da, zise Löwe, pe un ton foarte grav.
Schluckbebier își exprimă surpriza și oroarea.
— Cum, ai lovit un subordonat? Dumneata, un ofițer? Să ridici mâna asupra unuia din oamenii dumitale? Și ai tupeul să stai aici și să recunoști asta?
O ținu așa, pe același ton, aproape zece minute. Atinse toate culmile și octavele mirării. Trase aer în piept și cu forțe proaspete continuă discursul într un crescendo de furie isterică, împroșcând o ploaie de invective profund disprețuitoare la adresa ofițerilor, în general și a lui Löwe, în special. Pe la jumătate, Porta se ridică și deschise gura ca să vorbească, dar Schluckbebier era tocmai în culmea cuvântării lui înfocate și îi trebuiră mai multe minute ca să și poată regla respirația.
— Herr Kriminalrat, începu Porta, cu vocea aceea oribilă, lipicioasă, pe care o folosea în astfel de ocazii, tot ceea ce spuneți dumneavoastră e de un bun simț elementar. Sunt întru totul de acord. Toți ofițerii sunt niște porci și ar trebui spânzurați.
Peste fața lui Schluckbebier trecu o expresie vecină cu teama. Chiar spusese el asta? Era adevărat, desigur, dar poate că nu trebuia să fi mers atât de departe. Putea fi periculos.
Porta se lovi teatral peste piept, însoțindu și gestul de cuvintele „Gott mit Uns".
— Numai bunul Dumnezeu, zise el pios, veghează asupra soldatului de rând. Ofițerii pot să se poarte cum vor ei, știind că tot nu se află mai departe. Asta o știm și noi, soldații. Măcar de ar afla Führer ul!... Dar sunt sigur că veți putea să i strecurați la ureche o vorbă, acum când știți și dvs. cum stau cu adevărat lucrurile, Herr Kriminalrat. O vorbă de a dumneavoastră ar avea mare influență.
Bietului Löwe nu i venea să creadă, că tocmai Porta putea pleda astfel împotriva lui. Nu erau ei doi tocmai prieteni, dar existase întotdeauna între ei o înțelegere, o anumită simpatie și chiar respect.
— Eu unul am primit destule bobârnace de la superiorii mei, continuă Porta. De obicei, le accept ca făcând parte din serviciul în armată. Dar atunci, când cu întâmplarea de care v a spus Hauptfeldwebel ul am văzut roșu în fața ochilor. Asta recunosc. Ca să vă spun adevărul, eram atât de furios ca am spus toată povestea unor prieteni pe care i am în G.G.S.A. Totul s a lămurit demult.
— Un moment, Obergefreiter! Schluckbebier întinse o mână tremurândă către carafa goală. Spui că s au ocupat de asta cei de la G.G.S.A?
— Chiar așa, zise Porta.
Fața roșie de țăran sănătos a lui Schluckbebier deveni palidă. Toată lumea știa că G.G.S.A. Însemna „Geheimes Gericht der Soldaten und Arbeiten" (Administrația Secretă a Justiției pentru Soldați și Muncitori). Era un tribunal unde orice soldat sau muncitor, oricât de umil, putea să și depună reclamația și să fie sigur că o să i se facă dreptate. Era o organizație puternică și poate singura de care se temea chiar și Gestapo ul.
Din nefericire pentru liniștea lui, Schluckbebier n avea de unde să știe dacă Porta făcuse sau nu reclamația. Dacă da, atunci el, Schluckbebier, spusese deja prea multe ca să mai fie în siguranță. Iar dacă nu, era clar că nu va ști niciodată, pentru că nu și putea permite riscul de a cerceta. Oricât de mică ar fi fost posibilitatea amestecului G.G.S.A. ului în această poveste, era mai bine să te ții deoparte și să nu te bagi singur în laț...
Schluckbebier începu să și îngrămădească talmeș balmeș hârtiile în servieta de piele.
— Foarte bine, zise el aspru. Am să fac raportul. Îl privi amenințător pe Hoffmann. Data viitoare când mai vii la Gestapo cu povești despre evrei și bișniță și cafea furată, să te asiguri mai întâi că ai dovezi, altfel dai de bucluc. Acum ai avut noroc. Te lăsăm în pace. Dar să nu crezi c o să se mai întâmple — și mai ales, să nu crezi c o să uităm. Raportul meu o să fie acolo la dosar și nu te scăpăm din ochi. Bun. Făcu semn din cap. Acum, goliți încăperea. Toată lumea să iasă. Tu — Obergefreiter — tu stai pe loc! Vreau să ți vorbesc.
Camera se goli mult mai iute decât se umpluse. Schluckbebier puse o mână binevoitoare pe umărul lui Porta.
— Ia spune mi, pe cine cunoști de la Geheimes Gericht? întrebă el, luându l cu binișorul.
— Strict secret, rânji Porta. Numele astea prețuiesc mai mult decât viața mea.
— Ei, haide, haide, încercă Schluckbebier cu un râs forțat. Neoficial!
— Oficial sau neoficial, e strict secret.
— Hm! Schluckbebier îl privi o clipă, pe urmă se hotărî. Hai cu mine la cantină. Avem ceva de discutat.
Abia mai târziu am aflat de slabele încercări ale lui Schluckbebier 216
de a descoperi adevărul.
— Am și eu prieteni la Geheimes Gericht, începu el simulând indiferența. Eram curios dacă i cunoști.
— S ar putea, zise Porta. Vă duceți des pe la ei? Probabil c o să ne întâlnim acolo zilele astea.
— Tot ce se poate, confirmă Schluckbebier, iar Porta observă că începuse să respire cam greu.
Se așternu tăcerea. Porta continua să și păstreze rânjetul, iar Schluckbebier își storcea creierii să găsească o nouă metodă de a l aborda.
— Încă o cafea? încercă el în cele din urmă.
— De ce nu, aprobă Porta. Se pare că e la modă la ora actuală.
— Parcă spuneai că nu bei niciodată?...
— M am gândit să încerc, ca să văd ce am pierdut atâția ani.
Schluckbebier așteptă până li se puseră în față alte cafele, pe urmă se aplecă peste masă cu un zâmbet tainic.
— Acum, hai să vorbim ca de la bărbat la bărbat, camarade! Unde ai ascuns marfa?
— Marfa? făcu Porta.
— Ei, știi ce vreau să spun. Cafeaua!
— Ah... da. Da. Acum vin de acasă. Porta clătină din cap abordând din nou mina lui imbecilă. Cafeaua! Sigur că da!
— Am prieteni, zise Schluckbebier, care ar plăti bine pentru cafea naturală.
— Ce mult aș vrea să fi avut niște cafea ca să le o pot oferi, zise Porta îndurerat. Dar în caz că găsesc vreodată, unde pot da de prietenii dumneavoastră?
— Nu e nevoie să știi cum îi cheamă, dar ai cuvântul meu că ți ar plăti cum trebuie... Juma juma și încheiem târgul. Ce zici?
— Cred că glumiți! Și zece la sută e mult.
— Să zicem douăzeci. Prietenii mei sunt persoane influente. N ai avea decât de câștigat dacă facem afacerea.
Porta se gândi puțin.
— Hai, șaptesprezece.
— Șaptesprezece? Schluckbebier își schimbă deodată mina zâmbitoare cu o mutră ca la Gestapo — frunte brăzdată, ochi îngustați, gură strâmbată într un rânjet sinistru. Te comporți prostește, prietene. Nu ți dai seama că puterea oamenilor influenți poate acționa în două feluri — ori în avantajul tău, ori împotriva ta, în funcție de serviciile pe care le aduci. Doar nu vrem să i supărăm, nu i așa?
Porta se ridică fără o vorbă. Dădu pe gât cafeaua, își strânse centura și se întoarse să plece. Schluckbebier incepu să se agite după el.
— Dar, băiete dragă, nu trebuie să te superi! Poate tonul meu te a iritat? Crede mă că n am vrut decât să glumesc!
— Știu eu mai bine ca oricine ce i aia o glumă, zise Porta cu demnitate. Bunicul meu a fost clovn celebru, și un patriot pe deasupra. Obișnuia să și încânte spectatorii cu o spirală vopsită în culorile naționale, pe care o învârtea cu dosul. Așa că, vedeți, am și eu simțul umorului. Dar pur și simplu n am putut să gust gluma dumneavoastră. Prea suna a amenințare ca să mai fie și amuzantă.
— Bine, dar ascultă! Schluckbebier se apropie de Porta și îi șopti la ureche. Știu sigur că unul dintre ofițerii de ordonanță ai generalului von Choltitz caută cafea... Și nu pentru el, știi! Chiar pentru general în persoană!
— Doar nu vreți să spuneți că ar trebui acum să mărșăluiesc până la von Choltitz cu un sac de cafea sub braț?
— Nu, nu, sigur că nu! Mă descurc eu cu lucrurile astea. Aș aranja în așa fel, încât să nu fie nevoie să intrăm în contact cu generalul. E înconjurat de spionii de la organizația internațională a evreilor și e o treabă periculoasă să l abordezi, dacă nu știi drumul prin toată țesătura asta.
— Cunoști pe cineva care știe? întrebă glumind Porta.
— Noi, Gestapo ul, știm totul... Ei, și acum Schluckbebier îl luă de braț pe Porta și ieșiră împreună — ce zici, rămâne la șaptesprezece la sută?
Târgul s a făcut în aceeași seară. Ne întâlnirăm cu toții la un pahar în bucătăria hotelului Meurice și bineînțeles că îl invitarăm și Schluckbebier.
— Ia spune mi, zise Porta, zici că ești om cult?
— Cult? Sigur că sunt un om cult! Doar nu crezi că ajungeam într o asemenea poziție fără o cultură solidă la bază.
— Habar n am. Dar dacă zici că ai cultură, poate ne ajuți să lămurim o mică problemă.
— Am să ncerc, promise cu emfază Schluckbebier. Care i problema?
— E că vrem să știm cum îl chema pe porcul lui Odin, zise Porta.
— Porcul lui Odin? Ce e cu toate prostiile astea despre porci? întrebă Schluckbebier. E pentru a patra oară azi că mă întreabă cineva de porci.
— Toată chestia e, zise Porta, știi sau nu știi?
Așteptam cu răsuflarea tăiată ca tipul de la Gestapo să și etaleze cultura în fața noastră. Și tot așteptarăm până ce isprăvirăm aerul din plămâni. În cele din urmă, Schluckbebier își scutură capul:
— E ceva ciudat, recunoscu el, că până și eu, cu toată cultura și educația mea, nu mi pot aminti numele acelui porc nenorocit!




CAPITOLUL CINCISPREZECE

Garda de la lagărul de tranzit cunoscut sub numele de La Rolande, de lângă Beaune, era formată din oameni care în general se credeau capabili de sentimente de milă. Mai cu seamă unul dintre ei, Unterscharführer Kurt Reimling, zicea că înțelege prea bine tulburările psihice ale prizonierilor săi; ba, mai mult, că ajunsese până acolo încât le împărțea cu ei.
— Ucide mă împreună cu copiii mei! se rugă de el într o zi o mamă evreică.
Avea trei copii mici și în momentul execuției gărzile voiseră să i despartă. Reimling contramandă ordinul. Mama și copiii rămaseră împreună până la sfârșit, iar el execută întâi copiii, repede și ușor, ca femeia să poată vedea cu ochii ei că nu suferă. Reimling era un adevărat maestru în mânuirea revolverului.
Unii dintre S.S. iști afirmau că victimele lor chiar le mulțumeau pentru suferințele oferite. Oberscharführer Carl Neubourg, care conducea lagărul de la Drancy, era unul dintre aceștia. Umanitarismul și bunătatea inimii sale în determinaseră să meargă până acolo, încât să permită unei familii de evrei de a sărbători Kaddisch ul (rugăciunea pentru morți) înainte de a i sili pe membrii săi să se spânzure singuri, fiecare în prezența tuturor celorlalți. Cu toate acestea, generozitatea sa putea să l coste scump. Dacă autoritățile ar fi descoperit, ar fi avut de plătit cu trei zile de izolare forțată și interdicția de promovare timp de șase luni.
Dar, în general, ofițerii închisorii erau gata să și primească pedeapsa maximă pentru încălcarea regulamentului.
Nu era de mirare că victimele le erau recunoscătoare.

O NOAPTE LA PARIS

Armele ne fuseseră oferite printr un agent dublu numit „Șobolanul", care era membru în comitetul de primire a celor parașutați în Franța. Depozitul se afla într o fabrică părăsită din spatele Gării de Nord. Ne întâlnirăm cu Șobolanul în stradă, iar el ne conduse înăuntru și ne arătă trei rafturi pline cu arme.
— Sunt toate de cea mai bună calitate, ne asigură el. Trimise chiar de Churchill.
Înaintarăm ca să ne uităm. Chiar atunci ușa se deschise și trei inși năvăliră înăuntru, fiecare din ei cu o mână îndesată în buzunarul drept al trendului. Rămaseră în fața ușii, cu ochii la armele din spatele nostru.
— Parașutate? întrebă unul dintre ei, mai mult către Șobolan decât către noi.
— Parola, aruncă Porta. Dacă vă e dragă viața și vreți să vă mai bucurați de ea, scoateți mâinile din buzunare... Înțelegeți ce vreau să spun?
Cei trei se întoarseră către el.
— Ne ameninți? întrebă unul din ei,
— Nu neapărat. Depinde cum vă purtați.
— Astea sunt arme furate. Vă dați seama? Vă dați seama ce li se întâmplă celor cu arme furate?
— Nu prea, zise Porta. Încearcă să iei una și poate ne lămurim.
— Nu vă mai bateți capul!
Vocea venea de la ușă. Günther, care rămăsese afară, tocmai în acest scop, îi urmase pe cei trei înăuntru. Avea un pistol mitralieră rusesc.
— Faceți ce vi se spune și scoateți mâinile alea din buzunare, pe urmă mai vorbim.
— Nu prea bine lucrat, remarcă liniștit Legionarul în timp ce le lua Colt urile. Am impresia că sunteți amatori. Oricum, nu asta contează. Să trecem la afaceri. Făcu semn cu mâna către arme. Aveți de făcut vreo ofertă pentru grămăjoara asta?
Cel mai tânăr dintre ei ridică din umeri.
— Da, avem într adevăr nevoie de arme. Am vrea să vi le cumpărăm. Dar nu suntem chiar atât de proști încât să purtăm la noi bani mulți. Unul dintre ai voștri să meargă cu noi și ajungem la o înțelegere.
— Unul dintre ai noștri? Legionarul râse. Păi, de ce nu toți?
— Ar fi periculos.
— Pentru cine?
— Un grup mare atrage atenția, protestă tânărul.
— Dar înseamnă mai multă siguranță, i o întoarse iute Legionarul. Hai să nu mai pierdem timpul cu argumente, prieteni! Noi avem armele, voi le vreți... Noi punem condițiile, O.K.?
— Dar nu sunt ale voastre!
Legionarul ridică o sprânceană.
— Cine spune că nu sunt?
— Dar au fost parașutate de englezi.
— Și ce i cu asta? Cine le are? Voi sau noi? Noi. Așa că, ce puteți să faceți?
Pentru o clipă părură furioși, dar Legionarul clătină din cap zâmbind.
— Lăsați o baltă, băieți! Nu merită să vă riscați viața, odată ce v ați încurcat cu Armata germană. Dacă avem chef, vă tragem un glonte în cap și nimeni n o să ne întrebe de ce. Nu că am vrea asta, adăugă el mărinimos, dacă știți să vă purtați.
Tânărul ridică din umeri.
— Bine, asta e situația. Credeam că e vorba de vreo bișnițăreală. Dacă știam cu cine avem de a face, nu veneam noi aici, Cât vreți pe marfa asta?
Porta spuse imediat prețul, care îmi păru chiar și mie exorbitant. Omul îl privi scârbit.
— Ascultă, puteți voi să fiți Armata germană, dar la prețul ăsta găsim arme oriunde în Paris!
— Dacă alții le vând tot la prețul ăsta, atunci de ce să le lăsăm noi mai ieftin?
Urmă o pauză. La urma urmei, mă gândeam, poate că nici nu era o sumă exagerată. Doar ne riscasem pielea pentru asta.
— Hai, să nu ne mai batem capul, zise în cele din urmă Legionarul, plictisit la culme. De ce mai pierdem timpul? Putem să vindem grămada asta oriunde și oricând.
— Și ce facem cu ăștia trei? întrebă Micuțul.
— Îi încuiem jos, sugeră Barcelona. Pot să putrezească acolo până s o termina războiul.
Unul dintre ei ridică mâna.
— Un moment. Jucați tare, iar noi n avem cum să vă ținem piept. Putem să facem rost de bani. Avem pentru zece arme Sten, cu câte o mie de cartușe, și zece revolvere. O.K.?
— O.K., zise Legionarul. Unul dintre voi să se ducă după bani iar ceilalți doi rămân aici până se întoarce.
— Tu. Günther făcu semn cu P.M. ul către unul dintre ei. Și vezi să nu stai toată noaptea.
— Cât timp să ți dăm? zise Barcelona.
— Un sfert de oră mi ajunge. Cu puțin noroc, mă întorc în zece minute. Îmi trebuie, să zicem, douăzeci de minute cu totul.
— E n regulă, zise Günther. Ai cinci minute. Și vezi, nu încerca vreo șmecherie, dacă vrei ca prietenii tăi să mai trăiască.
— Doar nu sunt nebun!
Günther îi dădu drumul să plece. Micuțul pregătise deja două cabluri de sârmă cu noduri marinărești. Barcelona așezase două scaune într un colț. Cei doi ostateci fură așezați pe ele, cu mâinile legate la spate și cu cablurile trecute peste cap și în jurul gâtului. Cea mai mică mișcare ar fi fost de ajuns ca să i sugrume.
Așteptam. Nici nu trecură zece minute, că omul se întoarse gâfâind. Avea două serviete pline cu bancnote și Porta se și repezi la ele.
— Aveți aici toți banii, zise omul cu acreală. Acum, dați ne armele.
Eliberarăm pe cei doi ostateci și i urmărirăm în timp ce inspectau rafturile, alegându și cele zece arme Sten și revolverele. Treptat atmosfera se mai destinse. Aleseră armele și le ascunseră în spatele unui triciclu vechi pe care l foloseau pentru transport. Plecarăm împreună să bem ceva la cel mai apropiat bistro, ca să mai discutăm problema grenadelor de mână. Din câte înțelegeam, aveau nevoie de aceste grenade mai mult decât orice. Șobolanul zicea că știe unde ar putea face rost, așa că peste o jumătate de oră ne urcarăm cu toții într un camion vechi, marcat cu literele W.L. (Wehrmacht Luftwaffe), pe care tot el îl adusese.
Aveam mitralierele la îndemână și eram pregătiți să le folosim la prima provocare. Eram în război, propriul nostru război care făcea parte dintr unul mai mare, și nu voiam să ne asumăm riscuri inutile. Un vehicul amfibie cu patru polițiști se ținu după noi o vreme, dar în cele din urmă hotărâră că jocul nu merita osteneala și mașina dispăru la o intersecție.
Porta opri camionul într o parcare, în fața unui bloc vechi. Am coborât aruncând o privire scurtă prin jur, am apăsat butonul care deschidea ușa de la intrare și am urcat scările din patru n patru trepte, în liniște și foarte rapid. Ajunși în fața apartamentului, Porta ciocăni tare în ușă.
— Cine e?
— Adolf și Poliția Secretă! Deschideți sau spargem ușa.
Urmă un moment de tăcere. Apoi, ușa se crăpă încet, cu precauție. Imediat, Porta își vârî un bocanc în deschizătură. În fața noastră stătea un Feldwebel al Feldgendarmeriei.
— Ia te uită! zise el sarcastic. Poliția secretă, ai? Asta se cheamă o glumă, așa trebuie s o iau, nu?...
— Ia o exact cum e, zise Porta. Și poftim încă o glumă... Apăsă țeava puștii în pieptul Feldwebel ului. Haide, mâinile sus, n avem timp să stăm aici toată noaptea.
Omul își ridică fără grabă mâinile.
— Asta o să te coste viața, Obergefreiter. Cred că ți dai seama.
— Nu ți mai face atâtea griji. Eu nu mi fac.
Porta îl împinse din fața ușii. Ceilalți îl urmarăm, năvălind înăuntru și aproape umplurăm cămăruța. Porta se întoarse și l lovi pe Feldwebel în burtă. Omul icni și se prăvăli, iar Porta îl împinse pe un scaun. Camera era luminată de un singur bec slab. Podeaua n avea covor, iar în mijlocul încăperii se afla o ladă mare cu muniție, înconjurată de un morman de arme. Deasupra mormanului clocea un individ care purta haina de piele cenușie și pălăria Gestapo ului. Într un colț al camerei erau patru inși cu fețele întoarse la perete, păziți de un alt polițist. Cel de al doilea Feldwebel bea bere, tolănit într un scaun. Sări ca ars când năvălirăm înăuntru, dar noi aveam avantajul numeric și al surprizei.
— Mâinile sus! comandă scurt Porta.
Omul în haină de piele se execută imediat. Feldgendarmul care păzea prizonierii ezită și trebui să fie "încurajat" de stiletul Legionarului, ce i fulgeră pe lângă urechi și l îngrămădi în perete.
— O.K., zise Porta. Acum hai să ne jucăm de a scaunele muzicale... Voi patru — dintr o lovitură, Feldwebel ul zbură în celălalt colț al camerei — schimbați locurile cu ceilalți patru. Nasurile la perete și un glonț prin cap la cea mai mică mișcare.
Se făcu schimbul. Cei patru civili se holbau zăpăciți, întrebându se dacă fuseseră salvați sau doar scoși de pe frigare ca să fie aruncați în foc.
— Mai sunt alte gângănii de astea pe aici? întrebă Porta arătând cu, capul spre fereastră.
— Mai mult ca sigur, zise Gregor. Mă duc să controlez.
Günther se așeză pe cel mai apropiat scaun și eliberă pârghia de siguranță a P.M. ului.
— Ce făceați voi aici? întrebă Porta pe cei trei polițiști care stăteau cu nasurile lipite de perete.
Tăcere.
— Păi, veniseră să ne aresteze, zise vesel unul dintre foștii prizonieri. Era un francez mărunțel, negricios și slab, cu ochi strălucitori. O secundă dacă mai trecea, și n am mai fi fost decât o murdărie pe perete.
Micuțul se căută prin buzunare și scoase la iveală cablul de oțel.
— Vreți să vă scap de ei?
— Un moment. Francezul îl opri ridicând o mână. Trebuie să aflăm cine le a spus de locul ăsta. Cineva i a trimis la sigur, ne așteptau aici când am ajuns.
— Bine. Günther traversă încăperea spre agentul Gestapo ului și i înfipse țeava puștii în spate. Aflăm noi repede... Cum te cheamă, șoricelule?
— Breuer, veni țâfnos răspunsul. Max Breuer, Kriminalobersecretär.
— Atunci, pregătește te să spui tot, Max Breuer. Ce le ai făcut tu altora o să ți facă ție alții... să vedem cât poți să reziști!
— O să ne distrăm, zise vesel Micuțul.
Se duse la bucătărie și umplu o găleată de la chiuvetă.
— Mai întâi o să jucăm jocul cu apa, zise el.
Îl apucă pe Kriminalobersecretär ca pe o păpușă de paie, îl forță să se așeze în genunchi și i vârî capul în găleata cu apă. Îl ținu zdravăn până când, treptat, omul încetă să se mai zbată.
Micuțul îl scoase și așteptarăm să și revină. Începu să vomite pe el și pe urmă rămase cu ochii plini de sânge țintă la noi. Francezul se aplecă iute către el și întrebarea căzu ca o lovitură.
— Cum ai aflat unde suntem?
Nici un răspuns. Repetă întrebarea. Omul închise ochi și nu scoase o vorbă.
— Cum ai aflat unde suntem?
Francezul îl lovi puternic în pântece, dar se vede că nu calculase bine distanța, căci dăduse prea tare și omul leșină din nou.
— Nu prea ai tehnică, zise nemulțumit Legionarul. Încă una din asta și o să pice mort înainte să scoți ceva de la el.
Cu veșnica lui țigară în colțul gurii, Legionarul se aplecă asupra Kriminalobersecretär ului și i turnă apă rece peste față. Ochii însângerați clipiră și se deschiseră din nou.
— O.K., zise Legionarul! Așa mai merge. Acum mă auzi?
Omul răspunse cu un gest slab.
— Cine ți a dat ancheta asta? întrebă Legionarul. Te sfătuiesc să vorbești, pentru că, deși nu mi place să folosesc violența, mă tem că răbdarea mea se apropie de limită și ți s a pus deja aceeași întrebare de patru ori. Dacă nu mi răspunzi imediat, va trebui să încep prin a ți administra puțin din propriul tău medicament.
Tăcerea se prelungea. Așteptam cu toții, întuncați, până când în cele din urmă Legionarul oftă.
— Ei bine, cred că va fi o experiență interesantă pentru tine să te afli o dată pe post de primitor... Micuțule, ține i capul drept.
Încet, Legionarul își scoase țigara din gură și apropie vârful incandescent de nările omului. Se auzi un urlet și mirosul neplăcut de carne arsă umplu încăperea. Legionarul zâmbi.
— O dată... Imediat mai frigem și prin alte părți.
— Are dinți de aur? întrebă Porta.
— Și ce dacă are? se repezi Micuțul. Am și eu dreptul să i iau la fel ca și tine!
— Gura! Vă certați mai târziu.
Legionarul îi dădu pe amândoi la o parte. Cu o mișcare bruscă și sigură îi apucă mâna dreaptă și i răsuci un deget. Tresării la auzul pocniturii, iar omul urlă din nou și se prăbuși pe podea.
— Ei? zise blând Legionarul.
Nici un răspuns. Micuțul înaintă și i prinse o mână sub talpa cizmei. Începu să apese încet până când gemetele victimei umplură încăperea. Legionarul îi făcu un semn și Micuțul îi dădu drumul.
— Ce zici, Herr Breuer?
În cele din urmă, omul nu mai rezistă. Cu o voce slabă, el murmură numele unei fete și o adresă.
— Toate astea vă spun ceva? întrebă Legionarul, întorcându se către francezi.
Trei dintre ei făcură semne aprobative din cap, privind acuzator către al patrulea.
— Bineînțeles! E fata aia cu care ieșea Jacques. Îi spuneam întruna că nu trebuie să aibă încredere în ea. Acum știm sigur — și asta explică multe altele.
Deodată, unul dintre polițiști izbucni în râs. Micuțul zbieră la el și începu să l pocnească cu capul de perete. Bătrânul, care până atunci păstrase o tăcere gravă, înaintă și l trase de umăr.
— Pentru Dumnezeu, lasă l în pace! Să terminăm odată cu toată violența asta.
— Toate bune, protestă Porta, dar nu i putem lăsa așa, să alerge la cartierul general, nu?
— La dracu! strigă furios Bătrânul. Ce suntem noi, ucigași ordinari?
— Nici o grijă, că doar avem de a face cu niște sfinți! izbucni Porta. N am chef să mi risc pielea pentru gunoaiele astea ordinare.
Bătrânul părăsi brusc încăperea. Auzirăm ușa din față pocnind în urma lui, pe urmă pașii lui coborând scările. Așteptarăm cu toții nehotărâți, timp de câteva clipe, apoi, la un semn al Legionarului, îl urmarăm cu toții. Prizonierii rămaseră cu Günther și cei trei francezi. Abia ajunserăm în stradă, că se auziră focuri de armă. Mă simțeam ușurat că se terminase totul, dar eram bucuros că nu eu, ci Günther rămăsese să tragă în urma noastră.
Ne întâlnirăm cu toții ceva mai târziu într un bar de pe Bulevardul Saint Michel, ca să încheiem cel de al doilea târg din seara aceea, iar Porta își îndesă un maldăr de bancnote în buzunarul din interiorul vestonului, fără a se osteni să și ascundă satisfacția.
— Ce s a întâmplat până la urmă cu prizonierii noștri?
Günther ridică din umeri.
— I am îndesat într un dulap. Am încuiat ușa și am ieșit. Sunt acolo în siguranță până la sfârșitul războiului, dacă nu cumva vreunul mai grăbit n o să explodeze între timp.
— În ce mă privește, zise Bătrânul, m am săturat până peste cap de soiul ăsta de treburi. De acum încolo, pe mine să nu mai contați.
— Nici pe mine, zise Heide.
Bătrânul era, desigur, afectat de partea etică a lucrurilor. Heide se temea să nu și rateze cariera. Porta ridică din umeri.
— Cum vreți. Nu vă obligă nimeni. Și cu cât suntem mai puțini, cu atât ne rămâne mai mult. Cel puțin, așa văd eu lucrurile... Și cine le vede la fel, înseamnă că e de partea mea.
O parte dintre noi rămaseră cu francezii, iar restul se întoarseră la cazarmă. Plecară fără mine, căci aveam întâlnire cu Jacqueline în apartamentul ei de pe Avenue Kleber. Era acasă și mă aștepta. Dar era tristă și cam speriată.
— Toată nebunia asta, și crimele, îmi spuse ea. E mai rău ca oricând. Nimeni nu mai are încredere în nimeni. Oriunde te duci, auzi numai povești cu oameni care sunt împușcați pe stradă ori înjunghiați ori strangulați fără nici un motiv.
— Nu mai poate dura mult, zisei eu ca s o liniștesc. Războiul e pe sfârșite. Trupele noastre se retrag pe toate fronturile — chiar și aici, la Paris, mulți dintre șefi își fac bagajele.
I am povestit aventura noastră din noaptea trecută, cu afacerile la negru și împușcarea prizonierilor. Se înfioră și scutură din cap cu deznădejde.
— Vezi, ce ți spuneam eu? Parcă a înnebunit toată lumea. Chiar și tu. Să vinzi arme care vor fi folosite împotriva voastră! Arme care te pot ucide chiar pe tine, până la urmă! Ce sens au toate astea? Să ucizi oameni pentru bani, să i împuști, să omori așa, tot timpul; e un asemenea măcel încât viețile oamenilor nu mai au nici o valoare.
Îmi umplu paharul cu whisky, dispăru puțin în dormitor și se întoarse îmbrăcată într un chimono japonez. Se așeză lângă mine pe canapea.
— Știi ce am văzut ieri? Cum unii de ai voștri au dat foc unui olog pe stradă.
Am ridicat din umeri. Ce puteam să i răspund, sau ce puteam s o întreb? Cine mai știa sau cui îi mai păsa de ce oamenii se omorau între ei?
— Prietenii tăi nu mă plac, continuă ea. Crezi că or să mă ucidă?
— Dumnezeule din ceruri! zisei eu, șocat. De ce naiba să facă asta?
Zâmbi cu tristețe.
— Ce întrebare prostească! Oamenii nu mai au motive pentru care să ucidă. Pur și simplu ucid atunci când au chef. Și oricum, s ar putea ca prietenii tăi să aibă un motiv: tu mă iubești și eu te iubesc, iar oamenii îndrăgostiți pot fi periculoși.
Priveam gânditor la corpul ei suplu care se ghicea pe sub mătasea brodată a chimonpului. Avea privirea voalată și ochii întredeschiși și știam că e ușor amețită. Râse, își ridică picioarele pe canapea și le întise cât erau de lungi
— Hai să ne îmbătăm. Hai să ne facem criță... La urma urmei, ce dracu ne mai rămâne de făcut?
Se aplecă brusc și mi prinse brațele în jurul gâtului, lipindu și obrazul de al meu.
— Te iubesc, Sven. Știi asta? Te iubesc... Adăugă, fără nici o legătură: M au amenințat pentru că am continuat să te primesc aici.
— Cine te a amenințat? zisei eu. Porta și ai lui?
— Bineînțeles că nu!
— Atunci, cine?
— Oh — îmi apăsă un deget pe buze — nimeni. Nimic. N a fost decât o glumă cam proastă. Las o baltă, măcar în seara asta.
— Dar vreau să știu...
— Lasă, Sven! Sunt o proastă.
N o credeam. Ar fi trebuit să mă lămuresc atunci și acolo, dar ea mă îmbrățișă, iar chimonoul i se desfăcu și pe moment am uitat totul.
— Oh, Sven, aș fi vrut să fii francez, zise ea cu glas șoptit. Nu pot să i sufăr pe nemți. N am ce face. Pur și simplu nu pot să i sufăr!
— Dar nu m am născut neamț, îi amintii eu.
— E totuna. Ești în armata lor... Tu i urăști pe francezi?
— De ce i aș urâ?
— Dar lupți împotriva noastră, ce Dumnezeu!
— Nu urăsc pe nimeni în mod special, zisei eu.
Când revenirăm la realitate, afară se întuneca. Jacqueline întinse mâna după țigări, dar pachetul era gol.
— N am nici eu, zisei. Mă îmbrac și ies să caut. Întotdeauna găsești la bișniță, dacă știi unde să cauți.
— Bine, dar ai grijă. Sări din pat și plecă goală spre bucătărie. Până vii, fac cafeaua. Să nu întârzii, da?
N am întârziat mult. Știam precis unde să caut și m am întors cu țigările în mai puțin de un sfert de oră. La intrare am trecut pe lângă doi tineri, care se holbau cam mirați la uniforma mea neagră și s au strecurat pe lângă mine fără o vorbă. Îi urmării cu privirea dispărând la colțul străzii, în timp ce mă întrebam ce ar putea căuta pe acolo la ora aceea din noapte, pe urmă incidentul îmi ieși cu totul din minte. Urcai treptele câte patru odată, nerăbdător să mă întorc la Jacqueline, să stau lângă ea în pat, să bem cafea și să fumăm. Ușa de la intrarea în apartament era întredeschisă. Mă gândeam că e deja în pat și mă așteaptă. Aveam permisie 48 de ore, puteam petrece liniștiți împreună toată noaptea, iar în următoarele două trei zile, era aproape sigur că războiul urma să ia sfârșit.
O strigai în timp ce intram în salon.
— M am întors! Am reușit să iau cinci pachete de douăzeci de la un puști, chiar din colț!
Nici un răspuns.
— Hei, am venit! strigai din nou.
Tot nici un răspuns. Simții în nări mirosul de ars. Neliniștit, mă îndreptai spre bucătărie. Cafeaua dăduse în foc, gazul mai ardea încă. Jacqueline zăcea întinsă pe podea. Am știut imediat că era moartă. Câteva clipe n am fost în stare să mă mișc, stăteam acolo, cu ochii țintă la ea, repetân du i numele prostește.
Când în cele din urmă găsii curajul s o privesc, am văzut că avea gâtul tăiat. Nu mai era decât o gaură mare, roșie, din care sângele mai gâlgâia ușor. Fața ei era deja rece și înțepenită, obrajii trași. Pieptul ei era "brăzdat, cu litere mari, de un singur cuvânt: COLABORAÞIONISTÃ.
Peste o jumătate de oră, după ce înghițisem o sticlă întreagă de wisky, îmi aprinsei cea de a zecea țigară și închisei ușor ușa apartamentului în urma mea. Mi am aranjat centura, am controlat cele două revolvere grele și am bătut încet în ușa portăresei. În cele din urmă apăru, cu o față speriată; am apucat o de gât și am tras o spre mine.
— Cine erau băieții ăia doi care au intrat aici acum 45 de minute?
— Nimeni, domnule soldat!
— Cum adică, nimeni? Răspunde ca lumea, femeie! Þi am spus că au fost doi băieți aici!
— Dar nu știu — nu i am văzut — nu pot să mi petrec tot timpul urmărindu i pe toți cei care intră și ies...
Era palidă și tremura de groază. Îmi era până și mie clar că nu mințea. O împisesem într un colț și ieșii afară, în Avenue Kleber. Pentru prima dată în viața mea știam cum e să simți că vrei să ucizi întruna, numai pentru simpla plăcere de a ucide.
În aceeași noapte începu Eliberarea. Un copil se întorcea acasă de la cinema. Era târziu și alergă aproape tot drumul, de teamă că taică său să nu fie îngrijorat. Dar în timp ce alerga râdea, filmul fusese atât de nostim, că încă îl mai dureau fălcile și stomacul i se zguduia de hohote.
— Papa! Copilul alergă în sus pe scări și intră în camera unde tatăl citea. Știu c am întârziat, dar a fost atât de nostim că am mai văzut o dată puțin din film și pe urmă am alergat tot drumul până acasă!
Tatăl zâmbi, puse deoparte cartea și începu fără grabă să pregătească cina, în timp ce copilul ciripea ca o vrăbiuță, ținându se după el, prea entuziasmat ca să poată sta liniștit la masă.
— Două ouă și puțin lapte, zise tatăl reușind să și strecoare cuvintele prin avalanșa de vorbe ale copilului. Asta i o tentație specială pentru tine, și ai și două felii de pâine nemțească și o bucățică de budincă. Ce crezi, îți ajunge?
— Mai e vorbă! îl liniști copilul. Nu mi e nici pe jumătate foame ca de obicei. Îl știi pe Jean, care are tatăl în Rezistență? Îmi spunea că dacă ți e foame, trebuie să bei multă apă și să mesteci hârtii, și ți trece. Am încercat și eu azi după amiază și a mers, văd că nu mi mai chiorărie stomacul.
Tatăl îl privi în tăcere în timp ce mânca. Nici el nu mâncase de două zile. Era mai important să hrănească copilul și poate între timp venea eliberarea, cine știe? Prin Paris se vorbea că două divizii aliate erau în drum spre oraș.
Copilul continua să sporovăiască.
— Ieri a fost ucis un informator pe Bulevardul Mich. Ai auzit? Mi a spus Raoul. Au venit doi tipi cu bicicletele și l au împușcat chiar în mijlocul străzii, cu lume prin jur. Raoul zicea că erau niște băieți ca noi, cam de aceeași vârstă. Jean voia să ne ducem și noi astă seară și să facem la fel, dar un profesor ne a citit azi o poveste întreagă despre asemenea lucruri. Zicea că seara trebuie să venim direct acasă și să nu ne băgăm în nimic. Toți profesorii se tem teribil de „Boches", știi?
Dădu la o parte cojile de ou și luă laptele. Pâinea se topise deja, înghițită de un stomac tânăr și flămând, care încă era pe jumătate gol.
— Știi că sunt singurul băiat din clasă al cărui tată are Crucea de Război cu trei lauri? Ceilalți sunt teribil de geloși... Papa, știi că vin americanii? Toți „Boches" ii ăștia în uniforme negre or să fie împușcați în curând. Ieri a fost măturat un bistro întreg. Era plin de „Boches". Raoul zicea că a văzut cum le curge sângele din mațe. Sânge de „Boche". Mamă, ce aș mai fi vrut și eu să văd! Mâine am să ți perii uniforma, Papa. Trebuie să ți o pui când sosesc americanii. Știi că au mii de tancuri? Crezi că or să treacă cu ele prin tot Parisul? Crezi...
Tatăl se ridică.
— E ora de culcare... Da, da, știu că sosesc americanii, dar n or să fie aici prea curând. O să mai treacă ceva timp, mai avem de așteptat.
— Când or să sosească? Crezi că vor veni noaptea?
— S ar putea, zise tatăl. O să vedem mâine dimineață când ne sculăm.
Arșița nopții de august era grea și apăsătoare. Perpelindu se în pat, copilul auzi cum tatăl său stinge veioza și se duce în camera lui. Auzi ușa închizându se. Pe urmă, imediat urmă explozia. Copilul fu smuls din pat și se trezi lipit de perete. Praful și bucățile de cărămidă curgeau pe el. Simți mirosul de fum și văzu cum flăcările dansau pe podea.
Scoaseră întâi copilul. Era zgâriat și speriat, dar nu era prea grav. Mai trecu un timp până i găsiră pe tată. Dădură la o parte bucăți de moloz, cărămizi, lemnărie și geamuri sparte. Omul fu întins pe trotuar și chiar copilul putu să și dea seama că era mort. Din fața lui nu mai rămăsese nimic altceva decât o masă însângerată.
Copilul fu luat de acolo, gemând, și lăsat în grija unor călugărițe de la o mănăstire aflată în apropiere. Îi dădură un calmant și fu culcat, dar înainte de a cădea într un somn agitat, niște oameni sosiră și l întrebară dacă a auzit sau a văzut ceva înainte de explozie. Nu văzuse nimic. Un vecin spunea că trecuse pe acolo o mașină care încetinise în dreptul clădirii și un om aruncase ceva prin fereastra din față a apartamentului. Altcineva spunea că văzuse doi oameni care ieșiseră din umbră. Unii ziceau că erau în uniformă, alții că erau civili.
Copilul rămase singur pe lume. Mult așteptații lui americani sosiseră, dar prea târziu ca să l salveze de la tragedia personală. Nu s a descoperit niciodată cine l ucisese pe tatăl băiatului, dacă fuseseră nemți sau francezi, și nici de ce fusese ucis. Fusese un trădător, descoperit și lichidat de concetățenii săi? Sau fusese și el, ca mulți alții, o victimă inocentă a teroriștilor?
Nimeni n a aflat vreodată. Și era doar un caz din atâtea sute.



CAPITOLUL ȘAISPREZECE

Bruno Witt avea mulți prieteni în Paris — sau cei puțin, așa credea el. Unde se aflau ei în acea zi de august, el n avea de unde să știe, dar în mod sigur își neglijaseră datoria de prieteni.
Urmărit de o gloată isterică, coti pe strada Faubourg du Temple. În fruntea urmăritorilor se afla o fată, Yvonne Dubois, care fusese o fidelă membră a Rezistenței în ultimele 24 de ore. Înainte de asta, făcuse parte dintr un grup select de femei, care aveau intrare liberă în camerele particulare ale S.D. ului din Hotelul Maiestic. Astăzi întorsese prudent spatele unor asemenea privilegii. Datoria ei se afla limpede în fața ochilor și își concentra întreaga energie, pentru cauza Rezistenței.
Datorita panicii, Bruno Witt se împiedică și căzu. Mulțimea tăbărî pe el într o clipă. Tunica sa gri deschis fu repede sfâșiată, iar două gospodine se luaseră la ceartă pentru chipiu, Yvonne Dubais îi înfipse în yât o pereche de foarfeci și își înmuie veselă mâinile în sângele cald care gâlgâia.
— Am ucis un agent al Gestapo ului! țipă ea și și flutură mâinile însângerate către mulțimea aflată pe cealaltă parte a străzii: Am ucis un agent al Gestapo ului.
Noii veniți n o luară în seamă. Erau prea ocupați cu propriile lor acte patriotice. În mijlocul lor se aflau două fete, goale, fiecare cu câte o svastică pictată pe piept. Când gloata s a oprit, victimele au fost așezate pe câte un scăunel în mijlocul străzii și, printre fluierături și bătăi din palme, au fost tunse chilug.
Acum, că venise ELIBERAREA, erau cu toții scoși afara, la lumină. Mame cu copii mici care și rezolvaseră problemele în timpul războiului trăind cu soldați germani; negustoruși și funcționari care și denunțaseră compatrioții loiali, Gestapo ului; bătrâne portărese care aduseseră moartea multor luptători din Rezistența pentru că și băgaseră nasurile unde nu trebuia. Cu toții erau scoși afară din ascunzători și expuși pe scări, spre bucuria mulțimii isterice.
Așezat într un căruț, un bărbat gol era plimbat în sus și în jos pe una din străzile principale, cu o placă atârnată de gât. Pe ea era scris un cuvânt ajuns familiar: COLABORAÞIONIST. O femeie de la un balcon deșertă deasupra lui conținutul unei oale de noapte. Din păcate, nu nimeri unde trebuia. Vinovatul fu doar stropit, în vreme ce unul dintre noii eroi naționali fu blagoslovit din plin pe cap și pe umeri.
— Liberte, urla mulțimea.
Cu toții erau nerăbdători să și dovedească patriotismul, să și întreacă vecinii în acte de curaj în fața inamicului. Nu exista o singură persoană care să nu fi ucis măcar un soldat german. Mulți declarau că au ucis nenumărați germani. Străzile ar fi trebuit să fie de acum pline până la refuz cu leșurile „Boche" ilor urâți de toată lumea și care îndrăzniseră să și încrucișeze spadele cu bunii și drăguții de ruși.
Acordeoanele și banjo urile cântau la toate colțurile de stradă. Lumea era din nou fericită. În Franța revenise Democrația.
— M am ocupat personal de apărarea Parisului, îi declară von Choltitz generalului american care l interoga. Eu aveam ordin să distrug orașul, dar normal că îndată ce mi am dat seama că Führer ul și a pierdut mințile a trebuit să hotărăsc singur.
— Am salvat trei evrei de la camera de gazare, zise un ofițer de la Gestapo. Eu însumi i am salvat! Am dovezi, am martori!
— Am cunoscut un colonel care a luat parte la atentatul împotriva Führer ului în 20 iulie; se numea Schmaltz, de la N.S.F. Știam ce se pune la cale și, cu toate astea, nu l am denunțat autorităților. Puteam s o fac. Ar fi trebuit s o fac, era datoria mea! Dar mi am riscat pielea și am tăcut.
Peste noapte, toți francezii deveniseră patrioți și toți nemții fuseseră obligați să îndeplinească ordine cu care nu erau de acord. Oricum, Parisul fusese eliberat!

REFUZ DE A ÎNDEPLINI ORDINUL

Era miezul nopții. În camera generalului Mercedes, ofițerii țineau o ședință de consiliu. Erau cu toții în uniforme de luptă și fiecare purta armă. Mercedes stătea aplecat deasupra unei hărți.
Trebuia să părăsim Parisul în ziua aceea, trecând frontiera pe la Strasbourg, având în frunte Batalionul al II lea.
— Cred că trebuie să ne așteptăm la atacuri ale grupărilor din Rezistență, avertiză Mercedes. Acum au ieșit cu toții la lumină și sunt dornici de răzbunare. Avem ordin să ne regrupăm cât se poate de repede. Nimic, repet, nimic nu trebuie să ne stea în cale. Orice atac trebuie respins cu toate mijloacele posibile... Trebuie să reușim! Sunt destul de clar, domnilor?
Ofițerii aprobară din cap cu gravitate.Mercedes se ridică, potrivindu și banda neagră care i acoperea locul unde avusese ochiul drept. În acel moment sună telefonul, ordonanța generalului ridică receptorul, ascultă un moment, apoi zise:
— E pentru dumneavoastră, domnule. Generalul von Choltitz. Zice că e foarte urgent.
Mercedes se strâmbă.
— Alo? Aici general maiorul Mercedes.
— Ah, Mercedes! Sunt Choltitz. Ce dracu faci acolo, omule? Se aude că ți faci bagajele și pleci. Sper că nu i adevărat?
— Mă tem că este, domnule general. În aproximativ două ore vom părăsi Parisul și ne vom afla în drum spre Strasbourg.
La capătul celălalt al firului se produse o adevărată explozie. Mercedes îndepărtă receptorul de la ureche și întregul grup de ofițeri izbucni în râs.
— Îți interzic să faci așa ceva! Îți sunt încă ofițer superior și cred că îmi pot exercita autoritatea. Îți ordon să rămâi pe loc până hotărăsc eu că te poți retrage.
— Îmi pare rău, domnule, dar din întâmplare nu mă mai aflu sub comanda dumneavoastră. Am primit ordinul de retragere direct de la generalul Model. Am instrucțiuni să ne retragem în câteva ore, cu întregul echipament.
Respirația grea a generalului se auzea în toată încăperea.
— Echipament? Adică, ce înțelegi mai exact prin asta? Arme, muniție, tancuri?
— Da, domnule. Toate armele, toată muniția și toate tancurile aflate sub comanda mea. Mercedes zâmbi cam amar. Cred că vă amintiți, domnule, că eu comand o divizie de tancuri care practic nu există.
Von Choltitz fornăi la capătul celălalt al firului.
— Pot să te întreb care este obiectul acestei manevre inutile?
— Am ordin să trec frontiera pe la Strasbourg, unde ne vom regrupa și vom recepționa 400 de tancuri noi, ieșite acum din fabrică. Generalfeldmareșalul mi a acordat două săptămâni pentru ca oamenii să se obișnuiască cu noile mașini. Mercedes râse din nou, la care toți ofițerii clătinară din cap și începură să șușotească între ei. Nu e el prea generos cu perioada de instruire, dar vom face tot ce putem. Puteți spera că ne vom întoarce la Paris într o lună.
— Generale Mercedes, repet, îți interzic cu desăvârșire să părăsești Franța! Contramandez ordinele Feldmareșalului Model, ai înțeles? Nu le mai lua în seamă! Îmi asum întreaga responsabilitate pentru asta. Imediat voi telefona la Cartierul general al armatei pentru a i informa în legătură cu hotărârea mea. Dar insist ca dumneata și oamenii dumitale să rămâneti pe loc până la noi ordine!
— Îmi pare rău, repetă apăsat Mercedes. Dacă nu primesc contramandarea ordinului direct de la generalul Model în persoană, plecăm în două ore.
— Am impresia că uiți, generale, că eu și nu Model dețin comanda! Divizia dumitale mi a fost trimisă special de însuși Reichsführer ul nostru. Dacă îndrăznești să acționezi contrar ordinelor mele, ai să ajungi în fața Curții Marțiale, îți jur pe Dumnezeul meu!
Se făcu liniște la celălalt capăt al firului, întreruptă doar de un oftat icnit al ofensatului von Choltitz.
— Mai ești acolo, Mercedes?
— Da, domnule.
— Cred că am fost destul de clar?
— Foarte clar.
— Dacă părăsești Parisul înainte ca eu să ți dau permisiunea, am să te învinuiesc pentru sabotarea ordinelor Führerului. Așa voi face, îți dau cuvântul meu!
— Vă cred, zise blând Mercedes.
Pauză. Von Choltitz tuși și încercă să schimbe tactica.
— Problema e, înțelegi, că fără trupele dumitale n am cum să rezist nici o zi împotriva ăstora din Rezistență. Soldații mei sunt uciși la lumina zilei! Mi au împușcat chiar un ofițer de ordonanță! Mercedes, îți spun că situația e disperată.
— Vă înțeleg, generale. Cu toate acestea, vă repet că trebuie să execut ordinele date de generalul Model.
— Ai să ajungi în fața plutonului de execuție pentru asta, Mercedes. Am să ți fac raport, nici o grijă. La generalul Heitz, nu la altcineva.
— Faceți cum vi se pare mai potrivit, domnule. Iar acum, vă rog să mă scuzați, trebuie să încep pregătirile de plecare.
Mercedes așeză încet receptorul. Se întoarse către ofițeri cu o mină gânditoare.
— Mai plecăm? întrebă unul dintre ei.
— Bineînțeles, zâmbi Mercedes. Cred că am spus tot ce trebuia. Acum e mai bine să plecați. Cu cât plecăm mai repede de aici, cu atât mai bine. Și țineți minte — nimeni, repet, nimeni nu trebuie să ne oprească!
Toată cazarma semăna cu un mușuroi de furnici sub asediu. Oamenii alergau de colo colo cărând haine, arme, hârtii. Era un zgomot continuu de vehicule care demarau. O companie de recunoaștere plecă în căutarea celor nouă tancuri. Micuțul și Porta dispărură în toiul învălmășelii și făcură o vizită neașteptată sergentului major.
— Ce dracu vreți? răcni el când dădu cu ochii de ei.
— Domnule, zise Porta cât putea de militărește. Obergefreiter Porta și Obergefreiter Kreutzfeld din Compania a 5 a, domnule...
— Pentru Dumnezeu, știu cine sunteți! Pentru ce ați venit să mă bateți la cap? Nu vedeți că sunt băgat în treburi până peste cap?
— Am venit să ne oferim serviciile, domnule.
— Și la ce dracu sunteți voi buni? mârâi sergentul major.
— Vrem să ajutăm la împachetarea proviziilor.
— Dumnezeule mare!
Înjurăturile sergentului se ridicară până la tavan, umplură toată încăperea. Rupse în bucățele țigara pe care o fuma.
— Să mă ferească Dumnezeu să vă las pe voi măcar să vă apropiați de locul acela, clovni nenorociți ce sunteți!
— Dacă așa credeți..., începu Porta, foarte ofensat.
— Da, așa cred eu! Numai un idiot ar putea crede altfel! Dacă puteam, vă lăsam în Paris, să se descurce francezii cu voi! Nu există alții mai incompetenți, mai leneși, mai...
Porta și Micuțul se retraseră cu demnitate din fața sergentului major. Mândria lor rănită își căută adăpost la un prieten al lui Porta, care era ordonanță medicală, Obergefreiter Ludwig, instalat în splendida singurătate a infirmeriei. Se uitau tânjind de la fereastră, cum alții mai norocoși cărau alimente într un camion.
— Uită te la ăia! zise Micuțul cu o voce scăzută până la nivelul unui oftat amarnic.
Erau cutii cu conserve de carne, cu șuncă, cu ciocolată.
— Cafea! zise Ludwig înghițind în sec.
— Coniac! plescăi Micuțul.
— Ia uite la idiotul ăla gras de colo. Ludwig arătă cu degetul spre un soldat transpirat, aproape strivit sub greutatea unei lăzi. Ce credeți c o avea acolo?
— Nu știu, dar am un chef nebun să aflu!
Cu o mutră gânditoare, Porta contempla situația, scărpinându și tacticos posteriorul.
— Orice ar fi, fac pariu că i ceva de mâncare! Și pentru ceva de mâncare merită să încerci...
— Aia te prind una două, o să ți rupi gâtul, zise cu gravitate Ludwig. Chiar săptămâna trecută au împușcat doi de la artilerie numai fiindcă șterpeliseră o cutie de tutun.
— După cum o să lucrez eu, zise Porta, nici n or să afle vreodată că le a dispărut ceva. Asta i necazul cu soldații din ziua de azi: nu se pricep să facă o treabă și atunci renunță. Când am intrat eu în armată, un soldat nu era soldat dacă nu ciupea ceva de ici de colo. Se învață foarte repede. Acum, unii sunt atât de nătăfleți că poți să i ții o zi întreagă încuiați în magazia cu alimente și nu șutesc nici măcar un pachet de țigări.
— E totuși o diferență, obiectă Ludwig, între un pachet de țigări și un lădoi plin cu Dumnezeu știe ce.
— Vrei să vezi cum fac? întrebă Porta. Nu vrei să te învăț vreo șmecherie, două?...
Scoase din buzunar o grenadă de mână. Se strecură ușor în curte, așteptă câteva secunde și se ascunse neobservat în spatele unei stive de lăzi. În fundul curții erau niște canistre de benzină, care așteptau să fie încărcate într un camion. Formau o țintă excelentă pentru grenada lui Porta. Explodară toate într o mare de flăcări și oamenii care încărcau alimentele fugiră în toate direcțiile să se pună la adăpost. În secunda următoare, Porta era la coada camionului și arunca lăzi către Micuțul și Ludwig, care învingându și teama, se repeziseră calici să dea o mână de ajutor. Reușiră să ducă cinci lăzi în infirmerie, după care renunțară, căci fierbințeala din curte devenise de nesuportat. Urcară și se închiseră iute înăuntru, privind de la fereastră flăcările care se întindeau și fumul negru și gros.
Între timp, toată cazarma era cuprinsă de învălmășeală, de teroare și de presupuneri. Grupuri de oameni se luptau între ei în nebunia generală. O santinelă intrată în panică trase asupra unui soldat și l omorî pe loc. Cu toții credeau că Rezistența ataca prin surprindere și cu toată forța. În final, afacerea se soldă cu 4 morți și 17 răniți, unii foarte grav.
În mijlocul acestor frământări, Porta și Micuțul reușiseră să care patru dintre lăzi la cantonamentul Companiei a 5 a.
— Dumnezeule mare! exclamă Bătrânul, așezând lăzile câte două. Nu sunteți decât niște criminali ordinari, amândoi! E normal să mai ciupești de ici colo niște suplimente la rație, dar să arunci grenade de mână și să șterpelești toată grămada asta, e prea de tot. Mi e scârbă de voi, amândoi!
Bătrânul le întoarse spatele dezgustat.
— Necazul cu tine, zise Porta împăciuitor, e că ești prea al naibii de cinstit. Eu știu că statul ne a furat nouă cei mai frumoși ani ai tinereții și avem dreptul să i furăm și noi ceva în schimb. E altceva dacă furi de la prieteni. Oricine are dreptul să fure de la stat. Cel puțin, așa văd eu lucrurile.
— Dar nu să arunci cu grenadele alea nenorocite, mormăi Bătrânul.
— Nu puteam să facem rost de haleală altfel.
Micuțul se și apucase să desfacă o conservă de pește. Luă cu vârful cuțitului o bucată și o întinse Bătrânului.
— Uite, zise el, ia o sardină. Astea s pentru eroi și trebuie să recunosc că ești un adevărat erou.
Traversarăm Parisul într o coloană subțire, de la cazarmă până la Porte d'Orléans. Orașul fremăta. Acum că ne retrăgeam, toată lumea voia să pună mâna pe noi, iar partizanii acționau în forță. O împușcătură de la o fereastră de mansardă răni grav un ofițer din Statul Major. Imediat, o mică echipă se desprinse și năvăli în casă. Era goală. Găsiră doar doi băieți care încercau să se ascundă la mansardă, cu o pușcă veche nemțească. Fură vârâți în camionul nostru, tremurând de groază și așteptând hotărârea generalului Mercedes. Nu i trebui mult să decidă că, în ciuda vârstei lor, vor fi împușcați. Execuția fu amânată până la ieșirea din Paris. Era un risc inutil să fie uciși în mijlocul mulțimii infierbântate. Și pe urmă, coloana nu putea fi oprită în centrul orașului.
Peste o jumătate de oră, sub privirile îngrozite ale celor doi băieți, rănitul muri.
— Vedeți? Porta îi obligă să privească. Poate că asta o să vă învețe minte să nu vă mai jucați cu pușca. Ai?...
Le arse câte o pereche de palme și i obligă să stea lângă mort tot restul călătoriei.
După ce ne aflarăm la o bună distanță de Paris și se întunecă, așezarăm tabăra pentru noapte. Execuția fu amânată până în zori. Maiorul Hinka se înfurie la culme, când ulterior se descoperi că cei doi băieți dispăruseră. Ca de obicei, Porta fu numaidecât declarat parte vinovată. Heide zicea că se trezise în timpul nopții și l văzuse pe Porta întorcându se singur din pădure. Era aproape sigur că dusese copiii departe și îi ajutase să fugă ca să și salveze viața. Pe de altă parte, atât Gregor cât și Günther se juraseră că băieții mai erau încă acolo la câteva ore după sosirea lui Porta. Toată afacerea fu lăsată baltă din lipsă de timp și de probe, dar cred că nici unul dintre noi nu avea vreo îndoială că versiunea lui Heide era cea adevărată.
Barcelona făcuse rost de undeva de un aparat de emisie recepție. Reușise să prindă o voce în engleză și ne notarăm iute lungimea de undă. De fapt dădusem peste postul de comandă a Diviziei a 3 a din armata americană. Stabilirăm îndată legătura cu ei.
— Salut, yankeilor! chițăi surescitat Barcelona. Mă auziți? Cum stau lucrurile pe la voi? Vă descurcați?...
— Salut, friților! Noi suntem bine, dar voi? răspunse o voce într o germană destul de corectă.
— Nu prea rău, zise Barcelona. Hei, ia zi, Yank, aveți pe cineva p'acolo care ne ar putea răspunde la o întrebare care arde?
— Despre ce i vorba, Friț?
— Ne chinuim de când a început împuțitul ăsta de război să aflăm cum se numea porcul lui Odin?
— Porcul lui Odin?
— Exact.
Urmă o pauză.
— Ai spus "porcul lui Odin"?
— Chiar așa.
Urmă o nouă pauză.
— Drace, nu cumva vreți să ne trageți pe sfoară? întrebă suspicioasă vocea.
— Ba de loc! i o întoarse Barcelona. Avem, așa, o adevărată sete de cunoaștere.
— Atunci, stai puțin, să i întreb pe ceilalți.
Așteptarăm și peste câteva minute se auzi din nou vocea yankeului.
— Hei, mai ești pe fir, Friț? Din întâmplare, aveți noroc. Unul dintre ai noștri e norvegian.
— Adică, ai răspunsul?
— Te cred că l am, dar cu o condiție...
— Care, Yank?
— E simplu: eu îți dau numele porcului, iar voi vă retrageți imediat și puneți capăt acestui război blestemat.
— Din partea mea, e OK., fu de acord Bercelona. De fapt, chiar acum suntem în drum spre Adolf și o să ne străduim să i băgăm mințile în cap... Acum, ia zi, care i numele porcului?
— Era denumit "Golden Brush" (Perla de Aur) și era al Freyei, nu al lui Odin. Cel puțin, așa mi a zis expertul nostru.
Urmă un val de bucurie. Imediat luarăm legătura cu celelalte unități ca să le dăm vestea cea mare.
— Salut, Dietrich. Am aflat numele porcului lui Odin!
— Salut, Heinz! Știi, porcul ăla...
— Salut, Wolf! Știm cum se numea porcul lui Odin. Numai că nu era al lui, era al Freyei și se numea „Golden Brush".
— Pe dracu, zise Wolf. Mi am amintit și eu și nu e nici un „Golden Brush". De fapt se numea „Saerimner". Și chiar era al lui Odin.
Urmă o dispută aprinsă. Divizia a 3 a americană se agăța cu încăpățânare de „Golden Brush". Nu le păsa de „Saerimner" și ziceau că sună a nume nazist. Pe de altă parte, Wolf îi acuza că e o invenție de a lor și încearcă să ne convingă să i credem. Problema n a fost niciodată elucidată.
Coloana înainta. Traversarăm Rinul pe o vreme rea, cu un aer întunecat din care începu să plouă cu găleata. Pe tot drumul erau clădiri în ruină, mormane de dărâmături, urme de incendii; tot orașul era la pământ, locuitorii trăiau în viziuni, ca șobolanii. De a lungul drumului se țineau după noi o droaie de copii flămânzi, care și ridicau brațele subțiri ca niște bețe, cerșind o bucată de pâine. Totul în jur purta amprenta războiului.
La 25 august, de la o stație de radio inamică am aflat următoarele știri:
„Divizia a 28 a sub comanda generalului Leclerc a intrat în această dimineață în Paris. Clopotele bat în tot orașul și populația este înnebunită de emoție. Orice german destul de nerod ca să se arate pe străzi o face pe propria răspundere și cu riscul vieții. Gărzile de la Fresnes au fost măcelărite de prizonieri. Toate femeile suspectate că au avut legături cu trupele de ocupație sunt rase în cap, li se smulg veșmintele și pe corp li se pictează svastici. Americanii l au arestat de generalul von Choltitz. Întregul oraș urmează să fie iluminat în timpul nopții. Vive la France!"
Închiserăm radioul și rămaserăm așa, uitându ne o vreme unii la alții.
— Știți ce cred eu? zise Porta în cele din urmă. Bătrânul Choltitz n a avut destulă dinamită să măture tot locul și acuma pun pariu că se chinuie să i lămurească cum l a salvat el de la distrugere.
— N o să l creadă, zise Barcelona.
— Pe lângă asta, obiectă Micuțul, totul stă scris aici, în ordine și alte chestii de astea.
Porta ridică din umeri.
— Ãștia de sus întotdeauna reușesc să iasă din toate încurcăturile.
— De data asta nu, zise Barcelona.
— Pui pariu? făcu Porta.
----------------------