Un răpăit metalic, surd, răsuna în liniștea înghețată.
Și zgomotul bocancilor asemeni unor salve.
Câinii scheunau, bărbații plângeau, copiii scânceau, iar femeile se înălțau încremenite în ultimele raze ale soarelui.
Sângele se cristaliza în ger.
Uita-v-om vreodată sângele celor uciși?
Ãsta era războiul

Eu vă conduc spre un viitor minunat .
Hitler,
Discurs din 3 iunie 1937

De cum vor adopta și nemții doctrina bolșevică, o să-mi mut Cartierul General de la Moscova la Berlin, căci, în vederea iminentei revoluții mondiale, cred că germanii vor da cadre mai bune decât rușii.
Lenin, către ambasadorul Turciei,
Ali Fuad Pașa,
14 ianuarie 1921

În cursul anilor '30, Obergruppenführerul Heydrich scornise un plan machiavelic pentru a frânge coloana vertebrală a Armatei Roșii. Prin intermediul agenților Gestapoului strecurați în GPU, îl avertizase pe Stalin că trădătorii ocupă cele mai înalte posturi în statul-major sovietic.
S-a bazat pe frică bolnăvicioasă a acestuia, iar rezultatul a depășit orice închipuire. Un val de teroare s-a abătut asupra Rusiei. Stalin și ministrul său. de interne Beria au trimis în fața plutonului de execuție pe cei mai capabili militari: mareșalul Tukacevski, Blücher, Jegorov, comandanții de armată Oborevici și Jakir, comandantul flotei roșii și amiralii Orlov și Victorov.
Pe lângă comandanții raioanelor militare, nouăzeci la sută dintre comandanții de divizie și aproape toți comandanții de regiment au fost destituiți și trimiși la ocnă ca dușmani ai poporului.
Heydrich își putea freca mâinile de bucurie. După ce executase căpeteniile Armatei Roșii, Stalin îi înlocuia cu incapabili și lingăi, buni cel mult să comande un pluton de infanterie.
Pe durata unei singure nopți, au fost avansați generali mii de căpitani și maiori mediocri. Mare parte dintre ei nici nu puseseră piciorul într-o școală de ofițeri și nici unul nu trecuse prin Academia militară Frunze. Nici n-au mai putut fi numărate violările frontierei până în iunie 1941. Avioanele germane făceau pe față zboruri de recunoaștere deasupra Rusiei, iar Stalin ezita să
tragă asupra lor. Chiar și la frontieră, cea mai mică provocare din partea trupelor sovietice era pedepsită cu moartea. Stalin refuza pur și simplu armatei sale dreptul de a se apăra.
— De ce? întreba generalul-maior Grigorenko, la urma-urmei, de ce?
Cei care i-ar fi putut răspunde căzuseră în cursul primelor două luni de război în fața gloanțelor plutonului de execuție. Beria și Stalin îi suprimaseră astfel pe martorii celei mai mari greșeli din istorie. „Să fie vorba de trădare?" murmură Piotr Grigorenko.


FEMEIA-SERGENT

—- De ce te porți așa ciudat? întrebă locotenentul.
— Nu pot altfel, răspunse femeia-sergent.
— Nu vrei?
— Þi-am spus că nu pot.
— Mărturisește că nu vrei, continuă locotenentul mângâind-o pe păr și scoțându-i cascheta. Poți s-o faci chiar dacă ești grav rănit. Am făcut-o într-o zi, deși aveam amândouă picioarele în ghips.
— Când ai fost tu rănit?
— În ziua în care ne-au trădat finlandezii.
— Ia te uită, habar n-aveam că ai fost în garnizoana Leningrad. Ajunge, Oleg! Þi-am spus că nu pot!
— Nu-ți plac?! Am primit totuși ordinul Steagul Roșu!
— Nu te culci cu un bărbat doar pentru că a fost decorat. La urma-urmei, unde l-ai primit?
— La Sumunsalmâi.
— Ãsta unde mai e?
— În răsărit, în Finlanda. Totul s-a petrecut în timp ce-i striveam pe fasciștii finlandezi.
— Vorbești de celebra înfruntare a carelor blindate?
— Da, a participat un întreg corp de armată și comandantul a împărțit șase decorații, dintre care una a ajuns la mine, spuse el, încercând să-și strecoare mâna pe sub fusta ei.
Femeia strânse picioarele și se rostogoliră amândoi în iarba înaltă.
— Gata, destul! bombăni ea. Sunt soldat ca și tine. Porcăria asta poate să mai aștepte până la Victoria Finală.
— Mereu găsești motive, scrâșni locotenentul. Crezi că-i o fericire să stai singur în tancul ăsta blestemat? Job tvoje mati!
— Trebuia să fii tu ordinar! spuse ea, aranjându-și centura de care atârna un nagan.
O apucă pe după ceafă, dar cum ea se apără lovindu-l cu picioarele, fusta i se ridică, descoperindu-i coapsele superbe și ciorapii kaki, regulamentari.
— Oprește-te, sau te torn politrucului!
— Crezi că mi-e frică de acești porci? Dacă nu-i zdrobim pe naziști înainte de a intra în Moscova, toți politrucii vor fi spânzurați. Și n-o să-i învingem tocmai noi pe fasciști.
— Ai înnebunit, Oleg? Te îndoiești de victorie? Te costă capul dacă te denunț!
— Și tu te îndoiești, Elena Vladimirovna. Din iunie încoace monștrii lui Hitler ne vânează ca pe niște curci speriate. Au murit mii de oameni. Alte mii sunt prizonieri în Germania. Au căzut cât ai zice pește toate pozițiile pe care le consideram inexpugnabile! Înainte de Crăciun, Hitler va fi la Kremlin. Ce s-a ales din generalul Bagramia și invincibilul său regiment de gardă? Războiul a izbucnit doar de trei luni și tancurile nemților sunt la trei sute șaizeci de kilometri de Moscova. Dacă nu se strică vremea, Kremlinul cade de azi în opt zile. N-ai ascultat postul de radio al inamicului? „Zdrobiți comunismul internațional!" Nemții sunt niște diavoli, nimeni nu poate să-i înfrângă. Ai văzut tancurile lor galbene? Pentru nimicirea unui singur inamic, sunt distruse sute de-ale noastre; brigada a fost de cinci ori decimată și reorganizată. Crezi că o mai putem duce mult timp așa? Se zvonea de dimineață că cei din Kremlin își fac bagajele. Stalin ne sacrifică pe noi ca să-și scape pielea. Este la fel de crud ca Hitler. Ai auzit ordinul? Cel care se retrage va fi împușcat, iar dacă te predai inamicului îți va fi executată familia.
— Prefer să mor decât să mă retrag, murmură Elena.
— Nu fi atât de sigură! Dar cine știe dacă vom mai avea de ales? Încă nu ne-am ciocnit de cei din SS. Se spune că-s de mii de ori mai răi ca NKVD-iștii noștri.
— Asta nu se poate, gemu tânăra înspăimântată. Nimeni nu poate fi mai crud ca Beria.
— Ai răbdare până când o să-i vezi pe nemții cu cap de mort la petlițe. Ucid din plăcere. Se spune că primesc drept rație o jumătate de litru de sânge în fiecare dimineață. Sânge sovietic, Elena.
— E adevărat că mănâncă și copiii evreilor?
— Asta nu, cei din SS nu s-ar atinge de așa ceva! Cât despre război, l-am pierdut, Elena. Domnul fie cu noi!
— Crezi în Dumnezeu, Oleg? Tu, un ofițer sovietic?
— Da. După luptele de la Minsk am început să cred. Este ultima noastră speranță. Te iubesc, Elena, te-am iubit din prima clipă. Fii a mea, suntem în război, cine știe dacă mâine mai trăim?
— Nu, nu pot. Sunt logodită!
— Bancuri, spuse el plin de ură. Adevărul e că se petrece ceva între tine și căpităneasa Ana Skarjabina. Toată brigada este la curent. Se spune că din împerecherea voastră o să iasă un T-34, rânji el. Ești amanta căpitănesei, vrăjitoarea aia care aleargă după tinere și le face dispărute când se satură de ele. Dar o să se termine și cu asta, colonelul Botapov o urăște.
— Nu poate să-i facă nimic Anei. Relațiile ei sunt mult prea înalte.
— Ești îndrăgostită, secătură? Mă dezguști, Elena!
— Atunci, lasă-mă-n pace! Poți să mă torni oricând colonelului, dar bagă de seamă, dacă o să mă pună la zid, o să fii și tu lângă mine!
— Oh, te descurci bine! N-ai decât să te vâri în patul Anei și să-i povestești.
— Mujicule! Ești un adevărat mujic!
— Iartă-mă, dar mă scoți din pepeni! Chiar de-ar fi să fie ultimul lucru din viața mea, te doresc! Înainte să apună soarele, nemții vor fi aici. (Îi smulse bluza). După, n-ai decât să-i spui căpitănesei că e mai bine s-o faci cu un bărbat.
— Uită-te aici, șoptește Micuțul, care spiona blindatele rusești. Asta ar înfierbânta și un miel castrat! Trădătorul o violează și nici măcar nu crede în victoria lui Stalin! Ar trebui să-i sucim gâtul!
— Mai bine-i faci asta muierii, râde Porta. Iată-ne dedați și la voaierism. E clar, războiul ne oferă mereu alte surprize.
— Gura, maimuțe scabroase! mârâie Bătrânul, apucându-și L.M.G.-ul model nou, dotat cu baionetă pentru lupta corp la corp.
Barcelona rânji, pregătindu-și o grenadă.
— Asta-i ultima lui coțcăială.
Tânăra, cu pieptul dezgolit, respiră greu și-l pocnește pe agresor, excitându-l și mai tare. Îi auzim cum se luptă prin porumb. Revolverul uriaș, atârnat pe șoldurile senzuale alături de lenjeria albă face deliciul spectatorilor nepoftiți.
Ne distrăm cu toții, mai puțin Bătrânul și Legionarul. Porta fluieră admirativ.
— Ce-i asta? se îngrijorează Elena.
— O pasăre de apă ce-și strigă consoarta, îi răspunde Oleg. Hai, măcar o dată, fa-mi și mie o plăcere.
Un moment de liniște, urmat de gemete venite din lanul de porumb, un strigăt înfundat, cuvinte de neînțeles. Tăcem plini de atenție, gâfâind, cu ochii plini de pofte!
— Sfântă Precistă din Kazan, murmură Porta, ce întâmplare! Suntem aici ca să maltratăm Armata Roșie, dar trebuie să recunoaștem că Ivan are mai multă glagorie în cap decât noi! Cel puțin cară după el și câteva fufe în uniformă. Iată ce înseamnă să te lupți pentru o cauză dreaptă: poți să-l amesteci și pe Dumnezeu, și pe diavol. Altă mâncare de pește decât în armata prăpădită a lui Adolf!
— Îi lăsăm să termine înainte să-i căsăpim? întrebă Stege.
Bătrânul, care se scarpină nervos în ureche, nu-i răspunde. Cele ce se petrec în fața ochilor noștri nu-l interesează. Tânăra se scoală în picioare și începe să-și aranjeze boarfele, redevenind un sergent model.
— Am întins-o, spune ea cu zâmbetul pe buze, dar mă întorc după apel.
— Nu cred, rânjește locotenentul. N-ai să te întorci la mine!
— O să vin, îi răspunde fata râzând, și dispare printre cocenii înalți spre cele patru tancuri rusești, aflate dincolo, în lanul de floarea-soarelui.
Dacă le-ar fi vopsit în galben, așa cum sunt ale noastre, nici nu le-am fi văzut. Totul este galben-brun în Rusia în această perioadă a anului, ba chiar și oamenii încep să îngălbenească spre sfârșitul toamnei. În acest peisaj culoarea verde le-ar fi trădat imediat blindatele.
— Ar trebui să-și mâzgălească troacele de patru ori pe an, așa cum facem noi. Doar de două ori, nu ajunge pe timp de război.
— Ba chiar în fiecare lună, spune Stege. Zăpada din ianuarie este cu totul alta față de aceea din decembrie, iar lapovița din noiembrie n-are nimic comun cu zăpada plumburie din februarie, în timp ce în martie sunt cel puțin cinci nuanțe de alb. Deci, nici măcar iarna, când albul pare alb, nu-i suficient să vopsești tărăboanța o singură dată. Iar primăvara, verdele se schimbă la fiecare săptâmână. La ce bun să te plimbi vara într-o mașină pictată în verdele crud al primăverii? O aiureală. Dacă am ști să ne camuflăm mai bine, ne-am prelungi viața, amărâții de noi, biete turme duse la tăiere. Uită-te la uniformele noastre! Gri-verzui! În afară de praful drumului, unde mai întâlnești culoarea asta? Iar găliganii lui Ivan se bălăcesc și primăvara în kakiul lor tomnatic. Pesemne că un funcționar imbecil a stabilit culorile uniformelor!
— Altădată erau roșu cu albastru, remarcă Micuțul.
— Asta ca să-i înspăimânte pe inamici, rânjește Barcelona. O armată care înainta cu baioneta la armă, în uniforme roșu-aprins, zgândărea și hemoroizii celor mai curajoși. Venea peste tine un val de sânge!
Locotenentul rus se întinde în iarbă, cu o frunză în gură, și râde satisfăcut. Cămașa îi e descheiată, iar o vaca-domnului se învârte pe steaua decorației. Închide ochii. De abia când umbra Legionarului se întinde peste el simte primejdia. Prea târziu! Zace mort, cu gâtul tăiat. Legionarul își șterge liniștit cuțitul maur de cămașa celui ucis, în timp ce la noi ajunge mirosul cafelei făcute de tanchiștii ruși.
— Doamne! șoptește Porta. Cafea! Adevărată! Comuniștii nu-și refuză nimic.
Porta e înnebunit după cafea, de nu știu câte ori își riscase viața ca să soarbă o gură, iar Bătrânul pretinde că n-ar ezita să-și vândă compania pe-un kil din așa o marfă. Micuțul, aflat în capul coloanei, cu aruncătorul sub braț, se pitulează în porumb arătându-ne în apropiere un soldat rus îngenuncheat lângă un recipient. Porta adulmecă plin de satisfacție.
— Priviți! șoptește Julius Heide. Patru BT5!
— Cinci, îl corectează Porta. În spatele căpiței este tras KW-ul comandantului.
— O să măturăm totul într-o clipită, rânjește Micuțul, mângâind mina magnetică pe care o pregătea. N-o să le mai ardă de hârjoneală cu femeile-soldat. Dacă ne-ar vedea Iosif Vvssarionovici, ne-ar decora.
— Interzis portul decorațiilor sovietice, trântește sec Heide.
— Destul cu prostiile, le-o taie Bătrânul, calm. Nimeni nu trage fără ordinul meu.
Din tabăra sovietică izbucnește un cor de râsete. O voce autoritară de femeie se înalță deaspura gălăgiei.
— Căpitanul fără sculă, spune Legionarul, scoțându-și pumnalul din teacă. Asta-i a mea, vă previn!
— Destul, mârâie Bătrânul. Suntem prea departe de mașinile lor. Toate cinci ar trebui să sară în aer exact în aceeași clipă. Tu, Barcelona, razi totul cu mitraliera. Nici unul dintre ei nu trebuie să ajungă la pod. Dacă îl aruncă în aer ne paște Curtea Marțială. Totul se-nvârte în jurul podului ăstuia. Este minat cu cel puțin două tone de exploziv.
— Ce bășină de milioane s-ar auzi! visează Micuțul. O tonă de pulbere. O să se audă până la eschimoși!
Rușii se adunaseră în jurul cafelei.
— Să sperăm că ne mai lasă și nouă, geme Porta. Mă întreb de unde fac rost de ea!
— Asta-i o unitate de gardă, explică Heide, atotștiutor. Rații speciale.
— De unde ai mai scos-o și p-asta?
— Vestoane de vară verzui cu tighele argintii. De altminteri ar trebui s-o știi și tu. Regulamentul stipulează cunoașterea uniformelor inamicului. Sabotaj!
— Gura! spune Bătrânul, și dați-i drumul!
Rușii, așezați în cerc, se-ndoapă cu felii groase de pâine înmuiate în cafeaua aromată.Soarele apune și, dincolo de fluviu, cerul e roșu-sângeriu. Unul dintre ruși își ia balalaica și se pune pe cântat.

„De-atâta timp tăicuța-i dus la groapă
Și frățioru-n blestemat exil,
Trudind în stepa înghețată
Cu lanțuri grele la picioare
Sub lovituri cumplite de nagaikă..."

De zeci de ani se cântau aceste versuri melancolice — de când apăruseră lagărele de muncă în Siberia.
— Ce cântec oribil! spune Micuțul.
Artileria bubuia în depărtare. Noi, ceilalți, îmbătrâniți pe front, știam că trage un „opslagsspringerer" — tunul greu german — și că asta însemna: „La atac!". Mai bine să nu-i fi fost prin preajmă în clipele acelea. Îi compătimeam pe cei care se ascundeau și-n gaură de șarpe ca să scape de moarte. Focul tancurilor rusești lucea fantastic. Nimic nu-i mai impresionant ca o pădure întunecată de pini în care se desfășoară o luptă.
— Dă-mi o gură din coniacul săracului, îi spune Porta lui Barcelona, care-i întinde uriașul bidon de campanie folosit în armata franceză.
Lupta se încinge în zare. Rușii, ca și noi, privesc spre nord. Prieten sau dușman, un proiectil rătăcit nu face nici o deosebire.
— Înainte! De ce naiba credeți c-ați fost aduși pe lume?
Cu motoarele ambalate, tancurile înaintau, infanteriștii alergau după ele bolnavi de spaimă, aruncați drept în infern de niște politicieni iresponsabili. Înaintau. Trebuiau să traverseze un câmp minat. Nimănui nu-i păsa de infanteriștii care cădeau, se târau, trăgeau spre o cască inamică ce apărea deasupra parapetului tranșeei. Așa-i la război! Mai bine să plângă mama altuia decât mama ta, și-o să câștigi un răgaz în jocul cu moartea. Dacă nu te țicnești, te întorci acasă erou, dar nu uita că nimic nu dispare mai repede ca un erou. Două luni după terminarea războiului, și nu mai vorbește nimeni despre el. Pe deasupra capetelor noastre, rachetele brăzdează cerul cu dâre de foc și cad în spatele fluviului. Porumbul uscat începuse deja să ardă. Cu excepția aruncătoarelor de flăcări, de nimic nu ne temem mai mult ca de rachete. Meșterite cu păr de drac, ne asigură Porta.
— Pregătirea pentru plecare! ordonă în rusă o voce aspră.
Ordine precise se aud din gura uriașului ofițer.
— Ce-a spus? se interesează Bătrânul, care nu reușea să prindă nici măcar o boabă de rusă.
— Spune că trebuie să mișune până la mașini, traduce Porta dezinvolt.
Iar noi, noi ne pregătim cea mai bună poziție pentru tragere. Îmi pun „țeava" aruncătorului pe umăr și ochesc tancul cel mai apropiat. Micuțul este nerăbdător, Heide la fel, și fiecare gest al lui este conform regulamentului. Un robot îndopat cu regulamente, acest nazist. Nu ucide oameni, ci un obiect anonim ce-l lasă indiferent. Taie beregata oricui la ordin, căci ordinele nu se discută. Dacă i s-ar fi spus să mărșăluiască până la lună, și-ar fi pregătit ranița cu grija unui recrut, și-ar fi luat rația pentru opt zile și ar fi făcut stânga-mprejur, pocnind din călcâie. Drept ca o coadă de mătură, ar fi pornit în direcția lunii și ar fi continuat să meargă până când ar fi crăpat pe drum sau ar fi primit un alt ordin. Din nefericire, aveam o întreagă turmă de ofițeri gen Heide. Iar Porta afirma că fără acești obsedați ai regulamentului, armata s-ar duce pe copcă. Spaima este o calitate absolut indispensabilă celor care trebuie să se supună.
— Adunarea! ordonă rusul.
În cea mai mare viteză, echipajele se instalează la posturi.
— Porniți motoarele!
Motoarele uruie. O femeie solidă îl ocărăște pe comandantul primului tanc.
— Atențiune! murmură Bătrânul.
Cele cinci arme stau ațintite.
— Vino, dulce moarte, vino...! îngână Legionarul.
— Davai, davai! urlă comandantul primului tanc către întârziați. Soldaților le este greu să se despartă de o tabără în care au putut să uite războiul.
— Unde-i Oleg? întreabă deodată femeia-sergent privind în jurul ei.
— Așa-i, unde-i Oleg? repetă ofițerul din cel de-al treilea tanc.
— Foc! strigă Bătrânul, coborându-și brațul.
Cinci năluci incandescente pornesc spre țintă și o explozie năucitoare zdruncină pământul. Cinci lovituri în plin. De la treizeci de metri, o lovitură bine ochită este devastatoare pentru orice tip de tanc. Schije de oțel încins la roșu s-au răspândit printre copaci. Oamenii aruncați din turele par că dansează în vârful flăcărilor, apoi se transformă într-o grămăjoară de cenușă. Femeia-sergent, devenită torță vine, se rostogolește disperată. Tânărul soldat care preparase cafeaua se clătina spre pădure fără cap. Adeseori ne pusesem problema cât poate să alerge un trup decapitat, dar de mult nu ne mai mira nimic. Când ești în linia-ntâi de atâta vreme, totul ți se pare normal. Deunăzi, un nazist cu picioarele tăiate țopăia și urla: un rezervist obez, de-a dreptul ridicol, chiar dacă pare monstruos să spui așa ceva. Heide ne-a ținut desigur o prelegere despre nervii mai rezistenți ai germanilor, căliți de regimul nazist. Un gunoi de rus, ca să nu mai vorbim de un evreu, n-ar fi putut merge fără picioare asemenea căpitanului neamț. Dar că un rus putea alerga fără cap, asta n-avea nimic deosebit, și un pui de găina făcea la fel.
Gonim prin lanul de floarea-soarelui cuprins de flăcări, când un cățel alb începe să latre cu atâta disperare încât Barcelona, milos, îl ia în brațe. Nenorocire! Cățelul, evident rus, îl mușcă atât de violent, încât Barcelona îl azvârle furios în flăcări. Așa cum este firesc, Heide are în raniță, conform regulamentului din 1936, o cutiuță de metal cu o seringă și cei șase metri regulamentari de tifon. Nasul sfâșiat al lui Barcelona se află pe mâini bune și putem fi siguri că Heide își va completa tifonul lipsă în cel mai scurt timp.
Căpităneasa cade vie în mâinile noastre. Ca o lupoaică se repede la Stege, îl trântește pe Porta cu o lovitură de picior și îneearcă să-l înjunghie pe Micuțul cu pumnalul ei siberian. O lovitură după ceafă nu-i suficientă ca s-o pună cu botul pe labe; sare imediat în picioare și se aruncă asupra Bătrânului. Cele șase revolvere trag simultan. Femeia cade iar, urlând, cu sângele curgându-i șuvoi din gură, și intră în agonie. Nimeni nu are curajul să se apropie. Putea să aibă în mânecă un pistol și, dacă te-ai fi aplecat să-i umezești buzele și să-i alini durerea, ți-ar fi găurit țeasta. Mai văzusem de-astea. Războiul din răsărit n-avea nimic comun cu celălalte războaie. Aici chiar și morții ucid. În așa hal se chinuia, că Micuțul și-a scos naganul.
— Să nu încerci așa ceva, sau te denunț că asasinezi prizonierii.
— Și-a încheieat socotelile cu viața și nu suport ca o femeie frumoasă să sufere! Lasă-mă s-o termin și s-o ștergem de aici.
Bătrânul sare:
— Îl împușc pe cel care trage!
— Puteai să ajungi stareț într-o mânăstire, spuse Micuțul, vârându-și arma în toc.
Femeia și-a pus singură capăt suferințelor, căci ascundea într-adevăr un pistolet Bowden în mânecă.
— Și eu care voiam să-i dau un gât de vodcă! exclamă Stege îngrozit.
— Să nu faci niciodată una ca asta, declară Legionarul. Trage chiar și într-un cadavru înainte să te apropii de el, dacă ții la amărâta asta de viață.
Camarazii noștri se pierdeau în zare când am pornit după ei. Porta duce în cârcă un sac de cafea. Pe deasupra copacilor zboară în continuare năluci incandescente și urmează imediat infernul „orgilor lui Stalin".
— De preferat să nu fii acolo unde ajung ele. De altfel, mă mir că pot face să zboare o chestie atât de mare și să explodeze unde vor.
— Închipuie-ți că totul este calculat!
— Ce nebunie trebuie să fie în tărtăcuța ăluia care a inventat-o, ca să ajungă drept în țeasta unui general. De-a dreptul senzațional!



Un individ ciudat, acest Hitler, dar nu va ajunge în veci cancelar sau comandant al Armatei. I s-ar putea da cel mult portofoliul poștelor.
Von Schleicher către generalul
von Hindenburg
4 octombrie 1931

Mareșalul Malinovski este cel care a scris în 1961, în jurnalul Voienno-Istrișesski, aceste cuvinte memorabile:
„ Culmea prostiei lui Stalin a fost să dea ordin soldaților să rămână în cazărmi, departe de frontiere, chiar și atunci când rușii aveau deja dovezi sigure că Hitler va ataca.
Timp de trei luni înaintea Zilei J, un milion de soldați germani se aflaseră dincolo de frontieră, în Polonia. Planul de apărare sovietic, minuțios pregătit de Marele Stat-Major și binecunoscut de Stalin, n-a fost pus în aplicare la ordinul lui expres. Iar corpurile de armată au fost repartizate atât de prostește, încât blindatele germane le-au distrus ca la paradă.
Culmea prostiei a fost atinsă în sâmbăta care urma zilei de 21 iunie 1941, seara. Le-a fost retras diviziilor de infanterie sprijinul tancurilor pentru a le regrupa în brigăzi de blindate. Tancurile vechi (BT5 și 7) au fost adunate în parcul rece, în timp ce echipajele au fost trimise în alte garnizoane. Luni, când au sosit nemții, acești soldați de elită n-aveau la dispoziție nici un tanc și au fost goniți cu bâta ca oile.
În primele trei zile, nouăzeci la sută din aviația sovietică, având ordinul expres să rămână la sol, a fost zdrobită de bombardierele germane. Pe parcursul primelor șase ore din ziua de 22 iunie, Stalin a interzis Armatei Roșii să tragă vreun foc. Dar, cum spunea ironic Piotr Grigorenko, slavă Domnului, s-au găsit destui soldați indisciplinați care să încalce ordinele superiorilor.
Stalin refuza cu încăpățânare să creadă că trupele germane încălcau frontiera la ordinul lui Hitler. Până pe la mijlocul lui august, a rămas convins că era vorba de o eroare a junkerilor germani. Continua să repete: «Nu-i adevărat. Hitler nu-și va călca cuvântul dat!» Nu-l asigurase ministrul de externe, Ribbentrop, de fidelitatea Führerului?
Până la urmă, dar foarte încet, cei de la Moscova au devenit conștienți de realitate. Ministrul de război, Timoșcenko , care se mai credea încă în 1917, în epoca revoluției, a ordonat un atac la baionetă. Comandanții de pe front l-au implorat în zadar să nu pornească înainte de căderea nopții, dar Stalin a confirmat ordinul de a se ataca imediat și cu toții au pornit drept spre moarte. O pradă ușoară pentru aviația germană. În cuptorul de la Kiev, Armata a 5-a blindată se lupta cu disperare ca să evite distrugerea completă și ar fi putut s-o evite fără ordinele absurde ale Kremlinului. Mii și mii de soldați ruși și-au pierdut viața prostește. Apoi, deoarece câțiva clarvăzători au redresat situația, trebuiau găsiți țapii ispășitori. S-a început cu ofițerii din regiunile militare vestice. Unul dintre cei mai tineri și mai capabili comandanți ai armatei ruse a fost adus în fața plutonului de execuție. Șeful său de stat-major, curajosul general-locotenent Tupikov, a avut aceeași soartă. De la sud la nord se auzeau doar rafalele plutoanelor de execuție".
Generalul-maior Grigorenko ne asigură că optzeci și opt de mii de ofițeri superiori au fost executați în cincisprezece zile. Odată dispăruți martorii nebuniei Kremlinului, Stalin s-a autonumit generalissim.


DRUMUL CRUCII
PENTRU HERR NIEBELSPANG

Până la sosirea noastră, castelul alb servise drept stat-major celor din GPU. În pivnițe zăceau două sute de cadavre, toți cu câte un glonț în ceafă și, de-a doua zi, cei de la propagandă au venit să facă fotografiile de rutină. După ce au fost fotografiate, victimele au fost îngropate printre straturile de flori, acolo unde pământul era mai moale. Parcul se umpluse de cadavre și urmau să apară și altele, pentru că la plecarea noastră s-a instalat acolo brigada specială SS a lui Heydrich. Or, toată lumea bănuia cu ce se vor ocupa.
Cei mai mulți dintre noi eram foarte tineri și nu cunoscuserăm frumoasele clipe ale adolescenței. Ne-au trimis la război înainte de a fi început cu adevărat să trăim. Evident, se pregătea ceva foarte important chiar în acel moment: noile motoare Maybach erau pornite la fiecare două ore. Oprite mai îndelung, porneau cu mare greutate, iar mașinăriile n-aveau de unde să știe când sună ora H. Te scufundai în somn, începeai să uiți războiul și deodată răsuna ordinul: „Înainte marș!"
Imediat urma infernul, iar infanterisul inamic cu care sporovăiseși peste „țara nimănui" se transformase într-o mumie calcinată. Cel mai îngrozitor lucru e uleiul aruncătoarelor de flăcări; nenorociții atinși de această armă diavolească se prăjesc încet, ca o friptură. Se întâmplă să mai fie vii când ajungi la ei, dar, dacă-i atingi, carnea lor îți rămâne în mână.
— În armată este nevoie de disciplină, spune Porta, dacă nu, adio război! Și, în timp de război, un mare popor, trebuie să demonstreze vecinilor că este în plină formă. Unde ajungem dacă fiecare face tot ce-i trece prin cap? Toți ar spăla putina de pe front încă din prima zi, și atunci ce s-ar mai alege de politicieni? Gândiți-vă la cât au tras ei ca să pună de-un război adevărat, încheie Porta trântind oblonul blindat.
E întuneric beznă când o luăm din loc. Plouă cu găleata și mirosul de ars te sufocă. Infanteriștii ce urmează să ne însoțească au sosit uzi ciuciulete și gata înghețați, cu foile de cort pe umeri și cu urechile căciulilor lăsate în jos. Cei vechi, mai experimentați, își înveliseră armele în hârtie cerată și nu se găsise nici un comandant de pluton să le spună ceva. Cel mai adesea era vorba de o alarmă falsă, așa că ce rost avea să murdărească armele? Era interzis, dar se fac atâtea lucruri interzise! Violul, de exemplu, este pedepsit cu ștreangul, dar foarte rar am auzit să fi fost spânzurat cineva pe motivul ăsta. La Drogubos, în sat, am dat peste o tânără ciufulită bine; declara că o violaseră douăzeci și cinci de bărbați. Doctorul ne-a spus că era posibil, și totul a rămas baltă. Nici unul dintre blestemații de polițiști nu a apărut, deși, dacă ar fi fost încălcat regulamentul cazon, ar fi sosit imediat c-o falcă-n cer și cu una-n pământ.
— Infirmieri! se auzi un glas. Am o mână sfâșiată!
Normal. La fiecare alarmă, un imbecil neatent își pune mâna la gura armei. Un șuierat... miros de carne arsă, și nu va mai rămâne decât un os din mâna lui. Omul va fi, bineînțeles, pedepsit pentru prostia făcută, dar șase săptămâni de arest sunt o adevărată vacanță în comparație cu linia-ntâi! Un infirmier îl ocărește și-l amenință cu Curtea Marțială. Mutilare voluntară. Dacă nu se ține tare, poate s-o termine râu. Duminica trecută fusese executat unul cu ambele picioare amputate, după ce-l legaseră pe-o scândură. Execuțiile, da, astea se fac conform regulamentului.
— A dat de naiba, prezice Micuțul, hăpăindu-și rația.
— Cum poți să te îndopi în așa hal? îl întreabă uimit Bătrânul.
— Habar n-am. Pe la opt ani puteam să înghit un pui cu tot cu oase. Asta înveți repede când ești nevoit să halești pe-ascuns. Îți mai aduci aminte de rațele de Crăciun ale sergentului-major Edels?
Să-l văd pe-ăla care le-ar fi putut uita! Când poliția secretă a apărut ca să constate furtul a opt rațe îndopate, au fost administrate vomitive întregii companii, pentru a-i descoperi pe cei vinovați. Rațele au apărut, așa cum era de așteptat, dar șeful celor în haine din piele neagră era un prieten de-al lui Porta. Interogatoriul s-a sfârșit cu o lungă partidă de cărți, iar oamenii poliției au plecat în fundul gol!
— Blindate, înainte! urlă cineva prin stația radio.
Motoarele Maybach hârâie. Bătrânul își pune ochelarii de protecție. Din pădure răzbate zgomotul unei încleștări ușoare; grenadierii noștri se ciocniseră de infanteria inamică. Mitraliera seceră pozițiile rușilor făcând totul țăndări.
— N-ar fi trebuit niciodată să intrăm în Rusia, spune Stege pesimist, care vedea, ca de obicei, totul în negru când se îngroșa gluma.
Pistoalele-mitralieră par mâțe turbate, mortierele de 80 mm scuipa grenadă după grenadă în direcția lor, pământul pare un vulcan, iar șoseaua asfaltată spre Pocinok dispare sub un praf alb. Nu ajunsesem niciodată până la Pocinok, dar cunoșteam fiecare amănunt al drumului. Știam și unde este amplasată artileria antitanc, deși nimeni nu ne-o spusese; dacă aveau blindate, în mod sigur le camuflaseră în spatele școlii — acolo era locul ideal. De altfel, nici n-aveau nevoie s-o facă, oricum nu puteam să mișcăm în fața grelelor KW1 și KW2. Probabil că toate forțele lor erau masate în jurul clădirii cu steag roșu, ultima poziție abandonată fiind întotdeauna sediul partidului.
Doamne, cum poate să plouă! Apa se infiltrează în orificiile de evacuare a gazelor, care devin astfel ineficiente. Îmi cercetez masca de gaze și cele două filtre; primul servise la fierberea boascăi pentru rachiu. Puțea a alcool! Un atac cu gaze n-ar fi fost înspăimântător; am fi fost deja beți morți înainte de a realiza că ne sufocăm cu clor.
În șanț, pe marginea drumului, un camion răsturnat: unul dintre monștrii folosiți de artileria grea. Cabina îi zburase cât colo, până în livadă, smulgând câțiva pomi. Merele putrede erau împrăștiate peste tot. Toamna lui 1941 fusese un sezon bun pentru fructe și culesul era în toi înainte de venirea noastră. O scară pare tăiată de un circular uriaș, iar trupul unei femei încă stă agățat de trepte, cu hainele smulse și cu un pantof în piciorul stâng. O parte din scară îi trecuse prin stomac. În jurul camionului, artileriști morți. Unul dintre ei se mai agață încă de o sticlă cu vin — murise în timp ce-i dădea conținutul pe gât. Spre intrarea în livadă, un infanterist german, de cel mult șaptesprezece ani, are mâinile înfipte în mațe, într-o ultimă încercare de a le strânge la loc, iar coastele îi par de fildeș. Din rana uriașă făcută de o grenadă, apa de ploaie se scurge ducând cu ea sânge și bucăți de carne.
— E ciudat, mumură Porta. Războiul începe mereu toamna și se termină primăvara. Oare de ce?
Așa-i. Hărțuiala infanteriei încetează" pentru ca totul să înceapă cu adevărat când se aud motoarele inamicului. Și dintr-o dată, cu puțin înainte de sosirea zorilor, asta e! Prima zi este întotdeauna cea mai rea. Se moare, se moare! Pe urmă se potolește. Nu, nu se potolește, dar te obișnuiești să trăiești cu moartea lângă tine.
Și așa, de trei săptămâni, trupe proaspete trec zi și noapte prin fața clădirii albe. Campanii, batalioane, regimente, divizii. La început priveam defilarea curioși. Soldații ăștia mai aveau pe bocanci praful Franței! Și câtă bogăție! Porta și Micuțul făceau afaceri în stil mare. Gândiți-vâ că după un chef cu un miciman ajunseseră să vândă un contratorpilor gata să intre în luptă! Micuțul spera într-o decorație britanică la sfârșitul războiului, cel puțin așa-i promiseseră cei doi tuciurii care au cumpărat contratorpilorul..
Fără să întâmpinăm rezistență, traversăm sătucul și căldura degajată de eșapament ne toropește. Pe Porta îl trec toate apele în timp ce încearcă să mențină vehiculul greu pe șosea, în mijlocul trupelor. O clipă de neatenție și ar fi ras o companie... În spate, infanteriștii sunt pe jumătate asfixiați de oxidul de carbon. Era în pericol de moarte cel care, suit pe tanc, s-ar fi culcat între țevile de eșapament, dar câți nu erau tentați? La urma-urmei, era atât de cald!
Micuțul doarme întins pe rastelul cu obuze, iar sforăiturile lui acoperă zgomotul motorului. Patru purici, uriași, dintr-o rasă specială cu cruce pe spate, i se învârt pe mutră. Probabil că erau foarte periculoși, din moment ce primeai o marcă pentru fiecare purice prins și livrat sergentului de la infirmerie, care îi aduna pe toți într-o eprubetă și-i trimitea în Germania. Porta pretindea că sunt strânși într-un lagăr de concentrare pentru purici, în care se plămădește o rasă nouă de purici arieni, ce știu să ridice laba dreaptă și să imite salutul nazist. Heide, auzind una ca asta, plecase indignat.
Bătrânul îl trezește pe Micuțul și-l face atent asupra averii ce i se plimbă pe mutră. Uriașul reușește să prindă trei, dar al patrulea sare pe Porta, care și-l însușește. Îi fixăm cu un ac de cauciucul vizorului, ca să-i avem la îndemână când o să apară sergentul-infirmier.
Dintr-o dată, o sferă incandescentă se repede din tufișuri spre tancul din fruntea coloanei. Ocupanții lui sar înnebuniți de frică. Rămân culcați în noroi așteptând moartea. O mitralieră mătură tot sectorul; gloanțele ricoșează pe blindajul de oțel, un perete de foc se îndreaptă spre noi, se pogoară peste noi. Izvorăște din pădure, se înalță ca un arc funebru și ne învăluie.
— „Orgile lui Stalin", murmură Heide, aruncându-se din instinct la adăpost.
Într-un zgomot apocaliptic, totul este făcut una cu pământul.
— Blindate, înainte! urlă stația radio, dar nici nu ne urnim din loc și sosește a doua salvă.
Porta accelerează, trece prin noroi și apă. Motoarele Maybach urlă ambalate la maximum, șenilele aruncă noroiul spre cer. Satul Spas Demensk se prăbușește într-o ploaie de sfărâmături și pulberea albă învăluite coloana de blindate. O fabrică de zahăr arde cu flăcări orbitor de albe și, chiar când trecem pe lângă ea, explodează aruncând peste noi melasa clocotită. Explozii și tăciuni, tir de artilerie, aruncătoare de grenade, tunetul blindatelor, un tărâm al distrugerii și al morții. Încetul cu încetul, tancul nostru înaintează printre ruine și fiare contorsionate, într-un fum înecăcios. Tancurile din față ne dirijează prin radio. Nici o armată din lume nu este instruită să păstreze contactul în orice condiții, așa ca armata germană. Puteam să rămânem în legătură chiar și în timpul unui bombardament al artileriei grele. Când ne trezim în fața monștrilor KW2 ai rușilor, împotriva cărora n-avem altceva decât ineficacele tun de 75, încercăm să le distrugem șenilele și chemăm artileria în ajutor.
Primul batalion era deja în contact cu mfanteria și artileria antitanc inamice. Șiruri de soldați plini de sânge se retrag prin fum. Ai noștri suferiseră probabil pierderi îngrozitoare.
Înaintăm la pas, Porta conducându-se după flacăra de la eșapamentul mașinii aflate înaintea noastră. Gloanțe-trasoare mătură încontinuu pozițiile inamice. Deodată, un uriaș BT6, apărut de pe un drum lateral, derapează, ajunge pe șosea, se repede asupra unui P III, îl răstoarnă, se învârte ca o sfârlează și se repede spre noi.
Trag în grabă fără să mai ochesc. Într-o jerbă de scântei, grenada atinge turela, dar cele două blindate se ciocnesc, iar șocul ne trântește la podea. Bătrânul ridică oblonul turelei în același timp cu comandantul rus, dar, fiind mai iute, mitraliera lui scuipă foc înaintea cele inamice. Micuțul sare afară cu o mină S în mână. Se cațără ca un nebun și o aruncă în turela rușilor. În câteva secunde, din BT6 nu rămâne decât o epavă carbonizată.
Ne desprindem de resturile calcinate, în timp ce comandantul companiei, Oberleutnant Moser, ne ajunge din urmă.
— Direcție ora patru, PAK inamic la o sută douăzeci și cinci de metri, cu grenade explozive, foc!
PAK-ul începe iar să tragă ca și cum ar arunca cu pietre. Explozia se aude simultan cu tirul nostru. Nu mai rămâne nimic din el.
Dintr-o dată, tancul nostru se prăbușește într-o pâlnie de obuz și botul i se înfige în pământul moale. Porta a trecut în marșarier, dar șenilele patinează. Încearcă imediat să se degajeze, rotindu-se zadarnic la stânga și la dreapta. Micuțul este aruncat peste rastelul cu muniție și se alege cu buza sfâșiată; Heide este înghesuit între mitralieră și stația radio. Gemând sfâșietor, ne declară că are mâna ruptă, când colo e vorba doar de-un deget. Nenorocul lui! Pentru un deget rupt nu ești trimis la odihnă. Bătrânul cade peste o ladă cu muniție și se lovește zdravăn la mână; cât despre mine, am fost aruncat peste Porta și mă trezesc cu pedala de ambreiaj peste țurloaie. În ciuda durerii, infirmierul nu crede de cuviință să mă interneze. Este nevoie de un sfert de oră ca să ne scoată din gaură. Noaptea răsună de înjurăturile lui Moser, convins că o făcusem intenționat.
— Dacă se mai repetă, vă paște Curtea Marțială!
Luăm poziție în apropierea spitalului incendiat. Nimeni nu știe cu adevărat ce se întâmplă. Cele douăzeci și două de tancuri ale companiei stau aliniate, cu tunurile ațintite spre inamic, în apropierea fabricii de zahăr. Restul batalionului este pe-aproape.
Zorile încep să se reverse printr-o ceață deasă, ceea ce făcea ca în apropierea râurilor să nu vezi nimic, să nu auzi nimic. Armele grele tăcuseră. Doar câteva mitraliere singuratice latră dincolo de fluviu. Unde este infanteria? Străpunsese oare frontul inamic? Trăim cu spaima că suntem abandonați în inima Rusiei. Puțin câte puțin, ceața se ridică și distingem siluetele, copacilor și ale caselor. Infanteriștii detașați să ne însoțească sosesc unul câte unul în lungul zidurilor și se adună în apropierea vehiculelor. Tunuri și mitraliere se pornesc să tragă, pământul se cutremură, flăcări imense ies din gurile tunurilor, deasupra câmpului de luptă se țese o plasă de gloanțe-trasoare. Infanteria înaintează în salturi. Tragem un foc de acoperire bine calculat, dar nu-i cel mai încântător lucru să pornești la atac cu șuieratul grenadelor deasupra capului. Dacă tirul este prea scurt, o iei după ceafă, și asta nu s-a întâmplat doar o dată. Cei care greșesc ajung în fața Curții Marțiale, dar nu le mai ajută la nimic.
Mult în spatele nostru, umbre cenușii sar și dispar în ceață. Peste o sută de tancuri se îndreaptă urlând către liniile inamicului. Rușii fug în panică spre pozițiile de rezervă. Ne plimbăm ca prin poligonul de instrucție, doar că aici țintele sunt vii. Într-o clipă, istoria își schimbă cursul! Un șir lung de vânători sovietici țâșnesc chiar în fața tancurilor noastre, oprite să-și savureze victoria. Ce schimb de focuri! Primul tanc din compania a 8-a este aruncat în aer, iar Barcelona anunță că turela sa e lovită și tunul scos din luptă; va trebui reparat. O secundă mai târziu, încasăm și noi o grenadă peste ceafă. Zgomotul infernal ne asurzește pentru câteva minute, O conductă de ulei începe să curgă și, dacă n-am fi avut plăci de șenilă fixate pe botul tancului, grenada ar fi străpuns blindajul și nu s-ar mai fi ales nimic din noi.
La rândul său, Legionarul ne anunță că i-au scos tunul din luptă și că trebuie să-l repare. Trei tancuri din plutonul al 4-lea ard cu echipaje cu tot. O nouă lovitură sparge cutia de viteze; acum suntem imobilizați, și asta-i moarte curată într-un tanc. Dacă nu-ți schimbi în permanență poziția, bateriile antitanc te fac țăndări într-o clipă. Cu smucituri, Porta reușește să adăpostească mașinăria în spatele unei coline și schimbăm în cea mai mare grabă cutia de viteze, în timp ce transpirăm din belșug. Ar trebui reparată și una dintre șenile — o muncă de câine —, dar din fericire un tanc-atelier ne vine în ajutor și pornim numai bine ca să vedem alți șapte de-ai noștri nimiciți!
Jos, la liziera pădurii, apar câteva vehicule cenușii pe care le considerăm a fi tunuri antitanc motorizate. Trei plutoane pornesc la contraatac. Ei bine, este vorba de cu totul altceva. Cinci T34 și zece T60. La opt sute de metri, primele T60 sar în aer în jerbe de foc și fum. Mergem în zig-zag car să evităm tancurile T34 și grenadele lor distrugătoare. Sunt tancurile cele mai periculoase folosite în război și totodată cea mai bună armă a Armatei Roșii. Trei PIV ard, alte două puternic avariate părăsesc câmpul de luptă iar un PIII este pur și simplu șters de pe fața pământului, lovit în plin de două grenade.
O baterie flak de 8 cm ne vine în ajutor și distruge tancurile inamice. Noua muniție pe care o folosesc se arată a fi cu adevărat distrugătoare. În sfârșit, Regimentul 27 Blindate atacă și zdrobește în scurt timp artileria rusă.
Tancul nostru are nevoie urgentă de reparații: turela înțepenită, șenilele de schimbat. Și, totuși, divizia nu încetează să țipe: „Atacați! Atacați! Nu lăsați inamicul să se reorganizeze. Hărțuiți-i!" Înnebuniți de oboseală și de somn, suntem cu nervii la pământ. Nu mai știe nimeni nici măcar ce spune. Orașele prin care trecem au fost transformate în mormane de ruine fumegânde, iar șoseaua betonată este marcată de epavele carelor blindate și de cadavre. Câini scheletici sfâșie nefericitele cadavre, iar găinile se bat pe mațele calde. La început am tras în ei, dar acum, acum nu mai este nimic de făcut.
Stâlpii de telegraf sunt la pământ, șiruri întregi de case intră sub șenilele noastre, iar rușii care mai ies din ele sunt transformați în terci. Înapoi, mujici! Sosesc eliberatorii! O să deveniți germani pentru fericirea voastră, urlă propaganda de la Berlin.
Scurt popas pentru întreținere, schimb de ulei, curățarea filtrelor de aer, peticirea șenilelor. Dar nici o secundă pentru dormit, și când terminăm răsună ordinul: „Înainte!"
Parcurgem câteva sute de metri și apar avioanele! Coboară în picaj, trag cu mitralierele la rasul ierbii și decimează prima companie, tancurile ard, infanteriștii fug îngroziți când, dintr-o dată, un val de soldați ruși se înalță din lanul de trifoi.
— Uraaa, Stalin! Uraaa, Stalin!
Sunt tinerii din GPU cu cruci verzi la caschete, fanatici comuniști care atacă la baionetă. Când ne mai despart doar trei sute de metri, radioul ordonă: „Cu grenade explozive și cu tot armamentul automat, foc!" Două sute de puști-mitralieră și o sută de tunuri îi seceră în plin, dar mereu alții par să iasă din pământ. Toți dispar sub ploaia de fier și de foc. Chiar cerul însuși arde, orice urmă de viață este strivită sub șenile, dar, deși cad mii de soldați, această luptă sângeroasă mai mult ca sigur n-o să fie menționată în comunicatele oficiale.
Lucrurile par să se liniștească. Înaintăm spre nord-est și atingem șoseaua Smolehsk-Moscova, care șerpuiește printre mlaștini și păduri, trece peste fluvii și înconjură orașele ca un arc de beton. Depășim nesfârșite coloane de infanterie și de artilerie tractată cu cai; unitățile motorizate sunt mult mai în față, pe marginea drumului. Într-un loc, un întreg regiment a fost căsăpit.
— Bombe cu aer comprimat, remarcă Bătrânul.
Sculele astea diavolești îți smulg plămânii. Tot regimentul stă acolo, aliniat, ca și cum ar fi primit ordinul: „Porniți către moarte!" și l-ar fi executat în mare grabă. Un singur copac cu crengile dezgolite rămăsese în picioare servind drept cârjă unui cal mort.
O ceață densă, lipicioasă, acidă, pare un lințoliu aruncat peste peisajul macabru. Infanteriștii mărșăluiesc dormind în lungul șoselei — asta-i o problema de virtuozitate a bătrânilor infanteriști. Valuri de ceață se ridică din mlaștină și nu se mai vede la un metru prin pasta lăptoasă. Tancurile înaintează cu obloanele ridicate și suntem dirijați prin radio. Nimic pe lumea asta nu-i mai incomod pentru o armată în plin atac. Inima-ți bate de-ți sare din piept și te aștepți ca la orice pas să dai peste inamic.
Trei tancuri se ciocnesc înaintea noastră și unul dintre ele se răstoarnă. Imediat auzim: „Sabotaj! Curtea Marțială!" Coloana se transformă într-o aglomerație dezordonată. Sunt doi morți în tancul răsturnat. Un camion al aviației sosește în viteză, derapează și mătură în șanț o întreagă companie.
— Asta și meritau! urlă aviatorul ieșit din minți. Noi, cei de la aviație, ne-am săturat.Armata își bate joc de noi încă de la început. Transmisionist! Cheamă-l pe șeful Statului-Major la mareșalul Reichului!
— Raportez, domnule locotentent, că stația radio este inutilizabilă!
— Sabotaj! strigă locotenentul în ceața vătuită. Îți ordon să-mi faci legătura, iar dacă radioul ți-a fost sabotat, marș la Berlin!
— Da, domnule locotenent, răspunde transmisionistul, pocnind din călcâie și făcând stânga-mprejur, spre vest.
Se oprește drept în fața tancului nostru unde, cățărat pe o șenilă, Porta se îndoapă cu peltea.
— Cunoști drumul spre Berlin camarade?
— O să-ți ia cam mult dacă pleci pe jos! Vino cu noi la Moscova, mai sunt doar o sută șaizeci de kilometri. O să dai telefon de-acolo.
— Ar fi bine, dar locotenentul mi-a ordonat să plec la Berlin și să-l anunț pe mareșalul Reichului că vrea să-i vorbească.
— Ei, atunci dă-i drumul, un ordin este un ordin, orice bun german o știe încă din leagăn. Mergi pe autostradă până la Smolensk, apoi la Minsk. La Minsk caută fântâna „Doamna care se p...", ți-o arată oricine. Poți să-ți odihnești ciolanele la negustorul de grâne Ivan Domosliki, un ceh exilat, pe strada Ramasch. Dar bagă de seamă să n-ai aerul unui vagabond, căci vei fi denunțat într-o clipă fie nemernicilor de la poliție, fie partizanilor. Te va avea cel care va plăti mai mult. Se discută între cincizeci și o sută de mărci. Ca un caporal experimentat ce sunt, bănuiesc că partizanii dau mai mult. Noi, cei din armată, suntem prețuiți la cincizeci de mărci, dar de SS-iști n-au nevoie, prea s-ar lega la cap.
— Crezi, într-adevăr, că un aviator face atâtea parale?
— Bineînțeles, doar sunteți o raritate în război. Nu vă vede lumea decât atunci când sunteți decorați și pe la chefuri.
— Știu asta...
— După Minsk, treci Drohobița aproape de Lemberg, și de acolo șoseaua te va duce direct la Berlin. Poți s-o iei și pe drumul din nord, pe malul Balticii, dar ar trebui să treci prin Reval, unde-i plin de evrei și de SS-iști. Nu te-aș sfătui. Cât ai fi tu de aviator, dacă încapi pe mâinile lor, ai terminat-o! Nici bandiții, nici SS-iștii nu se topesc după mareșalul Reichului.
— Ești pândit în permanență de pericole pe pământul ăsta!
— Așa-i. Uite! O să-ți spun povestea unui prieten de-al meu, domnul Niebelspang, negustor de sticle goale din cartierul berlinez Moabitt.
Într-o zi, a trebuit să se ducă la Bielefeldt pentru că-i murise mătușa și primise o scrisoare de la notar.

„Mult stimate domnule Niebelspang,
Mătușa dumneavoastră, doamna Leopoldine Schluckebier, s-a stins legându-și funia de rufe a vecinului în jurul gâtului, înainte de a sări jos de pe scăunelul din bucătărie. În calitate de unic moștenitor, vă rog să-mi faceți cunoscut în cel mai scurt timp dacă acceptați moștenirea, ca și datoriile defunctei. Mă simt obligat să vă anunț că vecinul solicită o nouă funie de rufe".

„Uraaa!" strigase amărâtul negustor de sticle goale, gândindu-se doar la moștenire, dar bucuria lui a scăzut brusc atunci când prietenul său, Pupperman, negustor de haine vechi, i-a subliniat cuvântul „datorii". Niebelspang, fără să-și plece urechea la acest sfat înțelept, s-a aruncat în primul tren spre Berlin. A ajuns acolo după miezul nopți, pe o ninsoare groaznică. Fără să stea mult pe gânduri, s-a dus drept la notar. „Care-i nebunul care sună la ora trei dimineața la ușa unei case respectabile?" a strigat în noapte o voce înțepată și lipsită de politețe. Niebelspang a întins-o în cea mai mare viteză și s-a culcat pe o bancă în curtea mănăstirii. A doua zi de dimineață, pe jumătate mort de frig, s-a întors la notar, unde a semnat plin de încredere toate actele ce i s-au pus sub nas. I s-a explicat apoi că toată moștenirea constă într-o enormă datorie și că este complet ruinat.
Ultima șansă a nefericitului rămăsese armata. S-a înrolat deci în 46 Infanterie și a intrat în Franța ca sergent. Era evident că Domnul își întinsese mâna deasupra lui.
Artileria germană, reglând focul de baraj prea scurt, a masacrat sărmanul regiment de infanterie și n-au rămas prea mulți cărora să li se acorde Crucea de Fier. Niebelspang a primit-o deci pe aceea oferită de Corpul 10 de armată. A fost mutat apoi la Corpul 9 ca motociclist-curier și, din acea clipă, necazurile au început să se țină scai de capul lui.
Superbă era motocicleta ce zbura ca vântul ducând plicuri importante. Era extraordinar vara, iarna mai puțin: zăpadă și toate celelalte neajunsuri. Într-o bună zi, curierul a fost trimis la Berlin într-o misiune secretă, cărând după el o servietă neagră cu vulturul pe ea, pentru a sublinia și mai bine că se află într-o misiune secretă. Prietenii l-au sfătuit s-o ia prin Stuttgart, acolo unde oamenii n-au decât un singur gând, să aibă cel mai frumos Mercedes. Dar imbecilul a preferat s-o ia prin Hamburg. La Breme a fost oprit de schumpos, cărora le-au trebuit patru zile ca să afle că doar mareșalul Reichului poate aproba deschiderea servietei de piele. Au fost invitați să dea drumul curierului protejat de vulturul Reichului. Sărmanul meu prieten și-a continuat atunci drumul pe Via Dolorosa călare pe superba lui motocicletă cu marșarier și motor în liniei în apropiere de Hamburg a întâlnit un baraj format din negrii Regimentului SS Der Führer. Se știau la Hamburg ca la ei acasă. L-au târât pe motociclist până la cazarma Langehorn, unde l-au ținut trei zile doar cu șuturi în fund.
Apoi, tot călare pe motocicleta sa și cu celebra servietă sub braț, a luat drumul Lübeckului, trezindu-se cu alte șuturi în fund de la poliție, pe motiv că nu ridicase brațul destul de sus pentru salutul hitlerist. Într-un târziu a ajuns la autostradă, în apropiere de Malle, dar n-a avut ceva mai bun de făcut decât să urce în spatele lui o târfă cu dosar în regulă la poliția de moravuri. Puțin înainte de Willmanstadt, acolo unde erau înălțate spânzurătorile, jandarmii au pus mâna pe el. „Stai sau trag!" l-a somat un Unterwachtmeister, tip căruia în 1916, pe frontul de la Somme, un glonț francez îi retezase mădularul. Era numit Müller II, căci mai exista un Müller la ambulanțe. „Spioni!" a strigat Müller II. „Te sfătuiesc să mărturisești totul în cea mai mare viteză, căci nu-ți merge cu mine! Sunt Unterwachtmeister Müller II, Herbert Carl, de la poliția din Halle, și-am pus laba pe bandiți mai mari ca tine: doi asasini, patru tâlhari, trei hoți și un trădător. Toți au fost scurtați de-un cap!" a completat el mândru. „Deci, ești un prieten al Sovietelor și un inamic al Reichului. Camarazi luați-l pe sus!"
Trupa de brute astfel ațâțată și-a dat drumul, și-ți închipui în ce hal era când a ajuns la infirmeria Poliției. A urmat un scandal monstru între căpitanul Sanerfleisch și Müller II după o lungă convorbire telefonică purtată cu Berlinul.
— Și ce-mi spui mie toate chestiile astea? întreabă aviatorul.
— Ca să te pregătesc pentru excursia ta la Berlin și pentru situațiile ce pot să apară în Marele Nostru Reich Național-Socialist.
— Protestez! strigă Heide. Înaltă trădare, propagandă în slujba inamicului.
— Cine-i individul ăsta? se interesează aviatorul nedumerit.
— N-avea grijă, fiecare circ cu clovnii săi. În compania a 5-a, clovn este „ta-majorul" Julius Heide.
— Asta se vede! De altfel...
— N-aveți altceva mai bun de făcut decât să stați la taclale? urlă o voce de stentor în spatele aviatorului. V-am ordonat să porniți spre mareșalul Reichului!? Douăzeci de genoflexiuni cu arma întinsă înainte, și dă-i bătaie!
— Nu te lăsa prea mult pe vine, șoptește Porta, altfel efortul este prea mare.
— Drepți, Obergefreiter, mârâie locotenentul, înțelegând că-și bate joc de el.
După câteva clipe, aviatorul simuleză un leșin, metodă sigură, mai ales că astfel de exerciții disciplinare sunt interzise în armata germană, căci se soldau cu rupturi musculare și întinderi de ligamente, iar o asemenea întâmplare te ducea la Curtea Marțială — un loc absolut dezagreabil.
— Locotenentul ți-a ordonat să iei poziția de drepți, spune Porta cu gura plină.
Locotenentul se întoarce furios spre el.
— Gura, caporal! Nu vezi că te afli în prezența unui locotenent de aviație?
— Spune-i locotenentului că n-am băgat de seamă pentru că dorm. Conform regulamentului este interzis să-i enervezi pe conducătorii de tanc sau să-i pui la corvezi, oricare ar fi ele. De cum se oprește tancul, conducătorul are dreptul să se odihnească. Ãsta-i ordinul șefului meu, colonelul Hinka.
Holbându-se la ei, locotenentul face stânga-împrejur și pornește spre camionul răsturnat.
— Mereu aceeași poveste, spune Porta iertător. Se reped ca leii și cad ca muștele. Dacă aș fi ofițer, n-aș vrea să am de-a face cu caporalii, aș face războiul fără ei.
— Și l-ai pierde, glumește Barcelona.
— Oricum este pierdut. Dar dacă aș suprima caporalii, l-aș pierde fără ca cineva să-și mai bată joc de mine.
Sergentul-major Edel se apropie în stilul tradițional al sergenților-majori, cu mâinile în șolduri. Se oprește în fața tancului nostru și-i aruncă o privire ucigașă lui Porta.
— Porta, bombăni Edel printre buzele lui subțiri și palide, o să-ți sfârșești zilele atârnat la capătul unei bucăți de sfoară și aș minți dacă aș spune că asta nu m-ar umple de bucurie. Ai face bine să cauți să mori ca un erou, și asta cât mai repede. Caporal Porta, ești rușinea Marii Armate Germane. Dacă Führerul ar ști că te afli pe front, ar demisiona imediat.
— Cu respect vă fac cunoscut că poate ar fi mai bine să i-o aduceți la cunoștință printr-o carte poștală.
Sergentul-major Edel șterge putina.Știe din proprie experiență că nu-i bine să te pui cu Porta. Nu după multă vreme apar și jandarmii, dar nu mai apucă să se lege de noi, fiindcă mortierele rușilor încep iar să bubuie și primim ordinul de marș.
Cu un hohot de râs, Porta coboară în turelă, motoarele Maybach mârâie, șenilele scrâșnesc. Războiul își adusese aminte de noi.




Întotdeauna am simțit o profundă tristețe la gândul că poporul german, în care fiecare individ este atât de respectabil, luat la grămadă este absolut lamentabil.
Goethe

Comisarul de divizie Malanijin traversă cu pași măsurați salonul spitalului. În ciuda protestelor medicilor, smulse pansamentele răniților și le aruncă pe culoarul pe care zăceau resturi de uniforme și de echipament.
— Nu sunteți decât niște chiulangii șt niște porci! Ați merita cu toții să fiți lichidați, dar n-am să fiu atât de crud, las soluția asta în grija fasciștilor. Voi da un exemplu, alegând din hoarda asta de nemernici câțiva care vor plăti și pentru ceilalți — și arată la întâmplare zece soldați cu bandaje sângerânde. Gunoaielor! Vă cocoloșiți într-un pat de spital în timp ce concetățenii voștri luptă pentru patrie fi pentru Stalin.
— Sint rănit, tovarășe maior, răspunse soldatul Andrei Rutici, care tocmai își sărbătorea cea de-a optsprezecea aniversare.
— N-ai cap pe umeri, n-ai două brațe și două picioare?
— Ba da, dar sunt rănit la un plămân.
— Atunci, unul singur ți-ajunge, hotărî maiorul întorcându-se către medicul-șef. Acești zece bandiți sunt condamnați la moarte.
Își aranjă centura și-și șterse cozorocul caschetei.
— Și dați-i bătaie! Lichidați-i într-o intersecție mare, ca să fie cât mai mulți martori.
„Termină!" gândi tânărul Andrei Rutici al cărui tată era ofițer superior pe front. Nimeni n-o să-mi știe mormântul, o să fiu aruncat în groapa comună ca să se șteargă urmele crimei.
În zori, cei zece condamnați au fost duși în intersecție, iar răniții din spital, aliniați pe lângă ziduri, un mare număr dintre ei susținuți de infirmieri. Primului condamnat i se aruncă o cârpă pe cap. Salva răsună după aceea de zece ori. Ultimul era Andrei Rulici, dar, întrucât leșinase, au trebuit să-l ducă pe sus. Iar cum totul trebuia să se petreacă regulamentar, un doctor l-a făcut să-și revină în simțiri înainte de a-i arunca zdreanță pe față.
Trei ore mai târziu, comandantul regimentului, colonelul Kubicev, află că Malanijin a fost ucis.
— O sinucidere, se miră adjutantul. Nebunul s-a aruncat în fața unui tanc neavând în nună decât pistolul-mitralieră, și a fost strivit.
— Ce gunoi! mârâi colonelul. Bine-a făcut! Ne retragem! Să mai rămânem aici ar fi o adevărată nebunie. Din cauza porcului ăstuia am pierdut jumătate din efectiv. Ordin de retragere în cea mai mare viteză.
Coloana îl urmă, dar se ciocniră de trupele securității sovietice și fugarii din Regimentul 436 Vânători din Omsk fură măcelăriți fără somație, conform ordinelor. Au scăpat doar câțiva ca să-și primească glonțul în ceafă câteva zile mai târziu.
— Nicevo! spuse un bătrân polițist. Ar fi trebuit s-o știe. Așa se întâmplă când te retragi. Mai bine ridici laba frumos și-l saluți pe Friț. Asta-i cea mai bună metodă ca să scapi.


ARTILERIA ANTITANC

Mi-am pus căștile și microfonul căci tunurile PAK sosite în cursul nopții încep să ne piseze.
Un perete de foc se înalță sângeriu către cer. Trag cu grenade incendiare. Pădurea arde, pârjolul se întinde, înghite lanul de porumb, iar soldarții ce-și căutaseră adăpost în el fug transformați în torțe vii.
Un tunet! Două PIV explodează; resturile carbonizate ale soldaților aruncate într-un brad se leagănă în vânt asemeni unor spânzurați, în timp ce fumul negru se ridică spre cer.
— Blindate, înainte! comandă prin stația radio colonelul Hinka.
Cele două sute șaizeci de tancuri sunt dispuse în formație de luptă. În frunte și pe aripi P IV, în spate P III, cu demodatul lor tun de 5 cm, urmează, ca niște foxterieri arțăgoși, P II, echipate de Skoda. Aerul vibrează de huruitul motoarelor. Pozițiile rusești sunt strivite, sute de soldați inamici terciuiți, o duhoare de fum albăstrui și otrăvit se înalță în urma coloșilor de oțel.
Oprire bruscă. Tunurile aruncă limbi de foc. O coloană de flăcări se înalță în pozițiile inamicului acolo unde au căzut grenadele cu fosfor. Tragem alternativ grenade cu fosfor și grenade explozive, apoi zdrobim totul sub șenilele noastre — răniți sau morți. Un baraj de foc al artileriei ruse ne oprește brusc.
— Înapoi pe drum! ordonă Bătrânul. Să rămânem în spatele aruncătoarelor de flăcări și al mitralierelor. Dă-i bătaie, spune, împingându-l pe Porta cu vârful bocancului.
Tancul se târăște deja pe drum, când descopăr un T34 ascuns într-un pâlc de copaci. Turela lui se rotește, tunul s-a agățat într-o cracă și trăgătorul încearcă acum să răstoarne copacul. În cea mai mare grabă rotesc turela, cifrele și liniile dansează în vizor. Dacă inamicul se degajă, poate să tragă și suntem pierduți, totul depinde de cât de repede ne mișcăm. Rușii au comis o greșeală de neiertat: într-un T34 nu sunt decât patru nătărăi, al cincilea, observatorul, a fost suprimat, ceea ce-l face pe ochitor să piardă un timp prețios, el trebuind să descopere și ținta, să acționeze și comenzile.
— T34 la două sute de metri. Grenade, precizează Bâtrânul.
O flacără gălbuie și tancul inamic explodează. Un trup omenesc, aruncat pe tancul nostru, se împrăștie ca un fruct copt. Mai trimitem o grenadă cu fosfor în spatele tancului distrus ca să fim siguri că a dispărut orice pericol, apoi strivim epava. Urcăm rambleul șoselei când o grenadă antitanc trece pe deasupra noastră. Porta înjură și smucește manetele. Cu șenilele clănțănind, ne cățărăm pe șosea în timp ce tunul de 75 trage lovitură după lovitură. Un pluton de infanterie este măturat, răniții încearcă să se ascundă înainte de a fi transformați în terci, totul petrecându-se în lumina rece a farurilor.
— Încărcați, ridicați ecranul de protecție, mormăie Micuțul.
În aceeași clipă îi scapă un urlet de durere. Uitase că n-avea casca și se pocnise cu capul de membrana de protecție.
— Doamne! urlă el, ștergându-și sângele. Mă doare!
— Nu te mai văicări atâta, ai o țeastă ca o scorbură prin care șuieră vântul.
— Distanță cinci sute, ordonă Bătrânul. Grenade explozive, foc!
Ca O pasăre de pradă, chiulasa înghite grenada.
— Încărcați, trageți siguranța, continuă mecanic Micuțul, scăpându-i lui Heide un șut între coaste și aruncându-l peste stația radio.
— Ai făcut-o intenționat, mișelule!
— Nu eu, piciorul meu. La mine s-a instaurat democrația, toată lumea face ce vrea.
Tancurile înaintează prin fumul înecăcios, PAK-ul inamic este distrus și una dintre roți aterizează pe turela noastră. Din artileriști s-a ales praful, dar din gura tunului vecin o săgeată de foc pornește spre un PIV, deși tunul nu mai are decât doi servanți: un soldat și comandantul, toți ceilalți fiind morți. Este un model cu care Piotr Vaska se mândrește. Regimentul său de milițieni, format cu opt zile în urmă, este spulberat.
— Bravo, Alex! strigă Piotr. Este al patrulea fascist nemernic pe care-l zdrobești! Lovește-i în plin pe porcii ăștia! strigă el în continuare, hotărât să urmeze până la capăt indicațiile comisarului: „Nu vă retrageți nici măcar un pas".
Cei doi servanți ruși, mânjiți cu noroi, nimeresc ținta încă de două ori. O căpățână de neamț, cu cască cu tot, aterizează lângă ei, dându-le un motiv de glumă. Semn bun!
— Strivește-i! strigă Piotr, ca un fanatic.
Trebuie spus că cei doi se luptă ca niște diavoli, nici unuia netrecându-i prin cap să fugă. De altfel, cel care ar fi încercat ar fi fost doborât pe loc. În urechile lor răsună țipetele comisarului politic: „Soldatul sovietic este dator să ucidă cel puțin o sută de fasciști înainte de a se lăsa ucis. Cel care nu va îndeplini ordinul va fi considerat un trădător, iar familia lui va plăti. Trăiască Stalin, trăiască Armata Roșie!"
— Direcție PAK inamic, spune calm Bătrânul, când descoperă tunul antitanc al lui Piotr.
— L-am ochit, îi răspund ca un ecou.
Îi văd perfect. O explozie orbitoare, și comandantul rus zboară cât colo, iar servantul devine un terci. Tancul nostru îl târăște o bucată de drum, un braț atârnă într-un capăt, un picior în cealaltă parte, iar trunchiul rămâne agățat de blindaj.
— Măcar dacă sângele n-ar mânji în așa hal, meditează Porta ursuz. Nici dracu' nu mai reușește să curețe rablele astea. Dacă bunul Dumnezeu s-ar fi gândit și la tancuri atunci când a creat lumea, ne-ar fi dotat cu un sânge mai puțin lipicios, care să se spele doar cu un jet de apă.
Traversăm încet satul. Două companii din 41 Infanterie zac cu un glonț în ceafă. Propaganda hitleristă declara că este opera NKVD-ului, dar printre cadavre n-am găsit decât tuburi de cartuș nemțești. Se zvonea că cei din SD executaseră trădătorii, de unde și interdicția de a te apropia de leșuri. O grenadă lansată de un mortier cade drept în mijlocul unei grupe din SD, și un braț smuls, cu revolverul în mână, aterizează în fața lui Porta care se grăbește să ridice obiectul însângerat.
— Camarazi! O dovadă a măreției armatei lui Adolf. Chiar și brațul smuls rămâne înarmat. Asta-mi aduce aminte de vremurile în care taică-miu pornea la război cu 67 Infanterie din Postdam, purtând buchete mari de trandafiri în entuziasmul cu care plecau să moară pentru Patrie. Din a treia zi au înțeles cu toții despre ce era vorba și au întins-o, dar nu înainte de a scărmăna pielea unui vienez ce striga ca un trădător: „Moarte prusacilor!" În acel 67 era un sergent alcoolic pe nume Mateka, și toți erau de acord că nu mai întâlniseră un asemenea idiot.
— De unde venea? întreabă Micuțul.
— Din Praga. Maică-sa, o poloneză din Lemberg, se împerechease cu un geambaș evreu din Libap. Cumpăra cai din stepă și-i ducea în Scandinavia, niște gloabe atât de bătrâne încât trebuiau să le cănească părul înainte de a le îmbarca. Pe drum, le dădea fân cu sare ca să aibă pântecele plin, iar celor mai răpciugoși le punea piper în fund ca să fie mai sprinteni. Iar când nici piperul nu mai avea efect, le turna pe gât un litru de alcool cu arsenic, și-atunci să fi văzut ce țanțoși deveneau.
— Până la urmă, ce era cu sergentul Mateka? îl trase de limbă Bătrânul.
— Uite că și uitasem de el. S-a prezentat căpitanului de dragoni și ăsta l-a încredințat lui Josef Malan, un jandarm la fel de imbecil. După prima sticlă se acuzau reciproc de trădare, dar de la a treia începeau să cânte melodii patriotice, ca, pe urmă, braț la braț, să pornească pe străzi. Într-una din aceste plimbări au întâlnit-o și au luat-o pe sus și pe nevasta comandantului. Ea s-a plâns colonelului, iar ăsta a sunat și a început să țipe la căpitanul de jandarmi că nu păstrează ordinea în district. Căpitanul, beat mort, a bombănit ceva despre incident și, după încă o sticlă de Tokay, a adunat brigada de jandarmi și i-a împărțit în trei. Primii au încasat câteva lovituri de cravașă, așa cum era în tradiția domnilor ofițeri, cea de-a doua grupă a primit regulamentarele șuturi în fund, iar cea de-a treia doar câteva palme după ceafă, căci obosise deja. Căpitanul era binecunoscut ca un sărac cu duhul și tare spurcat la gură, mai ales când era beat, ceea ce se întâmpla mai mereu. După un torent de înjurături a început să le vorbească despre disciplină: „Nemernicii care, în plină stradă, îndrăznesc să pună mâna pe femeile ofițerilor trebuie să fie aduși la post cu cătușele la miini. Femeile, de asemenea, dar fără cătușe, în calitate de martor. Vite, rupeți rândurile! Să-mi veniți imediat cu raportul!"
Căpitanul de jandarmi al districtului Zagreb era un imbecil perfect, așa cum am spus, și în fiecare sâmbătă se dezbrăca gol-pușcă la petrecerile ofițerești. Lucrurile deveneau și mai jalnice când se întindea, așa gol, în fața statuii lui Thihomil, în piața Hierre, cu o floare în fund, explicându-le trecătorilor că era o sirenă în excursie prin Muntenegru. Asta încă n-ar fi fost nimic dacă idiotul nu și-ar fi pus sabia pe coapsele goale și nu și-ar fi atârnat cascheta de mădular. Mai târziu s-a scuzat explicând că o făcuse din pudoare, dar a fost pus în lanțuri. A doua zi temnicerul a fost retrogradat cu două grade pentru lipsă de respect față de un ofițer. Nu l-a ajutat cu nimic dacă a spus că astfel echipat căpitanul semăna ca două picături de apă cu un blestemat de civil. Deci...
— Porta, strigă Bătrânul, depășit. Ne-ai tâmpit cu poveștile tale. Gura, și hai la drum, iar dacă nu te potolești, îți tai limba.
— Cum, adunătură de proști, chiar nu vreți să știți ce au pățit cei din 7 Ulani când colonelul a primit cu dispreț noile arme? „Puști-mitralieră, ăsta-i un rahat" — i-a explicat el adjutantului — „și o vom dovedi ducând regimentul pe culmile gloriei. Când francezii vor zări superbele noastre uniforme albastre vor fi atât de speriați că vor uita de blestematele lor de mitraliere..."
— Dacă mai scoți un singur cuvânt, urlă Bătrânul furios, o să te alegi cu un glonț în ceafă. Nu mai suport!
Lângă noi, un tun german se adăpostea în spatele unei baricade din utilaje agricole. Prima lui grenadă trece pe deasupra tancului T34 din frunte. O scurtă corecție, și a doua lovitură merge în plin. iar servanții îl aclamă pe ochitor — o cătană bătrână. cu nervi de oțel. așa cum trebuie să fie un artilerist. Lovitura își atinge ținta, dar totul se transformă într-o ploaie de scântei, căci grenada lovise turela.
— Foc! urlă ofițerul dezlănțuit.
Același rezultat. Ca și cum ar fi tras cu boabe de mazăre.
— Ce-i cu monstrul ăsta?! E primul T34 în care trag! Și ni se mai spune că rușii sunt la pământ.
Servanții contemplă înspăimântați gigantul, șanilele lui asurzitoare, flancurile înclinate și tunul enorm ieșit din turela cu stea roșie.
— Foc de voie, mereu în același loc! strigă disperat.
Nici un rezultat. Plouă cu lovituri pe monstrul sforăitor. Un camion aflat în calea lui se transformă în pulbere. Turela se deschide și o siluetă îmbrăcată în piele îi amenință cu pumnul pe cei din bateria anticar. Servanții fug îngroziți. Unul dintre ei cade secerat de un glonț tras din T34. Cei patru oameni din tanc izbucnesc în râs, au reușit să răzbune acum trista soartă a tancurilor BT5 zdrobite de noi ca niște coji de ouă la începutul campaniei.
— De ce nu vine odată, să se sfârșească totul! geme comandantul bateriei.
— Își savurează superioritatea. Îi răspunde ochitorul, un caporal aflat sub arme din 1939.
Inamicul cotește încet, țeava tunului uriaș de 7.65 coboară. Un urlet, flăcări, o mare de foc la liziera pădurii și un cuib de mitralieră german s-a volatilizat. Aceeași soartă are și o baterie de mortiere. Motoarele diesel trepidează, limbi de foc ies pe gura eșapamentului și o duhoare de ulei ars își poartă otrava peste barajul antitanc. Ochitorul își aprinde țigara cu o crenguță în flăcări și. cu un surâs amenințător, arată comandantului tancul inamic.
— Hans, ai pierdut războiul. Nu va trece mult și națiunea stăpinilor va fi trecută prin ciur și prin dârmon de sclavii ei. (Îi întinde bidonul.) Ia o gură. Când ești suficient de beat, moartea nu mai e nici o scofală.
— Crezi că mi-e frică să mor? spune ofițerul fixând îngrozit tancul inamic ce scruta pădurea cu reflectorul
— N-am mai încercat-o niciodată, zâmbește strâmb omul. Dacă indivizii din sicriul ăla de fier ne vor trata corect, nici nu vom ști când am murit, altfel s-ar putea să fie neplăcut.
— O să am grijă singur de sfârșitul meu, spune ofițerul trăgând piedica revolverului P38.
— Adolf n-o să se bucure. În acești doi ani ai devenit erou regimentului și ai fost citat pe ordinul de zi, iar acum îți zbor creierii în fața acestor secături. Faci Patria de rușine!
— Destul! Dracii roșii ne vor zdrobi într-o clipă.
— Sperai altceva? rânjește artileristul. Credeai că Ivan va capitula în fa|a primei căști de oțel germane? Și dacă ne-am preda și am termina războiul într-un lagăr de prizonieri?
— Bolșevicii or să ne curețe.
— Bancuri. Nu-s chiar atât de răi. Taică-miu a fost prizonier la ei timp de opt ani după ultimul război, așa că știu. De altfel, a și devenit comunist.
— Și ce spun de asta băieții lui Adolf?
— L-au trimis pe bătrân la Fuhlsbuttel. Într-o zi a reușit să treacă de gardul de sârmă ghimpată, dar Oberscharrfürerul Zack a pus câinii pe urmele lui. Ce contează, îmi pică mie-n labă acest Zack.
— Habar n-aveam că ciobăneștii se dau la om.
— Poți să-i dresezi să facă ordine. Sunt singurii care au putut fi învățați să alerge cu mine antitanc în spate. Cu dogii englezi nu le-a mers.
Tancul T34 era doar la câțiva metri de baricadă și se oprește pentru o clipă. Monstrul domină tunul PAK asemenea unui munte de oțel și mirosul de ulei ars îi învăluie pe servanții paralizați de frică. După ce strivește totul sub șenilele Jate, mastodontul alunecă pe fiare într-un muget asurzitor, stropind în jur cu apă, sânge și noroi, și rămâne cu botul înfipt în tranșee. Ochitorul se rostogolește într-o parte. Calm, leagă trei grenade în jurul unei sticle cu benzină și se cațără, nebun de ură și răzbunare, în spatele mașinăriei inamicului. Trage cu dinții siguranța grenadelor, aruncă explozivul și se culcă la pământ. Șenila cedează, tancul se oprește cu motorul ambalat, dar nu-i mai rămâne decât să se învârtă pe loc asemenea unei muște cu picioarele smulse. Cu pușca-mitralieră pregătită, ochitorul se ascunde în spatele a ceea ce fusese un camion. Vede imediat cum trapa turelei se deschide și trei oameni în combinezoane de piele sar afară ca să repare șenilele. Doar pilotul rămâne la bord.
Arma trosnește. Cei trei ruși sunt morți. Își scoate atunci din tașcă o grenadă de mână, îi trage siguranța și așteaptă.
În câteva clipe apare și ultimul dintre ruși, căutându-și camarazii. Grenada zboară și tancul sfârșește într-o jerbă de foc.
Artileristul o pornește încet spre pădurea din apropiere, numai bine să fie surprins de un P IV german, care-l strivește sub șenile. Din erou n-a mai rămas decât o baltă de sânge și o cască de oțel turtită.
Ai noștri cad pe capete sub focul rușilor. Primele poziții sunt date peste cap; se luptă corp la corp, cu baionete, cu lopata; lovind primul, ai o șansă. Sosesc în ajutor pionierii cu aruncătoarele de flăcări și o pânză de foc acoperă pământul; duhoarea de carne arsă te face să verși, iar o mitralieră latră singuratică prin gura de aerisire a unui beci. Grenadierii atacă sediul Partidului aflat în flăcări, secerându-i fără milă pe cei care ieșeau cu mâinile sus. Nu mai sunt oameni, ci monștri însetați de sânge, bucuroși la vederea cadavrelor. Tancurile trec zgomotoase printre ruinele fumegânde. O grupă se adăpostește lângă un zid, iar două mitraliere trag la unison; una dintre ele este în mâinile lui Heide, care rânjește sadic.
— Sunt ai noștri, imbecilule! Nu mai deosebești griul de kaki?
— Isuse! geme Heide. Ce-am făcut!
— Führerului nu i-ar merge la inimă invocarea unui evreu.
— Isus n-a fost evreu. Rosenberg a spus-o. Era arian!
— Asta-i cea mai bună poantă pe ziua de azi! strigă Bătrânul de pe turelă, izbucnind în râs.
Îl întrerupe o explozie: tancul se înclină periculos; o conductă de benzină s-a rupt și benzina țâșnește în interior.
— Avarie la șenila stângă, ne-o trântește Porta calm. Vehicul în pană.
Oprește motorul și trage o dușcă de vodcă. Bătrânul deschide oblonul cu grijă. Lângă noi ard două P IV, scoțând nori de fum înecăcios; echipajul carbonizat atârnă de blindaj. În sat, lângă fântână, zac mai mulți grehadieri uciși.
Par că dorm, dar din colțurile gurii li se preling fire de sânge. Au fost uciși de aceleași bombe cu aer comprimat ce tocmai își făcuseră apariția.
— Un adevărat măcel, mormăie Stege.
Colonelul Hinka privește prin binoclu tancurile T34 care se pregătesc pentru un nou atac. E prima oară când suntem atacați de aceste tancuri întâlnite până acum doar ca susținere a infanteriei. Cheamă imediat prin stația radio toate echipajele regimentului.
— Atențiune, îi auzim vocea calmă. Singura noastră șansă este mobilitatea. Nu vă pierdeți capul. Înainte! Vă apropiați la patru sute de metri, le trageți una după ceata și schimbați imediat direcția de mers. Punctele sensibile ale unui T34 sunt turela și șenilele. Mișcați-vă, înainte de orice, mișcați-vă! Nu vă opriți să trageți, trageți din mers!
— Mai repede, mai repede! comandă locotenent-colonelul Moser.
Echipajele sovietice freamătă de bucurie văzând că nemții au ajuns în bătaia tunului. Căpitanul Gorelik se vedea deja învingător în tancul său nou-nouț, cel mai mai bun din lume, fără nici o îndoială grație concepției sale de avangardă. Inginerii care făuriseră acest emisar al morții se gândiseră la sezonul noroios de aici, și șenilele sale sint atât de late, aproape comice, însă ideea a fost preluată de constructorii străini. Caroseria amintind de o broască țestoasă și tunul lung de 75 sunt și ele o găselniță.
La aproape o mie patru sute de metri de inamic, iată că tancurile germane se împotmolesc! Echipajele manevrează cu disperare, încercând să iasă din noroi, dar nu fac altceva decât să se afunde mai rău. Sosesc în grabă pionierii cu buldozerele. Rușii trag, dar pentru fiecare pionier căzut, un altul apare din pădure și-i ajută pe ceilalți să târâie trunchiuri subțiri de copaci în fața tancurilor.
Tarris, comandant de grupă în compania căpitanului Gorelik, tremură de fericire. Este un bătrân soldat, decorat cu Zolostava Zvezda, care renunțase de bună voie la postul lui comod, din garnizoană, la numai trei zile după declararea războiului. Privește plin de satisfacție cum tancurile inamice se înfundă în noroi și se umflă în pene. „Fiecare lucru la timpul său! Lasă-i pe porcii de fasciști să obosească, vor deveni o pradă ușoară!" Venise clipa răzbunării pentru ziua în care căzuse prizonier la Kiev. Câtă umilință, câtă rușine! Patru zile într-un lagăr german în care biciuise cu mâna lui trei dintre soldații săi fiindcă acceptaseră să colaboreze cu nemții. Reușise apoi să evadeze, să se întoarcă în liniile sovietice și să-i denunțe pe cei trei nefericiți. Dacă s-ar fi întors vreodată, îi aștepta un glonț în ceafă, dar până atunci se ocupaseră de familiile lor. Doar cei cu totul devotați aveau dreptul la viață. „Omorâți-i!" spusese Ilia Eihrenburg în discursul ținut în fața trupelor blindate ce se îndreptau către front. „Omorâți-i chiar și în pântecele mamelor lor!" Astea erau cuvintele lui pline de patriotism.
— Honig! strigă colonelul comandantului primului batalion. Am ordonat să atacați pe toată linia frontului, iar voi ați rămas grupați.
— Domnule colonel, afurisitul ăsta de noroi! Ne-am împotmolit, tancurile se duc la fund. Doar compania a 2-a a reușit să treacă, dar Ivan poate să-i facă zob în orice clipă.
— Păstrați-vă sângele rece! Vă trimit ajutoare, iar batalionul al doilea vă va acoperi. Folosiți grenade fumigene. Inamicul n-o să tragă decât dacă este sigur de țintă.
Batalionul dispare într-un nor galben, otrăvitor, dar inamicul atacă asemenea unui pinten de oțel, fără să-i pese de noroiul peste care trece zburând datorită șenilelor late.
De la patru sute de metri, tragem grenadă după grenadă, cotim, înaintăm, ne retragem, într-o continuă mișcare. Germanii sunt superiori rușilor în mobilitate și viteză. Rezultatul întrece orice așteptare! Tancurile rusești își strică formația.
— Drace! urlă căpitanul Gorelik, nebun de furie. Știe că îl așteaptă plutonul de execuție sau transferul într-un regiment disciplinar. Încărcați mai repede, javrelor! le strigă el soldaților lui.
În raza periscopului nostru, în centrul vizorului, apare un nor exploziv, roșu-sângeriu: tancul locotenentului Sireurirskii este lovit în plin. Și trei alte redutabile T34 sunt distruse. Tarris este din ce în ce mai furios. Și-a ratat de peste douăzeci de ori ținta, pentru că inamicul nu stă locului.
— Tarris, ce propui? se aude în radio vocea îngrijorată a căpitanului.
Plutonierul nu-și mai încape în piele de fericire. E prima oară când un ofițer atât de sigur pe el îi cere părerea. Își înghite scuipatul pe care l-ar fi trimis în ceafa șoferului, ocolește trei infanteriști care fug în bătaia mitralierelor sale, deschise trapa turelei și se sprijină în coate. Zâmbește sub casca din piele neagră.
— Tovarisci Kamandir, să folosim noile aruncătoare de flăcări. Asta o să-i sperie nițel. Să intrăm în pădure și să-i atacăm din flanc. Sunt obișnuiți să vadă inamicul retrăgându-se. așa că o să le facem o surpriză.
Dar căpitanul Gorelik are motive întemeiate să fie îngrijorat. În apropierea fiecărui T34 se află câte un tanc german care scuipă foc.
— Cum naiba au făcut-o? se întreabă căpitanul. Nu-s chiar așa de proști.
Dă ordinul de retragere la adăpostul pădurii, dar tancurile PIV le calcă pe urme. Acum simt pământul ferm sub picioare, iar dacă un tanc ia foc, echipajul coboară, continuând lupta cu mitraliera în mână. Tancul nostru ia foc chiar înainte să ajungem la fluviu. Auzim imediat ordinul comandantului:
— Tancul în flăcări, evacuarea!
Ne culcăm la pământ în apropierea tancului arzând, dar nu putem să l abandonăm înainte de a fi complet calcinat. Bătrânul știe că-l paște ștreangul dacă nu respectă ordinul, iar ăsta nu vrea să ardă, doar fumegă.
— La naiba, înjură Porta. De obicei drăcia asta arde de n-ai timp să ieși din ea!
Micuțul pregătește o mină T și o aruncă prin oblonul lateral. De data asta chiar nu mai rămâne nimic din el, și fugim în lăstăriș unde zăceau trei cai morți. Ce biftec pentru Porta!
Deodată, zgomot de șenile! Ce să fie oare? T34. Mă rostogolesc și mă înfund cu disperare în noroi. În ceața ce ne înconjură, zăresc în turelă comandantul cu uniforma neagră, lucioasă. Porta sare ca o nevăstuică și aruncă o grenadă în turela deschisă, chiar în spatele comandantului. O explozie asurzitoare. Comandantul este proiectat la patruzeci de metri în aer, iar oamenii din echipaj sar la pământ transformați în torțe vii și se rostogolesc pe covorul de frunze uscate, încercând să stingă flăcările ce-i cuprind.
— La moarte! strigă Bătrânul, scoțându-și arma.
Îi curățăm pe toți. Ne ascundem într-un cuib de mitralieră părăsit și Micuțul pregătește deja una dintre arme, când Bătrânul strigă îngrozit: „Înapoi!"
În spatele nostru, un T34 înaintează prin lăstăriș. Monstrul verde se clatină înainte. Până la gât în noroi, tremurând de spaimă, văd pântecul de oțel alunecând peste mine... inima îmi stă, mă sufoc. Pe urmă, văd cerul gri și simt ploaia pe față... Sunt încă viu?




Germanii sunt un popor cu principii. Dacă o idee le intră bine în cap, sunt convinși de adevărul ei și nu renunță la ea decât cu mare greutate.
Lenin către ambasadorul Turciei,
Ali Fuad Pașa,
Moscova. 3 aprilie 1921

Comandanții corpurilor de armată și ai diviziilor erau adunați în salonul mare, în care lumina lustrelor scălda decorațiile, făcând să le strălucească nasturii de metal. Fumul țigărilor șerpuia spre tavan. Atmosfera era gălăgioasă și veselă, se bea șampanie și se toasta pentru apropiatul sfârșit al războiului.
Generalul Guderian, măturând pământul cu mantaua sa lungă din piele neagră, strânse mâna mareșalului von Bock, vechiul său camarad, și, cu voce scăzută, cei doi ofițeri comentară ultimele noutăți. Apoi mareșalul se apropie de masă și răsfoi documentele.
—Domnilor,Führerul a ordonat să atacăm Moscova începu el emoționat. Prin această campanie de mare anvergură, începe ultima etapă a războiului. Moscova va fi cea mai mare victorie din istorie, și este cea mai mare onoare pentru armata noastră să strivească monstrul comunist.
Ofițerul se întoarse spre harta uriașă, suspendată pe perete.
— Operațiunea Typhon se va desfășura în doi timpi. Mai întâi, străpungerea frontului vestic sovietic la nord și la sud de autostrada Smolensk-Moscova. Apoi, gruparea unităților blindate spre Viasma. Urmează distrugerea și punerea pe fugă a ultimelor unități ale inamicului, încercuirea și cucerirea orașului. Un plan îndrăzneț, domnilor! Sunt angajate în asaltul asupra Moscovei douăzeci și patru de divini blindate și patruzeci și șase de divizii de infanterie. Armata dispune de trei săptămâni pentru a parcurge acești trei sute de kilometri, deci este timp suficient. În patru săptămâni, Führerul va asista la defilarea armatei în Piața Roșie, rebotezată Piața Adolf Hitler. Bătrânul ofițer cu nas de vultur se înăltă pe vârfuri.. Führerul este un geniu!
— Dumnezeu știe ce e, șopti generalul de tancuri von Hunersdorff la urechea generalului Hoepner.
— Dacă ar fi fost genial, rânji Hoepner, n-ar fi renunțat la ocuparea Smolenskului în vara asta, când Moscova era total descoperită în fața blindatelor noastre. Clausewitz amintește mereu că nu trebuie să abandonezi ideile cu care ai pornit la drum decât în cazurj extreme.
— Führerul l-a studiat pe Clausewitz, îi întrerupse generalul-locotenent Conradi. Când și-a trimis trupele în Ucraina, în loc să ocupe Moscova, avea motivele sale. Eu cred în Führer, continuă el, fixându-l amenințător pe generalul Hoepner.
— Ce credeți despre planul de atac? — și Hunersdorff se întoarse spre generalul Strauss.
— Oficial, vom reuși, cum ar putea să fie altfel? spuse acesta, izbucnind în râs.
— Și neoficial? insistă Hunersdorff cu un zâmbet șui.
— Dacă aș spune-o, aș fi numai bun pentru Curtea Marțială, îi răspunse generalul de artilerie.
— Aveți îndoieli?
— Caporalul ăsta din Boemia a așteptat prea mult, murmură Strauss. Planul o fi el îndrăzneț, dar e și stupid. A venit toamna, ploile ne amenință, iar dacă plouă putem să ne facem bagajele. Rușii știau despre ce-i vorba și sunt tenaci. Dacă pierd Moscova, prestigiul lor s-a dus pe apa sâmbetei, deci se vor lupta ca dracii până la ultimul om.
— Armata noastră este cea mai bună din lume! sublinie von Hunersdorff. Dacă nu se schimbă vremea, o să întârziem, dar va trebui să ne zbatem zi și noapte înainte de sezonul mocirlos.
— Și echipamentul de iarnă? întrebă prudent generalul Hube.
Führerul l-a scos din fabricație, îi răspunse mareșalul, cu un aer condescendent. Să vorbești de echipamentul de iarnă, ăsta-i defetism. Războiul se va termina înainte ca noi să avem nevoie de așa ceva. Echipamentul de iarnă, distribuit deja unora dintre divizii, va fi strâns și trimis în depozit. Este ordinul Führerului, domnilor.
Unii dintre generali se priviră cu subînțeles, dar nici unul nu deschise gura.


„DASCÃLUL" PORTA

Ne risipisem pe sub copaci. Cădeau frunze ruginii. Încă o zi călduroasă de toamnă, așa cum doar în Rusia poți afla.
În spatele liniei frontului, regimentul aștepta la refacere. Din cele două sute de tancuri, nu ne mai rămăseseră decât șaisprezece: șaizeci și opt la sută din efectiv fusese distrus, începuseră să apară întăririle. Ni se oferiseră cinci zile de repaus. Unii pretindeau că sunt cele mai frumoase zile ale războiului, căci intendența comisese o superbă eroare! Compania continua să primească, rațiile pentru două sute douăzeci de oameni, deși nu mai erau decât șaizeci și trei! Furierul nu-și credea ochilor când ne vedea atât de puțini.
— Ce să mă fac? geme el. Am semnat pentru două sute douăzeci de oameni! De ce naiba, încăpățânaților, vă lăsați uciși de aceste secături înainte de a-mi fi livrat eu rațiile? Cineva ar trebui să vă pedepsească.
Ne dondănim pe-ndelete, furierul rezistă chiar și în fața amenințărilor Micuțului. Mulțumită Domnului, colonelul Hinka, trecând pe acolo, dă ordin să ni se dea totul. Deci, iată-ne întinși în livadă și punând pe noi în două ore cel puțin un kilogram! Porta nu numai că-și hăpăie rația, dar pune mâna și pe cele ale companiei a 4-a. Stă răscrăcărat pe un butoi gol de ulei, ceea ce-i rezolvă problema de a alerga mereu la budă. La urma-urmei, totul are un aer foarte distins: fumează trabuc și sorb coniacul din pahare. Cum era o zi mare. Porta își pusese monoclul și Micuțul își înfipsese două pene de găină la melon. Este de altfel prima ocazie în care ne descălțasem în ultimele șase săptămâni. Un deliciu!
— Pastorul batalionului le cam trage la măsea, remarcă Micuțul între două înghițituri de coniac spălate cu bere. Prea-sfânta mutră era atât de amețită aseară, că-i făcea curte babei cocoșate din coliba luntrașului. O pipăia așa cum ar pipăi un evreu un pumn de galbeni. Din păcate, în noapte mai mult am auzit decât am văzut, dar turna în el ca o butie spartă. S-a dus buhul despre el încă de la Leipzig unde nu mai voia nimeni să-l primească. În timpul ultimei predici, căzuse din amvon drept în brațele comandantului, chiar când amintea parabola paraliticului!
— Ia uite, spune Porta, asta-mi amintește de vremurile în care eram dascăl la preotul Kurt Winfuss din München. Preotul ăsta era un imbecil înfumurat care-și băga mereu nasul acolo unde nu-i fierbea oala. Într-o bună zi ne-am hotărât să verificăm zvonurile tot mai dese despre imoralitatea și depravarea orașului și am început, bineînțeles, cu Hofbraühaus, unde se-nghesuiau toți pungașii ca să se-ndoape. Am ajuns acolo pe la opt, când era plin de nu mai puteai să arunci un vârf de ac. Erau cu toții acolo, inclusiv preotul, și ne-am adunat într-un colț ca să ne facem un plan de bătaie. „Porta — mi-a spus fața bisericească —, am toată stima pentru tine. Ești iute, modest și înțelegi rostul preoțimii în campanie. Nu te-am văzut niciodată bând sau fumând, nu mi-ai șterpelit nici măcar o picătură din vinul de împărtășanie, și n-am auzit să te fi încurcat cu vreo muiere. De altfel ești un bun camarad și contabilul m-a asigurat că nu ceri niciodată bani în avans. Am remarcat de asemenea că economisești hârtia și folosești cămășile și de două ori atunci când se poate. Nici un alt dascăl nu te depășește în timpul slujbei și nu greșești niciodată răspunsurile. O să-ți încredințez deci o misiune importantă și periculoasă, dar să nu te lași înfrânt! Intră în această cârciumă plină de pungași, și vezi ce se întâmplă. Uite zece mărci ca să nu cheltuiești de la tine. Eu o să urc în salonul de sus, unde sunt ofițerii, iar mâine vom face un raport despre ceea ce am văzut. Ne întâlnim la nouă, la capelă."
M-am întâlnit nas în nas cu subofițerul-contabil Balko, plin de voie bună. I-am făcut cinste cu o stacană de patru litri înainte de a-i cere cele șapte sute de mărci pe care mi le datora.
— Încă de pe atunci făceai pe cămătarul? întreabă Barcelona Blom.
— Eram un om de afaceri cu mult înainte de a-mi începe cariera de dascăl la München.
— Și preotul nu bănuia nimic? se miră Bătrânul.
— Nu. Știa despre mine doar ce-i dădeam eu voie să afle. Deci, pentru a termina povestea, închipuiți-vă că superiorul meu a intrat într-o companie deșucheată în salonul ofițerilor. S-a îmbătat în așa hal, că la ora nouă, la capelă, de-abia se mai ținea pe picioare. Era atât de beat, că era gata să mi-o ofere pe micuța de care, bineînțeles, nu se atinsese niciodată! Mai târziu a început să-mi facă propuneri rușinoase, apoi a început să plângă cerându-mi să-l pedepsesc pentru că a păcătuit. Ceea ce am și
făcut cu mare plăcere. Din păcate, l-am lovit atât de tare, că a ajuns la spital, trântindu-mi și un raport la regiment. Mă acuza că-i urinasem în cizme, ceea ce făcuse el însuși, căci banda de ofițeri de la Hofbraühaus îi dăduse și laxative ca să-și bată joc de el! M-am ales cu trei săptămâni de arest; colonelul s-a opus la o pedeapsă mai mare. În tot acest timp, preotul mahmur s-a mai liniștit, mi-a dat un pachet de țigări, ba chiar a vorbit și cu temnicerul să se poarte frumos cu mine. Eram un om cu teamă de Dumnezeu, dar am fost dus pe căi rele de mârșavi! A doua zi mi-a trimis ordonanța cu un coș cu de-ale gurii și cu o Biblie legată în verdele speranței. Pe pagina de gardă scrisese: „Soldat, întoarce-te către Domnul Dumnezeul tău, nu uita să te rogi, și steaua speranței va străluci în întunecata celulă". Oricum, lumina nu-mi lipsea grație lămpii cu acetilenă, așa că Isus putea să-și economisească bateriile. Camaradul meu de celulă, un soldat de la Calea Ferată, știa să imite toate animalele. Era profesionist și, înainte de a intra în armată, o făcea mai ales în fața țăranilor care se amuzau teribil auzind un burghez grohăind ca porcul sau cotcodăcind ca găina. De fapt, ocupam celula condamnaților la moarte al cărei zid plin de mâzgălituri era foarte interesant. Unul dintre ultimii pensionari scrisese scurt și milităros:

Adio bandă de cretini!
Sergent Paul Schluntz.
M-am născut In aceeași zi cu Führerul, pe 20 aprilie.
Din păcate el n-o va mierli o dată cu mine.
3.5.38.

Un filozof, oaspete al celulei nouă, scrisese pe plafon:

La urma-urmei, ce-i marxismul?
Bunica neariană a național-socialismului.

În a patra zi, preotul a venit să ne vadă și, pentru a-i face pe plac, ne-am împărtășit. Totul devenise de-a dreptul solemn când soldatul a început să hohotească de plâns, ceea ce ne-a costat încă opt zile de arest pe motiv că l-am batjocorit pe preot.
— N-aveți decât să jurați că v-ați călugărit! ne-a amenințat colonelul. O să aveți acum parte de mai mult decât v-ați dorit, o să haliți Biblie cu sârmă ghimpată!
Nici nu știa câtă dreptate are. S-a terminat cu leneveala! În rânduri strânse, infanteriștii ruși; echipați în kaki, acoperă câmpul. Mii și mii de oameni sosesc valuri, valuri prin iarba unduitoare a stepei. Infanteria germană, în gri-verzui, pare o picătură de apă în comparație cu hoardele care, nepăsătoare în fața focului nostru susținut, atacă la baionetă.
Într-o fugă dezordonată, infanteriștii noștri își abandonează pozițiile; ofițerii încearcă să-i oprească, arme germane trag asupra soldaților germani, dar oamenii, cuprinși de panică, trec peste trupurile ofițerilor. Patria, bineînțeles, dar pielea trebuie salvată mai întâi. Pe cer apare semnalul pentru artilerie; un îngrozitor tir de baraj cade peste ruși destrămând hoarda sălbatică. Tancurile înaintează încet și urcăm o colină de pe care privirea ajungea până departe în zare: nu se văd decât ruși, ruși peste tot!
Susținând infanteria, tancurile pătrund printre ruine. Oțelul freamătă; suntem cuprinși de febra vânătorii, râdem când nimerim ținta fără să ne gândim măcar o clipă că omorâm oameni.
Timpul încremenește, iar căldura este insuportabilă în această zi de toamnă. Ne luptăm de o oră, de cinci? Nu știm. Vânători de tancuri, ascunși printre ruine, încearcă să ne arunce în aer cu minele lor magnetice. Îi ardem cu aruncătoarele de flăcări plini de o bucurie sălbatică.
— Suntem atacați de tancurile inamice! zbiară radioul.
Trei sau patru sute de T34 apar pe culmile dealurilor de la orizont. Într-un vuiet apocaliptic, deschid focul toate odată. Pământul se cutremură sub acest infern; primele T34 ard, dar într-un timp record nenumărate P IV sunt făcute țăndări, iar fumul negru urcă în coloană spre cer. Din echipaje au scăpat puțini, cei mai mulți au dispărut în oceanul de foc — soarta obișnuită a tanchistului.
Deodată, mai multe T34 cotesc și dispar în cea mai mare viteză în spatele dealurilor. O clipă am crezut că fug, dar nu! Este doar o manevră. Se întorc în forță și străpung fără să se oprească liniile infanteriei noastre la câțiva kilometri spre nord. Porcii utilizează o tactică germană: separă unul din flancuri de grosul trupei și pe urmă îl macină încetul cu încetul.
Colonelul Hinka înțelege imediat primejdia și dă ordinul de adunare. Trebuie abandonați sorții băieții din tranșee ca să salvăm blindatele! Ne oprim câteva clipe să luăm răniții aruncați fără milă prin oblonul din spate. N-avem timp să ne purtăm cu mănuși. Nefericiții se înghesuie cum pot, pe blindajul frontal, pe turelă, în lungul vehiculului, acolo unde trebuie să faci eforturi supraomenești ca să te menții agățat atunci când tancul se balansează pe lin teren accidentat. Se aud strigăte sfâșietoare:
— Camarazi, luați-ne cu voi! Nu ne abandonați! — și mâinile întinse ne imploră.
Întoarcem capetele, Porta accelerează și, dacă inamicul deschide focul, cei de afară vor fi oricum măcelăriți.
Trecem cu toată viteza printre râpe și copaci; tancul de douăzeci și cinci de tone se balansează ca o barcă în furtună. O cursă cu moartea! Dacă reușesc să închidă capcana înainte să scăpăm, suntem ca și morți.
— Mai repede, mai repede! urlă neîncetat radioul.
Ne oprim să remorcăm vehiculul avariat al lui Barcelona, dar cablul cedează șuierând, decapitându-l pe sergentul agățat de tancul nostru. Leoarcă de transpirație și înjurând de mama-focului, întindem alt cablu și iată-ne străbătând la pas satele în flăcări. Aici artileria își arătase colții. Peste tot hălci de carne sângerânde, milioane de muște bâzâitoare și o duhoare de hoit ce-ți întorcea mațele pe dos. De cum ieșim din sat, un T34, avariat și el, trage o grenadă ce-i spulberă șenilele lui Barcelona. Fără să mă mai gândesc la răniții de afară, rotesc turela, ochesc, trag. O explozie, și nici urmă de tanc! Doar P III este terminat, n-are nici un rost să-l mai remorcăm! Micuțul îi face felul cu câteva grenade, iar echipajul lui Barcelona urcă lângă noi.
Fugim, fugim! Doar viteza putea să ne mai salveze. Îl auzim prin stația radio pe colonelul Hinka înjurându-l pe unul dintre comandanții de companie pentru că împotmolise Skoda de treizeci și opt de tone. Crezuse că poate s-o scurteze pe malul fluviului, dar asta i-ar fi reușit doar cu un P IV, mult mai ușor și cu șenilele late.
— Mâine vă vom recupera, dar să petreceți noaptea în apropierea tancului. Aici, Moser!
— Condamnat la moarte, spuse Porta liniștit. (N-ar fi recunoscut niciodată că și el este ud la fund.) Dacă-i duce tărtăcuța, își aruncă rabla în aer și raportează că au fost loviți de un T34. N-are cine să controleze muniția lui Ivan! Dar va veni și ziua aia.
— Ce sentiment al datoriei! strigă Heide indignat. Nu-ți arunci tancul în aer decât în cazuri extreme.
— Am notat, dar, dacă te împotmolești, Erou Nazist, aș vrea să te văd cum te descurci cu cei din față. Atenție, mașinăria a început să cedeze, ne lasă motorul! Totul este o trădare în zilele noastre.
— Ce are? întreabă îngrijorat Bătrânul.
— Trage ca un evreu în drum spre cazarma SS, îi răspunde Porta, lovind cu piciorul în manete.
Trebuie să ridicăm cât mai repede capota, dar nu se vede nimic, totul pare în ordine.
— Treci la comenzi! îmi strigă Porta, trăgându-mă de picior. Dar e vai de pielea ta dacă-mi strici cutia de viteze.
Mă împinge brutal în locul lui și înfuriat intru într-o râpă gata să mă răstorn. Porta și Heide se apleacă peste motor.
— Ce rahat! spune Bătrânul furios. Și asta tocmai acum cind trebuia să zburăm pe sub nasul lui Ivan. Nimic nu putea să fie mai rău.
— N-am nevoie de sfaturile tale. Prefer un motor în pană decât două grenade de T34 drept în țeastă.
— Cheamă-l pe Legionar să ne ia la remorcă!
Dar Legionarul este departe deja, pe creastă, nu ne mai aude și, o clipă mai târziu, vedem îngroziți o flacără albăstruie ieșind din tancul său. Doi oameni reușesc să sară din turelă. Slavă ție, Doamne! Legionarul și Profesorul. Ceilalți trei probabil că ard de vii. Porta, vârât cu totul în motor, lucrează înjurându-i pe ruși, Partidul, și mai ales pe Julius Heide.
— Asta-i din vina ta, netotule! Dacă voi, ăștia, sărmani imbecili naziști, nu v-ați fi amestecat unde nu vă fierbe oala, n-am fi luat parte acum la războiul ăsta împuțit și n-aș fi făcut cunoștință cu motorul Maybach! Na, ia-l și du-te învârtindu-te!
O fișă arsă zboară în capul lui Heide; motorul toarce iar ca o mâță-n călduri. Plecăm... fără să ne oprim, îi luăm la bord pe Legionar și pe Profesor.
— Rușii omoară răniții, ne anunță ei.
— Ne oprim să-i luăm? întreabă Bătrânul cu jumătate de gură.
— Imposibil. O să țin pedala la fund, până când o să văd iar superbele capete pătrate nemțești.
În aceeași clipă, un fulger explodează în tanc și se deschid toate obloanele. Sunt proiectat la baza scaunului, strivit sub tun, un jet de sânge mă orbește. Micuțul cade fără cunoștință printre grenade; Barcelona are obrazul atât de sfâșiat încât i se văd dinții ca la un cap de mort. Cât despre Bătrânul, se simte ca și cum ar avea spinarea frântâ. Din fericire nu-i vorba de așa ceva, îi punem ciolanele la loc și urletele i se aud până departe.
— De data asta s-a zis cu rabla, spune Porta. O aruncăm în aer și-o luăm la picior.
— Ieșiți! ordonă Bătrânul. Aruncați-O în aer!
— Și cât mai repede, spune Porta, arătându-ne în depărtare rușii ce stau cu ochii pe noi.
Barcelona dispăruse, îl urmăm în pas alergător, cu sângcle zvâcnind în urechi; plămânii mă ard, mucoasele-mi sunt iritate de atâta fum și praf. Rușii ne văd foarte bine, ce mai așteaptă?
— Mai repede! insistă Bătrânul. Trebuie să trecem dealurile, ceilalți sunt departe.
— Mă întreb de ce nu trag rușii, îi privește Porta, iritat. Pot să ne doboare ca pe niște iepuri.
Heide se împiedică de o cască, se rostogolește pe jos, lovindu-se de o piatră, și rămâne lat. Îl punem pe picioare destul de brutal, dar este la capătul puterilor.
— Să rămânem aici, spune, ștergându-și sângele de pe față. Oricum o să fim doborâți. Doar nu credeți c-o să ne lase să scăpăm.
— Mișcă-te, imbecil nazist! Dincolo de creastă te așteaptă o cruce încârligată.
— Eu nu mai pot, geme Bătrânul, rostogolindu-se. Sunt prea bătrân, nu mai pot să alerg așa.
— Uită-te nițel în urmă, spune Porta rânjind. O să ai aripi la picioare ca să ajungi la sânul lui Adolf!
Înțelegem acum de ce nu trag; ne vor vii și sunt la cel mult cinci sute de metri de noi. Bătrânul sare ca împins de-un arc, uitând orice oboseală. Alergăm ca niște adevărați campioni și dăm peste un locotenent care zace în iarbă. Îl luăm cu noi. Din piciorul rupt ies așchii de os.
— Mulțumesc, camarazi, hohotește el.
Dar rușii nemiloși sunt pe urmele noastre și n-avem alte arme decât baionetele. Mitralierele au rămas în tanc. Locotenentul are un revolver, dar ce poți să faci cu el în fața unui pluton de tancuri?
— Dacă am fi avut o mitralieră! visează Porta.
— Să nu mă abandonați, camarazi, ne imploră locotenentul pe mine și pe Heide, care-l cărăm. Are cel mult nouăsprezece ani și probabil că nu este de mult timp pe front. N-are nici o decorație, deși au mormane la Partid.
— Friț, Friț! Vino! strigă rușii. Frumoase fete la noi de pus pernă!
Vor să ne prindă... Mutra lui Heide este complet indiferentă și amândoi lăsăm rănitul. Strigă de-ți sfâșie sufletul, și mai face un pas înainte să se prăbușească.
— Nu mă lăsați! Nu mă lăsați! Ivan o să mă prindă.
Dar este și pielea noastră în joc. Nefericitul încearcă să se cațere, apoi renunță și se pitește într-o groapă.
Respirând greoi, morți de oboseală, atingem în sfârșit creasta dealului de unde coboară lin o vale largă de trei sau patru kilometri. O turmă de vaci trece liniștită. Repede! Repede! E un miracol că n-am murit încă. Se aud împușcături și gloanțele ne șuieră pe la urechi în timp ce ajungem din urmă turma. Ar fi fost nevoie de artilerie ca să ne distrugă adăpostul viu. Pe culmea dealului, îi vedem pe ruși dansând în jurul locotenentului rănit, urlând, apoi câteva focuri de armă și hohote de râs.
— L-au terminat, spune Porta.
— Sărmanul, geme Bătrânul. Nu era decât un biet copil.
— Un copil voluntar, replică sec Porta.
— Ce știi tu?
— Atât de tânăr și deja locotenent? Și-a pus uniforma de la șaisprezece ani, așa cum fac toți cei care vor să devină ofițeri.
Acolo, sus, demonii ruși se întrec pe ei înșiși în bestialitate: tăiaseră capul locotenentului, și-l înălțau spre noi în coada unei furci.
— Siberieni, descoperă Porta. Acum suntem avertizați asupra a ceea ce ne așteaptă dacă le picăm în labă. Unde naiba sunt ceilalți?
— După cum le scăpărau călcâiele, probabil că au ajuns la Berlin!
O pușcă-mitralieră latră, gloanțele cad în mijlocul turmei care o ia din loc.
— Apucați-vă de volan! urlă Porta, strângând în mâini coada unei vaci.
O idee minunată! Alergăm ca vântul, dar Micuțul are o idee și mai bună: încalecă în spinarea vacii sale care, înnebunită, începe să galopeze spre vest. Toți îl imităm jucându-ne ca-n filmele cu cowboys. Heide cade de câteva ori și este gata să moară de inimă când descoperă că încălecase un taur. Barcelona se trezește azvârlit câțiva metri în aer. Un spectacol evident insolit! Viteza crește. Nici unul dintre noi nu bănuiam posibilitățile vacilor! Facem eforturi uriașe ca să rămânem în cârca lor, în timp ce ele trec nepăsătoare prin garduri și lăstărișuri, lăsând în crăci fâșii de uniformă și de piele soldățească.
Turma înnebunită traversează liniile infanteriștilor ruși atât de uimiți încât uită să tragă în noi, apoi, într-un nor de praf, ajungem în sfârșit în liniile germane.
Un stat-major de regiment își ține ședința în drumul nostru: sunt aruncați claie peste grămadă și vântul le spulberă hârtiiie. Hoarda mugitoare se îndreaptă spre un sat în care soldații își pun coada pe spinare crezând că vin rușii.
Porta își ridică triumfător jobenul galben, dar în aceeași clipă vaca lui încremenește cu picioarele bine înfipte în pământ, iar Porta țâșnește ca o rachetă și aterizează pe o grămadă de bălegar!




Vă înșelați! Nu sunt terminat, așa cum vă imaginați. Vă înșelați cu toții! Mă subestimați pentru, că vin din popor, pentru că n-am cultură și nu știu să mă port în societate cu îndemânarea pe care voi o luați drept genialitate în creiere le voastre de găini.
Hitler, într-o convorbire cu președintele Senatului,
Hermann Rauschining

În difuzoare tuna vocea diabolică, aspră, a lui Hitler:
— Germani! Germani! Fiți siguri că inamicul este zdrobit de invincibila mea armată. Acești oameni inferiori nu-și vor mai ridica fruntea niciodată...
Difuzoarele explodau și strigătele de „Uraaa!", izbucnite din mii de gâtlejuri bine udate cu bere, făcură să tremure pereții.
— În fața trupelor mele glorioase se întinde un tărâm îngenuncheat de patru ori mai mare decât Germania din 1933, anul în care am luat puterea. Vă asigur că patria noastră va deveni de o sută de ori mai mare. Nimic nu ne poate opri. Avem nevoie de spațiu vital și cei care ni se opun vor fi striviți fără nici o milă.
Aplauzele deveniră frenetice printre fidelii Partidului strânși la Burgerbraükeller: „Heil! Heil! Heil!"
— Îi salut cu respect pe bravii soldați și ofițeri care se încumetă să ducă cea mai mare bătălie din istorie. Vă promit, fidelii mei camarazi, că în cel mult trei luni totul se va termina. De Crăciun vom fi în căminele lor și se vor scurge o mie de ani până la următorul război, dacă va mai fi să fie vreodată!
Delirul atinsese paroxismul: „Sieg Heil! Prosit! Sieg Heil! Prosit!"
Milioane de germani ascultau acest discurs frenetic. Fiecare se gândea în sinea lui la ceea ce voia, dar nimeni nu îndrăznea s-o spună. Ploua cu denunțuri în cel de-al III-lea Reich. Ochiul SS-ului. Obergruppenführer Heydhch, era peste tot, chiar și în patul conjugal.
— Urmează să dăm lovitura de grație acestui inamic năucit, urla Hitler, căzut în transă. (Sudoarea îi curgea pe frunte, ochii îi erau injectați și lovea cu amândoi pumnii în pupitru. Cravata îi stătea de-a curmezișul, iar nasturii cămășii erau smulși). Niciodată hoardele lui Stalin nu-și vor reveni după aceasta înfrângere și chiar dacă vor dori să capituleze, nu vom accepta. Este un război sfânt și jur să-l continuu până la zdrobirea bolșevismului.
Generalul von Hunersdorff se plimba în lung și-n lat ascultând discursul dement. Aiurelile unui bolnav. Nici măcar un singur soldat din Marea Armată Germană nu subestima valoarea soldatului rus, nimeni nu credea că inamicul este înfrânt. Viitorul se arăta plin de lucruri îngrozitoare.
Von Hunersdorff luă un ordin de pe masă și-l citi cu jumătate de glas șefului său de. stat-major, colonelul Laut:
„Orice soldat, oricare ar fi gradul lui, care, contrar ordinelor mele, se retrage, va fi trimis imediat in fața Curții Marțiale și condamnat la moarte".
Generalul își aminti cuvintele marelui Moltke:
„Nu trebuie să pornești nici o operațiune bazându-te pe starea vremii din acel moment. Trebuie să ții cont de anotimpul în care te afli."
Iar Operațiunea Typhon se derula toamna, gândi el, întrezărind înfrângerea la orizont.


CRIVÃÞUL

Celebrele furtuni rusești de noiembrie se alungau deasupra stepei adunând troienele in urma lor. Iarna își făcea intrarea în toată măreția sa. Prima zăpadă căzuse încă din zece octombrie, mult prea devreme. Se spunea că Cerul era de partea celor fără Dumnezeu.
Armatele germane se aflau doar la o sută patruzeci și cinci de kilometri de Moscova și, dacă vremea nu s-ar fi schimbat, am fi ajuns acolo în douăsprezece zile. Dar diviziile rusești, bine subțiate, aveau acum un moment pentru refacere. Li se distribuiau uniforme de iarnă nou-nouțe, în timp ce noi nu aveam nici măcar mănuși, și ne străduiam să ni le facem din uniformele celor căzuți. Drept vestă îmblănită, foloseam ziare vechi, puse uneori direct pe piele, iar paiele strecurate în bocanci au fost o găselniță prețioasă.
Statul-major general declarase că iarna ne-a luat prin surprindere, dar era clar că rușii atât așteptau. Dacă acești domni cu fireturi roșii ar fi studiat poporul rus înainte de a-i cădea în cârcă, ar fi aflat câte ceva despre iernile lor. De cum se înghesuie la orizont nori cenușii, iar apa nurilor începe să fiarbă, țăranul rus își adună ultimele bucăți de lemn pe care le mai poate găsi și se pregătește de ce-i mai rău, căci vremea poate deveni îngrozitoare, și asta într-o singură noapte. Atunci, babușka lipește geamurile cu bandă adezivă „Noua Rusie", distribuită gratuit, care este arătată cu mândrie de cetățeni când unul dintre ștabii de la Soviete vine în inspecție.
După două zile de îngheț, copacii încep să trosnească, făcând un zgomot ca un tun de 75, și haite de lupi apar pe urmele armatei germane. Mereu rămâne cineva de căruță, spre bucuria lupilor. În primele zile trăgeam în ei ca la țintă, acum asta nu ne mai amuza. Cât timp coloana avansa, nu îndrăzneau să se apropie, dar blestemat era cel care se îndepărta câțiva pași, chiar și înarmat. Săreau pe tine înainte să apuci să tragi în ei. Frigul creștea din oră în oră. Peste tot mureau înghețați oameni și animale; toată natura părea să intre în hibernare, așteptând primăvara, dar cine mai putea să se gândească la primăvară la minus 50°C, când crivățul urlă acoperindu-te cu cristale de gheață.
Aprovizionarea începuse să scârțâie și cafeaua sintetică îngheța în căni; armata germană nu era pregătită pentru așa o vreme îngrozitoare. N-aveam ulei antigel pentru arme, iar uleiul obișnuit se închegase în mecanisme. Întregi coloane motorizate au fost abandonate la marginea drumurilor; totul exploda din cauza înghețului și un motor oprit mai mult de două ore devenea inutilizabil.
— Evident, Napoleon a încasat-o în fața Moscovei, dar să vezi cu ce bătaie zdravănă o să se aleagă Adolf! strigă Porta celor din jurul său. N-ai nimic de comentat, Heide?
Julius Heide îl fixează cu un ochi de mort, și mai albastru în frigul intens.
— Râspunde-i ceva, se încăpățânează Micuțul. Þi-a spus că Adolf a pierdut războiul.
— O să te denunț, mârâie Heide din fundul stomacului.
— Cântâți! ordonă un glas.
— Asta-i o broască râioasă, urlă Porta. Fă-te-ncoa' să văd dacă nu ți-au înghețat creierii!
Un general apare în pas alergător și vrea să vadă cine a protestat.
— Nu v-aș dori să mă cunoașteți! strigă el la grămadă.
— Chiar că n-are nimeni chef de asta, murmură Porta.
— Cântați! comandă Moser obosit.
Întindem brațul stâng ca să păstrăm distanța regulamentară și începem:

„Lung e drumul spre casă, atât de lung,
Acolo unde stelele plutesc peste pădure
Încep vremurile bune, o da, vremurile bune,
Fiecare soldat se gândește la tine în secret,
Lung e drumul spre casă, atât de lung!
Aleargă norii peste mări și țări
Doar omul are o viață și moare pe veci".

Repetăm versurile de patru ori, până când generalul e mulțumit. Pe urmă ne gonește prin pădure spre tristețea lupilor, care spală putina în fața generalului amator de marșuri.
La capătul unei ore, imbecilul se plictisește de noi și dispare in Kübelul lui escortat de câțiva acoliți și de blestemele noastre.
Armata germană devenea încetul cu încetul un șarpe gri-verzui de suflete moarte care se târa spre nord-est. Moscova, locul în care bătea inima Rusiei, îl atrăgea ca un magnet.
Cu fața acoperită de promoroacă, fiecare om privește fix spinarea, celui din față. Cât timp se mișcă, totul este în regulă. Două mii de pași la un kilometru și o sută patruzeci de kilometri până la Moscova. Nu-i mare lucru, dar iarna rusească este un infern inimaginabil. Chiar diavolul ar fi luat-o la fugă numai gândindu-se la ea, iar puținii soldați întorși din Operațiunea Typhon vor avea coloana vertebrală înghețată atât de profund încât vor rămâne paralizați pe viață.
În timpul opririlor, santinelele trebuie înlocuite din sfert în sfert de oră, altfel găsești doar cadavre congelate. Cu cât frigul devine mai pătrunzător, puțin câte puțin, se topește și credința noastră în Hitler și în Dumnezeu.
— Asta-i avanpostul infernului, spune Porta, molfăind o bucată de pește congelat. Mai bine în Africa, unde-i cald tot timpul anului. Chiar dacă era periculos, avionul sosea la fix. Poftim, am ajuns să regret chiar și Laponia, acolo cel puțin haleam stridii.
— Stridii în Laponia? se miră Stege.
Nu era cu noi în '39—'40 când, fiind soldați germani în uniforme finlandeze, am pus pe noi uniforme rusești ca să trecem conduși de locotenentul Guri, laponul, în spatele liniilor finlandeze. Nici nu mai știam unde ne aflăm și cine suntem, atât de des schimbam uniformele!
— Mai rare în fluviul Koda, dar găseai din belșug în Umba. Minunate, ovale, aproape bleu. Laponii le botezaseră cu un cuvânt imposibil de reprodus. Mergeam după ele și pe gerul cel mai mare, uitam chiar și de armă, asta până când rușii au dat peste noi și ne-au tăiat pofta de stridii, ți-o jur!
— Da, frumoasă-i Finlanda, aprobă surâzând Bătrânul. Seara haleam și păstrăvi pescuiți cu prăjini ascuțite, o șmecherie învățată de la locotenentul Guri.
— Dar cel mai amuzant era la întoarcere, evocă Porta tot mai vesel. Trebuia să fii acolo la fix, altfel finlandezii trăgeau fără milă. Și totul se încheia cu o saună pe cinste, capabilă să dea jos de pe noi tot jegul adunat la Ivan. Dar ce frig a fost când a trebuit să sărim în mare! Îți degera târtița.
— Ne tratau ca pe niște colonei, completează Micuțul nostalgic. Armata finlandeză, asta da armată să-ți meargă la suflet!
— Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu locotenentul Guri, zice Bătrânul, dus pe gânduri.
— Probabil că a fost rechemat și a ajuns căpitan.
Pe toată durata îngrozitorului marș, mulți soldați se lăsaseră să cadă în zăpadă, pe jumătate morți. Ce mai conta! Înainte de a dispărea coloana în zare, zăpada îi acoperea și mureau cât ai zice pește. De altfel nu era atât de îngrozitor să mori înghețat, ci mai degrabă să fii readus la viață, dar cel care a trecut prin așa ceva știe câtă suferință, duhoare și putreziciune înseamnă. Nimic nu pute mai rău ca un membru degerat.
Ne oprim în apropierea unui sat în ruină. Înainte de război, era un mic nod feroviar; acum totul este incendiat și în ruină. Încercăm să scoatem niște porumb carbonizat dintr-un depozit, dar Micuțul își rupe un dinte în el; ai fi crezut că muști dintr-o piatră. Și iată, pe o linie moartă, un întreg convoi de vagoane de vite! De ce nu arsese și el ca tot ce era prin jur? Îl inspectăm cu mare atenție. Ce putea să fie înăuntru? Ușile erau închise cu lacăte.
Porta trage cu revolverul într-o închizătoare. Mult prea solidă, ca toate închizătorile de tren. Se scarpină în cap și cade pe ghiduri.
— Ar trebui să fie ceva de valoare într-o cutie atât de bine închisă. De ce n-ar fi tezaurul Kremlinului? Toată viața mi-am dorit un lingou de aur. V-ați gândit vreodată ce v-ați putea cumpăra cu o bucățică uite atâta?
— Eu aș vrea să găsim ceva de mâncat, murmură Stege, molfăindu-și cureaua de la raniță. Mi-e atât de foame că încep să-i înțeleg pe canibali!
Purtați pe aripile imaginației, nici nu mai știam ce lucruri minunate dorim să fie înăuntru.
— Poate că sunt pline cu ovăz?
— Sfântă Precistă din Kazan! Porcărie mai mare nici nu s-ar putea imagina!
Dar nimeni nu îndrăznește să le deschidă; de un astfel de vagon trebuia să te apropii cu mii de precauții. Încă de la apariția trenului, fuseseră folosite în Rusia astfel de vagoane solide făcute din lemn siberian. În centru, o sobă de tuci cu coșul ieșind prin tavan; alături o gaură în podea: toaleta fără apă, simplă și practică, așa cum este totul în Rusia! Vagonul era calculat pentru treizeci de soldați, doisprezece cai, sau șaptezeci de prizonieri în drum spre lagărele morții: Kolâma, Novosibirsk și multe altele. Punctul terminus pentru contestatarii din Kremlin. Când pasagerii erau soldați care călătoreau de-a lungul și de-a latul nesfârșitei Rusii, vagonul mirosea a paie sau a fân; când erau deținuți, mirosea a gunoi pe kilometri în jur, căci scurgerea WC-ului îngheța rapid, iar supa de pește le întorcea mațele pe dos. Pentru a nu fi bănuiți de simpatie față de suspecți, paznicii îi împungeau cu baionetele și-i copleșeau cu lovituri de picior. Prizonierii mureau ca muștele. Așa a fost mereu în Rusia, și așa va fi în veci. Înainte erau transportați soldații țarului sau prizonierii lui, iar ceea ce ordona țarul era sfânt până într-o sumbră zi de octombrie; acum se plimbau în vagoanele pe care vulturul țarist fusese înlocuit cu steaua roșie. Ceva rămăsese neschimbat; pasagerii lor mureau mereu pentru patrie, fie pe câmpul de luptă, fie în minele de plumb ale lui Stalin.
Porta s-a hotărât să folosească o pușcă-mitralieră ca să rupă lacătul, apoi cu un drug de fier să dea ușa în lături.
— Pun pariu că înăuntru o să găsim carne congelată! strigă Micuțul, plin de speranță.
Nu mai mâncasem nimic de cinci zile. Retrăgându-se, rușii aruncau totul în aer — tactica pământului pârjolit, veche de când lumea.
Prin ușile deschise se rostogolește la picioarele noastre un cadavru țeapăn.
— Mda, și asta-i carne congelată, declară Micuțul, dar mulțumesc, nu!
Descurajați, împărțim ce mai rămăsese din rațiile morții, în timp ce prin pădure se aude o mitralieră lătrând. E una din armele noastre noi, aflată încă în probe, și al cărei zgomot seamănă cu cel al unui motor dereglat. Barcelona, cu nervii în pioneze și dezamăgit de conținutul vagoanelor, plânge în tăcere. Și acest lucru e periculos! Lacrimile se transformă în cristale de gheață și-ți pierzi vederea. La început, pe cei orbiți puteai să-i trimiți într-un spital de campanie, dar acum infirmierii nici nu se mai uită la ei. Dacă n-ai prieteni care să-ți poarte de grijă, ești un om terminat! Totul devine alb și te învârți în jurul tău ca și cum ai fi beat mort. Nefericitul care se rătăcește printre necunoscuți este împins cu brutalitate, uitat și rămâne să agonizeze prin vreun cotlon. Dacă i-a mai rămas o urmă de vlagă în el, mai merge o bucată de drum, dar sfârșitul lui va fi același. Un zvon spune că peste o sută de mii de soldați germani au murit de frig pe drumul Moscovei, dar, conform ordinelor Führerului, este interzis să numeri cadavrele germanilor. Doar lașii mor, un adevărat soldat german nu se lasă ucis... Ne topeam de râs!
Profesorul, care ținea un fel de jurnal, nu se abținea să-i numere pe cei căzuți, deși îl avertizasem. Era periculos. Vai de el dacă află jandarmeria, și turnători mișună peste tot. Niciodată nu poți fii sigur de cel de lângâ tine, mai ales atunci când familia lui se află într-un lagăr de concentrare încă din 1933. Când Profesorul sosise în companie, credea cu fermitate în ideile naționalist-socialiste, acum gata! Nu mai crede decât în ceea ce vede cu ochii săi.
— Cu un vagon ca ăsta poți să faci ocolul lumii, geme
Bătrânul, căzând epuizat. (Încearcă să-și aprindă pipa.) Aduci un maldăr de paie și o marmită cu supă caldă... (Visa deja cu ochii închiși, lipiți de promoroacă.) Ivan are mai multă grijă de sclavii lui. Ați văzut vreun mujic cu tolba goală? Iar eroii prusaci ce-au în traistă? Cinci sute de pagini cu porcării propagandistice despre paradisul nostru după ce vom câștiga războiul. (Reuși să-și aprindă pipa și îndreptă muștiucul spre noi.) Aflați, copiii mei, că războiul este pierdut și trebuie să ne bucurăm de asta.
— Înaltă tră...
Heide nu apucă să termine. Micuțul îl doboară cu o scândură. Când vorbește Bătrânul, toată lumea trebuie să tacă pentru că el nu spune vorbe goale, iar compania a 2-a realizează pe loc că Adolf Hitler a pierdut războiul la o sută cincisprezece kilometri de Moscova. Am fi putut să ne dăm seama mai demult de asta, dar țipetele Führerului ne orbiseră, iar nesfârșitele coloane de prizonieri ruși care se târau pe drumuri ne făceau să credem în victorie. Or, ce însemnau pentru Stalin câteva mii de prizonieri? Cam cât o divizie pentru noi. Pentru fiecare rus căzut puteau fi aduși zece în loc.
— Armata germană merge spre dezastru, continuă Bătrânul. Priviți-vă pe voi înșivă — tanchiști, cu blindatele voastre atât de prețioase —, iată-vă acum pedeștri ca ultimii dintre infanteriști. Ivan este mai descurcăreț, cunoaște valoarea unui tanchist. De cum coboară din tancul distrus, oamenii lui primesc un T34 nou-nouț. Băieți, o să ajungem să învățăm multe de la Ivan, dacă n-o să ne lăsăm ciolanele pe-aici.
— Defetist! Ești o rușine pentru Führer! strigă Heide care-și venise în fire.
Micuțul ridică din nou scândură.
— Lasă-l, spune Bătrânul dând din umeri.
— De. ce? Asta ar trebui castrat, ca să nu se înmulțească proștii!
— Compania a 5-a, la drum! ordonă locotenent-colonelul Moser.
Ne ridicăm cu greu.
— Hai, în picioare! îl scutură Stege pe Barcelona, prăbușit într-o rână.
— Lasă-mă naibii în pace! Mergi la Moscova, dacă asta-ți face plăcere, eu nu sunt german!
— Bășinosul ăsta își abandonează prietenii? declamă Micuțul. Las' că vedem noi!
Îl apucă de ceafă pe Barcelona și-i strecoară pumnul său uriaș sub nas.
— Mișcă-te, bășinosule, marele Adolf a ordonat să mergem la Moscova, iar rușii vor și ei să se întoarcă pe la casele lor!
Barcelona reușește să se îndrepte și să-și șteargă gura plină de sânge.
— Numai bun de trimis la Torgau! Caporal Creutzfeldt! mârâie el făcând pe sergentul.
— Acolo și vreau să ajung, și-ți promit să-l sărut pe diavolul de Gustav cel de Fier și din partea ta.
— Ai să mă cunoști tu pe mine, urlă Barcelona ca scos din minți.
— Te cunosc destul, bandit bătrân!
Barcelona trage siguranța revolverului, și de-abia atunci vedem că ochii îi strălucesc de nebunie ca unui soldat ce și-a petrecut prea mult timp în linia întâi.
— Să nu îndrăznești să pui mâna pe un sergent... — se întoarce rapid să vadă dacă are martori, ridică revolverul și începe să-și vorbească sieși cu voce tare.
Ne aruncăm cu toții în spatele unui copac... Peste o clipă poate să ne ia drept ruși și să tragă.
— Ceee!? Un drac de rus își permite să ridice mâna asupra unui sergent german?
Într-o clipă, compania se evaporă, iar Micuțul se trântește la pământ, cu arma pregătită de tragere. I-ar fi ușor să-l termine pe nebun, dar nu-i o plăcere să tragi într-un camarad, chiar dacă a devenit periculos și îi ia pe cei din jur drept inamici.
— Vino, sergent Blom, spune Bătrânul. Pacea a fost semnată. Aruncă arma, doar vezi că nu sunt înarmat, mai spune el depărtându-și brațele.
— Ești un trădător, un comunist infam, mugește Barcelona. Îți vin eu de hac!
Cu un salt de tigru, Micuțul se aruncă peste nebun și-l răstoarnă chiar în momentul în care rafala împroșcă pământul la picioarele Bătrânului. Barcelona scoate țipete animalice, toți urlă în același timp și câțiva propun să-l executăm pe nefericit înainte de-a înnebuni de tot. Din fericire, medicul îi injectează în grabă un calmant: Barcelona redevine conștient. Trece pe la fiecare dintre noi și își cere scuze. Ce boală ciudată! Toți cei care trec printr-o astfel de criză fac același lucru când își revin. Cu câtva timp în urmă, aveam un subofițer ce sporovăia mereu despre îngeri negri cu aripi galbene și se credea mecanicul cerului. Îl supravegheam ca să surprindem momentul în care ochii îi străluceau, dar lucrurile s-au sfârșit prost. A reușit să ucidă cinci camarazi înainte de a-l dezarma, iar el a făcut același tur ca să-și ceară scuze strângând mâna morților. I-a asigurat pe toți că nu voia răul nimănui. În aceeași seară, criza a revenit, și de data asta a întins-o la Ivan ca sa facă pace, spunea el. Nu l-am mai revăzut.
Plecăm. Înaintea noastră cerul este sângeriu. Fulgerele exploziilor. Un regiment SS de tancuri ne depășește huruind și peste câteva ore îi ajungem din urmă, dar acum tancurile lor sunt zob, iar ei atârnă congelați de obloane. Printre copaci, resturi de tancuri, cadavre de ruși, unii uciși cu un glonț în ceafă. Probabil dezertori! Îi buzunărim ca niște tâlhari, dar nimic! Cele două armate au ceva în comun — foamea.
Într-o cabană, cinci civili uciși.
— Glonț în ceafă, nagan, trădători, pune Stege diagnosticul.
— Mai lasă-mă-n pace cu trădătorii, spune Bătrânul enervat. Este cuvântul cel mai folosit. Cum are nevoie un comisar de un țap ispășitor, este găsit un trădător, de preferință un amărât ce nu se poate apăra — și-i arătă o tânără cu fața zdrobită. Crezi că și ea a trădat? Pe cine a trădat?
— Dar într-un război sunt mereu trădători, protestează Micuțul. La școală am învățat că alsacienii sunt un popor de trădători. Ne-am împușcat pe la spate în '14. Profesorul meu care știa să dea niște palme colosale fusese acolo și unul dintre blestemații de alsacieni îi trăsese un glonț în umărul său de neamț...
— Gura! strigă Legionarul. Alsacienii sunt francezi și era de datoria lor să tragă în nemți. Dar cei din zonele de graniță sunt mereu ca puricii prinși între două unghii. În '17, alsacienii au devenit germani și când vom pierde războiul ăsta vor redeveni francezi. Crezi că le vine ușor să știe de partea cui sunt?
— Dar, spune Barcelona arătând cele cinci cadavre, ăștia toți sunt ruși, n-au atâtea probleme.
— Oh, replică Bătrânul, trăgând din pipă. Probabil că n-au tras în noi, iar NKVD-ul nu glumește cu așa ceva.
Găsim o bucată de mămăligă și apucă fiecare câte două înghițituri, dar foamea este tot mai cruntă și frigul tot mai intens. Epuizați, facem o haltă printre cadavrele arse și înghețate ale rușilor.
— Aruncătoare de flăcări, constată Stege.
Fiecare se trântește la întâmplare, doborât de oboseală; picioarele par ca de plumb în bocancii țepeni; nimeni numai scoate un cuvânt, chiar și Porta tace. Mă înghesui lângă el la adăpostul cuptorului. Unii au adormit. Locotenent-colonelul Moser se trintise pe un morman de cenușă și își pusese pe el mantaua îmblănită a unui căpitan rus. Extrem de periculos dacă era să fie făcut prizonier. Bătrânul se înghesuie în noi și scoate ceva din buzunarele vestei sale îmblănite. Puțin zahăr și un capăt de cârnat de berbec.
— Unde naiba ai găsit așa ceva?
— Taci și mănâncă, n-am decât pentru trei, dacă ar ști ceilalți...
— Mai ai și altceva?
— O bucată de cârnat, un colț de pâine, puțină supă concentrată.
— Ce ospăț! Adu pâinea. Păstrăm supa pentru mâine.
— Ai înghețat? mă întreabă Bătrânul, punându-mi mâna în jurul umerilor.
— Teribil. N-am decât mantaua asta de vară pe mine.
— Întoarce-te.
Îmi freacă spinarea cu forță și-mi suflă aer cald. Încet, căldura mă învăluie și, odată încălzit, îi fac și lui același lucru. Pe urmă vine rândul lui Porta. Iată că ne simțim atât de bine, încât putem să ne facem ghem și să dormim.
În cursul nopții, nouă dintre noi mor înghețați. Păcat, căci dimineața care vine pare a fi cea mai frumoasă din viața noastră. Subofițerul de la popotă apare cu bucătăria de campanie! Un hering de căciulă, un polonic de ciorbă și, ce-i mai minunat, două sute cincizeci de grame de pâine! De ce ne plângem? Suntem niște nababi.
— Copii! jubilează Bătrânul dansând pe loc. Nu ne-au uitat chiar de tot.
Restul companiei s-a. așezat în cerc, fiecare cu câte un hering congelat în gură. Îți trebuie ceva timp ca să mănânci un hering sărat. Îl faci întâi bucățele mici, pe care le bagi în gură și le topești încet, Doamne, ce bun! Se lasă o liniște sfântă. Strânși unii în alții, ca puii în cuib, căldura vecinilor ne toropește; n-am mai fost de mult timp atât de fericiți, fiecare bucățică este degustată ca împărtășania. Nu se pierde nici o fărâmitură, nici o pisică n-ar curăța mai bine oasele unui pește. Înmuiem pâinea în zahăr și o ținem mult timp în gură; saliva o umilă și avem senzația că este o bucată mult mai mare, iar zahărul curge ca o minunăție pe gât, întârindu-ne.
— Nimic nu-i mai bun pe lumea asta ca o bucată de pâine cu zahăr, spune Porta, întinzând o bucată Bătrânului.
Bătrânul nu este doar comandantul nostru de pluton. Acest mic tâmplar cu picioarele strâmbe, venit din mahalaua Berlinului și împopoțonat cu uniformă de sergent, ne ține loc de tată Și de mamă. Pentru noi, să-l avem pe Bătrânul este o chestiune de viață și de moarte. Dacă-l vom pierde, va fi numai din cauza noastră, și toți o știm.
Locotenent-colonelul Moser se înghesuie printre oameni. Duce un ceainic din care fiecare are dreptul la o înghițitură. Pe urmă, Porta scoate trei papiroase ce pot face de trei ori turul asistenței. O dimineață superbă!




Nu înțeleg nimic acești incapabili, acești birocrați cu suflete mici, toți acești ofițeri superiori din armată, vitele din Statul-Major care nu merită, decât un singur nume: plutonieri! Ați remarcat cum tremură și-și încovoaie spinarea în fața mea?
Hitler.
În cursul unei discuții
cu Obergruppenführerul Heydrich,
23 decembrie 1936

— Domnilor, mâine în zori vom ataca Borodino, începu general-locotenentul Weil. În acest loc istoric, la 7 septembrie 1812, Napvleon l-a învins pe generalul rus Kutuzov. Sunt fericit că, printr-o nouă victorie. Germania va intra în legendă. După ce Borodino va cădea, drumul spre Kremlin va fi liber și nu vor mai fi decât mici obstacole de învins.
Generalul tăcu o clipă ca să-și aprindă o țigară. I se oferiră nenumărate brichete. Afară trăgeau tunurile, micul castel se cutremura, ciucurii de cristal ai lămpii se ciocneau. Generalul îi privi satisfăcut pe ofițeri.
— Domnilor, aș putea spune că-i frumos să mori pe aceste locuri istorice...
Un tunet asurzitor îi înghiți cuvintele și soarele păru să explodeze în încăpere. Plafonul se prăbuși. Colonelul Gabelsberg, comandantul infanteriei, se aplecă deasupra corpului generalului și cu ajutorul șefului de stat-major îl trase pe canapea. O schijă de grenadă îi despicase spatele. Medicul-șef, care tocmai sosise, n-a mai putut să facă nimic.
— Domnilor, generalul este mort, spuse calm colonelul. Să-i dăm onorurile cuvenite — și în poziție de drepți duse mâna la caschetă, iar toți ofițerii îl imitară. General-locotenentul Weil a fost un soldat de un curaj extraordinar. A condus divizia noastră mult timp și a dus-o din victorie în victorie. Grație lui avem azi onoarea de a lupta în linia întâi. Tot datorită lui, de la începutul acestui război, am adăugat două cruci drapelului nostru istoric ce flutura deja la Waterloo. Comandantul nostru a avut moartea pe care o spera, și asta în cea mai bună dintre armatele lumii. Camarazi, Sieg Heil! Onoare eroilor căzuți!
Ofițerii, cu caschetele în mină, suspinau întristați. Asta se și aștepta de la ei.
— În calitatea mea de cel mai vechi ofițer, preiau comanda diviziei, continuă rapid colonelul, ascunzându-și cu greu bucuria promovării neașteptate. Divizia noastră, de blindate ane o frumoasă tradiție în armata germană și ca șef al ei voi ști să duc mai departe această tradiție. Să nu ne plângem morții, ci să le mulțumim că au murit pentru gloria diviziei. Domnilor, eu însumi voi fi mândru să mor în următoarele ore pentru Führer, popor și Patrie.
Se despărțiră solemni. Toate astea cereau mult tact. Nimeni nu-și aprinse figara, nimeni nu vorbi despre femei, ofițerii știau să se poarte. Noul comandant al diviziei se îndepărtă în Kübelul său ce arunca noroi în urmă. Vehiculul greu aluneca și derapa între doi pereți de zăpadă murdară.
— În fine! suspină șoferul ușurat, simțim pământul tare sub roți.
Noul comandant se înveli cu trei pături, își băgă picioarele în papuci îmblăniți, își ridică gulerul din blană de urs și se lăsă pe spate. Va încredința regimentul locotenent-colonelului Renff și se va întoarce imediat la Statul-Major într-un pat comod. Războiul devenise mult mai confortabil și el o meritase din plin! Savură o înghițitură de coniac.
Sărmanul general Weil n-a apucat să vadă Moscova, dar acum el, colonelul Gabelsberg, va intra în Kremlin și fără nici o îndoială că va fi avansat general în cel mai scurt timp, gândea noul comandant. Un război ca ăsta nu-i chiar lucrul cel mai rău.
Exact în acel moment o explozie făcu mașina țăndări. Colonelul, ordonanța, șoferul săriră în aer și trupurile lor sângerânde se afundară în zăpadă.
Siluete cenușii dispărură la adăpostul pădurii. Partizanii minaseră drumul.


DEPOZITUL DE CARNE

Sergentul-major privea în gol, cu coatele bine înfipte în masă. Era îmbrăcat cu șubă, și o căciulă de astrahan îi împodobea țeasta. Porta și Micuțul iau poziția de drepți, pocnesc de trei ori dân călcâie, ridică brațul drept înainte într-un impecabil salut hitlerist și înaintează zgomotoși. Îl înhață de pe scaun și-l aruncă cu grație în zăpadă. Zece infanteriști salută cu cel mai mare respect cadavrul înghețat, în timp ce Porta și Micuțul îi cotrobăie prin birou. Cu toate hârtiile oficiale și ștampilele pe care le au acum la dispoziție sunt în stare să dea întregului regiment permisii suplimentare și să le ofere, foi de drum cât să facă înconjurul Europei.
Cei doi pehlivani sunt deja afară când Micuțul se plesnește peste frunte:
— Ne-am pierdut mințile! Am uitat să controlăm dacă avea dinți de aur.
Fac drum întors și îl răstoarnă cu țevile armelor; cu un gest rapid, Porta extrage doi dinți.
— Trebuie să fii cu ochii-n patru în timp de război! Peste tot sunt lucruri de valoare.Individul ăsta gras ca o șuncă s-a lăsat special să-nghețe ca să nu-i putem descleșta gura.
— Doar nu crezi c-o să ieșim din războiul ăsta ca niște capitaliști? spune Micuțul surâzând și pipăindu-și sacul din piele plin cu dinți de aur pe care-l ține la piept.
— Poate. Am intrat în război fără un chior în buzunar, dar la întoarcere vom fi mai bogați decât Cresus și vom purta mantaua de ofițer.
— Ei nu! Crezi că ajungem ofițeri?
— Puțin probabil, dar nu trebuie să pui mâna în foc. În solda lui Adolf, orice este posibil.
— Mă și văd general cu vipușcă roșie la pantalon. O să-l trimit pe căpitanul Hoffmann drept în rahat, iar pe Heide o să-l pun să urle „Sig Heil!" cu masca de gaze pe mutră, de la răsăritul și până la apusul soarelui.
— Fii atent! Ce-i asta? îl oprește deodată Porta, arătând o inscripție pe jumătate acoperită cu zăpadă.
Odată zăpada îndepărtată, reușesc să citească:

„Armata a III-a. Depozit de alimente.
Intrarea interzisă tuturor persoanelor străine."

— Ar trebui să vedem, asta mai de aproape.
— Să sperăm că n-o să tragă nimeni în noi. Mi-e teamă de indivizi gata să tragă în cei care-și bagă nasul in oala lor.
— Ascultă, fiule, Moise a știut să-și conducă toți șmecherii la traversarea mării, cu blindatele faraonului pe urme, iar noi nu suntem capabili să punem mâna pe un depozit german de slănină. Tacă-ți fleanca, și lasă-mă să mă descurc cum pot. Tu joci rolul SS-istului neîndurător, cu mâna stângă pe automat, arma sub brațul drept și deșt'ul pe trăgaci.
— Și trag? strigă Micuțul fericit.
— Dumnezeule, nu, specie de imbecil. Cârnățarii ăștia sunt destul de proști ca să-ți răspundă. Trebuie doar să-i înnebunești de frică și să te-nvârți printre ei ca o gorilă scăpată din cușcă. exact așa cum ai făcut-o în ziua în care am furat locomotiva.
— Mda, îmi stă bine așa.
Și, fluierând plictisiți ca doi coțcari, pornesc spre depozit.
— Uite, privește, spune Porta cu un gest larg ca și cum totul i-ar aparține.
Și iată-i dincolo de gardul de sârmă ghimpată ce înconjura depozitul enorm, cândva cazarmă sovietică. Se plimbă fără cea mai mică grijă, încercând o recunoaștere a locurilor, când un sergent se repede și le taie calea.
— Ce faceți aici, nemernicilor? urlă el, agitându-și revolverul. Nu știți c-ați intrat într-o zonă interzisă?
Porta se plantează cu picioarele depărtate, cu Micuțul în spatele lui ca gardă de corp, și începe să se legene de pe un picior pe altul în maniera celor din SS. scuipând scârbit la picioarele sergentului.
— Ascultă, fiu de cățea, ai răbdare până găsesc un motiv să te trimit direct la Gustav cel de Fier. la Torgau.
Sergentul e un biet militar și situația îl depășește. Habar n-are ce-ar fi trebuit să facă: să urle sau să dispară; dar mai știe că, un caporal care îndrăznește să-i vorbească astfel unui sergent nu-i un caporal oarecare, așa că preferă să dispară fără să scoată un cuvânt.
— Vezi? constată Porta, în timp ce se plimbă printre barăcile strict interzise publicului. Vorbește-le ca un șmecher de la comandament și fac pe ei de spaimă. Acum o să le arătăm că timpul nu contează pentru noi.
— Exact ca cei din Gestapo care vânează în nopțile cele mai întunecate, aprobă Micuțul, a cărui bucurie atinsese paroxismul.
— Exact, nu ești chiar așa de prost cât pari la prima vedere.
— Dar ce facem aici? De ce atita agitație ca să înspăimântăm niște nenorociți?
Porta se oprește năucit:
— Caporalul Wolfgang Creutzfeldt, nu-ți este foame?
— Mie? Mai mereu. Nu m-am simțit sătul niciodată în viață.
— Ne aflăm în cămara cu carne a armatei și tu mă întrebi ce facem? O să halim, caporal, și cum n-avem bon de rechiziție, trebuie să procedăm cât mai inteligent.
Firele telefonice care brăzdau cerul transmiseseră deja vestea de necrezut: control inopinat al depozitului! Și toți sunt cuprinși de o activitate febrilă. Conservele ascunse apar la locul lor, cântarele măsluite sunt puse la punct, registrele sunt corectate în grabă. Cinci camioane dispărute apar ca prin farmec, gata pentru livrare. Depozitul aproape gol se umple într-un ritm record.
Priviri îngrijorate îi urmăresc pe cei doi „inspectori" care se plimbă pe potecile înzăpezite. O catastrofă este evitată la mustață atunci când Micuțul își umple bricheta la depozitul de carburanți. Șeful depozitului își ia valiza pregătită din vreme și dispare ca prin farmec cu Mercedes cu tot. Nimeni nu mai este stăpân pe gesturile sale.
— Un control neașteptat e mai rău decât o duzină de înțepături în burtă, remarcă Porta arătând un grup de soldați înarmați cu mături și trimiși în mod evident în recunoaștere.
Toți respiră ușurați când îi văd intrând în depozitul de carne și încep să-i plângă de milă sergentului Brumme pentru necazul ce-i căzuse pe cap.
— Domnul fie cu noi! exclamă sergentul Wilinsky. O să cam transpire porcul acum. Ați văzut matahala aia? Ãla-i în mod sigur șeful. Pute de la o poștă a Gestapo. Nici măcar uniforma nu poate să ascundă că sunt SS-iști deghizați.
Brumme, sergent de stat-major la intendență, a rămas singurul care ignoră încă sosirea inspectorilor de la Gestapo.
— E terminat, declară Wilinsky cu o bucurie răutăcioasă. Bun pentru Torgau, sau poate va fi lichidat pe loc, completează el radios.
Porta și Micuțul ajung într-o hală imensă, în care sute de carcase de animale sunt suspendate în cârlige.
— Unde-i șeful tău? îl întreabă brusc Porta pe un subofițer gras ca un porc. care stă pe un scaun și ronțăie un cârnat.
Omul îi contemplă pe străini cu ochi reci de pește, încercând să se convingă dacă merită atenția lui. Cârnatul indică o ușă la celălalt capăt al abatorului, dar cu iuțeaia unui fulger. Micuțul i-l smulge din mână și-l înghite așa cum ar face-o un piton cu un iepure.
— Nu striga, soldat, îl amenință. Cârnatul a dispărut și chiar dacă ar mai ieși din gâtlejul meu n-o să-l halești tocmai tu.
— Bine jucat. Acum acest găozar a aflat că trebuie să fie politicos și va răspunde la întrebările pe care i le punem. De altfel, unde trebuie trimis, Creutzfeldt, la Glatz sau la Torgau?
— Gemersheim ar fi cel mai bine, apreciază Micuțul între două râgâituri.
Subofijerul năucit mai reușește să arunce doar cu un ciolan uriaș în spatele Micuțului înainte de a se auzi ușa de la biroul depozitului.
Sergentul de intendență Brumme nu era o stârpitură. Doi metri înălțime și un piept de taur, țeasta uriașă pleșuvă, doi ochi incredibil de răi și un nas de boxer roșu-albăstrui. Stă întins pe o masă de sacrificare, cu o pernă sub cap și se scobește cu baioneta în dinți. Se scurg mai bine de zece minute până când sesizează prezență străină.
— Ce vor lacomii ăștia doi? întreabă el bănuitor.
— O scurtă întrevedere, sergent, articulează Porta, cântărind o halcă de carne. Mi-ai fost lăudat ca un om de treabă dispus să dai o mână de ajutor unor prieteni.
Brumme se îndreaptă, aruncă o halcă de carne pe perete, care aterizează chiar sub portretul Führerului, și-l fixează pe Porta cu ochii săi cruzi, izbucnind într-un hohot de râs.
— Asta-i bună! strigă cu glasul său cavernos. Niște stârpituri cer audiență la sergentul Brummer! Cine naiba v-a trimis aici, maimuțoilor? Băgați-vă-n scăfârlie că nu sunt un om de treabă și că nu-mi ajut prietenii. De altfel nici nu am. Sunt dracul gol!
Sare în picioare și își lipește pumnul de nasul lui Porta, un pumn atât de mare că-i ascunde brutei toată fața.
— Ce zici de ăsta? râde el răutăcios. După ce toți vânătorii de tancuri vor fi fost terminați, o să vin eu ți-o să zdrobesc câte un T34 cu o singură lovitură de pumn!
— Ai dreptate că-i uriaș, spune Porta calm, dar să știi, tăicuță, că nimeni n-a câștigat până azi un război doar pentru că avea gura mare sau pumnul greu. Un comandant în stilul ăsta se află la Gemersheini, un oarecare Liebe. Putea să ascundă în pumnul lui un tanc adult și, în timp ce ținea astfel animalul fioros, chema un deținut și-i spunea: „Ghicește ce am în mână, banditule? Dacă ghicești, te trec la atelierul de călăfătuit, dacă nu, te scurtez de-un cap cu sabia mea". Și a dus-o foarte bine timp de doi ani, până când un inspector deghizat în caporal a sosit la Gemersheim ca să afle ce se mai întâmplă pe acolo. Din ordinul Reichsführerului. Era într-o luni-dimineață, exact ca acum, și tot așa ningea. Locotenentul Liebe-cel-fără-de-teamă urla ea de obicei în ciuda numelui său amuzant, dar înainte să-și dea seama cc-i cu el, s-a trezit în drum spre frontul de est și a căzut ca un erou în cel mai scurt timp, luptând în linia întâi. Sergent de stat-major. vrei să mori pentru Führer, popor și Patrie?
Sergentul își înghite saliva, căci nu mai este sigur cu cine are de-a face: doi șmecheri de la Gestapo sau doi farsori. Mare, mare atenție! Dacă e vorba de Gestapo, frige! Arată zidul pe care tronează un portrei al lui Hitler.
— Heil Hitler! salută el mândru.
— Bineînțeles, bineînțeles, dar asta nu-mi miroase a eroism! Profităm de viață cât putem de mult, și asta cât mai departe de zgomotul tunurilor, ei? Te îndoiești de Victoria Finală? întinde Porta un deget acuzator.
— Desigur că nu! minte Brumme.
„Ce întrebare prostească, doar. un imbecil ar fi spus da", se gândește el.
— Ai ascultat ultimul discurs al Führerului?
— Desigur! A vorbit minunat despre... (Și se întreabă ce naiba ar fi putut să spună Hitler.)
— Ai evrei în familie? continuă Porta cu o privire de inchizitor, iar Micuțul mârâie cu subînțeles.
— Certificatul meu de arian este o dovadă, răspunde Brumme vizibil îngrijorat, căci certificatul merge doar până la bunici; în provincia din care venea, o singură bunică ariană era suficientă. Acești evrei blestemați!
— Pe bunică nu o chema din întâmplare Rachel?
— Nu, Ruth, murmură Brumme, sigur că acest nume este perfect arian.
— Foarte interesant, rânjește Porta bucuros. Știi că este de datoria fiecăruia dintre noi să dăm informații Comisiei rasiale dacă bănuim o ascendență semită în armata germană. S-a descoperit zilele trecute că generalul Horenfelder, deși își făcuse un nas arian, nu mânca niciodată carne de porc. Un caporal a observat asta și a crezut că este de datoria lui s-o spună. Într-o dimineață au apărut experții rasiali și au plecat de-acolo cu tot cu nasul arian ai generalului. O astfel de mistificare din partea unui general ar fi putut contamina întreaga armată și n-am mai fi ajuns niciodată la Moscova.
— Sieg Heil! urlă Brumme cu vocea tremurândă, ridicând brațul pentru salutul nazist.
— Soldații noștri nu trebuie să sufere nici o lipsă în cursul a ceea ce poate fi considerată cea mai mare cruciadă din istorie. Þelul național-socialismului este distrugerea diavolilor bolșevici, pentru a oferi oprimatului popor german spațiul vital de care are nevoie.
„Ãsta-i unul dintre nesimțiții de la Partid, își spune Brumme disperat, dar tipul ăsta de fanatic este extrem de periculos".
— Un popor, un stat, un Führer! strigă Micuțul entuziasmat.
Se lasă o liniște mormântală. Cei trei se privesc. Din depărtare răzbate zgomotul războiului și marșuri războinice:

"Sus drapelul!
În rânduri strânse
SA-ul defilează..."

— Sergent, conduci un depozit de carne, spune brusc Porta punând mâna pe un teanc de dosare.
Sergentul pălește și sare înapoi ca și cum ar fi văzut spectrul Curții Marțiale.
— Un depozit de așa o importanță nu-i o glumă, continuă Porta arțăgos. Așa ceva nu se încredințează oricui. Cel puțin ai niște colaboratori specializați?
— Toți subordonații mei sunt experți ieșiți din școala pentru măcelari din Dresda.
— Pentru a tranșa carcasele, continuă Porta pe un ton profesoral, e nevoie de indivizi cu creier, care înțeleg matematicile.
— Matematici? repetă Brumme, și fruntea i se acoperă cu broboane de transpirație. Dar conduc un depozit de carne și nu un institut de statistică! Știu totul despre carne și nu-mi pasă de matematici. Știu că o companie trebuie să primească o sută șaptezeci și cinci de porții, din care jumătate carne fără os. N-am nevoie de mai multă știință. Am socotitoarea mea: o sută șaptezeci și cinci de bile roșii la dreaptă, și compania și-a primit rația conform regulamentului.
— Uite că aici te înșeli, i-o trântește Porta. Înainte de a începe să tai carcasa, trebuie să calculezi pierderile. Se află enorm de multă apă într-un soldat, ca și într-o vită. De exemplu, livrezi patru sute de kilograme de carne cu un procent de apă și de os pe care un soldat flămând nu-l sesizează. Dar ai primit la rândul tău patru sute de kile și crezi că distribuind mai departe aceeași cantitate totul este în regulă! Între timp poate să sosească un control care să sesizeze dispariția criminală a treizeci și cinci la sută. Deci pici de fraier pentru că n-ai calculat pierderile. Iar cadavrele îți fac cele mai mari neplăceri. Am învățat asta lucrând la morgă.
— Niciodată n-am privit așa tranșarea cărnii, se bâlbâie Brumme. Am cântărit porțiile pe cântarul regimentului, cu un controlor lângă mine. Aici ținem o contabilitate în partidă dublă, continuă el mândru. Atâtea kile de carne fără os, atâtea cu os și, în fine, atâtea bucăți cu tendoane și carne ce nu pot fi consumate. Nu te poți înșela!
— Fii atent! izbucnește Porta triumfător. Primești cincizeci tone de carne chiar la terminarea programului, ești grăbit și semnezi de primire pentru atâtea tone. Am dreptate?
— Bineînțeles, răspunde Brumme, gândindu-se de câte ori măsluise cântarul ca să primească aproape dublu. Bonurile de cântar nu mint niciodată.
— Uite că am auzit-o și pe-asta! Deci bonurile de cântar spun mereu adevărul? Asta-i o dovadă ce te duce direct în fața Curții Marțiale! Nu cu mult timp în urmă am executat un supraveghetor de la depozitul Armatei a 4-a. Te asigur, sergent, că toți îl credeam nevinovat, așa se credea și el însuși. S-a ales totuși cu doișpe plumbi.
— Ai comandat un pluton de execuție?
— Oho! Numai eu știu câți soldați de la intendență am trimis pe lumea cealaltă. Dar să revenim la cele cincizeci de tone pe care le-ai recepționat ca un zăpăcit. Te și culci pe o ureche, în timp ce imbecilii ăștia încep să taie porțiile. Și rezultă patruzeci și cinci de tone! Verifici cântarul, dar cântarul nemțesc e bun. Carnea pentru soldații înfometați a scăzut cu cinci tone. Și nici tu, nici cretinii ăștia nu cunoașteți acest fenomen chimic, drept care te vei trezi cu lațul în jurul gâtului. Cum ești destul de șmecher, descoperi înaintea Comisiei dispariția misterioasă a celor cinci tone și cum știi — ți-o spun dintr-o îndelungată experiență — că orice om fură, te năpustești ca o furtună peste capetele subordonaților. Și dacă printre ei se află imbecili, ești salvat. Poți să convingi un astfel de nătâng că a fugit prin noapte cu cinci tone de carne în spinare; dar dacă nu reușești, Gustav cel de Fier va ști ce să-ți facă la Torgau. E un specialist în interogatorii, n-are nevoie decât de nouă minute și douăzeci și una de secunde. Cel care stă în fața ta a avut ocazia să vadă interogatoriul unui intendent de la Divizia a 5-a blindată. Nefericitul nu mărturisise nimic în fața Curții Marțiale, deși Vjebada de la procuratura militară este celebru pentru metodele sale de convingere. Cu Gustav nu i-a mai mers. Intendentul a mărturisit cum s-a îndopat într-o singură noapte cu cinci tone de carne. A fost împușcat a doua zi. Sergent, cel care scapă din mâinile lui Gustav e în stare să dreseze un drac. Teme-te să faci cunoștință cu el. Stă mereu la pândă!
Sergentul Brumme transpiră tot mai mult.
— Deci să spunem că au dispărut cinci tone într-un mod misterios, ia Porta un ton marțial.
Creierul lui Brumme lucrează ca o mașină stricată. Îi trebuie ceva timp ca să-și amintească lipsurile pe care le descoperise. Pentru o clipă, îi trece prin cap să-i termine pe cei doi gestapoviști. În noua mașină de tranșat cu ei, și au să iasă gata porționați... o crimă perfectă! Și privește satârul aflat la mai puțin de trei metri. Dar Micuțul îi urmărește privirea și se așază între el și satâr cu un zâmbet plin de subînțelesuri. Nervozitatea lui Brumme crește vizibil.
— La urma-urmei, cine sunteți și de unde veniți? întreabă el, bănuitor, ștergându-și fruntea transpirată.
— Caporal Joseph Porta, din Berlin Moabitt, răspunde Porta politicos, și colegul meu, caporal Wolfgang Creutzfeldt, Königin Allee. Hamburg.
„Și-a dat jos masca, porcul, gândește Brumme, căutându-și pe pipăite ghioaga aflată sub masă. Königin Allee, asta-i Poliția! Și Berlin Moabitt, serviciul de inspectori pentru intendență! O pereche de tâmpiți. Este, într-adevăr, o zi nefastă!"
— Sergent, câți oameni ai în subordine?
— Patruzeci.
— Specialiști?
— Cei mai buni. Muncesc ca niște roboți.
— Strigător la cer! Roboți! Roboți care au ales intendența ca să scape de linia întâi, hmm? se arată Porta indignat. Aici nu se trage cu arma, nu riști decât să-ți cadă un porc în cap, dar se înșală amarnic acești eroi! Să porționezi carnea, asta nu-i glumă. Când faceți cârnați, amestecați spre dreapta sau spre stânga?
— Cum? geme Brumme năucit.
— Nici cel mai tâmpit neamț n-ar învârti spre stânga. Doar englezii fac așa și la viteza cu care se amestecă se fac cheaguri de sânge. Dar să revenim la roboții ăștia pentru care răspunzi, tu trebuie că le conduci munca. Sper că citeai „Mein Kampf" când am intrat? spune Porta rigid.
— Bineînțeles, minte Brumme pierdut, împingând romanul porno sub o bucată de slănină. Unde mai pui că pe autor îl chema Levy! Genul ăsta de lecturi te duceau direct în fața Comisiei rasiale de la Torgau.
— Hai să vedem dacă tranșați corect, spune Porta, pornind spre hala de carne. O să-ți arăt, sergent, că este nevoie de multă inteligență pentru așa ceva. Mii de cretini speră să pună pe picioare o măcelărie. O tâmpenie! Chiar și cu muștar franțuzesc, tot simți în gustul cărnii că a trecut un nepriceput prin abator. Și ce-i cu asta? — strigă el pe un ton ce-i cutremură pe cei de la intendență, trântindu-și pumnul într-o halcă de came.
— O pulpă spate, răspunde Brumme abătut, era chiar pulpa pregătită pentru colonelul de intendență care închidea ochii la controalele făcute.
— O rușine! Oricine își dă seama că este stricată. Sergent, voi fi neiertător cu ceea ce văd aici. Dacă Fuhrerul ar fi cerut o friptură, s-ar fi îmbolnăvit.
— Credeam că Führerul este vegetarian?! protestează Brumme uimit.
— Toți imbecilii au dreptul să creadă ce vor. Este interzis ca șefului nostru suprem să-i placă friptura?
— Bineînțeles că nu, strigă Brumme îngrozit. Dacă Führerul ar cere o friptură, aș tăia-o chiar cu mâinile mele, declară el mândru, punând mâna pe cuțitul de tranșat. Lama cuțitul strălucește și, într-un timp record, cea mai frumoasă fleică din lume cade pe tăblia mesei.
Porta scoate o lupă din buzunar, se apleacă bănuitor asupra cărnii sângerânde și-i spune Micuțului.
— Ce crezi despre halca ăsta?
— Improprie pentru consum, răspunde uriașul, căruia-i curg balele.
— Vedeți? Caporalul Creutzfeldt conducea înainte de război o secție specială pe Reeperbahn. Zona lui se întindea până la Königstrasse, în Altona.
„IV2A, Gestapo!" își spune Brumme care ținea pe vremuri un mic restaurant pe Heyn Hoyer Strasse. Două vizite de la IV2A îl costaseră șapte luni. Trebuia să fie cu ochii în patru! „Doamne, fă ca Germania să piardă războiul ăsta!"
— N-aș spune totuși că n-ar ieși de aici o friptură bună, dar pentru gusturile cele mai fine vă lipsește îndemânarea savantului. Evident, societatea militară are lipsurile ei. Sunt destui care ar merita un șut în fund! Confortul stimulează lenea și indiferența, flecare caută o sinecură și așteaptă vârsta de pensionare, dorindu-și. avantaje pe care nu le merită. Tipul ăsta de viață nu produce decât trădători, este cel mai sigur drum spre dezertare. Și mai și numim asta socialism, paradisul trântorilor!
Brumme nu-și crede urechilor. Această critică a Statului național-socialist era cea mai dură pe care o auzise vreodată, dar cum este de acord cu Porta, păstrează tăcerea. În acest timp, Porta mânuiește profesional cuțitul și își decupează o fleică de vacă.
— Uite o bucată numai bună, spune el, mângâind-o pofticios.
— Da, o friptură adevărată, aprobă Brumme uimit. Ar putea să stea pe masa Feldmarschallului, dar cum el nu știe nimic despre ea, am putea s-o mâncăm noi înșine, nu?
— Te-aș minți dacă te-aș refuza, surâde Porta. Foamea este o problemă majoră, chiar și când te afli la masa cu cele măi bune bucate. Sergent, cer o porție dublă când ne vom așeza la masă să sărbătorim întâlnirea noastră neprevăzută!
Brumme izbucnește în râs fără să știe exact de ce, dar simte că așa e cel mai bine.
— Am și câteva sticle cu vin din 1936.
— Anul promoției mele! Să vină trăscăul!
Sergentul înșfacă fleica uriașă, o strânge la piept și fuge la bucătărie să ordone o masă demnă de Comisia secretă. Și, pe măsură ce timpul trece, mâncarea dispare și atmosfera devine tot mai destinsă. La capătul a două ore, încă nu ajunseseră la jumătate și înfulecau asemenea vikingilor, cu mâinile, aruncând oasele peste umăr. Porta bagă în el ca într-o butie spartă, Micuțul și Brumme de asemenea. Dar iată că Brumme înghite strâmb și este gata-gata să-și dea sufletul: un infirmier îi sosește în ajutor și primește o rație soldățească drept mulțumire.
— Trebuie să înghită și vitele astea câte ceva, spune Brumme, dar nu scrie nici unde că trebuie să fie sătui. Noi ăștia, gradații, trebuie să-i ținem în frâu, altfel s-a zis cu noi. Lozinca „Proletari din toate țările, uniți-vă!" nu-mi spune nimic, singurul loc în care ne-am putea uni este groapa comună.
— Sinistru, dar adevărat, zice Porta și trage un vânt.
— Cei cu obrazul subțire, care înlocuiesc cuvântul cur cu trei puncte, nici cu ei nu-mi este rușine, îl apără Micuțul.
— Ai dreptate, spune Brumme sumbru. Șeful meu, Blankenschild, e unul dintre ăia care cred că-și pot face bocancii cu un sergent. Dacă puteți să luați toate pieile de pe el, o să aveți un loc de cinste la masa mea.
— Asta-i o copilărie pentru noi, se fudulește Porta aruncând un os în direcția infirmierului.
— Aduceți biftecul tartar! strigă Brumme subordonaților săi.
Cei mai mulți dintre ei fuseseră servitori în viața civilă. Unul, cândva inspector la Kaminski, era paharnicul personal al lui Brumme: o asigurare împotriva frontului și a morții eroice.
— O să ne ocupăm de șeful tău, promite Porta, punându-și o felie de șuncă peste biftecul tartar. Unde o să ajungă țara dacă porcii ăștia duc trai pe vătrai la nesfirșit?
— Nu vă expuneți și unor lucruri mai puțin plăcute în timpul inspecțiilor? întreabă Brumme șiret, trăgând cu coada ochiului la Micuțul.
— Oh, suntem unși cu toate alifiile. Nimeni nu ne vine de hac!
— Trec des inspectorii pe-aici? spune Porta neglijent. Am auzit că n au mai trecut de mult?
— Mă rog, nu chiar așa de mult. Nemernicii ăștia își bagă nasul peste tot. Ar fi nevoie de o revoluție... Pardon! spune el repede, dându-și seama că-l luase gura pe dinainte.
— De acord, surâse Porta amabil. Spune-mi, n-ai fost păcălit niciodată? Vreau să spun, n-a apărut pe aici nici unul care să se dea drept inspector?
Un moment de tăcere amețitoare domnește în încăpere. Brumme izbucnește.
— Fir-ar să fie! Dacă unul i-ar face așa ceva sergentului Brumme, ar ajunge în mașina de tocat.
— Te-aș sfătui să fii atent, îl previne Porta amical. Sunt destui care se dedau la așa ceva. Chiar noi am pescuit câțiva!
—La mine este imposibil! mârâie Brumme.Îi miros de la un kilometru. Ar trebui condamnați la moarte.
După patru ore și jumătate de chiolhan,sosește o tartă cu fructe deabia scoasă din cuptor. Fostul inspector din Kominski toarnă șampania cu măsură, câte o sticlă de om. Nu se putea mai puțin la un dineu între domni, în Germania. Toată lumea se îmbrățișează și își jură prietenie eternă.
— Þigările, mișcați-vă! ordonă Brumme infirmierului care se supune imediat. Ar face orice să n-ajungă pe front. Asta înseamnă disciplină, îl încredințează Brumme pe Micuțul, și continuă cu jumătate de glas: Știu exact cum trebuie ucis un dușman. Făcându-I să sufere cumplit cât mai mult timp.
— Și noi.
— E bine că știi să-i ții în mână, spune Porta șiret. În felul ăsta nu-ți e frică de vizitatori neașteptați ce-și bagă nasul prin dosare și prin magazii. Dar îmi faci impresia unui om cinstit, camarade Brumme.
Tăcerea e lungă și apăsătoare. Se privesc cu un amestec de suspiciune și ură.
— V-am pregătit un pachet consistent la plecare, subliniază subofițerul. Mi-am dat seama imediat cu cine am de-a face. La început, trebuie să recunosc, am avut unele bănuieli, eram gata-gata să vă iau drept altceva.
— Dragă prietene, spune Porta, onctuos, cine nu-i bănuitor începând din ianuarie '33? Fie un iresponsabil politic periculos, fie un patriot periculos. Trăim într-o epocă plină de primejdii pentru toată lumea. Ala de colo e un bandit, deși are aerul cel mai cinstit posibil. Ai grijă, Brumme, nu invita pe oricine la masa ta.
— Ești voluntar în armată?
— Voluntar, este prea mult spus, dar n-am nimic împotriva jocului de-a armata până când viața civilă va deveni suportahilă. Pe moment uniforma te protejează.
După cafele și coniac, toată lumea pornește să inspecteze noua mașină de cârnați.
— Ce ziceți de asta? spune Blumme mândru în fața mașinii ce lucrează din plin producând kilometri de cârnați.
— Ies ca pe bandă, îi răspunde Porta uimit.
— Șeful meu este un porc, îi încredințează Brumme pe noii săi prieteni, invitându-i din nou la masă ca să guste un cârnat proaspăt. Spală totul cu vin roșu.
— Posibil. În general e bine să-ți ocolești de departe șefii, lucru știut.
Petrecerea atinge punctul culminant către două dimineața. Urlete, cântece de pahar, vodcă amestecată cu bere. Este invitat personalul feminin al unității și urmează un spectacol de strip-tease. În zori, conversația devenise atât de sinceră încât ar fi făcut să amuțească o întreagă Curte Marțială. Se vorbea despre Führer și despre zbirii săi pe care îi și vedeau morți în torturile cele mai cumplite.
Abia a doua zi, târziu, cei trei își veniră în fire. Cum stăteau așa trântiți în patul lui Brumme, o moștenire de război din Bulgaria, Porta zărește sticla pusă pe jos și începe să bea zgomotos. Micuțul înșfacă stacana cu apa, și-o toarnă pe cap și bea ca o cămilă însetată în plin deșert. Nu se oprește până n-o vede goală. Brumme, pe jumătate ridicat, râgâie temeinic.
— Indivizii ăștia doi sunt falși gestapoviști, bâiguie el vomitând.
— Trebuie împușcați, vorbește Micuțul ca un ecou.
— Împușcați! geme Brumme.
Scoate revolverul și trage de trei ori în tavan. Nu este decât semnalul pentru micul-dejun. Peste câteva ore se despart mișcați, prieteni pe viață. Porta și Micuțul se întorc la batalion cu traista plină.
De la poartă, Brumme, îi vede cum dispar într-un nor de zăpadă și încă nu știe dacă fusese jefuit sau scăpase la mustață de o inspecție adevărată.
— Dacă m-au înșelat, vai de ei! Îi așteaptă douăsprezece gloanțe pe fiecare, se gândește el cu o ură inexplicabilă.
Așteptând, îi face semn cu mâna lui Porta și ia poziția de drepți.



Cerem pedeapsa cu moartea pentru toți cei care se opun luptei noastre de a uni popoarele. Cerem de asemenea pedeapsa cu moartea pentru toate crimele împotriva poporului, pentru cămătari, trădători, pesimiști, paraziți ai societății care nu ne respectă nici credința, nici rasa.
Extras din Programul național-socialist


Maiorul rus Mihail Gostonov, comandant al partizanilor din regiunea Minsk, era un individ înalt și brutal, urât de subordonați. Un om căruia ii plăcea să se bălăcească în sânge.
Ochii săi mici și răi îi priveau pe cei adunați in izbă. Încăperea duhnea a veșminte murdare și a trupuri nespălate.
— Mâine, la opt, vom ataca satul, spune el categoric.
Arătă cu pistolul-mitralieră un bătrân încruntat, îmbrăcat cu o vestă uzată, cu picioarele învelite în cârpe, așa cum fac țăranii ruși.
— Razin, o să dai fac satului tău la miezul nopții. Când totul va fi în flăcări, naziștii vor fugi și îi vom lichida.
Bătrânul, marcat de o viată plină de eforturi și mizerii, își frângea mâinile disperat.
— Tovarisci gospodin, și copiii noștri, și femeile noastre? Bătrânii, bolnavii! Frigul crește pe zi ce trece, nu-mi amintesc să mai fi văzut o iarnă âtât de crudă.
— Gura, mujicule, ăsta-i războiul. To(i trebuie să sufere. Viețile voastre n-au nici o valoare în lupta pentru patria sovietică. Te ia naiba dacă blestematul ăsta de sat nu arde la miezul nopții!
Își scoase naganul și-l pocni pe bătrân peste fată. Îi săriră doi dinți și sângele îi izbucni pe nas.
— Tu ești starostele, nu uita. Fă-ți datoria față de Stalin care-ți dă pâine și loc de muncă. Patria are nevoie de martiri, nu știu de ce te-ai îndoi de asta. Arde cocioabele așa cum ți-am ordonat și întinde-o!
Maiorul se întoarse spre ceilalți acoliți.
— Leneșii ăștia trebuie să simtă cnutul, rânji el. Le permit fasciștilor să doarmă în paturile lor, să mănânce cu ei, se bucură de merindele lor, în loc să moară de foame cu capul sus.
Înghiți o bucată bună de șuncă și o spălă cu o gură de coniac, pradă obținută în urma atacului asupra unei coloane germane.
— Doar cu cnutul poți să-i ții în frâu. Nu ne ajută nici atunci când le este mai frică de noi decât de inamic. Ori aici este vorba de victorie sau de moarte. Nu uitați că nici un partizan nu poate să scape dezertând, continuă el amenințător. Toți cei pe care îi prind nemții sunt torturați și spânzurați. Nu ne putem baza pe nici un ajutor și viața noastră n-are nici o valoare. Nouă nu ne-a rămas decât datoria față de patrie și de tovarășul Stalin!


ÎN FAÞA MOSCOVEI

Este un frig inuman și trebuie să pornim prin noaptea Întunecată spre noile poziții de la liziera pădurii. Aproape inconștienți, șerpuim în coloană dezordonată, foșnind a ziare. Era ultima idee a autorităților. După ele un ziar făcea cât o blană.
Curajoșii care se culcaseră în zăpadă erau acum morți. Noi ceilalți, mai puțin curajoși, continuam încrezători și eram tratați așa cum sunt tratați întotdeauna cei tineri. Cel care ți-a stat alături zile în șir se prăbușește brusc și rămâne înțepenit, cu mâna crispată pe armă. Dacă mai ai o urmă de energie în tine, te apleci peste mort și îi smulgi placa de identitate, ca cei de acasă să știe măcar ce-i cu el, să nu-și piardă timpul în căutări zadarnice.
Ceața urcă dinspre fluviu și în starea noastră semiconștientă vedem năluci. Porta, bineînțeles, uriașe mese pline cu haleală. Micuțul, o bucată enormă de slănină, dar tot ceea ce descoperă mâna lui întinsă este ranița acoperită de promoroacă a lui Heide. O clipă își privește mâna uimit. Ce, slănină nu există? Imaginea era atât de reală și parcă simțise și mirosul.
— Caramba! Ați văzut cupolele în formă de bulbi de ceapă? strigă Barcelona sufocat.
— Am ajuns! În seara asta dormim în Kremlin! exclamă Stege ușurat.
— Ce naiba, asta-i Moscova? murmură Bătrânul radios, trăgând din pipă. Auziți clopotele? Dar de ce fac focul pe străzi?
Bătrânul n-auzea de fapt clopotele Kremlinului, și nici nu era vorba de străzile Moscovei, ci de jerbe de foc și explozii de grenade provenind dintr-un puternic baraj de foc ce reușește într-un târziu să spulbere ceața.
Compania tropăie până la liziera pădurii, ca o turmă în dezordine, cu zgomotul grenadelor tot mai amenințător în urechi. Chestiile astea micuțe îți rup oasele ca pe chibrite, fac niște răni oribile și pe frigul ăsta sunt moarte sigură.
— Înainte! strigă răgușit locotenent-colonelul Moser, apoi se ghemuiește lângă pușca-mitralieră.
— E bolnav, spune Bătrânul. Infirmierul mi-a povestit că urinează sânge. Rinichii lui sunt terminați, dar trebuie să-ți taie capul ca să ai dreptul să mergi la spital.
— Înainte! reia Moser cu fața lividă și transpirată.
Ridică cu greu o mână ca să ne indice direcția.
— Compania a 5-a, înainte!
Pornim la atac pe grupe. Fiecare pas este un chin, încălțările sunt congelate, tari ca lemnul, bocancii germani n-au fost gândiți pentru iernile ruse. Porta, bineînțeles, și-a schimbat de mult bocancii cu unii galbeni de lapon. Avea tot ceea ce ți-ai dori dintr-un depozit sovietic, nimeni nu înțelegea cum de se descurcă, dar avea tot ce-i trebuie.
Ieri, cum tocmai treceam prin Djil, chiar după ce o luasem în lungul căii ferate, Portă ne-a oprit brusc:
— Stați pe loc, cred că este ceva în ruinele astea!
Și iată-l că se strecoară în clădirea joasă și apare cu un miel pe umăr și cu un bidon cu vodcă în mână. Petrecerea a avut loc într-o groapă.
— Cu burta plină, ne-a explicat Porta, poți supraviețui chiar și unui război mondial.
Asta pentru că eram mereu înfometați. Armata va rămâne în veci pentru noi un loc în care îți chiorăie mațele și pici de somn.
Ni se spunea că este suficient să traversăm fluviul ca să ne odihnim. O fi adevărat? Nu ne doream decât să punem capul jos câteva clipe. Încă două, trei nopți de frig criminal și suntem terminați. Puțină căldură, pentru Dumnezeu!
Drumul este acoperit cu hoituri de cai morți, încremeniți în cele mai bizare poziții. Un întreg regiment de infanterie fusese spulberat de o salvă a „orgilor lui Stalin". Heide afirmă că încărcătura ca și aruncătoarele de flăcări folosite erau interzise de Convenția de la Geneva, ca să nu mai vorbim de proiectilele explozive ce-ți smulgeau capul de pe umeri. Heide avea o cărțulie roșie despre aceste arme și, de câte ori erau folosite, își nota locul, ora și martorii. Mai târziu, spunea el, urma să facă un raport Comisiei internaționale ce se va ocupa de criminalii de război.
— Chiar că te-ai născut ca să te piși împotriva vântului. Cine crezi tu că va băga de seamă un fost subofițer nazist care s-a împăunat toată viața cu crucea încârligată și care și-a vopsit până și scula în gri ca să fie sigur că va face doar pui de nazist?
Frigul neîndurător umple pădurea de zgomote cristaline, vântul șuieră arțăgos, iar zăpada ne înghite. Cădeam pe rând în câte-o rână, iar camarazii ne scoteau cu greu. Profesorul mai că înnebunise, căci fără ochelari era practic orb, și am sfârșit prin a-l lega de Barcelona. Ne atașasem de micuțul student norvegian, care, la început, era doar obiect al glumelor noastre proaste pentru că venea din SS. De ce ajunsese la noi? Nimeni nu știa. Se spunea că ar fi fost pe sfert evreu, motiv suficient ca SS-iștii să-l dea afară. Aveam printre noi chiar și „trei sferturi" evrei, ba chiar și Porta susținea sus și tare că este pe jumătate evreu, dar o făcea doar ca să-l scoată din sărite pe Heide.
Prin luminișuri trecem cu capetele plecate, căci focul de baraj inamic este neiertător. Rușii fac tot posibilul ca să nu ajungem la fluviu. Când grenadele cad în zăpadă se aude un zgomot ciudat, un soi de „plump!", apoi zăpada este aruncată într-o jerbă albă.
Cei din față îi executaseră pe trei dintre-ai noștri și anunțaseră acest lucru cât putuseră de solemn, așa cum le era obiceiul. La început, asta ne înnebunea, dar apoi ne obișnuisem.
— Execuțiile sunt absolut necesare pe timp de război, ne explică Porta în fața copacului în care se leagănă cei trei spânzurați. O subtilitate psihologică menită să le taie pofta tembelilor dornici să dezerteze.
— Mergeți, mergeți! ordonă Moser.
— Mai repede! strigă comandanții de plutoane din ce în ce mai excitați, amenințând cerul cu pumnul strâns, ceea ce voia să însemne „cadență rapidă".
Trebuia să ieșim din bătaia artileriei. Nimic mai simplu. Manualele militare te învață o grămadă de năzbâtii din astea, iar Regulamentul este Biblia soldatului german. Sunt indivizi care aplică și în viața lor particulară regulamentul, așa cum este Gustav cel de Fier de la Torgau. Își adusese nevasta în pragul disperării! Lenjeria era schimbată la șase săptămâni, conform regulamentului, baie se făcea în fiecare sâmbătă, între ora zece și prânz, cu apă la optsprezece grade, iar baia consta de fapt într-un duș de șapte minute. După douăzeci de ani de căsătorie, nevastă-sa tot nu înțelegea de ce nu poate folosi cada pe care o aveau, deși el îi explicase de zeci de ori că doar ofițerii puteau folosi cada. Pe casa lui Gustav cel de Fier scria cu litere gotice: „Servesc patria", și toată familia trebuia să se conformeze.
Aflați până la gât în zăpadă, alergăm cu moartea pe urmele noastre. Greutatea armelor dublează tortura, drumul este acoperit cu gheață și trebuie să ne agățăm de fiecare tufiș sau lăstar ca să ne păstrăm echilibrul. La doi pași de mine este lovit un infanterist. Se oprește ca în fața unui zid, apoi se scurge în zăpadă și rămân să-l privesc o clipă.
Focul mitralierelor este tot mai susținut. Trag în noi de pe culmea dealului, salvele scot așchii din copaci, pietre și sfărâmături de gheață zboară în văzduh. Cei din compania a 5-a se culcă la pământ, dar primesc imediat ordinul să pornească în lanț de trăgători ca să acopere compania a 7-a ajunsă acum în frunte. La poalele dealului apare în sfârșit și artileria noastră și auzim zgomotul liniștitor al mortierelor. Înspăimântător când vine de la dușman, plăcut auzului când vine de la ai noștri!
— Baioneta la armă! Fiți gata pentru lupta corp la corp!
— Păzește-ți pielea, Ivane! urlă Micuțul ieșind din adăpost sub acoperirea lui Heide.
Cât despre mine, am de distrus un cuib de mitralieră și arunc cinci grenade una după alta, dar nici una nu atinge ținta.
— Mai repede! strigă Bătrânul. Termină-i! — dar și o muscă ar fi fost făcută una cu pământul dacă s-ar fi încumetat pe zăpadă înaintea mitralierei. Înainte, sau te dau la raport! mă amenință Bătrânul furios.
Cu grenadele amorsate sar și le arunc din alergare. Mitraliera este făcută zob cu servanți cu tot. Cu capul între umeri ne rostogolim în tranșeea inamică: acum pericolul e mai mic cu condiția să nu te repezi în lungul ei. Să curățăm o tranșee cu grenade ofensive ne e la îndemânâ, dar inamicul nu trebuie să se dezmeticească. Arunc în trecere câte o grenada în toate adăposturile pe care le întâlnesc, iar ele sar în aer în urma mea. După un cot, dau nas în nas cu un grup de soldați inamici, și ultima grenadă e pentru ei: zăpada s-a înroșit. Îmi smulg mitraliera de pe umăr și golesc încărcătorul în tot ceea ce mișcă, apoi mă prăbușesc printre trupurile sfârtecate.
— Þi-a reușit, spune Bătrânul mulțumit.
— O să pomenească de el și la radio, râde Micuțul. Abia după aia o să-și dea seama că-i evreu și o să-l spânzure cu steaua lui David în piept!
— Pe loc repaus! ordonă locotenent-colonelul Moser. Cinci minute.
Mulți adorm instantaneu, eu alături de ei, auzindu-l pe Porta cum bălmăjește ceva despre un măgar care...
— Plutonul doi, la drum! Hai, leneșilor, ordonă Moser.
Plouă cu grenade. Privind peste umăr, îmi dau seama că suntem norocoși aflându-ne în frunte, căci în locul tranșeei nu mai e decât o perdea de flăcări și de schije.
— Uite fluviul, spune Bătrânul ușurat, arătând cu țeava pistolului un fel de șanț lat și murdar. Chiar și gheața ce-l acoperă este gri.
— După latrina asta alergăm de atâtea săptămâni! exclamă Porta. Înțeleg acum de ce n-am mai auzit de el.
— Fluviul Nara, murmură Moser. Iată-l în sfârșit! La doi pași de Moscova.
— Nu putem să luăm tramvaiul mai departe? întreabă Porta. M-au cam lăsat genunchii.
Toți par dezamăgiți în ultima vreme, deși mergem din victorie în victorie și trecem mereu pe lângă uriașe coloane de prizonieri. Doar Heide mai crede în Victoria Finală. Compania a 3-a forțează fluviul înghețat sub acoperirea noastră. Erau aproape în mijlocul lui când fluviul pare că explodează. Apa galbenă și împuțită țâșneșțe la o suta de metri în aer, o coloană de foc face fărâme blocurile de gheața și compania dispare cu arme cu tot în apa clocotitoare. Încep să urle „orgile lui Stalin". Toate planetele din Univers par că se prăbușesc asupra pământului și cerul este acoperit cu jerbele incandescente ale stelelor căzătoare. Acolo unde cad viața dispare.
— Nemernicii! strigă Heide.
— De ce? îi răspunde Porta. Trag în noi cu ce le pică în mână și nu se opresc până când nu ne pun la frigare. Cred că și Führerul le-a pregătit o surpriza la fel de frumoasă. Austriecii ăștia sunt puși mereu pe șotii!
— Joseph Porta, este de datoria mea să te reclam la NSFO, bagă de seamă ce spui.
— Destul cu prostiile, le spune Bătrânul enervat. Companie, după mine!
Porta se împiedică de cadavrul unui maior german ce purta la gât crucea de cavaler.
— Eroii s-au pus pe crăpat; tușește Porta cu gâtul ars. Asta-i vitriol!
— De ce frecați mangalul, leneșilor? zbiară un sergent necunoscut.
— La ordin, domnule sergent, încercăm să înviem un maior.
— Valea de aici! mai spune sergentul fugind spre pădure.
— Ai văzut! murmură Porta.
— Vax, am uitat! răspunde Micuțul îngrijorat, descleștând maxilarele maiorului. Trei dinți de aur.
— Cum de puțiți în halul ăsta? mârâie Bătrânul. Ia suflă încoace! Și ce-ați mai băgat în voi? Ce scârboșenie?
O mitralieră începe să latre, deslușim siluete întunecate, auzim cuvinte de neînțeles. Arunc o grenadă. Þipete îngrozitoare.
— Rachetă luminoasă, ordonă Bătrânul.
Racheta fosforescentă se înalță și întunericul este sfâșiat de o lumină albă, orbitoare.
— Stai! strigă Bătrânul, neliniștit. Aici 27 Blindate.
— Aici 106 Vânâtori. Dați parola!
— Măr viermănos, răspunde Bătrânul.
Ne îndreptăm din șale și pornim spre lăstărișuri. Na, e chiar sergentul de adineauri.
— Iar voi! Duceți-vă la naiba! strigă el furios și dă adunarea pentru oamenii săi.
— Proști cât cuprinde, bombăne Micului. Să te lași împușcat chiar de ai tăi!
— Ce bucurie să te văd, sergent, bolborosește un colonel chior adresându-se Bătrânului. „Roșii" au minat malurile fluviului, dar n-au reușit să distrugă podul, așa că-l putem traversa în viteză. Treci cu plutonul și stabilește dincolo un cap de pod. Înainte, sergent!
— Da, domnule colonel, îi răspunde Bătrânul apatic, pornind spre pod.
Ce rost ar fi avut să-i spunem colonelului că nu ne aflăm sub comanda lui? Va primi felicitări, dar de curs, sângele nostru va curge.
— Tu primul, îi ordonă Bătrânul lui Porta, care avea pușca-mitralieră.
— Nu ești întreg la minte! răspunde Porta fără să se jeneze. Adolf, în persoană, dacă mi-ar spune să pun piciorul pe pod, l-aș refuza. Comunică i asta lui Heide.
— Mă crezi nebun? protestează Julius furios.
— O dovedește faptul că ești membru de partid.
— Destul! țipă Bătrânul. Porta, înainte! Doar ne aflăm la porțile Moscovei. Te postezi în dreptul celui de-al treilea picior al podului și Sven o să te acopere. De acolo poți să arunci foarte bine grenadele.
Cu mii de precauții, ne legănăm în lungul unei grinzi de oțel atât de alunecoase, încât suntem gata să ne prăbușim de mai multe ori în gol. Nu trebuie să car cu mine numai grenadele, ci și ranița cu muniție. Iar rușii trag direct în noi.
— Vecinii ne primesc cu toate onorurile, îi salută Porta cu jobenul galben.
Porta încarcă mitraliera foarte încet și toarnă peste mecanism o jumătate de ulei rusesc.
— O ungi bine, merge strună — asta o știu de la un proxenet chinez încă din 37. În fiecare sâmbătă dimineața le dădea tirfelor sale câte un kil de vaselină ca să nu mai simtă.
Un zgomot surd, e Micuțul care s-a aruncat la pământ cu mitraliera lui cu tot.
— Salut băieți!
—Hombre! gemne Barcelona, asta-mi aduce aminte de zilele în care am înfruntat pe Ebru pe macaronarii fasciști.
Grenada unui mortier rus aruncă în aer jumătate din pilon. Doi răniți se prăbușesc în apă trecând peste capetele noastre. Un tun automat trosnește pe malul opus. Micile lui grenade sunt absolut îngrozitoare, smulg bucăți de beton și le transformă în adevărate schije, apoi se pornesc și grelele tunuri „Maxim".
— Înapoi! ordonă Bătrânul îngrijorat.
Dar cum schițăm primul gest de retragere, ne trezim că bețivul trage în noi și atunci preferăm să râmânem pe loc.
— Þineți-vă bine, băieți, sosesc aruncătoarele de flăcări! ne strigă o voce de pe mal.
Așa-i. Pionierii atacă și încărcăturile lor explozive zboară peste fluviu. Atacăm și noi primele bunkere, dar inamicul se apără cu o extraordinară sălbăticie. Sunt comsomoliști din regiunea industrială. Car după mine o raniță plină cu noile și îngrozitoarele grenade de mână. Locotenentul pionierilor m-a prevenit că o singură picătură din lichidul pe care îl conțin este suficientă să-ți ardă carnea și experiența făcută pe un câine ne-a uimit. Animalul s-a zbătut de câteva ori, apoi din el n-a mai rămas decât scheletul.
Sunt singur cu ranița mea. Ceilalți s-au îndepărtat prudenți. Însoțit de doi pionieri, atac primul bunker — unul dintre cele mari, înzestrat cu ascensor — , a cărui cupolă se deschide ca o floare. Arunc trei dintre grenadele cu cruce roșie și blindajul pare că se topește. Plămânii și ochii ne ard în ciuda noilor măști de gaze cu care am fost înzestrați.
— Am întins-o! spune unul dintre pionieri, să mai rămâi aici e o nebunie.
— Ai să rămâi, mârâie camaradul său, țintuindu-l cu aruncătorul de flăcări. Nu uita că ai ajuns aici ca pedeapsă. Mai bine te-ar fi lichidat la Gemersheim, trădătorule! Să nu crezi că ținem morțiș ca tu să vezi Moscova.
Eu tac. Nu-i treaba mea că un locotenent degradat a fost mutat disciplinar la aruncătoarele de flăcări. Să facă ce vor. Alerg spre următorul bunker, arunc două grenade și mă trântesc la pământ. Pionierii mă ajung din urmă: flăcări lungi pornesc spre inamic. În aceeași clipă, fostul locotenent sare din adăpost și se repede spre tranșeea sovietică cu brațele ridicate.
— Aruncă o grenadă în el! îmi strigă camaradul său plin de ură.
— Rezolvați-vă singuri problemele. Nu-i treaba mea să-l omor.
— Tovarisci, tovarisci, nicht schiessen! urlă locotenentul aflat la câțiva pași de tranșeea rusă.
Din toată inima, sper să ajungă. Dacă nu, îi așteaptă o moarte îngrozitoare în fundul unei celule de la Gemersheim. Noi o știm, noi cei din compania a 5-a care am fost de gardă acolo chiar după campania din Franța. Comandantul secției speciale, Oberfeldwebelul Schön, nu era un tip foarte amuzant. Îi rupsese șalele Micuțului după ce acesta îi aruncase cu un buluc de lemn în cap. Uriașul rămăsese puțin cocoșat după acest gest prietenesc... Oricum, trebuia să eviți să ajungi în fața comandantului închisorii, locotenent-colonclul Ratcliffe. Nu există pe lume un ofițer mai dușmănit decât el. Acolo se înfruntau unii pe alții. Gemersheimul trăia cu cuțitul scos din teacă, iar compania de gardă o scotea la capăt cum putea. Nici o companie nu rezista mai mult de câteva luni, dar cei mai nefericiți erau paznicii permanenți, condamnați pe viață, chiar dacă aveau cheile pe mână. Nici unul nu îndrăznea să iasă singur din închisoare de teama de a nu da nas în nas cu unul dintre foștii deținuți întors să-și „viziteze" celula în timpul unei permisii! Porta și cu mine întâlnisem într-o zi un locotenent atât de plin de decorații încât semăna cu o carte poștală. Într-o noapte, pe când ne aflam în spatele liniilor sovietice, ne-a povestit că singura lui dorință era aceea de a se întoarce în Germania ca să-și încheie socotelile cu trei gardieni. „Asta daca n-o să mă curăț până atunci", spunea el orbit de setea de răzbunare. Dar locotenentul D-a mai apucat să se întoarcă, un vânător de munte l-a ucis în aceeași noapte.
Ciudat! Torționarii își văd totuși liniștiți de ale lor. Ucid legal zi de zi și fiecare nouă zi le aduce noi dușmani care i-ar omorî cu cea mai mare plăcere, dar asta se întâmplă mult prea rar. Poți să-i întâlnești la pensie, ținându-și nepoții pe genunchi.
Pionierul ridică aruncătorul de flăcări și ochește atent.
— Trădător blestemat! se aude vocea lui cavernoasă de sub masca de gaze.
Limba de foc linge pământul frământat, și din locotenent nu mai rămâne decât o pată neagră în fața tranșeei inamice. Încă două secunde și ar fi fost salvat.
N-are rost să-i plâng de milă unui imbecil. Dacă vrei cu adevărat să dezertezi și să ieși din joc, ai nevoie de o pregătire amănunțită. Pierduse totul încă înainte de Gemersheim. pentru că n-a știut să se supravegheze.
Atacul continuă. Cucerim bunker după bunker, avanposturile liniei de apărare a Moscovei. Satele ce mai fuseseră o dată pustiite trec acum din nou prin pârjol. Luptăm pentru fiecare palmă de pământ. Geniștii aruncă mereu punți peste fluviu pentru ca tancurile și artileria să înainteze spre capitala rusă ce se zărește la orizont. Toată noaptea am înfruntat dușmani epuizați, dar plini de sălbăticie, aplicând ca la carte tactica pământului pârjolit. Trecem peste ruine, iar frigul crește clipă de clipă. Sunt cel puțin minus 52° și ce e mai rău e că nu avem ulei antigel pentru arme. Trebuie să legăm pietre încinse în jar de mecanismele armelor pentru a le împiedica să se blocheze, căci viața noastră depinde de funcționarea armelor automate.
Și, colac peste pupăză, de cum se lasă întunericul, apar bătrânele lor râșnițe cu bombele prinse direct de fuselaj. Le auzim venind. Cât timp funcționează motoarele, totul e în regulă, dar când se opresc trebuie să te adăpostești în cea mai mare viteză. Un șuierat, o umbră pe zăpadă, zgomotul exploziei și imediat țipetele celor răniți. Noaptea trecută. Porta reușise să doboare unul, dar pilotul ucisese încă trei de-ai noștri înainte de a se prăbuși; de asta ne doream din tot sufletul să ne pice unul dintre ei viu în mână.
E atât de frig încât, în ciuda pericolului, nu ezităm să aprindem focuri uriașe, având astfel cel puțin pietre calde la discreție. Cum se înalță flăcările începe să plouă cu obuze de 75 mm; era imposibil ca observatorii ruși să nu le vadă, căci acolo unde arde un foc sunt și oameni prin preajmă.
— Ce frig, ce frig, ce frig îmi e! scâncește Stege disperat. Măcar dacă-aș fi rănit și m-ar evacua. Mi-aș da și un picior pentru un loc în spital.
Barcelona își masează fața în încercarea de a-și salva nasul deja periculos de alb.
— Mai ușor, că altfel rămâi fără el. Freacă-te cu zăpadă. E singura metodă să salvezi o trompă înghețată.
Barcelona n-ar fi nici primul; nici ultimul care-și pierde nasul. Rămâne cu el în mână și cu o gaură în față.
— Păduchii ăștia sunt insuportabili, strigă Porta scărpinându-se ca un câine plin de purici. Cum te încălzești un pic și te culcușești ca să dormi, încep să-și facă de cap.
— Ãsta-i războiul, îi răspunde Legionarul, chiar și păduchii luptă împotriva invaziei fasciste.
— Eu n-am fost niciodată fascist, să se care toți pe Heide, el e plin de sânge nazist.
— Mi se pare curios că suntem în fața Moscovei! exclamă Stege. Nici nu-mi trercea prin cap una ca asta cu șase luni în urmă, dar acum suntem la porțile orașului, iar peste două săptămâni va fi pace. Dacă intrăm în Piața Roșie, Stalin este pierdut.
— Kremlinu-i mult mai departe decât crezi tu, spune Porta, în timp ce-și repara încălțările.
— Kremlinul? Se vede de aici!
— Am văzut și Anglia, dar n-am pus niciodată piciorul acolo. Noi, nemții, suferim de mania grandorii. Dumnezeu o să pedepsească Anglia, spunea Kaiserul. Dar Dumnezeu tocmai de el a avut grijă! Iar acum e rândul lui Adolf, care a intrat până-n gât.
La ivirea zorilor, rușii încep un baraj de artilerie. Plouă cu bombe și cratere uriașe se cască în pământul înghețat. Iar din pădure se ivește infanteria inamică! Istoviți, soldații germani încep să apară printre ruine. Rachetele luminează hoarda sovietică ce se apropie scoțând urlete sălbatice. Instalăm în cea mai mare grabă mitralierele, baionetele lucesc, grenadele stau pregătite pe parapetul tranșeei. E sfârșitul dacă ajung până la noi. Suntem mult prea puțini pentru o luptă corp-la-corp, nici pe departe câți am pornit la atac pe douăzeci și doi iunie. Cadavrele celor mai mulți se înșirau între Minsk și Brest-Litovsk, între Kiev și Moscova. Eroii morți pentru gloria Germaniei Mari și a Führerului pluteau pe Volga și pe Dniepr.
Un infanterist se ridică hohotind ca un nebun, își aruncă arma și începe să se zvârcolească pe pământ. Nimeni nu încearcă să-l oprească, ba chiar și câinii din jandarmerie își dau seama că nu simulează; îl duc la spital, deși pot foarte bine să scape de el împușcându-l pe loc.
Tirul german e la fel de îngrozitor, dar rușii înaintează prin iad. Un val de oameni în kaki, printre care îi recunosc pe comisarii cu secera și ciocanul la bonetă. Poartă bineînțeles și înspăimântătoarea cruce verde, semn al puterii lor absolute. Vai și amar de soldatul sovietic care ezită să înainteze! Comisarii se ocupă de el. Grenadele șuieră prin aer, liniile de legătură cu ai noștri sunt tăiate. Să fii trimis acum ca agent de legătură înseamnă o condamnare la moarte. Atacă la baionetă căzând ca muștele sub focul nostru susținut.
— Ce masacru, spuse Heide. Sunt niște fanatici!
— Nu-i chiar așa. Pentru ei un om costă mai puțin decât muniția. Înainte de a doborî jumătate dintre ei, nu vom mai avea cu ce să tragem. Nu suntem primii care aflăm asta. Rusia nu poate fi cucerită.
Doi ruși sar deodată in tranșee și. cum Micuțul nu e pe acolo, locotenent-colonelul Moser și Bătrânul sunt la ananghie. Micuțul apare ca o furtună și îi sugrumă pe cei doi dușmani.
În clipa in care auzim ordinul de retragere, ne sosește în ajutor o baterie de artilerie. Focul susținut cu grenade incendiare îi transformă pe inamici în adevărate torțe. Ezită.
Comisarii trag la întimplare în ei,"dar în zadar, oamenii lor au intrat în panică și, dintr-o dată, iată că „țara nimănui" este pustie... Pustie, nu! Fragmente de trupuri măcelărite sunt purtate de viscol.
Curățăm armete, umplem încărcătoarele, lucrăm în cea mai mare grabă. Cine poate să spună când se vor întoarce? Transportoarele motorizate sosesc în spatele nostru și îi ajutăm pe soldați să descarce muniția. Sunt bătrâni infanteriști care au făcut primul război mondial, aduși acolo ca să întărească linia frontului, dar cad victimă partizanilor și minelor. Bătrâni sclerozați, care nu mai bârfesc despre femei și se mulțumesc să trimită lungi scrisori unor neveste decrepite, terorizate de raidurile asupra Germaniei. Mulți dintre ei au fii de vârsta noastră care se află în linia întâi.
Cum se întunecă, rușii ataca din nou, înaintând umăr la umăr. Din fericire, artileria îi măcelărește și toată noaptea abatorul funcționează din plin. Pornim peste cadavre, agățându-ne de membrele lor țepene ca să nu alunecăm. Spre dimineață, un nou atac. De data asta. străpung barajul de artilerie și ne pregătim pentru ultima noastră lupta, dar, ca printr-o minune, starea vremii ne salvează! O furtună șuierătoare urlă în lungul fluviului și acoperă totul cu zăpadă spulberată. Imposibil să mai deosebești camaradul de inamic. Mergem orbește, strigăm în gura mare parola de trecere, iar dacă răspunsul nu vine prompt, baioneta sfârtecă un trup de om. Cel care este mai rapid își prelungește viața cu o clipă, dar adesea te trezești că ai tăiat un camarad. Ce mai contează din moment ce ai supraviețuit! Modul ăsta de luptă nu l-am învățat în garnizoană; este supraviețuirea fiarei sălbatice. În timpul scurtelor răgazuri, ascuțim atât de bine lamele baionetelor, încât ai putea să te razi cu ele.
Ca să ne protejăm de furtuna neîndurătoare, ne acoperim fețele cu tifon, doar ochii rămân liberi. Uleiul armelor a înghețat și mitralierele riscă să devină inutilizabile. Oricum, în lupta corp la corp, baioneta și lopata de infanterist sunt cele mai bune arme. Din fericire putem să ne înarmăm cu lopeți rusești, mult mai bune decât ale noastre. În mâinile unuia ca Micuțul, cea nemțească se rupe de la prima lovitură, dar unealta primitivă a rușilor taie în plin când lovești deasupra urechii. Mare grijă să nu lovești gâtul protejat de postavul gros al mamaiei!
Deci, cu lopata într-o mânâ și cu revolverul în cealaltă, sărim din adăpost în adăpost, gata mereu de luptă după ce ne vine inima la loc. Artileria grea a stabilit un baraj infernal. Din pădure se înalță enorme flăcări albe, iar copacii cad sub o coasă, uriașă. Îi vedem pe ruși adăpostindu-se în spatele cadavrelor, căci un trup omenesc este la fel de bun ca un sac de nisip, cât despre scârbă, n-are rost să mai vorbim despre ea. Nu le reproșați asta soldaților amărâți, ci criminalilor care provoacă războaiele!
Atacul se stinge treptat. Acum se mai aud doar strigătele răniților, și chiar în fața tranșeei noastre e unul care urlă toată dimineața, înnebunindu-ne. Aruncăm câteva grenade spre locul în care bănuim că se află, dar de fiecare dată când zăpada spulberată și credem că am scăpat de el, gemetele încep din nou. Bătrânul crede c-a fost lovit în stomac, deci va muri foarte încet. Un glonț în plămân doare îngrozitor, dar cel puțin mori imediat. De preferat explozia unei grenade după ceafă, arterele tăiate te golesc de sânge înainte să-ți dai seama. Rănile în burtă și la cap sunt cele mai rele și chiar dacă ne-am risca pielea ca să-l aducem la noi, ce i-am mai putea face? E terminat. Un german, căci strigă încontinuu „Mutti, Mutti! Helf mir!" pe când un rus ar fi strigat „Mati!".
Și foarte tânăr, căci altfel n-ar striga după mamă: cei mai în vârstâ își cheamă soțiile.
Nu mai rezistăm. La apus, Bătrânul caută voluntari pentru a-l aduce pe rănit. Nu se oferă nimeni.
— Bandă de golani! ne-o trântește el, ridicând în cârcă o brancardă.
Moser vrea să-l oprească, dar, fără urmă de respect, Bătrânul îi trage o înjurătură.
— Rahat! spune Porta, smulgând brancardă. Hai, Micuțule, să-l căutăm pe scandalagiu, dar jur că-i sucesc gâtul la întoarcere. Pun pariu că-i unul dintre voluntarii ce și-au imaginat că războiul e o joacă nobilă!
Aleargă aplecați prin „țara nimănui". Micuțul agită o cârpă albă care nu este chiar inutilă, căci și cei din față suferă probabil la fel de mult. Tirul încetează. Dispar într-o pâlnie de obuz, dar vânătorii germani încep să tragă iar și nu-i deloc plăcut pentru un infanterist să se afle prins între două linii de foc. Moser trimite în grabă o ștafetă, iar comandantul rus agită și el steagul alb. Artileria lor a amuțit, și iată-i pe-ai noștri că fac la fel. Porta se ridică în picioare foarte aproape de liniile inamice.
Rănitul nu are decât șaptesprezece ani și, așa cum spunea Bătrânul, este rănit în stomac. Porta și Micuțul îl aduc înapoi, dar moare la scurt timp după ce sacrificăm pe pielea lui o doză de morfină. N-avem timp să-l îngropăm: îl acoperim cu zăpadă.
Ne apropiem cu rândul de foc ca să ne mai încălzim un pic. Rușii au primit măști împotriva frigului, iar noi trebuie să ne mulțumim cu bandajele; luăm de la inamicii căzuți măștile și pâslarii.
— Azi este întâi decembrie, descoperă Heide. Războiul aproape că s-a terminat.
Sporovăim alene pe lângâ foc.
— Asta de unde o mai știi? Þi-a telefonat Stalin?
— Fiihrerul a spus că inamicul va fi distrus până la Crăciun.
Hohotul de râs dovedește pe loc că membrii Partidului nu sunt majoritari pe front.
— Doamne, cât poate să fie de frig! geme Legionarul, aruncând încă o surcică pe focul gata să se stingă.
Undeva, în pădure, latră o mitralieră, ceea ce pare de un comic banal în comparație cu grenadele. Mai aprindem câteva focuri. Câteva mortiere au început să scuipe foc, grenadele zboară prin aer, dar cad încă mult prea departe ca să ne facem grijă, cu excepția lui Stege care se uită îngrijorat în direcția lor.
— Calm, o să le ia ceva timp înainte de a ajunge aici. Ne vom adăposti când va începe să înghețe zăpada.
— Dar de ce să mai așteptăm? spuse Barcelona nemulțumit.
— Pentru că, astea sunt ordinele. La război, ca la război.
— Un rahat de la un capăt la altul! Din clipa în care pui piciorul în armată, doar asta auzi. Ordinele sunt ordine! Și totul pentru că un imbecil cu bolovani pe umăr a hotărât așa.
— Cele trei steluțe de aluminiu par să fie prea grele pentru tine, sergent Blom, rânjește Porta. N-ai decât să le spui că te-ai săturat! La Gemersheim sunt specialiști în smulsul epoleților.
Grenada unui mortier cade la liziera pădurii, altele o urmează și se aude un șuierat urmat de un geamăt. Ei da, acum trebuie să ne punem coada pe spinare, căci pe o rază de cincizeci de metri totul urmează să fie făcut una cu pământul. Înainte de a reuși să ne punem la adăpost, se aud exploziile, iar schijele zboară prin aer ca niște bondari înfuriați. Nici n apucăm să răsuflăm ușurați că urmează o a doua explozie. Mă ridic pe jumătate din adăpost, dar n-am timp să mă mai trântesc la loc: o avalanșă de zăpadă mă acoperă. Transformat în bulgăre de zăpadă, sar lângă Porta și Stege, adăpostiți deja în groapa obuzului care tocmai explodase. E aproape cald, dar apa curge pe marginea craterului. Încă un șuierat prelung urmat de explozia îngrozitoare, și un val de aer cald trece pe deasupra noastră ca o suflare mortală.
Asemenea unei frunze moarte prinse într-un uragan, sunt proiectat departe de „țara nimănui", oprindu-mă drept în sârma ghimpată, iar când îmi revin în simțiri aud cum se trage din pădurea de pini negri. Disperat, încep să râcâi ca un nebun și să-mi fac un adăpost înainte ca altă grenadă să-mi cadă drept în cap. Explozia este atât de violentă încât îmi taie răsuflarea. O alta îi urmează imediat. Mă năpustesc către pozițiile noastre,
alergând cu șuierul deasupra capului, și cad în tranșee ca un bolovan, chiar în clipa în care explozia ne acoperă cu zăpadă.
Dintr-o dată, focul mortierelor pare că se oprește. Se dă adunarea printre ruinele satului. Cu cel mal bun umor negru, Bătrânul ne cere plăcuțele de identitate, căci oricum vom fi împușcați. E bine să se știe că ai căzut pe câmpul de luptă, căci, în caz contrar, sunt anunțați jandarmii crezându-se că ai dezertat. În primul război mondial au fost acuzați de dezertare opt mii nouă sute șaptezeci de soldați, dintre care doar șapte pe nedrept, ceea ce i-a umplut de mândrie pe jandarmi. Un bun exemplu, menit să ne convingă să nu facem la fel! Fuga ultimului camarad care încercase așa ceva am ținut-o secretă timp de șapte zile înainte ca regimentul să fie anunțat. Soția îi scria că marea a rupt digurile și că finul începea să putrezească. „Măcar să fi fost tu aici, Herbert!" i-a scris ea, fără să-și dea seama că-i semnează condamnarea la moarte. Þăranul Herbert Damkhul pornise la drum, dar a fost prins în apropiere de Brest-Litovsk. Îl daseră lipsă doar de nouăsprezece ore. În lagărul de la Paderborn a fost condamnat la moarte și executat în poligonul de la Sennelager. Ploua și fânul continua să putrezească.
Legionarul ține răbdător plosca deasupra flăcării, așteptând să se dezghețe conținutul. Când o scutură, se aud ciocnindu-se cuburile de gheață, iar noi îi studiem în tăcere gesturile. Scoate la iveala o ceașcă de porțelan și toarnă în ea cafea caldă, la fel de tipicar ca un francez. Camaradul nostru trăise atât de mult printre francezi încât devenise altfel decât noi.
— Ca și cum ai sta la o măsuță la Café de la Paix, într-o frumoasă seară de mai, visează el, răsucindu-și o țigară.
Își înfipse țigara într-un soi de țigaret rusesc ce-i dă o aromă specială.
— Domnul fie cu noi! Urmează Moscova, exclamă Heide, în timp ce-și freacă sârguincios bocancii care strălucesc deja, apoi se piaptănă cu grijă și-și curăță revolverul, mereu regulamentar.
Legionarul contemplă nostalgic pinii negri.
— Ar trebui să vedeți Parisul într-o seară de mai. Fetele au rochii atât de vaporoase încât se umflă la cea mai mică adiere a vântului. O lume întreagă își dă întâlnire la Café de la Paix. Asta e ceva. Cine n-a fost acolo, n-a văzut nimic în viață.
— Eu am fost, trântește Micuțul, dar m-au dat afară cu șuturi în fund, atât eram de beat! După o ploaie de pumni au apărut nemernicii de jandarmi și s-a zis cu gluma. M-au acuzat că terfelesc imaginea armatei germane în ochii francezilor. Ca și cum ar mai fi fost nevoie s-o facă cineva! Asta le-am spus-o și șefilor acestor necurați la Fresnes. M-au trecut prin tărbacă, mai ales când am adăugat că toți suntem niște țicniți, doar că unii o ascund mai bine ca ceilalți. Iar cei mai sonați își cos steluțe pe epoleți. Vă jur ca asta i-a scos din minți! Șeful de post m-a trimis opt zile la carceră pentru insulte aduse unui ofițer al Germaniei Mari. Hi bine, asta m-a vindecat de dorința de a mă mai duce la Café de la Paix, acolo unde își dau întâlnire toți peștii și toate târfele. Cam asta ar fi!
Îl întrerupt o ploaie de grenade. Pentru a patra oară, Profesorul este aruncat în sârma ghimpată și începe să ragă asemenea unui măgar, când îl recuperăm de acolo. Și-a pierdut ochelarii și nu mai vede nimic, iar asta îl înnebunește.
— Imbecil, spune Micuțul. La război n-ai nevoie să vezi. Dacă auzi zgomotul tunurilor, înseamnă că ești pe drumul cel bun.
Locțiitorul comandantului, locotenentul Jansen, geme pe fundul tranșeei. Îl acoperim cu mantalele celor căzuți, dar tremură de frig, cuprins de febră, și are groaznice dureri de rinichi. Deși e locțiitorul comandantului, e mai tânăr decât cei mai mulți dintre noi. Sosit direct de la iabrica de ofițeri, tot ceea ce știe e că-l întâmpinasem, drept care ne privește cu o teamă copilărească. Suficient de inteligent ca să realizeze cât e de neînsemnat și că dacă am dori să-i facem felul nu ne-o va reproșa nimeni. Cât timp rămânem pe loc mai e cum mai e, dar dacă ne punem în mișcare devine o povară mult prea mare. Nefericitul e conștient că vom fi obligați să-l abandonăm pe undeva, bine adăpostit în zăpadă și cu un pachet de țigări la dispoziție. Va îngheța liniștit și se va stinge.
— Camerun! strigă Porta. Am spus trei...
Întrucât Jansen ne privea, ne simțim stânjeniți și ne îndepărtăm ca să avem grijă de arme. Bătrânul se așază lângă locotenent molfăind tutun cu un aer visător.
— Cum merge? întreabă el, potrivind sacul unei măști de gaze sub ceafa tânărului ofițer.
— Rău, spune Jansen, cu un aer pierdut, ștergându-și fruntea cu o cârpă murdară. M-au condamnat.
— Ce prostie! De ce?
— Porta a făcut camerun și mi-a mai dat trei zile.
— Jucau pe o sticlă de vodcă, râde Bătrânul.
— Au pariat pe cât timp mai rezist. Porta a spus trei zile, repetă locotenentul cu încăpâțânare.
— Revino-ți, locotenente, amintește-ți că ești locțiitorul comandantului și ai o datorie de îndeplinit.
— Am să pun chiar eu capăt acestei situații, continuă ferm locotenentul, arâtându-i revolverul. Sunt bolnav și vă încurc.
— Liniștește-te, nu-i chiar atât de grav. Cu ce te ocupai înainte de a fi recrutat?
— Funcționar de bancă, răspunde tânărul obosit. Nu-s făcut să fiu ofițer. Dumneavoastră aveți toate calitățile pentru asta.
Bătrânul pleacă râzând. Ofițer, e!! Nu reușea să-și dea seama nici măcar cum de ajunsese sergent, deși era născut să comande.
— Ce mai face Ivan?
— Am trecut ieri pe la compania a 3-a și am asistat la interogatoriul a trei prizonieri. Se spune că inamicul își adună forțele: trupe sosite de la odihnă, cu un munte de arme și efecte noi, nenumărate batalioane de siberieni fanatici cărora li s-a promis și luna de pe cer dacă-i înfrâng pe naziști, sute de T34 cu motoarele pregătite. Dacă totu-i adevărat, putem să ne luăm tălpășița! (Bătrânul își potrivește o altă bucată de tutun în gură, examinându-și cu un aer critic încărcătorul mitralierei.) N-a sosit de la regiment nici un ordin nou pentru noi?
— Nu încă — și Jansen, cuprins de un nou acces de febră, începe să tremure. Dar o să apară ceva! Nu pot să ne uite aici și să se retragă!
— Ce să spun, asta o să le creeze mari probleme de conștiință, îi răspunde Bătrânul sarcastic. Ce mai contează o companie păduchioasă când poți să salvezi un regiment. Majoritatea trece înaintea minorității, asta-i legea Partidului.
— Să-l ia naiba de partid, pe Führer și tot războiul ăsta blestemat, șoptește locotenentul clănțănind din dinți.
Tirul violent sfâșie tăcerea. Totul este învăluit, de un fum acru, încins. Oamenii, aruncați cât colo din adăposturile lor, sar prin zăpadă: unii apucă să se ridice doar pentru a fi din nou proiectați în copacii care luaseră foc. Într-o clipă, zăpada și pâmântul încep să fiarbă la un loc sub ploaia de fier înroșit.
Ne retragem printr-un abur sufocant, de nepătruns; măcar rușii nu ne mai văd. Un colonel fusese aruncat într-un copac, cu dinții rânjiți într-un ultim surâs și cu cele două brațe dispărute. Cazacii înaintează prin zidul de fum cu săbiile scoase. Un atelaj german în plină alergare este transformat într-un terci. Înaintea noastră, pâmântul crapă ca în timpul unui cutremur: pietrele, pământul, zăpada sunt spulberate și în locul lor rămâne un crater uriaș în care ar fi încăput o casă cu patru etaje. Un camion zboară prin aer, cu șoferul ce părea că-l conduce, și aterizează pe fundul craterului, transformându-se într-un morman de fiare contorsionate. Un soldat cu matele afară urlă pânâ când devine o torță vie. Crengile arborilor, purtând pe ele resturi de trupuri umane, sunt aruncate ca lăncile unor giganți. Porta și cu mine ne înhămăm la mitralieră; Micuțul îl cară în spate pe locotenentul Jansen ca pe un sac. Luăm poziție printre ruine privind cum un nor de Jabos invadează cerul sângeriu.



De acum înainte este inutil să recurgem la justiție. Un ordin al Führerului va fi suficient atunci când va fi vorba de execuția criminalilor de stat.
Himmler, către directorul Poliției SS,
Gruppenführer Kurt Daluege.
3 ianuarie 1942

De trei ceasuri bătute pe muche, Hitler urla la Marele Cartier General.
— Bandă de lași, trădători, nemernici! țipa el la ofițerii muți, așezați de o parte și de alta a mesei uriașe din stejar.
Mareșalul Keitel se juca cu un creion. Generalul Ulbricht contempla o muscă aflată pe marea hartă militară. Se plimba printre stegulețele colorate ca să se oprească deasupra unei pete de culoare roșie: Moscova. Generalul Jodl frunzărea câteva rapoarte asupra neîndestulătoarei producții de blindate. Mareșalul Göring schița proiecte pentru noile uniforme. Reichsführerul SS Himmler nota cu înfrigurare ordinele confuze ce curgeau din gura lui Hitler.
— Faceți-i vânt lui Guderian! urla el. Hoepner, acest diletant criminal, să dispară din fața ochilor mei. N-am ordonat eu să țină cu dinții de fiecare poziție și să lupte până la ultimul cartuș? Și ce-mi spun ei? Cum au început să tragă maimuțoii ăia, toată această soldățime jegoasă și-a luat picioarele la spinare! Mi-e rușine pentru poporul german. Dacă n-aș fi fost un om al datoriei, aș fi demisionat pe loc!
Trase oricum un șut unui scaun ce zbură drept peste gleznele generalului Fellgiebel, care scoase un geamăt de durere. Hitler îi aruncă o privire ucigătoare.
— Îi iau comanda Feldmqrschallului von Bock și îi interzic să se mai arate vreodată în uniformă. Haider m-a informat că avem un milion o sută de mii de morți și de grav-răniți... Ce vrea să fie asta? O catastrofă, ați fi tentați să spuneți! Nu, o extraordinară selecție! Doar lașii se lasă uciși de această rasă inferioară. Interzic acordarea oricărei decorații sau avansări în grad pină când armata nu se va reabilita!
Hitler a mai cerut linșarea a treizeci și opt de generali, dintre care doisprezece au și fost executați. Model, comandantul trupelor blindate, preciză că Napoleon atacase Rusia în 22 iunie și ajunsese la Moscova în 17 septembrie — deci optzeci și șase de zile mai târziu —, și asta în condițiile în care soldații Marii Armate mergeau pe jos. Or, în 14 septembrie 1941, trupele motorizate ale lui Hitler se mai aflau încă la trei sute patruzeci și unu de kilometri de Moscova.
Þeapăn ca un mort, Hitler îl privi vreo cinci minute pe micul general cu gura căscată, apoi explodă într-un urlet și-i aruncă un vraf de hârtii în cap.
— Îndrăzniți să spuneți că eu, Führerul Germaniei Mari, sunt mai prejos decât acel corsican ridicol? Doar poporul de degenerați al Franței poate fi mândru de un astfel de individ! Model, sunteți trecut în rezervă! Să nu vă mai arătați în fața mea. Ați jignit Germania!
Opt zile mai târziu, Hitler era totuși obligat să-l recheme pe Model ca să comande retragerea. Alți șase generali refuzaseră înaintea lui această onoare. Doi dintre ei au fost amenințați cu lagărul de concentrare, dar n-au cedat cu nici un chip.
Cruzimea lui Hitler era fără margini. Au fost trimise pe front trupe cu unica misiune de a-i împușca pe trădătorii care se retrăgeau din fața inamicului, rupând linia frontului. Astfel, nemții au executat numeroși soldați care luptaseră ca niște adevărați eroi pentru a scăpa din încercuirea rușilor. Au fost împușcați fără anchetă, fără o lucidă înțelegere a situației. Și cei care se întorceau fără arme erau pierduți. Li se zdrobeau fălcile cu patul armelor înainte de a fi trimiși în fața plutonului de execuție.

CÃPITANUL MONGOL

Wolf, supraveghetorul parcului auto, îndrăzni să se aventureze până la poziția pe care o ocupam. Gâfâind, se așeză pe resturile unui afet de tun și își aprinse cu un aer gânditor una dintre acele țigări excelente pe care le fumau doar el și cei din anturajul lui Hitler.
Avea acolo cea mai mare concesiune de vehicule particulare din armata germană și puteai să cumperi orice de la el, cu condiția s-o faci in devize forte. Cei doi ciobănești germani, ai căror ochi galbeni și strălucitori ne pândeau, i s-au culcat la picioare. La un simplu gest al stăpânului, acești monștri ne-ar fi sfâșiat în mii de fărâme.
Wolf purta o șubă ofițerească scumpă ce-i dădea aerul unui general de operetă dintr-un spectacol vienez. Nasturii și decorațiile erau din aur curat, iar la toate astea se adăugau o căciulă de blană și o sabie cu care n-ai fi putut să tai o ridiche. Oricare altul ar fi fost pedepsit pentru acest carnaval, dar lui Wolf i se permitea orice.
Porta era singurul dintre noi care se încumeta să-i țină piept.
— Ce te-a adus, cur sucit? întreabă Porta, bănuitor.
Wolf râde îngăduitor, dezvelindu-și dantura aurită, căci i se părea teribil de elegant să ai gura plină cu dinți de aur. În ziua în care pusesem mâna pe o clinică rusă de stomatologie, cu personal cu tot, Wolf își îmbrăcase toți dinții. Înainte, zâmbea foarte puțin, acum era ca un soare.
— Am venit să vă spun la revedere, face el mieros.
— Pleci?
— Nu, eu nu. Tu.
— Ce vrei să spui, ticălosule? intreabă Porta, presimțind o veste neplăcută.
Dacă Wolf se aventurase până în linia întâi ca să i-o aducă, nu putea fi decât una proastă.
— Vreau să spun că sunt informat. În transporturi ai legături la cel mai înalt nivel. Știu că acolo unde te duci n-o să ai nevoie de cele trei camioane ZIM pe care le-ai furat. Și m-am gândit că noi doi am pute-a face o afacere. Îți propun echipament ștoc și muniție clasa-ntâi, și asta pentru un întreg pluton; fiecare om va primi un Kalașnikov și muniție căcălău. În ce te privește, o să ai un sac de o sută cincizeci de kile în plus. Vei avea mare nevoie de toate astea în zilele ce vin și va fi cum vrei tu. Dacă preferi să mărșăluiești doar cu rația pentru trei zile, fără nici un gram de slană în plus, o să ți se facă atât de foame încât o să se-audă până la Berlin cum îți chiorăie triajele!
— Dă-i drumul, mujicule, face Porta tot mai bănuitor. Ce-ai aflat?
Wolf își taie gânditor o felie groasă de cârnat, fără să ascundă că îngrijorarea lui Porta îl distrează la culme.
— Un ZIM de cinci tone și afli secretul.
— Să te ia naiba, îi spune Porta indiferent, jucându-se cu pistolul-mitralieră. ZIM-urile sunt biletul meu pentru Berlin.
— Mulțumesc pentru informație, surâde Wolf triumfal cu toți dinții săi auriți. Să știi că nu eram sigur. Deci, e-adevărat că ai pus de-o parte și o baterie de vânători de munte?
— Cretinule! Ce-aș putea să fac cu o baterie de 15 cm? Doar nu sunt artilerist, o știi foarte bine!
— N-ai prevăzut tu c-o să ne țâțâie curul după arme? Lipsa de tunuri e atât de mare, încât poți cere orice pe bateria ta atunci când o să ai chef.
— Nici nu s-ar putea face o prostie mai mare! Va fi pur și simplu rechiziționată!
Wolf izbucnește în râs și trage o dușcă dintr-un bidon argintat pe care nu se obosește să ni-l ofere și nouă.
— Nici tu nu crezi ce spui. Știi foarte bine cum se face soiul ăsta de afaceri.
— Să nu exagerăm, declară Porta agasat. Îți jur că atunci când mașina de război germană o va lua spre casă, Ivan nu va da o copeică pe parcul tău auto! Iar în ziua în care vei porni spre Kolâma, o să vin cu cea mai mare plăcere să te văd cum dai ortul popii în minrle de plumb. O să fii ultima javră pentru ei.
— N-ai o părere prea buna despre mine, zice Wolf înțepat, dar poți fii sigur că n-o să-ți stea mașinile mele in drum. Nu-mi lipsesc decât ZIM-urile tale pentru ultimul transport. Fii convins că am ascunzătorile pregătite. La Libau, băiete, este un port. Dacă victorioasa noastră armată va face mereu un pas înapoi, pot oricând să iau vaporul până în Suedia. Acolo sunt stăpâni social-democrații și ei îi primesc cu brațele deschise pe cei din lumea bună.
— Cum naiba ai făcut asta? întreabă Porta, arătându-se impresionat.
— Ca să-ți iasă așa o chestiune în Maica Rusie, trebuie să fii supraveghetorul unui parc auto și să fi făcut școala de sergenți-majori, îi răspunde Wolf orgolios.
— Or să te spânzure într-o bună zi, continuă Purta amical, fără să ascundă că asta ar fi fost și dorința lui.
— Niciodată, subliniază Wolf, în timp ce tu o să te legeni la capătul unei funii, dar îți promit s-o tai înainte ca ciorile să-ți scoată ochii.
— Ești cea mai mare scârbă pe care am întâlnit-o, afirmă Porta cu năduf.
— Basura! îi trântește Barcelona, făcându-l coș de gunoi în spaniolă.
— Tu, gura! mârâie Wolf, fixându-l pe Barcelona cu ochii lui verzi. Dacă mai scoți un sunet îți promit c-o să chelălăi tot anul! Ei? — se întoarce el spre Porta. Ești de acord sau nu? Cel mai mic dintre ZIM-urile tale contra acestui secret.
— Puți ca o hazna, îi spune Porta, strâmbând din nas.
— Și nu va câștiga nici măcar o marcă pe chestia aia! rânjește Micuțul, arătând cu degetul batista parfumată a lui Wolf.
— Asta-i ultima ta șansă, continuă Wolf, ignorându-l pe uriaș.
Porta izbucnește in ris:
— Dacă ar fi fost singura șansă, aș fi murit și aș fi înviat de zeci de ori în războiul ăsta! Mă doare undeva de secretul tău!
— Destul cu gluma, Porta. Să trecem la afaceri. Mărturisesc că ZIM-urile tale mă sâcâie.
— Ei bine! Uite că te sâcâie și pe tine ceva, iar pe mine mă lasă rece! E o diferență. De ce ți le-aș vinde? Știm amândoi la fel de bine că toți oamenii de pe aici își doresc să ajungă în cea mai mare grabă pe la casele lor. așa că prețul acestor mașini, cu plinul făcut, crește de la o zi la alta. Dar pentru că sunt un om de onoare, pot să-ți livrez unul fără șenile.
— Ce să fac cu el? Nu-l urnești din loc prin nămeții comuniști! Pentru ultima dată: un ZIM cu rezervorul plin. Sunt un om cinstit. Porta, și nu-mi uit prietenii.
— Hai să-l facem frigărui pe individ, se arătă Micuțul exasperat.
— Hamburghezul ăsta n-o să se cizeleze în veci, șoptește Wolf. Va rămâne un simplu proletar pentru care totul se poate rezolva cu pumnii.
După o lungă sporovăială. Porta și Wolf se înțeleg asupra prețului unui ZIM, pe care Wolf îl examinează pe la toate încheieturile ca să se asigure că nu are montată o bombă cu ceas. Dar totul e în ordine și de abia acum se hotărăște să facă cinste.
— Tu n-ai merita nimic, îi spune Micuțului, dar cum o speli putina, trage și tu o dușcă. Serviți-vă cu toții! O să alcătuiți un comando pentru Regimentul Brandenburg, spune el triumfător, cu un surâs răutăcios.
— O misiune pentru SS? se îngrijorează Barcelona.
— Idiotule! rânjește Wolf. Cei din SS nu s-ar atinge de voi nici dacă v-ați târî în genunchi în fața lor. Regimentul Brandenburg este cloaca Armatei, trupe de comando ale morții în care nici cinci la sută dintre oameni nu vorbesc germana. Ceilalți sunt trădători ruși care au trecut la noi. Când am aflat vestea asta, am digerat-o cu o sticlă de șampanie pe care-o păstrasem pentru Victoria Finală.
— Colonelul Hinka nu va accepta niciodată una ca asta! strigă Porta indignat. Suntem tanchiști. O să protesteze în fața superiorilor.
— A și făcut-o, dar i-au dat papucii, le răspunse Wolf hohotind.
— Și ce-o să facem în regimentul Brandenburg? întreabă Porta temător.
— Au avut pierderi îngrozitoare în ultima vreme, spune Wolf cu o tristețe de circumstanță pe mutră. Pentru acțiuni de comando. Își completează rândurile cu scursorile armatei și ale marinei, de asta ați fost invitați și voi acolo. Plecați la Moscova ca să aruncați în aer o uzină de tancuri.
— Dar e datoria armatei! Pot să facă praf uzina economisind prețiosul sânge german!
— Nici vorbă. Tu și ceilalți ca tine nu contați, sunteți germani doar cu numele. Vi se vor da deci o tonă de exploziv și un ghid cu ochii oblici. Un mongoloid, un om inferior care nu știe să splină corect în germană nici măcar slănină.
Telefonul sună lung. Wolf îi întinde receptorul Bătrânului.
— Începe dansul! spune el patern. Ar fi bine să vă faceți pregătirile pentru lumea ailaltă. Dacă ți-aș spune că-mi pare rău, ar fi o minciună, căci încă de la prima noastră întâlnire, din 1936, aștept clipa în care o să pleci în iad. Dar nu sunt un om rău, sunt doar necruțător în afaceri, singurul lucru care te ajută să supraviețuiești. Aici — și se bătu teatral cu pumnii în piept — bate o inimă mare. Deci sper că o să mori repede, fără suferințe. Fii mndru! O să cazi pentru patrie pe un pământ istoric.
— Ești un gunoi! strigă Porta furios.
— Am pierdut destul timp cu tine, caporal Porta, i-o taie Wolf. Cum facem cu celelalte ZIM-uri și cu tunurile? În numele vechii noastre prietenii, te-aș scăpa de grija lor.
— N-am nimic împotrivă, dar nu ești în măsură să le plătești. Să facem altfel, îți cumpăr concesiunea cu o scrisoare de credit.
Wolf se scutură de râs.
— Asta-i cea mai bună! Ar fi trebuit să te faci clovn. Scrisoare de credit, tu! La opt kilometri de Kremlin! Și asta în clipa în care ghilotina stă gata să te scurteze cu un cap! Mă crezi nebun? N-am acceptat niciodată să-mi pun casca pe țeastă și n-am venit în armata asta de mizerie ca să servesc patria și pe Führer, ci ca să fac afaceri mai bune. Cât despre trădători, ei n-au ce căuta la mine. La o adică, cel mult un colonel ce poate garanta cu bunuri imobiliare sigure.
— Nu ți-a spus nimeni până azi că ești un cur?
— Mulți, se arată Wolf satisfăcut. Mi-au și scris-o, dar aici semăn cu evreii: puțin îmi pasă atâta timp cât sunt plătit. Deci, Porta, tunurile și ZIM-urile?
Sună telefonul. Porta ridică receptorul ca și cum ar fi fost președintele-director general al unei mari societăți. Ascultă fără să clipească, apoi, cu un gest elegant, pune receptorul în furcă.
— Bursa s-a închis, cotcodăcește el fericit. Nu se mai fac afaceri tavarisci Wolf. Poți să o întinzi la Libau. prezența ta aici mă scârbește.
— Ce ți-au spus la telefon?
— Gekados, surâde Porta șiret. Îți smulgi părul din cap dacă afli.
— Uite că ești mai prost decât credeam, se înroșește Wolf furios.
— Îmbracă-te cât mai repede ca s-ajungi la democrații tăi suedezi! Prezența ta mă enervează. Și fă-ți rost de o oglindă în care să-ți vezi mutra.
Wolf se îndreaptă amenințător, ca o fiară căreia îi scapă o pradă sigură.
— Dacă te gândești să mă tragi pe sfoară, te previn, o să-ți muști degetele de ciudă.
— Chiar dacă te crezi făcând parte dintr-un popor de nobili, ai grijă să nu explodezi, spune vesel Porta, dând cărțile.
— Pune-i și sare pe coadă! îl sfătuiește Micuțul.
— Mare și prost ca un bou. O să te strivesc, când o să am chef s-o fac, mârâie Wolf la plecare.
Sosește un pluton din Regimentul Brandenburg, în uniforme de vânători ruși, prezentându-se Bătrânului pentru raport. Puțin mai târziu își face apariția și un mongol scund și sașiu, mereu cu zâmbetul pe buze. Poartă o uniformă de căpitan NKVD: manta din piele neagră, centură cu două diagonale și un nagan uriaș pe șoldul stâng. În brațe strânge un Kalașnikov, așa cum își ține o mamă copilul nou-născut.
— Vasili! se prezintă el, dând mâna cu toți. Pe Confucius, miroase bine a rachie aici! exclamă, simțind alcoolul. Vasili iubește șnaps. (Golește rapid bidonul lui Porta, apoi se învelește într-o foaie de cort). Nu trecem până se lasă întuneric. Bine este lângă Starodanil, în Karabat. Noaptea pipi pe ei de frică. Sosim noi, spuneam mare control NVDK. Ei frică. Oameni din Karabat mereu călcat pe bec, ghizi pentru trădători și traficanți.
— Interesant! spune Porta plin de speranță.
— Acum eu doarme — și Vasili își acoperă țeasta cu vesta de camuflaj. Două ore, voi treziți. Eu conduc la voi misiune periculoasă. Pe urmă lăsat în pace la mine.
Și peste câteva secunde. Vasili sforăie.
— De unde naiba vine individul ăsta? se interesează Barcelona.
— Ar fi trebuit lichidat, remarcă Heide cu dezgust.
Bătrânul despăturește o hartă a Moscovei și analizează misiunea cu sergentul celor din Brandenburg. Apare la un moment dat chiar și colonelul Hinka.
— Domnul să vă aibă în pază! Aveți grijă să vă întoarceți întregi. Și faceți totul ca să nu cădeți în mâinile lor atâta timp cât purtați uniforme rusești. Știți bine cum îi tratează pe spioni și pe soldații din comnadouri.
— Când eram în 35 Blindate, la Bamberg, începe Porta, aveam misiunea să duc apă la căminul ofițerilor familiști. Comandantul era sever și pretindea ca ofițerii să se prezinte la program la șapte dimineața. La șapte și jumătate făceam primul transport pentru locotenentul Potz, din compania a 3-a. Aveam grijă de nevastă-sa până la opt. Urma locotenent-colonelul Ernst. Muierea lui venea la rând pe la opt și jumătate. Până la zece și jumătate vedeam atâtea dosuri de muieri că-mi sărea țandăra doar dacă mă gândeam la asta. Trebuia însă să trec și pe la femeia maiorului Linkowski, considerată de altfel extrem de pioasă. Veniseră la noi de la 15 Cavalerie din Königsberg. Îmi povestea că acolo trebuise să poarte chiar și centură de castitate. La Bamberg, de altfel, mi-am început colecția de chiloței de damă. Iată însă că, într-o bună zi, a sosit poliția aflată pe urmele unui hoț. Și mi-au descoperit colecția. Ce tămbălău a urmat! Doamnele au negat, bineînțeles, dar n-a ținut. Unul dintre indivizii în manta din piele neagră s-a nimerit să fie un caporal care nu-i suporta pe gradați. A pus deci mâna pe toată colecția mea și a trimis-o la laboratoarele poliției Reichului, la Berlin. Și după ce băieții din Alex și-au băgat și ei nasul, au fost trimise și madamele. Se spune că, după ce a reușit să citească raportul, colonelul Kackmeister, comandantul nostru, a făcut un atac de cord. Toți ofițerii încornorați au fost mutați în regimente de graniță. Unii dintre ei au vrut să-și dea demisia, dar le-a fost refuzată. Li s-au oferit oricum centuri de castitate ca să poată menține ordinea în căminele lor.
— Și tu? întreabă Barcelona. Ai fost mutat și tu?
— Da în Westfalia, la 2 Blindate, la Paderborn. Dar n-am mai fost făcut sacagiu.
— Mai tacă-ți fleanca, spune Bătrânul agasat. Trebuie să dormim. Du-te naibii cu toate fufele tale din Bamberg.
Un infanterist ne trezește trei ore mai târziu.
— Cât e ceasul? îl întreabă Bătrânul adormit.
— Două și jumătate.
— Þi s-a spus la ora două! face Bătrânul morocănos, trăgându-și cizmele.
— Ai dormit în timpul serviciului de gardă, soldat, remarcă Heide sec. O să te reclam. Asta ar putea să te coste capul.
Barcelona se scoală, se întinde de-i pârâie oasele, răstoarnă arma sergentului din Brandenburg. Vânzoleală generală. Într-un târziu ne furișăm peste linia frontului și pătrundem într-o tranșee rusă. Căpitanul Vasili răcnește în cea mai perfectă manieră NKVD la locotenentul rus și-l amenință cu Kolâma. Vântul se întețește. Nori grei trec pe deasupra noastră. Am o piatră în bocanci și încerc să nu mă gândesc la ea, deși numai la ea îmi stă gândul. Ai fi crezut că este un ditamai bolovanul. Mă așez disperat.
— Ce-ai păjit? întreabă Legionarul.
— O piatră în bocanci.
— Asta-i tot? Treci pe la Gemersheim, acolo îți umplu încălțările cu pietre înainte de instrucție!
Mă ajută să mă descalț. Piatra e atât de mică încât par ridicol, și totuși doare îngrozitor.
— Ce fraier! Să se plângă pentru o nimica toată!
După un marș epuizant prin furtuna de zăpadă, facem haltă la cimitirul Danilovskoi. Porta propune o partidă de zaruri, dar, cum nimeni nu-i răspunde, joacă de unul singur și câștigă mereu.
— Mergem zgomot mare. explică vesel Vasili. Dar atenție NKVD. Dacă ei prind la noi, terminat comedia.
Traversând strada largă, o coloană de T34 trece atât de aproape de noi că simțim căldura gazelor de eșapament.
— De ce n-o luăm in lungul fluviului? se interesează Bătrânul. Drumul este mult mai scurt și am putea să ne ascundem în spatele hangarelor.
— Nix haroșâi! strigă Vasili cu un aer superior, surâzând cu toți dinții. Zonă al naibii de periculos. Germanii proști dacă treci pe acolo, o să le taie beregata. NKVD acolo. Generalul Marii Armate Germane spus la Vasili: duci nemernici de soldați comando la uzină și făcut bum! Eu mereu făcut ce zis general, dacă tu nu faci ce spun eu, sergent, eu merg la mare general și spus tu trădător. Hitler foarte mulțumit. Eu decorație, și toți cu gura căscată când eu întors la Cita.
— Sfârșeste prin a deveni simpatică maimuța asta galbenă, glumește Porta.
— Mie nu-mi place deloc, spune Heide. E cu două fețe.
— Pe cine mai iubești tu în afară de Führer? L-ai pupa și-n cur!
— Atunci la drum, Vasili! strigă Bătrânul nerăbdător. Să aruncăm șandramaua în aer și să fugim. Nu-mi face nici o plăcere să pierdem timpul pe-aici!
— Ajuns chiar la timp la uzină ZIM. Confucius mereu spune mergi încet dar sigur. Noi nu tren expres care ajuns mâine la Pekin! Noi face mare ocol. Dacă vrei tu drept înainte și fript la degete.
— Bine, ocolim, chit că o să ajungem la blestemata aia de uzină în miezul zilei.
— Tu chiar prost. Noi nu vedem uzina înainte de trei zile și pe urmă așteptat noaptea ca să aruncăm în aer. Azi pază bună de la NKVD. Toată lumea știe că nemții sunt aici. Dacă nu venit azi și mâine, el crede nemții plecat și întors acasă.
— De unde știi asta?
— Mongoli știut mult. Noi știut ce proști are în cap. Eu întâlnit cu spion rus în liniile germane. Cind eu întors, pus la mine ștreangul de gât.
— De ce nu l-ai denunțat imediat? întreabă Legionarul.
— Doar proștii omorât pe loc. Eu inteligent, flatat javră comunistă. El arătat la mine ceilalți spioni și omorât atunci toți deodată, mult mai ușor.
— Deci crezi că o să rămânem la Moscova mai multe zile?
— Moscova oraș frumos. Oamenii venit de departe văzut așa oraș frumos.
— O plăcere să-l asculți! spune Porta, prăpădindu-se de râs. Dacă toți sunt ca el, n-am de gând să pun piciorul în Asia!
— Spune-mi, Vasili, intervine Bătrânul. aplecându-se deasupra hărții Moscovei, de ce n-o luăm pe bulevardul Starodanil și apoi pe chei?
— Zona strict interzisă! Gloanțe comuniste în cadavre naziste înainte de ajuns la uzină. Mare Confucius ordonat la Vasili: mergi la NKVD, spus tu prins în capcană nemții. Vasili erou cu decorație comunistă. Dacă voi mers pe-acolo, eu nu mai cunosc la voi. Eu nu atât de prost cât crede voi.
— Mare pagubă! Ãsta nici nu ascunde ce crede despre noi, glumește Porta.
O formație numeroasă ne depășește și ne ascundem într-un parc.
— Ce propui, Vasili? Tu comanzi.
— Niet, niet, tavarisci sergent, eu nu iubesc dat ordine. Mie general spus: tu Vasili condus comando la uzină și adus supraviețuitorii după mare bum! Puțin îmi pasă ce vrut voi. Voi spus: Vasili fugit, noi întors în ciuda ordinelor, atunci eu merge la NKVD și povestit tot, primit stea roșie și poate grațiat de închisoare...
— Ce spui diavol galben? strigă Porta. Ai evadat din închisoare?
— Da, da, mărturisește Vasili, ca și cum ar fi fost cea mai bună glumă din lume că un evadat rus e ghidul nostru prin Moscova. Toți oamenii bine la închisoare. Mare onoare în paradisul sovietic.
— Rahat! Asta înseamnă că ai evadat și că sunt puși pe urmele tale?
— Da, da, de asta crezut la mine Führer. General nu întrebat la mine: ai fost la închisoare? Tată la mine, mongol deștept, trăiește la Cita, spus la cei optsprezece copii: niciodată nu mărturisit că ai fost la închisoare. Și generalul neamț nici nu întrebat. Tu găsit drum, Vasili? Eu spus da. Dacă spus nu, ștreang.
— Haită de imbecili! Un bandit pe post de ghid! Allah să ne ajute!
— Calm, calm, soldat. Cretin rus nu are timp să fugă după biet mongol evadat.
— La urma-urmei, ce ai făcut? Sper că nimic grav?
— Vasili om bun, niciodată făcut rău. Mărunțișuri. Tăiat gâtul la femeie culcat în pat străin și vândut cal la evreu în Cita.
— Și-a ucis nevasta! geme Porta. O nimica toata! Domnul știe ce considera el cu adevărat un păcat!
— Și să avem încredere în rahatul ăsta galben! mârâie Heide. Nici măcar nu ascunde ca ar fi în avantajul lui să ne vândă NKVD-ului!
— Ba nu, spune Legionarul. Îi cunosc pe acești mici demoni asiatici. Ni se întâmpla in Indochina să fim obligați să traversăm Deșertul Gobi, și unii rămâneau cu noi o vreme. Dacă nu li se părea destul de amuzant, plecau la fel de tăcuți cum veniseră și treceau în tabăra inamică. Sint extraordinar de credincioși fiecare are un mic Buda în buzunar, lucru interzis de Soviete, iată de ce îi urăsc atâta. Dar dacă nu facem așa cum vrea el, ne va vinde fără nici o remușcare, fie NKVD-ului, fie Gestapoului. Celor care dau mai mult. Să omori o soție infidelă, asta nu înseamnă nimic pentru el, și întorcându-se spre Vasili, începe să turuie în chineză.
Vasili izbucnește în râs.
— Eram sigur, spune Legionarul. A stat trei ani la Gurkhas.
— Și încă cinci ani in închisoare! Ce vârstă o avea?
— Nu putem să aflăm și nici el habar n-are. Cei mai mulți încetează să îmbătrânească după douăzeci și cinci de ani și, dacă trăiesc până la o sută, chipul lor arată tot de douăzeci și cinci. Chiar dacă sunt spânzurați rămân cu zâmbetul pe buze, știind că-l au pe Buda în buzunar. Dacă ești pedepsit pentru că ai omorât o nevastă infidelă i se pare la fel de ciudat ca a fi pedepsit pentru că ai tăiat o oaie. E de neînțeles. Femeia era proprietatea lui, la fel ca o mobilă.
— Și pe mâinile ăstuia a încăput soarta noastră! geme Stege. O să ne vândă cu prima ocazie!
— Ura lui față de Soviete îl obligă să fie fidel nemților. Ar putea să facă și ocolul lumii pe jos. Oricum nu prea avem de ales, mai spune Legionarul, începând să-și răsucească o țigară.
— Bun, i-o taie Bătrânul, adresându-i-se lui Vasili. Toți suntem de acord, rămâne să iei o hotărâre.
— Tu inteligent, nu cap pătrat ca ceilalți nemți. Facem mare ocol, ajuns la pod vechi la care vin toți turiștii. Pe celălalt mal, închisoarea Taganskaia. Acolo nu întâlnim mult NKVD. Toți foarte frică de închisoarea politică. Doar cretinii trec cu plăcere pe lângă ea.
— Cât despre cretini și închisori, are perfectă dreptate, remarcă Porta.
— Oamenii din NKVD, de aceeași părere, continuă Vasili. Cât despre noi, falși ruși, vor crede mergem schimbăm garda la uzinele de torpile Kozhukovo și nu vor cere permisul. Eu mers pe lângă voi ca mare șef și lăsat salutat la mine ofițeri sovietici cu teamă de NKVD.
— Bine, și după ce trecem de închisoare? întreabă Bătrânul îngrijorat, scoțându-și căciula de blană de pe casca rusească cu steluța roșie.
— Atunci pornit spre uzină, explică Vasili, ca și cum ar fi fost ghidul unui grup de turiști. Trecem peste podul Dubrovski, depășim gărzile NKVD, apoi strecurăm pe străduțe cu tramvai până la Ugreskaia. Cei din gară nu vede la noi, dorm tot timpul. Eu furat cu un prieten un camion plin cu minunății în plină zi. NKVD descoperit furtul trei zile mai târziu. Dormeau. Ei cred că nimic nu poate întâmpla și chiar așa e, mai puțin atunci când trece Vasili cu prietenii săi.
— La urma-urmei, de ce n-o tăiem direct prin Simonovoslobodsk, i-o taie Bâtrânul, pe care prostiile mongolului îl agasează. Gara Ugreskaia înseamnă un ocol.
— Eu credeam la tine inteligent, tavarisci sergent. Mare uzină NKVD lângă fluviu unde se fac lucruri secrete. Deci am trece prin zona interzisă. Noi nu avut dreptul să vedem ce fabrică acolo.
— Ce anume? întreabă foarte interesat sergentul din Brandenburg.
— Prieten din Cita, locotenent NKVD, povestit la mine.
— Atunci spune.
— Nu-i bine pentru proști știut prea multe, i-o întoarse Vasili. Eu spus doar la savanți naziști. Ei plătit bine. Când războiul terminat, împărțit cu prietenul meu și trăit regește la Cita.
— Pe ăsta nu pot să-l înghit deloc, mârâie Barcelona.
— Voi nu trecut pe malul fluviului. NKVD-iști răi tras fără somație sau prins și torturat. Ocoliți cu Vasili și păzit pielea.
Iată-ne ajunși lângâ cimitir, când apare o patrulă NKVD alcătuită din trei oameni. Șeful, un caporal energic cu fireturi pe mânecă, întinde mâna, gest internațional pentru solicitarea actelor. Sergentul din Brandenburg bineînțeles că nu pricepe nici un cuvânt. Vasili îl împinge într-o parte, îl bate prietenește pe umăr și îi întinde un livret militar rusesc.
Un detașament de blindate trece și dispare într-un nor de zăpadă. Caporalul îl privește pe Vasili și lovește livretul cu un gest furios. Lipsea evident ceva. În ciuda perfecționismului german, fusese uitat un amănunt. Rușii și germanii au aceeași pasiune comună, actele și amănuntele.
— Job tvoie mati! înjură Vasili lovindu-se peste steaua roșie de comisar.
— Propusk komandatura! strigă caporalul furios.
— Nu fii rău, frate, spuse Vasili calm în rusă. Dacă nu, comandantul meu te va trimite la Kolâma cu picioare în fund! Împiedici desfășurarea unei misiuni importante.
— Propusk! insistă caporalul încăpățânat, întinzând mâna pe care purta o mănușă din piele neagră.
Vasili face un gest resemnat și-și deschide șuba îmblănită ca și cum ar fi vrut să scoată și alte acte.
— Tu ai vrut-o, frate, nu faci altceva decât să-ți îndoliezi mama.
Șuieratul kandrei, și capul caporalului se rostogolește la pământ. Corpul se mai clatină o clipă: un jet de sânge țâșnește din beregată. Iuți ca fulgerul, Legionarul și Micuțul îi strangulează pe ceilalți doi. În timp ce pe lângă noi trece un șir de T34 cu comandanții instalați în turele, aruncăm cadavrele într-un gang, unde zăpada le acoperă imediat.
Cu o lovitură de picior, Vasili zboară căpățâna tăiată drept în gura de aerisire a unei pivnițe, speriind mâțele ce dormeau acolo. Fug mieunând, ceea ce-l amuză pe mongol.
— S-o întindem! spune Bătrânul istovit.
Ne luăm picioarele la spinare de-a lungul străzii, fără să știm încotro ne îndreptăm, și ne trezim în mijlocul unei mulțimi controlate de un pluton de NKVD-iști cu degetul pe trăgaci. Strada e blocată de două T34.
— Naiba, mormăie Vasili. Jefuitori. Împușcă pe unul din trei ca să-i învețe pe oameni să nu fure. Foarte periculos.
Un locotenent ne somează autoritar. Vasili se prezintă ca un comandant de gardă aflat în misiune.
— Permisul! bombăne ofițerul privindu-i hârtiile cu un aer indiferent. Să te ia naiba, cu oamenii tăi cu tot!
Nu trebuie să ne-o spună de două ori, dar, cum dăm colțul, se aud focuri de armă. Lichidau o mână de civili. Cu hoții nu stă nimeni de vorbă, nici la Moscova nici la Berlin. A doua zi, numele victimelor urmau să fie scrise pe ziduri în semn de avertisment.
— Ați văzut cum a tăiat maimuța asta capul rusului? zice Micuțul, plescăind admirativ. Nici Alec Șișul, banditul din Hamburg, n-ar fi făcut-o mai bine, deși vă jur că e foarte antrenat. A tăiat nouă capete înainte ca poliția să pună mâna pe el. Nass și ceilalți nemernici de jandarmi erau pe urmele unor traficanți de țigări și intraseră prin depozitele de pe chei. Deodată s-a auzit un „flop!" și o căpățână tăiată s-a rostogolit la picioarele lor! Am văzut-o cu ochii mei, treceam pe acolo cu un coș cu pește.
— Ce făceai tu cu atâta pește? întreabă Porta neîncrezător.
— Lucram la Societatea de transporturi Gröne. Heringii erau plini de țigarete cu opiu și trebuia sâ-i înșeli cumva pe câinii comisarului Nass de care te împiedicai la fiecare pas. Nass și brutele lui din Kripo erau siguri că javrele se reped doar la pește. Dobermanilor le plac la nebunie heringii umpluți, o mâncare evreiască. Într-o seară și-au făcut apariția în bistrou
cinci câini evreiești lătrând în gura mare, simțind că bucătarul, pe jumătate evreu și el, gătea o burtă de vacă umplută. Fusese dat afară din armată din cauza sângelui ce-i curgea în vine. Că fusese dat afară nu-i părea rău, dar trebuia să renunțe la bucătăria evreiască. Polițiștii și-au găsit fiarele în jurul mașinii de gătit înnebunite de mirosul mâncării. Au fost date afară cu un șut în fund. Bine că nu i-au trimis în camera de gazare!
„Sunteți arestați în numele Führerului!" striga comisarul Nass clienților săi evrei. Dar nu se mai gândea la ei când lama șișului i-a șuierat pe la urechi. Alec era acolo, ascuns după o mașină! I-au pus cel puțin douăzeci de perechi de cătușe, și nimeni nu ne-a mai băgat în seamă. Îl căutau de patru ani, dar întâmplarea îl adusese ca pe tavă. După afacerea asta, Nass a căpătat mania grandorii; toate ziarele scriau despre el și a fost destul de isteț ca să nu le spună că dăduse din întâmplare peste infractor. Au urmat decorațiile, un post de comisionar divizionar, dar astea n-au durat mult. Până la urmă l-au zburat și pe el.
O formație de soldați echipați într-un mod ciudat trec prin fața noastră întrerupându-l pe Micuțul.
— Compania sinucigașă, explică Vasili, indiferent. Capete pătrate ieșite de la Tanganskaia. Grațiați de Kolâma pentru a fi folosiți la misiuni periculoase împotiva germanilor. Stalin nu prost. Nu lasă executat bandiți politici. Stalin zis la ei să devină eroi pentru patrie. Nemți proști îi omoară, și Stalin scapă de orice probleme!
Spre gara Pavlet, barajele NKVD-iștilor se înmulțesc. Sunt controlate chiar și unitățile militare de dimensiuni mari. O namilă de colonel se învârte de colo-colo cu mitraliera sub braț.
— Sfântă Precistă, apără-ne! murmură Bătrânul îngrozit.
Nu departe de noi sunt împușcați în ceafă patru ofițeri, iar cadavrele aruncate într-un șanț. Sângele curge peste tot.
O întindem pe strada Tătarilor, cu Vasili mereu zâmbăreț. Fără nici o grijă, ne conduce până la jumătatea podului înțesat cu bariere de sârmă ghimpată.
— Asta-i culmea! geme Heide epuizat. N-au decât să-l aresteze pe unul dintre noi și să-i pună câteva întrebări. Ne-am fript. Soldați muți, așa ceva nu există în armata sovietică.
— Eu o să fac pe idiotul, spune Micuțul.
— Mare brânză, doar joci rolul ăsta încă de la naștere!
Bătrânul și Legionarul își pregătesc armele. E cât se poate de clar că urmează să ne batem.
— Dacă suntem descoperiți, bateți-vă până la moarte, murmură Bătrânul. E singura noastră șansă. Dacă suntem prinși în uniforme rusești, vom fi torturați.
Până și Vasili pare îngrijorat. Tocmai sporovăise cu un sergent din NKVD care dormita într-un furgon.
— Porcii NKVD prins un alt comando Brandenburg, șoptește el. O să curgă sânge. Acum pericol mare pentru noi venit aici acte false și uniforme furate.
— Frumoasă perspectivă, murmură Porta îngrijorat. Ce-ar fi să ne întoarcem și s-o lăsăm naibii de uzină?
Bătrânul se gândește, privindu-l suspicios pe Vasili. Mongolul îi răspunde cu un surâs care ar putea să însemne orice.
— Imposibil. Cimpanzeul ăsta galben nu este doar ghidul nostru, ci și supraveghetorul nostru. Dacă o întindem, trebuie să-l lichidăm.
Vasili, tot un zâmbet, îl bate pe umăr pe Bătrânul.
— Tu inteligent, Feldwebel. Tu mergi cu Vasili și nu frică de plutonul de execuție german.
— Dacă scapi și tu de aici! spune Bătrânul cu un aer sumbru.
— Eu nu contez. Am chip doar atâta timp cât vrea marele Confucius. El hotărăște și nu poți să faci nimic — și-l trage de mânecă pe Micuțul. Tu puternic ca un urs siberian. Strivește căpățână comunistă cu o singură lovitură. Stai aproape de Vasili și te întorci viu acasă ca să te distrezi cu fetele. Dacă nu faci așa, jur că tu mort.
Micuțul, care nu înțelesese nici pe jumătate spusele lui, ridică trei degete în semn de aprobare.
Cum de reușim să trecem prin barajul NKVD, nu știu. Știu doar că fugim luând palme după ceafă de la un sergent, spre bucuria soldaților cu bonete verzi. Când, în sfârșit, ajungem la Kozukhovo, vedem cum cerul se acoperă cu un nor de Stukas.
Bombele cu fosfor pulverizează clădirile și calea ferata. Terenul este măturat de mitralierele aviatorilor germani.
— Stukas mult ajută! jubilează Vasili. NKVD în adăpost, să-și salveze amărâtă viață de comunist. Acum noi punem bombe și aruncăm uzina „Stalin" sub nasul NKVD. Pe urmă întors la Hitler și dormit până la următoarea misiune.
Deodată, un soldat din Brandenburg este prins între două blocuri de piatră dislocate de explozii. Ne repezim sâ-l scăpăm, dar este pe jumătate strivit. Strigă în noapte. Sergentul îi pune în ceafă țeava revolverului cu surdină. O armă specială. Orice soldat din comando este automat condamnat dacă nu-i poate urma pe ceilalți. Nimeni nu trebuie să ajungă viu în mâinile inamicului.
Îi acoperim mormântul cu pietre, ca o eventuală patrulă să nu-l poată descoperi dacă ar trece pe-acolo.
Bombardamentul a fisurat zidul uzinei. O luăm pe strada Lizina. În fond, ar fi fost mai bine s-o luăm pe Tiufelev, dar Vasili, care fusese în recunoaștere, a declarat că este imposibil. Era blocată de o întreagă coloană de blindate ușoare.
Să fi fost ale armatei, sau o gardă NKVD împotriva sabotorilor? Nu știa. În orice caz, echipajele erau în mașini. Nu putem lupta cu ei fără arme antitanc. Deci o luăm prin altă parte.
Vasili, căzând de acord cu Bătrânul și cu sergentul celor din Brandenburg, ordonă să mergem în coloană de trei, ca un comando. Pretinde că o scoatem la capăt cu uniforma lui de căpitan, iar dacă ne vor cere actele, un comando are dreptul să intre oricum în uzină. Râmâne bineînțeles riscul parolei, care poate fi orice, de la o frază logică la cea mai incredibilă absurditate. Vi se poate striga: „Ivan cel groaznic", iar răspunsul să fie: „Un șobolan mort".
În timp ce Vasili se întoarce să afle unde este intrarea, noi rămânem pitiți sub vagoanele de marfă din gara Kozukhovo, acolo de unde răniții sunt duși la spitalul din Kașirskaia, ale cărui clădiri ard deja după trecerea bombardierelor Stukas. — Am putea să umflăm una dintre fetițele astea! spune Micuțul, privindu-le pe infirmiere. N-am mai făcut de mult așa ceva și nu-mi stă mintea decât la asta!
— Diavolii din NKVD absolut nebuni, ne anunță Vasili întorcându-se cu sufletul la gură. Au pierit o grămadă, dar încă nu putem face nimic. Își ridică răniții. NKVD acolo cu blindatele lor. Mai bine așteptat încă o oră. Confucius spus niciodată grăbește. Câștigat timp și păstrat cât mai mult capul pe umeri. Eu cunosc acum parola! Ei strigat: „Război", noi răspuns: „Mărul verde". Imbecil colonel spus parola în timp ce eu aflat sub mașina lui. Ei știut că partizani din Brandenburg sunt aici. Deci nu lăsat prinși, fugit când bomba făcut bum! Vânat pe urmă germani în toată Moscova.
— Normal, dar trebuie mai întâi să aruncăm șandramaua în aer!
— La ce te uiți? spune Vasili, împungându-l pe Micuțul cu țeava revolverului.
— Fete sovietice, răspunde uriașul, cu ochi pofticioși. Când urcă scările, poți să te uiți pe sub fustele lor. Ar fi trebuit să mă înrolez la sanitari. E mult mai amuzant decât să pierzi timpul pe aici cu tot felul de șmecherii.
Vasili vrea să vadă și el.
— De mult timp eu nu mai avut femeie! Când venit pacea, tu mers cu Vasili în călătorie la vărul din Hong-Kong. La restaurantul Puicuța mulți chinezi venit vândut lucruri interzise.
Vărul gătit bine: servit mai întâi „Tang-tsu-yu", pește dulce acrișor, pe urmă delicioasa „Fuh-rung-chi-pien", supă de pasăre cu creveți, apoi „Pao-yang-reo", miel, ca să încheiem cu „Cheng-chiao-tze", mere în aluat. La sfârșit, chemat zvârlugi de fete de la bordel, jucat cu ele și băut saké.
— Șl o să ne învețe să mâncăm cu bețigașele? întreabă Micuțul. Cum să te îndopi cu orez dacă nu poți să prinzi nici un bob?
— Gata, la drum! ordonă Bătrânul, aranjându-și centura.
Ni se împart detonatoare și batoane de P62. După ce le vom scoate din hârtia de protecție, vor mirosi a migdale pe kilometri în jur.
— De necrezut cum o bucată de alifie ca asta poate să arunce în aer liber ditamai clădirea! se miră Porta, în timp ce le îndeasă în tașcă.
— Nu vă jucați cu așa ceva, precizează Bătrânul. Celui care este rănit și nu ne poate urma o să-i ordon să se sinucidă. Mai bine direct în cer, decât pe mâinile celor din NKVD.
— Predici ca un preot! rânjește Heide.
— Mă rog. Imaginează-ți că ești rănit și că trebuie să te abandonăm. Ar fi interesant de văzut dacă ai curajul să-ți zbori creierii. Führerul tău asta așteaptă de la tine.
— Ne vor sfâșia de vii, glăsuiește și Porta.
— În cazul ăsta își vor rupe dinții în Micuțul, glumește Stege. El e din granit, ar fi nevoie de un utilaj special.
— Stați liniștiți, NKVD-ul are scule de-astea. La Liubianska nu le lipsește nimic! Acolo, oameni deștepți fac pe ceilalți să vorbească.
Spatele uzinei ardea. Trei scări erau deja ridicate și pompierii se zbăteau să întindă furtunurile.
— Asta nu poți s-o vezi decât la război, șoptește Micuțul. Eu mă topesc după pompieri. Mereu am vrut să mă fac pompier, dar n-au vrut să mă ia pentru că la dosarul meu scrie ceva despre piromanie, chit că până la urmă chestia aia n-a luat foc!
— Ia uite! Și ce voiai să incendiezi?
— Pe cei din Davidstrasse. Mă arestaseră în timp ce pregăteam o lovitură. Mulțumită Domnului, un psiholog m-a salvat înșirând ceva despre un Complex contra uniformelor de poliție. Dacă ar fi spus că nu suport vederea uniformei comisarului Otto Nass, asta ar fi avut o logică. Cu polițiștii, chiar și în uniforma, nu aveam nimic, mai ales că mă puneau în gardă împotriva lui Nass. Se spune ca a fost mutat la Copenhaga. Sper ca partizanii danezi să găsească ac de cojocul lui, altfel nu dau doi bani pe acești vikingi.
— Mai tacă-ți fleanca! șoptește Bătrânul. Te auzi până la Kremlin, și sunt câțiva indivizi în fața porților.
— Asta-i riscul când vorbești o limbă străină, bombăne Micuțul. Daca toată lumea ar fi vorbit germana, n-ar fi fost nici o problemă. Sau rusa. Spune „Tatăl Nostru" în rusă și i-ai pus pe toți în cur.
— „Tatăl Nostru" la comuniști? spune Stege surprins. Dar este interzis!
— Tocmai de-aia, pentru că-i interzis, nu-i un suflet de om în Rusia care să nu-l știe. Îl învață de la bunici chiar înainte de-a merge în picioare.
În zgomotul cadențat al bocancilor, intrăm în uzină. Nu-i deloc dificil, căci pasul de defilare rusesc este identic cu cel german. Un sergent NKVD ia poziția de drepți la vederea lui Vasili, care merge în fruntea coloanei, cu Kalașnikovul ținut regulamentar la piept. Lumina unui proiector din foișorul de pază ne luminează o clipă. O coloană de soldați vine în întâmpinarea noastră, iar locotenentul lor îl bate amical pe umăr pe Vasili.
— Locotenent foarte mulțumit, murmură mongolul. Prins azi partizani din Brandenburg și-i vor tortura cu scule speciale ca să toarne toate secretele lui Hitler. Locotenent invitat la mine să văd, dar eu spus că nu am timp. Misiune importantă. Nici măcar nu l-am mințit!
Din gura unei galerii deschise se văd cel puțin cinci sute de tancuri T34 nou-nouțe, gata de plecare pe front.
— Ce-ar fi dacă am șuti unul, ca să ne-ntoarcem cu mașinuța acasă?
— Nu fii prost, șoptește Bătrânul. Vezi dacă au muniție.
Ca o nevăstuică, Porta se strecoară într-un tanc, în timp ce Micuțul îi mângâie încântat șenilele.
— Ce mașinărie! Ne-ar trebui câteva mii. Și rotunjimile astea de franțuzoaică de lux!
— Cu așa armament, Ivan va câștiga războiul, asta-i sigur, apreciază Stege.
— Te îndoiești de Victorie! Înaltă trădare! bombăne Heide.
— El, Julius, complet idiot, afirmă Vasili. Nu înțelegea nimic. Toți politicieni idioți ca el.
— Cu ăsta nu poți să strivești o muscă, anunță Porta, coborând din tanc. Nici măcar benzină n-au, dar am putea să-l rugăm pe Heide să ne-mpingă.
Toată formația izbucnește în râs.
— Destul cu gluma, la muncă, ordonă Bătrânul. Aveți la dispoziție douăzeci de minute. Știți programul? Primele explozii trebuie să aibă loc într-o jumătate de oră. Descurcați-vă cum puteți. Dacă reușim, se va auzi de ispravă până la Berlin.
— Punem exploziv și sub tancurile astea? Dacă nu, ne vom reîntâlni cu ele pe front.
— Nu, spune Bătrânul. N-avem destul. Trebuie să-l punem doar acolo unde putem provoca o explozie în lanț. N-are nici un rost să aruncăm în aer cutiile astea de oțel.
Uzina forfotește asemenea unui stup. Ne plimbăm printre oamenii NKVD-ului și printre muncitori, când unul dintre ei se trezește să ne dea parola.
— Job tvoie mati! mârâie Porta răutăcios către muncitorul care se face nevăzut.
Eu simt cum îmi curge transpirația pe spate de frică, dar Porta se îndreaptă liniștit spre un atelier de tinichigerie, urmărit de privirea curioasă a unui caporal rus. Trăsesem deja piedica revolverului, dar zgomotul ei nici nu s-a auzit în vacarmul făcut de mașinile de ambutisat. De necrezut că niște oameni puteau să lucreze zi de zi acolo fără să înnebunească. Porta iese din atelier și-și șterge mâinile cu o bucată de câlți, ca un profesionist, apoi o aruncă râzând în capul caporalului. Acesta i-o înapoiază vesel. Îmi vine să urlu din cauza tensiunii nervoase. Trebuia să-l salut pe acest caporal? Ar fi făcut bine să ne învețe câte ceva despre disciplina la ruși... Mă decid să-l salut prietenește. Mai bine un salut în plus decât unul mai puțin, caporalii din toate armatele lumii sunt foarte pretențioși cu salutul militar. Mă fixează o clipă cu o privire de oțel și-mi face semn să-i dau drumul de-acolo. Un caporal NKVD nu răspunde la salutul unui grad inferior.
Ne continuam plimbarea prin uzină, când Porta se oprește și ne arată plafonul. O macara uriașă este gata să lase un tanc pe capul meu. Își va lua și el locul în trenul format la intrarea în hală. În fiecare vagon sunt două T34 cu vopseaua proaspătă lucind sub reflectoare. Ar trebui să vadă și oamenii Führerului chestia asta, și-ar mai schimba părerea despre Armata Roșie. Numai în această uzină sunt destule tancuri pentru a echipa cinci divizii. Când toate astea o vor lua din loc, vai de armata germană!
Ne grăbim spre hala numărul nouă, dar când sar pe pasarelă scap un sac cu exploziv. Un muncitor îl prinde serviabil și mi-l dă. După ce ieșim din hală, liniștea ne lovește ca un pumn în stomac. Dar în atelierul de finisare a țevilor de tun, acolo unde sunt asamblate și turelele, zgomotul devine halucinant. Nici o levitură de tun nu s-ar auzi.
O locomotivă electrică împinge vagoanele în fața halei, acolo unde pompierii se învârt degeaba cu căștile lor argintii. Unul dintre ceferiști mă împinge pentru că-l jenez, și-mi aruncă două trei înjurături. Îi strig și eu în ureche: „Job tvoie mati!". Mă amenință cu pumnul, dar pun mâna pe Kalașnikov și se imblânzește. Un NKVD-ist și un Kalașnikov au întotdeauna dreptate.
Când convoiul încetinește, mă grăbesc spre Porta, pregătit să pună o încărcătură lângă o ușă blindată. Misiunea mea e să-l acopăr. Am câteva grenade la îndemână. Îl văd cum smulge cu impertinență mahorcă pe care tocmai și-o răsucise un muncitor, iar acesta îi întinde și bricheta politicos. Porta îi oferă în schimb o țigară.
— Þigară nemțească! strigă el. .
— Mulțumesc! se arată acesta plăcut impresionat.
Sărmanul individ! Parcă-mi vine să-l salvez. La Kremlin ar fi trebuit să ne trimită. O lampă roșie începe să clipească pe plafon. Asta ce mai e? Știau că suntem acolo? O grupă de soldați traversează hala în pas alergător și dispare în direcție opusă. Prinseseră pe unul dintre ai noștri? Iată că un sergent-major ne oprește. Porta flutură din mâini cu un aer indiferent, așa cum fac mereu rușii când înjură. În Rusia, când un soldat nu ascultă ordinul, e clar că are o acoperire, nu trebuie să insiști. Orice rus aflat sub arme știe asta.
Numeroase T34 ies din hală și ne agățăm de o remorcă. Un colonel le numără la ieșire, în timp ce noi dispărem pe o străduță ce dă într-o piață ceva mai mare. Porta se așază pe bordura de piatră și își aprinde o țigară.
— Am impresia că totul devine foarte riscant, spune el cu un surâs într-o dungă. În trei minute sar în aer primele încărcături și pe urmă vine scandalul.
— Ați pus rahatul ăla undeva? ne întreabă Bătrânul, ieșind din hala de montare a tunurilor.
— O să vezi în cel mai scurt timp.
— S-o-ntindem de-aici, începe să frigă!
Sărim într-un vagon aflat în mers și părăsim incinta uzinei ca să ajungem lângă bateria flak distrusă, acolo unde s-au strâns deja mai mulți dintre ai noștri.
— Voi făcut gaură în zăpadă, spune Vasili, cu un zâmbet asiatic pe figură. Eu dus bombă aproape de grenade chimice. Asta făcut „bum!" și auzit până în China.
Dintr-o dată, șuierul unei sirene! Vânzoleală printre NKVD-iști. Se aud ordine răgușite: „Stoi, koi!" din interiorul uzinei.
— Ce se-ntâmplă? face Porta îngrijorat.
— Ai efectivul complet? îl întreabă Bătrânul pe sergentul din Brandenburg.
— Toți sunt aici.
Ceva se întâmplase dacă dăduseră alarma. Santinele de pe zidul înconjurător trag salve scurte. Chiar și în oraș sare ceva în aer. Tirul se întețește, noaptea este sfâșiată de un foc violent.
— Spre fluviu! strigă Barcelona îngrozit.
— Niet, niet, îl oprește Vasili, întorcându-se spre calea ferată. NKVD aleargă spre fluviu. Foarte periculos acolo. Acum sunt răi.
O rachetă urcă deasupra capetelor noastre, luminând totul în jur.
— Nu mișcați! murmură Porta în grabă. Stați drepți.
Racheta rămâne în aer un timp ce pare o eternitate. În ciuda spaimei, nu îndrăznesc să mă mișc. În sfârșit, se stinge și mă îngrop în zăpadă. Un soldat din Brandenburg se rostogolește până la noi cu răsuflarea tăiată și cu fața acoperită cu sânge.
— Cum ai ajuns în armata asta de nebuni? îl întreabă Porta, dându-i să tragă un fum din țigară.
— Mi-au spus că trebuie. Eram în Polonia și nu ne adunasem decât un batalion.
— Bineînțeles că așa spun mereu, suspină Porta dezgustat.
Pe neașteptate, cerul este luminat de o limbă roșie de foc. O explozie puternică, urmată de un val de aer fierbinte ne trece pe deasupra capetelor. Alte trei explozii urmează în scurt timp, și valul de căldură devine un suflu de infern. Apoi, tăcerea. O baterie de reflectoare se aprinde pe creasta zidului și razele lor încep să caute. Rafale lungi pornesc spre intrândul în care voiam să ne ascundem în ciuda sfatului Bătrânului. E clar că habar n-au unde suntem.
— Încă două minute, ne spune el. Și mai ales nu vă mișcați!
Printre împușcături se aud ordine pe care Vasili încearcă să le prindă din zbor.
— Acum NKVD încetat focul. Crezut prins porcii de sabotori. Trebuie dispărem în cea mai mare viteză, ei foarte nervoși.
— Culcat! urlă Bătrânul. Nimeni nu mișcă!
Un nou ordin ne ajunge la urechi și un pluton de NKVD-iști iese în pas alergător pe poarta uzinei; dar puțini dintre ei mai apucă să traverseze strada căci o explozie puternică luminează totul ca ziua. Flăcările, aproape ne orbesc. Într-o fracțiune de secundă zărim siluetele soldaților proiectate pe peretele de foc. În timp ce primele flăcări scad în intensitate, o flacără și mai albă și mai cumplită îi face să apară din nou în fața ochilor noștri. Apoi, totul dispare într-un șir de explozii. Pe neașteptate, pământul pare să se ridice pe umerii unui titan. O ciupercă de fum roz învăluie totul. Unde ne aflăm? Suflul exploziei ne aruncă spre fluviu ca pe niște frunze moarte. Ce făcusem? Plângând, surzi, orbi, cu sângele șiroindu-ne pe fețe, ne ridicăm cu mare greutate și primul lucru ne care-l văd este Micuțul
incercând să-l scoată pe Bătrânul dintr-un troian. În prima clipă îl credem mort... Mulțumescu-ți Doamne, nu e decât leșinat.
— Ce bășină! geme Porta, ieșind dintr-o groapă. O schijă i-a smuls o parte din chica roșcată.
Cât despre Micuțul, el nu se poate liniști pentru că un glonț i-a găurit bidonul. S-a zis cu vodca!
În apropierea fluviului îi întâlnim și pe ceilalți, dar lipsesc opt din Brandenburg. Unul zace sfâșiat la câțiva pași de noi, un țăran din Frise căruia i se promisese o permisie la întoarcere. Un altul dispăruse fără urmă, pulverizat de suflul exploziilor. Tot ceea ce mai rămăsese din uzină era un enorm nor de funingine plutind peste grinzi răsucite și blocuri de beton. De cealaltă parte a străzii, uzina de torpile nu-i decât o mare de foc ce topește zăpada făcând-o să curgă în valuri.
Căldura devine insuportabilă. Ultimul etaj al spitalului parcă a fost tăiat în două de cuțitul unui uriaș. Gara e pulverizată, iar ghereta paznicului de la pod e străpunsă de un stâlp indicator ca de o lance. Nu se mai vede nici un om. Tot ceea ce mișca a fost șters de pe fața pământului. Privit ca un sabotaj, părea un sabotaj perfect.
— Ce naiba s-a întâmplat? murmură Bătrânul.
— Un rahat! Au sărit în aer depozitele de muniție, dar probabil că aveau înăuntru și substanțe incendiare. Lumina asta orbitor de albă seamănă teribil cu aceea a fosforului lichid.
— Sărmanii oameni, spune Barcelona. Mi se face milă. Nu iubeau războiul mai mult ca noi.
— Bine lucrat, remarcă Vasili, mereu cu zâmbetul pe buze. Eu văzut la interior. Totul kaput! T34, vagoane, n-a rămas nimic. Cel mai mare „bum" pe care l-am văzut!
— Înainte de a fi decorați, trebuie să ne mișcăm hoiturile de aici, îi răspunde Porta aflat deja în frunte. E timpul s-o ștergem!
Sirenele! Bateria flak începe să tragă.
— Ne iau drept bombardiere, rânjește Vasili. E mai bine și pentru NKVD să creadă că au fost avioane, și nu cei din Brandenburg. Șefii de la Kremlin tare furioși pe imbecilii care n-au păzit uzina. Greu de găsit scuză pentru salvat capul.
— Ascultă! îl oprește Porta, ciulind urechile.
— JU 87 Stukas, raportează Micuțul.
— Nu, Heinckel, îl contrazice Stege. Nu bârâie ca Stukas.
— Doamne! spune Barcelona. Sunt o droaie. Nu-i deloc amuzant să te afli în drumul lor.
Deasupra Kremlinului izbucnește o jerbă de foc. Este evident că acolo au masat cele mai puternice baterii flak. Sirenele sfâșie noaptea.
— Chiar Stukas, confirmă și Porta. Explozii la sud și la nord de oraș. Trebuie s-o întindem cât mai repede!
— Prin cimitirul Danilov, ne sfătuiește Vasili. Ajungem la bulevardul Serpukovski, continuăm pe malul Krociankăi și ne întoarcem pe drumul cel mai scurt. În Parcul „Gorki" mulți soldați comuniști, mai bine nu văzut la noi. Eu crede ajuns acasă mâme-seară, dacă nu uciși de NKVD. Confucius hotărăște.
— Evident, suspină Bătrânul. Să sperăm că pune puțin umărul și bunul Dumnezeu!
Greșim traseul și iată-ne în Smolenskaia, de unde privirea ajunge nestânjenită până la Kremlin: O clipă, ne oprim uimiți, admirând cupolele în forma unui bulb de ceapă, care strălucesc asemeni diamantelor în lumina zorilor de iarnă. Până și Porta este fascinat. Vasili devine brusc îngrijorat, marcat de acel simț sigur al primejdiei pe care îl au asiaticii.
— Să nu mai privim atâta spre Kremlin, periculos chiar și pentru comuniști. Să ne grăbim să ne îndepărtăm de aici. La Cita, să spui că ai văzut Kremlinul e ca și cum n-ai mai avea nimic de făcut în amărâta asta de viață.
Fugim spre podul Borodinski, dar acolo staționează o coloană lungă de camioane cu oameni arestați. O razie uriașă. Sunt și multe uniforme printre prizonieri.
— Vânătorii de capete din NKVD. Să nu ne apropiem de ei. Ei arestat și general dacă vrut. Eu doar căpitan amârât la care poți să dai cu piciorul ca în câine vagabond. Eu face la ei semne disperate, în timp ce voi fugit pe strada Smolenski. Ei crezut că suntem pe urmele cuiva.
Străbatem străzile fugind cât ne țin picioarele, cu Vasili pe urmele noastre.
— Repede! În curte! NKVD vine cu puști-mitraliere. Ei nu crezut la mine.
Cu sufletul la gură, traversăm o curte și ne cățărăm peste un morman de scânduri. Un paznic ne somează și își scoate revolverul, dar coarda de oțel a Legionarului îl sugrumă pe loc. Înghesuim trupul fără viață într-un tomberon și continuăm să alergăm până în bulevardul Suvorovski unde ne înghesuim prin ușa întredeschisă a unei agenții Inturist.
— Agenția este închisă, țipă o femeie.
— Mai taci! mârâie Legionarul, trăgându-i un dos de palmă.
— Germani! șoptește femeia aiurită. Germani! repetă ea fixându-ne cu o privire înnebunită.
În aceeași clipă, pe stradă trece un tanc BT5 cu turela lui înaltă, caracteristică. Comandantul supraveghează strada privind atent prin geamurile înghețate.
— Atențiune! Dacă are și cea mai mică bănuială, ne trimite o grenadă explozivă.
Vântul suflă peste ferestre și le acoperă cu zăpadă. Tancul demareazi în trombă lovind zidul cu zgomot. Brusc, ne face să tresărim strigătul pătrunzător al unei femei care, cu o viteză de necrezut, traversează camera. Dintr-un salt, Legionarul se agață de ea, dar aceasta reușește să scape, se aruncă sub masă și de acolo, azvârle o lampă grea de metal în vitrină.
— Omoar-o! Ea periculoasă, strigă Vasili.
Femeia sare, se repede la Legionar și-l răstoarnă în trecere pe Bătrân, făcându-l să scape arma din mână. Încerc s-o prind, dar mă aleg cu un picior drept în față și cad năucit. Se pune apoi din nou pe țipat. Dacă spre norocul nostru tancul n-ar fi accelerat, am fi fost auziți. Chiar în clipa în care se apropie de ușă, Micuțul o înșfacă și-i împlântă cuțitul undeva între gât și umăr. Femeia se zbate ca o fiară prinsă în pumnul de fier. Încet, uriașul scoate lama însângerată și i-o înfige drept între sâni. Victima mai scoate doar un strigăt slab, răgușit, apoi cade moale în brațele Micuțului care îi contemplă cadavrul și-și șterge lama pumnalului de rochia ei.
— Sfântă Precistă din Kazan! N-o să ne obișnuim în veci! — și varsă într-o găleată lipită de zid.
— Faceți-o să dispară, spuse Bătrânul cu chipul încremenit.
Porta și cu mine o târâm și o încuiem într-un vestiar. Pe etajeră se vede o pălărie demodată cu pană verde.
— Femeie proastă! Dacă nu strigat, încă ar fi trăit la ea, spune Vasili împărțind sărmanele merinde pe care le găsise într-un sertar. Eu place brânza de capră.
Părăsind biroul, atârnăm o pancartă pe ușă:. „Închis pe motiv de deces". Asta ne putea aduce câteva clipe de liniște. Plecăm mai departe. Aproape de Smolenskaia, într-un colț mai adăpostit, ne despărțim de cei din Brandenburg, dându-ne întâlnire chiar în spatele liniilor rusești. Mărșăluim îndelung pe cheiul de la Lenskaia, și peste noapte ne adăpostim în grădina zoologică. Porta, Micuțul și Vasili sunt trimiși în recunoaștere prin parcul Krasnopresnenski. Trebuie să ne revedem în fața primului lac, și acolo vom încerca să traversăm fluviul. E imposibil să urmăm calea ferată, ar trebui să ocolim gara Kutuzov, să ne cățărăm pe Pakionaia și să ne apropiem iar de ea tocmai la Mojaiskoie.
Timp de câteva ore, nici o veste de la iscoadele noastre. Bătrânul ordonă atunci întregului pluton să traverseze parcul, cât mai departe unul de altul. Tăcerea camarazilor noștri este un motiv de îngrijorare. Au căzut prizonieri sau au fost uciși?
— Nimeni să nu tragă fără ordin. La nevoie, folosiți armele albe. Un foc de armă se aude la mai mulți kilometri pe gerul ăsta.
Căutăm îndelung, și deodată îi zărim spre marele lac. Sunt ascunși în spatele unei statui imense de unde poate fi admirat peisajul din jur.
— Dar ce faceți aici? răcnește Bătrânul furios. Și raportul?
— Așază-te, calm, spune Porta cu binoclul ia ochi. Podul este încontinuu păzit. Nici măcar un purice arian nu l-ar putea traversa, dar aici sunt niște puicuțe grozave!
Micuțul geme prelung, și el cu binoclul la ochi.
— E mai ceva decât un film porno!
— Căprițe nostime! rânjește și Vasili libidinos.
— La ce naiba vă uitați? strigă Bătrânul exasperat, smulgând binoclul Micuțului. Așa deci! Ați pierdut timpul zgâindu-vă la fetele astea!
— Ai tu ceva mai bun? întreabă Porta. Mie, asta-mi ajunge.
— Ce zici, sergent, ne-ar cam prii să punem mâna pe femeile-soldat. Ne-am reface forțele la pat înainte de a ne continua drumul periculos.
— Să vă ia naiba! Mi-e scârbă de voi!
— Tocmai se pregătesc să-și facă un duș, strigă Porta, arătându-ne o clădire roșie nu departe de noi în care toate luminile sunt aprinse în plină zi.
— Se vede totul, nechează Micuțul lipit de binoclu.
— Frumoase iepșoare, întărește Vasili. Se rad ca să nu facă păduchi. La Cita, toate femeile rase. Chinezii nu plac altfel. Vino, sergent, privește. Nu trebuie să-ți pese de soția ta de la Berlin.
— Nemernici, bombăne Bătrânul scos din fire. Mă mir că nu le-ați rugat să tragă perdelele.
Fetele cântă și sporovăiesc.
— Ce spun?
— Eu nu înțelege bine. Dialect din Caucaz. Asta nu-i limba de oameni.
— De ce atâta apă? Parcă își petrec toată viața sub duș!
— Fără îndoială, foarte jegoase. Femei din Caucaz tare murdar, put. Obligate să se spele mult. Oameni din Moscova nu place femei care put.
— Frumos ar fi să-și dea seama că ne uităm la ele, continuă Bătrânul cu morala. Femeile sunt foarte intransigente cu chestiile astea.
— Mai bine lăsat vorba, sergent, mai bine privit la ele. Nu vezi toată ziua așa ceva la război.
— Ce-ar fi să le controlăm puțin, propune Micuțul. Nu vor spune nimic văzând petlițele noastre verzi.
— Bună idee, subliniază Vasili.
— Sfântă Precistă din Kazan, geme Barcelona înspăimântat. Uite că vine una-ncoace!
— Atenție, băieți, se apropie! Pregătiți-vă! Nu ești servit așa în fiecare zi.
— Să fugim cât mai repede! trântește Bătrânul pe un ton dur. Dacă ne vede, o să dea alarma.
— Uiți că suntem niște severi NKVD-iști, spune Porta calm. Toți se topesc la vederea noastră.
— Doamne, cât îmi e de frică, murmură Profesorul, ascuns în zăpadă.
— Dacă una dintre ele trece pe aici o să ne țină minte, declară Porta plin de speranță. Uite că sfârșim plăcându-ne Moscova.
— Drepți! ordonă Bătrânul. Ne ascundem pe malul celălalt al lacului.
Încet, fără tragere de inimă, ne urmăm comandantul. Mai mare păcatul, era atât de confortabil! Din noul nostru adăpost vedem mult mai departe, până la gară, dar sala de baie n-o mai zărim. Ne facem comozi, slăbim centurile, ne învelim în lungile mantale rusești, ridicăm gulerele de blană și ne adăpostim de vânt în spatele unui val de zăpadă.
— Parcă ar fi venit Crăciunul, spune Porta. Mai rămâne să atârnâm câteva benzi de mitralieră în brazi ca iluzia să fie perfectă!
Pe neașteptate, apar patru fete plimbându-se braț la braț, cântând din tot sufletul. Chicotind fără măsură, se aventurează pe un ponton îngust desupra lacului înghețat. Ce-or fi având în cap? Le vedem cum sparg gheața și trag afară un fir de undiță. Cinci, șase pești au mușcat momeala. Repetă operația, dar pe a doua nu-i decât o babușcă de-un deget și e lăsată în continuare drept momeală. Undițele sunt aruncate din nou în apă, iar în copcile noi se aruncă o mână de iarbă ca să poată fi găsite cât mai ușor.
Se îndreaptă apoi direct spre ascunzătoarea noastră! Ni se taie răsuflarea!
La zece metri se opresc și scot câteva cutii dintr-o tranșee. Sint patru puicuțe drăgălașe și curățele, una dintre ele chiar uimitor de frumoasă cu pletele blonde ce i se revarsă de sub bonetă.
În aceeași clipă. Micuțul, ca un imbecil, scapă binoclul din mâini, lăsându-l să se rostogolească în jos pe pantă. Zgomotul le face sa-și întoarcă plivirile spre noi. N-au nici cea mai mică bănuială că viața lor atârnă de un fir de păr! O mișcare greșită și vom tăbărî să le violăm înainte de a le ucide. Nimeni, nici chiar Bătrânul nu ne-ar putea opri.
— Ce-ar fi să punem mâna pe ele? șoptește Porta. Am fi doar doi la una. Asta nu-i rău. Eu o iau pe aia cu undița mare. Pentru prima dată în viața mea voi călări un sergent fără să fiu acuzat că sunt pederast! mai spune, izbucnind atât de zgomotos în râs ca cele patru fete se întorc să-l privească.
— Cretinule! murmură Bătrânul. Din lac în puț. Acum sări pe ele dacă vor să fugă. Cu nici un preț nu trebuie să dea alarma, altfel suntem morți.
Dar nu. Ele rămân calme. Atât de calme că Micuțul îi aruncă uneia un bulgare de zăpadă în cap.
— Ho, ho! strigă Micuțul, aruncând încă unul.
— Eu mă arăt la ele cu uniforma de căpitan, spune Vasili îngrijorat. Pericol mare.
Se scoală și-și poartă țanțoș mantaua d eblană. Fetele ne bat cu bulgări de zăpadă.
— Sunteți cei mai mari nemernici de pe frontul de est, nu scapă Bătrânul prilejul să mai spună ceva. În spatele liniilor inamicului, aflați în misiune de comando și n-aveți altceva mai bun de făcut decât să vă bateți cu bulgări de zăpadă! Nici măcar nu pot să vă fac raport, nimeni nu m-ar crede.
Fetele sunt prinse în joacă și hohotele de râs se aud până departe. Petrecerea se termină doar odată cu lăsarea serii. Politicoase, ne fac semn cu mâna înainte de a pleca.
— Cea mai frumoasă întâlnire pe care am avut-o de când mă plimb prin străinătate, zâmbește Porta.
Încă o oră de așteptare și traversăm parcul. Dincolo de lac, spre cimitirul Dorogomilovskoi, descoperim un munte de cadavre înghețate. Sunt victimele raidului de bombardament. Un strigăt în rusă! Santinela ne somează.
— Vorbesc eu la el, spune Vasili. Dacă nu cumva i-e frică și țipă. Tu, Legionarule, fă ce trebuie.
O secundă mai târziu, santinela sugrumată cu firul de oțel este aruncată peste celelalte cadavre.
— Dacă ne-am uita puțin la dinții lor? propune Micuțul.
— Încearcă! mârâie Bătrânul. O să te trezești lângă ei!
— Rahat! Cât poți să complici lucrurile! M-am săturat de toată dădăceala asta. Mi se face lehamite!
Urmează studioul filmelor de propagandă. Un tablagiu bătrân care se crede general ne cere actele. Din fericire nu ne vede bine la lumina slabă. Vasili îi bagă spaima în oase amenințându-l cu Liubianka. Plutonierul rămâne în poziție de drepți până când ieșim din raza lui vizuală.
Atingem într-un târziu calea ferată și, cu pași mari, o întindem spre Mozaiskoe amestecându-ne printre oamenii unei alte unități. Ajungem în câmp deschis.
Vântul bate tot mai rece și mai tăios. Fiecare pas devine un efort supraomenesc. Munți de zăpadă se îngrămădesc în drumul nostru și ne agățăm unul de altul ca să nu ne rătăcim în infernul alb.
După câteva ore de odihnă într-un garaj părăsit, ajungem în spatele liniei frontului unde îi găsim pe cei din Brandenburg îngrijorați de soarta noastră. Șifonăm mutrele celor care se plâng că au așteptat prea mult, apoi restul plimbării o facem în liniște, fără să dăm peste prea mulți ruși, care oricum sunt preocupați să pregătească Marea Ofensivă. Nu sunt semne prea bune pentru noi!
— Foarte bine ei ocupați, remarcă Vasili. Așa nu avut timp căutat nemți.
O dată cu căderea nopții pătrundem în „țara nimănui" și puțin înaintea zorilor ajungem la tranșeele germane. Sergentul din Brandenburg sare primul în ele. Tranșeele sunt goale! Porta fuge spre comandament. Pustiu și el! Cele două cuiburi de mitralieră... nici urmă de mitraliere! Din bateria de mortiere a mai rămas doar pământul răscolit.
— Friț, friț, idi siuda!
Chemarea s-a auzit chiar în spatele meu și o mitralieră a început să latre undeva în dreapta.
Într-o clipă suntem cu toții la pământ. Armele noastre dau tot ce pot, rușii cad, grenadele șuieră.
— Fugiți! strigă Bâtrânul. Cât puteți de repede! Eu vă acopăr.
Încălecăm peste taluzul tranșeei părăsite și fugim spre sud, auzind în urma noastră focul armelor automate. Alunec pe un cadavru — este unul din Brandenburg — și mă rostogolesc într-o pâlnie de obuz plină deja cu morți. Brațe și picioare țepene de ger se ridică, degete acuzatoare se îndreaptă spre mine ca și cum ar spune: „Tu îndrăznești să mai trăiești!"
Porta sare peste o groapă. Calc pe urmele lui, dar alunec iar și cad. Peste tot sânge înghețat. Ce altceva să vezi la război?
Rușii care ne urmăresc ne tot invită: „Friț, Friț, idi siuda!" Galopăm spre sud în cea mai mare viteză. Unde sunt ai noștri? Îl văd pe Micuțul sărind, alergând, trântindu-se la pământ, sărind iar, în timp ce pistolul lui mitralieră trage încontinuu. Rușii cad secerați nu departe de el.
Mă opresc o clipă să arunc câteva grenade în urma mea. Doar așa poți cu adevărat să cureți o tranșee. Ca într-un film proiectat cu acceleratorul îi văd pe rușii sfâșiați de grenade. Un braț sfirtecat îmi zboară pe sub nas. Reîncep cursa către vest. Unde naiba sunt ai noștri? Au schimbat linia frontului.
La câțiva metri în fața mea tropăie sergentul din Brandenburg. Pe neașteptate, mă doboară o lovitură de pumn, pâmântul se deschide sub picioarele mele, iar corpul sergentului se înalță pe o coloană de foc. Cade moale în fața mea: mina pe care a călcat i-a smuls amândouă picioarele. Nu mai este nimic de făcut! Sângele curge gâlgâind.
Fug, fug fără să mă întorc. Strigătul lui mă urmărește. Dumnezeule, fie-ți milă de el și ia-l mai repede!
Uite, în fine, și liniile noastre. Încep să tragă!
— Opriți! Încetați camarazi! urlă disperat Bâtrânul. Suntem din Brandenburg!
Un locotenent, cu aer de fost membru în Hitlerjugend, își ridică nasul dintr-un colț al tranșeei și ne cere parola.
— Să te ia naiba! răcnește Porta aruncându-se la adăpost. Nici nu-ți vine să crezi că sunt atât de nebuni ca să tragă în noi! Nimic nu-i mai periculos ca niște cretini morți de frică și un ofițer care, habar n-are pe ce lume se află!
— Sunteți germani? se aude o voce din locul în care bănuim că este locotenentul.
— Vino să vezi, animalule! Ar fi bine să te convingi de asta înainte să te sugrum cu mâinile mele!
Explozia unei grenade de mână ne face să tresărim. Îl văd pe Vasili aruncat în aer, ca apoi să cadă inert pe pământ, înroșind zăpada.
— Nemți idioți! geme el. Ar fi trebuit să fiți cu toții uciși. Acum Vasili pleacă la marele Confucius. Trist că nu va ști cum se termină războiul și că. nu a apucat să mănânce pui umplut la vărul din Pekin.
Încearcă să se ridice pe jumătate și strânge mâna Bătrânului.
— Dasfidania, sergent.
E mort.
Cuprinși de o furie turbată, cu mitralierele scuipând foc, atacăm tranșeea acolo unde bănuim că se află locotenentul și oamenii săi și-i dezarmăm într-o secundă. Micuțul locotenent, verde de frică, e lipit de peretele tranșeei, iar Legionarul turbat, îi sfâșie uniforma cu baioneta.
— Nu-l omorî, spune Bâtrânul. Nu-i decât un copil.
— Nemernicul ăsta l-a omorât pe Vasili!
Înainte ca Bâtrânul să apuce să mai facă un gest, tânărul hitlerist este aruncat în șuturi pe fundul tranșeei. Un sergent sare pe Porta, dar se alege cu beregata tăiată. Suntem furioși ca niște fiare.
— Culcat cu mâinile la ceafă, sau trag! ordonă Bâtrânul.
Într-o clipă, toată compania se culcă la pământ.
— Și cu ăștia ar trebui să câștigăm războiul! geme Bătrânul descurajat. Unde-s vremurile în care soldatul german era admirat de toată lumea?
Sosește colonelul Hinka însoțit de alți ofițeri. Ne strânge mâinile, îi dă o palmă amicală lui Porta și ascultă în liniște raportul nostru. Ne oferă apoi rachiu și țigări.
— Ați băgat spaima în compania de gardă! Cu o privire aspră se întoarce spre locotenentul care stă la distanță,încurcat: Și dumneavoastră? De ce nu v-ați supus ordinelor? Știați că aștept întoarcerea celor plecați în misiune de comando la Moscova?
— Purtau uniforme rusești și nu știau parola, raportează locotenentul crispat.
— Ar fi trebuit poate să vină în uniformă de paradă și cu bilete de voie, se înfurie Hinka.
— Credeam că...
— O să aflați imediat ce credeați! îi întoarse Hinka spatele.
Tânărul ofițer vru să mai spună ceva.
— Gura! răcnește Porta, scuipând la picioarele locotenentului. Doar un cuvânt dacă mai scoți și te strivesc!
Vasili fu îngropat pe o colină de pe care se vede Moscova. Un soldat cântă un marș funebru. I-am lăsat pistolul-mitralieră și pumnalul, căci numai femeile merg fără arme la Confucius.
Seara ajungem din nou la 2 Blindate, iar porcului de Wolf nu-i vine să-și creadă ochilor că Porta mai trăiește.
E atât de stupefiat încât ne invită pe loc la o friptură de porc mistreț. Ne-am îndopat cât ne-au ținut curelele, dar a doua zi tot plutonul era cu brăcinarii în vine. Porcul lui Wolf fusese stricat. La urma-urmei, probabil că de asta ne și invitase!




Trădătorii trebuie să fie exterminați, la fel și urmașii lor. Nimic, absolut nimic nu trebuie să mai rămână din lepădăturile astea.
Adolf Hitler, Obergruppenführerului Heydrich,
7 februarie 1942

Către ora trei, în dimineața zilei de 11 ianuarie 1942, doi bărbați în mantale de piele, cu căști negre de oțel pe cap sunau fără milă la o ușă de pe Admiral-von-Tirpitz Ufer, chiar în fața podului Potsdam.
Cum nimeni nu deschidea, începură să lovească ușa din lemn prețios. Se deschise o altă ușă la un etaj mai sus, și un bărbat în halat se aplecă peste balustradă.
— Ce doriți, domnilor? Sunt consilierul de stat doctor Esmer și vă asigur că mâine voi depune o plângere pentru tot scandalul ăsta.
— Dispari sau te luăm pe sus, îl amenință unul dintre vizitatorii nocturni.
Consilierul observă atunci literele SS aflate pe gulerul necunoscuților și se grăbi să se întoarcă în pat. A doua zi pleca împreună cu soția la o cură la Badgastein.
Un servitor deschise, într-un târziu, și ușa de la apartamentul generalului.
— Vrem să-l vedem pe generalul Stall! lătră unul dintre ofițerii SS, împingându-l cu brutalitate pe servitor.
— Domnilor...
— Gura! răspunse Hauptsturmführerul Ernst.
Omul căzu pe un scaun și privi cu gura căscată cum cei doi ofițeri intră în biroul generalului ca la ei acasă. În cei peste douăzeci de ani de când era în serviciul acestui ofițer, nimeni, sub nici un motiv, nu îndrăznise să se poarte astfel. Generalul era un bărbat distins, care ținea la etichetă.
— Sunteți generalul de divizie Stall? întrebă Sturmbahnführerul Lochner cu o voce dură.
— Da, spuse generalul stupefiat, aflat încă, la acea oră înaintată, în fața mesei de lucru.
— Führerul v-a condamnat la moarte pentru neîndeplinirea ordinelor și sabotaj. Ați dat, fără permisiune, ordin de retragere trupelor pe care le comandați.
— Sunteți nebuni...
Generalul nu mai apucă să-și termine fraza. Patru împușcături i-o curmară. Răsună imediat un strigăt prelung. Doamna de Stall apăru alergând și se aruncă peste trupul soțului ucis.
— Porcul ăsta încă mai trăiește, remarcă unul dintre bărbați, și smulse femeia de lângă corpul muribundului.
Apucă apoi de păr capul generalului, îi lipi de ceafă țeava armei și trase încă două focuri. Creierul nefericitului se împrăștie prin cameră.
— S-a rezolvat, constată Hauptsturmfiihrerul. Heil Hitler!
Ridică brațul și ieși calm din apartament. În stradă îi aștepta un Mercedes negru condus de un soldat.
— La următorul. Unde-i? întrebă unul dintre ofițeri.
— La Dahlen, bombăni celălalt.
În cea mai mare viteză, vehiculul negru dispăru peste Landvehrkanal.


FUGA GENERALILOR

Un vuiet teribil dinspre frontul rus ne întrerupe somnul agitat.
— Mii de draci! spune Legionarul. Ce naiba mai e și asta?
— Primul foc tras de sute de baterii, îi răspunde Bătrânul vizibil îngrijorat. Cine zice ca Ivan e pe drojdie? Să sperăm că nu-i vorba de Marea Ofensivă. Deși cam așa arată.
— Și toate oalele se vor sparge în capul nostru, continuă Barcelona pesimist.
Vuietul metalic, îndepărtat, devine asurzitor. Sute de mii de proiectile se apropie într-un crescendo înspăimântător.
Ne sculăm în cea mai mare grabă, dar o facem doar pentru a ne trânti imediat la adăpost, blestemându-i pe artileriștii noștri care tac precum morții în păpușoi.
Un tunet de nedescris și grenadele își ating ținta, răscolind pământul într-un infern de flăcări. O lume își schimbă înfățișarea. Pietrele, gheața, schijele de oțel tăioase ca briciul zboară la sute de metri de locul impactului, fărâmițând totul în cale într-un urlet fără sfârșit. Văzduhul și pământul, râul și orașul par o uriașă nicovală lovită fără încetare de ciocanele giganților. Totul explodează. Trunchiuri întregi de copaci plutesc pe jerbele de flăcări izvorâte parcă din gaura unui vulcan. Gaze toxice învăluie peisajul mutilat — amestec îngrozitor de noroi, zăpadă, sânge și hălci de carne. Suntem în miezul unui cuptor drăcesc.
Bunkerele sar și se cutremură ca o luntre pe marea dezlănțuită. Unii dintre camarazii noștri înnebunesc. Un dos de labă e singurul medicament la îndemână. Pădurea arde. Pe fluviu, gheața sfârâmată lasă loc unor torente ucigașe, iar acest abis întunecat va fi mormântul a mii de soldați ruși sau germani.
Încerc să mă lipesc de pământ ca o frunză uscată. Schijele pătrund prin parapetul tranșeei și sfâșie sacii cu nisip. Să dea Domnul ca măcar grinzile adăpostului să țină!
O grenadă mare pulverizează totul. Simt cum un urlet inconștient îmi sfâșie măruntaiele și, în scurt timp, nervii mei vor ceda.
Bătrânul s-a agățat de telefon și zbiară în microfon.
— Ce naiba vrei? spune Porta. Dacă faci rost de un taxi, plătim juma-juma, dar cred c-o să aștepți mult și bine într-o noapte ca asta.
— Trebuie să vorbesc cu comandantul de companie! Vreau să aflu noile ordine în cazul unui atac la scară mare.
Înspăimântătorul bombardament pare să se liniștească, dar asta anunță un rău și mai mare.
— Foc de baraj! urlă câțiva.
Ne repezim la arme.
— Cum de-or fi reușit acești înapoiați să adune atâta material pentru așa o ofensivă? întreabă Heide stupefiat. Führerul spunea că sunt striviți și că sfârșitul războiului va fi doar o plimbare!
— Ei bine, n-ai decât să pleci în pas de defilare, imbecilule! Tare aș vrea să-l văd pe ăla care-o să vină pe urmele tale.
Ne umplem în cea mai mare viteză încărcătoarele și buzunarele cu muniție, iar grenadele ni le îndesăm în carâmbul cizmelor. Vor veni... Cum să nu dai ortul popii într-o astfel de apocalipsă? Un urlet coboară din cer. Drumul a dispărut. Căutăm chipurile cunoscute... nici urmă de ele. Ce naiba sunt miile de lucruri care sfâșie văzduhul și vin să ne omoare? Pornim la atac cu baionetele la arme, tăiem orbește cu lopețile de infanterie, iar când supraviețuim, o facem doar ca să stăm la coadă așteptând o farfurie cu lături sau un pansament salvator. Visele noastre se îndreaptă spre patul alb al unui spital, în care singurul dușman este un infirmier pus pe glume proaste.
Cu trei aspirine și o compresă, un rănit ușor e apt de luptă. Ai săi au fost deja uciși. Ajunge într-o companie necunoscută, devine agent de legătură, fuge cu tot felul de ordine prin ploaia de grenade, prin focul de baraj, peste terenul minat, până când, la rândul lui, e rănit grav sau ucis.
Îl trimit din unitate în unitate și primește cu greu scrisorile de acasă. Asta îi face chiar bine, pentru că orice scrisoare trezește în el nostalgia căminului pierdut, amintire ce cântărește greu în echilibrul său nervos. Un tânăr de douăzeci de ani e complet la pâmânt. „Salvează-te, își spune el. patria căreia nu-i datorezi nimic îți cere acum să-i dai viața." Și atunci își aruncă ranița pe umăr, o ia încetișor spre casă, dar cade în mâinile
diavolilor de la poliție. Soldații pedepsiți din alte regimente sapă nesfârșite gropi comune, iar execuțiile se țin lanț ca să le fie și altora învățătură de minte.
— Vrei să dezertezi? îl întreb pe un camarad, văzându-l cum își aruncă pușcociul într-un colț.
— Drept cine mă iei? minte acesta.
Trebuie să facem ceva.
— De ce să renunțăm la adăpostul nostru călduros? întreabă Micuțul. Am fi putut petrece toată iarna aici, adaugă el, privind dezamăgit în jur.
O lovitură îngrozitoare cutremură acoperișul, apoi totul se surpă, adăpostul se umple cu fum înecăcios, și lampa Hindenburg se stinge.
— Trebuie să dau peste un șef, spune Bătrânul, punând mâna pe armă. Asta-i cea mai mare ofensivă care s-a văzut vreodată.
— Hamd' Allah, răspunde Legionarul. O să te adunăm cu fărașul!
— O ofensivă de mari proporții, continuă Bătrânul. O să ne ia naiba.
— Și totul din cauza evreilor! strigă Heide. Ei au început prin a-l răstigni pe Isus.
Nimeni nu-i răspunde. Într-un colț, soldatul Jacobo își povestește aventurile conjugale.
— Femeia ta este un pur-sânge? întreabă Porta.
— Nu chiar, dar pe aproape. Trebuie să dai și altora dacă ai așa o marfă — și scoate o fotografie din livretul militar. Uite-o, e ca o fregată când se repede la fericitul candidat pe care tocmai l-a zărit la orizont. Pun pariu pe ce vreți că și în clipa asta are un client în pat.
— Și ești de acord cu așa ceva? întreabă Heide agasat. Eu aș fi dat-o în urmărire prin jandarmeria de campanie. Führerul a spus că soțiile infidele trebuie trimise la bordel. Ele nu sunt demne de societatea național-socialistâ. Germania va trebui curățată într-o bună zi de târfe.
— Na-ți-o frântâ! Ar fi al naibii de plicticos! glumește Porta.
Bătrânul învârte disperat manivela telefonului de campanie și țipă în microfon.
— La urma-urmei, ce vrei să afli? se întreabă Porta. Rezultatul îl știm de pe acum, ne retragem. Călătoria de întoarcere a început și aș fi cel mai mare mincinos dacă ți-aș spune că asta mă deranjează.
— Vreau să vorbesc cu regimentul, Dumnezeule! Am nevoie de ordine!
— Poți să ți le dai și singur.
— Idiotule! Linia este tăiată. Grupa a doua, am nevoie de voluntari să restabilească legătura telefonică. Trebuie să comunicăm cu eșalonul superior.
— Ah, la naiba, nu acum! Te-ai sonat. Dacă o reparăm într-un loc, o să se rupă imediat în altul, iar noi o să sărim în aer o dată cu el.
— Mai bine o întindem de aici, propune Porta, aruncându-și pe umăr o bandă de mitralieră.
— Doi oameni pentru refacerea legăturii! tună Bătrânul. Luați legătura cu regimentul!
Sunt desemnați doi oameni din grupa a doua. Un subofițer de transmisiuni și un soldat-telegrafist își pun căștile de oțel fără să protesteze. Își pun și măștile, căci aerul este atât de otrăvit de parcă am fi fost atacați cu gaze.
Cei doi se apleacă și pătrund în infern. Subofițerul urmărește firul. Prima tăietură. Refac legăturile și verifică linia cu aparatul lor portativ. Nimic. În cea mai mare viteză, strecurându-se printre explozii, repetă operația de șapte ori. Într-un sfârșit, Bătrânul poate stabili legătura. Îl ascultăm cu urechile ciulite.
— Da, înțeleg! strigă el în receptor. Păstrăm poziția cu orice preț. Iertați-mă, domnule colonel, credeam că sunt în legătură cu comandantul meu. Aici plutonul 2, compania a 5-a, sergent Beier. Bunkerul este distrus. Cincisprezece oameni, da, domnule maior... Răspund cu capul. Ce am în față? Nu știu... Pare a fi un corp de armată... Nu, nu sunt impertinent... Am riscat viața a doi oameni ca să iau legătura cu dumneavoastră... Bandiți! mai murmură înainte de a închide.
Îl privim înspăimântați. El va hotărâ: ne supunem ordinelor sau, mai bine, ne retragem în cea mai mare viteză. Începe să studieze harta frecându-și nasul cât un cartof.
— Pregătirea de luptă!
— Ah, nu! geme Porta. Trebuie să facem pe eroii acum?
— N-ați auzit? Trebuie să ținem poziția cu orice preț. Suntem gunoaiele armatei germane. Acum am primit ordinele, Ivan o să aibă grijă de noi.
— Frumosul nostru bunker, se plânge Micuțul. Niciodată n-o să mai dăm peste așa ceva.
— La următorul, dacă o să ai vreme, fă rost și de piscină.
Dinspre răsărit vuiesc motoare, scrâșnesc șenile. Armele, repede! Grenade de mână, mine, benzi de mitralieră, lopeți de infanterie, baionete, explozivi, mine magnetice.
Și așteptăm... cu nervii în pioneze.
O rachetă strălucitoare își proiectează lumina albă peste terenul sfârtecat și miile de cadavre par să se ridice în picioare. Racheta se stinge încet, dar o alta îi ia locul. Frontul se mișcă.
Un depozit de muniție sare în aer și luminează pădurea din apropiere cu o lucire roșiatică.
Iată-i! Sosesc în rânduri strânse. O mare de oameni. Infanteriști în lungi mantale albe, de camuflaj. Picioare, mii de picioare încălțate cu bocanci frământă zăpada. Oriunde te-ai uita, vezi picioare alergând. Rânduri nesfârșite.
— Ura Stalin, ura Stalin!
Trag simultan toate armele automate. Primele rânduri sunt secerate, dar altele se apropie cu baioneta la armă. Se spune că însuși mareșalul Jukov se află pe front și nu se va întoarce la Kremlin decât după ce va avea certitudinea că armata germană este înfrântă.
Al doilea val de infanteriști se împiedică de cei căzuți și pornește din nou la atac. Iată însă că apar dintre nori alți ucigași, ai noștri, și un covor de bombe cade pe capul atacatorilor. La sol, atacul slăbește, zăpada se acoperă de sânge, rușii fug, dar sunt mânați înapoi de NKVD-iști. Cu greu pornesc din nou la atac.
— Ura Stalin, ura Stalin!
Ochind la înălțimea pieptului, primim un nou atac, iar valul uman pare să se stingă sub focul ucigaș; atacatorii își pierd aplombul.
— Înainte, lașilor! urlă un comisar, trăgând asupra propriilor oameni.
Dar panica le destramă rândurile. Comisarii sunt masacrați, inamicii noștri nu mai sunt niște soldați, ci vite care fug de cuțitul măcelarului, iar măcelarii din fața și din spatele lor nu au pic de milă.
Pe neașteptate, cu un zgomot sfâșietor; un val de grenade se abate peste pozițiile noastre. Lângă mine, un tânăr; mă privește înspăimântat, cu buzele albe. Chiar dacă nu-i de mult timp printre noi, a văzut deja o mulțime de orori.
Chiar deasupra noastră, totul urlă, șuieră, explodează. Pământul pare răscolit de-un uriaș fier de plug.
— Maică Precistă! se roagă tânărul căzut în genunchi, cu mâinile împreunate.
Îl pândesc... În cel mai scurt timp, nervii lui vor ceda și se va năpusti chiar în bătaia tunurilor. Îmi pregătesc patul armei ca să-l opresc la timp; dacă-l lovesc prea tare, risc să-i sparg capul. Nu se întâmplă același lucru dacă îl ucide dușmanul? Regulamentul îmi ordonă să-l împiedic să se salveze în acest mod.
Un urlet ascuțit, și o coloană uriașă de foc se înalță în spatele nostru. Scap arma din mâini și am impresia că sunt făcut fărâme. Tânărul e pe jumătate aruncat peste mine.
Trag acum cu artileria grea. Viziune de infern! Cadavrele au fost transformate într-o pastă de țărână și sânge. Ce frică-mi e! Trebuie să-mi domin frica. Trebuie să strâng în brațe mitraliera cu baioneta triunghiulară.
— Dumnezeule, sunt rănit! strigă tânărul infanterist, ghemuindu-se pe fundul tranșeei ca un animal hăituit.
Mă apropii de el, dar îmi scapă și începe să alerge prin „țara nimănui".
— Maică Precistă, am orbit! Cade în genunchi.
Bocetul lui îmi sfâșie urechile, dar auzind șuieratul unui obuz mă trântesc la pământ. Tot felul de resturi îmi cad în cap. Mă pipăi... M-a atins? În prima clipă nici nu-ți dai bine seama. Ridic prudent capul și trag cu coada ochiului pe deasupra parapetului. Pe locul pe care se afla infanteristul se cască o groapă de obuz. Eu n-am nimic, dar totul în jur e un dezastru. Ascult... Artileria nu face doar un zgomot de nedescris, ci îți oferă și o mulțime de informații pe care o cătană bătrână, trecută prin ciur și prin dârmon, știe să le interpreteze. Tirul artileriei îți spune dacă atacul este iminent și inamicul a pornit deja la drum. Cu inima gata să-mi sară din piept, scrutez pe deasupra parapetului. Parcă mișcă ceva acolo în față... Rușii? Nu. E doar un brăduț amărât care a fost culcat la pământ de suflul exploziilor. Fără îndoială, singurul supraviețuitor. Giganții pădurii sunt de mult și definitiv la pământ. O idee tembelă îmi trece prin cap; dacă acest brăduț a supraviețuit, o s-o scot și eu la capăt.
— Ai grijă, îi spun când aud următorul obuz.
Sunt plin de zăpadă, dar nu rezist să-mi privesc mascota: e tot acolo, se pleacă și se înalță iar. Pată verde pe fondul alb.
Aplecat, cu o cască de oțel terfelită pe creștet și cu pipa între dinți, Bătrânul trece din om în om. Pentru mine are o bucată de cârnat.
— Merge?
— E îngrozitor!
Scoate pipa și privește craterul în care a dispărut tânărul infanterist.
— Ei bine, e cam dezordine pe aici! Nimic grav?
— Nimic special. Un infanterist orbit a fost pulverizat. Poate că-i mai bine pentru el:
— Unul de-ai noștri?
— Nu cred, nu-l cunoaștem,
— Atunci nu-i nici o pagubă, cad cu zecile. Noroc, băieți!
Bâtrânul se îndreaptă către alt camarad. Bătrânul trăiește! Atunci nimic nu ni se poate întâmpla.
Plutonul Bătrânului are parte de ce-i mai greu. Mereu avem norocul ăsta. Când lucrurile se vor mai liniști, o să caut plăcuța de identitate a tânărului infanterist. Pentru ai lui.
Acum nu mai trag decât artileria ușoară și aruncătoarele de grenade. Este foarte periculos, desigur, dar mai puțin amenințător decât tirul obuzierelor. Dacă stăm bine să ne gândim, le poți chiar evita. Oameni ca Porta calculează exact unde va cădea proiectilul după zgomot. Cei mai puțin experimentați nici nu pot deosebi zgomotul tragerii de lovitura în sine. Între cele două am numărat douăzeci de secunde, mai mult decât suficient ca să te ascunzi undeva. Două grenade cad foarte rar în același loc; a doua oară poate să cadă pe povârnișul craterului, dar niciodată în centru, iar eu mă adăpostesc chiar pe fundul gropii.
Cu un zgomot infernal, mortierele trag pe deasupra mea. Sunt oribile aceste moniere de 80 mm. Aruncă schije în toate părțile și nu te simți deloc în siguranță. În pământul afânat de pe fundul craterului lucește ceva — plăcuța mortului.
„Stamkompagnie. Infanterie Ersatzbataillon 89. Fenner Ewald, născut 9.08.24".
Acum familia va afla ca a căzut pentru Führer și patrie într-un război glorios. Eu nu le voi spune niciodată adevărul. Fiul căzut ca un erou va fi singura lor consolare. Aceeași pentru toți germanii. Toate familiile se mândresc cu câte un erou.
Mă târăsc spre mitraliera de companie. Focul artileriei a reînceput, schijele șuieră în jurul meu. Brăduțul a rămas în picioare.
Dintr-o dată, liniște. O liniște înspăimântătoare. Apoi se înalță strigătul, un strigăt lung, plângăreț, sălbatic:
— Ui, ui, ui, câini germani! Rușii vin să vă caute!
Pârâie o mitralieră, altele i se alătură, gloanțele șuieră pe deasupra „țării nimănui". Apoi strigătul se aude din nou, lung, funebru, plin de reproșuri... Cum de pot striga niște oameni așa îneât să te pătrundă până-n măduva oaselor?
— Nemților, venim după voi! Niciodată nu veți mai pleca vii de pe pământul Rusiei! O să vă tăiem urechile și boașele. Ai grijă, Friț, venim după tine!
O flacără orbitoare și sunt proiectat în aer. Cad peste un morman de oase, zăpadă și sânge. Revenindu-mi treptat în simțiri, îmi dau seama că suflul exploziei m-a aruncat spre liniile inamicului. Îi aud vorbind... Din când în când, aruncătoarele de grenade luminează terenul. Nu departe de locul în care zac trebuie să se afle o baterie de aruncătoare de infanterie, căci zgomotul mă asurzește.
Orele trec încet, chiar și în scurta zi de iarnă. E atât de frig încât și cadavrele parcă se chircesc în jurul meu. Frigul Rusiei devorează totul. Căderea nopții diminuează frigul — acest frig ucigător.
Cu infinite precauții, mă târăsc spre ai mei. Panica mă blochează. Oare țin bine direcția? În fața noastră sunt siberienii, și gândul că aș putea cădea în brațele lor mă face să mă cutremur.
Cu nervii încordați, continuu să mă târăsc, când o rachetă explodează chiar deasupra capului meu; mă ascund în câte o groapă de obuz dacă tirul devine mult prea violent. La lumina trasoarelor descopăr un adpost. Peste tot garduri de sârmă ghimpată, și un leș care atârnă pare să-mi facă semn cu mâna lui însângerată.
Cuvinte în germană! Mă târăsc de ore în șir prin acest peisaj lunar și plârtg pe patul armei... Din liniile noastre se trage un foc de baraj bine alimentat, dar, din nefericire, uneori tirul este prea scurt... Umbre alunecă de colo-colo. Îi aud pe Porta și pe Legionarul care mă caută.
— Ești rănit, moșule? Cât te-am mai căutat! spune Legionarul cu răsuflarea tăiată.
Porta îmi întinde o ploscă plină.
— Unde naiba te-ai ascuns? Bătrânul te considera pierdut. Ni s-a promis un chef pe cinste dacă te găsim viu.
La lumina exploziilor vedem ceva care se mișcă într-o spărtură a gardului de sârmă. Suntem deja cu armele pregătite, când Micuțul se rostogolește lângă noi trăgând după el o targă.
— Neam de proști! mârâie el. Eu mă târăsc peste tot riscându-mi singura mea viață de dragul vostru, iar voi o duceți ca-n rai!
Câteva ore mai târziu stăm pe cutii goale de margarina în jurul bucătăriei de campanie și ne aruncăm priviri fericite. Ce ne-am putea dori mai mult? Zarurile, o marmită cu fasole bășinoasă, un foc care să ne încălzească bucile, și mai ales ploaia de grenade la cât de mare distanță.
Micuțul îmi întinde o țigară de foi. El fumează câte două odată, după ce a furat, alaltăieri, o întreagă cutie când a ajutat la mutarea generalului de divizie.
Dar pe mine tânărul infanterist mă urmărește și mă simt vinovat de moartea lui pentru că l-am lăsat să fugă. Chiar mâine va trebui să mă spovedesc Bătrânului care mă va asculta liniștit, trăgând din pipă. Bătrânul este singurul în stare să-ți redea echilibrul interior.
Mă duce printre trăgătorii de elită, ucigașii cu steluță de sergent, și câteva clipe privim asasinatele lor necugetate.
— A ucide, spune Bătrânul, sfârșește prin a deveni ceva firesc. De câte ori cade unul dintr-ai lor, rămâne unul mai puțin care va trage în noi. Se spune chiar că în război se păstrează cel mai bun raport între vii și morți.
Toată noaptea, în timp ce ne îndopăm cu varză acră, auzim un zgomot neîntrerupt de motoare, iar pământul se cutremură.
— Ivan încălzește motoarele tancurilor, spune Porta scurt.
— În câteva ore se pun pe treabă, aprobă Bătrânul, cu un aer gânditor, și ordonă să pregătim minele magnetice.
Timpul trece... Un scurt tir de artilerie distruge în spatele nostru bateria antitanc.
Sosesc! Se apropie în cea mai mare viteză într-un nor de zăpadă ridicat de șenilele lor late. Artileria pisează fără oprire șubredele linii germane.
— Stați liniștiți, ordonă Bătrinul. Adăpostiți-vă și lăsați-i să treacă. Îi atacați pe la spate cu minele magnetice.
În câteva clipe, linia frontului este străpunsă în adâncime. De cealaltă parte a fluviului, o baterie flak mugește și optsprezece T34 sar în aer. Infanteriștii lor sunt învăluiți într-o perdea de foc. Tancurile se retrag printr-un loc in care liniile germane sunt mai slabe.
Din păcate, trupele de șoc sovietice au spart frontul în mai multe locuri și se răspândesc peste câmp. T34, însoțite de schiori, înaintează spre vest și masacrează pozițiile de rezervă.
La Salamovo, un stat-major de divizie își face bagajele în cea mai mare grabă. O coloană de camioane grele îi așteaptă cu motoarele pornite. Comandantul diviziei, în manta de blană, dă ordin șefului de stat-major să preia comanda. „Pozițiile vor fi menținute până la ultimul om".
— Sunt ultimele zbateri ale inamicului, explică el ofițerului proaspăt ieșit, de la Academia de Război.
— Da, domnule general, înțeleg, e vorba de o retragere strategică pentru a-l atrage pe inamic într-o cursă și a-l distruge definitiv. E remarcabil, continuă tânărul ofițer, plin de entuziasm.
— Exact. Mă bazez pe dumneata că vei face tot ceea ce va fi necesar în absența mea. Fii dur, altfel disciplina slăbește. Ne-au fost trimise în ultima vreme unități cu o componență foarte proastă. Dacă vă descurcați, veți deveni locotenent-colonel în cel mai scurt timp.
Își strâng mâinile solemn, și ofițerul se hotărăște în sinea lui să-se arate în linia întâi imediat după plecarea generalului. Asta va face o bună impresie trupei.
Generalul se învelește în șubă și dispare in Mercedes, bucuros să lase în urmă martorul jenant al fugii sale dintr-o zonă atât de periculoasă. Câțiva kilometri mai încolo, la liziera unei păduri, generalul se oprește, își scoate binoclul și privește plin de interes tancurile T34 care atacă poziția ținută de maior cu relativ succes și surâde satisfăcut. E a treia divizie pe care o masacrează ca un erou. De data asta va primi în mod sigur Crucea de Cavaler ce va face o pereche bună cu crucea „Pentru merit", câștigată ca șef de stat-major al unei divizii de infanterie în 1917, în Flandra.
Jandarmii deschid drumul. Căpitanul de jandarmi, un dur printre duri, va reuși să facă loc comandantului său de divizie. Ordonanța, un căpitan cu o voce pițigăiată, se întoarce cu un aer servil de pe scaunul de lângă șofer.
— Domnule general, oare nu ne-am grăbit cu plecarea? Iertați-mă, dar divizia ar fi putut stabili o linie de apărare foarte bună aici la intersecție.
Generalul nu-i răspunde nimic, dar va ține minte că tânărul homosexual trebuie mutat la tancuri cu prima ocazie. Ordonanțele care gândesc sunt extrem de periculoase. Ar trebui să se supună ordinelor și să tacă. Își aprinde o țigară, însă fumul îi ramâne în gât. În față e un sat incendiat? Se opresc. Ordonanța îi întinde binoclul. Tăcut și încremenit, generalul vede câteva T34 în apropierea satului, putând chiar să citească lozincile vopsite pe turele: „Omorâți-i pe invadatori! Distrugeți ciuma fascistă!" Binoclul îi cade din mâini.
— Dați-mi automatul dumneavoastră, căpitane. Fără îndoială sunt tancuri germane. Luați mașina și vedeți ce se întâmplă. Soldat Stolz, rămâi cu mine. Căpitane, vei conduce chiar dumneata. Grăbește-te să te întorci cât mai repede.
Soldatul Stolz, un bătrân caporal activ, coboară surâzând din Mercedes. Știe foarte bine că tancurile sunt rusești, dar își ține gura. Dacă domnii vor să se ucidă între ei, asta nu-i treaba lui. In liniște, își strânge grenadele de mână.
— Ce vrei să faci cu astea? îl întreabă căpitanul cu vocea lui pițigăiată.
— Să le arunc în curtea vecinului, răspunde caporalul, râzând în barbă.
— Ești cam de mult timp la statul-major, o să am eu grijă de asta.
„Ceea ce-ți doresc și ție", gândește caporalul cu mitraliera sub braț.
Înainte de a ajunge șoferul Mercedesului, fusese trăgător de elită. Cu arma pregătită, îl privește gânditor pe general.
„Tu, specie de laș, vei sfârși în fața Curții Marțiale, își spune el, dar nimeni nu te poate atinge până atunci, căci întreaga societate s-ar cutremura. Doar ești un general. Când tu dezertezi, asta se cheamă retragere strategică". Scuipă scârbit.
Mercedesul nu face mai mult de un kilometru și e distrus de un T34, dar ordonanța moare fericită, ca un adevărat erou german. Generalul se urcă în mașina unui. alt ofițer. Caporalul, ascuns în șanț, privește unitățile ce defilează prin fața lui și așteaptă răbdător mașinile intendenței. Cu ele poți să străbați de la un cap la altul toată Europa! Se întinde într-un camion de măcelărie și știe că nimic nu-l va mai deranja, cel mult o pană de motor. Un camion imobilizat în cursul retragerii este în pericol de moarte.
Douăzeci și două de zile mai târziu își întâlnește generalul și se înțeleg aproape fără cuvinte. După un lung raport fantezist, generalul își primește Crucea de Cavaler și caporalul o EK I. (Crucea de Fier, clasa întâi). Generalul devine general de divizie, caporalul primește o tresă în plus, și amândoi pleacă într-un Mercedes făcând planuri pentru următoarea retragere strategică. Cu un șef de stat-major, o nouă ordonanță și un alt castel în spatele frontului drept punct de comandă, zgomotul artileriei nu va deranja somnul generalului.
— Războiul nu-i o chestie chiar atât de îngrozitoare, trebuie doar să te descurci, îi explică caporalul unui prieten.
Evenimentele n-au peste tot același curs. În apropiere de Lokotnia, tancurile T34 surprind un întreg stat-major în derută. Înainte ca ei să-și dea seama ce se întâmplă, toată lumea e masacrată și tancurile își continuă înaintarea.
Departe, în spatele liniei frontului, răsună un strigăt îngrozit:
— Ivan a străpuns! Tancurile înaintează pe șosea!
Comandantul unei baterii izolate din 232 Artilerie trage cu eroism. Reușește să adune o bandă de fugari îi pune să-și sape adăposturi în jurul bateriei de 10,5 și lansează grenadă după grenadă spre liniile siberienilor. Trebuie însă să se retragă și el. Cu soldații înhămați la tunuri ca vitele de povară, tunurile sunt scoase de pe poziție cu prețul unor eforturi supraomenești și, la colțul pădurii, bateria este pusă pentru ultima dată în poziția de tragere.
— Foc!
Timp de o oră, bateria trage, apoi muniția se termină. Tunurile sunt răsturnate, formând un firav baraj antitanc, dar tancurile T34 nu sunt întârziate decât câteva minute. Dintr-o mână de soldați eroi nu rămân decât hălci de carne însângerată.
Infanteriștii ruși înaintează în urma blindatelor, șenilele cântă victorioase. În trecere strivesc grajdurile unei companii de cavalerie și caii fug pierzându-și intestinele pe drum. Ce pleașcă picată din cer pentru schiorii siberieni care se reped asupra cărnii proaspete și o hăpăie crudă, asemeni eschimoșilor. Rânjesc cu dinții însângerați: carnea crudă le împrospătează forțele.
La o sută cincizeci de kilometri în spatele liniei frontului, tancurile înaintează spre spitalul de rezervă 243, într-o regiune în care nimeni nu se teme de sosirea rușilor. Dar iată-i! Urmează un măcel privit cu răceală de comandanții de tanc din interiorul turelelor. Siberienii violează, ucid, beau spirtul medicinal, jefuiesc magaziile cu alimente și urinează pe tot ceea ce nu reușesc să devoreze.
În acea noapte oribilă de 5 decembrie 1941, am asistat la prăbușirea armatei germane în fața Moscovei. Orașul era un furnicar de soldați ruși. Tancuri T34 cu vopseaua încă proaspătă ieșeau din uzină într-un șir neîntrerupt. Artileriștii ruși, cu cronometrele în mână, așteptau ordinul pentru cel mai îngrozitor tir de baraj văzut vreodată pe parcursul celor două războaie. Mi și mii de tunuri. O concentrare de artilerie superioară oricărei ofensive din primul război mondial. Rușii tremurau încordați. Tunetul părea opera diavolului însuși; noaptea era luminată ca-n plină zi și fulgere porneau cu miile din țevile tunurilor. În zori au apărut și avioanele, în roiuri, zburând atât de jos încât se credea că vor dărâma coșurile orașului. Nimeni nu vorbea, nimeni nu striga, entuziast, toți priveau îngroziți.
În dimineața zilei de 5 decembrie, la ora zece și jumătate, un milion și jumătate de oameni au pornit la atac. Un milion și jumătate contra a șase sute de mii de germani! Trei ore mai târziu, un sfert dintre ei căzuseră pe câmpul de luptă, iar ceilalți înaintau în cea mai mare viteză.
Compania a 2-a Blindate a distrus în douăzeci de minute două sute douăzeci și trei de T34, dar pierderile depășeau nouă zecimi și toate tancurile noastre erau terminate.
Pe alte sectoare ale frontului, blindatele ruse înaintau aproape fără să întâmpine vreo rezistență și pătrundeau adânc în spatele liniilor noastre. Peste tot se auzea un strigăt:
— Tancurile, tancurile!
Toți erau cuprinși de nebunie: doctorii, preoții, intendenții, bucătarii, soldații de la aprovizionare, birocrații, toți cei care nu știuseră frontul decât ca un îndepărtat mormăit al artileriei. Se făceau bagaje, se umpleau rezervoarele camioanelor, se fugea spre vest.
Blindatele! Strigătul înspăimântat îi făcea să se cutremure pe cei care nu văzuseră și nici nu se gândeau c-o să vadă vreodată un T34. Dar și mai repede decât tancurile, un zvon se răspândea, semănând panica. Mulți dintre ofițerii care vorbeau savant despre un război pe care nu-l cunoșteau au făcut crize de nervi și trebuiau evacuați pentru ca, așa cum spuneau ei, să aducă întăriri. Un ofițer superior trebuia să se adreseze direct unui alt ofițer superior pentru a-i dovedi că întăririle sunt absolut necesare. Pentru misiunea asta, un simplu locotenent nu era suficient.
Alții, cabotini tragici, se sinucideau, dar asta doar când retragerea devenea imposibilă, lăsând pe birou scrisoarea obligatorie către Führer: „Führerul meu, mi-am făcut datoria. Heil Hitler!" Arareori scrisoarea ajungea la destinatar, cele mai multe serveau drept hârtie igienică soldaților ruși. „Frontul a cedat! Frontul a cedat!" Aceste cuvinte erau pe toate buzele. „Corpul 50 de armată a fost distrus", șoptea confidențial un colonel unui general de divizie care se pregătea în mare grabă s-o întindă spre apus.
Panica se propaga cu viteza unui incendiu în stepă. În cel mai scurt timp, practic nu mai existau rezerve germane la o sută de kilometri în spatele frontului Moscovei. Nu a fost timp nici măcar pentru evacuarea răniților, astfel puteau fi văzuți orbi ducând în cârcă soldați cu picioarele amputate. Nebunii ridicau brațul și strigau „Heil!" de fiecare dată când un general îi depășea în Mercedes fugind mai repede decât ei.
Nimeni nu se gândea la cei din primele linii care încă mai duceau o luptă disperată spre răsărit, chiar la porțile Moscovei. Toate liniile de aprovizionare erau tăiate; nefericiții erau obligați să trăiască și să lupte cu materialele abandonate de ruși. Plutoanele rezistau încă asemeni unor insule pe o mare dezlănțuită, învăluite din toate părțile de trupele inamice.
— Bunule Dumnezeu, nu mai este nimeni pe aici, urlă colonelul Moser la telefon.
— Domnule colonel, legătura este intactă, dar nu răspunde nimeni.
Micuțul nu se ocupă decât de dinții de aur, susținând că a fost furat, dar Porta știe bine că mai are doi săculeți ascunși în veston. Telegrafistul încearcă să obțină legătura cu batalionul.
— Au întins-o, spune Porta. Noapte bună, Amelie!
— Ofensezi onoarea ofițerului german, strigă Heide. Un comandant german nu fuge din fața acestor sclavi sovietici. Domnule colonel, vreau să-l reclam pe caporalul Porta.
— Mai taci, subofițer Heide! Mă calci pe nervi mai rău ca infanteria rusă. Mergi mai bine și controlează santinelele.
— La ordinele dumneavoastră, domnule colonel. Subofițerul Heide va inspecta santinelele.
— Vezi poate reușești să dai peste o grenadă, rânjește Porta. Va fi un bolnav contagios mai puțin! Trebuie să ne apărăm împotriva epidemiilor.
— Ce epidemie, cretinule?
— Ciuma cenușie.
— Destul! urlă colonelul Moser. Mi s-a făcut lehamite de tine și aș vrea să nu mai stai toată ziua în preajma lui Heide. Nu poți să faci nimic împotriva credincioșilor.
— Ce credincios? întreabă Micuțul aiurit. Îl știam un nazist nebun.
— Chiar așa, confirmă Porta. Încetează să te mai gândești, o să sfârșești prin a căpăta o durere de cap.
Două explozii de grenadă, și un agent de legătură se prăbușește în bunker.
— Raportez domnului colonel: comandantul de batalion a căzut împreună cu tot statul-major. Batalionul mai este alcătuit din o sută șaizeci de oameni. Ordin de la regiment: compania se repliază pe o poziție retrasă. La Nivgorod, domnul colonel va primi noi ordine.
Pocnește din călcâie și o întinde mai departe. Sare dintr-o pâlnie de obuz în alta, se strecoară printre proiectile. Nu l-am mai revăzut niciodată. Viața acestor oameni este scurtă.
— Retragerea! ordonă colonelul Moser. Luăm totul cu noi. Sergent Beier, pregătește explozibilul, nu trebuie să-i lăsăm nimic lui Ivan.
Porta plasează la poarta bunkerului o încărcătură explozivă. Vai de rusul care va deschide ușa. Micuțul îndeasă un cartuș de dinamită într-un ciot de lemn pe care îl aruncă lângă sobă. Foarte tentant să faci focul! Așezăm pe masă o halcă de carne stricată legată de un fir; dacă este mișcată din loc, tot bunkerul sare în aer. Punem grenade în brațele unui cadavru care incomodează trecerea, ca și în spatele portretului lui Hitler. Nici un sovietic n-ar suporta o astfel de imagine! Barcelona bate în cuie o cruce pe ușă și o leagă de o încărcătură explozivă.
— Bine gândit! Nici un comisar NKVD nu se va putea abține să nu ordone înlăturarea acestui gunoi și atunci, bum! Nici urmă de comisar. Se va duce zvonul prin satele Rusiei că Isus îi vânează pe acești demoni!
— Vino, Stege, să te învăț, spune Porta târându-și camaradul la toaletă. Dacă te așezi pe closet ca să-ți faci nevoile îți promit că o să fii șters la fund cu cea mai mare artă. O să rămâi fără hemoroizi înainte de a-ți da seama. Am legat capacul de un detonator Bowden. Dar lucrul cel mai amuzant este că și cei care așteaptă vor fi aruncați în aer, căci am ascuns restul încărcăturii sub podea. Vor avea nevoie de mult timp să uite că-i durea burta.
— La trap! strigă Bătrânul. Ivan sosește. Porta, pentru numele Domnului, lasă sacul cu merinde și ia mai bine câteva grenade de mână.
— N-am unde să le pun, iar mațele îmi chiorăie tot timpul.
— Dar o să te poți apăra!
— De ce să mă apăr dacă o să crăp de foame? îi răspunde Porta păstrând sacul cu merinde.
Cei din fruntea companiei traversaseră râul când s-au auzit „orgile lui Stalin".
— Mai repede, mai repde! urlă colonelul. O să plouă cu tot felul de chestii pe-aici.
Mulți dintre noi trecuseră când cad primele grenade. Apa întunecată izvorăște spre cer, bucăți mari de gheață sunt aruncate spre pădure. Un strigăt de groază! E Barcelona. Suflul unei explozii l-a aruncat într-o copcă și a dispărut în apa ucigătoare. Într-o clipă, Porta se târăște spre spărtura în care se zbate camaradul nostru, iar Micuțul și cu mine în urma lui. Încearcă să-l agațe pe Barcelona. În zadar! Cade la rândul lui în apa înghețată, atât de înghețată încât ți se pare un fier înroșit ce-ți smulge pielea.
— Dobitocilor! strigă Micuțul. Avem nevoie de un odgon!
— Și de ce naiba vrei să-l agăț?
— De sculă, dacă n-ai altceva la îndemână! Cu a mea pot să trag un T34.
Sar înapoi de pe podul de gheață care începe să se surpe și, spre norocul meu, nu cad în apă. Bătrânul mă trage pe uscat, în timp ce Micuțul culcat pe burtă reușește să-l tragă pe Porta prinzându-l în menghina pumnului său de fier, și amândoi îl trag pe Barcelona de picioare ca pe un sac de cartofi.
În cea mai mare grabă aprindem un foculeț și-l obligăm pe Barcelona să se rostogolească în pielela goală prin zăpadă pentru a-și pune sângele în mișcare. Nu te apuci să faci baie la minus 52° fără să respecți tot programul de supraviețuire. Barcelona plânge, înjură, hohotește, dar suntem de neînduplecat, astfel că după o bună bucată de timp e realmente salvat.
Porta se descurcă de unul singur, ca de obiei. S-a îmbrăcat cu uniforma unui maior ucis și cere să fie salutat regulamentar de câte ori se apropie de noi. Într-un tfrziu, asta îl enervează pe Micuțul care-l convinge că se salută prea mult în unitățile de blindate.
Întâlnim o râpă adâncă. Nici urmă de punte, doar câteva crăci și trebuie s-o trecem agățându-ne de ele. Soldatul Kuno este ultimul care își ia elan și se balansează... craca se rupe și ultima imagine pe care ne-o lasă este aceea a unui corp ce cade în abis.
— Și totuși! bombăne Barcelona. Ar fi putut să ne prevină c-o întind ca să-și salveze pielea. Cine s-a gândit la noi?
— Soldatul german învață să atace și cu asta basta, îi răspunde colonelul Moser. Cuvântul retragere nu există în Academia de Război.
— Da, e considerat imoral, suspină Bătrânul dezgustat.
— Bineînțeles, spune Porta disprețuitor. Asta ar putea slăbi entuziasmul luptei, dar se ajunge într-un moment în care eroii sunt atât de obosiți încât poți să te piși pe ei.
— Vorbiți ca niște rafturi de bibliotecă, mârâie Micuțul. M-am săturat. Hai mai bine să vorbim despre femei.
— Dacă vrei. Cum a fost rusoaica infirmieră pe care ai violat-o ieri? îl întreabă Porta, scărpinându-se sub braț, locul favorit al puricilor săi.
— Uscată ca un jambon uitat o sută de ani în afumătoare. De altfel habar n-au de câte se pot face în doi, eu am luat lecții de mic.
— Cum asta?
— Împreună cu un prieten, aveam un hogeac secret pe Hein Hoyer Strasse, la numărul l-9. Casa aparținea de drept blănarului evreu Leon, dar își luase picioarele la spinare de cum a apărut Adolf. La început nu înțelegeam mare lucru și aveam doar clienți de o noapte, dar cu timpul am căpătat experiență. Erau chiar și tipi care vroiau s-o facă pe credit. Într-o bună zi ne-am trezit cu un bolivian sosit direct din junglă și care credea că totul este pe gratis. L-am dat afară cu șuturi în cur. „Cerdo! Cerdo!" striga de răsuna strada, și lucrul acesta semăna cu o lozincă politică. Când am înțeles ce vroia să spună nemernicul, le-am telefonat celor din Davidstrasse: „E aici un cretin care strigă: Adolf cerdo!". „E foarte frumos din partea lui, mi-a răspuns tipul care era de serviciu și nu înțelegea nimic. Lăsați-l să-și vadă de treabă, probabil că înseamnă Heil pe limba Iui". Dar au căutat într-un dicționar și în șapte minute erau acolo cu vâne de bou și cu tot tacâmul. Indianul care striga cerdo a dispărut ca luat de diavol. Îți dai seama că după ce am condus așa o casă mă pricep nițel.
— Atențiune! strigă colonelul Moser. În șir indian, după mine!
Câțiva kilometri mai încolo se trage asupra noastră dintr-o pădure de brazi. Grenadele răscolesc pământul înghețat; luna se ascunde în spatele unui nor; întunericul este sfâșiat de flăcările de la gura tunurilor. Micuțul, ascuns în spatele unui brad, trage în tot ceea ce lucește. Focul inamicului scade treptat. Se aud pași care fug în adâncul pădurii, crengi rupte.
— În lanț de trăgători, ordonă colonelul. Grupa a doua în frunte! Inamicul vrea să ne taie retragerea la ieșirea din pădure, trebuie să străpungem liniile lui. Toți răniții vor fi evacuați. Dacă unul singur este abandonat, toată lumea ajunge în fața Consiliului de război. Sper că ne-am înțeles?
Înaintăm în lanț de trăgători, căutând fără încetare noi adăposturi împotriva tirului inamicului. Să ne predăm? Nimeni nu se gândește la așa ceva. Pe frontul de răsărit nu te predai!
Trei oameni din grupa a treia sunt răniți. Subofițerul Lenhart are genunchiul făcut praf, dar improvizăm un fel de proteză dintr-o armă, patul ei servindu-i drept picior. Bineînțeles că geme la fiecare pas, dar mai bine decât să moară înghețat.
Este uimitor cât poate suporta un om! Descoperim mereu lucruri noi privindu-i pe răniți. Locotenentul Gilbert a mers mai mulți kilometri ținându-și mațele cu mâna; Oberschütze Zobel a traversat toată „țara nimănui" târâș, deși avea un picior făcut terci; pionierul Blaske a ajuns până la infirmerie cu jumătate din față smulsă și un picior fracturat. Să nu-l uităm pe sergentul Bauer care s-a târât până la chirurg cu cele două picioare legate pe după gât cu un capăt de sfoară! Se gândea că poate să i le coasă la loc... Și portdrapelul West, al cărui tată era general, care a rămas trei zile între linii înfipt în baionete și cu plămânii ieșindu-i printre oase. Eu și cu Porta l-am scos de-acolo și a mai trăit încă patru zile... Aș putea continua lista la nesfârșit.
Deși puțini dintre noi au trecut de douăzeci de ani, ce experiență am câștigat! Știm totul despre cum se ucide, știm dacă un rănit poate fi salvat sau nu, cunoaștem toate tipurile de răni; plămân perforat de glonț; de baionetă, glonț în stomac, rană provocată de exploziv, de schijă de grenadă, rană la cap... Cunoștințele noastre de anatomie sunt uimitoare.
Scurtă pauză într-un luminiș pentru a aduna compania. Sergentul-telegrafist Bloch are umărul tăiat de o lovitură de cuțit și sângerează abundent. Sosește infirmierul Tafel, care-i oprește hemoragia, și fiecare dintre noi poate să-și dea seama că lucrează repede, profesional. Ajutat de Micuțul, care îi ține instrumentele la îndemână, mâinile lui experimentate pun la loc cărnurile sfâșiate.
— O să scapi, sergent, spune el, legându-i pansamentul.
— Poți să învii și morții? îl întreabă Micuțul năucit.
— Da, răspunde Tafel sec.
A sosit la noi direct de la Gemersheim.
— Vrei să spui că ești doctor adevărat, cu diplomă de la Universitate și tot tacâmul? insistă Micuțul plin de admirație.
— Da, ți-am mai spus-o! Acum sunt soldat-infirmier, ești mulțumit?
— Porta! strigă Micuțul. Infirmierul nostru este un adevărat măcelar! Vino să vezi! Chiar că ne-am ajuns.
— Dacă ești doctor, de ce nu ești ofițer? întreabă Porta nedumerit. Și de ce vii de la Gemersheim?
— Bine, spune Tafel, călcându-și pe inimă. Știam că într-o bună zi o să se afle, dar nu voiam să vă spun. Vă îngrijesc pentru că asta este datoria mea, dar mă doare undeva de voi.
— Domniile colonel! strigă Micuțul cu falsă indignare. Infirmierul nostru declară că-l doare undeva de noi!
— Mă rog, dacă asta îți face atâta plăcere, spune-i că am fost doctor.
— Atunci ești doctor și acum, îi răspunde Bătrânul, trăgând din pipă.
— Nu mai am dreptul să profesez, de asta sunt infirmier.
— De ce? Þi-ai omorât un client?
— Of! i-o taie Micuțul. Domnii bine fac tot felul de chestii! Noi pe Reeperbahn ne mulțumeam să le tragem una după ceafă.
— Aveam într-adevăr un cabinet și o clientelă din lumea bună, povestește Tafel. Toți indivizii ăia mai mult sau mai puțin neurastenici au început să mă enerveze. O doamnă din înalta burghezie își descoperea tot felul de boli ciudate. Ca să scap de ea am trimis-o la cură în Badgastein, scriindu-i despre toată povestea unui confrate de-acolo. Azi este și el degradat ca infirmier.
— I-ai dat ei scrisoarea în mână? întreabă Porta. Asta, da prostie!
— Înțeleg, continuă Micuțul. Gagica s-a întors acasă și a deschis scrisoarea. Cine n-ar vrea să afle adevărul despre boala lui?
— Și ce i-ai scris?
— Mărturisesc că era o prostie, dar prea mă călcase pe nervi! Îi scriam: „Þi-o trimit pe cea mai afurisită simulantă din toată Europa centrală. N-are nimic, doar prea mulți bani. Bag-o în cadă cu cinci kile de sare de bucătărie și rostogolește-o pe urmă prin nămolurile alea împuțite. Ia-i cât mai mulți bani pe chestia asta, o să te considere un geniu!"
— Așa deci! Sfârșitul este ușor de bănuit. Într-o noapte ți-a bătut cineva la poartă și, așa cum te văd, le-ai deschis în loc să fugi pe fereastră. Și un nou-născuț ar fi știut ce-l aștepată, dar tu nu! Doi indivizi în haine lungi din piele neagră, cu pălării negre...
— Chiar așa.
— Și cine o întreținea pe gagică?
— Un SS Brigadenführer, răspunde Tafel, ca și cum ar fi spus „Moartea".
— Hai că ești mare! glumește Micuțul. Dacă-mi spui că ești virgin sunt gata să te cred. Trebuia să te culci cu ea! Þi-ar fi dat și bani pe chestia asta!
— Lăsa-ți-l în pace, mârâie colonelul Moser. La drum! Pozițiile germane nu pot să fie prea departe. Cel mult o zi de marș.
— Bancuri! face Stege, pesimist. Porcii ăștia sunt deja la Berlin.
Grupa a treia este trimisă în recunoaștere. Înjurând, oamenii dispar în zăpadă.
— Probabil că mergem în direcție greșită, geme Barcelona descurajat.
— Pentru noi, vestul înseamnă direcția bună, spune Porta, chinuindu-se cu o bucată de pâine tare ca piatra.
O împarte cu cei apropiați; un recrut se apropie cu mâna întinsă. Nu primește decât o baionetă peste degete.
— În marea armată a lui Adolf sunt nouăzeci de milioane de oameni și nu pot să-i hrănesc pe toți. Sună-l pe Führerul tău și spuneri că ți-e foame.
— Apusul! se aude glasul istovit al lui Stege. Acum nu auzi decât asta. Înainte nu era vorba decât de răsărit.
— O să te obișnuiești să mergi spre apus, îi răspunde Micuțul, subliniindu-și spusele cu o bășină. Poate spațiul vital al Partidului s-a mutat pe Rhin? Se întâmplă atâtea.
Îl scutură un hohot de râs, într-atât de amuzantă i se pare înfrângerea.
— Retragerea continuă. Traversăm mlaștini înghețate, câmpii, păduri. Lichidăm rușii izolați și bandele de partizani.
— Trebuie să trecem cu orice preț, îi spune Bătrânul colonelului Moser în timpul unei pauze. Asta înainte să rămânem fără muniții.
— Când o să rămânem fără, îl luăm de ceafă pe Ivan și dăm cu el de pământ, bombăne Micuțul în întuneric.
— Și dacă ne-am preda? insinuează subofițerul de intendență Bloch.
— Mai bine îl prind pe dracul de coadă! strigă Porta.
— Ce soartă să ajungem în armata asta de tot rahatul! răspunde Micuțul. Vezi? Devenim militariști!
— Gata, la drum! ordonă Moser. Adunarea! Grupa întâi în frunte!
Dar iată că grupa de cercetași îi întoarce replica.
— Sunt pușcași izolați într-un copac din doi! spun ei cât mai convingător, scuturându-și hainele de zăpadă. La patru kilometri de aici e cantonat, într-un sat, un întreg pluton de tancuri.
Moser lasă să-i scape o înjurătură.
— Și de cealaltă parte a satului?
— Nu știm.
— Atunci de ce credeți că ați fost trimiși în recunoaștere? tună colonelul.
— Domnule colonel, pădurea pare că se termină la un kilometru de aici. Două T34 asigură satul în partea noastră.
— Și spuneți că nu știți nimic? răcnește Moser scos din minți.
În acest timp, Micuțul ne desfată cu o poveste de îngheață apele referitoare la falsa lui căsătorie:
— ... Spre seară, ajunsesem la un fel de han în care puteai închiria un pat pentru o noapte. Cum șparlisem un Mercedes alb de pe Reeperbahn, vă dați seama ce aer șic aveam! Trezindu-mă din beție, m-am întrebat dacă nu picasem într-un bordel. Dar nu. Putoarea de lângă mine mi-a trântit-o pe loc: „Bună, soțiorul meu. Ce bine-i să fii însurat." „Habar n-am, n-am încercat niciodată." Și am reînceput să ne giugiulim în timp ce cafeaua era pe foc. Mă pusese însă pe gânduri: „Ce vrei să spui cu povestea asta cu însurătoarea?" „Chiar că ești glumeț! Nu știi că ne-am însurat aseară?" „Eu, eu înlănțuit!" urlu. „O nuntă cât se poate de frumoasă, probabil că tot satul este mahmur." „Și s-au mai însurat și alții?" „Toată compania, îmi răspunde ea. Chiar și Emil, craidonul din Hamburg." Se prăpădea de râs și mi-a trântit cafeaua pe masă cu delicatețea unui elefant. Când am început să-mi revin, am înțeles că este o glumă și am vorbit cu ceilalți băieți. Ca să ne descotorosim de târfele alea, le-am dat cheile Mercedesului furat și am fixat o întâlnire la Banca de comerț din Kaiserplatz. Râzând prostește, Emil, i-a chemat pe polițiști și le-a spus că o mână de gagici sunt pe drum într-un Mercedes furat...
— Drepți! spune Moser nerăbdător. Cu riscul de a le tăia beregata tuturor celor pe care îi întâlnim, trebuie să trecem.
— În sănătatea dumneavoastră! spune Porta. Vă raportez că tocmai am luat masa.
— În Bernhardt Nocht Strasse, continuă Micuțul inepuizabil, era un nebun care le făcea de petrecanie târfelor. Toți angrosiștii de fete îi cereau capul...
— Gura! spune Bătrânul exasperat. Lasă-ne să respirăm măcar! Þi se aude melița de la câțiva kilometri!
Pădurea se rărește, mai sunt doar câțiva copaci piperniciți. Probabil că un incendiu își făcuse de cap pe acolo. Planează o tăcere amenințătoare, fiecare copac pare că ne scrutează. Cu nervii încordați la maximum, alunecăm unul în spatele celuilalt, gata să ucidem.
— Un sat! șoptește Stege îngrozit, aruncându-se drept în zăpadă.
Nu vedem pe nimeni, dar vântul ne aducea uruit de motoare și de șenile. Ceața pare ieșită dintr-o saună. Ici și colo coboară până la pământ și nu mai vedem decât vârfurile copacilor.
— Asta-i tunelul morții, murmura Bătrânul, scrutând satul cu binoclul. Dacă ne apropiem, ne vor împușca ca pe niște iepuri.
— Ultima noastră șansă, răspunde sec colonelul. Ceața ne ascunde.
Privește compania și ridică pumnul deasupra capului dând semnalul de marș. Sătui de toate, ne sculam încetișor. Moser și Batrânul sunt deja în frunte. Zăpada trosnește sub bocanci, armele se lovesc una de alta. Fiecare zgomot pare asurzitor. Ceața se îndesește. Omul din frunte dispare sub giulgiul umed: vuietul motoarelor crește. Acum par a fi la doi pași.
— Ce oroare, spune Barcelona. Ca și cum călăul și-ar ascuți securea pentru următoarea victima.
Atât cât ne permite stratul gros de zăpadă, alergăm unul în spatele celuilalt.
— La naiba! spune deodată Micuțul. Le cădem drept în brațe.
— Mai la dreapta, șoptește Bâtrânul.
Colonelul înaintează greu, respirând tot mai sacadat. Face eforturi supraomenești pun zăpada afânată și, de câte ori ridică piciorul, pare să facă ultimul pas. Plângem. Rămânem culcați în troiene. Cu glugile pe cap, schiorii ruși trec pe lingă noi ca niște fantome și ne acoperă cu nori de zăpadă. Au dispărut înainte să realizăm cât sunt de aproape.
Întreaga companie se aruncă în genunchi, cu armele pregătite.
— Nu cred că ne-au văzut, șoptește Legionarul îngrijorat.
— Nu fi atât de sigur, spune Bătrânul tragându-și nasul.
— Atunci de ce au trecut așa? întreabă Porta. Ce șmecherie e asta?
— Știu ei ce fac. Jumătate din soldați sunt deja morți de frică pentru că i-au văzut.
— La drum! comandă Moser, ridicând pumnul deasupra capului. Atâta timp cât nu suntem atacați, trebuie să înaintăm.
Un grup de comando este trimis înainte, cu mitraliera pe o targă: oricum, le e mai ușor decât s-o poarte pe umeri.
— N-o să mai dureze mult pânâ la liniile noastre, murmură colonelul.
— Nu se știe niciodată, spune Porta sceptic. Când o armata șterge putina cu generalii ei în frunte, este posibil ca noua linie a frontului să fie la Berlin. Asta chiar că m-ar lăsa cu gura căscată! Ce nebunie să faci război atit de departe de casă, când poți să-l faci în propria bătătură!
— Fac pe mine de frică, tremură Barcelona. Schiorii ăștia ne pregătesc o ambuscadă. Imposibil să nu ne fi văzut! Au trecut la o palmă de noi!
Ajungem pe o creastă. Asta este! Dintr-un pâlc de copaci, acolo unde rușii au luat poziție, plouă cu gloanțe. Cei din comando sunt masacrați până la ultimul.
— Îi atac din flanc pe nemernicii ăștia! strigă sergentul-telegrafist. Plutonul 4, după mine, înainte marș!
Porta ne acoperă cu mitraliera de comapnie și tirul său bine dirijat îi ține pe schiori culcați. Traversăm pâlcul de copaci cu grenadele pregătite. Smulgem vestele de camuflaj și căciulile câtorva cadavre.
— Repede, înainte! strigă Moser. E bine să fim cât mai departe când își vor reveni!
Morții noștri rămân în urmă privind cu ochii goi cerul cenușiu și rece. Pe neașteptate, o grenadă explodează înaintea noastră... ne târâm prin zăpada afânată — un bun adăpost împotriva acestei arme.
Dintr-o dată, scrâșnind, un T34 iese din ceață drept spre noi. Nici măcar zăpada nu poate atenua zornăitul feroce al șenilelor. Se oprește cu o smucitură și trage. Prima grenadă explodează în spatele nostru. Soldatul Lolik urlă cumplit. Asta înseamnă că are probabil spatele sfâșiat până la plămâni.
— De data asta suntem terminați, geme Profesorul ștergându-și lentilele groase, în timp ce lacrimile îi curg pe obraji.
— Spui prostii, i-o întoarce Micuțul. Mișcă-ți fundul și adă-mi o mină magnetică. Sunt mai în spate. O să vezi cum îi vin eu de hac oului ăsta răscopt.
— Doar nu vrei să mă mișc în bătaia tunului? O să fiu ucis!
— Mișcă-te slăbănogule, când îți spun. La război se mai și moare.
În timp ce Profesorul se târăște după mine, monstrul de oțel înaintează încetișor și mitraliera lui răscolește zăpada nu departe de noi. Profesorul se întoarce aducând două mine.
— Așa mai merge, spune Micuțul. Una mi-ajunge, asta dacă nu vrei să-ți fac și ție rost de un T34 înainte de-a ne întoarce acasă, ca să capeți crucea lui Adolf.
— Asta nu, geme norvegianul. Am fost cel mai mare imbecil de pe pământ când m-am angajat în armata voastră nenorocită!
— Nu eu te-am obligat s-o spui. Cine te-a pus să te amesteci cu prusacii pentru care nu însemni mai mult decât o bășină? Tot ce nu-i prusac nu face doi bani pentru un adevărat prusac!
Tancul se apropie trăgând asupra crestei pe care ne aflăm.
— Fă-te mic cât un purice, și mai ales să n-o rupi la fugă! Atât așteaptă șmecherii ăștia. Acum ne-au cam făcut-o.
Micuțul strânge sub el un picior și ține mina lipită de piept. Ca un arc, așteaptă monstrul să-i fie la îndemână. Se târăște cu mina prin zăpada groasă care-l acoperă. Tancul zvârle bucăți de gheață în urma lui, iar gloanțele mitralierei cad chiar în locul din care plecase. Îl văd gata să sară.
— Acoperă-l! îi strig disperat lui Porta.
— Cu ce naiba? Ai vreun tun prin buzunare? Ce pot să fac împotriva acestui nemernic băgat într-o așa o nemernicie? — și trage furios un picior mitralierei.
— Aș vrea să fiu un șoricel! geme Profesorul. Nu trebuie decât să se uite în jur ca să ne vadă.
Îmi astup urechile cu mâinile; urletul șenilelor mă înnebunește. Monstrul se apropie implacabil, și zgomotul seamănă a cântec de îngropăciune. Mi-aș săpa un tunel ca o cârtiță, dar nu îndrăznesc să fac ceva... Cea mai mică mișcare, și ochii reci din spatele turelei ne vor descoperi. Cu mișcări line de pisică, Porta trage spre el o mină magnetică și o pregătește.
— La urma-urmei, unde este Micuțul? spune Stege încordat.
— Probabil că doarme. Asta ar fi în stilul lui.
Dar Micuțul nu doarme. Pândește colosul de oțel care se clatină drept spre el. Cu sânge rece, contemplă imensa turelă și botul uriaș ce alunecă peste ultimele denivelări ale terenului. Aștept să vină moartea de la o secundă 1a alta. Și încă ce moarte! Îmi mușc pumnii ca să-mi înfrâng dorința nebună de a fugi din calea lui.
Micuțul se ghemuiește, gata de salt. Cine ar crede că e o scursoare de pe Reeperbahn, un om de la marginea societății cel care se pregătește de un act eroic din fața căruia s-ar da la o parte chiar și generalii? Oamenii sărmani sunt întotdeauna cei mai buni soldați. Tancul este acum la opt metri. Micuțul se târăște spre el cu mina grea în mână, făcând pârtie prin zăpadă. Fiecare om din companie privește avid lupta pe viață și pe moarte. Mina e pregătită... Un salt ca de fiară, și se repede spre monstru, profitând de cei șase metri în care T34 e orb!
Ca un discobol, balansează mina deasupra capului. Nimeni altul, cu excepția gigantului, n-ar fi capabil de așa ceva. Mina zboară și se lipește exact sub turelă. Micuțul sare și dispare într-un troian de zăpadă...
Tancul se cutremură ca și cum s-ar fi lovit de un perete invizibil. Un uragan de foc, o explozie infernală și resturile lui sunt proiectate printre copaci, în timp ce o ciupercă neagră se formează deasupra coloanei de foc. Pistolul-mitralieră al Micuțului trosnește... Infanteriștii care înaintau în spatele tancului cad secerați, iar matahala trage, trage, până când arma se blochează.
— Propagandă germană imbecilă! înjură el. Să fi avut eu o „Maxim". Aia cel puțin trage atâta timp cât poți să te piși în instalația de răcire.
— Să fugim înainte de apariția celorlalte tancuri! strigă Moser.
Ocolim satul pe la nord, tăind din mers beregata a trei santinele înainte de a apuca să dea alarma. Alergăm disperați prin tufișuri și mărăcini. Frica ne dă aripi. Avem cinci răniți cu noi. Unul dintre ei moare repede și-l abandonăm sprijinit de-un copac, cu ochii spre apusul după care tânjise atâta.
— Pe ăsta ar trebui să-l vadă și Adolf, spune Porta.
Respirând din greu, ne repezim în pădurea mult mai sigură decât câmpu! deschis. Ceața se lipește ca noroiul înghețat de hainele noastre. Auzim comenzi rostite în rusă, zgomote de șenile, dar mușchii ne dor, așa că Moser ordonă un sfert de oră repaus.
Ne prăbușim epuizați. În ciuda frigului inuman, sudoarea ne curge pe față, iar hainele ni se lipesc de corp.
— Nemernicii de purici! răcnește Porta, schimonosindu-se. Cum dau de-un pic de căldură, pornesc la atac!
— Cred că de ăștia vorbești, confirmă Micuțul, contemplând două exemplare remarcabile. Ãsta cu crucea roșie pe dos probabil câ-i un purice comunist, iar cel gri unul nazist. Ãștia-s mai răi ca noi.
Ciulim urechile... Nimic. Pe urmă un fâșâit. E vântul printre brazi. Meser întinde harta și-l cheamă pe Bătrânul:
— Deci, Beier, satul prin care tocmai am trecut este Nievskoio, și acolo — arată un alt punct — este locul în care era cantonat statul-major al diviziei după ultimele informații. Crezi că mai sunt acolo?
— Mă îndoiesc, surâde Bătrânul. Statele-majore au amețeli când aud șuieratul bombelor.
— Dacă am ști măcar unde-i linia frontului!
— Vorbiți mereu de linia frontului german. Cine naiba mai poate să afirme că există încă un front german?
— Doar nu crezi că frontul a cedat peste tot? strigă Barcelona îngrijorat.
— Nu-i imposibil. Germania se prăbușește întotdeauna mai devreme sau mai târziu... Asta a devenit o obișnuință. În fața Moscovei va veni un moment în care mulți vor dori să schimbe epoleții de general cu tresele de caporal.
— Atunci, la ce naiba mai scrie „Gott mit uns" pe paftalele noastre?
— Pentru că-i singurul care ne înțelege, explică Porta impasibil. Are mereu grijă să nu fim învingători, altfel am plesni umflându-ne în pene. Când o luăm pe coajă, stăm liniștiți încă douăzeci de ani.
— Și totuși, încheie Micuțul, noi germanii ce rahați suntem!
— Mulțam, spune Porta.
— Înțelegi ce vreau să spun! Nu e vorba de noi doi, dar asta te pune pe gânduri.
— Luați armele. În șir indian, după mine! comandă Moser, împăturind harta. Trebuie să fim la adăpost înaintea zorilor.
Vântul suflă prin pădure ridicând nori de zăpadă, copacii trosnesc în frig și se rup cu un pocnet sec. Mergem toată noaptea și ziua următoare. Ne târâm prin lumina cenușie. Vântul ne lovește cu cristale de gheață, și frigul, frigul nemilos ne țese măști monstruoase. Spaima de răzbunarea rușilor ne împinge înainte. Continuăm. Uneori, rostogoliți în zăpadă, încercăm să ne încălzim unul de altul ascultând, plini de teamă, zgomotele nopții. Brazii enormi se înalță amenințători în jurul nostru.
— Ce oră o fi? întreabă Legionarul, învelit într-o mantie de zăpadă.
— E joi, ora două, răspunde Porta, înghesuindu-se între Micuțul și Bătrânul. E atât de slab, încât nici măcar un atom de grăsime nu-l protejează de frigul polar.
— Naldinah Zubanamuck, bombăne Legionarul.
Un artilerist își cheamă mama: are amândouă picioarele degerate. Doi oameni îl duc pe umeri. Mulți suferă de degerături și șchioapătă.
Porta declară că suntem morți de două zile și suntem osândiți să mărșăluim în veci...
— Chiar credeți că trebuie să mergem în cer? întreabă Micuțul, masându-și grijuliu degerăturile purulente.
— Nu, prietene, nu, spune Legionarul. Acolo vom avea parte de liniște. Trăiască moartea!
— Rahat! geme Micuțul. Crezi c-o s-avem permisie să ne odihnim pentru vecie?
— Bineînțeles!
— Atunci de-abia aștept. Ce minunată va fi ziua în care moartea mă va secera.




Morții sunt abandonați în mocirlă și ucigașii au un alibi. Călăul nu face altceva decât să ucidă. Bătrână Germanie, n-ai meritat o astfel de soartă!
Ziarul Le Temps. 3 iulie 1934 (după masacrul din 30 iunie)

Marea alee Bellevue era pustie în acea dimineață de mai 1942. Copacilor le pocneau mugurii printre frunzele verzi. Orașul părea să respire, după iarna grea.
Un Horch gri coti pe alee urmat de trei Mercedesuri. Se opriră în mijlocul străzii în fața unui vechi hotel cu aer aristocratic. Bărbați în haine de piele neagră și caschete SS gri coborâră în mare viteză și intrară urcând câte patru trepte odată. În fruntea lor era un om în uniformă gri-albăstruie: Adolf Hitler.
Se opriră la etajul al treilea. Pe o placă de cupru se putea citi un nume: Berger. Cum ușa nu se deschise imediat, unul dintre însoțitori o scoase din țâțâni cu lovituri de picior. Hitler se repezi cu revolverul în mână, în timp ce un bărbat solid, în halat de casă, ieșea dintr-o cameră.
— Führerul meu! exclamă acesta stupefiat.
— Trădătorule! urlă Hitler, strângându-l de gât. Trădătorule, lașule, te arestez!
Îl pocni de două ori în mutră pe generalul înmărmurit, îi aruncă vorbe murdare, apoi ridică arma, trase foc după foc și fugi din apartament cu haina fluturând.
SS Hauptsturmführer Rochner mărturisi mai târziu unui prieten că în acele momente Hitler te făcea să te gândești la un șoarece chel. Expresia asta l-a costat capul și a murit la Dachau.
Vecinii auziseră împușcăturile și priviseră cu spaimă prin ușile întredeschise. Au fost împinși cu brutalitate. Pentru că a avut curajul să protesteze public, consilierul Walther Blume a fost răpus cu sălbăticie sub privirile soției și ale celor trei copii. Repezindu-se să-l apere, femeia a primit și ea un glonț în cap.


PARTIZANA

— Suntem în a cincisprezecea zi a retragerii, îi spune Bătrânul lui Moser. Dacă nu-i găsim pe-ai noștri, și încă repede, suntem pierduți. Mai mult de jumătate din efectivul companiei suferă de degeraturi și mulți au făcut cangrenă. Douăzeci și trei sunt răniți, patru nu vor prinde zorii.
— Știu, răspunde Moser. Și eu sunt terminat. Dar dacă rușii pun mâna pe noi, vom fi torturați înainte de a fi împușcați. Trebuie să răzbim.
— Dacă putem, bombăne Bătrânul. În scurt timp, n-o sâ-i mai sculăm de jos nici măcar lovindu-i cu paturile armelor.
— Ce retragere! geme Moser, învelindu-se în manta.
Porta îmi trage un cot. Clănțănind de frig și fără vlagă, mă ridic să văd ce vrea. Mi-era atât de bine lângă Barcelona. Îmi întinde un cartof negru înghețat și o sardea tare ca lemnul. Schițez un surâs recunoscător, care sfârșește într-un strigăt de suferință. N-ai cum să surâzi cu buzele înghețate sloi.
Pun sardeaua încetișor pe limbă, unde începe să se dezghețe. Ce minunăție! O înghițitură ca asta poate dura la nesfârșit, dacă știi cum s-o faci. Asta doar în Rusia se învață. Cartoful îl strecor în buzunar, pentru mai târziu.
— Dar unde naiba este frontul? spune Legionarul. Nu cred să fie prea departe.
— Așa se zvonește, bombăne Micuțul, rupându-și țurțurii din barbă.
Și el are picioarele degerate. De trei zile nu-și mai simte degetele de la picioare și știe că așa începe cangrena ce te va roade pe dinăuntru. Nici unul nu-și scoate încălțările ca să-și frece picioarele înghețate, căci ar risca să-și smulgă pielea, și mulți pot să-și ia adio de la picioarele lor dacă nu vor fi îngrijiți în cel mai scurt timp. Mirosul de cangrenă nu înșală pe nimeni.
— Putoarea asta îmi întoarce stomacul pe dos, spune
Micuțul scârbit.
— Eu rămân aici, declară pe neașteptate sergentul-telegrafist.
— Ai înnebunit? exclamă Bătrânul. Chiar că ți-ai pierdut mințile. E o tâmpenie să abandonezi acum.
— Puțin curaj, adaugă Stege din fundul gropii sale. Mâine-seară vom fi la ai noștri. O să ajungi la spital. Un pat alb, curat, masă caldă de trei ori pe zi.
— Nu, geme sergentul-telegrafist. Sunt sătul. Mă plictisiți cu grija voastră. Rămân aici, o să înaintați mai repede fără mine. De altfel, chiar dacă aș supraviețui, n-aș fi decât un mutilat, și n-am chef de așa ceva.
— Nu abandonăm decât morții, decide pe un ton tranșant locotenent-colonelul. Toată lumea merge înainte cât timp respiră.
— Și pe urmă? întreabă sergentul impertinent.
— Asta-i treaba doctorilor.
Dar a doua zi nu mai înaintam decât în etape scurte. Aveam nevoie de odihnă. Opt dintre noi au rămas printre nămeți. La ultima oprire, sergentul Loewe și-a înfipt liniștit baioneta în pântece. Un strigăt, un horcăit și gata. Stege avea febră și delira. Pansamentul ce-i înconjura fruntea era plin de sânge înghețat. Tremura de frig deși îl învelisem în două mantale rusești.
— Apă! ne imploră el cu vocea stinsă.
Bâtrânul îi toarnă câteva picături printre buze, iar el le înghite lacom.
— Să sperăm că reușim să-l salvăm, spune Barcelona trist, strecurându-i o bucată de pâine printre dinți.
— Normal, bombăne Legionarul.
— Ia ascultați cu toții! strigă Moser, sculându-se în picioare. Fiți bărbați! Dacă rămânem aici, în cel mai bun caz murim înghețați. Drepți! Luați-vă armele, și la drum!
Ne ridicăm greoi, dar unii cad la loc. Totul se învârte cu noi. Micuțul rânjește idiot:
— Pe Reeperbahn, pe la miezul nopții... — fredonează el nesigur. Doar să ajung acasă și Otto Nass o să aibă ce merită.
— La drept-vorbind, îi răspunde Legionarul, nici nu cred că ați putea trece liniștiți unul pe lângă celălalt! Reeperbahn ar fi plicticoasă dacă Otto n-ar ieși din Davidstrasse în haină de piele și cu pălăria pe ochi.
— Vă invit atunci să vedeți o crimă pe cinste în Sankt-Pauli. Otto se crede la el acasă, dar mai mereu sfârșește prin a cere ajutorul ștabilor de la Stadthausbrucke. În momente ca astea, mai bine să rătăcești pe câmpuri până când pun mâna pe criminalul căutat sau clasează afacerea. Dacă nu, o razie poa' să-ți vină de hac. Iar dacă-i obligat să ne dea drumul, simți cum plesnește de furie și amenință cu demisia.
Bătrânul și Moser îl ridică pe telegrafist și-i întind cele două pușcoace care-i slujesc drept cârje.
— Hai, ordonă Bătrânul, scuipând în zăpadă.
Sergentul-telegrafist salută și pornește clătinându-se, susținut de Bătrânul. Încet, compania se urnește. În frunte, comandatul și mitraliera de companie. În fiecare clipă, se prăbușește câte unul. Îl punem pe picioare, îl scuturăm, îl pălmuim, dar peste doi pași trebuie s-o luăm de la capăt. Doar că unii dintre cei care se prăbușesc ca bolovanii sunt morți deja înainte de a atinge zăpada.
Cu puțin înainte de lăsarea nopții, un infanterist înnebunește. E ultimul dintr-un pluton ce-a fost vărsat la noi în urmă cu câteva zile. Până atunci îi înveselise pe ceilalți cu istorioare comice, dar iată-l că se-nvârte pe loc trăgând rafală după rafală.
— Veniți odată! strigă puștiul, trăgând încontinuu.
Soldații se aruncă asupra lui și-i smulg arma, dar înșfacă o mitralieră rusească și o zbughește în pădure înainte ca noi să mișcăm un deget. Strigăte tot mai îndepărtate, apoi pădurea îl înghite. E inutil să-l urmărim; de altfel, nici nu mai avem forța necesară.
— Companie, după mine, marș! ordonă Moser.
Continuăm așa câteva ore, și pe urmă nu mai putem.
— Scurtă oprire, decide Moser, împotriva dorinței sale. Dar nimeni nu se culcă. Sprijiniți-vă de copaci și susțineți-vă unul pe altul; așa ne putem odihni. Caii sunt mai mari ca voi și dorm în picioare.
— Au de altfel și patru picioare, precizează Porta, sprijinindu-se de un brad.
— Dacă vă culcați, sunteți morți în câteva minute, spune Moser.
Braț la braț, ne sprijinim de copaci și ne strângem unul în altul. Încet, foarte încet, epuizarea mortală se risipește, dar cădem într-o toropeală agitată. Oboseala și frigul ne transformă în stane de piatră. Apuc o bucată de pâine înghețată de la un cadavru, dar când îmi dau seama o pun la loc. Înghit doar puțină zăpadă. Ar putea să treacă mult timp până când să găsim ceva de mâncat și simplul gând că am niște pâine în buzunar îmi potolește foamea. Doi dintre noi mor de-a-npicioarelea, înghețați. O să-i abandonăm sprijiniți de copaci, ca două marionete macabre, după ce Bătrânul le ia plăcuțele matricole, alăturându-le celorlalte din buzunarele sale.
Îi invidiem. Nici unul dintre noi nu dorește să se întindă lat și să termine cu acest infern de suferințe în care suntem vânați în numele patriei.
— Haidem, strigă Moser furios, mișcați-vâ! îl împușc pe ăla care nu merge!
Nimeni nu se mișcă.
— Trag în pântece, spune el îndreptându-și arma spre Barcelona, pe care-l consideră cel mai puțin curajos din plutonul lui Beier. Hai, la drum, continuă el blând, dar ferm.
— Mă enervezi! răspunde Barcelona insolent. Du-te și câștigă singur rahatul ăsta de război. Eu unul m-am săturat!
— Număr până la trei...
Barcelona se sprijină fără vlagă de un copac și începe să-și curețe unghiile cu baioneta.
— Trag! urlă Moser, tremurând de furie.
— N-o să îndrăzniți, spune Barcelona. Eu rămân aici să-i aștept pe ruși. Sunt sătul de patria lui Hitler, și dacă n-ați fi un nemernic, domnule colonel, ați face la fel.
— Omorâți-l! strigă Heide, scos din minți. Lichidați-l pe trădător!
— Gura, nazist de paradă! izbucnește Porta, răsturnându-l pe Heide cu un singur pumn.
Um murmur de aprobare urcă din rândurile companiei din care cei mai mulți îl aprobă pe Barcelona.
— Trec cu buretele peste acest act de indisciplină dacă vă luați armele și vă supuneți ordinelor, promite Moser camaraderește.
— Poți să ți le bagi undeva, scrâșnește Barcelona. Și când o să te saturi, mergi la Marele Cartier General și îndeasă-i-le lui Hitler cu complimente din partea mea.
— Număr până la trei, spune Moser. Unu...
— Uite un exemplar din scârbosul erou german, spune Barcelona cu o voce tot mai slabă. Să-i faci așa o mizerie unui soldat dezarmat!
— Doi...
Porta își scoate la rândul său revolverul, pe care-l ațintește spre Moser. Dacă Barcelona nu cedează, se lasă cu un măcel pe cinste. Colonelul e decis să tragă — nimeni nu se îndoiește de asta —, dar și el va fi un om mort.
— Te-ai hotărât, sergent?
— Dacă asta vă amuză, dați-i drumul!
— Cum vrei... — și Moser pune degetul pe trăgaci.
În aceeași clipă, un foc de armă! Cineva a găurit căciula de blană a colonelului.
— Vino, dulce moarte, vino... cântă Legionarul zâmbind, jucându-se cu mitraliera.
Fără un cuvânt, Barcelona își aruncă arma pe umăr și pornește la drum. Cât despre Moser, respiră ușurat.
— Haidem, să ne grăbim! strigă el, fără să-i mai arunce vreo privire lui Barcelona.
Încet, compania se urnește, dar Micuțul se clatină pe picioarele lui bolnave.
— Mă dor amarnic! O să fie o adevărată plăcere când or să-mi taie labele.
— N-o să mai poți dansa pe Reeperbahn.
— N-am învățat asta niciodată. Cu picioarele mele știu doar să merg, deci o să mă descurc cu niște proteze frumoase.
— Și crezi că fetițele se vor mai culca cu tine dacă n-ai picioare?
— O să le torn o poveste atât de plină de eroism că toate o să cadă-n fund de admirație. Și, pe urmă, nu cu picioarele le faci felul!
— Nu ești chiar atât de prost, glumește Porta.
Avem nevoie de mai mult de două ore ca să parcurgem doi kilometri. Chiar și Moser pare la capătul puterilor, și se prăbușește ca o cârpă Iângă ceilalți. Eu îmi scot coltucul de pâine, dar, cum încep să-l molfăi, văd privirile celorlalți ațintite spre mine. Îi întind pâinea lui Porta, care are grijă ca ea să treacă pe la toți. O înghițitură pentru fiecare. Ar fi trebuit s-o halesc pe ascuns? Nu, nici nu trebuie să mă gândesc la asta. N-aș fi putut să-mi privesc camarazii în ochi după așa un gest. Tot ce ne-a mai rămas pe lume e camaraderia, singura noastră șansă de supraviețuire.
— Ce-o să faci, Porta, dacă războiul se termină? întreabă Profesorul.
— Nu se va termina. Va dura o mie de ani și o vară.
— Glumești! Eu te-ntreb ce-ai face dacă s-ar termina.
— Aș căuta o rusoaică demobilizată și m-aș purta cu ea ca și cum războiul ar lua-o de la capăt.
— Chiar așa? spune Profesorul uimit. Nimic mai mult?
— Nu-ți ajunge? Îți jur că tratamentul ăsta ar pune pe butuci și o negresă de doi pe doi.
— Și tu, Micuțule?
— Același lucru ca și Porta, răspunde Micuțul, sugând o bucată de gheață. Târfele sunt singurul lucru important pe lumea asta.
— Eu, spune Barcelona cu ochii strălucind, o să închiriez apartamentul regal din Grand Hotel de la München, o să mă fac criță și o să-mi bat joc de ei când vor descoperi că n-am cu ce să-mi achit nota de plată.
— Eu o să mă înscriu la Academia de Război. spune și Julius Heide.
— N-o să apuci niciodată să ai vipușcă roșie la pantaloni, prietene, spune Legionarul.
— Vreau vipușcă roșie și o s-o am , se înfurie Heide. Taică-miu era o jigodie ce trecea din închisoare în închisoare, maică-mea era spălătoreasă, dar eu am jurat să urc pe scara socială cât de mult mă vor ține curelele, ca să mă răzbun pe nemernicii din clasa de sus. O să vărs pe ei.
— Dar de unde o să ai bani pentru taxe? întreabă Porta.
— Trei sferturi din soldă o depun la împrumutul de război cu o dobândă de douăzeci la sută. Fac asta din '37.
— Dar pe atunci nu exista nici un fel de împrumut de război.
— Ba era Planul cincinal. Când îmi voi lua banii, va fi o sumă frumușică — și scoate mândru un carnet de CEC. Poți să te convingi, sunt doar cifre negre.
— Dumnezeule! exclamă Porta uimit. Nici măcar- o singură cifră roșie, de datorie! Dacă te-ai uita la al meu, ți-ar trebui ochelari de soare că să nu fii orbit de atâta roșu!
— Și cum știi c-o să fii capabil? îl întreabă Micuțul.
— O știu, răspunde Heide categoric. Când veți fi concentrați, la zece ani după război, voi fi șeful statului-major al unei divizii.
— Să nu te aștepți din partea mea la salutul regulamentar, rânjește Micuțul. Și apoi, dacă asta se va întâmpla vreodată, o să te faci că nici nu ne cunoști.
— Și o să-ți pui și monoclu, ca toți împintenații ăia stupizi?
— Dacă vederea o să-mi slăbească, ceea ce mă îndoiesc, voi purta și eu monoclu asemeni oricărui prusac. Nu-s de acord cu ofițerii care poartă ochelari: Ãia-s buni pentru vite ca voi.
Traversăm o mlaștină înghețată și dăm peste un pluton de infanterie condus de un sergent.
— De unde veniți? întreabă Moser uimit.
— Resturile Regimentului 37 Infanterie, batalionul I, răspunde sergentul încruntat, scuipând în zăpadă.
— Iar dumneata cine ești? reia Moser sec. Ai uitat cum se dă raportul? Ia poziția de drepți când te adresezi unui superior.
Sergentul îl fixează pe comandantul nostru fără să scoată un cuvânt, dar furia i se citește pe chipul său de brută. Apoi pocnește djn călcâie, își îndreaptă centura și intinde regulamentar degetele pe cusătura pantalonilor.
— Domnule colonel, strigă el ca la cazarmă. Sergentul Klockdorf, împreună cu nouăsprezece oameni — electivul rămas al Regimentului 37 Infanterie, batalionul I — la ordinele dumneavoastră!
— Așa da. Și noi suntem resturi. Armata germană a cam ajuns la solduri.
— Te așteptai la altceva? șușotește Porta. Chiar și un întârziat mintal putea să anticipeze c-așa va fi.
Moser, care auzise totul, se întoarce spre camaradul nostru.
— Ai idee ce se-ntâmplă?
— Raportez, domnule colonel, că singurul lucru pe care-l știu cu siguranță e că Ivan tocmai ne trage șuturi în fund.
— Nu știți nimic, îi răspunde colonelul ironic. Nu citiți revistele Armatei? Intră în obligațiile dumneavoastră. Ordin de la eșalonul superior.
Toată lumea izbucnește într-un hohot de râs plictisit, în timp ce sergentul îl privește nedumerit pe Moser. Se află în fața unui nebun? Soldații germani știu să se poarte cu nebunii. Respiră deci adânc și pocnește iar din călcâie, un gest ce provoacă mereu plăcere gradaților prusaci.
— Domnule colonel, în plutonul meu se află un subofițer de stat-major care afirmă că suntem în curs de a stabili linia frontului mai spre apus.
— Sunteți, într-adevăr, plin de noutăți, glumește colonelul. Linia frontului spre apus? Poate la Berlin?
— Este posibil, domnule colonel, asta dacă nu cumva-i vorba de Paris, spune omul dovedind că n-a înțeles.
La căderea nopții, în fața noastră se ivește un sat în aparență pustiu. Izbele sunt pe jumătate îngropate în zăpadă. Porta zărește primul un fuior de fum ce se înalță dintr-un coș spre cerul la fel de cenușiu. Un semn de viață.
— Vorbește cineva acolo? murmură Micuțul cu urechile ciulite.
— Chiar așa? întreabă Moser sceptic.
— Când Micuțul spune că aude ceva, așa-i! răspunde Porta. Aude zborul unei păsări de la douăzeci de kilometri. Și contra vântului.
— În rusă sau în germană?
— În rusă. O ceată de fetișcane.
— Ce-și spun?
— Nu cunosc limba. Trebuie să le scărmănăm un pic și să le învățăm germana. Nu-i frumos să vorbești altă limbă.
— Bine, spune colonelul. Curățăm locul și rămânem aici peste noapte.
Cuvintele lui ne electrizează! Să petrecem o noapte la cald și cu oarecare haleală sub nas! Trebuie să fie câte ceva de-ale gurii prin sat.
Cu revolverul în mână, pătrundem în sat gata să tragem la cel mai mic zgomot. Am ucide și un copil dacă ne-am simți amenințați, iar în pădurile Rusiei chiar și copiii sunt periculoși. S-a întâmplat ca un țânc de cinci ani să arunce grenade asupra unei companii adormite. Din punctul ăsta de vedere, nu-i nici o diferență între ruși și germani.
— Atenție! strigă Moser, în timp ce intrăm într-o cărămidărie cu Bătrânul în frunte.
— Na, comentează Porta. Aici e mai întuneric ca-n găoaza unui negru.
— Tăcere! șoptește Micuțul. Ceva nu-i în regulă.
— Am făcut pe mine deja, răspunde superior Legionarul, îngenunchind în spatele unui morman de țigle.
— Îți spun că cineva și-a armat revolverul, insistă Micuțul.
— Sigur? întreabă Heide, pregătind o grenadă.
— Du-te și vezi dacă ai chef.
Cu toate simțurile treze, ne culcămla pământ.
— Închideți ochii, spune Bătrânul. Trag o rachetă luminoasă.
Închidem ochii precauți; lumina fosforului e atât de dură încât ne-ar face rău. Porta se scoală pe jumătate și trage o rafală de la șold. Strigăte ascuțite de femeie răspund din colțul cărămidăriei, atât de ascuțite încât acoperă zgomotul mitralierei. O grenadă de mână se rostogolește la piciorul Micuțului, care o trimite în tavan cu un șut. Eu arunc o grenadă defensivă.... Se face liniște.
Șase femei-soldat zac moarte într-un colț. Una dintre ele are capul ca tăiat de un cuțit și înoată într-o mare de sânge, fixându-ne cu niște ochi extraordinar de vii.
— Frumușică! spune Micuțul, ridicându-i capul și aranjându-i pletele. Miroase bine chestia cu care se spală. Ce porcărie să omori așa o frumusețe în numele patriei!
Cu grijă, îi pune moartei capul sub braț.
— Altădată, când li se tăia capul oamenilor, spune Heide, li se punea apoi între picioare.
— În Insula Diavolului, explică Legionarul, călăul ridică țeasta de urechi și spune: „S-a făcut Dreptate în numele poporului francez!"
— Ce ororare! exclamă Porta. Credeam că francezii sunt un popor civilizat.
— Bineînțeles, dar e vorba de criminali răspunde Legionarul, luând ca întotdeauna apărarea Franței.
— Criminali... — cade Bătrânul pe gânduri. Nu mai știm care-i erou și care-i criminal. Totul se schimbă de la o zi la alta.
— Așa-i, dar acum trebuie să fii un criminal, șoptește Porta, arătându-l pe Julius. Și să fii mulțumit că nu faci parte din Partid.
— Ce vrei să spui? strigă imediat Heide, amenințător.
— Exact ceea ce spun.
— Haidem! ordonă colonelul. Sergent Beier, dă adunarea.
— Hai să mișcării de-aici, răspunde Bătrânul. Mai repede, doar nu credeți că-i pace.
În câteva minute, satul e curățat. Civilii ies de prin ascunzători plângând, jelind, declarând că-i urăsc pe comuniști și că ne adoră pe noi.
— Poți să crezi că erau naziști înainte de nașterea lui Adolf, spune Porta, interogând o femeie fără vârstă. Toi mati, spune el în rusă, nu comunistă? Iubit naziștii? Ridică mâna dreaptă și repetă; „Heil Hitler, grosses Anrchloch!"
Toți încep să facă scandal, fericiți, fără să înțeleagă un cuvânt din ceea ce sunt puși să strige.
— E lucrul cel mai rușinos ce mi-a fost dat să-l aud! urlă Heide. Să vedem ce-o să spună Führerul!
— Potoliți-vă! ne-o taie colonelul. Rugați-i mai bine să pună cartofi la copt și să nu facă economie de lemne.
Bătrânul înjură un artilerist care a fost atât de idiot încât și-a tras cizmele; acum își contemplă stupefiat picioarele roase de ger. Infirmierul Tafel ne face un semn disperat de neputință.
— Trebuie amputat în cea mai mare grabă. Aduceți apă fiartă!
— Aici? întreabă Moser descumpănit.
— Nu-i altă scăpare. Nu poate să rămână în urma noastră și nu putem să-l împușcăm.
— Nimeni nu-și scoate încălțările! strigă Moser. E un ordin.
Îl legăm pe artilerist pe o masă cu curelele de la arme. O femeie aduce apă fiartă și-l ajută pe Tafel atât cât poate. O sărmană femeie ce-și are soțul și cei doi copii în Armata Roșie. La capătul unei ore, operația riscantă e terminată, dar soldatul moare în zori fără să-și fi recăpătat cunoștința. Îl îngropăm într-o gaură plină de zăpadă. Pe un țăruș, casca, iar în buzunarul Bătrânului încă o plăcuță de identitate.
Îl uităm repede pe mort în fața minunaților cartofi calzi! Un ospăț. Toți simt că se întorc la viață în așa măsură încât nimeni nu protestează când e pus de santinelă: gardă dublă în fiecare post timp de treizeci de minute. Nimeni n-ar suporta mai mult frigul îngrozitor.
Moser ordonă plecarea la ora șapte, deci avem în fața noastră trei ore ca să facem o bună bucată de drum înainte ca sătenilor să le vină ideea să-i anunțe pe partizani. E de datoria lor dacă nu vor să fie împușcați ca trădători și știm cât sunt de ingroziți că sergentul Klockdorf propune cinic să-i ucidem pe toți înainte de a porni la drum.
— Cadavrele nu vorbesc.
— Ești sonat, spune Porta. Doar n-o să le omorâm pe măicuțele astea.
— De ce nu? Aici e care pe care. De altfel, nu ne servesc la nimic. Când oamenii trec de cincisprezece ani, trebuie suprimați. Așa a spus Heydrich.
— Bine că știu, o să te caut când o să-mplinești cincizeci de ani. Sunt curios cum o să gândești.
Puțin după miezul nopții, e rândul nostru să facem de gardă. Frigul ne ucide, începe să ningă și nu se vede la doi metri. Porta și cu mine suntem santinele la nordul satului; Micuțul e scutit din cauza picioarelor bolnave. Ordin de la infirmier. Trecuse deja jumătate din timpul de gardă, când din umbră apare sergentul Klockdorf, însoțit de doi oameni care țin o tânără femeie.
— Ai descoperit un bordel? întreabă Porta, privind-o cu interes pe femeie.
— O partizană, da! rânjește Klockdorf sadic, și împunge cu țeava mitralierei pântecele femeii.
— O duci la comandant? se interesează Porta bănuitor.
— Firește că nu. Ce te privește? Îi facem felul pe loc.
— E prea frumoasă ca să moară. Dă-mi-o mie mai bine.
— Încearcă s-o atingi numai și-o să vezi! Dracul viu — și se apleacă deasupra femeii ce nu trecuse de douăzeci de ani, Târfă, o să crapi, dar cu încetișorul. Întâi un glonț în burtă.
— Câine nazist, urlă femeia, scuipându-l în față. Niciodată n-o să pleci viu din Rusia!
Klockdorf îi trage un pumn sub centură, făcând-o să se îndoaie de mijloc gemând.
— Scroafă! strigă sergentul verde de furie. O să regreți asta! O să-ți zdrobesc os cu os!
— Mardește-o bine, rânjește lubric un pionier. Cunosc tipul ăsta de târfă. La Minsk le puneam căpăstru și le trăgeam cu mașinile.
Colegul lui, un Oberschütze, izbucnește în râs.
— La Riga le spânzuram de picioare și când strigau prea tare ordonam fierarului să le taie limba cu sculele lui.
— Are cineva o bucată de sfoară? întreabă Klockdorf, cu o privire răutăcioasă.
— Am așa ceva, spune pionierul, arătând o bucată de cablu telefonic.
— Perfect, rânjește sergentul, trecând aproape cu blândețe firul de cupru în jurul gâtului tinerei.
— E o grindă acolo, anunță camaradul satisfăcut, arătând o izbă vecină. S-ar putea să atingă pământul cu degetele și să tot dea din labe până când moare! Îmi place la nebunie să văd pe cineva dansând cu o cravată bine strânsă.
— Hai, fata mea, spune Klockdorf zâmbind, împingând-o pe prizonieră cu patul armei.
De-abia reușiseră să treacă firul peste grindă când intră colonelul, urmat de Bătrânul.
— Aș vrea să știu, sergent, ce faci acolo! spune colonelul cu ochii strălucitori.
— Am prins o partizană, răspunde Klockdorf cu un râs forțat. O adevărată sălbăticiune. Mai și mușcă.
Bruta nu reușise să-l înțeleagă pe colonel și-l detesta. Nu mai dăduse peste un astfel de ofițer.
— Adevărat? Și ce-i aia o femeie sălbatică? N-am văzut niciodată cuvintele astea în nici-un regulament. N-ar fi cazul să raportezi totul comandantului de companie?
Cu inima îndoită, plin de ură, sergentul pocnește din călcâie scuipându-și aproape cuvintele:
— Domnule colonel, sergentul Klockdorf raportează că s-a prezentat la ordinul dumneavoastră cu o partizană.
— Bine, răspunde Moser, stăpânindu-și furia. Și, contrar oricărui regulament, te-ai autonumit judecător și călău? Întinde-o nemernicule! Cât mai pot să mă abțin! Fugi din ochii mei, altfel te trec prin Consiliul de război, iar sergentul-major Beier va fi martor.
— Permiteți să-l lichidez, insinuează Porta fericit, punând mâna pe mitralieră. Va fi cea mai frumoasă acțiune a mea din război.
— M-ați auzit! strigă Moser, plesnind de furie. Dacă nu, dau ordin caporalului Portar să vă doboare ca pe niște brute ce sunteți.
În timp ce omul dispărea urmat de cei doi acoliți, Bătrânul eliberă fata care-l privea pe colonel cu gura căscată, neînțelegând nimic. Ea ar fi acționat asemeni lui Klockdorf dacă roata s-ar fi întors.
— Beier, reluă Moser, nu-i scăpa din ochi pe acești nemernici. La cel mai mic act de indisciplină, îl lichidezi pe Klockdorf.
— O bucățică bună. Ai auzit, Porta? Soarta lui vă privește pe tine și pe Micuțul.
— Lucrurile vor fi aranjate înainte de douăzeci și patru de ore, rânjește Porta. În zece minute Micuțul va porni pe urmele lor, și stii cum se termină asta.
— Am spus: Dacă este indisciplinat, le-o taie sec colonelul.
— Și cu asta ce facem? întreabă Bătrânul, arătând-o pe tânăra cu lațul de gât.
— Împușcați-o! strigă Heide. Conform legilor internaționale pot fi împușcați civilii înarmați. Luptăm pe toate căile împotriva bolșevicilor. Führerul a spus-o.
— Un șut în fund, spune Porta, fără să precizeze dacă se adresează lui Heide sau Führerului.
— Regret ceea ce vi s-a întâmplat, îi spune colonelul fetei, pe care o dusesem în izba lui. Veți ajunge în fața Consiliului de război, evident, dar nu vi se va întâmpla nimic atâta timp cât veți fi în preajma mea.
Porta traduce totul în rusa lui aproximativă, dar se vede de la o poștă că tânăra înțelege germana.
— Domnule colonel, permiteți să raportez, spune Porta pocnind din călcâie. Fata îl bagă undeva pe domnul colonel și-l asigură că nu va părăsi Rusia.
Moser înalță din umeri neputincios și se îndepărtează împreună cu Bătrânul. Comandantul nostru nu înțelege mare lucru din politică și crede încă într-un război purtat de gentlemani! În sobă ard câțiva butuci mai mari, iar căldura umple camera cu tavanul jos. Porta s-a culcat, bineînțeles, în spatele sobei și de partea opusă fetei. Dacă ar fi vrut să fugă, ar fi trebuit să treacă peste el. Dar tocmai atunci se întredeschide ușa și Legionarul pătrunde surexcitat.
— Porta! cheamă el cu jumătate de glas.
— Sunt în cuptor.
— Imbecil bătrân, hai repejor! Am găsit o cămară cu haleală.
— Kraft durch freude! Wie schasse frei ! murmură Porta sărind în grabă de pe sobă. Hai să vedem!
— O să-mi mișc și eu hoitul pân-acolo, declară Micuțul care nu-i invitat, dar se grăbește să se dezvelească din pânza de cort.
Ieșim fără zgomot din izbă și intrăm într-un soi de hambar fără uși.
— Ei? ne întreabă Legionarul, mișcând câteva scânduri.
Admirăm cu ochii cât cepele cutiile pe care stă scris în engleză: „Poporul american salută poporul rus." Manipulăm cutiile cu cea mai mare grijă.
— Conserve, visează Micuțul, „Corned beef", ananas, pere în sirop! Prea frumos ca să fie adevărat.
Și dintr-o dată — spre uimirea noastră — aruncă departe cutia pe care o strângea cu atâta dragoste, face două salturi și se trântește în stratul gros de zăpadă.
— Fugiți! urlă. Chestia aia ticăie!
— Unde? întreabă Porta, contemplând liniștit cutiile. Nu cumva în tigva ta?
— Bombe cu întârziere! urlă namila.
Mai repede decât am putea spune, Porta fuge din hangar și se pitulează în spatele unui morman de sfeclă.
— Continuă să ticăie? îi strigă Micuțului. Nu ți s-a părut că-i o vrabie pusă pe șotii?
— Imbecilule! Totul o să sară în aer într-o clipită!
— Nu-i nici un pericol dacă nu mai ticăie, declară Porta. Eu vreau perele mele!
Și pune instantaneu mâna pe-o cutie. Ajunsese în spatele unui troian când pământul pare să se rupă în două. O jerbă de foc inimaginabil de puternică izbucnește spre cer și proiectează cutiile sfărâmate în toate direcțiile. Plouă cu fructe în sirop, cu bucăți de carne. Cutiile de conserve cu marginile mai ascuțite ca briciul zboară prin aer ca schijele.
— Frumos spectacol! spune Porta indignat. N-o să-i iert asta prea repede lui Ivan.
Micuțul adună de pe jos o bucată de carne cu gust îngrozitor de salpetru, dar, deschizând cutia lui Porta, suntem gata să ne tăvălim de bucurie descoperind câteva zeci de cutii cu compot. Și totuși...
— Atenție! urlă namila. Iar ticăie!
Imbecili ce suntem! Doar ce-am întins-o de-acolo și se pornește tunetul. Mai puternic decât prima dată. Magazia sare în aer. „Cocteiluri Molotov" se împrăștie prin aer, pocnesc grenade cu fosfor. Când lucrurile se mai potolesc, ne grăbim spre ceilalți din companie care tremură de frică. Înainte de a apuca să le explicăm, o santinelă urlă:
— Alarmă! Partizani!
Armele pocnesc în noapte, strigătele răniților ne sfâșie urechile, siluete întunecate sar din izbă în izbă, explozii, flăcări, care înghit satul.
— Vino, dulce moarte, vino..., îngână Legionarul, desfăcând crăcanul mitralierei.
Siluetele întunecate aleargă prin satul incendiat și, deodată, pușca-mitralieră a Micuțului seceră rânduri întregi. Dar sunt destui, potecile par un furnicar. Un comisar strigă și cu arunc cu putere o grenadă ce-i explodează chiar la picioare. Rusul sfârtecat este proiectat la marginea satului.
— Bine lucrat! mă admiră Porta.
Alerg înainle cu Profesorul, care trage după el sacul cu grenade. Mi le ntinde gata amorsate, dar am depus atâta efort în prima lansare, încât mă dor mâinile și nu mai pot arunca peste șaptezeci de metri. Pentru un amator n-ar fi rău.
Partizanii au întins-o. În Rusia, cum au căzut comisarii, totul s-a prăbușit, fie că-i vorba de comandouri, de partizani sau de soldați. Pentru mai multă siguranță, Legionarul aruncă o mină T într-o izbă intactă, care se rupe în două ca un fruct prea copt. Se pogoară liniștea, dar prin pădure se mai aud oameni fugind. Îl vedem pe Klockdorf ucigând doi prizonieri cu un glonț în ceafă și zdrobindu-le capetele cu patul armei.
— Drept cine te iei? urlă Moser turbat.
— Raportez domnului colonel că execut ordinele Consiliului de război. I-am prins pe ăștia doi în timp ce-i tăiau beregata starostelui care protesta că partizanii îi incendiază satul.
— O să te scot la raport pentru neexecutarea ordinelor, mârâie Moser, cu atât mai furios cu cât bruta primise amenințarea cu un aer ironic.
Pierdusem doisprezece oameni. Nouă santinele aveau capul spart, cinci erau grav răniți — unul dintre ei cu o rafală de mitralieră în pântec.
— Pregătirea de marș! ordonă Moser. Se vor întoarce, deci, la drum!
Mărșăluiam deja de o jumătate de oră, când colonelul își amintește brusc de partizană.
— Unde-i? îl întreabă pe Porta.
— A întins-o acasă, rugându-mă să vă transmit salutările ei, răspunde Porta pașnic.
— Doar nu vrei să-mi spui că ai lăsat-o s-o șteargă? exclamă comandantul stupefiat de atâta nepăsare.
— Nu chiar așa! Era atât de pe gustul meu încât i-am propus direcția viitorului meu bordel de pe Friedrichstrasse. A devenit atunci nepoliticoasă și a vrut să-mi smulgă arma. I-am tras imediat o labă și am ieșit să caut o sfoară cu care s-o leg. A profitat ca să șteargă putina și când am prins-o mi-a tras o lopată-n cap. A întins-o în pădure. I-am spus c-o să vă supărați, dar putoarea a făcut ceva pe vorbele mele.
— Cabotinule! bombăne Moser nedumerit. Sper din tot sufletul ca drumurile noastre să se despartă, altfel să știi că s-a umplut paharul!
— Fiți liniștit, domnule colonel, nu mai durează. Ofițerii nu fac mulți purici printre noi, e un fel de tradiție, confirmă Porta surâzând.
Trei zile mai târziu, ajungem într-un sat ruinat în care doar coșurile caselor mai împung cerul.
— Acolo, spune Bătrânul, arătând orizontul. Trasoare.
Noaptea e cenușie, fără stele, încărcată de nori grei. Din când în când ninge. Rămânem câteva clipe să privim îndepărtatul schimb de focuri. Cât de frumos se vede de-aici! Proiectilele brăzdează apusul cu linii luminoase, lăsând în urmă explozii de toate culorile.
— Sunt ai noștri, constată Moser. Trebuie să ne grăbim. Mâine-dimineață s-ar putea să fie prea târziu, căci rușii par să înainteze în plină forță.
Așa-i. Orizontul se aprinde și un bubuit puternic ajunge până la noi. E clar că picăm în miezul unui duel de artilerie.
— Mă întreb ce se petrece pe front, spune Moser gânditor, după ce a scrutat pârjolul cu binoclul.
— S-ar putea să tragă ultimele cartușe, șoptește Porta, cu fața schimonosită într-un fel de surâs.
— Comandanții de plutoane, la mine. Plecarea în zece minute. Și gata de luptă, ordonă Moser aranjându-și diagonala și casca.
— Acum? În bezna asta? întreabă uimit sergentul Kramm, care ni se alăturase de câteva zile împreună cu cei unsprezece oameni ai săi. Dar rușii mișună peste tot!
— Sunteți atât de bun încât să-mi indicați un loc fără ruși? răspunde Moser sarcastic. Plecarea în zece minute, am spus. Și trebuie să trecem. Chiar dacă va trebui să luptăm la baionetă.
Scurta oprire a fost folosită pentru încărcarea sectoarelor și a benzilor de mitralieră. Toată lumea bombăne. Moralul a scăzut și suntem gata să ne înecăm ca țiganul la mal.
— Ascultați-mă, spune colonelul când formația s-a aliniat. Suntem o companie cât se poate de pestriță. Ni s-au alăturat și resturile unor unități decimate, de la bucătari la experți în rachete și explozivi. Liniile germane sunt la cinci sau șase kilometri de aici, mai avem nevoie doar de-un mic efort până la ai noștri. Trebuie să pornim acum. Mâine-dimineață, s-ar putea ca inamicul să fi străpuns, și ai noștri să se retragă. Urmează o luptă crâncenă, dar e singura noastră șansă. Pe cât posibil, îi vom salva și pe răniți, dar asta nu trebuie să ne întârzie. Înainte de orice, țineți legătura! Compania se deplasează în șir indian. Plutonul 2 în frunte. Mă bazez pe dumneata, sergent Beier.
— Și dacă străpungerea noastră eșuează? întreabă Klockdorf?
— O să fim morți, asta-i tot.
Micuțul își găsise o mitralieră rusească nou-nouță și o mângâie drăgăstos. Porta îmi aruncă o cutie de compot de pere pe care o halesc imediat și simt cum prind puteri. Începem prin a traversa o rariște, și nu ajungem decât la jumătatea drumului, când din flanc, dinspre un pâlc de copaci, se trage în noi. Porta curăță terenul și ne acoperă în timp ce înaintăm spre ei. Moser ne depășește cu un grup de comando. Zboară grenade. Micuțul sare ca un tanc în fruntea noastră și arma lui trosnește. Din pâlcul de copaci ajung până la noi țipete și înjurături.
— Job tvoie mati, ghermamki, ghermanski!
Zăpada scrâșnește sub pașii iuți; o salvă doboară doi pionieri asupra cărora se apleacă infirmierul.
— Înainte! strigă colonelul, împingându-l pe Tafel.
Plutonul dă peste cap grupul de ruși, pe care-i ucidem cu baionetele, iar cu o singură lovitură a pumnului său îngrozitor, Micuțul zdrobește ceafa unei femei-capitän al cărei cap se apleacă de-ai crede că vrea să privească în spate. Alergăm ca smintiții prin zăpada afânată. Deseori te scufunzi în ea până la umeri și camarazii trebuie să te scoată de subraț! Zăpada pare o mocirlă fără fund care te suge spre adâncuri. Trei infanteriști ruși sunt înghițiți de ea, și sergentul Klockdorf îi ucide cu un glonț în ceafă.
Scurtă oprire. Lipsesc douăzeci și trei de oameni, plus o grupă de mitraliori care-a dispărut fără urmă. Colonelul Moser înjură de furie.
— Nu s-ar fi întâmplat așa ceva dacă ați fi ținut legătura cum v-am ordonat. Cine lipsește?
Nimeni nu știe. Sunt străini care ni s-au alăturat în ultimele zile.
— Nu-i nimic de făcut, hotărăște Moser scurt. Nu putem să pornim în căutarea lor, dar, pentru numele Domnului, țineți legătura! E singura voastră șansă. Moartea ne pândește peste tot.
De patru ori la rând, Micuțul dispare în troienele adânci, și ca să scoți așa o namilă e ca și cum ai trage de-un cal. A patra oară, parcă înnebunește de furie și izbește cu piciorul două cadavre.
— Ieșiți de-acolo, imbecili morți!.Nu blocați drumul pe care lupt eu!
Extenuat, Profesorul se târăște în coada formației și sfârșește prin a se prăbuși hohotind. E nevoie ca Legionarul să-l înșface la subsuoară și să-l tragă. Dintr-o dată realizează că și-a pierdut traista cu muniție, în care se afla și încărcătorul Micuțului!
— Trebuie să mă întorc! plânge el. Micuțul mă omoară dacă-i pierd muniția!
— Gura! strigă Legionarul, ținându-l cu fermitate. O să găsești pe drum o grămadă de saci cu muniție.
Furia Micuțului împotriva troienelor de zăpadă tocmai se potolise, când află de pierderea prețioasei muniții.
— Ai aruncat-o intenționat! strigă el, întinzându-și arătătorul jegos spre Profesor.
— Le-am pierdut! geme nefericitul.
— Pierdut! urlă namila de răsună pădurea. Pierdut! Și asta în plin război, când ți-e mai mare dragul! Ești nebun! Fără muniție s-a zis cu războiul! Întoarce-te și găsește plumbii. Cum vrei să-i ucid pe cei din față fără chestiile-alea? Iată ce înseamnă să primești străini printre nemți sadea! Valea, și în cea mai mare viteză!
— Nu, spune Legionarul. Rămâne aici.
— Cum? mârâie Micuțul nedumerit. Tu spui asta, soldat de nisip! Îndrăznești să sabotezi al doilea război mondial? Asta-i culmea! N-aveai decât să rămâi în Sahara ta.
— Creutzfeldt, nu uita că sunt subofițer. Ordon să rămână aici. S-a înțeles?
— Așa deci! urlă malacul, cuprins de furie. Uite că nu mai am nici un încărcător. Ei bine, păstrează-ți veneticul, n-ai decât să te duci cu el cu tot în rahatul ăla de deșert. M-am săturat de norvegieni, prefer drumurile Rusiei!
Dispare în pădure, ținând pușca sub braț ca pe-o lopată, și-l auzim încă mult timp tunând împotriva Norvegiei, Marocului, Legiunii, lăsându ne să credem că toate sunt vinovate de pierderea muniției.
— Cine răcnește așa? întreabă Moser.
— Micuțul, răspunde Porta. Probabil că a mușcat un comisar.
— Iar plutonul ăsta, Beier? M-au înnebunit de tot! Ori dispari cu ei din companie, ori îmi iau câmpii. Nu mai pot!
— Comuniștii galbeni sunt la un kilometru de aici, de cealaltă parte a minei de cărbune! răsună vocea Micuțului, în timp ce apare dintre brazi. Să-i fi văzut cum țopăiau când le-am pus plumbi pe coadă! — și ridică deasupra capului doi saci plini. Propun să-i terminăm imediat, n-au decât o mitralieră. Îi strivim ca pe furnici!
— Du-te la naiba! urlă Moser. Asta pune vârf la toate!
—Care toate? întreabă namila.Dacă dăm peste ceva rachiu pân-acasă, am dreptul la rație dublă!
— Ascultă, spune Moser depășit — făcând un pas spre el —, dacă mai deschizi gura o singură dată, vor fi ultimele tale cuvinte.
Micuțul se refugiază lângă Porta.
— Războiul ăsta devine tot mai nesuferit, spune el ofensat. Nici măcar nu mai poți să sporovăiești. În curând n-o să mai avem dreptul nici să facem pipi.
Tirul artileriei devine asemănător unui tunet prelung. Pozițiile rușilor nu sunt departe. Flăcări țâșnesc fără încetare peste copaci. Porta ridică brusc mâna cerând liniște. Semn de alarmă. Compania se adăpostește. Explozie îngrozitoare: un tun sovietic se află la câțiva metri de noi. Flacăra de la gura lui luminează ca ziua, și-i vedem pe artileriști pregătind proiectilul următor.
— La naiba! șoptește Legionarul. Calibru 38. Au nevoie de un sfert de oră ca să-l încarce. Să-i omorâm înainte să tragă, și nici nu-și vor da seama că le-am făcut de petrecanie. Vive la mort!
Oțelul se lovește de oțel, auzim ordine scurte și opinteli când proiectilul este adus în poziție.
— Gata? șoptește Bâtrânul, scoțând un pumnal din carâmb.
— Ca un șoim flămând, răspunde Porta, pregătindu-și pistolul-mitralieră.
În clipa în care pleacă lovitura, o grenadă aruncată de Moser cade în mijlocul servanților și armele noastre trosnesc în același timp. Ne repezim cu toții. Alunec pe un cadavru, îmi recapăt echilibrul și mă rostogolesc la vale. Spinii îmi jupoaie pielea de pe față și de pe mâini. Porta este pe urmele mele. Asemenea unui șarpe, se rostogolește și trage în același timp asupra siluetelor care apar și apoi se prăbușesc. Micuțul se năpustește ca o avalanșă înhățând din zbor un ofițer rus și strivindu-i capul de-o piatră. Înainte! Înainte! O mitralieră deschide focul asupra noastră dintr-o tranșee. O ploaie de grenade distruge cuibul de mitralieră. Mai repede! Mai repede! Salvarea noastră depinde de această cursă împotriva morții.
Sergentul-telegrafist este lovit în ceafă, și un jet de sânge mă stropește. Nefericitul strigă și-și pansează rana cu zăpadă, dar nu mai e nimic de făcut; are artera secționată. Doi din SS cad într-o groapă-capcană și sunt străpunși de baionete. Strigătele lor sunt sfâșietoare. Nici pentru ei nu mai e nimic de făcut. Gâfâind, iată-ne lângă barăcile ce servesc drept grajd.
Micuțul azvârle o grenadă printr-o ușă întredeschisă și se aruncă la adăpost. Grenada explodează cu un zgomot înăbușit.
— Auzi ceva? spune Porta.
— Nici măcar o muscă.
— Curios, confirmă Porta temător.
— Nu-i nimeni. Știi bine că le aud și respirația.
Trag o rachetă care, în cădere, luminează locul unde, practic, nu mai e nimic de văzut. Colonelul și Bătrânul sosesc alergând.
— Ce naiba mai așteptați? spune Moser. S-o ștergem! N-avem nici-o clipă de pierdut.
Micuțul sare și-l ține pe loc.
— Așteptați, domnule colonel, mi-e teamă că n-o să ne mai revedem. Din baracă a ieșit o pisică neagră.
— Asta ce vrea să spună?
— Nu știu, dar era neagră.
Sosesc alergând și soldații de la intendență; nici măcar nu le știm numele, dar i-am adunat acum trei zile dintr-un bunker în care zăceau morți de frică.
— Opriți! strigă colonelul.
Dar acești oameni epuizați și-au pierdut evident mințile și nu mai ascultă nimic, nu mai știu unde sunt. Încep să strige: „Tavarișci, nicht schiessen!" Ne iau drept ruși? Cu mâinile deasupra capului, se năpustesc spre barăci.
— Opriți, opriți! strigă Moser, agitându-și brațele.
— Nicht schiessen, nicht schiessen, tavarișci! este singurul răspuns pe care-l primește.
Și iată-i în fața unei barăci deschizându-i ușa cu lovituri de picior.
— La pământ! strigă Porta cu vocea sugrumată.
În aceeași clipă erupe un vulcan. Totul sare în aer. Exploziile se țin lanț. Din cei de la intendență nu mai rămâne nimic.
— Doamne! murmură Moser stupefiat. Ce-a fost asta?
— Un cadou al lui Stalin, glumește Porta. Când te retragi, nu te-apuci să deschizi toate ușile.
— Vezi? triumfă Micuțul. Aveam dreptate cu pisica neagră! Ageamii cad ca muștele. În orice cursă. Ce prostie să te bagi în așa ceva. Se vede de la o poștă că-i o glumă a lui Ivan.
— Acum s-o-ntindem, spune Moser.
— Încă o clipă, domnule colonel, îi răspunde Porta. Trebuie să vină cineva să vadă cine-a căzut în capcană.
— Ei sunt! strigă Micuțul trăgând, și un grup de ruși se prăbușește sub focul lui.
— De data asta o ștergem, urlă Porta.
Adunându-ne forțele, alergăm prin zăpadă. Rușii sunt o masă sângerândă și unul dintre ei geme privindu-și fără să înțeleagă propriile membre smulse. Colonelul Moser face apelul: lipsesc alți paisprezece oameni. Nu mai suntem decât șaizeci și trei. Am pierdut peste trei sute de oameni. Descurajarea se citește pe fața comandantului nostru. Se joacă amenințător cu revolverul. Micuțul încearcă să-și răsucească un fel de țigară, trage adânc un fum, păstrează mult timp fumul în gură, apoi i-o întinde lui Porta. Un fum pentru fiecare membru al plutonului 2.
Artileria bubuie, grenadele șuieră. Spre apus, întreg cerul este o mare de foc.
— Cine a spus că armata lui Ivan era în derută? întreabă Porta.
— Taci! răspunde Bătrânul. Numai la gândul ăsta ți se-ntorc mațele pe dos. .
— Dacă lucrurile continuă tot așa, înainte de a ajunge la ai noștri, poți să ștergi numele de Joseph Porta din catastifele armatei germane.
Profesorul, ajuns la capătul puterilor, izbucnește în plâns la fiecare pas.
— Haide, spune Porta, nu ești tocmai norocos pentru un venetic, dar stăpânește-ți lacrimile și stai pe lângă mine cât mai e război dacă vrei să rămâi în viață — și-l îndoapă cu o jumătate de pară însiropată. Mestecă încet și înghite sucul, care e ca ciușca pusă sub coada calului.
Cât despre mine, sunt înghițit de câteva ori de troiene și ceilalți se chinuiesc să mă tragă afară. Zăpada asta afânată e un iad. Sunt atât de epuizat, încât îi implor să mă abandoneze și plâng mereu fără nici un motiv, asemeni Profesorului. Am ajuns cu toții la capătul puterilor.
După un crâng de mărăcinișuri care ne sfâșie uniformele și pielea, amestecându-ne sângele cu sudoarea, iată că ninsoarea se potolește. Luna pătrunde printre nori, cerul devine aproape senin, iar lumina oglindită-n zăpadă pare o adevărată minune, așa încât ne mai uităm suferințele. Dar lumina fantomatică ne ajută să-i vedem mai bine pe ruși. Pașii noștri răsună în gol; ne oprim deseori să ascultăm zgomotul sinistru, de parcă am fi mărșăluit printr-o peșteră.
— Iute! repetă Bătrânul. Nu mai umblați ciuf și mulțumiți Domnului că mlaștina tară fund deasupra căreia ne aflăm este înghețată!
Trestii de-un stat de om ne dau o vagă impresie de siguranță, dar mlaștina se termină brusc și iată-ne înaintea unui pâlc de case.
— Ștoi, kto? auzim în noapte.
O armă scuipă o limbă de foc; o salvă sfârtecă fața soldatului Bohle.
— Înainte! strigă Moser. Foc de voie!
Totul pocnește. Curățăm santinelele și compania trece la atac. Aruncăm grenade prin deschizăturile înguste ale ferestrelor, deschidem ușile cu lovituri de picior și golim încărcătoarele în soldații adormiți. Un depozit de muniție... Fără să stea pe gânduri, Porta aruncă o grenadă drept în mijlocul lăzilor! Explozia fantastică ne proiectează afară din sat. Totul este o văpaie.
— Ești într-adevăr cel mai mare tâmpit pe care l-am văzut! strigă Moser plin de sânge, ridicându-se cu greu de jos.
— Puțin zgomot, răspunde Porta indiferent. Comisarii or fi făcut pe ei de frică.
O bună bucată de timp înaintăm pe un drumeag îngust cu zăpada răscolită de șenile. Nimic încurajator.
— Tancuri! șoptește Micuțul, culcându-se la pământ.
La adăpostul brazilor se vede un șir lung de T34.
— N-ar fi rău să ne rugăm Fiului Fecioarei Maria, spune Porta temător.
— E posibil, dar el n-a avut neșansa să pice într-un război mondial!
Facem un mare ocol ca să evităm tancurile. Traversăm o pepinieră de brazi și ne trezim într-o poiană. Înaintea noastră, o culme nu prea înaltă pe care trebuie s-o învingem. Zărim pe un drum camioane rusești, cu farurile vopsite în albastru, îndreptându-se spre apus. Trasoarele zboară în toate părțile. Klockdorf și Bătrânul escaladează culmea, în timp ce compania așteaptă, fiecare ascuns pe unde poate.
— Trebuie să străpungem o poziție a rușilor aflată tocmai dincolo de culme, ne explică Bătrânul la întoarcere.
— La drum! ordonă Moser, schimbându-și încărcătorul mitralierei.
Compania se desfășoară și alergăm îndoiți de șale spre creastă. Rachete cu fosfor luminează terenul dându-i o lucire de moarte. Zărim clar tranșeele și bunkerul. Trasoarele trec razant deasupra terenului sfârtecat. Scurtă oprire pentru adunare. Locotenent-colonelul Moser își pune mâna pe umărul Bătrânului:
— Ultimul obstacol. De data asta ajungem acasă, dar vă rog, țineți legătura.
— Și răniții?
— Ö să facem cum putem, răspunde Moser evaziv.
Înaintăm în salturi spre pozițiile inamicului. Dacă suntem descoperiți prea devreme, suntem ca și morți.
— Unde naiba e Ivan? șoptește uimit Porta.
Culcați în apropierea liniilor rusești, nu zărim în tranșee nici măcar umbra unui soldat.
— Poziția pare totuși a fi ținută de cineva, murmură Klockdorf nervos, strângând o grenadă în pumn.
— Acolo, la colțul pădurii, sunt avanposturile germane, șoptește Moser.
— Atunci și ceilalți sunt pe-aproape, șoptește Micuțul. Se țin mereu de fundul germanilor.
Ne târâm spre tranșee în cea mai mare tăcere.
— Ah, iată-l pe Ivan, scumpul nostru Ivan. Mi-era teamă că s-a întors acasă de frica noastră! spune Porta pe neașteptate.
Acum îi vedem. Sunt lipiți de parapetul tranșeei, camuflați sub pânze de cort albe. De necrezut că nu ne-au zărit...
— Grenade de mână, murmură Moser. Toți odată! Aruncați!
Mutarea noastră pare un adevărat atac de artilerie pentru tranșeea îngustă. Surpriză totală. Panică. Curățăm cu arma albă și ne lansăm cât de repede ne țin picioarele în „țara nimănui". Explodează câteva mine, trupuri sfârtecațe sunt aruncate în aer. Cine? Nu se știe. N-avem răgazul să aflăm. Focul ne arde ochii, craniile crapă asemeni cojilor de ouă. Porta și Barcelona taie sârma ghimpată și dăm peste un pistolar rus avansat care trage. Dintr-un salt, Porta îl răstoarnă și-l sugrumă, dar asta ne-a costat cinci oameni, iar Stege e rănit. Îl târâm pe o foaie de cort, prea puțin sensibili la gemetele lui, traversând rulourile de sârmă ghimpată. E unul dintre puținii răniți pe care i-am putut salva, ceilalți au rămas în urmă.
Dar rușii s-au dezmeticit. Răsună ordine, șuieră grenade, rachete luminoase urcă pe cer cu sutele. Ne îngropăm în zăpadă cât de adânc putem. Să continuăm sub lumina asta înseamnă moarte sigură.
Cât am stat așa? Luni, zile, ore? Am fi rămas cu gura căscată dacă ne-ar fi spus cineva că au trecut doar câteva minute. Furioși, ne îngropăm și mai adânc. Mă întorc spre cel de lângă mine să-l ajut, dar nu mai găsesc decât o masă sângerândă. Cu o clipă în urmă era acolo și glumea. Tocmai el a fost lovit. Auzeam cum se apropia un proiectil de 80, grenadă de mortier. Acum trag cu Katiușele și pământul se ridică asemenea unui zid în fața și in urma mea.
Moser se repede înainte, Legionarul îl urmează, dar este aruncat înapoi de o limbă de foc. Urlă, își duce mâinile la ochi și văd cum sângele i se prelinge printre degete. Mă arunc spre el, îl apuc de picioare și-l trag într-o pâlnie de obuz. A rămas fără jumătate din față.
— Nu mai văd! geme el. Sunt orb. Dă-mi revolverul.
— Glumești! Ochii tăi n-au nimic, eu i-am acoperit cu un pansament. Ai rămas fără obrazul drept, asta o să te coste două luni de spital. Bafta prostului!
Nu mă crede.Trebuie să ridic un colț al pansamentului salvator și să-l asigur că vede, dar îi șterpelesc revolverul. Răniților le trec prin cap cele mai ciudate gânduri.
— Înainte! strigă Moser.
Strâng mâina Legionarului ca să alergăm unul lângă altul. Lângă noi tropăie Profesorul, care și-a pierdut pușca-mitralieră și se teme de Consiliul de război. Și aud sosind șuieratul ucigaș... Reușesc să mă arunc cu Legionarul într-o gaură adâncă, dar Profesorul este mult prea absorbit de pierderea armei ca să audă la timp șuierul grenadei. Brațul îi este smuls și cade lângă el. Uimit, îl ridică, fără să înțeleagă că tot sângele din jur îi țâșnește din umăr. Improvizez un garou din cureaua măștii de gaze și-i pun sulfamidă pe rană. Nu simte nimic, spune el, în timp ce-i chem pe ceilalți, dar nimeni nu mă aude. Trebuie să car doi după mine. Să sperăm că nu dau peste ruși, căci înainte de a putea să-mi folosesc arma voi fi mort de o sută de ori.
Dintr-o dată, Profesorul începe să urle înfiorător. Anestezia șocului s a risipit și suferă ca un blestemat în iad. Iată-l măcar acum preocupat și de altceva decât de grijile regulamentare! Dacă va fi întrebat ce s-a întâmplat cu arma lui, va putea spune că a dispărut cu braț cu tot. Nici cel mai dur Consiliu de război n-ar putea dovedi contrariul. O fi departe ziua în care or să ne ceară să aducem și pușca și brațul? Porta pretinde că pierderea unui membru va fi socotită un sabotaj. Nu-i imposibil. Dacă îți pierzi un braț, nu mai ești bun de nimic, dar cu amândouă picioarele amputate poți servi patria într-un tren al intendenței, cu frumoase proteze în loc de picioare. Prusacii au sergenți-instructori care fac minuni cu invalizii.
Proiectilele de 104 urlă chiar deasupra capetelor noastre, ca o mie de tamburine într-o pivniță adâncă. Un grup care aleargă înainte dispare într-o flacără violentă. Gheizere de zăpadă și pământ se ridică cenușii deasupra terenului. Porta se agață în sârma ghimpată, trăgându-l pe Stege după el, apoi, dintr-o dată, scoate un țipăt! Scapă automatul, își pune mâinile pe pântec și se prăbușește înainte. Porta! Camaradul meu! Probabil că-i mort căci a căzut într-o poziție ciudată, contorsionată, cu unul dintre picioare răsucit. Bătrânul se apropie și el însoțit de Micuțul. Mulțumesc Domnului! Porta deschide ochii.
— Am picat pe loc! Unde m-a lovit?
— La picior, spune Bătrânul cu blândețe.
— Picior? se arată Porta uimit. Mă dor pieptul și pântecul. Schije, fără nici o îndoială.
Bătrânul, îngrijorat, îi taie uniforma. Nici o urmă pe burtă sau pe piept.
— Nu mă gâdila, nu suport! surâde Porta.
Degetele pricepute ale Bătrânului aleargă pe corpul prietenului nostru. Mă privește și privește șoldul lui Porta. Arată rău. Folosim toate pansamentele ce ne-au rămas.
— Merge?
E colonelul, care sare în adăpostul nostru și-l descoperă pe Porta. Tace, buzele-i tremură, și-l simțim în pragul unei crize de nervi. Aruncă arma și mângâie chica roșcată.
— Nu-i grav, camarade. Spitalul și garnizoana tot restul războiului. Cum ajungem, te propun pentru Crucea de Fier, iar dacă vrei, o să devii ofițer.
— Mulțumesc, domnule colonel, spune Porta surâzând. De acord cu Crucea, dar garnizoana nu-i de mine. Ce s-ar alege din plutonul 2 fără mine?
Mă târăsc să-i caut pe Legionar și pe Profesor.
— Și ei! geme Moser. O să rămână vreunul dintre noi în viață?
Pornim. Micuțul îl cară în spate pe Porta, Bătrânul îl trage pe Stege. Moser îl ia pe Profesor, iar eu pe Legionar. Făcusem deja o bucată de drum, când realizez că mi-am uitat pușca-mitralieră! Imposibil să te întorci fără arma. Mult prea periculos! Să-ți pierzi o mână, se mai iartă, dar arma te poate costa capul... Îi părăsesc pe Legionar și pe Barcelona și mă târăsc înapoi printre barierele de sârmă ghimpată.
Dintr-o dată, mă întreb unde sunt? Nu asta-i direcția... probabil că am greșit drumul. Mă cutremur, nervii îmi cedează de parcă aș fi un recrut. Mă aflu într-un câmp de mine! Chiar in fața mea, zăresc firele... una singură dacă explodează, și vor urma cu zecile, în lanț... Îngheț de frică. Dacă ating unul din aceste fire, nu mai rămâne nimic din mine. Și, contrar voinței, o rugăciune urcă spre Cer. Încet, încet, mă retrag. Jumătate din manta rămâne agățată în sârma ghimpată, trag de ea și sunt gata să răsuflu ușurat, când realizez că stau lângă o groapă-capcană. Cadoul lui Stalin. O lucire de oțel... În fundul gropii, baionetele ațintite... Dacă aș fi căzut, m-ar fi sfârtecat.
Mă trag înapoi și nu după mult timp mă pierd într-un baraj de sârmă ghimpată. Mulțumită Domnului și mulțumită lui Porta, am cleștele la mine, dar dacă este sub tensiune? Dacă da, o să dispar într-un fulger orbitor... Cu ochii închiși, tai firul, care pocnește și-mi zgârie fața, dar eu tot nu știu unde sunt. Unde-i faimoasa pâlnie de obuz? Unde să găsesc o armă? Mă învârtesc în jurul cozii. Aștept un minut ca să-mi calmez nervii și să observ cu ce se mai ocupă artileria, dar e greu de ghicit.
Pe neașteptate, o mitralieră „Maxim" trosnește la câțiva metri de mine. Încă puțin și săream într-un cuib de ruși, cum li se întâmplă deseori soldaților pierduți în „țara nimănui". Sunt la capătul puterilor, gata să renunț! Printr-o minune, acolo, sub ochii mei, o pușcă-mitralieră. Chiar dacă nu-i a mea, cel puțin e asemănătoare. Ca să fiu sigur, o pipăi atent. Cum să cred că sunt salvat?
O oră mai târziu, am parte de scandalul făcut de Moser.
— Doamne Dumnezeule, pe unde-ai fost? Încă puțin și te dădeam dispărut.
Suport scandalul cu un calm perfect. Nu vom fi peste câteva clipe la ai noștri? Se disting deja liniile germane la liziera pădurii. Nu mai e mult, dar Porta și-a pierdut cunoștința. În loc de atele, i-am legat piciorul de o armă. Legionarul, mort de sete, cere de băut; îl ajut să topească în gură puțină zăpadă.
— Haidem! spune Moser. E capătul drumului.
Klockdorf se ridică primul. Aleargă alături de camaradul său, cel căruia îi plac atât de mult oamenii spânzurați. Parcă zboară... Iată-i aproape de țintă. Dar Klockdorf nu va atinge niciodată tranșeea germană. Se năpustește într-un câmp de mine. Un vulcan! Corpul lui este aruncat în aer, cade pe alte mine și le detonează. Camaradul său moare cu amândouă picioarele amputate pierzând tot sângele înainte ca noi să-l putem salva.
Acum, germanii încep și ei să tragă. Grenadele și mitralierele lor mai seceră o duzină dintre oamenii noștri.
Mă pregătesc să sar peste o groapă, dar primesc un pumn în stomac. Mă rostogolesc ca un titirez și mă prăbușesc. Ce s-a întâmplat? Nu-mi dau seama de nimic. Mă înăbușe o furie nebună împotriva imbecilului care mi-a făcut-o. Brusc, o durere ascuțită, o lovitură de cuțit în pântece...
— Ce ai? se apleacă Bătrânul peste mine. De ce te trântești în drumul meu?
— Cred că m-au lovit, spun îngrijorat.
— Fii mândru că ești rănit de un glonț german și stai aici liniștit. Să nu-ți fie frică, venim să te căutăm după ce stabilim legătura cu ai noștri. O jumătate de tonă de zăpadă și de pământ sunt gata să mă îngroape. Nu departe de mine, a căzut o ploaie de grenade.
— Unde m-au lăsat vitele astea? Doamne, cât sunt de obosit!
— Norocul tău că a fost doar un glonț de pușcă german. Ai scăpat de unul exploziv. N-are rost să te plângi.
— Ușor de spus, dar mă doare ca pe-un câine. Ești sigur că nu-i altceva? Mă doare tot spatele.
— Poate s-a oprit într-un os. Ai grijă și nu mânca zăpadă. Cu un glonț în burtă, știi că n-ai voie nici să bei, nici să mănânci.
Îl văd cum îmi ia revolverul, prevăzător.
— Nu, dă-mi-l! îl implor. Dacă vin rușii nu vreau să cad în mâinile lor.
Bătrânul se gândește puțin, mi-l înapoiază și mi-l pune în mână ațintit spre marginea gropii. E cea mai bună poziție dacă sare cineva aici. Cred că se pregătește un atac de ambele părți. Iar eu rămân singur, singurel în „țara nimănui", între pozițiile rușilor și cele ale germanilor. Unde or fi Porta, Micuțul și Stege, Legionarul și ceilalți răniți? Bătrânul a spus că ne va lăsa aici și va veni să ne caute mai târziu, ceea ce-i absolut rezonabil. Mitralierele germane ne apără, și mai ales nu riscăm să fim împușcați de-ai noștri.
O durere arzătoare mă străbate din loc în loc, frica mă face să bat câmpii și-mi dau seama că strâng puternic revolverul în mână.
— Job tvoie mati! aud nu departe de locul în care mă aflu.
Cineva râde! Încerc să mă acopăr cu zăpadă, dar cât e de greu! Cea mai mică mișcare îmi provoacă dureri îngrozitoare. Pipăindu-mi burta, îmi retrag mâna plină de sânge. Arăt ca un mort... Printre pleoape zăresc o bonetă și doi ochi oblici care mă privesc. Aruncă zăpadă peste mine. Dacă groapa n-ar fi fost atât de adâncâ, mongolul m-ar fi străpuns cu baioneta, chiar și numai să se distreze! îl aud cum se târăște.
— Niet ghermanski.
— Job tvoie mati, spune un altul.
— Bâstree, bâstree! urlă o voce poruncitoare.
Puțin după aceea, cineva urlă lung și jalnic. Pare a fi tot un glonț în burtă. E un rus. O mitralieră germană latră în rafale scurte. Deodată, îl văd pe Bătrânul, care se lasă să alunece lângă mine, mă ridică de ceafă și mă împinge înainte ca pe-un sac de făină.
Văd alergând bocanci cenușii, apoi bocanci negri, nemțești. O grenadă cutremură pământul sub mine, un glonț îmi găurește casca. Unde-am ajuns? În tranșeea germană. Ca prin vis, zăresc un infanterist care apropie o ploscă de buzele mele. Sunt gata să beau, dar mâna Bătrânului o dă la o parte.
— Glonț în stomac, atâta îi spune sergentului de stat-major.
— Ah, bine, face cătana bătrână, trecută prin primul război mondial și printr-o altă înfrângere.
Brancardele noastre sunt duse într-un bunker în care comandantul regimentului de infanterie vine să strângă mâna fiecăruia și să împartă țigarete „Juno".
— V-am luat drept ruși, îi spune uimit lui Moser un locotenent destul de bătrâior.
— Ce mai contează! răspunde Moser generos. Habar n-am cum de-am ajuns aici. Venim din infern.
La postul de prim-ajutor, Bătrânul și Barcelona ne strâng mâna prietenos, înainte de a fi evacuați. În același timp, colonelul Moser își aprinde o țigară și aruncă o privire peste parapetul tranșeei, urmărind obosit o rachetă luminoasă. Soarele se pregătea să răsară în spatele tranșeei sovietice; gheața strălucea în frumoasa dimineață de iarnă. N-a auzit pocnetul sec, n-a simțit schija de grenadă care i-a smuls fața. Mâinile lui au lăsat încet pistolul-mitralieră și corpul i s-a aplecat. O altă grenadă l-a acoperit cu zăpadă.
— Chiar înainte de a veni încoace, l-am văzul murind pe comandant, spune Micuțul în trenul sanitar. Ei bine, nu voia să ne mai vadă; dorința i a fost îndeplinită.
— Ãsta-i războiul, prietene, răspunde Legionarul.
— Îmi promisese Crucea de Fier, spune Porta, al cărui picior se leagănă în ritmul mișcării, trenului. Atâta pagubă!
—Doctorașul nu vrea să-mi taie labele, continuă Micuțul, arătându ne pansamentele uriașe. O să trebuiască s-o iau de la capăt și să merg toată viața. N-am altă soluție!
— Iar eu am un șarpe în burtă, spun, arătându-le drena ce-mi iese din rană.
Cât despre Profesor, el plânge. Îl înnebunește gândul de a se întoarce în Norvegia ciung, așa că doctorul i-a promis să-l trimită la cazarma pentru recruți, dar nu-i vine să creadă. Suntem debarcați în gara Lemberg ca să ne refacem în Polonia, înainte de întoarcerea în Germania.
— De unde veniți? întreabă o infirmieră dințoasă.
— De la Moscova, rânjește Porta insolent, dar a trebuit să bat drumul până aici ca să văd cea mai grasă infirmieră din lume!
— O. să mă plâng! declară grăsana, ofensatâ.
— O să-ți dau scula mea să scrii cu ea! continuă Porta, izbucnind în râs.
Și trase o bășină răsunătoare ce pune punct campaniei noastre în Rusia.
**************************************************************************