1

TIMP DE O SÃPTÃMÂNA, R. Childan pândise cu nerăbdare so¬sirea poștei. Dar prețiosul transport din Statele Munților Stâncoși nu sosise. Deschizând magazinul în dimineața zilei de joi și văzând dușumeaua plină de scrisori aruncate prin fanta ușii, se gândi: voi avea de a face cu un client supărat.
Își umplu o ceașcă de ceai de la automat, cu cinci cenți, luă o mătură și începu să deretice; curând, trotuarul din fața magazinului său, American Artistic Handcrafts Inc. , fu gata pentru o nouă zi, curățit lună, sertarul mașinii de marcat umplut cu mărunțiș, o vază aranjată cu gălbenele proaspete și radioul deschis pe un post care transmitea muzică instrumentală discretă. Afară, pe trotuar, oameni de afaceri grăbiți, în drum spre birourile lor de pe Montgomery Street. În depărtare trecu un tramvai cu cablu; Childan se opri să l privească, încântat. Femei în rochii lungi, din mătase colorată... le privi și pe ele. Apoi sună telefonul. Se răsuci să răspundă.
— Da! zise o voce cunoscută; lui Childan i se strânse inima.
— Domnul Tagomi la telefon. A sosit posterul meu cu recruta¬rea în Războiul Civil , domnule? Vă rog să vă amintiți; mi l ați promis în cursul săptămânii trecute.
Ton aferat, repezit, abia politicos, abia inteligibil.
— Nu v am lăsat eu, domnule Childan, o sumă în acest sens? Îl voi face cadou, știți? V am explicat: un client.
— Investigații extinse, începu Childan, pe care le făcusem pe propria mea cheltuială, domnule Tagomi, cu privire la lucrul promis, care, vă dați seama, nu se găsește în regiunile astea și prin urmare este...
Tagomi îl întrerupse:
— Așadar, n a sosit?
— Nu, domnule Tagomi.
O pauză glacială.
— Nu mai pot aștepta, spuse Tagomi.
— Nu, domnule.
Childan privi morocănos prin vitrina magazinului la ziua stră¬lucitoare de afară și la clădirile pentru birouri: San Francisco.
— Atunci, altceva în loc. Ce mi recomandați, domnule Chil¬dan ? îi stâlci Tagomi numele în mod intenționat.
Insultă, implicit, făcând ca urechile lui Childan să ia foc. Scaun smuls de sub fund, înspăimântătoare mortificare a situației. Aspira¬țiile și temerile și chinurile lui Robert Childan fură stârnite și ieșiră la iveală, îl invadară, împiedicându i limba. Se bâlbâi, cu mâna umezită pe receptor. Aerul din magazin mirosea a gălbenele; muzica se auzea în continuare, dar el se simți ca și cum s ar fi prăbușit într o mare îndepărtată.
— Păi..., reuși să mormăie. Centrifugă pentru smântână. Mași¬nă de făcut înghețată, de pe la 1900.
Mintea îi refuza să gândească. Tocmai atunci când uiți, tocmai atunci când te prostești de unul singur. Avea treizeci și opt de ani și și amintea de zilele de dinainte de război, de celelalte vremuri. Franklin D. Roosevelt și Târgul Internațional; altă lume, mai bună.
— Aș putea aduce la dumneavoastră, la birou, diverse obiecte greu de găsit, să alegeți? murmură el.
Fu stabilită o întâlnire pentru ora două. Va trebui să închidă magazinul, realiză când închise telefonul. Nu i de ales. Trebuie păs¬trată bunăvoința unor asemenea clienți; afacerile de ei depind.
Cum stătea tremurând, își dădu seama că cineva – o pereche de tineri – intrase în magazin. Tineri, bărbat și femeie, amândoi chipeși, bine îmbrăcați. Ideal. Se liniști și se îndreptă ușor, zâmbind profesio¬nal către ei. Erau aplecați să cerceteze o vitrină, puseseră mâna pe o scrumieră încântătoare. Căsătoriți, ghici el. Locuiesc în City of the Winding Mists, în noile apartamente de lux de pe Skyline, cu vedere către Belmont.
— Bună ziua, zise, și se simți mai bine.
Îi zâmbiră fără pic de superioritate, numai amabilitate. Vitri¬nele lui, care într adevăr erau cele mai bune din genul lor de pe Coastă, le impuseseră oarecare respect; văzu asta și le fu recunoscă¬tor. Ei înțele¬seră.
— Piese într adevăr excelente, domnule, zise tânărul.
Childan se înclină spontan.
Ochii lor, încălziți nu numai de înțelegere omenească ci și de în¬cântarea împărtășită față de obiectele de artă pe care le vindea el, de gusturile și satisfacțiile lor comune, rămaseră ațintiți asupra lui; îi mulțumeau pentru că avea asemenea lucruri pe care să le privească ei, să le ia în mână și să le examineze, să le întoarcă pe toate părțile, poate chiar fără să cumpere. Da, se gândi, știu în ce fel de magazin se află; nu i dugheană cu prostioare pentru turiști: fără plăcuțe din lemn de sequoia pe care scrie MUIR WOODS, MARIN COUNTY, S.P.A. , sau zdrăngănele nostime, sau cercei pentru fetițe, sau cărți poștale cu imaginea Podului . Ochii fetei mai ales, mari, negri. Ce ușor, se gândi Childan, m aș putea îndrăgosti de o fată ca asta. Ce tragică mi ar fi viața atunci; ca și cum n ar fi deja destul de rea. Părul negru, elegant, unghiile făcute, urechile cu găuri pentru cerceii lungi, din alamă, lucrați de mână.
— Cerceii dumitale, murmură el. Cumpărați de aici, oare?
— Nu, zise ea. De acasă.
Childan dădu din cap. Nu s obiecte de artă americană contem¬porană; doar trecutul putea fi reprezentat aici, într un astfel de magazin ca al lui.
— Stați mult aici? întrebă. La noi, în San Francisco?
— Sunt detașat pentru o perioadă nedefinită, zise bărbatul. Cu Comisia de Evaluare a Proiectului privind Nivelul de Viață în zonele Dezavantajate.
Pe față i se citea mândria. Nicidecum caznă. Nu a răcanilor necio¬pliți, care mestecă gumă, cu mutrele lor lacome de țărani, fâțâindu se pe Market Street , holbându se la spectacolele deo¬cheate, la filmele sexy, căscând gura prin pasajele strâmte, prin barurile de noapte ief¬tine cu fotografii de blonde între două vârste ținându și sfârcurile în¬tre degetele lor zbârcite și rânjind... la locuințele mizere, cu muzică gălăgioasă de jazz, care alcătuiesc cea mai mare parte a zonei fără co-line din San Francisco – barăci șubrede din cutii de conserve și scân¬duri, care răsăriseră din ruine încă înainte să cadă ultima bom¬bă. Nu – omul aparținea elitei. Cult, instruit, chiar mai mult decât domnul Tagomi, care în defi¬nitiv era un înalt demnitar, în Înalta Misiune Co¬mer¬cială de pe Coasta Pacificului. Tagomi era în vârstă. Atitudinile i se formaseră în timpul Guvernului Militar.
— Ați fi dorit niște obiecte de artă etnografică americană tra¬dițio¬nală, pentru cadouri? întrebă Childan. Sau poate ca să vă decorați no¬ul apartament pentru cât stați aici?
Dacă era vorba de aceasta din urmă... inima îi zvâcni.
— Presupunere exactă, spuse fata. Începem decorarea. Un pic ne¬deciși. Credeți că ne puteți ajuta?
— Aș putea aranja să vin la dumneavoastră acasă, da, zise Chil¬dan. Să iau cu mine câteva mostre, să vă pot sugera în context, după cum doriți dumneavoastră. Este, desigur, specialitatea noas¬tră.
Își lăsă ochii în jos, pentru a și ascunde speranța. Putea fi vorba de mii de dolari.
— Primesc o masă New England, arțar, încheiată numai în lemn, fără cuie. Imensă frumusețe și valoare. Și o oglindă din vremea Războ¬iului din 1812. De asemenea, artă indigenă: câteva covoare din păr de capră, în culori vegetale.
— Eu unul, zise bărbatul, prefer arta citadină.
— Da, făcu Childan cu entuziasm. Ascultați, domnule. Am o pic¬tură murală, din anii '30, pe lemn, patru panouri, înfățișându l pe Hor¬ace Greeley , piesă de colecție de valoare inestimabilă.
— O, făcu bărbatul cu ochii lui negri în flăcări.
— Și un fonograf Victrola, de la 1920, montat într o comodă lăcu¬ită.
— O!
— Și, domnule, ascultați: pictură înrămată, semnată de Jean Har¬low .
Bărbatul făcu ochii mari.
— Facem aranjamentele? întrebă Childan, prinzând corect mo¬mentul psihologic. Își scoase din buzunarul interior al hainei pixul și carnețelul.
— Am să mi notez numele și adresa dumneavoastră, domnule și doamnă.
După aceea, când perechea ieși agale din magazinul lui, Childan stătu, cu mâinile la spate, privind în stradă. Bucurie. Dacă toate zilele de afaceri ar fi ca asta... dar era mai mult decât o afacere, era succesul magazinului lui. A fost o șansă să intre într o relație socială cu o tânără pereche de japonezi, acceptat mai degrabă ca om decât ca yankeu, sau și mai bine, ca negustor de obiecte de artă. Da, tinerii de azi, din generația care se ridică acum, care nu și aduc aminte de vre¬murile dinainte de război sau chiar de războiul însuși – erau speranța omenirii. Diferențele dintre pozițiile sociale nu aveau semnificație pen¬tru ei.
Se va sfârși, se gândi Childan. Cândva. Însăși ideea de poziție so¬cială. Nici guvernanți, nici guvernați – oameni.
Și totuși tremura de frică, imaginându se cum le va bate la ușă. Își examină însemnările. Familia Kasoura. Odată înăuntru, fără îndo¬ială, i s ar oferi ceai. Ar face oare totul cum se cuvine? Ar ști gestul și vorbele potrivite fiecărui moment? Ori s ar umple de rușine, ca un bar¬bar, prin cine știe ce greșeală nefericită?
Pe fată o chema Betty. Câtă înțelegere pe chipul ei, se gândi. O¬chii blânzi, plini de simpatie. Desigur, chiar și în timpul scurt cât a stat în magazin, îi citise năzuințele și neîmplinirile.
Speranțele lui... se simți deodată amețit. Ce aspirații vecine cu nebunia, dacă nu sinucigașe, avea el? Dar, se știa, relațiile dintre ja¬ponezi și yankei, în general, erau între bărbați japonezi și femei yankee. Asta... ideea îl făcu să și piardă curajul. Și mai era și mărita¬tă. Își goni din minte procesiunea gândurilor involuntare și începu să deschidă preocupat poșta de dimineață.
Descoperi că încă îi tremurau mâinile. Apoi își aduse aminte de întâlnirea de la ora două, cu domnul Tagomi; în acel moment, mâinile încetară să i mai tremure și nervozitatea i se transformă în hotărâre. Trebuie să fac o propunere acceptabilă, își spuse. Unde? Cum? Ce? Un telefon. Ponturi. Abilitate în afaceri. Să facă rost de un Ford 1929 perfect recondiționat, inclusiv capotă din material textil (negru). Un avion trimotor de poștă, original, nou nouț, ambalat cu totul, descope¬rit într un hangar din Alabama etc. Să scoată la iveală capul mumifi¬cat al domnului B. Bill , cu tot cu fire de păr alb, senzațional produs artizanal american. Să fac să circule reputația mea de fin cunoscător prin tot Pacificul, nelăsând deoparte nici Home Islands .
Ca să se inspire, aprinse o țigară cu marihuana, excelenta marcă Land O Smiles.

*

În camera lui de pe Hayes Street, Frank Frink stătea întins în pat, întrebându se cum să se scoale. Soarele strălucea prin jaluzele peste mormanul de haine căzute pe dușumea. Ca și ochelarii. Să calce pe ele? Să încerce să ajungă la baie pe cealaltă rută, se gândi. Târâș sau de a rostogolul. Capul îl durea, dar nu era trist. Nu te uita nicio¬da¬tă înapoi, hotărî. Ora? Ceasul pe servantă. Unsprezece treizeci! Doamne! De ar rămâne tot întins.
Sunt concediat, se gândi.
Ieri, o făcuse lată la fabrică. Vorbise gura fără el în fața domnului Wyndam Matson, care avea o față turtită ca o farfurie și un nas à la Socrate, inel cu diamant, și fermoare din aur la prohab. Cu alte cuvin¬te, o putere. Un tron. Gândurile lui Frink o luară razna, amețite.
Da, se gândi, iar acum mă vor pune pe lista neagră; cunoștin¬țele mele practice n au nici o valoare – n am nici o căutare. Cincisprezece ani de experiență. Duși.
Iar acum ar trebui să se prezinte la Comisia de Atestare a Munci¬to¬rilor pentru a i se revizui încadrarea. Cum el nu fusese niciodată în stare să înțeleagă relațiile lui Wyndam Matson cu pinocii – guvernul marionetă, format din albi, de la Sacramento – nu i putea aprecia fos¬tului lui patron puterea de a influența adevă¬rata autoritate, pe japo¬nezi. C.A.M. era administrată de pinoci. Ar avea de a face cu patru sau cinci mutre dolofane, de albi între două vârste la ordinele lui Wyn¬dam Matson. Dacă nu reușea să obțină atestarea acolo, trebuia să și facă drum la una dintre Misiu¬nile Comerciale de Import Export care își aveau sediul în Tokyo și care avea ofițeri pretutindeni în California, Oregon, Washington și în părțile din Nevada incluse în Statele Pacifice ale Americii. Iar dacă acolo rata cu succes pledoaria...
Stând întins în pat și privind la vechea lustră din tavan, prin min¬te îi bântuiau planuri peste planuri. Se putea, de pildă, stre¬cura dincolo, în Statele Munților Stâncoși. Dar erau în relații destul de bu¬ne cu S.P.A. și ar putea fi extrădat. Dar în Sud? Corpul i se scutură de oroare. Uh! Asta nu. Ca alb, ar avea spațiu din belșug, de fapt mai mult decât are aici, în S.P.A. Dar... nu i trebuia genul ăla de spațiu.
Și, cel mai rău, Sudul avea o sumedenie de legături economi¬ce, ideologice, și Dumnezeu știe mai de care, cu Reich ul. Iar Frank Frink era evreu.
Frank Frink era numele lui original. Se născuse pe Coasta de Est, în New York, iar în 1941 fusese înrolat în armata Statelor Unite ale Americii, imediat după colapsul Rusiei. După ce japo¬nezii luaseră Hawaii ul, fusese trimis pe Coasta de Vest. Când s a sfârșit războiul, se afla acolo, de partea japoneză a liniei de demarcație. Și tot aici se afla și azi, după cincisprezece ani.
În 1947, în Ziua Capitulării, o luase razna, mai mult sau mai pu¬țin. Urându i pe japonezi așa cum îi ura el, jurase să se răzbune; își îngropase armele din dotare la trei metri sub pământ, într o pivniță, înfășurate și unse bine, pentru ziua când avea să se ridice, împreună cu ai lui. Oricum, timpul avea darul să vindece multe, fapt pe care nu l pusese la socoteală. Când se gândea acum la imensa baie de sânge, la epurările pinocilor și ale stăpânilor lor se simțea ca și cum, răsfoind un album pătat de timp, din vremea liceului, ar fi dat peste consemnarea aspirațiilor adolescenței sale. Frank "Peștișorul de aur" Frink va fi paleontolog și făgăduiește să se însoare cu Norma Prout. Norma Prout era schönes Mädchen și făcuse legământ de adevăra¬telea să se însoare cu ea. Toate astea erau acum al naibii de departe, la fel de departe ca a l asculta pe Fred Allen sau a vedea un film cu W. C. Fields . Din 1947 încoace, probabil că văzuse sau vorbise cu șa¬se sute de mii de japonezi, dar dorința de a violenta pe vreunul dintre ei sau pe toți nu se materializase vreodată, după primele câteva luni. Pur și simplu nu mai avea nici un rost.
Dar, ia stai. A fost unul, un oarecare domn Omuro, care obținuse cu bani controlul asupra unei mari părți a proprietăților de închiriat din San Francisco, zona centrală, și care fusese pentru un timp proprietarul lui Frank. Era o scârbă. Un rechin, care nu făcuse niciodată reparații, micșorase din ce în ce spațiile, sporise chiriile... Omuro îi spoliase pe cei sărmani, mai ales pe foștii militari aproape lefteri, rămași șomeri în timpul crizei de la înce¬putul anilor cincizeci. Oricum, una dintre Misiunile Comerciale japoneze îi tăiase lui Omuro capul pentru lăcomia lui. Iar acum, nici nu se mai auzea de o aseme¬nea încălcare a asprelor, rigidelor, dar justelor legi civile japoneze. Era o mândrie a incoruptibilității oficialităților de ocupație japoneză, în spe¬cial a celor care veniseră după căderea Guvernului Militar.
Evocând cinstea colțuroasă, plină de stoicism a Misiunii Co¬mer¬ciale, Frink se simți mai liniștit. Chiar și Wyndam Matson ar fi înlătu¬rat, ca o muscă gălăgioasă. Cât e el de patron la W. M. Corporation . Cel puțin, așa spera. Cred că am încredere în chestia asta cu Alianța Co Prosperității Pacifice, își spuse. Ciudat. Privind înapoi către zilele de început... păruse o păcăleală sigură, atunci. Propagandă goală. Acum însă...
Se ridică din pat și și găsi, șovăitor, drumul spre baie. În timp ce și făcu duș și se bărbieri, ascultă la radio știrile de la miezul zilei.
"Să nu ne batem joc de efortul depus", zicea radioul, tocmai când închidea el apa caldă.
Nu, nu ne vom bate, se gândi Frink cu amărăciune. Știa el ce anume efort aveau în minte, la radio. Totuși, era ceva hazliu în asta, imaginea nemților greoi și țâfnoși plimbându se pe Marte, prin nisipul roșu pe care nu mai călcase picior de om. Săpunin¬du se pe obraji, Frink începu să scandeze o satiră adresată sieși. Gott, Herr Kreisleiter. Ist dies vielleicht der Ort wo man das Konzentrationslager bilden Kann? Das Wetter ist so schön. Heiss, aber doch schön...
Radioul spunea: "Civilizația Co Prosperității trebuie să se oprească și să cumpănească dacă nu cumva în încercarea noastră de a asigura o echilibrare a îndatoririlor și obligațiilor reciproce cuplate cu remunerațiile..." Limbaj tipic pentru ierarhia conducă¬toare, observă Frink. "...nu am scăpat din vedere scena viitorului, pe care se vor desfășura afacerile omului, fie el nordic, japonez, negroid..." Și o ținu tot așa.
Îmbrăcându se, își rumegă încântat satira. Vremea este schön , atât de schön. Dar n am ce respira.
Oricum, era cert: Pacificul nu făcuse nimic pentru a coloniza alte planete. Fusese implicat – mai degrabă târât – în Africa de Sud. În timp ce nemții îi dădeau zor cu enormele sisteme roboti¬zate de cons¬trucție spațială, japonezii încă mai ardeau junglele din interiorul Bra¬ziliei, înălțând blocuri de apartamente, cu opt nive¬luri, din cărămidă, pentru foștii vânători de capete. Până să lanseze japonezii prima lor navă spațială, nemții vor ține în mână întregul sistem solar. În vremu¬rile ciudate de demult, din cărțile de istorie, nemții o zbârci¬seră, în timp ce restul Europei își desăvârșea imperiile coloniale. Ori¬cum, re¬flectă Frink, de data asta nu mai aveau să rămână de căruță; învăța¬seră lecția.
Apoi se gândi la Africa și la experimentele naziste de acolo. Iar sângele i se opri în vene, ezită și, în cele din urmă, își reluă curgerea.
Ruina aceea uriașă și pustie.
Radioul zicea:"... trebuie, oricum, să ne mândrim cu accentul pus de noi pe nevoile fundamentale fizice ale popoarelor de pretutindeni, pe aspirațiile lor spirituale care trebuie să fie..."
Frink închise radioul. Apoi, mai calm, îl deschise iar.
Cristos e în budă, se gândi. Africa. Pentru spiritele triburilor moar¬te. Nimicite pentru a face un teritoriu de... ce? Cine știa? Poate nici maeștrii arhitecți din Berlin nu știau. O adunătură de roboți, construind și trăgând aiurea clopotele. Construind? Dărâ¬mând la pă¬mânt. Căpcăuni scoși dintr o expoziție paleontologică, având drept sarcină să facă din țeasta dușmanului cupă, întreaga familie scobin¬du i cu hărnicie conținutul – creierii cruzi – ca mai întâi să mănânce. Apoi unelte folositoare din ciolane. Chibzuit, să te gândești nu numai să i mănânci pe oamenii care nu ți au plăcut, dar să i mănânci din propriile lor cranii. Tehnicieni de frunte! Omul preistoric în halat alb, steril, de laborator, în laboratorul unei universități din Berlin, experi¬mentând la ce ar putea folosi craniul, pielea, urechile, grăsimea altor oameni. Ja, Herr Doktor. O nouă folosință pentru degetul mare de la picior; vezi bine, se poate acomoda încheietura pentru o acționare ra¬pidă a brichetei. Acum, numai dacă Herr Krupp ar putea o produce în cantitatea...
Gândul îl îngrozi: uriașul canibal din vechime, sub uman, prolife¬rând acum, conducând lumea încă o dată. Ne a luat un milion de ani să scăpăm de el, se gândi Frink, ca acum să revină. Și nu numai ca adversar... ci ca stăpân.
"... putem deplânge", spunea radioul, vocea burticilor galbe¬ne din Tokyo. Doamne, se gândi Frink; și noi le spuneam maimuțe creveților ăstora civilizați, cu picioare strâmbe, care ar face araga¬ze numai ca să și topească nevestele în ceară de sigiliu."... și am și deplâns adese¬ori în trecut înfiorătoarea irosire de vieți omenești în această luptă pli¬nă de fanatism, care pune cea mai mare parte a oamenilor complet în afara comunității legale". Ei, japonezii, erau atât de tari în legi."... Pen¬tru a cita un sfânt apusean cunoscut tuturor: La ce i ar folosi unui om să câștige întreaga lume dacă în schimb își pierde sufletul?" Radioul se opri; Frink, făcându și nod la cravată, se opri și el. Era abluțiunea de dimineață.
Trebuie să mă împac cu ei azi, își dădu seama. Pus sau nu pe lis¬ta neagră, pentru mine ar însemna moartea să părăsesc teritoriile con¬trolate de japonezi și să mă azvârl în Sud sau în Europa – oriunde în Reich.
Va trebui să ajung la o înțelegere cu bătrânul Wyndam Matson.
Așezat pe pat, cu o ceașcă de ceai călduț alături, Frink pregăti us¬tensilele pentru I Ching. Trase afară din tocul de piele cele patruzeci și nouă de bețișoare de coada șoricelului. Se concentră până ce își a¬du¬nă gândurile cum se cuvine și își formulă întrebările. Spuse cu voce tare:
— Cum să l iau pe Wyndam Matson ca să mă împac cu el?
Scrise întrebarea pe tăbliță, apoi începu să treacă betișoarele de coada șoricelului dintr o mână într alta, până ce i ieși prima linie, în¬ceputul. Un opt. Jumătate din cele șaizeci și patru de hexagrame deja eliminate. Despărți betișoarele și obținu cea de a doua linie. Curând, fiind atât de expert, avu toate șase liniile; hexagrama îi stătea înainte și nu avea nevoie s o identifice cu ajutorul tabelului. Putea recunoaște în ea Hexagrama Cincispre¬zece. Ch'ien. Modestia. Ah. Cel umil va fi înălțat, cel semeț va fi doborât, familiile puternice smerite; nu trebuia să se mai uite pe text – îl știa pe dinafară. Semn bun. Oracolul îi dă¬dea aviz favorabil. Și totuși, era puțin dezamăgit. Era ceva stupid cu Hexagrama Cincisprezece. Prea bună. Natural că va fi modest. Proba¬bil conținea ea vreo idee, oricum. În definitiv, el nu avea nici o putere asupra bătrânului W. M. Nu l putea sili să l primească înapoi. Tot ce putea face era să adopte punctul de vedere al Hexagramei Cincispre¬ze¬ce; era genul de situație în care cineva trebuie să solicite, să spere, să aștepte cu credință. Cerul, la timpul potrivit, îl va înălța în vechea lui slujbă sau chiar până la ceva mai bun.
Nu avea de citit nici o linie, nici un nouă, nici un șase, era sta¬ționar. Așa că terminase. Nu se trecea într o a doua hexagrama.
O altă întrebare, așadar. Pregătindu se, spuse cu voce tare:
— Am s o mai văd pe Juliana?
Nevastă sa. Sau mai bine zis, fosta nevastă. Juliana divorțase de el cu un an în urmă și nu o mai văzuse de luni de zile; de fapt nici mă¬car nu știa unde locuia. Evident, părăsise San Francisco. Poate chiar S.P.A. Prietenii lor comuni fie nu știau, fie nu i spuneau despre ea.
Mânui preocupat bețele de codița șoricelului, cu ochii țintă la semne. De câte ori întrebase despre Juliana, despre una sau alta? Uite hexagrama, zămislită prin jocul întâmplării de tulpinile usca¬te de plantă. Întâmplare, și totuși având rădăcini în momentul în care trăia el, în care viața lui era legată laolaltă cu toate celelalte vieți și particu¬le din univers. Hexagrama necesară, descriind în așezarea limbilor ei frânte și continue situația. El, Juliana, fabrica de pe Gough Street, Mi¬siunile Comerciale care conduceau, explo¬rarea planetelor, miliardele de grămăjoare chimice din Africa, acum nici măcar cadavre, năzuințe¬le a mii și mii din jurul lui în cartierele suprapopulate, de cocioabe, din San Francisco, creatu¬rile demente din Berlin, cu fețele lor calme și planurile lor diabo¬lice – toate unite în acest moment al distribuirii be¬ți¬șoarelor de coada șoricelului pentru a se alege exact sentința potrivi¬tă dintr o carte care a apărut în al treisprezecelea secol dinaintea lui Cristos. O carte creată de înțelepții Chinei într un răstimp de cinci mii de ani, pritocită, superbă cosmologie – și știință – codificată înainte ca Europa să fi învățat măcar să facă împărțiri.
Hexagrama. Inima i se opri. Patruzeci și patru. Kou. Venind la În¬tâlnire. Judecata ei liniștitoare. Fecioara este puternică. Să nu te însori cu o asemenea fecioară. O mai obținuse în legătură cu Juliana.
Oy vey, se gândi, lăsându se pe spate. Așadar nu era bună pen¬tru mine; știu. N am întrebat asta. De ce trebuie oracolul să mi amin¬tească? Un ghinion că am întâlnit o și că am iubit o și că o iubesc.
Juliana – cea mai arătoasă femeie cu care se însurase vreodată. Sprâncene și păr negru tăciune: urme de sânge spaniol, distribuite sub formă de culoare pură, până și la buze. Mersul ei elastic, neauzit; avea sandale uzate care îi rămăseseră din liceu. De fapt toate hainele ei aveau un aspect ponosit și dădeau impresia clară că sunt vechi și spălate des. Fuseseră amândoi atâta timp fără bani încât, în ciuda în¬fățișării ei, trebuise să poarte un jerseu din bumbac, jachetă încheiată cu fermoar, bluză din pânză maronie și ciorapi trei sferturi; și l urâse pe el și situația lor, pentru că o făcuse să arate, spusese asta, ca o ju¬că¬toare de tenis sau (mai rău) ca una care aduna ciuperci prin pădu¬re.
Dar mai presus de orice, fusese atras la început de expresia ei a¬iu¬rită; fără nici un motiv, Juliana saluta necunoscuții cu un zâmbet plictisit, prevestitor de rele, gen Mona Lisa, punându i în dificultate, dacă să i răspundă sau nu. Și era atât de atrăgătoare încât de cele mai multe ori îi dădeau bună ziua, cuvinte pe care Juliana le lăsa să alunece pe lângă ea. La început se gândise că nu era decât o priveliște neplăcută, dar în cele din urmă hotărâse că dovedea o desăvârșită, alt-fel bine ascunsă, prostie, sădită în ea. Așa că până la urmă semna¬lizarea ei către necunoscuții pe care i saluta îl enervase, la fel ca și sti¬lul ei de a veni și a pleca tăcut, ca o plantă, gen sunt într o misiune se¬cretă. Dar chiar și atunci, către sfârșit, când se certau atât de des, el încă tot nu vedea în ea altceva decât o invenție directă, copie a lui Dumnezeu, picată în viața lui din rațiuni pe care nu avea să le afle niciodată. Și din această pricină – un fel de intuiție ori credință în pri¬vința ei – nu se putea împăca cu gândul că o pierduse.
Părea atât de aproape, chiar acum... ca și cum ar mai fi avut o. Fantoma ei, încă prezentă în viața lui, lipăind cu picioarele goale prin camera lui, ori de câte ori citea oracolul.
Așezat pe pat, înconjurat de dezordinea deprimantă, pregătin¬du se să iasă și să și înceapă ziua, Frank Frink se întrebă cine oare, în vastul și complicatul San Francisco, mai consultă în acest moment oracolul. Și căpătau oare răspunsuri la fel de triste ca ale lui? Le era Momentul tot atât de potrivnic ca și lui?



2

DOMNUL NOBOSUKE TAGOMI consulta Cartea a Cincea a Înțe¬lepciunii, atribuită lui Confucius, oracolul taoist denumit, de secole, I Ching sau Cartea Schimbărilor. În acea zi, la amiază, începuse să se teamă de întâlnirea cu domnul Childan, care urma să aibă loc peste două ore.
Birourile lui, de la etajul douăzeci al Nippon Times Building ului de pe Taylor Street dădeau către Bay . Prin peretele din sticlă putea urmări cum intră vapoarele, trecând pe sub Golden Gate Bridge. În a¬cel moment, dincolo de Alcatraz , se vedea un cargou, dar domnului Tagomi nu i păsa. Ducându se către perete, coborî jaluzelele din bam¬bus asupra priveliștii. Încăpătorul birou central se întunecă; nu tre¬bu¬ia să fie înconjurat de lumina puternică de afară. Acum putea gândi mai limpede.
Nu i stătea lui în putere, hotărî, să i facă pe plac clientului. Indi¬ferent cu ce venea domnul Childan, clientul nu avea să fie impresio¬nat. Hai să spunem lucrurilor pe nume. Dar putea evita să devină ne¬mulțumit, cel puțin.
Ne putem abține de la a l insulta cu un dar mucegăit.
Clientul avea să ajungă în curând pe aeroportul din San Francis¬co, la bordul noii și apreciatei rachete germane, Messers¬chmitt 9 E. Domnul Tagomi nu călătorise niciodată cu o aseme¬nea navă; când va face cunoștință cu domnul Baynes, va trebui să aibă grijă să pară blasé, oricât de mare se va vădi a fi racheta.
Acum, la treabă. Se postă în fața oglinzii de pe peretele biroului și și compuse o figură calmă, ușor plictisită, cercetându și proprii¬le trăsături reci, pentru a nu se da de gol. Da, domnule Baynes, foarte zgomotos, domnule. Nu se poate citi. Dar, la urma ur¬mei, zborul de la Stockholm la San Francisco nu durează decât patruzeci și cinci de mi¬nute. După care, poate, o vorbă despre eșecurile tehnice ale germa¬ni¬lor? Presupun că ați auzit la radio. Prăbușirea aceea deasupra Mada¬gas¬carului. Trebuie să spun că ar fi ceva de zis în sprijinul vechilor a¬vi¬oane, cu motor cu piston.
Esențial de evitat politica. Pentru că nu cunoștea vederile dom¬nu¬lui Baynes în legătură cu cele mai importante evenimente ale zilei. Fiind suedez, domnul Baynes o fi neutru. Cu toate astea, alesese Luft¬hansa în loc de S.A.S. O stratagemă prudentă... Dom¬nule Baynes, se vorbește că Herr Bormann este cam bolnav. Că Partei va alege la toam¬nă un nou Cancelar al Reich ului. Numai zvonuri? Câte secrete, domnule, între Pacific si Reich.
În mapa de pe biroul lui, tăieturi din New York Times, dintr un re¬cent discurs al domnului Baynes. Domnul Tagomi îl studia acum cri¬tic, aplecându se, din cauza unui ușor defect de corecție al lentile¬lor lui de contact. Discursul avea de a face cu nevoia de a explora încă o dată – a nouăzeci și noua oară? – Luna, în căutarea unor surse de apă. "Poate că rezolvăm totuși această dilemă care ne frânge inimile", era citat domnul Baynes. "Cel mai apropiat vecin al nostru și deocam¬dată cel mai neutilizat, cu excepția scopurilor militare." Sic! se gândi domnul Tagomi, folo¬sind un cuvânt latin, elevat. Un indiciu în privința domnului Baynes. Pare a dezaproba tot ce i militar. Domnul Tagomi luă, mental, notă.
Apăsând pe butonul interfonului, domnul Tagomi spuse:
— Domnișoară Ephreikian, aș sugera să vă aduceți magnetofo¬nul.
Ușa biroului exterior alunecă într o parte și domnișoara Eph¬rei¬ki¬an, frumos gătită astăzi cu flori albastre în păr, apăru.
— Liliac, observă domnul Tagomi.
Cândva, cultivase el însuși flori ca profesionist, acasă, în Hokka¬ido.
Domnișoara Ephreikian, o armeancă înaltă, cu păr castaniu, se înclină.
— Gata cu Zip Track Speed Master ul? întrebă domnul Tagomi.
— Da, domnule Tagomi.
Domnișoara Ephreikian se așeză, cu magnetofonul portabil, cu baterii, pregătit.
Domnul Tagomi începu:
— Am întrebat oracolul: "Va fi utilă întâlnirea de astăzi dintre mine și domnul Childan?" Și am obținut, spre spaima mea, hexagra¬ma prevestitoare de rele Dominat de Cel Puternic. Sche¬letul acoperi¬șului se încovoaie. Prea multă greutate la mijloc; cu totul dezechili¬brat. Clar, departe de Tao .
Magnetofonul fâșâia.
Oprindu se, domnul Tagomi reflectă.
Domnișoara Ephreikian îl urmărea, în așteptare. Fâșâitul încetă.
— Chemați l, vă rog, pe domnul Ramsey pentru o clipă, ceru dom¬nul Tagomi.
— Da, domnule Tagomi.
Ea se ridică și lăsă jos magnetofonul; tocurile îi țăcăniră când pă¬răsi biroul.
Domnul Ramsey apăru, cu o mapă mare cu facturi sub braț. Tâ¬năr, zâmbitor, înaintă purtând cocheta cravată din șnur a U.S. Mid¬west Plains , cămașă în carouri și blugi strâmți, fără curea, conside¬rați atât de șic printre cunoscătorii zilei în ale modei.
— 'Ziua, domnule Tagomi, zise. Chiar că i frumoasă, domnule.
Domnul Tagomi se înclină. La care, domnul Ramsey pufni brusc și se înclină și el.
— Am consultat oracolul, zise domnul Tagomi îndată ce dom¬ni¬șoara Ephreikian își reluă locul, cu magnetofonul. Înțelegeți că dom¬nul Baynes, care, după cum știți, va sosi personal în curând, îmbrăți¬șează ideologia nordică cu privire la așa numita cultură orientală. Aș putea face efortul de a l lumina întru o mai bună înțelegere a operelor de artă autentice chinezești, caligrafie sau ceramică, sau a perioadei Tokugawa de la noi... dar nu este treaba noastră să convertim.
— Înțeleg, spuse domnul Ramsey. Figura lui caucaziană se încre¬ți într o concentrare dureroasă.
— Așa că ne vom ocupa de prejudecățile lui și l vom mitui în schimb cu un neprețuit obiect de artizanat american.
— Da.
— Dumneavoastră, domnule, sunteți de origine americană. Deși ați trecut prin operația de închidere a culorii pielii.
Îl cercetă cu atenție pe domnul Ramsey.
— Bronz obținut la lampă, murmură domnul Ramsey. Numai pentru a căpăta vitamina D.
Dar expresia lui de umilință îl dădu de gol.
— Vă asigur că dețin rădăcini autentice în..., domnul Ramsey se împiedică în cuvinte. Nu am tăiat toate legăturile cu... moșteni¬rea et¬nică.
Domnul Tagomi îi spuse domnișoarei Ephreikian:
— Vă rog să reluați.
Magnetofonul fâșâi iar.
— Consultând oracolul și obținând Hexagrama Ta Kuo, Două¬zeci și opt, am obținut în continuare linia nefavorabilă nouă pe poziția a cincea. Care sună:

Un plop veșted oferă flori,
O femeie vârstnică își ia bărbat.
Nici un reproș. Nici o laudă.

— Asta indică limpede că domnul Childan nu are nimic de valoa¬re să ne ofere la ora două.
Domnul Tagomi făcu o pauză.
— Să fim cinstiți. Nu mă pot bizui numai pe propria mea apreci¬ere cu privire la obiectele de artă americane. De aceea...
Zăbovi, căutându și cuvintele.
— De aceea, dumneavoastră, domnule Ramsey, care sunteți, să zic, născut aici, deveniți de neînlocuit. Evident, trebuie să facem cum putem mai bine.
Domnul Ramsey nu avu nimic de spus. Dar, în ciuda efortu¬rilor lui de a ascunde faptul, pe chipul lui se citea jignirea, furia, o reacție mută de nemulțumire.
— Acum, zise domnul Tagomi. Am consultat în continuare ora¬colul. Din motive politice, nu vă pot dezvălui, domnule Ram¬sey, între¬barea.
Cu alte cuvinte, sugera tonul, tu și ceilalți pinoci de teapa ta nu sunteți în măsură să vi se împărtășească problemele importante de care ne ocupăm.
— Este suficient să spun, oricum, că am primit cel mai incitant răspuns. M a făcut să mă gândesc îndelung.
Și domnul Ramsey și domnișoara Ephreikian îl priviră cu interes.
— Este în legătură cu domnul Baynes, zise domnul Tagomi.
Dădură din cap.
— Întrebarea mea privitoare la domnul Baynes a produs, prin lucrarea ocultă a lui Tao, Hexagrama Shung, Patruzeci și șase. O judecată bună. Și liniile șase la început și nouă pe partea a doua.
Întrebarea lui Tagomi fusese: "Voi putea negocia cu succes cu domnul Baynes?", iar nouă pe poziția a doua îl asigura că da. Adică:

Dacă cineva este sincer,
Urmează că acela poate aduce și o mică ofrandă.
Nici un reproș.

În mod evident, domnul Baynes avea să fie satisfăcut de orice ca¬dou i ar fi oferit Înalta Misiune Comercială prin bunele oficii ale dom¬nu¬lui Tagomi. Domnul Tagomi însă, punând întrebarea, avusese în minte o alta, mai adâncă, de care și el abia dacă era conștient. Ca de atâtea ori, oracolul sesizase problema esențială și, răspunzându i ce¬leilalte, o avusese în vedere și pe aceea subcon¬știentă.
— După cum știu, zise domnul Tagomi, domnul Baynes ne aduce informații detaliate asupra noii metode de turnare prin injecție, pusă la punct în Suedia. Dacă reușim să semnăm acordul cu firma lui, vom putea, fără îndoială, să înlocuim multe metale folosite azi, destul de rare, cu plasticul.
De ani de zile, Pacificul încerca să obțină un ajutor substanțial în domeniul materialelor sintetice din partea Reich ului. Oricum, marile cartele chimice germane, mai cu seamă I. G. Farben, își protejează pa¬tentele; creaseră, de fapt, un monopol mondial al materialelor plastice, în special în obținerea poliesterilor. Prin aceasta, comerțul Reich ului își păstrase un atu asupra comerțului Pacificului, iar în domeniul teh¬nologiilor, Reich ul era cu cel puțin zece ani în avans.
Rachetele interplanetare ce părăseau Festung Europa erau fa¬bricate în principal din materiale plastice rezistente la tempera¬turi î¬nalte, foarte ușoare și atât de dure încât făceau față chiar și ciocnirilor cu meteoriți mari. Pacificul nu avea nimic de felul ăsta; fibrele natura¬le, ca lâna, încă se mai foloseau și, desigur, omnipre¬zentele metale o¬biș¬nuite. Domnul Tagomi se făcea mic gândin¬du se la asta; văzuse pe la târgurile comerciale unele dintre reali¬zările germane de ultimă oră, inclusiv un automobil fabricat exclusiv din materiale sintetice, D.S.S. ul – Der Schnelle Spuk – care, vândut în monedă S.P.A., făcea cam șase sute de dolari.
Însă întrebarea lui nerostită, pe care nu ar fi putut o niciodată dezvălui pinocilor care se agitau prin birourile Misiunii Comer¬ciale, era în legătură cu un aspect privindu l pe domnul Baynes, sugerat de telegrama codificată sosită de la Tokyo. Înainte de toate, materialele codificate erau rare și se refereau de obicei la probleme de securitate, nu la afaceri comerciale. Iar cifrul era de tipul metaforic, folosind alu¬zia poetică, adoptat pentru a induce în eroare interceptarea Reich u-lui, care putea sparge orice cod, oricât de complicat. Era clar că auto¬ri¬tățile din Tokyo aveau în minte Reich ul, nu clicile semi neloiale din New Islands. Fraza cheie, "Laptele covăsit este dieta lui", se referea la Pinafore, cântecul misterios care dezvoltă doctrina "...Lucrurile sunt arareori ceea ce par a fi/ Laptele covăsit se dă drept smântână". Iar I Ching, când fusese consultat de domnul Tagomi, îi întărise înțelesul. Comen¬tariul fusese:

Aici este vorba de un om puternic. Cu adevărat,
nu se potrivește mediului lui, în aceea că este prea
lipsit de curtoazie și acordă prea puțină atenție formei.
Dar, având un caracter corect, obține răspunsul...

Semnificația era, pe scurt, că domnul Baynes nu era ceea ce părea, că adevăratul scop al venirii lui la San Francisco nu era semnarea unui acord cu privire la turnarea prin injecție. Că, de fapt, domnul Baynes era spion.
Dar, pe viața lui, domnul Tagomi nu și putea da seama ce fel de spion, pentru cine sau pentru ce.


La unu patruzeci în acea după amiază, Robert Childan, cu enor¬mă repulsie, încuie ușa de la intrarea lui American Artistic Handcrafts Inc. Își târî valizele grele pe trotuar, strigă la un velotaxi și i spuse chi¬nezoiului să l ducă la Nippon Times Building.
Chinezoiul, sfrijit, adus de spate și asudat, icni în semn că a pri¬ceput și începu să încarce bagajele domnului Childan. Apoi, după ce l ajutase pe domnul Childan însuși să se așeze în scaunul acoperit cu o husă din pânză, chinezoiul fixă, cu un țăcănit, kilometrajul pe zero, se urcă în scaunul lui și începu să pedaleze în lungul lui Montgomery Street, printre automobile și autobuze.
Întreaga zi fusese petrecută pentru a găsi ceva pentru domnul Ta¬gomi, și amărăciunea și neliniștea aproape îl copleșiseră pe Childan în vreme ce privea trecând construcțiile. Și totuși, triumf. Îndemâna¬rea, calitate surprinzătoare față de restul ființei lui: găsi¬se lucrul po¬trivit și domnul Tagomi va fi îmbunat, iar clientul lui, oricine ar fi, va fi mai mult decât bucuros. Întotdeauna îi satisfac, se gândi Childan. Pe clienții mei.
Fusese în stare să procure, printr o minune, un exemplar ca nou din Volumul Întâi, Numărul Unu, din Tip Top Comics. Datând din anii treizeci, era o piesă aleasă a Americanei; una dintre primele cărți dis¬tractive, o piesă prețuită de colecționari, perma¬nent solicitată. Desi¬gur, avea și alte obiecte cu el, să le arate la început. Va îndrepta lu¬cru¬rile gradat către cartea umoristică, ce stătea bine protejată într o casetă din piele, împachetată în foiță, în mijlocul valizei celei mari.
Radioul velotaxiului trâmbița muzică populară, luându se la în¬trecere cu radiourile altor taxiuri, automobile și autobuze. Chil¬dan nu auzea; era obișnuit. Nu observa nici enormele firme de neon cu per¬ma¬nentele lor reclame acoperind fațadele oricărei clădiri mai mari. În definitiv, are el însuși propria lui firmă; noaptea, se aprindea și se stingea laolaltă cu toate celelalte din oraș. Cum altfel să ți faci recla¬mă? Trebuia să fii realist.
De fapt, rumoarea radiourilor, zgomotele traficului, firmele și oa¬menii îl linișteau. Îi absorbeau îngrijorarea. Și era plăcut să fie plim¬bat cu bicicleta de către o altă ființă omenească, să simtă încordarea mușchilor chinezoiului transmisă sub forma unor vi¬brații regulate; un fel de mașină de relaxare, se gândi Childan. Să fie tras în loc de a tre¬bui să tragă. Și... să aibă, chiar și pentru un moment, o poziție superi¬oară.
Se trezi, cu vinovăție. Prea multe de plănuit, nu i timp de moțăia¬lă. Era oare îmbrăcat potrivit pentru a pătrunde la Nippon Times Build¬ing? Te pomenești că își va pierde cunoștința în liftul ultra rapid. Dar avea la el pastile contra răului de viteză, un produs german. Dife¬ritele formule de adresare... le știa. Pe cine să trateze cu politețe, pe cine cu grosolănie. Să fie nepoliticos cu ușierul, cu liftierul, cu recep¬țio¬nerul, cu ghidul, cu portarul. Să se încline, dar să privească drept prin ei, ca și cum n ar fi existat. Erau acoperite astfel toate situațiile? Dar vizitatorii străini? La Misiunea Comer¬cială puteau fi văzuți adese¬ori și germani, ca și neutri.
Iar apoi, putea, de asemenea, vedea un sclav.
Nave germane sau din Sud trăgeau în permanență la docurile din San Francisco, și negrilor li se permitea când și când să iasă pentru intervale scurte. Întotdeauna în grupuri mici de trei. Și nu puteau ră¬mâne afară după căderea nopții; chiar și potrivit legii Pacificului, tre¬buiau să respecte această restricție. Dar tot sclavii descărcau și în do¬curi, iar aceștia trăiau în permanență pe țărm, în barăci, pe chei, dea¬supra conductelor de apă. Nu se putea afla nici unul în birourile Misi¬unii Comerciale, dar dacă se descărca ceva... spre exemplu, el avea să și care singur bagajele la domnul Tagomi în birou? Sigur că nu. Va trebui găsit un sclav, chiar dacă trebuie să aștepte un ceas. Chiar da¬că era să piardă întâlnirea. Nici nu se punea problema să fie văzut de vreun sclav cărând ceva; trebuie să fie foarte atent la asta. O greșeală de genul ăsta l ar costa serios; și ar pierde onoarea în fața celor care l ar vedea.
Într un fel, se gândi Childan, aproape că mi ar plăcea să mi car singur bagajele în Nippon Times Building ziua în amiaza mare. Ce gest măreț. Nu este propriu zis ilegal; nu m ar băga la închisoare. Și mi aș arăta adevăratele sentimente, acea parte a omului care nu este arăta¬tă niciodată în public. Însă...
Aș putea o face, se gândi, dacă n ar fi nenorociții ăștia de sclavi negrii care ard gazul prin preajmă; i aș suporta pe cei de deasupra s o vadă, disprețul lor – de altfel, mă disprețuiesc și mă umilesc zilnic. Dar să mă vadă cei de jos, să le simt sfidarea. Spre exemplu, chinezo¬iul ăsta, care tot pedalează înaintea mea. Dacă nu luam un velotaxi, dacă mă vedea încercând să merg pe jos la o întâlnire de afaceri...
Nemții trebuiau blamați pentru situație. Tendința lor de a mușca mai mult decât pot mesteca. În definitiv, abia reușiseră să câștige răz¬boiul și, dintr o dată, trecuseră la cucerirea sistemului solar, în timp ce acasă dăduseră edicte care... ei bine, ideea, cel puțin, era bună. Și, în fond, avuseseră succes cu evreii, țiganii și studenții biblici. Iar sla¬vii fuseseră împinși înapoi cu două mii de ani, în patria lor, Asia. Afa¬ră cu totul din Europa, spre ușurarea tuturor. Înapoi la creșterea ya¬cilor și la vânătoarea cu arcul și săgeata. Și în frumoasele reviste lu¬cioase tipărite în München și răspândite în toate bibliotecile și la toate standurile de ziare... oricine poate vedea singur poze color pe câte o pa¬gină întreagă: blonzii coloniști arieni, cu ochi albaștri care acum, cu hărnicie, lucrau pământul, recoltau, arau și așa mai departe, în mare¬le grânar al lumii, Ucraina. Tipii ăia păreau de a dreptul fericiți. Iar gospodăriile și casele lor erau curate. Nu vedeai imagini cu polo¬nezi beți, imbecilizați, tolăniți pe prispe, stând să se prăbușească sau sco¬țând la vânzare câțiva napi prăpădiți prin piețe de țară. Totul este de domeniul trecutului, ca și drumurile prăfuite, cu făgașe, cândva trans¬formate în mocirle în anotimpul ploios, îm¬potmolind căruțele.
Dar Africa. Pur și simplu își dăduseră frâu liber entuziasmului a¬colo și trebuia să admiri faptul, cu toate că o părere mai avizată i ar fi atenționat poate să mai aștepte puțin, de pildă până când Proiectul Farmland ar fi fost terminat. Acum, naziștii arătaseră acolo geniu; ar¬tistul din ei ieșise cu adevărat la iveală. Marea Mediterană închisă, se¬cată, transformată în teren cultivabil, prin folosirea forței atomice – ce îndrăzneț! Cum fuseseră puși cu botul pe labe bârfitorii – anumiți co¬mercianți de pe Montgomery Street, spre exemplu. Și de fapt, Africa avusese întotdeauna succes...
Într un proiect de acest gen însă, aproape era un cuvânt a cărui rostire începea să fie prevestitoare de rele. Binecuvântatul pamflet mușcător al lui Rosenberg a apărut în 1958; atunci s a arătat pentru prima oară cuvântul. În ceea ce privește Soluția Finală a Problemei Africane, aproape că ne am atins obiectivele. Din nefericire, totuși...
Totuși, trebuiseră două sute de ani pentru a scăpa de indienii americani. În Africa, germanilor le fuseseră suficienți cincispre¬zece. Așa că nici o critică nu stătea în picioare. Childan, de fapt, o susținu¬se de curând, în timpul unei mese luate cu unii dintre ceilalți comer¬cianți. Se așteptau la miracole, era evident, ca și cum naziștii puteau remodela lumea ca prin farmec. Nu, era știință și tehnologie și acel talent minunat pentru munca din greu; nemții nu se opreau niciodată din strădanie. Și când făceau o treabă, o făceau bine.
Oricum, zborurile spre Marte abătuseră atenția omenirii de la di-fi¬cultățile din Africa. Astfel încât totul revenea la ceea ce le spusese el amicilor lui, proprietari de magazine; ceea ce au naziștii și ne lipsește nouă este... noblețea. Admiră i pentru dragostea lor pentru muncă sau pentru eficacitatea lor... dar visul este cel care l stârnește pe om. Zboruri spațiale, la început către Lună, apoi către Marte; dacă nu a¬ceasta este cea mai veche năzuință a omului, cea mai înaltă speranță a noastră către glorie. Acum, pe de altă parte, japonezii. Îi știu eu prea bine; doar fac afaceri cu ei toată ziua. Sunt – s o recunoaștem – orien¬tali. Galbeni. Noi, albii, trebuie să ne înclinăm în fața lor deoarece ei dețin puterea. Dar suntem cu ochii la Germania; vedem ce poate fi fă¬cut acolo unde au cucerit albii și este complet altceva.
— Ne apropiem de Nippon Times Building, domnule, zise chine¬zoiul, cu răsuflarea întretăiată de efortul de a urca panta.
Încetini, acum.
Childan încercă să și l imagineze pe clientul domnului Tago¬mi. E¬ra clar că omul era neobișnuit de important; tonul domnului Tagomi la telefon, imensa lui agitație, lăsaseră să se înțeleagă faptul. Imaginea unuia dintre cei mai importanți cumpărători sau, mai degrabă, clienți ai lui însuși, i se înfiripă în minte, un om care făcuse multe pentru a i crea lui Childan o reputație printre sus pu¬sele personaje locuind în Bay Area .
Cu patru ani în urmă, Childan nu fusese negustorul de rarități și atracții care era acum; ținuse un micuț și întunecos anticariat pe Ge¬a¬ry. Magazinele vecine vindeau mobilă folosită, sau calcula¬toare la mâ¬na a doua, sau lenjerie confecționată. Nu era o zonă selectă. Noap¬tea, pe trotuar se petreceau tâlhării și uneori violuri, în ciuda efortu¬rilor Departamentului de Poliție San Francisco și chiar ale Kempeitai ului mai marilor japonezi. Toate vitrinele magazinelor aveau gratii din fier care se fixau, odată terminată ziua de lucru, pentru a se preveni pătrunderile forțate. Și totuși, în acest district al orașului venise un japonez bătrâior, retras din armată, maiorul Ito Humo. Înalt, subțire, cu părul alb, umblând și ținându se țeapăn, maiorul Ito Humo îi dă¬duse lui Childan primul imbold în legătură cu cea ce se putea face cu genul lui de negustorie.
— Eu sunt colecționar, îi explicase maiorul Humo.
Își petrecuse o întreagă după amiază căutând prin vrafurile de re¬viste din magazin. Cu vocea lui domoală îi explicase ceva ce Childan nu prea reușea să priceapă la momentul acela: pentru mulți japonezi bogați, culți, obiectele vechi ale civilizației autoh¬tone americane erau de același interes ca și antichitățile propriu zise. De ce era astfel, ma¬io¬rul însuși nu știa; el era împătimit de colecționarea revistelor vechi tratând despre nasturii americani de alamă, ca și de nasturii în sine. Era precum colecționarea de monede sau de timbre; nici o explicație rațională nu putea fi dată. Și erau plătite prețuri mari de către colec-ționarii bogați.
— Vă voi da un exemplu, spusese maiorul. Știți ce se înțelege prin vederi cu "Ororile războiului"?
Îl privise pe Childan cu sufletul la gură.
Scotocindu și prin memorie, Childan își amintise, în cele din ur¬mă. Vederile se vânduseră, în copilăria lui, cu gumă de mestecat. Un cent bucata. Fusese o serie cu ele, fiecare vedere prezentând o altă ne¬norocire.
— Un bun prieten al meu, continuase maiorul, colecționează "Oro¬rile Războiului". Nu i lipsește decât una, acum. Scufundarea lui Panay. A oferit o sumă substanțială de bani pentru acea vedere anume.
— Vederi întoarse, spusese Childan deodată.
— Mă rog?
— Le întorceam. Fiecare vedere avea o față cap și o față pajură.
Avea cam opt ani pe atunci.
— Aveam fiecare câte un pachet de vederi întoarse. Stăteam, doi copii, față în față. Lăsam fiecare să cadă câte o vedere, astfel încât să se întoarcă în aer. Băiatul a cărui vedere ateriza cu fața în sus, fața cu imaginea, câștiga amândouă vederile.
Ce plăcut să ți amintești zilele acelea bune, zilele fericite de de¬mult, ale copilăriei.
Pe gânduri, maiorul Humo spusese:
— L am auzit pe prietenul meu vorbind despre asta. După păre¬rea mea, nu știe cum erau folosite de fapt vedenie astea.
În cele din urmă, prietenul maiorului se arătase la magazin să as¬culte relatarea istorică de primă mână a lui Childan. Respectivul, el însuși ofițer în retragere al Armatei Imperiale, fusese fascinat.
— Capace de sticle! exclamase Childan pe neașteptate.
Japonezul clipise nedumerit.
— Strângeau capacele de la sticlele cu lapte. Copiii. Acoperi¬torile rotunde pe care erau trecute zilele. Trebuie să fi fost mii de asemenea capace cu zilele săptămânii în Statele Unite. Fiecare era tipărită altfel.
Ochii ofițerului luciseră.
— Aveți vreuna dintre colecțiile dumneavoastră de odinioară, dom¬nule?
Natural, Childan nu avea. Dar... poate mai era încă posibil să facă rost de vechile, de demult uitatele capace din zilele dinainte de război, când laptele venea la sticle, nu în cutii din carton impermeabil.
Și așa, în etape, intrase în afaceri. Își deschiseseră și alții magazi¬ne similare, profitând de nebunia mereu crescândă a japo¬nezilor pen¬tru americanisme... dar Childan își păstrase întotdeau¬na locul întâi.
— Vă costă, zise chinezoiul, smulgându l din meditație. Un dolar, domnule.
Descărcase bagajele și aștepta.
Distrat, Childan îi plăti. Da, era foarte probabil ca clientul dom¬nu¬lui Tagomi să semene cu maiorul Humo; cel puțin, se gândi Chil¬dan caustic, din punctul meu de vedere. Avusese de a face cu mulți japonezi... dar tot mai avea dificultăți în a i deosebi. Erau cei scurți și îndesați, clădiți ca luptătorii. Apoi cei ca spițerii. Grădinarii... Își avea categoriile lui. Și tinerii, care pentru el nu erau de fel ca japonezii. Cli¬entul domnului Tagomi era probabil rotofei, om de afaceri, și fuma tra¬buc filipinez.
Apoi, stând în fața lui Nippon Times Building, cu bagajele alături, pe trotuar, Childan se gândi dintr o dată, cu un fior: dacă clientul lui nu este japonez! Antichitățile fuseseră alese cu gândul la ei, la gustu¬rile lor...
Omul însă trebuia să fie japonez. Comanda inițială a domnului Tagomi fusese un poster cu recrutarea în Războiul Civil; cu siguranță, doar un japonez ar fi fost interesat de asemenea fleacuri. Mania lor ti¬pică pentru banalități, fascinația lor legalistă față de documente, pro¬clamații, reclame. Și l amintea pe unul care își dedicase timpul liber colecționării reclamelor din ziare, cu privire la patentele medicale ame¬ricane de la 1900.
Altele erau problemele care trebuiau rezolvate. Probleme imedia¬te. Prin ușile înalte ale Nippon Times Building ului, gră¬beau bărbați și femei, toți bine îmbrăcați; vocile lor ajungeau până la urechile lui Chil¬dan și el se puse în mișcare. O privire aruncată în sus, la edificiul în formă de turn, cea mai înaltă clădire din San Francisco. Pereți de birouri, ferestre, proiectul fabulos al arhitecți-lor japonezi... și grădina înconjurătoare, de brazi pitici, stânci, peisaj karesansui , nisip închi¬puind un pârâu secat șerpuind prin¬tre rădăcini, printre pietre simple, neregulate, plate...
Văzu un negru care cărase bagaje, acum liber. Îndată, Childan strigă:
— Hamal!
Negrul veni fuga spre el, zâmbind.
— La etajul douăzeci, zise Childan pe cel mai aspru ton al său. Zona B. Imediat.
Indică bagajele apoi grăbi către intrarea clădirii. Bineînțeles că nu privi în urmă.
Un moment mai târziu se afla înghesuit într unul dintre ascen¬soarele ultra rapide; mai ales japonezi în jurul lui, cu fețele lor netede, lucind ușor în lumina strălucitoare a liftului. Apoi ameți¬toarea împin¬gere în sus, clicul rapid al ușilor de la etajele depășite; închise ochii, își înțepeni bine picioarele în podea, se rugă să se sfârșească zborul. Negrul, de bună seamă, luase bagajele să le urce cu un lift de serviciu. Nu ar fi fost de domeniul rezonabilului să fie îngăduit aici. De fapt – Childan deschise ochii și privi scurt – era unul dintre puținii albi din ascensor.
Când ascensorul îl lăsă la etajul douăzeci, Childan se încordă, mobilizându se pentru întâlnirea din biroul domnului Tagomi.



3

ÎN ASFINÞIT, aruncându și privirile în sus, Juliana Frink văzu pe cer punctul de lumină țâșnind într un arc și dispărând spre vest. Una dintre rachetele naziste, își spuse. Zburând către Coastă. Plină cu pro¬iectile, din cele mari. Iar pe mine iată mă aici, jos. Făcu cu mâna, deși, desigur, racheta dispăruse deja.
Umbre înaintând dinspre Munții Stâncoși. Piscuri albastre cu¬fun¬dându se în noapte. Un stol de păsări încete, migratoare, își ve¬deau de drum, paralel cu munții. Ici colo, câte un automobil își aprin¬dea farurile; vedea punctele gemene în lungul autostrăzii. Și luminile unei stații de benzină. Case.
Erau luni de când trăia aici, în Canon City, Colorado. Era in-struc¬tor de judo.
Ziua de lucru i se terminase și se pregătea să facă un duș. Se sim¬țea obosită. Toate dușurile erau ocupate de clienți ai sălii de sport Ray's Gym, așa că stătea așteptând, afară, la răcoare, bucu¬rându se de mirosul aerului de munte și de liniște. Tot ce auzea acum era ru¬moarea estompată venind dinspre toneta cu hambur¬geri din josul dru¬mului, de la marginea autostrăzii. Parcaseră două trailere diesel uria¬șe, iar șoferii, prin întunecime, se vedeau miș¬cându se primprejur, pu¬nându și jachetele din piele înainte de a intra în chioșcul cu ham-bur¬geri.
Se gândi: nu se aruncase Diesel pe fereastra cabinei lui? Sinuci¬gându se prin înec în timpul unei călătorii pe ocean? Poate ar trebui să fac și eu asta. Dar aici nu era nici un ocean. Întotdeauna însă exis¬tă o cale. Ca în Shakespeare. Un ac de păr înfipt prin pieptul cămășii și la revedere, Frink. Fata care nu avea de ce se teme că va fi prădată de oamenii deșertului, cei fără acoperiș deasupra capului. Umblă dreaptă, având conștiința multor posibi¬lități, pe muchie de cuțit, de a și face dușmanii încărunțiți să saliveze. Mai bine moartea prin, să zicem, inhalarea gazelor de eșapament din orașe, poate printr un fur¬tun lung.
Asta i învățată, se gândi, de la japonezi. Atitudine nepăsătoare în fața morți, preluată împreună cu judo ul pe bani. Cum să ucizi, cum să mori. Yang și yin. Dar acum astea au rămas în urmă; aici este un teritoriu protestant.
Era un lucru bun să vezi rachetele naziste trecând pe deasupra capului fără să oprească, fără să arate vreun interes, de nici un fel, pentru Canon City, Colorado. Nici pentru Utah sau Wyoming sau par¬tea estică a Nevadei, pentru nici unul dintre statele de deșert deschis sau de câmpie. Nu valorăm nimic, își spuse. Ne putem trăi viețile ne¬în¬semnate. Dacă vrem. Dacă are rost, pentru noi.
Dinspre unul dintre dușuri, zgomotul unei uși deschizându se. O siluetă, masiva domnișoară Davis, cu dușul terminat, îmbrăcată, cu geanta sub braț.
— A, așteptați, doamnă Frink? Îmi pare rău.
— Nu i nimic, zise Juliana.
— Știți, doamnă Frink, am învățat atâtea din judo. Mai multe de¬cât din Zen. Vroiam să vă spun.
— Subțiați vă șoldurile prin metoda Zen, spuse Juliana. Slăbiți printr un satori fără efort. Iertați mă, domnișoară, sunt distrată.
Domnișoara Davis zise:
— V au făcut să suferiți mult?
— Cine?
— Japonezii. Înainte să învățați să vă apărați.
— A fost înspăimântător, spuse Juliana. N ați fost niciodată aco¬lo, pe Coastă. Unde sunt ei.
— N am fost niciodată afară din Colorado, răspunse domnișoa¬ra Davis, cu vocea alterată de timiditate.
— S ar putea întâmpla aici, zise Juliana. S ar putea hotărî să o¬cu¬pe și regiunea asta.
— Nici chiar așa!
— Nu știi niciodată ce au de gând, zise Juliana. Își ascund adevă¬ratele intenții.
— Ce... v au pus să faceți?
Domnișoara Davis, strângându și geanta la piept cu ambele mâini se dădu mai aproape, în întunericul serii, să asculte.
— Totul, zise Juliana.
— Ah, Doamne. M aș opune.
Juliana se scuză și se îndreptă către dușul liber; se mai apropia cineva de el, cu un prosop pe braț.
Mai târziu, stătea într un separeu la Tasty Charley's Hambur¬gers , citind meniul fără să l vadă. Tonomatul cânta muzică proas¬tă; chitară electrică și gemete sentimentale... aerul era încărcat cu fum de grăsime arsă. Și totuși, locul era cald și strălucitor și i plăcea. Prezen¬ța șoferilor de pe camioane la tejghea, chelnerița, masivul jucător ir¬lan¬dez, cu haina lui albă, dând restul la casă.
Zărind o, Charley se apropie s o servească el însuși. Zâmbind larg, zise, cu vorbirea lui tărăgănată:
— Vrea ceai, domnișoara?
— Cafea, zise Juliana, suportând umorul frust al bucătarului.
— Așa, deci, făcu Charley dând din cap.
— Iar hamburgerul fierbinte, cu carnea în sucul ei.
— Nu și un bol cu supă cuib de șobolan? Sau poate creier de ca¬pră fript în ulei de măsline?
Doi șoferi de camion, răsucindu se în scaunele lor, rânjiră și ei la auzul glumelor. Și în plus, le făcu plăcere să remarce cât era de atră¬gătoare. Chiar și fără glumele bucătarului, șoferii s ar fi holbat la ea. Lunile de judo activ îi dăduseră un tonus muscular neobișnuit; știa cât de bine se ținea și ce însemna asta pentru silueta ei.
Totul ține de mușchii umărului, se gândi ea când le întâlni privi¬rile. Și la dansatori, la fel. N are nici o legătură cu mărimea. Trimite¬ți vă nevestele la sala de sport și vi le învățăm. Și o să fiți mai mulțu¬miți în viață.
— Păstrați distanță, îi avertiză bucătarul pe șoferi, făcându le cu ochiul. Vă azvârle la cutie.
Ea îl întrebă pe cel mai tânăr dintre șoferi:
— De unde sunteți?
— Missouri, ziseră amândoi.
— Sunteți din Statele Unite? întrebă ea.
— Eu sunt, zise cel mai în vârstă. Philadelphia. Am acolo trei copii. Cel mai mare are unsprezece ani.
— Ascultați, spuse Juliana. Este... ușor să faci rost de o slujbă bună acolo?
Șoferul mai tânăr zise:
— Sigur. Dacă ai pielea de culoarea care trebuie.
El însuși avea o față cam întunecată și păr negru, creț. Expre¬sia îi devenise ostilă și amărâtă.
— E broscar, zise cel mai în vârstă.
— Bine, făcu Juliana, dar n a câștigat Italia războiul?
Îi zâmbi șoferului cel tânăr, dar el nu i răspunse. În schimb ochii întunecați îi luciră mai puternic și, brusc, se întoarse în altă parte.
Îmi pare rău, se gândi. Dar nu spuse nimic. N am cum să te ajut, pe tine sau pe oricine altcineva, să nu mai fi brunet. Se gândi la Frank. Mă întreb dacă n o fi murit deja. Vorbea ce nu trebuie; nu era pe linie. Nu, se gândi. Oarecum, îi place pe japonezi. Poate se identifi¬că cu ei pentru că sunt urâți. Ea îi spusese întotdeauna că era urât. Pori largi. Nas mare. Pielea ei era fină, neobișnuit de fină. A pierit fără mine? Un ciripitor e un ciripoi , un neam de pasăre. Și se zice că pă-sările pe limba lor pier.
— Plecați iar la drum, la noapte? îl întrebă ea pe șoferul cel tâ¬năr, italian.
— Mâine.
— Dacă nu ești fericit în Statele Unite, de ce nu treci definitiv dincolo? zise ea. Eu am trăit în Stâncoși mult timp și nu este chiar așa rău. Am trăit pe Coastă, în San Francisco. Și ei au chestia asta cu pielea, acolo.
Aruncându i o privire scurtă, cum stătea sprijinit de tejghea, tânărul italian zise:
— Doamnă, e destul de rău să trebuiască să petreci o zi sau o noapte într un oraș ca ăsta. Să trăiesc aici? Cristoase... dacă aș putea face rost de orice alt gen de slujbă, să nu mai trebuiască să fiu pe drum, să mănânc în locuri ca ăsta...
Observând că bucătarul era roșu, încetă să mai vorbească și în¬cepu cafeaua.
Șoferul mai în vârstă îi spuse:
— Joe, ești un snob.
— Ai putea trăi în Denver, zise Juliana. Acolo e mai frumos.
Vă știu eu pe voi, americanii din Est, se gândi. Vă plac distrac¬țiile. Visați la preriile nesfârșite. Stâncoșii ăștia s tocmai la dracu n praznic. Aici nu s a mai întâmplat nimic dinainte de război. Bătrâni la pensie, țărani, proști, tolomaci, sărmani... iar toți băieții isteți s au a¬du¬nat în est, la New York, au trecut granița, legal sau ilegal. Pentru că, se gândea ea, acolo sunt banii, banii grămadă, din industrie. Ex¬pan¬siunea. Investițiile germane au fă¬cut multe... nu le a luat mult să construiască baza materială a Statelor Unite.
Bucătarul zise, pe un ton aspru și supărat:
— Amice, nu i iubesc din cale afară pe evrei, dar am văzut pe câțiva dintre refugiații evrei fugind din Statele Unite ale voastre în '49 și puteți să vă păstrați Statele Unite. Dacă aveți o mulțime de posibi¬lități de a câștiga ușor banii este pentru că i au furat pe evreii ăia a¬tunci când i au zburat din New York cu un șut în spate, cu nenorocita aia de Lege Nuremberg, nemțească. Când eram puști, am locuit în Bos¬ton și nu m am dat deloc în vânt după evrei, dar nu m am gândit niciodată că am să văd trecând în Statele Unite legea aia nazistă, ra¬sistă, chiar dacă am pierdut războiul. Mă miră că nu ești în armatele Statelor Unite, pregătindu te să invadezi vreo mică republică sud a¬me¬ricană, ca front pentru nemți, ca să i poată împinge pe japonezi în¬că puțin înapoi...
Amândoi șoferii erau în picioare, cu fețele crispate. Cel mai în vârs¬tă luă de pe tejghea o sticlă cu Ketchup și o apucă de gât. Bucăta¬rul, fără să se întoarcă cu spatele la ei se dădu înapoi până ce degetele îi atinseră una dintre țepușele lui pentru friptură. O trase afară și o strânse în pumn.
Juliana zise:
— Denverul își face o pistă de aia rezistentă la temperaturi mari, să poată ateriza acolo rachetele Lufthansei.
Nici unul dintre cei trei bărbați nu se mișcă și nu spuse nimic. Ceilalți clienți stăteau păstrând tăcerea.
În cele din urmă, bucătarul zise:
— A trecut una, pe seară.
— Nu se ducea spre Denver, spuse Juliana. Mergea spre vest, spre Coastă.
Încet încet, cei doi șoferi se așezară la loc. Cel mai în vârstă mor¬măi:
— Mereu uit, sunt puțini galbeni pe aici.
Bucătarul zise:
— Nici un japonez n a ucis evrei, în război sau după. Nici un ja¬ponez n a construit cuptoare.
— Cu atât mai rău, zise șoferul în vârstă.
Dar, luându și ceașca de cafea, se apucă iar să mănânce.
Galbeni, se gândi Juliana. Da, cred că i adevărat. Îi iubim pe ja¬ponezi, pe aici.
— Unde stați? întrebă, adresându i se celui mai tânăr dintre șo¬feri, Joe. Peste noapte.
— Nu știu, răspunse el. Doar ne am dat jos din camion și am in¬trat aici. Nu mi place statul ăsta. Poate am să dorm în mașină.
— Motelul Honey Bee nu i prea rău, zise bucătarul.
— Okay, zise șoferul cel tânăr. Poate am să stau acolo. Dacă nu i deranjează că sunt italian.
Avea un accent pronunțat, cu toate că încerca să l ascundă.
Privindu l, Juliana se gândi, idealismul îl face atât de amar. Cere prea mult de la viață. Mereu în mișcare, fără odihnă și încordat. Și eu sunt la fel; n am putut să stau pe Coasta de Vest și până la urmă n am să fiu în stare să rezist nici aici. Nu așa erau cei de demult? Dar, se gândi, acum granița nu i aici, e pe alte planete.
Se gândi: El și cu mine am putea semna pentru una din rachete¬le alea de colonizare. Nemții însă l ar respinge pe el din cauza pielii iar pe mine din cauza părului negru. Feții ăia frumoși palizi, nordici, S.S. iști, din castelele de antrenament din Bavaria. Tipul ăsta – Joe și mai cum – nici măcar nu are pe față expresia corectă; ar trebui să aibă în¬fă¬țișarea aia rece, dar oarecum entu¬ziastă, ca și cum n ar crede în ni-mic și totuși ar avea credință absolută. Da, ei așa sunt. Nu sunt idea¬liști, ca Joe și ca mine, sunt cinici cu o credință totală. E un fel de de-fect al creierului, ca o lobotomie – mutilarea pe care o fac psihiatrii germani ca un slab substitut pentru psihoterapie.
Problema lor, hotărî ea, este cu sexul; au făcut ceva prostesc în a¬nii treizeci cu asta, iar acum e și mai rău. A început Hitler cu... ce era? Sora lui? Mătușa? Nepoata? Și familia lui era deja degenerată; mama și tatăl lui erau veri. Toți comit incest, întorcându se la păcatul originar de a pofti la propriile lor mame. De asta au ei elita blonzilor feți frumoși S.S., zâmbetul ăla îngeresc prostesc, inocența aia de prunci bălai; se păstrează pentru Mama. Sau unul pentru altul.
Și cine i Mama pentru ei? se întrebă ea. Conducătorul, Herr Bor¬mann, despre care se crede că este pe moarte. Sau... Cel Bolnav.
Bătrânul Adolf, aflat probabil într un sanatoriu, pe undeva, tâ¬rân¬du și paralizia senilă. Sifilisul creierului, datând din vremu¬rile de mizerie, când trăia de azi pe mâine în Viena... pardesiu lung, negru, lenjerie murdară, hoteluri ieftine.
Evident, a fost răzbunarea sardonică a lui Dumnezeu, exact ca în filmele mute. Omul acela îngrozitor, doborât de o mizerie interioară, pedeapsa dintotdeauna pentru ticăloșia bărbatului.
Iar partea oribilă era că Imperiul German actual era un produs al acelui creier. La început un partid politic, apoi o națiune, apoi jumăta¬te din lume. Și înșiși naziștii o diagnosticaseră, o identifi¬caseră; vra¬ciul acela care îl tratase pe Hitler, doctorul acela, Morell, care i pres¬cri¬sese lui Hitler un medicament brevetat, nu¬mit "Pastilele Antigas ale doctorului Koester", fusese la origine specialist în boli venerice. Toată lu¬mea o știa, dar cu toate astea, vorbăria conducătorului încă era ve¬ne¬rată, încă era Sfântă Scrip¬tură. Vederile lui infectaseră o civilizație până acum și, precum sporii otrăvitori, blondele regine naziste oarbe fâsâiau de pe Pă¬mânt către alte planete, răspândind contaminarea.
Cu ce te alegi din incest: nebunie, orbire, moarte.
Brrr. Se cutremură.
— Charley, îl strigă pe bucătar. Ești gata cu comanda mea?
Se simțea absolut singură; ridicându se în picioare, se duse la bar și se așeză lângă mașina de marcat.
Nimeni nu a băgat de seamă, cu excepția tânărului șofer italian; ochii lui negri erau ațintiți asupra ei. Joe, așa îl chema. Joe și mai cum? se întrebă ea.
Mai aproape de el, acum, văzu că nu era chiar așa de tânăr cum crezuse. Greu de zis; intensitatea dimprejurul lui îi perturba jude¬cata. Își trecea întruna mâna prin păr, pieptănându și l înspre spate, cu de¬getele rigide, încovoiate. Este ceva special cu omul ăsta, se gândi ea. Respiră... moarte. O enerva și cu toate astea o atrăgea. Acum, șoferul mai în vârstă își înclină capul și i șopti ceva. Apoi o scrutară amândoi, de astă dată cu o privire care nu era obișnuitul interes masculin.
— Domnișoară, zise cel mai în vârstă.
Amândoi bărbații erau destul de încordați.
— Știți ce i asta?
Îi arătă o cutie albă, plată, nu prea mare.
— Da, zise Juliana. Ciorapi de naylon. Fibre sintetice făcute doar de către marele cartel I.G. Farben, din New York. Foarte greu de găsit și scumpi.
— Nemților să le o spui; monopolul nu i o idee rea.
Șoferul mai în vârstă îi trecu însoțitorului lui cutia, iar acesta o împinse cu cotul, în lungul tejghelei, către ea.
— Ai mașină? o întrebă italianul cel tânăr, sorbindu și cafeaua.
Din bucătărie, apăru Charley; cu farfuria ei.
— M ai putea duce cu mașina până acolo.
Ochii sălbatici, puternici, încă o mai studiau și ea deveni din ce în ce mai nervoasă și totuși din ce în ce mai incapabilă să facă vreo mișcare.
— Motelul ăla sau oriunde aș putea sta la noapte. Nu i așa?
— Da, zise ea. Am o mașină. Un Studebaker vechi.
Bucătarul își mută privirile de la ea la tânărul șofer italian, apoi puse farfuria înaintea ei, pe tejghea.


Difuzorul de la capătul șirului de scaune se făcu auzit: "Ach¬tung, meine Damen un Herren" . Pe locul lui, domnul Baynes tresări și des¬chise ochii. Prin fereastra din dreapta lui putea vedea jos, în de¬păr¬tare, maroniul și verdele pământului, apoi albastru. Pacificul. Ra¬cheta, își dădu seama, își începuse lunga și lenta coborâre.
Mai întâi în germană, apoi în japoneză și în cele din urmă în en¬gleză, difuzorul le preciză că nimeni nu trebuia să fumeze sau să se dezlege din scaunul capitonat. Coborârea, explica el, va dura opt mi¬nu¬te.
Retroreactoarele porniră apoi, atât de brusc și de zgomotos, zgâl¬țâind nava atât de violent, încât câțiva pasageri își pierdură răsufla¬rea. Înecându se. Domnul Baynes zâmbi, iar de pe locul de la margi¬ne, de vis à vis de el, un bărbat tânăr, cu părul blond tăiat scurt, zâm¬bi și el.
— Sie fürchten dasz..., începu tânărul, dar domnul Baynes zise îndată în englezește:
— Îmi pare rău, nu vorbesc germana.
Tânărul german îl privi întrebător așa că îi spuse același lucru în germană.
— Deloc? zise tânărul german, uluit, într o engleză cu accent.
— Sunt suedez, spuse Baynes.
— V ați îmbarcat la Tempelhof .
— Da, am fost în Germania cu afaceri. Afacerile mă poartă în multe țări.
Era clar, tânărul neamț nu putea crede că cineva, în lumea actu¬ală, cineva care avea relații de afaceri internaționale și călăto¬rea – își putea permite să călătorească – cu ultimul tip de rachetă Lufthansa nu putea sau nu vroia să vorbească germana. Îi spuse lui Baynes:
— Cu ce vă ocupați, mein Herr?
— Plastice. Poliesteri. Rășini. Ersatz – uz industrial. Înțelegeți, nu lucruri de uz casnic.
— Suedia are o industrie a plasticului?
Neîncredere.
— Da, una foarte bună. Dacă îmi dați numele dumneavoastră, veți primi prin poștă un prospect al firmei.
Domnul Baynes își scoase stiloul și carnețelul.
— Nu vă deranjați. Ar fi irosit cu mine. Sunt artist, nu comer¬ciant. Nici o supărare. Se poate să mi fi văzut lucrările pe Conti¬nent. Alex Lotze.
Așteptă.
— Mă tem că nu sunt interesat de arta modernă, zise domnul Baynes. Îmi plac vechii cubiști și abstracționiști de dinainte de război. Îmi place ca pictura să aibă un înțeles, nu doar să reprezinte idealul.
Se întoarse în altă parte.
— Dar asta i sarcina artei, zise Lotze. Să reprezinte spirituali¬tatea omului, înaintea senzualului. Arta dumneavoastră abstractă a repre¬zentat o perioadă de decadență spirituală, de haos spiritual, datorită dezintegrării societății, a vechii plutocrații. Evreii și mu¬sulmanii capi¬ta¬liști, situația internațională, care au sprijinit arta decadentă. Timpu¬rile alea au trecut, arta trebuie să meargă înain¬te... nu poate rămâne pe loc.
Baynes dădu din cap, privind pe fereastră.
— Ați mai fost în Pacific? întrebă Lotze.
— De câteva ori.
— Eu nu. Este o expoziție în San Francisco, cu lucrările mele, aranjate prin grija Dr. Goebbels, cu autoritățile japoneze. Un schimb cultural, pentru promovarea înțelegerii și a bunăvoinței. Trebuie să micșorăm tensiunile dintre Est și Vest, nu credeți? Trebuie să comu¬nicăm mai mult, iar arta o poate face.
Baynes încuviință din cap. Jos, dincolo de cercul de foc al rache¬tei, se puteau vedea acum San Francisco și Golful.
— Unde se poate mânca în San Francisco? continuă Lotze. Am rezervare la Palace Hotel, dar după cum înțeleg eu, se poate găsi mâncare bună, în secțiunea internațională, cum ar fi Chinatown .
— Adevărat, zise Baynes.
— Sunt ridicate prețurile în San Francisco? Cam fluieră vântul prin buzunarele mele. Ministerul este foarte cumpătat.
Lotze râse.
— Depinde de rata de schimb pe care o puteți obține. Presupu¬nând că aveți moneda Reich ului. Vă sugerez să mergeți la Bank of Kyo, pe Samson Street, să schimbați acolo.
— Danke sehr , zise Lotze. Aș fi făcut o la hotel.
Racheta aproape ajunsese la sol. Acum Baynes putu vedea aero¬dromul în sine, hangarele, zonele de parcare, autostrada în¬spre oraș, casele... foarte drăguță imagine, se gândi. Munți și apă și câteva fu¬ioare de ceață mânate de vânt la Golden Gate.
— Ce este structura aceea enormă de sub noi? întrebă Lotze. Este terminată pe jumătate, deschisă într o parte. Un cosmodrom? Japonezii nu au nici o navă spațială, așa credeam.
Cu un zâmbet, Baynes zise:
— E Golden Poppy Stadium. Terenul de baseball.
Lotze râse.
— Da, le place baseball ul. Incredibil. Au început lucrul la struc¬tura asta măreață pentru distracție, un sport inutil, care mă¬nâncă timp...
Întrerupându l, Baynes zise:
— Este terminat. Asta este forma lui definitivă. Deschis într o parte. Un nou proiect arhitectural. Sunt foarte mândri de el.
— Arată, zise Lotze, privind în jos, ca și cum ar fi fost proiectat de un evreu.
Baynes îl privi pe om un timp. Simți, puternic pentru un mo¬ment, dezechilibrul, urma de nebunie din mintea germană. Chiar cre¬dea Lotze ce zicea? Era o remarcă într adevăr spontană?
— Sper că ne vom vedea mai târziu, în San Francisco, zise Lotze când racheta atinse pământul. Am să mă plictisesc fără cineva din ța-ră, cu care să discut.
— Nu sunt din țara dumneavoastră, zise Baynes.
— A, da; așa i. Dar din punct de vedere rasial, sunteți foarte a¬pro¬piat. Sub toate aspectele și în toate sensurile la fel.
Lotze începu să se foiască pe scaun, pregătindu se să și des¬chidă complicata centură de siguranță.
Sunt înrudit rasial cu omul ăsta? se întrebă Baynes. Atât de strâns încât să fim sub toate aspectele și în toate sensurile la fel. A¬tunci, există și în mine urma de nebunie. Lumea nebună în care tră¬im. Nebunii sunt la putere. De când știm asta? Ne confruntăm cu as¬ta? Și... câți dintre noi chiar o știu? Lotze nu. Poate că, dacă știi că ești nebun, atunci nu ești nebun. Sau te înzdrăvenești, în cele din ur-mă. Trezindu te. Presupun că doar câțiva sunt conști¬enți de toate as¬tea. Persoane izolate, ici colo. Însă masele largi... ce gândesc? Toate su¬tele de mii din orașul ăsta, de aici. Își imaginează că trăiesc într o lume sănătoasă? Ori ghicesc, întreză-resc, adevărul...?
Dar, se gândi, ce se înțelege prin nebun? O definiție legală. Ce în¬țeleg eu? O simt, o văd, dar ce este?
Se gândi: Este ceva ce fac ei, sunt ei ceva. Este inconștiența lor. Lipsa lor de cunoștințe despre alții. Inconștiența lor cu privire la ceea ce le fac celorlalți, distrugerea pe care au provocat o și o provoacă. Nu, se gândi. Nu i asta. Nu știu; o simt, o intuiesc. Dar... sunt cruzi cu bu¬nă știință... asta e? Nu, Doamne, se gândi. N o pot prinde, clarifica. Oare ignoră părți ale societății? Da. Dar este mai mult. Sunt planurile lor. Da, planurile lor. Cucerirea planetelor. Ceva înnebunitor și de-men¬țial, cum a fost cucerirea Africii și, înainte de asta a Europei și a Asiei.
Perspectiva lor este cosmică. Nu un om aici, un copil colo, ci o abstracțiune: rasă patrie. Volk. Land. Blut. Ehre . Nu despre oameni onorabili, ci despre însăși Ehre, onoarea; abstractul este adevărat, realul este invizibil pentru ei. Die Güte , nu oamenii buni, omul ăsta bun. Simțul spațiului și al timpului este la ei. Văd prin aici, acum, prin vastul, întunecatul și adâncul dincolo, ne¬schimbătorul. Și asta este fatal pentru viață. Pentru că până la sfârșit nu va mai fi nici o viață; au fost cândva numai particule de praf prin spații, gazele fierbinți de hidrogen, nimic mai mult, și vor reveni. Acesta este un interval, ein Augenblick . Procesul cosmic se grăbește, zdrobind viața, înapoi în granit și metan; roata se învârtește pentru întreaga făptură. Totul este vremelnic. Iar acești... acești nebuni... reacționează la granit, la praf, la dorul de neființă; vor să ajute Natur .
Și, se gândi, știu de ce. Vor să facă ei istoria, nu să i fie victime. Se identifică cu puterea lui Dumnezeu și se cred aseme¬nea lui. Asta este principala lor nebunie. Sunt copleșiți de vreun arhetip; propriile euri li s au extins nebunește astfel încât nu pot spune unde încep ei și unde se sfârșește dumnezeirea. Nu este aroganță, nici mândrie; este umflarea eului până la cea din urmă... confuzie între cel care adoră și ceea ce este adorat. Nu omul l a mâncat pe Dumnezeu; Dumnezeu l a mâncat pe om.
Ceea ce nu înțeleg ei este neajutorarea omului. Sunt slab, mor, fără importanță pentru univers. Nici nu mă observă; trăiesc nevăzut. Și ce i rău în asta? Nu i mai bine așa? Zeii îi distrug pe cei care i bagă în seamă. Fii mic... și vei scăpa geloziei celui mare.
Desfăcându și centura, Baynes zise:
— Domnule Lotze, n am mai spus nimănui. Eu sunt evreu. Înțe¬le¬geți?
Lotze se uită cu milă la el.
— N aveați de unde ști, zise Baynes, pentru că, fizic nu par evreu în nici un fel; mi am transformat nasul, mi am micșorat porii largi, mi am albit pielea prin procedee chimice și mi am modificat forma ca¬pului. Pe scurt, nu pot fi detectat, fizic. Pot și am umblat adeseori prin cele mai înalte cercuri ale societății naziste. Nimeni nu mă va descope¬ri. Și...
Se opri, venind aproape, foarte aproape de Lotze și vorbind cu vo¬ce joasă, ca numai Lotze să l poată auzi.
— Și mai sunt si alții de ai noștri. Auzi? Nu am murit. Încă mai existăm. Trăim Nevăzuți.
După un moment, Lotze se bâlbâi:
— Poliția...
— S.D. ul îmi poate parcurge dosarul, zise Baynes. Mă poți de¬nunța. Dar am relații foarte înalte. Unii din ei sunt arieni, unii sunt evrei în poziții cheie la Berlin. Raportul tău va fi neglijat și apoi, ime¬diat, îți vor face un raport și prin aceleași relații te vei trezi în lagăr.
Zâmbi, încuviință dând din cap și o luă în sus pe culoarul navei, îndepărtându se de Lotze, alăturându se celorlalți pasageri.
Coborâră cu toții rampa, în frigul și vântul de pe pistă. Jos, Bay¬nes se trezi iarăși lângă Lotze.
— De fapt, zise Baynes, pășind alături de Lotze, nu mi place cum arăți, domnule Lotze, așa că, oricum, cred că am să ți fac raport.
Mări pasul, lăsându l pe Lotze în urmă.
La celălalt capăt al pistei, la intrarea publicului, aștepta un mare număr de oameni. Rude, prieteni ai pasagerilor, unii dintre ei făcând cu mâna, căutând din priviri, zâmbind, uitân¬du se cu nerăbdare, cer¬cetând chipuri. Un japonez greoi, între două vârste, bine îmbrăcat, cu trenci englezesc, pantofi ascuțiți, tot englezești, gambetă, stătea puțin înaintea celorlalți, însoțit de un altul mai tânăr. La reverul hainei pur-ta insigna Înaltei Misiuni Comerciale Pacifice a Guvernului Imperial. El este, își dădu seama domnul Baynes. Domnul N. Tagomi, venit să mă întâmpine personal.
Pășind înainte, japonezul strigă:
— Herr Baynes... bună seara.
Capul i se înclină, ezitant.
— Bună seara, domnule Tagomi, zise Baynes, întinzând mâna.
Își strânseră mâinile, apoi se înclinară. Japonezul mai tânăr se înclină și el, zâmbind.
— Friguț, domnule, pe pista asta expusă, zise domnul Tago¬mi. Putem porni înapoi, spre centrul orașului, cu elicopterul Misiunii. Așa? Sau poate aveți nevoie să folosiți toaleta și așa mai departe?
Cercetă cu neliniște chipul domnului Baynes.
— Putem porni chiar acum, zise Baynes. Vreau să mi anunț so¬sirea la hotel. Bagajul, oricum...
— Domnul Kotomichi se va ocupa de asta, zise domnul Tagomi. Va veni în urma noastră. Știți, domnule, la acest terminal durează a¬proape o oră statul la rând pentru preluarea bagajelor. Mai mult decât călătoria dumneavoastră.
Domnul Kotomichi zâmbi plăcut.
— Domnule, am să vă mituiesc cu un cadou.
— Poftim? făcu Baynes.
— Ca să vă obțin bunăvoința.
Domnul Tagomi băgă mâna în buzunarul trendului și scoase o cutiuță.
— Ales dintre cele mai fine objects d'art americane.
Întinse cutia.
— Mă rog, spuse Baynes. Mulțumesc.
Acceptă cutia.
— Toată după amiaza, diferite oficialități au examinat alterna¬ti¬vele, zise domnul Tagomi. Este cea mai autentică piesă a vechii culturi pe cale de dispariție, a Statelor Unite, un rar obiect artiza¬nal, purtând parfumul trecutelor zile tihnite.
Domnul Baynes deschise cutia. În ea se afla un ceas de mână Mi¬ckey Mouse, pus pe o perniță de catifea neagră.
Îi juca domnul Tagomi o farsă? Își înălță privirile, văzu fața încor¬dată, îngrijorată a domnului Tagomi. Nu, nu era o glumă.
— Vă mulțumesc frumos, zise Baynes. Este într adevăr incre¬di¬bil.
— Numai câteva, poate zece ceasuri Mickey Mouse autentice, din 1938, în toată lumea la ora actuală, zise domnul Tagomi, studiindu l, sorbindu i reacția, aprecierea. Nici un colecționar cunoscut mie nu a¬re unul, domnule.
Intrară în clădirea terminalului și urcară rampa împreună.
În urma lor, domnul Kotomichi zise "Harusame ni nuretsu¬tsuyane no ternari kana..."
— Ce înseamnă? întrebă domnul Baynes pe domnul Tagomi.
— Un vechi poem, răspunse domnul Tagomi. Perioada Tokugawa de mijloc.
Domnul Kotomichi zise:
— Când cad ploile de primăvară, muiată de ele, pe acoperiș, se af¬la mingea din cârpă a unui copil.



4

UITÂNDU SE LA FOSTUL LUI PATRON cum mergea le¬gănat în lungul coridorului și intrând în hala principală a W. M. Corporation, Frank Frink se gândi în sinea lui: ciudățenia cu Wyndam Matson este că nu arată ca un om care deține o fabrică. Arată ca un pensionar de Tenderloin , un bețivan căruia i s a administrat o baie, haine noi, un ras, tuns, o doză de vitamine și i s a dat drumul în lume cu cinci do¬lari, să și facă o nouă viață. Bătrânul avea un fel de a se purta neho¬tărât, nervos, chiar ingrat, ca și cum ar fi văzut în fiecare un dușman potențial, mai puternic decât el, pe lângă care trebuia să se gudure și pe care trebuia să l împace. "Au să mă dea gata", părea că zice felul lui de a fi.
Și totuși, bătrânul W. M. era într adevăr foarte puternic. Avea interese și control asupra a numeroase întreprinderi, speculații, afa¬ceri imobiliare. Precum și fabrica W. M. Corporation.
Luându se după bătrân, Frink împinse marea ușă din metal a halei de lucru. Zgomotul mașinilor pe care l auzise în jurul lui zilnic, timp atât de îndelungat... Vederea oamenilor la bancurile de lucru, aerul plin de străfulgerări de lumină, praful de prelucrare, mișcarea. Acolo se ducea bătrânul. Frink mări pasul.
— Hei, domnule W. M., strigă.
Bătrânul se oprise lângă Ed McCarthy, șeful de atelier cu brațele păroase. Își ridicară amândoi privirile când Frink se apro¬pie de ei.
Umezindu și nervos buzele, Wyndam Matson zise:
— Îmi pare rău, Frank, n am cum să te iau înapoi. Am luat o de¬ja înainte și am angajat pe cineva în locul tău, gândindu mă că n ai să te mai întorci. După ce ai spus.
Ochii lui mici și rotunzi sclipiră de ceea ce Frink știa că este o ten¬dință aproape ereditară de a se fofila. Bătrânul o avea în sânge.
Frink zise:
— Am venit să mi iau sculele. Atâta tot.
Vocea, fu bucuros să o audă, îi suna ferm, chiar aspru.
— Păi, să vedem, mormăi W. M., evident nelămurit în mintea lui cu privire la statutul sculelor lui Frink.
Îi spuse lui Ed McCarthy:
— Cred că ar fi în parohia ta, Ed. Poate îl aranjezi tu pe Frank, aici. Eu am alte treburi.
Se uită la ceasul de buzunar.
— Ascultă, Ed. Vorbim mai târziu despre factura aia, trebuie s o întind.
Îl bătu pe Ed McCarthy pe braț, apoi o luă repede din loc, fără să se mai uite înapoi.
Ed McCarthy și Frink rămaseră împreună.
— Ai venit să ți iei slujba înapoi, zise McCarthy după un timp.
— Da, spuse Frink.
— Am fost mândru de ceea ce ai spus ieri.
— Și eu la fel, zise Frink. Dar... Dumnezeule, nu pot lucra în altă parte.
Se simți înfrânt și neajutorat.
— Știi cum e.
Vorbiseră amândoi, adeseori, în trecut, despre problemele lor.
McCarthy spuse:
— Nu știu cum e. Tu ești mai bun decât oricine de pe Coastă la strungul carusel. Te am văzut dând gata o piesă în cinci minute, in-clu¬siv lustruirea cu pulbere. Totul, de la Cratex ul brut. Și cu excepția sudurii...
— N am zis niciodată că știu să sudez, spuse Frink.
— Te ai gândit vreodată să te apuci de afaceri pe cont propriu?
Frink, luat pe neașteptate, se bâlbâi:
— Ce să fac?
— Bijuterii.
— Ah, pentru Dumnezeu.
— Comenzi, piese originale, nu lucruri de serie, comerciale.
McCarthy îi făcu semn cu mâna către un colț al atelierului, de¬par¬te de zgomot.
— Cu vreo două mii de dolari îți poți amenaja un atelier într un subsol sau într un garaj. Cândva, am desenat cercei și pandantive pentru femei. Þii minte... contemporani, cu adevărat moderni.
Luând niște glaspapir, începu să deseneze, încet, apăsat pe spa¬tele ei.
Uitându i se peste umăr, Frink văzu proiectul unei brățări, o schiță cu linii nesigure.
— Există o piață?
Tot ceea ce văzuse el vreodată erau tradiționalele – chiar desue¬tele – obiecte din trecut.
— Nimeni nu vrea obiecte americane contemporane; nu există nimic de genul ăsta, nu de la război încoace.
— Creează tu piața, zise McCarthy cu o strâmbătură furioasă.
— Adică să vând eu însumi?
— Dă le prin consignații. Ca aia... cum îi zice? De pe Montgo¬mery Street, magazinul ăla select de obiecte de artă.
— American Artistic Handcrafts, zise Frink.
El nu se ducea niciodată prin magazine elegante și scumpe ca a¬ce¬la. Puțini americani se duceau; japonezii aveau bani să cumpe¬re din asemenea locuri.
— Știi ce vând asemenea consignații? zise McCarthy. Și ce averi se fac? Afurisite de catarame din alea, de argint, din New Mexico, pe care le fac indienii. Porcăriile alea nenorocite pentru turiști, toate la fel. Așa zisa artă naivă.
Frink îl privi îndelung pe McCarthy.
— Știu și ce altceva mai vând, zise el în cele din urmă. Și știi și tu.
— Da, spuse McCarthy.
Amândoi știau – pentru că amândoi fuseseră implicați direct și încă mult timp.
Activitatea legală, declarată, a lui W. M. Corporation consta din producerea de scări, garduri, grilaje pentru șemineuri din fier forjat și ornamente pentru noile blocuri de apartamente, toate produse în se¬rie, conform unor proiecte standard. Pentru un bloc nou, cu patruzeci de camere, aceeași piesă era executată de patru-zeci de ori la rând. Te¬o¬retic, W. M. Corporation era o turnătorie de fier. Dar în plus, ea în-treținea o altă afacere, de unde îi proveneau adevăratele profituri.
Folosind o mare varietate de unelte, materiale și mașini, W. M. Cor¬poration producea un flux continuu de copii după obiecte de pro¬ducție americană, de dinainte de război. Aceste falsuri erau cu grijă, dar expert plasate pe piața angrosiștilor de obiecte de artă pentru a se alătura originalelor adunate de pe întreg continentul. Ca și în filatelie și în numismatică, nimeni nu putea estima procentul de falsuri aflate în circulație. Și nimeni – mai cu seamă negustorii și colecționarii – nu o dorea.
Când Frink plecase, pe bancul lui de lucru se afla, pe jumătate ga¬ta, un revolver Colt din Perioada Frontierei ; făcuse el însuși tipa¬re¬le, turnarea și se ocupase de șlefuirea manuală a pieselor. Exista o piață nelimitată pentru armele mici din timpul Războiului Civil Ameri¬can și din Perioada Frontierei; W. M. Corporation putea vinde tot ceea ce putea produce Frink. Era specialitatea lui.
Mergând încet la bancul lui, Frink luă în mână vergeaua pentru curățirea revolverului, încă neșlefuită. Peste trei zile, arma ar fi fost terminată. De, se gândi, era treabă bună. Un expert ar fi putut o deo¬sebi, dar colecționarii japonezi nu erau niște autorități în adevăratul înțeles al cuvântului, nu aveau nici un standard sau teste pe baza cărora să aprecieze.
De fapt, pe cât știa el, nu le trecuse niciodată prin minte să se întrebe dacă așa numitele obiecte de artă care se vindeau în magazi¬nele de pe Coasta de Vest erau veritabile. Poate într o zi o vor face... și atunci, bășica se va sparge, piața se va prăbuși chiar și pentru piesele autentice. O lege a lui Gresham: falsurile au determinat valoarea origi¬nalelor. Și fără îndoială, acesta fusese motivul eșecului investigației; în definitiv, toată lumea era fericită. Fabricile, ici colo, în diverse ora-șe, cele care produceau piesele, își realizau profiturile lor. Angrosiștii le preluau, iar comercianții le prezentau și le făceau reclamă. Colecțio¬narii se scotoceau după bani și și duceau fericiți achizițiile acasă, pentru a și impresiona asociații, prietenii și amantele.
Ca în cazul mitei oferite după război în bani din hârtie, a fost per¬fect până când au apărut întrebările. Nimeni nu a pățit nimic – până în ziua socotelilor. Și atunci toți, în mod egal, au fost ruinați.
Dar între timp, nimeni nu vorbea despre asta, nici chiar cei care își câștigau existența producând falsuri; își închideau propriile minți față de ce făceau, își îndreptau atenția doar asupra proble¬melor teh¬nice.
— De când încerci să execuți proiecte originale? întrebă McCar-thy.
Frink înălță din umeri.
— Ani. Pot produce cu o precizie nemaipomenită. Numai că...
— Știi ce cred eu? Eu cred că ți ai însușit ideea nazistă că evreii nu pot crea. Că nu pot decât să imite și să vândă. Mediocri.
Își aținti necruțător privirile asupra lui Frink.
— Poate i așa, zise Frink.
— Încearcă. Execută câteva proiecte originale. Sau lucrează di-rect în metal. Joacă te. Cum se joacă copiii.
— Nu, făcu Frank.
— N ai deloc încredere, spuse McCarthy. Þi ai pierdut cu totul încrederea în tine însuți, nu i așa? Păcat. Pentru că eu știu că ai pu¬tea.
Se îndreptă spre banc.
Cu atât mai rău, se gândi Frink. Dar totuși, ăsta i adevărul. E un fapt. Nu îmi pot căpăta încrederea sau entuziasmul numai dorind o. Hotărând o.
McCarthy ăsta, se gândi, e un șef de atelier al naibii de bun. Se pricepe cum să l ia pe om, să se străduiască la maximum, să scoată din el ce are mai bun împotriva lui însuși. E un conducător înnăscut; aproape că m a convins, pentru o clipă, acolo. Numai că... McCarthy plecase acum; încercarea dăduse greș.
Păcat că nu am oracolul aici, se gândi Frink. L aș putea consulta în treaba asta; să mă cert cu el pentru cei cinci mii de ani de înțelep¬ciune. Apoi își aminti că exista un exemplar din I Ching în holul clădi¬rii administrative a lui W. M. Corporation. Așa că o porni din hala de lucru, de a lungul coridorului, grăbind prin corpul administrativ, că¬tre hol.
Așezat într unul dintre scaunele din oțel cromat și plastic din hol, își scrise întrebarea pe dosul unui plic: "Să mă apuc pe cont pro¬priu de activitatea de creație cum tocmai mi a fost creionată?" Apoi începu să arunce piesele.
Linia de jos fu un șapte, la fel și a doua și apoi a treia. Trigrama de jos este Ch'ien, își dădu seama. Suna bine, Ch'ien era creativul. Apoi linia a patra, un opt. Yin. Și linia a cincea, tot un opt, o linie yin. Doamne Dumnezeule, tulburat; încă o linie yin și obțin Hexagrama Unsprezece, T'ai, Pace. O sentință foarte favorabilă. Sau... mâinile îi tremurară zornăind piesele. O linie yang și, prin urmare, Hexagrama Douăzeci și șase, Ta Ch'u, Puterea de a îmblânzi a Celui Mare. Amân-două au indicații favorabile și tre¬buia să iasă fie una, fie cealaltă. Aruncă cele trei piese.
Yin. Un șase. Era Pacea.
Deschizând cartea citi sentința:

PACEA. Cel mic pleacă,
Cel mare se apropie.
Noroc. Succes.

Deci ar trebui să fac așa cum zice Ed McCarthy. Să mi deschid mica mea afacere. Acum, șasele de sus, linia mea de devenire. În¬toarse pagina. Cum suna textul. Nu și putea aminti; probabil favora¬bil, de vreme ce hexagrama însăși era atât de favorabilă. Unirea ceru¬lui cu pământul – dar prima și ultima linie erau, întotdeauna în afara hexagramei, așa că probabil șase deasupra...
Ochii îi găsiră linia și o citiră dintr o fulgerare:

Zidul cetății cade înapoi în șanț.
Nu mai folosi armate, acum.
Fă ți cunoscute ordinele în propriul tău oraș.
Perseverența aduce umilire.

M a cocoșat, exclamă îngrozit. Apoi, comentariul.

Schimbarea la care se face aluzie în mijlocul
hexagramei a început să se petreacă. Zidul cetății
orașului se scufundă înapoi în șanțul din care a fost
Înălțat. Se apropie ora dezastrului...

Era, fără îndoială, una dintre cele mai sinistre linii din toată cartea, din mai bine de trei mii. Și cu toate astea sentința hexagra¬mei era bună.
Pe care trebuia s o urmeze?
Și cum puteau fi atât de deosebite? Nu i se mai întâmplase, noroc și dezastru amestecate împreună în profeția oracolului; ce soartă si¬nis¬tră, ca și cum oracolul ar fi râcâit fundul sacului, ar fi răscolit tot felul de zdrențe, oase și rahat al întunericului, apoi l ar fi întors și l ar fi scurs la lumină ca pe o mâncare dospită. Trebuie să fi apăsat pe do¬uă butoane deodată, hotărî; am amestecat trebu¬rile și m am ales cu imaginea asta de ochi de schlimazl asupra realității. Numai pentru o clipă. N a durat.
La naiba, se gândi, trebuie să fie ori una, ori alta; nu pot fi amân¬două. Nu poți avea și noroc și nenorocire deodată.
Sau... poți?
Orfevrăria va aduce un câștig bun; la asta se referă sentința. Dar linia, afurisita de linie; ea se referă la ceva mai adânc, la vreo catastro¬fă viitoare probabil nelegată de afacerea cu bijuteriile. O soartă rea, care mă așteaptă oricum.
Război, se gândi. Al treilea Război Mondial omorând în paștele mă sii vreo două miliarde dintre noi, măturându ne civili¬zația, bombe cu hidrogen, căzând ca grindina.
Oy gewalt? se gândi. Ce se va întâmpla? Eu am pus o în mișca¬re? Sau o cârpăcește altcineva, o persoană pe care eu nici n o cunosc? Sau... noi, cu toții. Este greșeala fizicienilor sau a teoriei ăleia a sin¬cro¬nizării, fiecare particulă fiind în legătură cu toate celelalte; nu poți nici să tragi o bășină fără să modifici echilibrul universului.
Se naște un joc plin de haz fără să aibă cine râde. Deschid și eu o carte și mă aleg cu o relatare a evenimentelor viitoare pe care până și lui Dumnezeu i ar plăcea s o claseze și s o uite. Și cine sunt eu? Per¬soana nepotrivită; asta o pot spune.
Ar trebui să mi iau sculele și materialele de la McCarthy, să mi deschid magazinul, să mi pornesc mica afacere, să merg mai departe, în ciuda liniei ăleia îngrozitoare. Să muncesc, creând, în felul meu, până la capăt, trăind cât voi putea de bine, cât mai activ cu putință, până ce zidul va cădea înapoi în șanț pentru noi toți, omenirea întrea¬gă. Asta îmi zice oracolul. Soarta ne va da cu halebarda la cap în cele din urmă, oricum, dar între timp am și eu o slujbă; trebuie să mi folosesc capul, mâinile.
Sentința a fost numai pentru mine, pentru munca mea. Linia însă, a fost pentru noi toți.
Eu sunt prea mic, se gândi. Nu pot decât să citesc ce i scris, să arunc o privire și apoi să mi plec capul și să mă întorc cu greu de un¬de am plecat, ca și cum n aș fi văzut; oracolul nu se așteaptă de la mine să încep să alerg în sus și n jos pe străzi, plângându mă și căi¬nându mă pentru a atrage atenția.
Poate cineva să l modifice? se întrebă. Cu toții împreună... sau o mare personalitate... sau cineva strategic plasat, care se întâmplă să fie pe fază. Șansă. Întâmplare. De care atârnă viețile, lumea noastră.
Închizând cartea, părăsi holul și merse înapoi în hala de lucru. Când îi prinse privirile lui McCarthy, îi făcu semn cu mâna către o latură, unde să și poată relua discuția.
— Cu cât mă gândesc mai mult, zise Frink, cu atât îmi place mai mult ideea ta.
— Excelent, făcu McCarthy. Acum ascultă. Uite ce faci. Tre¬buie să iei bani de la Wyndam Matson.
Făcu cu ochiul, o lentă, apăsată, ferită clipire a pleoapei.
— M am gândit cum. Am să plec de aici și am să vin cu tine. Pro¬iectele mele, știi. Ce i rău în asta? Știu că s bune.
— Sigur, zise Frink, puțin năucit.
— Ne vedem diseară la lucru, spuse McCarthy. La mine acasă. Treci pe la șapte, să stai la masă cu Jane și cu mine... dacă i poți su¬porta pe copii.
— Okay, făcu Frink.
McCarthy îl plesni pe umăr și se duse.
Am parcurs un drum lung, își spuse Frink. În ultimele zece mi¬nu¬te. Dar nu se simțea speriat, acum era emoționat.
S a întâmplat repede, într adevăr, se gândi ducându se la bancul lui și începând să și strângă sculele. Cred că genul ăsta de lucruri așa se întâmplă. Momentul favorabil, când apare...
Toată viața l am așteptat. Când oracolul spune "vei avea o reali¬za¬re" – asta înseamnă. Este cu adevărat extraordinar, Timpul. Acum, ce înseamnă timpul? Ce înseamnă momentul ăsta? Șase pe ultima linie a Hexagramei Unsprezece transformă totul în Două¬zeci și șase, Puterea de a Îmblânzi a Celui Mare. Yin devine yang; linia se trans¬for¬mă și apare un nou Moment. Și au fost atât de pe dinafară încât nici măcar n am observat.
Pun pariu că de aia am obținut linia aia groaznică; numai așa poa¬te trece Hexagrama Unsprezece în Hexagrama Douăzeci și șase, prin linia aia șase, de transformare, de sus. Așa că nu trebuia să mi pun fundul la bătaie.
Dar, în ciuda entuziasmului și a optimismului, nu și putea scoa¬te linia cu totul din minte.
Oricum, se gândi ironic, fac o încercare afurisit de bună; până di¬seară la șapte poate oi reuși s o uit ca și cum n ar fi fost.
Se gândi. Sper din toată inima. Pentru că această combinare cu Ed este măreață. Are niște idei a ntâia; o pot spune. Și nu am de gând să mă trezesc pe dinafară.
În momentul ăsta, nu sunt nimic, dar dacă pot s o sucesc, atunci poate reușesc s o fac pe Juliana să vină înapoi. Știu eu ce vrea – meri¬ta să fie măritată cu un bărbat care contează, o persoană importantă în comunitate, nu vreun oarecare meshuggener. Băr¬bații erau bărbați, pe vremuri; înainte de război, de pildă. Dar acum toate astea s au dus.
Nu i de mirare că bântuie din loc în loc, din bărbat în bărbat, că¬u¬tând. Și fără măcar să știe cine este, care i sunt nevoile biolo¬gice. Eu însă, știu și prin mișcarea asta de zile mari cu McCarthy – orice ar fi – am să mă realizez pentru ea.


La ora prânzului, Robert Childan închisese American Artistic Hand¬crafts Inc. De obicei, trecea strada și mânca la bar. În orice caz, nu lipsea mai mult de o jumătate de oră, iar astăzi pleca doar două¬zeci de minute. Amintirea calvarului îndurat cu domnul Tagomi și cu personalul Misiunii Comerciale încă îi întorcea stomacul pe dos.
Întorcându se la magazin, își spuse: Poate o nouă politică de a nu mai da telefoane. Fă ți toate afacerile în magazin.
Două ore de prezentare. Mult prea mult. Aproape patru ore cu totul; prea târziu să deschidă iar magazinul. O după amiază întrea¬gă pentru a vinde un singur obiect, un ceas Mickey Mouse, comoară cos¬tisitoare, dar... Deschise ușa magazinului, o fixă să stea deschisă, se duse în spate să și atârne pardesiul.
Când reapăru, descoperi că avea un client. Un alb. Ei, se gândi. Surpriză.
— Bună ziua, domnule, zise Childan, înclinându se ușor.
Probabil un pinoc. Bărbat subțirel, cam brunet. Bine îmbrăcat, modern. Dar nu în largul lui. Ușoară strălucire de transpirație.
— Bună ziua, murmură omul, dând roată magazinului, să pri¬vească vitrinele. Apoi, dintr o dată, se apropie de tejghea. Băgă mâna în haină și scoase un toc lucios din piele, depuse o carte de vizită multicoloră, tipărită complicat.
Pe cartea de vizită, emblema imperială. Și însemnele militare. Marină. Amiralul Harusha. Robert Childan o examină, impresio¬nat.
— Nava amiralului, explică clientul, se află în Golful San Fran¬cisco în momentul de față. Crucișătorul Syokaku.
— Ah, făcu Childan.
— Amiralul Harusha nu a mai vizitat Coasta de Vest, continuă clientul cu explicațiile. Are multe dorințe pentru cât se află aici, iar una dintre ele este să facă personal o vizită faimosului dum¬neavoastră magazin. A auzit mereu, în Home Islands, despre American Artistic Handcrafts Inc.
Childan se înclină.
— Oricum, continuă bărbatul, datorită presiunii programului, amiralul nu poate veni personal să viziteze apreciatul dumnea¬voastră magazin. Dar m a trimis pe mine; sunt reprezentantul domniei sale.
— Amiralul este colecționar? întrebă Childan, cu mintea lu¬crân¬du i la viteza cea mai mare.
— Este un iubitor al artei. Este un cunoscător. Dar nu colecțio¬nar. Ceea ce și dorește este să ofere cadouri; și anume: dorește să în¬mâneze fiecărui ofițer de pe nava lui un produs artizanal cu valoare istorică, o armă de buzunar din epopeicul Război Civil American.
Omul se opri.
— Sunt doisprezece ofițeri în total.
În sinea lui, Childan se gândi: douăsprezece arme de buzunar din Războiul Civil. Prețul pentru cumpărător: aproape zece mii de dolari. Tremura.
— După cum este bine știut, continuă omul, magazinul dum¬nea¬voastră vinde asemenea neprețuite obiecte vechi, din paginile istoriei americane. Vai, prea repede pier toate sub nepăsarea tim¬pului.
Având enormă grijă la cuvinte – nu și putea permite să piardă așa ceva, să facă vreo greșeală – Childan spuse:
— Da, este adevărat. Dintre toate magazinele din S.P.A., eu posed cel mai deosebit stoc imaginabil de arme din Războiul Civil. Voi fi feri¬cit să l servesc pe amiralul Harusha. Să alcătuiesc o colecție superbă din acestea și să le aduc la bordul lui Syokaku? În după amiaza asta se poate?
Bărbatul spuse:
— Nu. Am să le examinez aici.
Douăsprezece. Childan făcu socoteala. Nu deținea douăspre¬ze¬ce... de fapt, nu avea decât trei. Dar putea face rost de douăspre¬zece, dacă norocul era de partea lui, prin diferitele canale, în cursul săptă¬mânii. Pe calea aerului, de urgență, din Est, spre exemplu. Și contacte cu angrosiștii locali.
— Dumneavoastră, domnule, zise Childan, vă pricepeți la ase¬me¬nea arme?
— Acceptabil, zise omul. Am o colecție mică de arme ușoare, in¬clu¬siv un pistolet minuscul, făcut ca să arate ca o piesă de domino. Cir¬ca 1840.
— Excepțională piesă, spuse Childan, ducându se la seiful încui¬at, să ia câteva arme pentru a le supune examinării reprezen¬tantului amiralului Harusha.
Când reveni, îl găsi completând un cec. Omul se opri și spuse:
— Amiralul dorește să plătească înainte. Un depozit de cinci¬spre¬zece mii de dolari S.P.A.
Încăperea începu să joace în fața ochilor lui Childan. Dar reuși să și păstreze nivelul vocii; reuși chiar să și o facă să sune ușor plic¬tisită.
— Dacă doriți. Nu este nevoie; doar o formalitate în afaceri.
Scoțând o cutie din piele și fetru, zise:
— Iată un Colt 44, de la 1860, excepțional.
Deschise cutia.
— Pulbere neagră și bile. Fabricat pentru U.S. Army. Băieții în albastru purtau așa ceva, de pildă în Second Bull Run .
Omul examină îndelung Coltul 44. Apoi, ridicându și ochii, spuse calm:
— Domnule, aceasta este o imitație.
— Eh? făcu Childan, neînțelegând.
— Piesa aceasta nu este mai veche de șase luni. Domnule, oferta dumneavoastră este un fals. Sunt dezolat. Dar priviți. Aici, lemnul. Îm¬bătrânit artificial de un acid chimic. Ce rușine.
Lăsă arma jos.
Childan o ridică și rămase strângând o în mâini. Nu găsea nimic să spună. Întorcând arma pe toate fețele, zise, în cele din urmă:
— Nu se poate.
— O imitație după o armă istorică, autentică. Nimic mai mult. Mă tem, domnule, că ați fost înșelat. Probabil vreun neobrăzat, lipsit de scrupule. Trebuie să anunțați poliția din San Francisco.
Omul se înclină.
— Lucrul mă supără. Ați putea avea și alte imitații în magazin. Este posibil, domnule, ca dumneavoastră, patronul, care vindeți asemenea obiecte, să nu puteți deosebi falsurile de originale?
Fu liniște.
Aplecându se, omul luă cecul pe jumătate completat pe care l în¬tocmise. Îl băgă în buzunar, puse stiloul deoparte, apoi se înclină.
Childan privea fix la armă.
— Este o rușine, domnule, zise omul. Vă rog să mi acceptați umi¬lul sfat: angajați un expert să vă examineze achizițiile. Repu¬tația dum¬neavoastră... sunt sigur că înțelegeți.
Childan murmură:
— Domnule, vă rog, dacă ați putea...
— Fiți liniștit, domnule. N am să spun despre asta nimănui. Am... să i spun amiralului că, din nefericire, magazinul dumnea¬voas¬tră era închis astăzi. În fond...
Omul se opri, în ușă.
— ... Suntem, amândoi, albi.
Înclinându se încă o dată, plecă.
Singur, Childan rămase ținând pistolul în mână.
Nu se poate, se gândi.
Dar așa trebuie să fie. Doamne Dumnezeule din ceruri. Sunt rui¬nat. Am pierdut o vânzare de cincisprezece mii de dolari. Și reputația mea, dacă se află. Dacă omul acela, reprezentantul amiralului Haru¬sha, nu este discret.
Mă omor, hotărî. Am pierdut locul. Nu mai pot continua; este un fapt împlinit.
Pe de altă parte, poate că omul s a înșelat.
Poate a mințit.
A fost trimis de United States Historic Objects , să mă distru¬gă. Sau de West Coast Art Exclusives .
Oricum, unul dintre cei din concurență.
Arma este fără îndoială originală.
Cum pot afla? Childan își stoarse creierii. Aha, am să dau arma la analiză la Departamentul de Criminalistică al Universității din Cali¬fornia. Știu pe cineva acolo sau cel puțin știam odată. Problema asta a mai apărut. Presupusa lipsă de autenticitate a unui vechi încărcător de armă.
În grabă, telefonă unuia dintre serviciile de mesagerie prin curier din oraș și le ceru să i trimită imediat un om. Apoi împa¬chetă arma și scrise o notă către laboratorul Universității, cerân¬du le să i facă pe loc expertiza profesionistă a vechimii și să l informeze telefonic. Curierul sosi; Childan îi dădu nota și pache-tul, adresa și i spuse să se ducă cu elicopterul. Omul plecă, iar Childan începu să se plimbe cu pași mici prin magazin, aștep¬tând... așteptând.
La ora trei Universitatea sună.
— Domnule Childan, zise o voce, ați vrut să testăm autentici¬tatea acestei arme, Colt 44 militar, model 1860.
O pauză, în care Childan strânse telefonul cu teamă.
— Iată raportul laboratorului. Este o reproducere turnată în tipa¬re din plastic, cu excepția nucii. Seria complet incorectă. Cămașa ci¬mentată prin procesul de cianizare. Ambele suprafețe, maro și albas¬tră, obținute printr o tehnică modernă rapidă, întrea¬ga armă artificial îmbătrânită, tratată pentru a părea veche și folosită.
Childan spuse răgușit:
— Cel care mi a adus o pentru evaluare...
— Spuneți i că a fost păcălit, zise tehnicianul Universității. Și încă bine. Treaba e făcută ca lumea. Făcută de un adevărat profe¬sio¬nist. Vedeți, armei autentice i s a dat... știți porțiunile de un al¬bastru metalic? Acelea erau puse într o cutie din fâșii de piele, închisă erme¬tic, cu cianuri gazoase și încălzite. Prea greoi, la ora actuală. Am de¬tec¬tat particule din mai mulți compuși de șlefuire și finisare, unii des¬tul de neobișnuiți. Acum, nu putem dovedi asta, dar știm că există o adevărată industrie care produce aseme¬nea falsuri. Trebuie să existe. Am văzut prea multe.
— Nu, spuse Childan. Nu i decât un zvon. Pot s o declar ca fapt absolut, domnule.
Vocea i se înălță și i se frânse într un țipăt.
— Sunt în măsură să știu. De ce credeți că vi l am trimis? Mi am dat seama de înșelăciune, fiind calificat de anii de activi¬tate. Așa ceva este o noutate, o ciudățenie. De fapt, o glumă. O joacă.
Se întrerupse gâfâind.
— Vă mulțumesc pentru confirmarea propriilor mele obser¬vații. Trimiteți mi nota de plată.
Închise imediat.
Apoi, fără să stea o clipă, își scoase registrele. Căuta să dea de urmă pistolului. Cum ajunsese la el? De la cine?
Venise, descoperi, de la unul dintre cei mai mari furnizori din San Francisco. Ray Calvin Associates, de pe Van Ness. Îi telefonă i¬mediat.
— Dați mi l pe domnul Calvin, spuse.
Vocea îi deveni puțin mai fermă.
Imediat, o voce răstită, ocupată:
— Da.
— Aici e Bob Childan. De la A.A.H. Inc. De pe Montgomery. Ray, am o problemă delicată. Vreau să te văd, între patru ochi, astăzi, la tine la birou sau în altă parte. Crede mă, domnule. Mai bine ai ține cont de rugămintea mea.
Acum, descoperi, urla la telefon.
— Okay, spuse Ray Calvin.
— Nu spune nimănui. Este absolut confidențial.
— La patru?
— Patru, spuse Childan. La tine la birou. Bună ziua.
Trânti receptorul atât de furios încât telefonul căzu cu totul de pe tejghea; îngenunchind, îl culese de pe jos și l așeză la locul lui.
Mai era o jumătate de oră până când trebuia să plece; ar avea tot acest timp ca să umble cu pași mari, neputincios, în așteptare.
Ce să facă? O idee. Telefonă la biroul din San Francisco al lui To¬kyo Herald, de pe Market Street.
— Domnilor, zise, spuneți mi, vă rog, dacă în momentul de față crucișătorul Syokaku se află în port și, dacă da, pentru cât timp. Aș fi recunoscător apreciatului dumneavoastră ziar pentru această infor¬ma¬ție.
O așteptare chinuitoare. Apoi, fata reveni.
— Potrivit biroului nostru de informații, domnule, spuse ea, chi¬cotind, crucișătorul Syokaku se află pe fundul Mării Filipinelor. A fost scufundat de un submarin american, în 1945. Vă mai putem ajuta cu vreo altă întrebare, domnule?
Evident, cei de la ziar apreciaseră gluma nesărată care i fusese făcută.
Închise. Nici un crucișător Syokaku, de șaptesprezece ani. Proba¬bil nici un amiral Harusha. Omul fusese un impostor. Și totuși...
Avusese dreptate. Coltul 44 era un fals.
Nu avea nici un sens.
Probabil că omul era un speculant; încercase să l bage în colț pe piața armelor de buzunar din perioada Războiului Civil. Un expert. Și recunoscuse falsul. Era profesionistul profesio¬niștilor.
Trebuia să fie un profesionist, ca să știe. Cineva din domeniu. Nu doar colecționar.
Childan se simți într o mică măsură mai ușurat. Atunci puțini al¬ții vor detecta. Poate nimeni altcineva. Siguranță secretă.
Să o lase baltă?
Chibzui. Nu. Trebuia să facă cercetări. Înainte de orice, să și re¬cu¬pereze investiția; să și ia banii înapoi de la Ray Calvin. Și... va tre¬bui să mai examineze la laboratorul Universității și alte obiecte din stoc.
Dar... presupunând că mai multe dintre ele nu sunt autenti¬ce?
Dificilă chestiune.
Asta e singura cale, hotărî. Era întunecat, disperat chiar. Să meargă la Ray Calvin. Să l înfrunte. Să insiste să urmărească proble¬ma până la punctul de plecare. Poate că este și el nevinovat. În orice caz, să i spună: fără alte falsuri sau nu mai cumpăr prin el niciodată.
El va trebui să suporte pierderea, hotărî Childan. Nu eu. Dacă nu, atunci voi lua legătura cu alți comercianți să le spun; îi voi dis¬truge reputația. De ce să fiu numai eu minat? S o trec celor respon¬sabili, să trec cartoful fierbinte din mână în mână, în lungul firului.
Dar trebuie acționat în cel mai mare secret. Să ne spălăm rufele în familie.



5

TELEFONUL LUI RAY CALVIN îl nedumeri pe Wyndam Matson. Nu reușea să priceapă nimic din asta, în parte din cauza felului re¬pezit de a vorbi al lui Ray Calvin și pe de altă parte pentru că în mo¬mentul apelului – unsprezece treizeci seara – Wyndam Matson se în-treținea cu o vizitatoare în apartamentul lui de la Muromachi Hotel.
Calvin spuse:
— Uite ce i, prietene, vă trimitem înapoi în întregime ultimul transport. Și v am trimite înapoi și marfa dinainte, dar am plătit totul, cu excepția ultimului lot. Scadența voastră este optsprezece mai.
Normal, Wyndam Matson voi să știe de ce.
— Sunt falsuri mizerabile, spuse Calvin.
— Dar ai știut.
Era uluit.
— Adică, Ray, ai fost întotdeauna la curent cu situația.
Se uită în jur; fata era ieșită din încăpere, probabil dusă la baie.
Calvin zise:
— Știam că sunt falsuri. Nu despre asta vorbesc. Vorbesc despre partea proastă. Uite ce i, nu mi pasă dacă unele dintre armele pe care mi le ai trimis chiar au fost folosite în Războiul Civil sau nu; mie nu îmi pasă decât că este un Colt 44 satisfăcător, nu știu cum denumit în catalogul tău. Acesta trebuia să îndepli¬nească standardele. Uite ce i, știi cine este Robert Childan?
— Da.
Își amintea, deși pe moment nu prea știa de unde să l ia. Cineva important.
— A fost azi aici. La mine, la birou. Sun de la birou, nu de acasă; ne ocupăm încă de asta. În fine, a venit și a turuit o poveste lungă. E¬ra nebun de furie. Într adevăr agitat. Ei bine, un client barosan de al lui, un amiral japonez, a venit sau și a trimis omul la el. Childan zicea de o comandă de douăzeci de mii de dolari, dar probabil că asta i o exa¬gerare. Oricum, ceea ce s a întâmplat – nu am nici un motiv să pun asta la îndoială – este că japonezul a venit, a vrut să cumpere, s a uitat puțin la un Colt 44 din alea pe care le produceți voi, a văzut că es¬te un fals, și a băgat banii înapoi în buzunarul pantalonilor și a ple¬cat. Deci. Ce ai de spus?
Lui Wyndam Matson nu i venea nimic în minte să spună. Dar se gândi imediat, pentru el. Sunt Frink și McCarthy. Ei au zis că au să facă ceva și uite ce au făcut. Dar... nu și putea da seama ce făcuseră; nu reușea să înțeleagă din relatarea lui Calvin.
Îl umplu cu un fel de teamă superstițioasă. Ãia doi... cum au pu¬tut ei să aranjeze un lucru făcut în februarie trecut? Presupusese că se vor duce la poliție, sau la ziare, sau chiar la guvernul pinoc de la Sac și, desigur, avuseseră grijă de toate astea. Straniu. Ken știa ce să i spună lui Calvin; bâigui ceva un timp care păru că nu se mai sfâr¬șește și în cele din urmă reuși să pună capăt conversației și să în¬chidă telefonul.
Când puse în furcă, își dădu seama, cu o tresărire, că Rita ieșise din dormitor și ascultase întreaga conversație; se plimbase cu pași mari, iritată, de colo colo, purtând numai un slip negru, cu părul ei blond căzându i liber pe umerii goi, ușor pistruiați.
— Anunță poliția, zise.
Ei bine, probabil că ar fi mai ieftin să le ofere vreo două mii. Ar accepta; probabil că asta era tot ce vroiau. Tipii mărunți ca ei gândesc la scară redusă; li s ar părea o grămadă de bani. Au să i bage în noua lor afacere, îi vor pierde, vor fi iar lefteri într o lună.
— Nu, zise el.
— De ce? Șantajul este o crimă.
Era greu să i explice. El era obișnuit să plătească oameni; făcea parte din cheltuielile curente, ca telefonul, lumina. Dacă suma era destul de mică... dar avea și ea dreptate. Începu să rumege.
Am să le dau două mii, dar în același timp am să iau și legătura cu tipul pe care l știu la Centrul Civic, inspectorul ăla de poliție. Să l pun să se uite la amândoi, Frink și McCarthy, să vadă dacă nu i ceva ce se poate folosi. Așa că, dacă vin înapoi și încearcă iar... am să fiu în măsură să i mânuiesc.
De pildă, se gândi, cineva mi a zis că Frink e jidan. Și a schimbat nasul și numele. Tot ce am de făcut este să l anunț pe consulul ger¬man de aici. Chestiuni de rutină. Va cere autorităților japoneze extră¬darea. Au să l gazeze pe poponar îndată după ce l vor avea dincolo de linia de demarcație. Cred că au vreun lagăr din alea, în New York, se gândi. Lagăre de alea, cu cuptoare.
— Mă surprinde, zise fata, că poate oricine să șantajeze un om de talia ta.
Îl privi.
— Ei, îți zic eu, spuse el. Toată afurisita asta de afacere cu patina istoriei este o prostie. Japonezii ăștia sunt țicniți. Am să ți dovedesc.
Ridicându se, trecu repede în camera de lucru și reveni ime¬diat cu două brichete, pe care le puse pe măsuța de cafea.
— Uită te la astea. Par la fel, nu? Ei bine, fii atentă. Una are pati¬na timpului.
Îi zâmbi larg.
— Ia le în mână. Hai. Una valorează, ăă, vreo patruzeci sau cinci¬zeci de mii de dolari pe piața colecționarilor.
Fata luă cu prudență cele două brichete și le cercetă.
— N o simți? glumi el. Patina?
Ea zise:
— Ce i aia "patina"?
— Când un lucru are istorie în el. Ascultă. Una dintre brichetele astea Zippo se afla în buzunarul lui Franklin D. Roosevelt când a fost asasinat. Cealaltă, nu. Una are istorie, o grămadă, la naiba. Atâta cât a putut avea vreodată un obiect. Iar cealaltă nu are nimic. Poți s o simți?
O înghionti.
— Nu poți. Nu poți spune care e. Nu o înconjoară nici o "prezență plasmatică mistică", nici o "aură".
— Ehei, făcu fata, plină de respect amestecat cu oarecare tea¬mă. Chiar este adevărat? Că a avut una dintre astea la el în ziua aia?
— Sigur. Iar eu știu care este. Fii atentă aici, totul este o gogoriță; și o administrează singuri. Adică, o armă trece printr o bătălie faimoa¬să, ca cea de la Mense Argonne, și este exact la fel ca și cum n ar fi tre¬cut, numai dacă nu știi. Aici e.
Se bătu ușor cu degetul în cap.
— În creier, nu în armă. Am fost și eu colecționar. De fapt, așa m am apucat de afaceri. Colecționam timbre. Primele colonii britanice.
Fata stătea acum la fereastră, cu brațele încrucișate, privind afa¬ră la luminile centrului civic al orașului.
— Tata și cu mama obișnuiau să spună că n am fi pierdut războ¬iul dacă trăia, zise.
— Okay, continuă Wyndam Matson. Acum să presupunem că, a¬nul trecut, să zicem, guvernul canadian sau altcineva, oricine, găsește matrițele cu care au fost tipărite niște timbre vechi. Și tușul. Și o can¬ti¬tate de...
— Eu nu cred că vreuna dintre brichetele astea i au aparținut lui Franklin Roosevelt, spuse fata.
Wyndam Matson chicoti.
— Aici vroiam să ajung. Ar trebui să ți o dovedesc cu vreun docu¬ment. Un act de autenticitate. Așa că, totu i un fals, o iluzie de masă. Actul dovedește că are valoare, nu obiectul în sine.
— Arată mi documentul.
— Desigur.
Săltându se în picioare, se duse iar în camera de lucru. Scoase din perete certificatul înrămat, eliberat de Smithsonian Institution; documentul și bricheta îl costaseră o avere, dar meritau – pentru că îi permiteau să dovedească faptul că avea dreptate: cuvântul "fals" nu însemna nimic în sine, de vreme ce cuvântul "autentic" nu însemna nimic în sine.
— Un Colt 44 este un Colt 44, îi strigă fetei grăbindu se către su¬fragerie. Este vorba de calibru și de model, nu de data la care a fost făcut. Este vorba despre...
Fata întinse mâna. Îi dădu certificatul.
— Așadar, este originală, zise ea în cele din urmă.
— Da. Asta.
Și luă bricheta cu o zgârietură lungă pe spate.
— Eu aș pleca, spuse fata. Ne mai vedem în altă seară.
Puse jos certificatul și bricheta și se îndreptă către baie, unde își avea hainele.
— De ce, strigă el intrat în agitație, luându se după ea. Știi că sun¬tem în deplină siguranță. Nevastă mea nu va fi acasă săptă¬mâni întregi... Þi am explicat întreaga situație. O desprindere de retină.
— Nu de asta.
— Atunci, de ce?
Rita zise:
— Cheamă, te rog, o ricșă pentru mine. Până mă îmbrac.
— Te duc eu acasă cu mașina, zise el îmbufnat.
Fata se îmbrăcă, apoi, în timp ce el îi scoase haina din dulap, se plimbă tăcută, chiar un pic deprimată. Trecutul îi întristează pe oa¬meni, își dădu el seama. Fir ar să fie, de ce a trebuit s o aduc? Dar, la naiba, este atât de tânără... m am gândit că poate abia cunoaște nu¬me¬le.
Ea îngenunche în fața raftului de cărți.
— Ai citit asta? întrebă ea, scoțând o carte.
— Nu, zise. Nevastă mea a luat o. Citește foarte mult.
— Ar trebui s o citești.
Încă simțindu se dezamăgit, luă cartea în mână, își aruncă pri¬virile pe ea. Lăcusta abia se târăște.
— Asta i una din cărțile alea interzise în Boston? zise el.
— Interzisă peste tot în Statele Unite. Și în Europa, desigur. Ea se duse la ușa dinspre hol și acum stătea acolo, așteptând.
— Am auzit de acest Hawthorne Abendsen.
Dar, de fapt, nu auzise. Tot ce și amintea în legătură cu cartea era... ce? Că era foarte populară în acest moment. O altă glorie trecă¬toare. O altă nebunie în masă. Se aplecă și o așeză înapoi în raft.
— Nu am timp să citesc literatură de divertisment. Sunt prea prins cu munca.
Secretarele, se gândi el caustic, citesc fleacurile astea seara, în pat. Se stimulează. In loc de lucrul ăla adevărat. De care le e frică. Dar după care, desigur, tânjesc.
— O poveste din aia, de dragoste, zise deschizând supărat ușa dinspre hol.
— Nu, spuse ea. O poveste de război.
Mergând pe hol către lift, zise:
— Spune și el același lucru. Ca mama și cu tatăl meu.
— Cine? Abbotson, ăsta?
— Asta i teoria lui. Dacă Ed Zangara nu l nimerea, ar fi scos A¬me¬rica din Criză și ar fi înarmat o, astfel încât...
Se întrerupse. Ajunseseră la lift și mai așteptau și alte persoane. Mai târziu, când rulau prin traficul nopții în Mercedes Benz ul lui Wyndam Matson, reluă.
— Teoria lui Abendsen este că Roosevelt ar fi fost un președin¬te teribil de puternic. La fel de puternic ca Lincoln. A arătat o în anul cât a fost președinte, toate măsurile alea pe care le a introdus. Cartea es¬te ficțiune. Adică e sub formă de roman. Roosevelt nu este asasinat în Miami; merge mai departe și este reales în 1936, așa că este președin¬te până în 1940, până în timpul războiului. Nu înțelegi? Este încă pre¬ședinte când Germania atacă Anglia și Franța și Polonia. Și vede toate astea. Întărește America. Garner a fost un președinte cu adevărat în-gro¬zitor. Multe din cele întâm¬plate au fost din vina lui. Și apoi, în 1940, în locul lui Bricker, ar fi fost ales un democrat.
— După Abelson, ăsta, o întrerupse Wyndam Matson.
Îi aruncă o privire fetei de lângă el. Doamne, citesc și ei o carte, se gândi, și turuie la nesfârșit.
— Teoria lui a fost că în locul unui izolaționist ca Bricker, în 1940, după Roosevelt, ar fi fost președinte Rexford Tugwell.
Fața ei netedă, reflectând luminile semafoarelor, strălucea de în¬suflețire; ochii i se măriseră și gesticula în timp ce vorbea.
— Și ar fi fost foarte activ în continuarea politicii antinaziste a lui Roosevelt. Așa că Germaniei i ar fi fost frică să i vină în ajutor Japo¬niei, în 1941. Nu și ar fi onorat tratatul, înțelegi?
Întorcându se pe scaun către el, încleștându i umărul cu pute¬re, zise:
— Și așa, Germania și Japonia ar fi pierdut războiul.
El râse.
Uitându se la el, căutând ceva pe chipul lui – nu putea spune ce și, oricum, el trebuie să fie atent la celelalte mașini – zise:
— Nu i de râs. Așa ar fi fost, într adevăr. Statele Unite ar fi fost în stare să i bată pe japonezi. Și...
— Cum?
— A arătat totul.
Rămase tăcută pentru o clipă.
— E sub formă de literatură, spuse. Bineînțeles, are multe aspec¬te de ficțiune; adică, trebuie să fie captivantă, altfel n ar citi o lumea. Are o temă interesantă în plan uman; sunt ăia doi tineri, bărbatul este în armata americană. Fata... ei, oricum, preșe¬dintele Tugwell e într a¬devăr deștept. Își dă seama ce au de gând japonezii.
Nerăbdătoare, spuse:
— Este bine să vorbim despre asta; japonezii ar trebui s o lase să circule în Pacific. Am aflat că o grămadă dintre ei o citesc. Este foarte cunoscută în Home Islands. A stârnit multe discuții.
Wyndam Matson spuse:
— Ascultă. Despre Pearl Harbor ce spune?
— Președintele Tugwell este atât de deștept încât are toate navele în largul mării. Așa că flota Statelor Unite nu i distrusă.
— Înțeleg.
— Așa că, de fapt, nu i nici un Pearl Harbor. Atacă, dar tot ce gă¬sesc sunt niște vaporașe.
— Se numește "Lăcusta nu știu cum"?
— "Lăcusta abia se târăște". Este un citat din Biblie.
— Și Japonia este înfrântă pentru că nu este nici un Pearl Har¬bor. Japonia ar fi câștigat oricum. Chiar dacă n ar fi fost Pearl Harbor.
— Flota Statelor Unite – în carte – îi împiedică să ia Filipinele și Australia.
— Le ar fi luat oricum; flota le era superioară. Îi cunosc destul de bine pe japonezi și erau sortiți să și asume dominația în Pacific. State¬le Unite au fost în declin de la primul război mondial încoace. Toate ță¬rile Aliaților au fost ruinate în războiul ăla, moral și spiritual.
Cu încăpățânare, fata spuse:
— Și dacă nemții nu luau Malta, Churchill ar fi rămas la putere și ar fi condus Anglia către victorie.
— Cum? Unde?
— În Africa de Nord... Churchill l ar fi înfrânt pe Rommel până la urmă.
Wyndam Matson izbucni într un hohot de râs.
— Și o dată ce englezii l ar fi înfrânt pe Rommel, s ar fi putut mu¬ta întreaga armată înapoi și în sus prin Turcia să se unească cu ră¬mă¬șițele armatelor rusești și să facă un front – în carte, au oprit înain¬tarea nemților spre vest, în Rusia, într un oraș de pe Volga. N am au¬zit niciodată de orașul ăsta, dar el există în realitate, pentru că m am uitat în atlas.
— Cum se numește?
— Stalingrad. Iar englezii întorc soarta războiului, acolo. Deci, în carte, Rommel nu ar fi făcut niciodată legătura cu armatele alea nem¬țești care au venit din Rusia, armatele lui von Paulus; îți amintești? Iar nemții n ar fi fost niciodată în stare să meargă mai departe în Ori¬entul Mijlociu și să obțină petrolul de care aveau nevoie, sau în India, cum au făcut și să facă joncțiunea cu japone¬zii. Și...
— Nici o strategie din lume nu l ar fi putut înfrânge pe Erwin Rom¬mel, spuse Wyndam Matson. Și nici un eveniment ca cele visate de tipul ăsta, orașul ăla din Rusia, eroic denumit "Stalin¬grad", nici o acțiune de stopare nu ar fi putut face decât să întârzie deznodămân¬tul; nu le ar fi putut schimba. Ascultă. L am cunoscut pe Rommel. În New York, când am fost acolo cu afacerile, în 1948.
De fapt doar îl văzuse pe guvernatorul militar al SUA la o recepție la Casa Albă, și de la mare distanță.
— Ce om. Ce demnitate și ținută. Așa că știu ce vorbesc, încheie el.
— A fost înspăimântător, spuse Rita, când generalul Rommel a fost eliberat din funcție și în locul lui a fost numit acel îngrozitor Lammers. Atunci, într adevăr au început crimele și lagărele alea de concentrare.
— Existau de când era Rommel guvernator militar.
— Dar...
Făcu din mână.
— Nu era oficial. Poate că descreierații ăia de SS iști au săvâr¬șit atunci faptele alea... dar el nu era ca ceilalți; el semăna mai mult cu vechii prusaci. Era aspru...
— Am să ți spun eu cine a făcut într adevăr treabă bună în SUA, zise Wyndam Matson, pe cine să stimezi pentru renașterea economi¬că. Albert Speer. Nu Rommel și nu Organizația Todt. Speer a fost cea mai bună numire pe care a făcut o Partei în America de Nord; a făcut afacerile și corporațiile și fabricile – totul – să meargă iar, și pe baze eficiente. Aș vrea să l fi avut și noi aici – așa, avem câte cinci între¬prinderi luptându se în fiecare domeniu și cu pierderi îngrozitoare. Ni-mic nu este mai prostesc decât competiția economică.
Rita spuse:
— N aș putea trăi în taberele alea de muncă, în dormitoarele pe care le au ei în Est. O prietenă a mea a trăit acolo. Îi cenzurau cores¬pondența. Nu mi a putut spune despre asta decât după ce s a mutat înapoi aici. Trebuiau să se scoale la șase treizeci dimineața, în muzică de fanfară.
— Te ai obișnui. Ai avea locuință curată, mâncare adecvată, dis¬tracții, îngrijire medicală asigurată. Ce ai vrea? Șampanie și caviar?
Prin ceața rece a nopții lăsate peste San Francisco, enorma lui mașină de fabricație germană rula tăcut.


Domnul Tagomi se așeză pe dușumea, cu picioarele îndoite sub el. Luă în mâini o ceașcă fără toartă, cu ceai galben chinezesc, în care sufla când și când, zâmbindu i domnului Baynes.
— Aveți un loc încântător, aici, spuse domnul Baynes imediat. Este multă pace aici, pe Coasta Pacificului. Este cu totul diferit de... acolo.
Nu preciză.
— "Dumnezeu vorbește oamenilor sub semnul Născătoarei", murmură domnul Tagomi.
— Pardon?
— Oracolul. Scuzați mă. Un reflex al creierului.
Visător, se gândi Baynes. Ãsta i limbajul lui. Își zâmbi sieși.
— Suntem absurzi, spuse domnul Tagomi, pentru că trăim după o carte veche de cinci mii de ani. Îi punem întrebări de parcă ar fi vie. Este vie. Precum Biblia creștină; sunt multe cărți vii. Nu în înțelesul metaforic. Le însuflețește spiritul. Vedeți?
Cercetă chipul domnului Baynes pentru a i surprinde reacția.
Alegându și cu grijă cuvintele, domnul Baynes spuse:
— Eu... pur și simplu nu știu destule despre religie. Nu face parte din domeniul meu. Prefer să mă limitez la subiectele în care am oare¬ca¬re competență.
De fapt, nu prea știa la ce se referă domnul Tagomi. Trebuie să fiu obosit, se gândi domnul Baynes. A fost, de când am venit aici, în seara asta un fel de... totul a avut un caracter aforistic. Un caracter mai mic decât în realitate, cu un strop de nostimadă. Ce i această carte veche de cinci mii de ani? Ceasul Mickey Mouse, domnul Tago¬mi însuși, ceașca fragilă din mâinile domnu¬lui Tagomi... și, pe peretele din fața domnului Baynes, un enorm cap de bizon, urât și amenință¬tor.
— Ce este capul acesta? întrebă deodată.
— Aceea, spuse domnul Tagomi, nu este altceva decât creatura care i a susținut odinioară pe băștinași.
— Înțeleg.
— Să vă demonstrez arta uciderii bizonilor?
Domnul Tagomi își puse ceașca pe masă și se ridică în picioa¬re. Aici, acasă la el, purta un chimono din mătase, papuci și cravată albă.
— Iată mă încălecat pe calul din fier.
Stătu cu genunchii îndoiți, șezând în aer.
— În poală, o carabină Winchester model 1866, veritabilă, din co¬lecția mea.
Se uită întrebător la domnul Baynes.
— Sunteți obosit de drum, domnule.
— Mă tem că da, zise Baynes. Este un pic prea mult pentru mine. O mulțime de griji cu afacerile...
Și alte griji, se gândi. Îl durea capul. Se întrebă dacă excelen¬tele analgezice I. G. Farben se găseau aici, pe Coasta Pacifică; se obișnuise cu ele din cauza durerilor de sinuzită.
— Toți trebuie să credem în ceva, spuse domnul Tagomi. Nu pu¬tem ști răspunsurile. Nu putem vedea înainte, singuri.
Domnul Baynes încuviință, dând din cap.
— S ar putea să aibă soția mea ceva pentru capul dumneavoas¬tră, spuse domnul Tagomi văzându l că și scoate ochelarii și se freacă pe frunte. Mușchii ochilor provocând durere. Scuzați mă.
Înclinându se, părăsi încăperea.
De somn am nevoie, se gândi Baynes. O noapte de odihnă. Sau nu fac față situației? Dau înapoi, fiindcă este greu.
Când domnul Tagomi reveni – aducând un pahar cu apă și niște pastile – domnul Baynes zise:
— Va trebui să vă spun noapte bună și să mă duc în camera mea de la hotel. Dar mai întâi, aș vrea să aflu ceva. Putem continua dis-cu¬ția mâine, dacă vă aranjează. Vi s a spus despre al treilea partener ce va fi prezent la discuții?
Pe chipul domnului Tagomi se citi pentru un moment surpri¬za; apoi surpriza pieri și își compuse o expresie nepăsătoare.
— Nu s a spus nimic în această privință. Oricum... este intere¬sant, desigur.
— Din Home Islands.
— Aha, făcu domnul Tagomi.
Și de astă dată, surpriza nu mai apăru de loc. Fu complet stăpâ¬nită.
— Un om de afaceri mai în vârstă, pensionar, spuse domnul Bay¬nes. Care călătorește cu vaporul. A pornit la drum acum două săptă¬mâni. Are o prejudecată împotriva călătoriei pe calea aerului.
— Bătrânelul cel ciudat, zise domnul Tagomi.
— Interesele îl fac să fie informat de piața din Home Islands. Ne va putea da informații și oricum venea în San Francisco, pentru o va¬canță. Nu este extrem de important. Dar va face ca discuțiile noastre să fie mai la obiect.
— Da, zise domnul Tagomi. Poate îndrepta erori cu privire la pia¬ța de acasă. Lipsesc de doi ani.
— Vreți să mi dați pastila aceea?
Tresărind, domnul Tagomi privi în jos și văzu că încă mai avea în mână pastila și apa.
— Scuzați mă. Este puternică. Numită zaracaină. Produsă de o firmă de medicamente din Provincia China.
Întinzând palma, adăugă:
— Ne provocatoare de dependență.
— Această persoană în vârstă, spuse domnul Baynes pregătin¬du se să ia pastila, se va adresa direct Misiunii Comerciale. Îi voi scrie numele, astfel ca oamenii dumneavoastră să știe și să nu îl refuze. Nu l am cunoscut, dar înțeleg că este puțin surd și puțin excentric. Vreau să ne asigurăm că nu se va simți... ofensat.
Domnul Tagomi păru să înțeleagă.
— Îi plac rododendronii. Va fi fericit dacă ați putea să i puneți la dispoziție pe cineva cu care să vorbească despre ei vreo jumă¬tate de oră, cât avem noi întâlnirea. Numele. Îl voi scrie.
Luându și pastila, își scoase stiloul și scrise.
— Domnul Shinjiro Yatabe, citi domnul Tagomi, privind peti¬cul de hârtie; îl puse cu îndatorire în carnetul său.
— Încă ceva.
Domnul Tagomi ciupea ușor buza ceștii, ascultând.
— Un amănunt delicat. Bătrânul domn... este stânjenitor. Are aproape optzeci de ani. Unele afaceri ale sale, către sfârșitul carierei nu au fost încununate de succes. Înțelegeți?
— Nu mai este în mână, zise domnul Tagomi. Și probabil că trage de o pensie.
— Exact. Iar pensia este dureros de mică. Și o sporește, prin ur¬ma¬re, cum poate.
— O violare a unor reglementări meschine, spuse domnul Tago¬mi. Guvernul din Home Islands și oficialitățile lor birocrati¬ce. Înțeleg situația. Bătrânul domn primește un stipendiu pentru consultația cu noi și nu îl declară la Oficiul lui de Pensii. Așa că nu trebuie să îi dez¬vă¬luim vizita. Ei nu știu decât că se află în vacanță.
— Sunteți subtil, zise domnul Baynes.
Domnul Tagomi răspunse:
— S a mai ivit situația asta. Nu am rezolvat în societatea noastră problemele bătrânilor, care apar pe măsură ce se îmbună¬tățește asis¬tența medicală. China ne învață pe bună dreptate să i cinstim pe bă¬trâni. Germanii, însă, fac, oricum, ca neglijența noastră să pară a¬proa¬pe virtute curată. Înțeleg că ei îi omoară pe bătrâni.
— Germanii, murmură Baynes, frecându se iar pe frunte.
— Fiind din Scandinavia, ați avut fără îndoială mult de a face cu Festung Europa. De pildă, v ați îmbarcat pe Tempelhof. Poate cineva să aibă o asemenea atitudine? Dumneavoastră sunteți neu¬tru. Spu¬neți mi ce părere aveți, dacă vreți.
— Nu înțeleg, la ce atitudine vă referiți? spuse domnul Baynes.
— Față de bătrâni, de bolnavi, de cei slabi, de nebuni, de cei o¬rop¬siți sub toate aspectele. "De ce folos este un nou născut?" se între¬ba, după cum bine se știe, un filozof anglo saxon. Am încredințat me¬moriei această spusă și am reflectat asupra ei de multe ori. Domnule, nu are nici o întrebuințare. În general.
Domnul Baynes murmură un oarecare sunet; îl făcu să pară poli¬ticos și neutru.
— Nu este adevărat, spuse domnul Tagomi, că nimeni nu trebuie să fie instrumentul nevoilor altcuiva?
Se aplecă înainte.
— Vă rog spuneți mi părerea dumneavoastră scandinavă, neutră.
— Nu știu, spuse domnul Baynes.
— În timpul războiului, zise domnul Tagomi, am deținut o mică funcție în Provincia China. În Shanghai. Acolo, la Hongkew, o așezare de evrei, internați de guvernul imperial pe termen lung. Þinuți în viață de organizația de salvare JOINT. Ministrul nazist din Shanghai ne a cerut să i masacrăm pe evrei. Îmi amintesc răspunsul superiorului meu: "Aceasta nu este conform cu consi¬derentele umanitare". Au res¬pins cererea ca fiind barbară. M a impresionat.
— Înțeleg, murmură domnul Baynes.
Încearcă să mă facă să vorbesc? se întrebă. Se alarmă. Mintea păru că i se adună.
— Evreii, zise domnul Tagomi, erau întotdeauna descriși de na¬ziști ca asiatici și ne arabi. Domnule, implicația nu s a pierdut încă pentru anumite persoane în Japonia, chiar și printre cei din Guvernul de Război. Nu am discutat niciodată aceasta cu cetățenii Reich ului pe care i am întâlnit.
Domnul Baynes îl întrerupse:
— Ei bine, eu nu sunt german. Așa că, cu greu aș putea vorbi în numele Germaniei.
Ridicându se în picioare, se îndreptă spre ușă.
— Voi relua discuția cu dumneavoastră mâine. Vă rog să mă scu¬zați. Nu pot gândi.
Dar de fapt, acum, gândurile îi erau complet limpezi. Trebuie să ies de aici, își dădu seama. Omul acesta mă împinge prea departe.
— Iertați prostia fanatismului, spuse domnul Tagomi, îndrep¬tân¬du se îndată către ușă. Implicarea filosofică m a orbit față de chestiu¬nile pur umane. Pe aici.
Strigă ceva în japoneză și ușa de la intrare se deschise. Un japo¬nez tânăr își făcu apariția, înclinându se ușor, cu ochii la domnul Baynes.
Șoferul meu, se gândi domnul Baynes.
Probabil că observațiile mele exaltate din timpul zborului cu Luft¬hansa, se gândi deodată. Față de... cum îl chema. Lotze. Au ajuns cum¬va aici, la japonezi. Niște legături.
Aș vrea să nu i fi spus nimic lui Lotze, se gândi. Îmi pare rău. Dar e prea târziu.
Nu sunt persoana potrivită. Nu pentru asta.
Dar apoi, se gândi, un suedez i ar spune asta lui Lotze. Este în regulă. Nu s a întâmplat nimic, îmi fac prea multe scrupule. Prelungind deprinderile vechii situații în prezent. De fapt, pot discuta deschis oricât. Aceasta este situația la care trebuie să mă adaptez.
Și totuși, obișnuința îi era complet opusă. Sângele din vene. Oa¬sele, organele i se răzvrăteau. Deschide gura, își spuse. Zi ceva. Orice. O părere. Trebuie, dacă vrei să reușești.
Spuse:
— Probabil că sunt conduși de cine știe ce arhetipuri subconști¬ente. În sensul lui Jung.
Domnul Tagomi încuviință dând din cap.
— L am citit pe Jung. Înțeleg.
Își strânseră mâinile.
— Vă sun mâine dimineață, spuse domnul Baynes. Noapte bună, domnule.
Se înclină și la fel făcu și domnul Tagomi.
Tânărul japonez zâmbitor, pășind înainte, îi spuse ceva dom¬nului Baynes, care nu înțelese...
— E? făcu Baynes luându și pardesiul și ieșind afară, pe terasă.
Domnul Tagomi zise:
— Vi se adresează în suedeză, domnule. Urmează un curs la Uni¬versitatea din Tokyo, asupra Războiului de Treizeci de Ani, și este fas¬cinat de marele dumneavoastră erou, Gustavus Adolphus.
Domnul Tagomi zâmbi cu simpatie.
— Oricum, este limpede că încercările lui de a stăpâni o limbă a¬tât de diferită sunt lipsite de speranță. Folosește fără îndoială un curs din acelea înregistrate; este student, iar asemenea cursuri, fiind iefti¬ne, sunt destul de populare pentru studenți.
Tânărul japonez, evident neînțelegând engleza, se înclină și zâm¬bi.
— Înțeleg, murmură Baynes. Ei bine, îi urez noroc.
Am și eu propriile mele probleme lingvistice, se gândi. Evident.
Doamne, Dumnezeule – tânărul student japonez, ducându l spre hotel, va încerca, fără îndoială, să converseze cu el în suedeză tot dru¬mul. O limbă pe care domnul Baynes abia o înțelegea și numai atunci când era vorbită în cea mai îngrijită și corectă formă, cu siguranță nu atunci când era abordată de un tânăr japonez, care încerca s o prindă dintr un curs înregistrat.
N o s o scoată deloc la capăt cu mine, se gândi domnul Baynes. Și va tot încerca, pentru că asta este șansa lui; probabil că nu va mai vedea niciodată un alt suedez. Ce calvar va fi, pentru amândoi.




6

DIMINEAÞA, DEVREME, bucurându se de răcoare și de soarele strălucitor, doamna Juliana Frink își făcea cumpărăturile la băcănie. Mergea agale pe trotuar, ducându și cele două pungi de hârtie cafenie, oprindu se la fiecare magazin să studieze vitri¬nele. Nu se grăbea.
Nu trebuie să cumpere ceva de la magazinul universal? Hoi¬nări prin el. Schimbul la sala de judo nu îi începea decât la prânz; era tim¬pul ei liber pe ziua de azi. Așezându se pe un taburet lângă casa de marcat, își puse jos sacoșele cu cumpărături și începu să răsfoiască diversele reviste.
Ultimul Life, văzu, avea un articol mare, intitulat: TELEVI¬ZIUNEA ÎN EUROPA: PREFIGURÃRI ALE ZILEI DE MÂI¬NE. Mergând la el, in¬teresată, văzu fotografia unei familii germa¬ne privind la televizor în su¬frageria locuinței. Deja, spunea artico¬lul, erau patru ore de emisie pe zi, de la Berlin. Cândva, vor fi stații de emisie TV în toate marile orașe europene. Și până în 1990, una va fi construită la New York.
Articolul arăta pe inginerii electroniști ai Reich ului la New York, ajutând personalul local în rezolvarea problemelor. Era ușor de spus că erau germani. Aveau înfățișarea aceea sănătoasă, cura¬tă, energică, sigură. Americanii, pe de altă parte... arătau simplu ca oamenii. Putea fi oricine.
Un tehnician german putea fi văzut arătând ceva, iar america¬nii încercau să și dea seama ce. Cred că au vedere mai bună decât noi, hotărî ea. Alimentație mai bună în ultimii douăzeci de ani; după cum ni s a spus; ei pot vedea lucruri pe care nimeni altcineva nu poate. Vitamina A, te pomenești?
Mă întreb cum o fi să stai acasă, în sufragerie și să vezi lumea în¬treagă într un mic tub cenușiu, din sticlă. Dacă naziștii ăștia pot zbu¬ra încolo și ncoace, între Pământ și Marte, de ce nu pot să facă să meargă televiziunea? Cred că aș prefera asta, să văd spectaco¬lele alea de comedie, de fapt să văd cum arată Bob Hope și Durante, decât să mă plimb pe Marte.
Poate că asta e, se gândi punând revista înapoi în raft. Naziștii n au deloc simțul umorului, așa că de ce ar vrea televiziune? Oricum, i au omorât pe cei mai mulți dintre marii comedianți. Pentru că cei mai mulți dintre ei erau evrei. De fapt, își dădu ea seama, i au ucis pe cei mai mulți din domeniul spectacolului. Mă întreb cum scapă Hope cu tot ce zice. Desigur, trebuie să transmită din Canada. Iar acolo este ceva mai liber. Dar Hope într adevăr spune anumite lucruri. Ce glume despre Göring... În care Göring cumpărând Roma și o transportă la lo¬cul lui de vacanță, de la munte, apoi o reconstituie. Și reînvie crești¬nis¬mul ca să aibă leii lui preferați, ceva de...
— Vreți să cumpărați revista aceea, doamnă? strigă cu suspi¬ciu¬ne omulețul uscățiv, în vârstă, care avea grijă de magazin.
Cu vinovăție, puse jos exemplarul din Reader's Diggest, pe care apucase să l răsfoiască.
Luând o iarăși încetișor pe trotuar, cu sacoșele, Juliana se gândi, poate Göring va fi noul Führer după ce moare Bormann. Pare a fi oa¬re¬cum diferit de ceilalți. Singurul mod în care a reușit Bormann să treacă pe locul întâi a fost strecurându se, când Hitler era în cădere și numai cei aflați cu adevărat aproape de Hitler și au dat seama cât de repede se ducea. Bătrânul Göring era plecat la palatul lui de la munte. Göring trebuia să fie Führer după Hitler, pentru că Luftwaffe a lui sco¬sese din luptă stațiile alea radar ale englezilor și apoi terminase R.A.F. ul. Hitler ar fi bombardat Londra cum au bombardat și ei Rotter¬da¬mul.
Dar probabil că Göring va câștiga. Așa spunea toată lumea. Câtă vreme nu o face îngrozitorul ăla de Heydrich. Ãla ne ar omorî pe toți. Este într adevăr țicnit.
Cel de care mi place mie, se gândi, este Baldur von Schirach. Es¬te singurul care arată normal, oricum. Dar nu are nici o șansă.
Cotind, urcă treptele din față ale vechii clădiri din lemn în care locuia.
Când deschise ușa apartamentului, îl văzu pe Joe Cinnadella ză¬când tot unde îl lăsase, în mijlocul patului, pe burtă, cu brațele atâr¬nându i. Tot mai dormea.
Nu, se gândi. Nu poate fi tot aici, camionul a plecat. L a scăpat? Evident.
Ducându se în bucătărie, puse pungile de cumpărături pe masă, printre farfuriile de la masa de dimineață.
Dar a avut de gând să l scape? se gândi. Asta mă întreb.
Ce om special... fusese atât de activ cu ea, continuând aproape toată noaptea. Și totuși, fusese ca și cum nu s ar fi aflat de fapt acolo; făcând o, dar nefiind deloc prezent. Gândindu se la altce¬va, probabil.
Din obișnuință, începu să pună alimentele în bătrânul frigider G.E. , cu congelator deasupra. Apoi se apucă să curețe masa.
Poate a făcut o prea mult, hotărî ea. E cea de a doua natură; trupul îi execută mișcările, la fel ca al meu acum, când pun farfuriile și tacâmurile în chiuvetă. O putea face cu trei cincimi din creier deta¬șate, ca picioarele de broască la ora de biologie.
— Hei, strigă. Trezește te.
În pat, Joe se răsuci, fornăi.
— Ai auzit spectacolul cu Hope din noaptea trecută? strigă ea. A spus gluma aia teribil de nostimă, cu maiorul neamț care interoghea¬ză niște marțieni. Marțienii nu pot prezenta acte cu privire la originea ariană a bunicilor, știi. Așa că maiorul raportea¬ză la Berlin că Marte e populat cu evrei.
Venind în sufragerie, unde Joe zace pe pat, spuse:
— Și au cam treizeci de centimetri înălțime și au două capete... știi cum face Bob Hope.
Joe deschise ochii. Nu spuse nimic; se uita la ea fără să clipeas¬că. Cu bărbia înnegrită de barba nerasă, cu ochii negri îndurerați... tăcu și ea atunci.
— Ce este? spuse ea în cele din urmă. Þi e frică?
Nu, se gândi; lui Frank îi e frică. El este... nu știu cum.
— S a dus căruța, zise Joe, ridicându se în capul oaselor.
— Ce ai să faci?
Se așeză și ea pe marginea patului, ștergându se pe mâini cu prosopul de vase.
— Îl prind la întoarcere. Nu va spune la nimeni nimic; știe că și eu aș face la fel pentru el.
— Ați mai făcut așa?
Joe nu răspunse. Ai vrut s o scapi, își spuse Juliana. Știu eu; am știut dintr o dată.
— Dacă o ia pe alt drum la întoarcere? întrebă.
— O ia întotdeauna pe Cincizeci. Niciodată pe Patruzeci. A avut odată un accident pe Patruzeci; niște cai... au dat buzna pe autostra¬dă și i a izbit. În Stâncoși.
Luându și hainele de pe scaun, începu să se îmbrace.
— Câți ani ai, Joe? îl întrebă în vreme ce el își contempla trupul gol.
— Treizeci și patru.
Atunci, se gândi, ar trebui să fii pe front. Nu văzu nici un defect fizic aparent; avea, de fapt, un trup chiar bun, subțire, cu picioare lungi. Joe, văzând o că l măsoară, se uită urât la ea și se întoarse cu spatele.
— Nu mă pot uita? spuse ea întrebându se de ce nu; toată noap¬tea împreună cu el și acum, atâta modestie. Suntem insecte? făcu ea. Nu ne putem suporta privirile unul altuia la lumina zilei... trebuie să ne strecurăm în pereți?
Mormăind acru, el o luă către baie, în chiloți și în ciorapi, frecân¬du se pe bărbie.
Azi este la mine acasă, se gândi Juliana. Eu te las să stai aici, dar tu nu mă lași să mă uit la tine. Atunci, de ce vrei să stai? Se luă după el, în baie; dăduse drumul la apa caldă, să se radă.
Pe brațul lui stâng, văzu un tatuaj, un C albastru.
— Ce i aia? întrebă ea. Nevastă ta? Connie? Corinne?
Spălându se pe față, Joe spuse:
— Cairo.
Ce nume exotic, se gândi ea cu invidie. Apoi simți că ia foc.
— Hai că sunt proastă, spuse.
Un italian, de treizeci și patru de ani, din partea nazistă a lumii... fusese pe front, bineînțeles. Dar de partea Axei. Și luptase la Cairo; tatuajul era semnul distinctiv, al nemților și al italienilor veterani din acea campanie – căderea armatei engleze și australiene, comandate de generalul Gott, în mâinile lui Rommel și ale Afrika Corps a lui.
Ieși din baie, se întoarse în sufragerie și începu să facă patul; mâi¬nile îi zburau.
Într un teanc îngrijit, pe scaun, se aflau lucrurile lui Joe, hainele și o valijoară, obiecte personale. Printre ele, zări o cutie îmbrăcată în catifea, o casetă micuță, ca cele pentru ochelari; luând o, o deschise și se uită înăuntru.
E sigur că ai luptat la Cairo, se gândi privind Crucea de Fier, Cla¬sa a Doua cu numele și data – 10 iunie, 1945 – gravate pe față. Nu toți au primit asta; numai cei mai curajoși. Mă întreb ce ai făcut... a¬veai abia vreo șaptesprezece ani, atunci.
Joe apăru în ușa băii chiar când ea scotea medalia din cutia ei de catifea; îi simți prezența și tresări vinovată. Dar el nu părea supărat.
— Doar mă uitam la ea, spuse Juliana. N am mai văzut nici una. Þi a pus o pe piept Rommel însuși?
— Generalul Bayerleim le a înmânat. Rommel fusese deja trans¬ferat în Anglia, să termine acolo.
Vocea îi era liniștită. Dar mâna îi începuse iarăși netezirea mono¬tonă a frunții, cu degetele afundându i se în păr în mișcarea aceea de pieptănare care părea a fi un tic nervos.
— Îmi povestești și mie? întrebă Juliana când el se întoarse în ba¬ie, să și continue rasul.
În timp ce se rase și după aceea cât își făcu un duș fierbinte, Joe Cinnadella îi spuse câte ceva; nimic din genul de povestire pe care i ar fi plăcut să l audă. Cei doi frați mai mari ai lui veniseră în campania din Etiopia, în timp ce el, la treisprezece ani, făcea parte dintr o orga¬ni¬zație fascistă de tineret, din Milano, orașul lui natal. Ulterior, frații lui trecuseră la o baterie de artilerie de elită, cea a maiorului Ricardo Pardi, și când izbucnise Al Doilea Război Mondial, Joe li se putuse a¬lă¬tura. Luptaseră sub comanda lui Graziani. Echipamentul lor, în spe¬cial tancurile, fusese înspăi¬mântător. Englezii îi ciuruiseră, chiar și pe ofițerii superiori, ca pe iepuri. Ușile tancurilor trebuiau să fie blocate cu saci de nisip în timpul luptelor, pentru a le împiedica să se deschi¬dă singure. Maiorul Pardi ceruse proiectile de artilerie rebutate, le șlefuise și le unsese și le folosise; bateria lui oprise marea înaintare disperată a tancurilor generalului Wavell, din 1943.
— Frații tăi mai trăiesc? întrebă Juliana.
Fuseseră uciși în 1944, gâtuiți cu sârmă de comandourile en¬gle¬ze, Grupul de Intervenție pentru Deșert, care operase în spatele liniilor Axei și care devenise cu totul frenetic în timpul ultimelor faze ale răz¬bo¬iului, când era clar că Aliații nu pot învinge.
— Ce sentimente ai acum față de englezi? întrebă ea șovăind.
Joe spuse:
— Mi ar plăcea să văd făcându se Angliei ce au făcut ei în Africa. Tonul lui fu egal.
— Dar au trecut... optsprezece ani, zise Juliana. Știu că engle¬zii, mai ales, au făcut lucruri îngrozitoare. Dar...
— Vorbesc atâta despre ce le au făcut nemții evreilor, spuse Joe. Englezii au făcut mai mult rău. În Bătălia Londrei.
Tăcu.
— Aruncătoarele alea de flăcări, fosfor și ulei; am văzut trupele germane, după aceea. Vapor după vapor transformat în scrum. Con¬ductele submarine... transformau marea în flăcări. Și asupra populați¬ei civile, cu raidurile alea de bombardament cu bombe incendiare, ca¬re credea Churchill că aveau să salveze războiul în ultimul moment. Atacurile alea de teroare asupra Hamburgului și Essexului și...
— Să nu mai vorbim despre asta, spuse Juliana.
În bucătărie, începu să prăjească șuncă; dădu drumul micuțu¬lui radio Emerson din plastic alb, pe care i l dăduse Frank de ziua ei.
— Îți pregătesc ceva de mâncare.
Învârti butoanele, încercând să găsească ceva muzică ușoară, plă¬cută.
— Ia uite aici, spuse Joe.
În sufragerie, stătea pe pat, cu valijoara alături; o deschise și scoase din ea o carte jerpelită și îndoită, care se vedea că fusese fo¬losită mult. Zâmbi larg către Juliana.
— Vino încoace. Știi ce spune cineva? Omul ăsta..., arătă el car¬tea. Este foarte nostim. Ia loc.
O prinse de braț și o trase în jos alături de el.
— Vreau să ți citesc. Să presupunem că ar fi câștigat ei. Cum ar fi fost? Nu trebuie să ne batem capul; omul ăsta a gândit totul pentru noi.
Deschizând cartea, Joe începu, întorcând încet paginile:
— Imperiul englez ar controla toată Europa. Întreaga Medite¬rană. Nici urmă de Italia. Nici Germania. Bobbies și soldăței din ăia cu că¬ciuli înalte din blană și regele peste tot, până la Volga.
Încet, Juliana spuse:
— Ar fi chiar atât de rău?
— Ai citit cartea?
— Nu, recunoscu, uitându se pe copertă.
Auzise totuși despre ea; o mulțime de oameni o citeau.
— Dar Frank și cu mine – fostul meu soț și cu mine – discutam deseori despre cum ar fi dacă Aliații ar fi câștigat războiul.
Joe nu păru să o audă; se uita la cartea lui, Lăcusta abia se tâ¬răște.
— Iar aici, continuă el, știi cum de câștigă Anglia războiul? Cum învinge Axa?
Ea scutură din cap, simțind tensiunea crescândă a bărbatului de alături. Bărbia începu să i tremure; își umezea buzele iar și iar, își tre¬cea mâinile prin păr... Când vorbi, vocea îi fu aspră:
— A pus Italia să trădeze Axa, spuse Joe.
— O, făcu ea.
— Italia se îndreaptă către Aliați. Se unește cu anglo saxonii și deschide ceea ce el numește "delicata vintre" a Europei. Dar este nor¬mal ca el să gândească așa. Cu toții cunoaștem fricoasa armată italia¬nă, care o lua la fugă de fiecare dată când îi vedea pe englezi. Care bea vin. Fără nici o grijă, care nu i făcută să lupte. Tipul ăsta..., Joe închi¬se cartea și o întoarse să se uite pe ultima copertă, Abendsen. Eu nu l condamn. El scrie literatură, își imaginează cum ar arăta lumea dacă Axa pierdea. Cum altfel puteau pierde dacă nu prin trădarea Italiei?
Vocea i se înăspri:
— Ducele... el era un clovn; asta o știm toți.
— Trebuie să întorc șunca.
Juliana alunecă de lângă el și se întoarse fuga în bucătărie.
Urmând o, cu cartea în mână, Joe continuă:
— Și apar Statele Unite. După ce i bat pe japonezi. Iar după răz¬boi, Statele Unite și Anglia își împart lumea. Exact cum au făcut în re¬a¬litate Germania și Japonia.
Juliana zise:
— Germania, Japonia și Italia.
El se uită fix la ea.
— Ai lăsat deoparte Italia.
Îl înfruntă liniștită. Ai uitat și tu? își spuse ea. Ca toți ceilalți? Mi¬cul imperiu din Orientul Mijlociu... comedia muzicală Noua Romă.
Imediat, îi servi o farfurie de ouă cu șuncă, pâine prăjită și mar¬me¬ladă, cafea. El începu să mănânce.
— Ce vă dădeau să mâncați în Africa de Nord? întrebă ea, așe¬zân¬du se, la rândul ei.
Joe zise:
— Hoit de măgar.
— Oribil.
Cu un zâmbet strâmb, Joe spuse:
— Asina Morte. Excepționalele conserve de carne de vacă aveau ștanțate pe ele inițialele A. M. Germanii le numeau Alter Mann. Bătrâ¬nul.
Continuă să mănânce repezit.
Mi ar plăcea să citesc asta, se gândi Juliana întinzându se să ia cartea de sub cotul lui Joe. Va sta oare destul de mult pe aici? Cartea era pătată cu grăsime; avea pagini rupte. Urme de degete peste tot. Ci¬tită de șoferi de camion la drum lung, se gândi. În restaurante de mâ¬na a doua, noaptea târziu... Pun pariu că citești încet, se gândi. Pun pariu că ți au trebuit săptămâni de zile ca să studiezi cartea asta, da¬că nu luni.
Deschizând la întâmplare, citi:

"... acum, la bătrânețe avea în vedere liniștea, domeniu pe care cei din vechime l ar fi pizmuit dar nu și înțeles, vapoare din Crimeea la Ma¬drid și întregul în Imperiu, toate cu aceeași monedă, limbă, drapel. Ma¬re¬le și vechiul Union Jack, înălțat pe catarg din zări și până în asfințit, țelul fusese atins în cele din urmă: în legătură cu soarele și cu steagul."

— Singura carte pe care o port după mine, spuse Juliana, nu i de fapt o carte; este oracolul I Ching – Frank m a învățat cu el și îl folo¬sesc întotdeauna pentru a lua decizii. Nu l pierd niciodată din ochi. Niciodată.
Închise Lăcusta.
— Vrei s o vezi? Vrei s o răsfoiești?
— Nu, răspunse Joe.
Sprijinindu și bărbia cu brațele îndoite pe tăblia mesei și uitân¬du se la el din lateral, Juliana zise:
— Te ai mutat aici definitiv? Și ce ai de gând?
Să rumegi insultele, calomniile. Mă uluiești, se gândi ea, cu ura ta față de viață. Dar... ai tu ceva. Ești un animal mic, lipsit de impor¬tanță, dar isteț. Studiindu i fața îngustă, întunecată și inteli¬gentă, se gândi: Cum am putut să mi închipui că ești la fel de tânăr ca mine? Dar și asta i adevărat, ești ca un copil; ești tot prâslea, adorându ți frații mai mari și pe maiorul Pardi al tău și pe genera¬lul Rommel, gâfâind și asudând ca să scapi și să le vii de hac pifanilor englezi. Chiar ți au gâtuit ei frații cu lațuri de sârmă? Am auzit că poveștile despre atrocități și fotografiile scoase după război... Se înfioră. Dar comandanții englezi au fost judecați și pedepsiți de mult.
Radioul încetase să transmită muzică; părea a fi un program de știri, zarvă pe unde scurte, din Europa. Vocea se stinse și deveni dis¬torsionată. O pauză lungă, doar liniște. Apoi semnalul postului de radio Denver, foarte clar, apropiat. Se întinse să schimbe postul, dar Joe îi opri mâna.

"... știrea morții cancelarului Bormann a șocat o Germanie împie¬trită, care fusese asigurată nu mai departe de ieri..."

Săriră amândoi în picioare.

"... toate posturile Reich ului și au anulat pro¬gramele și ascultătorii au auzit glasurile solemne ale corului diviziei SS Das Reich înălțate în imnul Horst Wessel Lied, al Partei. Ulterior, în Dresda, unde secretarul executiv al Partei și șefii din Sicherheits¬dienst, poliția națională, cea ca¬re a înlocuit Gesta¬po ul, ca urmare..."

Joe dădu mai tare.

"... reorganizării guvernului la îndemnul deceda¬tului Reichsführer Himmler, al lui Albert Speer și al altora, au fost declarate două săptăm¬âni de doliu oficial și deja multe magazine și întreprinderi și au între¬rupt activitatea, s a anunțat. Până la această oră nu ne a parvenit nici o știre în legătură cu așteptata întrunire a Reichstag ului, parlamentul ce¬lui de al Treilea Reich, a cărui apelare este necesară..."

— Heydrich va fi, spuse Joe.
— Aș vrea să fie tipul ăla mare și blond, Schirach ăla, zise ea. Doamne, în sfârșit, a murit. Crezi că Schirach are vreo șansă?
— Nu, răspunse scurt Joe.
— Poate că acum va fi război civil, zise ea. Dar tipii ăia sunt prea bătrâni acum. Göring și Goebbels... toți băieții ăia vechi ai partidului.
Radioul spunea:

"... a ajuns la refugiul său în Alpi, de lângă Brenner..."

Joe zise:
— Ãsta i Hermann Grasu'.

"...zis numai că era lovit de întristare pentru pierderea nu numai a unui soldat și patriot și credin¬cios Conducător al Partei, dar și, după cum a repetat de mai multe ori, a unui prieten personal, pe care, unii și l pot aminti, l a sprijinit în disputa din timpul interimatului, puțin după război, când au apărut pentru un timp acele elemente ostile ascensiunii lui Herr Bormann către suprema autoritate..."

Juliana închise radioul.
— Nu fac decât să trăncăne, spuse. De ce folosesc asemenea cu¬vinte? Se vorbește despre ucigașii ăia îngrozitori ca și cum ar fi ca noi toți ceilalți.
— Sunt ca voi, spuse Joe.
Se reașezase și mânca liniștit.
— Nu au făcut nimic din ce n am fi făcut noi înșine dacă am fi fost în locul lor. Ei au salvat lumea de comunism. Acum am fi trăit sub legea roșie, dacă nu era Germania. Ne ar fi fost mult mai rău.
— Vorbești și tu, spuse Juliana. Ca la radio. Vorbe goale.
— Am trăit sub naziști, spuse Joe. Știu cum este. Asta i vorbă goală, să trăiești doisprezece, treisprezece ani – mai mult decât atât – aproape cincisprezece? Am primit o carte de muncă de la O.T.; am lucrat puțin pentru Organizația Todt din 1947, în Africa de Nord și în SUA. Ascultă...
Împunse cu degetul spre ea.
— Eu am în sânge măiestria constructorilor italieni; O.T. m a pre¬țuit în mod deosebit. Nu dădeam cu lopata la asfalt, nu ames¬tecam cimentul pentru autostrăzi; ajutam la proiectare. Inginer. Într o zi, Doctor Todt a trecut pe acolo și a inspectat ce făcea echipa noastră. Mi a spus: "Ai mână bună". Asta i o clipă mare, Juliana. Demnitatea muncii; ei nu vorbesc doar ca să se afle n treabă. Înaintea lor, a na¬ziștilor, toată lumea se uita de sus la munca manuală; inclusiv eu în¬sumi. Aristocratic. Frontul Muncii a pus capăt la toate. Mi am văzut mâinile pentru prima oară.
Vorbea atât de repede încât accentul începu să i se facă puternic simțit; îl înțelegea cu greu.
— Am trăit cu toții acolo, în pădure, în statul New York, ca frații. Cântam. Mărșăluiam la lucru. Spiritul războiului, numai reconstruc¬ție, nu demolare. Acelea au fost cele mai bune zile, reconstrucția de după război – șiruri lungi, frumoase, curate, de clădiri publice, cvartal după cvartal, cu totul alte centre, New York și Baltimore. Acum, desi¬gur, munca aia s a terminat. Carteluri ca New Jersey Krupp und So¬hn¬en conducând spectacolul. Dar asta nu i nazism; asta i numai ve-chea putere europeană. Mai rău, auzi? Naziști ca Rommel și Todt, oa¬meni de un milion de ori mai buni decât industriașii precum Krupp și bancherii, toți prusacii ăia; ar fi trebuit să fie gazați. Toți domnii aceia în vestă.
Dar, se gândi Juliana, domnii ăia în vestă s au instalat pentru totdeauna. Iar idolii tăi, Rommel și Doctor Todt, ei au venit exact după ostilități, să curețe molozul, să construiască autostrăzi, să privească zumzetul industriei. I au lăsat până și pe evrei să trăias¬că, surpriză norocoasă – astfel încât s au putut pune și evreii pe treabă. Până în '49, în orice caz... după care, adio Todt și Rommel, scoși la păscut.
Nu știu eu, se gândi Juliana. N am auzit eu totul în legătură cu asta de la Frank? N ai ce să mi spui mie despre viața sub naziști; so¬țul meu era – este – evreu. Știu că Doctor Todt a fost cel mai modest, mai blând om care a trăit vreodată; știu că tot ceea ce voia el era să dea de lucru – muncă cinstită, respectabilă – la milioane de bărbați și femei, americani cu ochii duși, disperați, care căutau printre ruine, după război. Știu că voia să vadă asigurarea medi¬cală și stațiuni de odihnă și condiții de locuit pentru toată lumea, indiferent de rasă; era un constructor, un gânditor... și în cele mai multe cazuri a reușit să creeze ceea de voise – el, de fapt, a reușit. Dar...
Din subconștient, îi răsări deodată cu hotărâre o idee care i tot dădea târcoale:
— Joe. Cartea asta, Lăcusta; nu i interzisă pe Coasta de Est?
El dădu din cap.
— Atunci cum de o puteai citi?
Ceva în legătură cu asta o îngrijora.
— Nu i mai împușcă pe oameni pentru cititul...
— Depinde de grupul social din care faci parte. De vechea și buna banderolă.
Așa era. Sclavii, polonezii, portoricanii erau cei mai limitați în ceea ce puteau citi, face, asculta. Anglo saxonii o duceau mult mai bine; exista un învățământ public pentru copiii lor, puteau merge la biblioteci, în muzee și la concerte. Dar chiar și așa... Lăcusta nu era numai supusă restricțiilor; era interzisă, și asta pentru toți.
Joe spuse:
— O citeam la toaletă. O ascundeam într o pernă. De fapt, am citit o pentru că era interzisă.
— Ești foarte curajos, zise ea.
O întrebă, bănuitor:
— O spui sarcastic?
— Nu.
Se destinse puțin.
— Este simplu pentru voi de aici; voi trăiți o viață sigură, liniști¬tă, lipsită de scop, fără nimic de făcut, fără griji. În afara evenimente¬lor, rămași uitați din trecut, corect?
În ochi i se citea batjocura.
— Voi vă omorâți, zise ea, cu cinism. Idolii v au fost luați unul câte unul, iar acum nu mai aveți pe cine adora.
Îi întinse furculița; el o acceptă. Mănâncă, se gândi ea, sau re¬nunță până și la procesele biologice.
Mâncând, Joe arătă cu capul spre carte și zise:
— Abendsen ăsta trăiește pe aici, potrivit copertei. În Cheyen¬ne. Are perspectivă asupra lumii dintr un loc sigur ca ăsta, ce credeai? Citește ce zice; citește cu voce tare.
Luând cartea, ea citi pe spatele supracopertei.
— Este un fost militar. A servit în Marina Statelor Unite în timpul celui de al doilea război mondial; rănit în Anglia de un tanc nazist. Ser¬gent. Zice că are o fortăreață în care scrie, arme peste tot.
Punând cartea jos, adăugă:
— Și asta nu o zice aici, dar am auzit pe cineva spunând că este aproape un fel de paranoic; sârmă ghimpată sub tensiune de jur îm¬prejurul proprietății și totul amplasat în vârf de munte. Greu de ajuns acolo.
— Poate are dreptate, spuse Joe, să trăiască așa, după ce a scris cartea asta. Mahării germani sar până în tavan când o citesc.
— Așa trăia și înainte; acolo a scris cartea. Locul se numește... Se uită pe coperta cărții.
— Castelul Înalt. Așa îl alintă el.
— Atunci n au să pună mâna pe el, zise Joe, mestecând repede. Este în gardă. Isteț.
Ea zise:
— Cred că are mult curaj, ca să scrie cartea asta. Dacă Axa pier¬dea războiul, putea să zică și să scrie orice dorea, cum era înainte, noi eram o singură țară și aveam un sistem legal corect, același pentru toa¬tă lumea.
Spre surprinderea ei, Joe dădu din cap, încuviințând.
— Nu te înțeleg, zise ea. Tu ce crezi? Ce vrei? Îi aperi pe monștrii aceia, pe exaltații ăia care i au masacrat pe evrei și după aia tot tu...
Deznădăjduită, îl înhăță de urechi; el clipi surprins din cauza du¬rerii, când ea se ridică în picioare, trăgându l în sus și pe el.
Se înfruntară, gâfâind, fără să poată vorbi.
— Lasă mă să termin masa pe care mi ai pregătit o, spuse Joe în cele din urmă.
— Nu spui? N ai să mi spui. Tu știi ce, tu însuți; înțelegi, dar pur și simplu continui să mănânci, făcându te că nici n ai idee despre ce vreau să spun.
Îi dădu drumul; îi răsucise urechile până ce, acum, erau roșii ca focul.
— Vorbe goale, zise Joe. Nu contează. Ca la radio, ce ai spus des¬pre el. Știi termenul pentru cămăși brune folosit de cei care fac filoso¬fie? Eierkopf. Cap de ou. Pentru că marile capete goale, două jumătăți rotunjite, se sparg atât de ușor... În timpul încăieră¬rilor de stradă.
— Dacă așa gândești despre mine, zise Juliana, de ce nu ți vezi de drum? De ce stai aici?
Grimasa lui enigmatică o îngheță.
Aș vrea să nu l fi lăsat niciodată să vină cu mine, se gândi. Iar acum e prea târziu; știu că n am cum să scap de el... e prea puternic.
Se întâmpla ceva îngrozitor, se gândi ea. Venind din el. Și se pare că eu contribui la asta.
— Care i problema?
Se întinse și o prinse de sub bărbie, o mângâie pe gât, își băgă de¬getele sub bluza ei și o strânse drăgăstos de umeri.
— Un capriciu. Problema ta... am să te analizez deschis.
— Are să ți se spună că ești un jidan analist, zâmbi ea slab. Vrei să te perpelești într un cuptor?
— Þi e frică de bărbați? Așa i?
— Nu știu.
— Se putea zice, noaptea trecută. Numai pentru că eu...
Își întrerupse fraza la jumătate.
— Pentru că am avut deosebită grijă de dorințele tale.
— Pentru că te ai culcat cu atâtea fete, zise Juliana, asta înce¬pusei să mi spui.
— Dar eu știu că am dreptate. Ascultă, n am să ți fac nici un rău, Juliana. Pe trupul mamei mele... Îți dau cuvântul meu. Voi fi foarte grijuliu și dacă vrei să scoți ceva din experiența mea... am să ți dau acest avantaj. Ai să scapi de toate complexele; pot să te liniștesc și pot să te încălzesc în nu prea mult timp, una din două. Tu pur și simplu ai avut ghinion.
Ea dădu din cap, puțin mai luminată. Dar se simțea tot rece și tristă și tot nu prea știa de ce.


Pentru a și începe ziua, domnul Nobosuke Tagomi își făcu puțin timp, să fie singur. Stătea în biroul lui de la Nippon Trade Building și medita.
Deja înainte de a și fi părăsit locuința pentru a veni la birou, pri¬mise raportul lui Ito despre domnul Baynes. În mintea tânărului stu¬dent nu exista îndoială; domnul Baynes nu era suedez. Domnul Bay¬nes era cel mai probabil de naționalitate germană.
Dar posibilitățile lui Ito de a se descurca cu limbile germanice nu impresionaseră niciodată nici Misiunea Comercială, nici Tok¬koka, po¬li¬ția secretă japoneză. Se poate ca prostul să nu fi mirosit nimic des¬pre care să vorbească, se gândi domnul Tagomi. Entu¬ziasm împiedi¬cat, combinat cu doctrine romantice. Să detecteze, întotdeauna cu sus¬piciune.
Oricum, întâlnirea cu domnul Baynes și cu bătrânul din Home Islands va începe curând, conform programului, indiferent ce națio¬nalitate avea domnul Baynes. Iar domnului Tagomi îi plăcea omul. Acesta era, hotărî, probabil principalul talent al oamenilor sus puși – ca el însuși. Să recunoască omul bun când îl întâlneau. Intuiția în privința oamenilor. Dincolo de toate conveniențele și formele exteri¬oare. Să pătrundă la inimă.
Inima, încuiată între două linii yin de neagră pasiune. Gâtuită, uneori, și totuși, chiar atunci, lumina lui yang, licărirea din centru. Îmi place, își spuse domnul Tagomi. German sau suedez. Sper ca za¬racaina să i fi fost de ajutor pentru durerea de cap. Trebuie să mi a¬mintesc să l întreb, înainte de orice.
Interfonul de pe biroul lui bâzâi.
— Nu, se răsti în microfon. Nici o discuție. Asta i momentul pen¬tru Adevărul Lăuntric. Introspecție.
Din micuțul difuzor, vocea domnului Ramsey:
— Domnule, tocmai au sosit știri de la serviciul de presă. Cancelarul Reich ului a murit. Martin Bormann. Vocea lui Ram¬sey se frânse. Liniște.
Domnul Tagomi se gândi: anulez toate afacerile de astăzi. Se ridi¬că de la biroul lui și începu să se plimbe cu pași mari și repezi, de co¬lo colo, prinzându și mâinile una într alta. Ia să văd. Să trimit o notă protocolară Consulului Reich ului. Chestiune mino¬ră; o pot rezolva subordonații. Adâncă tristețe etc. Toți japonezii sunt alături de popo¬rul german în acest ceas... Apoi? Să fiu extrem de receptiv; e vital. Tre¬buie să fiu pe poziție, să primesc imediat informații din Tokyo.
Apăsând pe butonul interfonului, spuse:
— Domnule Ramsey, asigurați vă că suntem în legătură cu To¬kyo. Spuneți le fetelor de la centrală; să fie atente. Nu trebuie să ra¬tăm comunicarea.
— Da, domnule, spuse domnul Ramsey.
— De acum voi fi în birou. Oprește toate activitățile de rutină. Re¬fuză orice și pe oricine sună cu probleme uzuale.
— Domnule?
— Trebuie să am mâinile libere în caz că este necesară vreo acți¬u¬ne pe nepusă masă.
— Da, domnule.
O jumătate de oră mai târziu, la nouă, sosi un mesaj de la cel mai înalt demnitar al guvernului imperial de pe Coasta de Vest, amba¬sadorul Japoniei în Statele Pacifice ale Americii, Onorabilul baron L. B. Kaelemakule. Ministrul de Externe convocase o ședință extraordi¬nară la sediul ambasadei de pe Sutter Street și fiecare Misiune Comer¬cială trebuia să trimită un personaj sus pus, să participe. În acest caz, domnul Tagomi însuși.
Nu mai era timp să și schimbe ținuta. Domnul Tagomi se grăbi la ascensorul rapid, coborî la parter și, un moment mai târziu, era pe drum, în limuzina Misiunii, un Cadillac negru, model 1940, condus de un experimentat șofer chinez, în uniformă.
La sediul ambasadei găsi mașinile altor demnitari parcate împre¬jur, vreo duzină, cu toate. Persoane sus puse, unele cunos¬cute, iar al¬tele necunoscute lui, puteau fi văzute urcând treptele largi ale clădirii ambasadei, intrând înăuntru.
Șoferul domnului Tagomi îi ținu ușa deschisă, iar el păși afară, lu¬ându și servieta; era goală, deoarece nu avea de adus nici un docu¬ment, dar era esențial să evite impresia că ar fi un simplu spectator. Păși în sus pe scări într un fel care sugera un rol esențial în desfășu¬rarea evenimentelor, cu toate că, de fapt, nu i se spusese nici măcar la ce se referea întâlnirea.
Se formaseră grupuri mici de personaje; discuții murmurate pe hol. Domnul Tagomi se alătură câtorva inși pe care i cunoștea, dând din cap și uitându se – ca și ei – solemn.
Imediat apăru un funcționar al ambasadei și i conduse într o sa¬lă încăpătoare. Scaune pliante aranjate. Intrară toți și se așezară în li¬niște, cu excepția tusei și a târșâitului picioarelor. Convorbirile înceta¬ră.
În față, un domn cu brațele pline de documente îndreptân¬du se către masa înălțată ceva mai sus. Pantaloni în dungi: repre¬zentantul Ministerului de Externe.
Mici încurcături. Alte personaje, discutând cu voce scăzută, cape¬te aplecate unul spre altul.
— Domnilor, spuse persoana de la Ministerul de Externe, cu voce tare, pe un ton de comandă.
Toți ochii se fixară asupra sa.
— După cum știți, Reichskanzler ul se confirmă că a murit. Dec¬larație oficială, de la Berlin. Această întrunire, care nu va dura mult – vă veți putea întoarce curând la birourile dumneavoastră – are ca scop informarea dumneavoastră cu privire la evaluarea făcută de noi celor câtorva fracțiuni rivale din viața politică a Germaniei, de la care se aș¬teaptă acum să pășească înainte și să se angajeze în disputa pentru locul eliberat de Herr Bormann. Pe scurt, cei importanți. Cel mai proe¬minent, Herr Göring. Suportați obișnuitele detalii, vă rog. Grasul, de¬nu¬mit, datorită capului, cu¬rajos as al pilotajului, în primul război mon-dial, a înființat Gesta¬po ul și a ocupat un post în guvernul pru¬sac, de vastă influență. Unul dintre primii și cei mai neîndurători na¬ziști, totuși excese sibaritice ulterioare au dat naștere la imaginea în¬șe¬lătoare de înclinare către băutură, pe care guvernul nostru vă sfătu¬iește să o abandonați. Acest om, deși considerat nesănătos, poate chiar morbid, sub aspectul apetitului, seamănă mult cu anticii, Cezari romani mulțumiți de sine, a căror putere mai degrabă creștea decât diminua pe măsură ce înaintau în vârstă. Imaginea scandaloasă a a¬ces¬tei persoane în togă, cu lei îmblânziți, deținând un castel imens umplut cu trofee și obiecte de artă, este, fără îndoială, exactă. Trenuri de marfă cu bunuri furate se îndreptau spre pro¬prietățile lui, nesoco¬tind necesitățile militare în timp de război. Evaluarea noastră: acest om tânjește la puterea nelimitată și este capabil să o obțină. Cel mai îngâmfat dintre toți naziștii contrastează puternic cu decedatul H. Himmler, care trăia în lipsuri personale, cu un salariu modest. Herr Göring, reprezentant al mentalității de răsfăț, folosește puterea ca mijloc de a se îmbogăți. Mentalitate primitivă, vulgară chiar, dar un om destul de inteli¬gent, probabil cel mai inteligent dintre toți șefii naziști. Obiectivul său: autoglorificarea în stilul vechilor împărați.
— Următorul, Herr J. Goebbels. A suferit de polio în tinerețe. Ini¬țial catolic. Orator strălucit, scriitor, minte flexibilă și fanatică, spiri¬tual, urban, cosmopolit. Foarte activ cu doamnele. Elegant. Educat. Foarte capabil. Muncește mult; dorință aproape nebună de a conduce. Se spune că nu se odihnește niciodată. Personaj foarte respectat. Poa¬te fi fermecător, dar se spune că are accese de turbare neegalate de nici un alt nazist. Orientare ideologică suge¬rând atitudinea medievală iezuită exacerbată de nihilismul germa¬nic post romantic. Considerat unicul intelectual veritabil din Par¬tei. A avut veleități de dramaturg în tinerețe. Puțini prieteni. Nu este plăcut de subalterni, dar, totuși, este un produs foarte rafinat al multora dintre cele mai bune elemente ale culturii europene. Nu auto mulțumirea îi este ambiția ascunsă, ci pu¬terea pentru pura ei folosire. Atitudine organizatorică în sensul clasic al statului prusac.
— Herr R. Heydrich.
Demnitarul Ministerului De Externe se opri, își ridică privirile și i cuprinse pe toți.
— Persoană mult mai tânără decât cei de mai sus, care a contri¬buit la revoluția inițială, din 1932. Carieră în elita SS. Subaltern al lui H. Himmler, se poate să fi jucat un rol în încă neexplicata sa moarte în 1948. A eliminat oficial alți contestatari ai aparatului de poliție, ca A. Eichmann, W. Schellenberg și alții. Acest om se spune că este te¬mut de mulți oameni din Partei. Responsabil pentru controlul elemen¬telor din Wehrmacht după încheierea ostilităților în faimoasa ciocnire dintre poliție și armată, care a condus la reorganizarea aparatului gu-vernamental și din care a ieșit învingător N.S.D.A.P. L a sprijinit total pe M. Bor-mann. Produs al sistemului de pregătire a elitei și totuși an¬terior așa numitului sistem Cetate SS. Se spune că este lipsit de afec¬ti¬vitate în sensul tradițional. Enigmatic sub aspectul motivației. Se poate spune că are o perspectivă asupra societății conform căreia lup¬ta oamenilor ar fi planificată; detașare particulară, cvasi științifică, în¬tâlnită și în anumite cercuri tehnologice. Nu participă la disputele ide¬ologice. În rezumat: poate fi considerat post moder¬nist în mentalitate; tipul post iluminist, lipsindu se de așa numi¬tele iluzii necesare, pre-cum credința în Dumnezeu etc. Înțelesul acestei așa numite mentali¬tăți realiste nu poate fi sondat de socio¬logii din Tokyo, așa că acest om trebuie considerat un semn de întrebare. Oricum, trebuie observate asemănările cu deteriorarea afectivității în schizofrenia patologică.
Domnului Tagomi i se făcu rău ascultând.
— Baldur von Schirach. Fost șef al Tineretului Hitlerist. Con¬side¬rat idealist. Personal atrăgător în aparență, dar considerat nu prea experimentat sau competent. Credincios sincer în țelurile Partei. Și a luat responsabilitatea secării Mediteranei și recuperă¬rii unor uriașe suprafețe agricole. De asemenea, a îmblânzit poli¬tica sălbatică de ex-ter¬minare rasială în teritoriile slave la începutul anilor cincizeci. A ple¬dat direct cazul în fața poporului german, în favoarea populației slave rămase pentru a și continua existența în regiuni închise ca rezervații în zona Heartland ului . A apelat la încetarea anumitor forme de omo-râre miloasă și de experimentări medicale, dar aici a eșuat.
— Doctor Seyss Inquart. Fost nazist austriac, acum ocupân¬du se de coloniile Reich ului, responsabil cu politicile coloniale. Probabil cel mai urât om de pe teritoriul Reich ului. Se spune că ar fi instigat cele mai multe, dacă nu toate măsurile represive la adresa popoarelor cu-ce¬rite. A lucrat împreună cu Rosenberg pen¬tru victoriile ideologice de cel mai alarmant tip grandios, precum încercarea de a steriliza întrea¬ga populație rusească rămasă după încheierea ostilităților. Nimic cert în acest sens, dar considerat a fi unul dintre cei câțiva responsabili pentru decizia de a produce holocaustul continentului African, creând astfel condițiile genoci¬dului față de populația neagră. Probabil cel mai apropiat, tempe¬ramental, de primul Führer, A. Hitler.
Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe își încetă lectura lentă, uscată.
Domnul Tagomi se gândi: cred că înnebunesc.
Trebuie să ies de aici; am o criză. Capul meu azvârle afară lucru¬rile sau le expulzează... mor. Se ridică greu în picioare, o luă pe cu¬loar, pe lângă alte scaune și oameni. Abia dacă mai vedea. Să ajungă la toaletă. O luă la fugă.
Câteva capete se întoarseră. Îl văzură. Umilință. Bolnav la întru¬niri importante. Loc pierdut. Trecu în fugă prin ușa ținută de un funcț¬ionar al ambasadei.
Imediat, panica încetă. Privirea i se limpezi; văzu iarăși în jur. Podeaua stabilă, pereții.
Vertij. Defecțiune a urechii medii, fără îndoială.
Se gândi: diencefalon, vechiul blocaj al creierului, acționând iar.
Scurtcircuite organice momentane.
Să mă gândesc la versuri liniștitoare. Să mi amintesc ordinea cu¬vintelor. Din ce să mă inspir? Religie? Se gândi: Acum o gavotă gravă. Excelent amândoi, excelent amândoi, ați prins o binișor. Exact acesta este stilul lucrului. Mică formă a lumii recunoscătoa¬re, Gondolierii. G. & S. Închise ochii și i imagină pe cei de la D'Oyly Carte Company așa cum îi văzuse în turneul lor după război. Finita, finita lume.
Un funcționar al ambasadei, la cotul lui, întrebând:
— Domnule, vă pot ajuta cu ceva?
Domnul Tagomi se înclină.
— Mi am revenit.
Chipul celuilalt, calm, îndatoritor. Fără derâdere. Râd cu toți de mine, poate? se gândi domnul Tagomi. Pe înfundate?
Răul există! Este real, ca cimentul.
Nu pot crede. Nu pot suporta. Răul nu este o imagine. Rătăcea prin hol, ascultând traficul de pe Sutter Street, pe purtătorul de cu¬vânt al Ministerului de Externe adresându se auditoriului. În¬treaga noastră Religie este greșită. Ce să fac? se întrebă. Se duse la ușa din față a ambasadei; un funcționar o deschise, iar domnul Tagomi coborî treptele către alee. Mașinile parcate. A lui însuși. Șoferii așteptând în picioare.
Este un ingredient în noi. În lume. Turnat peste voi, strecurân¬du ni se în trupuri, în minte, în inimi, în caldarâm.
De ce?
Suntem cârtițe oarbe. Târându ne prin pământ, simțind cu râtu¬rile. Nu știm nimic. Am priceput această... acum nu știu încotro să mă duc. Urlu de frică, numai. Fug.
Jalnic.
Să râdă de mine, se gândi văzându i pe șoferi cum se uitau la el când se îndrepta către mașină. Mi am uitat servieta. Am lăsat o acolo, lângă scaun. Toți ochii pe el, când dădu din cap înspre șoferul lui. U¬șa ținută deschisă; se strecură în mașină.
Să mă ducă la spital, se gândi. Nu, să mă ducă înapoi la birou.
— Nippon Trade Building, spuse cu voce tare. Condu încet.
Privi orașul, mașinile, magazinele, înaltele construcții recente, foarte moderne. Oamenii. Toți bărbații și femeile, continuându și pro¬priile afaceri.
Când ajunse la birou, îl instrui pe domnul Ramsey să ia legătura cu una dintre celelalte Misiuni Comerciale, Misiunea Minereurilor Ne¬fe¬roase și să roage pe reprezentantul lor la întru¬nirea de la Ministerul de Externe să l contacteze la întoarcere.
Puțin după amiază, telefonul sosi.
— Probabil că mi ați observat criza, la întrunire, spuse domnul Tagomi în receptor. A fost, fără îndoială, vizibil pentru toată lumea, mai ales ieșirea mea grăbită.
— Nu am observat nimic, spuse omul de la Neferoase. Dar după întrunire nu te am văzut și m am întrebat ce se întâmplase cu dum¬neavoastră.
— Aveți tact, spuse domnul Tagomi rece.
— Nicidecum. Sunt sigur că toată lumea era prea absorbită de prezentarea Ministerului de Externe ca să dea atenție oricărui alt aspect. Cât privește ce s a întâmplat după plecarea dumneavoastră – ați prins trecerea în revistă a aspiranților în bătălia pentru putere? Asta a fost prima.
— Am ascultat până la partea cu Doctor Seyss Inquart.
— După aceasta, vorbitorul s a referit pe larg la situația econo¬mică de acolo. Home Islands sunt de părere că planul Germaniei de reducere a populației Europei și Asiei de Nord la starea de sclavi – plus uciderea tuturor intelectualilor, a elementelor bur¬gheze, a tine¬rilor patrioți și a nu știu cui – a reprezentat o catastrofă economică. Numai formidabilele realizări tehnologice ale științei și industriei germane i au salvat. Arme miraculoase, ca să spunem așa.
— Da, zise domnul Tagomi.
Așezat la biroul lui și ținând cu o mână telefonul, își turnă o ceașcă de ceai fierbinte.
— Așa cum au făcut și armele lor miraculoase V 1 și V 2 și reac¬toarele lor de luptă, în război.
— Este o chestiune de iuțeală de mână, spuse omul de la Mi¬ne¬reuri Neferoase. În mare, folosința pe care au dat o ei energiei atomice a ținut lucrurile laolaltă. Și dimensiunea călătoriei ca de circ a rache¬telor lor spre Venus și Marte. A arătat că pentru întregul lor comerț palpitant, un asemenea trafic nu a avut nici o valoare economică.
— Dar sunt dramatici, spuse Tagomi.
— Prognoza lui a fost tristă. Simte că naziștii cei mai sus puși refuză să înfrunte realitatea vis à vis de situația lor economică proas¬tă. Procedând astfel, accentuează tendința către și mai mari întreprin¬deri aventuroase de tip tour de force, către mai puțină previzibilitate, către mai puțină stabilitate în general. Ciclul de entuziasm maniac, a¬poi frică, apoi soluții ale Partei, de tip dispe¬rat... În fine, ceea ce a de¬monstrat a fost că toate acestea tind să i ducă în vârf pe cei mai ires¬pon¬sabili și nesăbuiți aspiranți.
Domnul Tagomi încuviință dând din cap.
— Așa încât trebuie să presupunem că cea mai rea, mai degrabă decât cea mai bună alegere va fi făcută. Elementele sobre și responsa¬bile vor fi înfrânte în actuala confruntare.
— Cine a spus că este cel mai rău? întrebă domnul Tagomi.
— R. Heydrich. Doctor Seyss Inquart. H. Göring. În opinia guver¬nului imperial.
— Și cel mai bun?
— Probabil B. von Schirach și Doctor Goebbels. Dar despre asta a fost mai puțin explicit.
— Altceva?
— Ne a spus că trebuie să avem încredere în Împărat și în Gu¬vern acum mai mult decât oricând. Că putem privi către Palat cu în¬cre¬dere.
— S a ținut acolo un moment de reculegere?
— Da.
Domnul Tagomi mulțumi omului de la Minereuri Neferoase și închise.
Cum stătea bându și ceaiul, sună interfonul. Se auzi vocea dom¬nișoarei Ephreikian:
— Domnule, ați dorit să trimiteți un mesaj consulului german.
O pauză.
— Ați dori să mi dictați acum?
— Veniți în birou, spuse.
Ea intră imediat, zâmbindu i plină de încredere.
— Vă simțiți mai bine, domnule?
— Da. O injecție cu vitamine a fost de ajutor.
Stătu pe gânduri.
— Amintiți mi. Cum îl cheamă pe consulul german?
— Am notat, domnule. Freiherr Hugo Reiss.
— Mein Herr, începu domnul Tagomi. Ne a sosit știrea îngro¬zi¬toare că Herr Martin Bormann, conducătorul dumneavoastră, a murit. Scriind aceste cuvinte, îmi curg lacrimi pe obraz. Când îmi amintesc faptele îndrăznețe săvârșite de Herr Bormann pentru asigurarea izbă¬virii poporului german de dușmanii săi atât de acasă cât și din afară, precum și de mișcătoarele măsuri de securi¬tate administrate chiulan¬giilor și lepădăturilor care au trădat toate visurile omenirii cu privire la cosmos, în care acum bălaiele rase nordice, cu ochi albaștri, au plon¬jat...
Se opri. Nu era chip să termine. Domnișoara Ephreikian își opri magnetofonul, așteptând.
— Acestea sunt vremuri mari, spuse.
— Să înregistrez, domnule? Face parte din mesaj?
Nesigură porni aparatul.
— Dumneavoastră mă adresam, spuse domnul Tagomi.
Ea gândi.
— Să auzim înregistrarea, zise domnul Tagomi.
Rola se învârti. Apoi, își auzi vocea, micuță și metalică, ieșind din difuzorul de doi țoii. "... săvârșite de Herr Bormann, pentru asigurarea izbăvirii..." Ascultă țârâitul ca de insectă pe măsură ce banda se deru¬la. Fâlfâieli și hârâieli de suprafață, se gândi.
— Am sfârșitul, spuse când banda încetă să se învârtească. Hotărârea de a se sacrifica pe ei înșiși și de a obține astfel o nișă în istorie, de unde nici o formă de viață nu i poate smulge, indiferent ce s ar putea afla.
Se opri.
— Toți suntem insecte, îi spuse domnișoarei Ephreikian. Bâj¬bâind după ceva îngrozitor de divin. Nu sunteți de acord?
Se înclină. Domnișoara Ephreikian, așezată cu magnetofonul, schiță o înclinare de răspuns.
— Trimiteți asta, îi spuse. Semnați o și tot ce mai trebuie. Prelu¬crați frazele, dacă doriți, așa, ca să aibă un înțeles.
Când ea porni spre ușă, adăugă:
— Sau să nu aibă nici unul. Cum preferați.
Deschizând ușa biroului, ea îl privi cu curiozitate.
După plecarea ei, domnul Tagomi începu să lucreze la proble¬mele curente ale zilei. Dar aproape imediat, domnul Ramsey îl chemă la in¬terfon:
— Domnule, a sunat domnul Baynes.
Bun, se gândi domnul Tagomi. Acum putem începe discuția im¬por¬tantă.
— Dați mi l, zise, luând telefonul.
— Domnule Tagomi, se auzi vocea domnului Baynes.
— Bună ziua. Datorită știrii morții cancelarului Bormann am plecat pe neașteptate de la birou de dimineață. Oricum...
— A luat legătura cu dumneavoastră domnul Yatabe?
— Încă nu, zise domnul Tagomi.
— Ați pus personalul dumneavoastră să fie cu ochii după el? întrebă domnul Baynes.
Părea agitat.
— Da, zise domnul Tagomi. Îl vom introduce îndată ce sosește.
Își notă în minte să i spună domnului Ramsey; încă nu se ocu¬pase de asta. Atunci nu vom începe discuțiile până ce nu și face apa-ri¬ția bătrânul domn? Îl cuprinse spaima.
— Domnule, începu. Sunt nerăbdător să începem. Sunteți gata să ne prezentați tiparele dumneavoastră de turnare prin injecție? Deși am avut astăzi încurcături...
— A intervenit o schimbare, spuse domnul Baynes. Îl voi aștepta pe domnul Yatabe. Sunteți sigur că nu a ajuns? Vreau să vă dați cu¬vântul dumneavoastră că mă veți anunța imediat ce vă sună. Vă rog să vă dați osteneala, domnule Tagomi.
Vocea domnului Baynes suna încordată, smucită.
— Vă dau cuvântul meu.
Acum se simți și el agitat. Moartea lui Bormann; ea provocase schimbarea.
— Între timp, spuse el repede, mi ar face plăcere compania dum¬neavoastră, poate la prânz, astăzi. Încă nu am avut când să iau masa, astăzi.
Improvizând, continuă:
— Deși vom aștepta precizările, poate putem rumega pe mar¬ginea situației generale internaționale, în special...
— Nu, zise domnul Baynes.
Nu? se gândi domnul Tagomi.
— Domnule, spuse, astăzi nu mă simt prea bine. Mi s a întâm¬plat ceva neplăcut; speram să vă povestesc.
— Îmi pare rău, zise domnul Baynes. Am să vă sun mai târziu.
Telefonul țăcăni. Închise brusc.
L am jignit, se gândi domnul Tagomi. Trebuie să și fi dat seama că am întârziat să mi anunț personalul în legătură cu bătrânul domn. Dar asta este un fleac; apăsă pe butonul interfonu¬lui și zise:
— Vă rog, să vină domnul Ramsey la mine în birou.
Pot repara asta imediat. Este vorba despre mai mult decât atât, hotărî el. Moartea lui Bormann l a zdruncinat.
O nimica toată... și cu toate astea grăitoare asupra atitudinii mele lipsite de atenție. Domnul Tagomi se simți vinovat: nu este o zi bună. Ar fi trebuit să consult oracolul, să descopăr care este Momen¬tul. M am abătut prea mult de la Tao; este clar.
Sub care dintre cele șaizeci și patru de hexagrame lucrez? Des¬chizând sertarul biroului, scoase afară I Ching și așeză cele două volu¬me pe birou. Atâtea de întrebat pe înțelepți. Înăuntrul meu atâtea în¬trebări; pe care abia le pot articula...
Când domnul Ramsey intră în birou, obținuse deja o hexagra¬mă.
— Iată, domnule Ramsey.
Îi arătă cartea.
Hexagrama era Patruzeci și șapte. Apăsare – Epuizare.
— O prevestire rea, în general, spuse domnul Ramsey. Care a fost întrebarea dumneavoastră, domnule? Dacă nu vă supărați?
— Am întrebat despre Moment, zise domnul Tagomi. Momen¬tul pentru noi toți. Nici o linie transformantă. O hexagramă statică.
Închise cartea.


La ora trei în acea după amiază, Frank Frink, încă așteptând îm¬preună cu partenerul lui de afaceri decizia lui Wyndam Matson în legătură cu banii, se hotărî să consulte oracolul. Cum se vor desfășu¬ra lucrurile? întrebă el și aruncă piesele.
Hexagrama fu Patruzeci și șapte. Obținu o linie transformantă, nouă pe poziția a cincea.

Nasul și picioarele îi sunt tăiate.
Apăsare pe mâinile omului cu benzi purpurii la genunchi.
Veselia vine ușor.
Urmează să se facă ofrande și libații.

Timp îndelungat – cel puțin jumătate de oră – studie linia și ma¬terialul relativ la ea, încercând să și dea seama ce putea să însemne. Hexagrama și mai ales linia transformantă, îl tulburau. În cele din urmă trase fără nici o plăcere concluzia că banii nu se vor arăta.
— Te încrezi prea mult în lucrul ăla, îi spuse Ed McCarthy.
La ora patru, apăru un mesager venind de la Wyndam Matson Corporation și le înmână lui Frink și McCarthy un plic din hârtie groasă. Când îl deschiseră, găsiră înăuntru un cec semnat pentru două mii de dolari.
— Deci te ai înșelat, zise McCarthy.
Frink se gândi: atunci oracolul trebuie să se refere la vreo con¬secință viitoare a acesteia. Asta i necazul; mai târziu, când s a în¬tâmplat, poți păși înapoi să vezi exact ce însemna. Dar acum...
— Putem începe să amenajăm atelierul, zise McCarthy.
— Astăzi, chiar acum?
Se simțea istovit.
— De ce nu? Ne am hotărât asupra comenzilor; tot ce avem de făcut este să le punem la poștă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Iar materialele pe care le putem găsi pe plan local, le luăm singuri.
Punându și haina, Ed se duse către ușa camerei lui Frink.
Vorbiseră cu proprietarul lui Frink să le închirieze subsolul clă¬dirii. Acum era folosit pentru depozitare. Odată scoase afară cutiile, își puteau face bancul de lucru, trage cablurile electrice, lumina, pu¬teau începe să și monteze motoarele și curelele. Făcu¬seră schițe, în¬sem¬nări, liste cu componente. Așa că, de fapt, deja începuseră.
Am intrat în afaceri, realiză Frank Frink. Aleseseră chiar și un nume.
EDFRANK. BIJUTERII DE COMANDÃ
— Tot ce pot face azi, zise, este să cumpăr lemnul pentru banc și, poate, componentele electrice. Dar nici o bijuterie pentru stoc.
Se duseră, așadar, la un depozit de cherestea în sudul orașului. După o oră aveau lemnul.
— Ce te preocupă? zise Ed McCarthy când intrară într un maga¬zin de fierărie care vindea en gros.
— Banii. Mă dă peste cap. Să finanțăm lucrurile în felul ăsta.
— Bătrânul W. M. Înțelege, zise McCarthy.
Știu, se gândi Frink. De aia mă dă peste cap. Am intrat în lumea lui. Suntem ca el. E o idee plăcută?
— Nu privi înapoi, zise McCarthy. Uită te înainte. La afaceri.
Mă uit înainte, se gândi Frink. Se gândi la hexagramă. Ce ofrande și libații pot eu face? Și cui?



7

CHIPEȘUL CUPLU DE TINERI JAPONEZI care vizitaseră maga¬zinul lui Robert Childan, familia Kasoura, îi telefonaseră către sfâr¬șitul săptămânii și i ceruseră să vină la ei acasă, pentru cină. Aștep¬tase un semn de la ei, așa că a fost încântat.
Închise American Artistic Handcrafts Inc. puțin mai devreme și luă un velotaxi către cartierul select în care locuia familia Kasoura. Cunoștea zona, deși nici un alb nu locuia acolo. În timp ce velotaxiul îl purta în lungul străzilor șerpuitoare, cu peluzele și sălciile lor, Chil¬dan se uita la modernele clădiri de locuit și se minuna de grația arhi-tecturii. Balcoanele din fier forjat, coloanele avântate spre cer și totuși moderne, culorile pastelate, folosirea diferitelor structuri... totul alcă-tu¬ia o operă de artă. Își amintea timpul când aici nu era decât moloz, rămas în urma războiului.
Copiii japonezi care se jucau pe stradă îl priviră fără să spună ni¬mic, apoi se întoarseră la fotbalul sau baseball ul lor. Dar, se gândi, nu așa procedau și adulții; tinerii japonezi, bine îmbrăcați, parcân¬du și mașinile, îl priviră cu mai mult interes. Trăia aici? se întrebau probabil. Tineri oameni de afaceri japonezi, întorcân¬du se acasă de la birou... chiar și șefii Misiunilor Comerciale locuiau aici. Remarcă și Cadillac uri parcate. Pe măsură ce velo¬taxiul îl ducea mai aproape de destinație, devenea tot mai nervos.
Foarte repede, se gândi, urcând treptele către apartamentul fami¬liei Kasoura. Iată mă aici, nu invitat pentru afaceri, ci pentru cină. Își dăduse, desigur, o deosebită osteneală cu îmbrăcămintea; cel puțin în privința înfățișării, putea avea încredere în sine. Înfățișarea mea, se gândi. Da, asta este. Cum apar? Nu păcălesc pe nimeni; eu nu sunt de aici. De pe acest teritoriu pe care albii l au amenajat și au construit unul dintre cele mai frumoase orașe ale lor. Sunt străin în propria mea țară.
Ajunse la ușa potrivită parcurgând holul așternut cu covoare și sună. Imediat, ușa se deschise. În cadrul ei stătea tânăra doamnă Ka¬soura, în kimono din mătase și obi, cu părul ei negru și lung strâns într un complicat coc strălucitor, spre gât, zâmbind de bun venit. În spatele ei, în sufragerie, soțul ei, cu o băutură în mână, dând din cap.
— Domnule Childan. Intrați.
Înclinându se, intră.
Gust desăvârșit. Și... atât de ascetic. Mobilă puțină. Aici o lampă, masă, bibliotecă, o pictură de perete. Incredibilul simț japonez pentru wabi . Nu poate fi gândit în engleză. Priceperea de a găsi în simple o¬biecte o frumusețe dincolo de cea a complicatu¬lui sau a imposibilului. Ceva care ține de aranjament.
— De băut? întrebă domnul Kasoura. Scotch cu sifon?
— Domnule Kasoura..., începu el.
— Paul, spuse tânărul japonez.
Arătând o pe soția lui:
— Betty. Iar tu ești...
Domnul Childan murmură:
— Robert.
Așezați pe covorul moale cu băuturile lor, ascultară o înregis¬trare de Koto, o harpă japoneză cu treisprezece corzi. Era produsă recent de Japanese H.M.V. și foarte populară. Childan observă că toate părțile fo¬nografului erau ascunse, inclusiv difuzorul. Nu putea spune de un¬de vine sunetul.
— Necunoscându ți preferințele culinare, am mers la sigur. În cup¬torul electric se perpelește un cotlet. Alături de el, cartofi copți cu sos de lapte bătut și ceapă verde. Maximă: nimeni nu poate da greș servind friptură musafirului care vine întâia oară.
— Foarte măgulitor, spuse Childan, mă dau în vânt după frip¬tu¬ră.
Și chiar așa era. Rareori o avea. Marile depozite din Middle West nu prea mai trimiteau mare lucru pe Coasta de Vest. Nu și mai amintea de când nu mai mâncase o friptură bună.
Era timpul să ofere darul oaspetelui.
Din buzunarul hainei, scoase un mic obiect împachetat în foiță. Îl așeză discret pe masa joasă. Amândoi observară și asta îl obligă să spu¬nă:
— Un nimic pentru voi. Pentru a mi arăta o părticică din destin¬derea și plăcerea pe care le încerc adulându mă aici.
Desfăcu foița de hârtie cu mâna lui, arătându le darul. O bucăți¬că de fildeș sculptat cu o sută de ani în urmă de către vânătorii de balene din New England . Obiect de artă delicat ornamentat, nu¬mit scrimshaw. Fețele li se luminară, având cunoș¬tință de scrimshaw u¬rile pe care vechii mateloți le făcuseră în orele lor libere. Nici un alt obiect nu ar fi putut rezuma mai bine vechea cultură a Statelor Unite. Tăcere.
— Mulțumesc, zise Paul.
Robert Childan se înclină.
Fu pace, apoi, pentru un moment în inima lui. Această ofran¬dă, această – cum zicea I Ching – libație. Făcuse ceea ce trebuia făcut. Ceva din neliniștea și apăsarea pe care le simțise în ultimul timp în¬cepu să l părăsească.
Primise de la Ray Calvin banii pentru Coltul 44, plus multe asi¬gurări scrise ca lucrul să nu se mai repete. Și totuși, nu i se luase greutatea de pe inimă. Abia acum, în situația asta nemaiîntâlnită, scăpase pentru o clipă de senzația că lucrurile continuau să se dete¬rioreze. Wabi dimprejurul lui, radiațiile de armonie... asta este, hotărî. Proporția. Echilibrul. Sunt atât de apropiați de Tao, acești doi japo¬nezi. De aceea am reacționat față de ei adineauri. Am simțit Tao prin intermediul lor. Am prins o licărire din el, eu însumi.
Cum ar fi, se întrebă, să cunoști cu adevărat Tao? Tao este ceea ce mai întâi lasă să pătrundă lumina, apoi întunericul. Prilejuieș¬te în¬trepătrunderea celor două forțe primordiale astfel încât este reînnoit de a pururi. Este ceea ce ține totul să nu se istovească. Universul nu va pieri niciodată pentru că exact atunci când întu-nericul pare să fi înăbușit totul, pentru a trece cu adevărat dincolo, noua sămânță a luminii renaște în străfunduri. Asta este Calea. Când sămânța cade, ea cade în pământ. Și dedesubt, nevăzută, vine la viață.
— Hors d'oeuvre, spuse Betty.
Îngenunche să i întindă un platou pe care se aflau mici biscuiți cu brânză și alte aperitive.
Luă doi, recunoscător.
— Știri internaționale foarte urmărite zilele astea, spuse Paul sor¬bindu și băutura. Când veneam după amiază cu mașina spre casă, am ascultat transmisia directă a marilor procesiuni. Funeralii de Stat de la München, inclusiv miting, cincizeci de mii, steaguri și restul. "Ich hatte einen Kamerad" cântat mult. Corpul depus, să l vadă toți fidelii.
— Da, a fost obositor, spuse Robert Childan. Știrile neașteptate de la începutul săptămânii.
— Nippon Times zicea aseară că surse de încredere declară pe von Schirach arestat, zise Betty. Din ordinul S.D.
— Rău, făcu Paul, clătinând din cap.
— Fără îndoială că autoritățile caută să păstreze ordinea, spuse Childan. Von Schirach e știut pentru acțiunile pripite, negândite chiar. Foarte asemănător cu R. Hess, odinioară. Amintiți vă raidu¬rile nebunești deasupra Angliei.
— Ce a mai relatat Nippon Times? își întrebă Paul soția.
— Multă confuzie și intrigi. Unități armate deplasându se în¬coace și încolo. Permisii anulate. Granițele închise. Reighstag ul în sesiune. Cuvântări ale tuturor.
— Îmi aduce aminte de excelenta cuvântare a Doctorului Goeb¬bels, pe care am auzit o, zise Robert Childan. La radio, cam acum un an. Multe invective spirituale. Þinea auditoriul în palma mâinii, ca de obicei. Îl plimba pe toată scara emoțională. Fără îndoială; în afara originalului Adolf Hitler, Doctor Goebbels – oratorul nazist numărul unu.
— Adevărat, încuviințară, dând din cap, Paul și Betty.
— Doctor Goebbels are și soție și copii excelenți, continuă Chil¬dan. Persoane de foarte înaltă clasă.
— Adevărat, fură de acord Paul și Betty. Om de familie, spre deo¬sebire de numeroși alți mari moguli de acolo, zise Paul. De un com-por¬tament sexual îndoielnic.
— Eu n aș pleca urechea la zvonuri, spuse Childan. Te referi la lucruri precum a fost cel cu Roehm? Poveste veche. Îngropată de mult.
— Mă gândesc mai mult la Göring, zise Paul, sorbind încet bău¬tura și privind o atent. Povești despre orgii romane de o varietate fan¬tastică. Þi se strânge carnea numai auzind.
— Minciuni, făcu Childan.
— Ei, subiectul nu merită discutat, spuse Betty cu tact, privin¬du i pe amândoi.
Își terminară băuturile, iar ea se duse să le umple iar paharele.
— Mult sânge înfierbântat, răscolit în discuțiile politice, zise Paul. Oriunde te duci. Esențial este să ți păstrezi capul.
— Da, fu Childan de acord. Calm și ordine. Astfel, lucrurile se re¬întorc la stabilitatea obișnuită.
— Perioada de după moartea Conducătorului, critică în socie¬ta¬tea totalitară. Lipsa tradiției și instituțiile clasei de mijloc se combi¬nă...
Se întrerupse.
— Poate e mai bine să lăsăm politica.
Zâmbi.
— Ca n zilele trecute ale studenției.
Robert Childan simți cum se îmbujorează la față și se aplecă asu¬pra noului pahar cu băutură, să se ascundă privirilor gazdei sale. Ce început înspăimântător făcuse. Într o manieră prostească și zgomo¬toasă, se certase pentru politică; fusese necioplit în deza¬cordul lui și numai mulțumită tactului fin al gazdei fusese salvată seara. Câte nu mai am de învățat, se gândi Childan. Ei sunt atât de delicați și politi¬coși. Iar eu... barbarul alb. Așa este.
O vreme, se mulțumi să și soarbă băutura și să și mențină pe fa¬ță o expresie artificială de plăcere. Trebuie să i fac pe plac, întru totul, își spuse. Să fiu întruna de acord.
În panică totuși se gândi: mi se învălmășesc gândurile din cauza băuturii. Și a oboselii și a nervozității. Pot s o fac? Oricum, n am să mai fiu niciodată invitat aici; e deja prea târziu. Îl cuprinse disperarea.
Betty, revenită din bucătărie, se așezase iarăși pe covor. Cât de atrăgătoare, se gândi Robert Childan. Trup subțire. Au figuri superi¬oa¬re; fără grăsime, fără umflături. N au nevoie de sutiene sau corsete. Trebuie să mi ascund jinduirea; cu orice preț. Și totuși, când și când își îngădui să fure câte o privire către ea. Încântătoarele culori întune¬cate ale pielii ei, ale părului și ale ochilor. Noi suntem numai pe jumă¬tate apți, în comparație cu ei. Scoși din cuptor înainte de a fi gata. Ve-chiul mit autohton; adevă¬rul, acolo.
Trebuie să mi abat gândurile. Să găsesc subiecte de societate, orice. Își plimbă privirile în jur, căutând un subiect. Tăcerea se înstă¬pânea, grea, făcându i tensiunea să sfârâie. De nesuportat. Ce naiba să zică. Ceva neutru. Ochii i dădură peste o carte pe un birou scund din lemn negru de tec.
— Văd că citiți Lăcusta abia se târăște, spuse. Am auzit o pe mul¬te buze, dar presiunea afacerilor m a împiedicat să mă aplec asu¬pra ei.
Ridicându se, merse și o luă, urmărindu le cu atenție expresii¬le; păreau să i încuviințeze gestul ca fiind social, astfel încât îl continuă.
— Roman polițist? Iertați mi ignoranța nemărginită.
O răsfoi.
— Nu i polițistă, spuse Paul. Din contră, o interesantă formă de literatură, posibilă, în genul științifico fantastic.
— A, nu, îl contrazise Betty. Nici o știință în ea. Nu i plasată în viitor. Științifico fantasticul tratează viitorul, în particular viitorul în care știința este avansată față de cea actuală. Cartea nu îndepli¬nește condițiile.
— Dar, spuse Paul, tratează un prezent alternativ. Sunt multe romane științifico fantastice bine cunoscute, de genul ăsta.
Îi explică lui Robert.
— Iartă mi insistența în chestiunea asta, dar, după cum soția mea știe, eu am fost timp îndelungat un entuziast al științifico fan¬tasticului. Am început să am pasiunea asta la o vârstă fragedă; abia dacă aveam doisprezece ani. Era în perioada de la începutul războ¬iului.
— Înțeleg, spuse Robert Childan, politicos.
— Te ar interesa să împrumuți Lăcusta? întrebă Paul. Noi îl ter¬minăm repede, sigur într o zi sau două. Biroul meu fiind în centru nu departe de apreciatul tău magazin, aș fi fericit să ți l las în pauza de masă.
Tăcu și apoi – probabil, se gândi Childan, datorită unui semn fă¬cut de Betty – continuă:
— Tu și cu mine, Robert, am putea mânca împreună la prânz, cu ocazia aia.
— Mulțumesc, spuse Robert.
Era tot ce putu spune. Prânzul, într unul din restaurantele selec¬te ale oamenilor de afaceri din centru. El și acest stilat și modern tâ¬năr sus pus japonez. Era prea mult, simți că i se îm¬păienjenește privi¬rea. Dar continuă să examineze cartea și să dea din cap.
— Da, spuse, pare interesantă. Mi ar plăcea foarte mult s o ci¬tesc. Încerc să mă țin la curent cu ce se discută.
A fost potrivit să spună asta? Mărturie că interesul lui stă în mo¬da cărților. Probabil a fost de prost gust. Nu știa, dar totuși simțea că da.
— Nu se poate judeca după faptul că o carte este best seller, spu¬se. Este știut. Multe best seller uri sunt prostii îngrozitoare. Asta, acum...
Șovăi.
Betty spuse:
— Cel mai adevărat. Gustul mediu, într adevăr deplorabil.
— Ca în muzică, spuse Paul. Nici un interes pentru jazzul popu¬lar american autentic, spre exemplu. Robert, îți place, să zicem Bunk Johnson și Kid Ory și ceilalți? Dixiland ul timpuriu? Am o bibliotecă de discuri cu muzică din asta veche, înregistrări Gevet, originale.
Robert spuse:
— Mă tem că știu prea puțin despre muzica neagră.
Nu părură tocmai plăcut impresionați de această remarcă.
— Prefer genul clasic. Bach și Beethoven.
Cu siguranță, asta a fost bună. Simți acum puțin resentiment. Se așteptau de la el să i renege pe mai marii maeștri ai muzicii europene, nepieritorii clasici, pentru jazzul New Orleans ului din sălile de baluri populare și bistrourile cartierului negru?
— Poate dacă pun o selecție din New Orleans Rhythm Kings, în-ce¬pu Paul dând să iasă din cameră, dar Betty îi aruncă o privire de avertizare.
Ezită și ridică din umeri.
— Masa i aproape gata, spuse ea.
Întorcându se, Paul se așeză iar. Puțin abătut, se gândi Robert și murmură:
— Jazzul din New Orleans, cea mai autentică muzică populară a¬me¬ricană care există. Apărută pe acest continent. Toate celelalte au ve¬nit din Europa, ca leșinatele balade de lăută, în stil engle¬zesc.
— Aceasta este disputa noastră permanentă, spuse Betty, zâm¬bindu i lui Robert. Eu nu i împărtășesc dragostea pentru jazzul ori¬ginal.
Încă ținând în mână Lăcusta abia se târăște, Robert zise:
— Ce fel de prezent alternativ descrie cartea asta?
Betty, după un moment, răspunse:
— Unul în care Germania și Japonia au pierdut războiul.
Tăcură cu toții.
— Vremea mesei, spuse Betty alunecând în picioare. Poftiți, vă rog, doi domni flămânzi, oameni de afaceri.
Îi ademeni pe Robert și pe Paul către masa deja aranjată cu fețe albe, tacâmuri, veselă, șervete uriașe, aspre, așezate în ceea ce Robert recunoscu drept inele pentru șervete din os, americane timpurii. Vese¬la, de asemenea, era veselă originală americană. Ceștile și farfurioare¬le erau Royal Albert, albastru închis, cu galben. Excepțional; nu putea decât să se uite la ei cu admirație profesională.
Farfuriile nu erau americane. Păreau a fi japoneze; nu putea spu¬ne, fiind în afara domeniului lui.
— Este porțelan Imari, spuse Paul, observându i interesul. Con-si¬derat un produs de primă clasă. Japonez.
Se așezară.
— Cafea? îl întrebă Betty pe Robert.
— Da, zise. Mulțumesc.
— O aduc la sfârșitul mesei, spuse ea, mergând să aducă măsuța de servit.
Curând, mâncau cu toții. Robert găsi mâncarea delicioasă. Era o bucătăreasă pur și simplu excepțională. Salata, în special, îi plăcu. Avo¬cados, muguri de anghinare, puțină brânză presărată... slavă Dom¬nului că nu i puseseră dinainte un meniu japonez, amestec de legume și feluri de carne, din care mâncase de atâtea ori de la război încoace.
Și nelipsitele fructe de mare. Mâncase atâtea încât nu mai putea suporta creveți sau vreun alt fel de crustacee.
— Aș vrea să știu, spuse Robert, cum presupune el că ar fi într o lume în care Germania și Japonia au pierdut războiul.
Nici Paul, nici Betty nu au răspuns pentru un timp. Apoi, Paul zise, în cele din urmă:
— Foarte complicate deosebiri. Mai bine să citești cartea. Þi ar stri¬ca, poate, să auzi.
— Am convingeri puternice în materie, spuse Robert. M am gân¬dit deseori la asta. Lumea ar fi mult mai rea.
Își auzi vocea sunând ferm, de fapt aspru.
— Mult mai rea.
Părură surprinși. Poate din cauza tonului lui.
— Comunismul ar conduce pretutindeni, continuă Robert.
Paul dădu din cap încuviințând.
— Autorul, domnul H. Abendsen, tratează această problemă, a expansiunii necontrolate a Rusiei Sovietice. Dar la fel ca în Primul Război Mondial, chiar fiind de partea câștigătoare, Rusia, infe¬rioară, eminamente țărănească, natural că a căzut la fund. Mare sursă de amuzament, amintind războiul Japoniei cu ei, când...
— A trebuit să suferim, să plătim prețul, spuse Robert. Dar am făcut o pentru o cauză bună. Să oprim inundarea slavă a lumii.
Betty, cu voce coborâtă, spuse:
— Eu, personal, nu cred în nici o poveste istorică despre "inun-da¬rea lumii" de vreun popor. Slav, chinez sau japonez.
Îl privi liniștită pe Robert. Se controla perfect, nu o lua razna. Dar voia să și exprime simțămintele. Câte o pată de culoare, roșu aprins, îi apăruse pe fiecare obraz.
Mâncară un timp, fără să discute.
Iar am făcut o, se auto informă Robert Childan. Imposibil de evi¬tat subiectul. Pentru că este pretutindeni, într o carte pe care se în¬tâmplă să pun mâna sau o colecție de discuri, în inelele astea de os – pradă stivuită de cuceritor. Captură de la poporul meu.
Înfruntă realitatea. Încerc să pretind că eu și japonezii ăștia sun¬tem la fel. Dar observ: chiar și când îmi exprim mulțumirea că au câș¬tigat ei războiul, pe care națiunea mea l a pierdut – nici atunci nu a¬vem o bază comună. Ceea ce înseamnă cuvintele pentru mine este exact opusul vis à vis de ei. Creierele lor sunt diferite. Sufletele, de asemenea. Îi urmăresc bând din cești engle¬zești din porțelan, mân-când cu tacâmuri americane, ascultând muzică neagră. Totul este la suprafață. Avantajul bogăției și al puterii le permite toate astea, dar este surogat toată ziua.
Chiar și I Ching ul, pe care mi l au vârât pe gât; chinezesc. Îm¬pru¬mutat cu vreme înainte. Pe cine prostesc? Pe ei înșiși? Obiceiuri de furat, din dreapta și din stânga, îmbrăcămintea, mâncarea, vorbirea, mersul, ca de pildă consumarea cu entuziasm a cartofilor copți serviți cu lapte bătut și ceapă verde, mâncare americană de modă veche adă¬ugată capturii. Dar nimeni prostit, v o pot spune; eu, cel puțin.
Numai rasele albe înzestrate cu creativitate, reflectă el. Și totuși eu, reprezentant al rasei albe, trebuie să mă dau cu capul de pământ pentru ăștia doi. Să mă gândesc cum ar fi fost dacă am fi câștigat! I am fi spulberat dintre cei vii. Nici o Japonie la ora actuală, iar SUA strălucind, singura mare putere în toată lumea largă.
Se gândi: trebuie să citesc cartea asta, Lăcusta. Datorie patrio¬ti¬că, după cum sună.
Betty îi spuse blând:
— Robert, nu mănânci. Este gătită prost mâncarea?
Luă imediat o furculiță cu salată.
— Nu, spuse. Este de fapt cea mai delicioasă masă pe care am servit o de ani de zile.
— Mulțumesc, spuse ea evident măgulită. Fac tot ce pot ca să fiu autentică... de pildă, cumpărăturile, adunate de prin piețe americane micuțe micuțe de pe Mission Street. Înțeleg că asta i veritabil.
Gătești mâncărurile autohtone la perfecție, se gândi Robert Chil¬dan. E adevărat ce se spune: puterea voastră de imitație este imensă. Plăcintă de mere, Coca Cola, plimbarea după film, Glenn Miller... pu¬teți plăsmui împreună din tinichea și hârtie de orez întreaga Americă artificială. Mama din hârtie de orez în bucătărie, tata din hârtie de orez citind ziarul. Cățel din hârtie de orez la picioarele lui. Totul.
Paul îl urmărea în tăcere. Robert Childan, observând brusc aten¬ția bărbatului, curmă firul gândului și se ocupă de mâncare. Îmi poate citi gândurile? se întrebă. Să vadă ce gândesc eu cu adevărat? Știu că n am arătat o. Am păstrat expresia cuvenită; nu era posibil să știe.
— Robert, spuse Paul, de vreme ce te ai născut și ai crescut aici, vorbind dialectul american, poate m ai putea ajuta cu o carte care mi a dat anumită bătaie de cap. Roman din anii '30, de un autor ame¬rican.
Robert se înclină ușor.
— Cartea, zise Paul, care este destul de rară și din care, cu toate astea, eu posed o copie, este de Nathanael West. Titlul este Miss Love¬lyhearts. Am citit o cu plăcere, dar nu prind tot ce vrea să spună West.
Se uită la Robert plin de speranță.
Imediat, Robert Childan recunoscu:
— Eu... n am citit cartea asta, mă tem.
Nici măcar, se gândi, nu am auzit de ea.
Pe chipul lui Paul se citi dezamăgirea.
— Păcat. Este o carte micuță. Vorbește despre un om care scria la un ziar; are întruna probleme cu inima până când, evident înnebu¬nește de durere și i se năzare că e Isus Cristos. Îți amintești? Poate ai citit o de mult.
— Nu, spuse Robert.
— Oferă o perspectivă ciudată asupra suferinței, zise Paul. Înțeles de cel mai original tip în semnificația durerii fără nici un motiv, prob¬leme cu care se ocupă toate religiile. Religii precum creștinismul dec¬la¬ră adesea că trebuie să fie păcat pentru a justifica suferința. West pare să adauge o viziune mai restrictivă despre asta mai vechilor noți¬uni. El a văzut probabil că ar putea exista suferin¬ță fără cauză datori¬tă faptului că era evreu.
Robert spuse:
— Dacă Germania și Japonia ar fi pierdut războiul, evreii ar fi condus lumea astăzi. Prin Moscova și Wall Street .
Cei doi japonezi, soț și soție, părură că se fac mai mici. Părură că pălesc, devin mai reci, coboară în ei înșiși. Camera însăși se răci. Robert Childan se simți singur. Mâncând de unul singur, lipsit de compania lor. Acum ce făcuse? Ce înțeleseseră greșit? Incapacitatea lor prostească de a prinde limbi străine, gândirea occidentală. I a evitat și s au ofensat. Ce tragedie, se gândi el continuând să mănânce. Și totuși, ce era de făcut?
Folosise o exprimare cât mai clară, iar ei înțeleseseră cum nu se poate mai rău. Adevărata dimensiune nebănuită până acum. Robert Childan nu se mai simțea chiar atât de rău ca înainte, pentru că în¬chi¬puirea absurdă începuse să i se destrame din minte. Am venit aici cu atâtea speranțe, își aminti. Entuziasmul aproape adolescentin, ză¬păcindu mă când urcam scările. Dar realitatea nu poate fi ignorată; trebuie să creștem mari.
Și ăsta i pontul adevărat, chiar aici. Oamenii ăștia nu sunt pro¬priu zis oameni. Îmbracă haine, dar sunt ca maimuțele împo¬poțonate de la circ. Sunt deștepți și pot învăța, dar asta i tot.
De ce mă ocup de ei, atunci? Numai pentru că au câștigai?
Mare defect al caracterului meu, revelat de această întâlnire. Dar asta e. Am o tendință patetică spre... ei, să spunem, alegerea fără greș a celui mai mic dintre două râuri. Calc în străchini.
Ceea ce am făcut eu este să merg o dată cu valul, pentru că e mai sigur; în definitiv, aceștia sunt victorioșii... ei comandă. Am să o fac și în continuare, cred. Pentru că, de ce m aș neferici singur? Au citit o carte americană și vor să le o explic; speră ca eu, omul alb, să le pot da răspunsul. Iar eu încerc. Dar în cazul de față nu pot, deși, dacă o citeam, fără îndoială că puteam.
— Poate că într o zi am să arunc o privire la Miss Lovelyhearts, îi spuse lui Paul. Și atunci am să ți tălmăcesc semnificația ei.
Paul dădu ușor din cap.
— Oricum, acum sunt prea prins cu munca mea, spuse Robert. Mai târziu, poate... sunt sigur că nu mi ar lua prea mult timp.
— Nu, murmură Paul. O carte foarte scurtă.
Și el și Betty păreau foarte triști, se gândi Robert Childan. Se în¬trebă dacă simțiseră și ei prăpastia de netrecut dintre ei și el. Sper că da, se gândi. Merită. O rușine... Trebuie să descopere mesajul cărții de unii singuri.
Înghiți cu mai multă plăcere.


Nici o altă fricțiune nu mai strică seara. Când părăsi aparta¬men¬tul familiei Kasoura, la ora zece, Robert Childan încă mai simțea sen¬zația de neîncredere care îl cuprinsese în timpul mesei.
O luă în jos pe scările clădirii, fără să i pese deloc că eventuali locatari japonezi în drum spre și dinspre băile comune l ar putea ob¬serva și privi. Afară, pe trotuarul întunecat, în noapte, apoi strigarea unui velotaxi. Și, cu acesta, în drum spre casă.
Întotdeauna m am întrebat cum ar fi să cunosc anumiți clienți în afara relațiilor de afaceri. Nu prea rău, în definitiv. Și, se gândi, expe¬ri¬ența asta m ar putea foarte bine ajuta în afaceri.
Este terapeutic să i cunoști pe oamenii care te au intimidat. Și să descoperi cum sunt de fapt. Atunci, intimidarea dispare.
Gândind în acest fel, ajunse în propriul lui cartier și în cele din ur¬mă la propria i ușă. Plăti chinezoiului cu velotaxiul și urcă treptele familiare.
Acolo, în camera lui din față, stătea un om pe care nu îl cunoș¬tea. Un alb în pardesiu, șezând pe canapea și citind ziarul. Cum Ro¬bert Childan stătea uluit în cadrul ușii, omul își puse ziarul jos, se ridică lejer și băgă mâna în buzunar. Scoase un portofel și l arătă.
— Kempeitai.
Era un pinoc. Funcționar din Sacramento al Poliției de Stat insta¬lată de autoritățile japoneze de ocupație. Înfricoșător.
— Sunteți Robert Childan?
— Da, domnule, spuse; inima îi bătea puternic.
— Recent, spuse polițistul consultând niște foi puse într o coper¬tă, pe care le scosese dintr o geantă de pe canapea, ați fost vizitat de un om, un alb, dându se drept reprezentant al unui ofițer al Marinei Militare Imperiale. Investigații ulterioare au arătat că nu era așa. Nu exista nici un asemenea ofițer. Nici o asemenea navă.
Se uită la Childan.
— Este corect, spuse Childan.
— Avem un raport, continuă polițistul, asupra unei escrocherii săvârșite în Zona Golfului. Acest tip a fost, evident, implicat. Vreți să l descrieți?
— Scund, cam brunet, începu Childan.
— Evreu?
— Da! spuse Childan. Acum, așa cred. Deși am trecut cu vederea atunci.
— Iată o fotografie.
Omul de la Kempeitai i o înmână.
— El e, spuse Childan, având sentimentul recunoașterii fără nici un dubiu.
Fu puțin îngrozit de forța de detecție a Kempeitai.
— Cum l ați găsit? Eu n am reclamat, dar l am sunat pe furni¬zo¬rul meu Ray Calvin și i am spus...
Cu un semn al mâinii, polițistul îl făcu să tacă:
— Am o hârtie pentru dumneavoastră, s o semnați și cu asta, bas¬ta. N o să fie nevoie să vă înfățișați la tribunal; asta i o formalitate legală prin care vi se sfârșește implicarea.
Îi înmână lui Childan hârtia, plus pixul.
— Aici se declară că ați fost abordat de acest om și că el a încer¬cat să escrocheze dându se drept altcineva și așa mai departe. Citiți declarația.
Polițistul se uită la ceas în timp ce Robert Childan citea hârtia.
— Este corect, în sine?
Era... în sine. Robert Childan nu avu timp să parcurgă tot textul cu atenție și oricum, era puțin nedumerit în legătură cu ce se întâm¬plase în ziua aceea. Dar știa că omul acela se dăduse drept altcineva și că era vorba de ceva necurat; și, după cum spusese omul de la Kem¬peitei, tipul era evreu. Robert Childan își aruncă privirile asupra numelui de sub fotografia omului. Frank Frink. Născut Frank Fink. Da, cu siguranță era evreu. Oricine putea spune, cu un nume ca Fink.
Childan semnă hârtia.
— Mulțumesc, spuse polițistul.
Își adună lucrurile, își dădu pălăria pe ceafă, îi ură lui Childan noapte bună și plecă. Întreaga afacere durase numai un moment.
Cred că l au prins. Indiferent cu ce.
Mare ușurare. Lucrează repede, în regulă.
Trăim într o societate a legii și a ordinii, în care evreii nu și pot pune în aplicare vicleniile pe socoteala nevinovaților. Suntem protejați.
Nu știu cum de nu am recunoscut caracteristicile rasei când l am văzut? Evident, sunt ușor de păcălit.
Hotărî: pur și simplu nu sunt în stare să înșel și asta mă face ne¬a¬jutorat. Fără lege, aș fi la cheremul lor. M ar fi putut convinge de ori¬ce. E un fel de hipnoză. Pot controla o întreagă societate.
Mâine va trebui să merg să cumpăr cartea aia, Lăcusta, își spuse. Va fi interesant să văd cum descrie autorul o lume guver¬nată de evrei și de comuniști, cu Reich ul în ruine și Japonia, fără îndoială, o pro¬vincie a Rusiei; de fapt, Rusia întinzându se între Atlantic și Pacific. Mă întreb dacă el – oricum l ar chema – descrie un război între Rusia și SUA? Interesantă carte, se gândi. Ciudat că nu s a gândit nimeni să o scrie mai înainte.
Se gândi: ar trebui să ne ajute să pricepem cât suntem de noro¬coși. În ciuda dezavantajelor evidente... puteam să ajungem cu mult mai rău. Mare lecție morală dată de cartea asta. Da, sunt japonezii la putere aici, iar noi suntem o națiune învinsă. Dar trebuie să privim îna¬¬inte; trebuie să construim. Din asta ies marile lucruri, precum co-lo¬nizarea planetelor.
Ar trebui să se transmită ceva știri, își dădu seama. Așezân¬du se, deschise radioul. Poate a fost ales noul cancelar al Reich ului. Era e¬mo¬ționat și nerăbdător. După mine, Seyss Inquart ăla pare a fi cel mai dinamic. Foarte probabil să pună în aplicare programe îndrăzne¬țe.
Aș fi vrut să fiu acolo, se gândi. Poate într o zi am să fiu destul de bine situat ca să călătoresc în Europa și să văd tot ce s a înfăptuit. Ru¬șine să scapi. Lipit aici, pe Coasta de Vest, unde nu se întâmplă ni¬mic. Istoria trece pe lângă noi.



8

LA ORA OPT DIMINEAÞA, Freiherr Hugo Reiss, consulul Reich u¬lui în San Francisco, păși afară din Mercedes Benz ul lui, 220 E și o luă vioi în sus pe treptele consulatului. În urma lui veneau doi tineri angajați ai Ministerului de Externe. Ușa fusese deschisă de portar, iar el pătrunse înăuntru, ridicând mâna în semn de salut către cele două operatoare de la centrala telefonică, vice consulul Herr Frank, iar a¬poi, în biroul interior, către secre¬tarul lui, Herr Pferdehuf.
— Freiherr, spuse Pferdehuf, chiar acum a sosit o radiogramă co¬dificată, de la Berlin. Prefața unu.
Asta însemna că mesajul era urgent.
— Mulțumesc, spuse Reiss, scoțându și pardesiul și dându i l lui Pferdehuf să l atârne în cuier.
— Acum zece minute a telefonat Herr Kreuz von Meere. Vă roagă să l sunați dumneavoastră.
— Mulțumesc, spuse Reiss.
Se așeză la măsuța așezată sub fereastra din biroul lui, dădu la o parte capacul de pe micul dejun și își văzu pe platou chifla, ouăle pră¬jite și carnații; își turnă cafea neagră fierbinte, din cafetiera de argint, apoi își desfăcu ziarul de dimineață.
Cel care sunase, Kreuz von Meere, era șeful Sicherheitsdienst din zona S.P.A.; sediul lui era plasat, sub un alt nume, la aeroport. Relați¬ile dintre Reiss și Kreuz von Meere erau destul de încordate. Jurisdic¬ția lor se suprapunea în nenumărate chestiuni, o politică deliberată fără îndoială, a celor de sus, din Berlin. Reiss deținea un grad onorific în SS, cel de maior, iar asta îl făcea din punct de vedere tehnic, subor¬donatul lui Kreuz von Meere. Gradul îi fusese acordat cu câțiva ani în urmă și la timpul acela Reiss sesizase scopul. Dar nu avusese ce face. Oricum, se mai liniștise.
Ziarul expediat cu Lufthansa și sosit la șase dimineața, era Frank¬furter Zeitung. Reiss citi cu atenție pagina întâi. Von Schi¬rach arestat la domiciliu, probabil mort până acum. Păcat. Göring locuind la o bază de antrenament a Luftwaffe, înconjurat de veterani de răz¬boi, toți loiali Grasului. Nimeni nu s ar putea strecura până la el. Nici un cuțitar SD. Dar ce i cu Goebbels?
Probabil în inima Berlinului. Bazându se ca întotdeauna, pe pro¬pria i inteligență, pe abilitatea de a ieși din orice ținând discur¬suri. Da¬că trimite Heydrich un comando să l curețe, reflectă Reiss, micuțul Doctor nu numai că i ar face să renunțe, dar probabil i ar convinge să o întoarcă. Să i facă funcționari ai Ministerului Pro¬pagandei și ai învă¬ță¬mântului public.
Și l putea imagina pe Doctor Goebbels în acest moment, în apar¬tamentul vreunei șocante actrițe de cinema, sfidând unitățile Wer¬macht ului înghesuite pe străzile de dedesubt. Nimic nu l înspăimân¬ta pe acest Kerl . Goebbels ar zâmbi, cu zâmbetul lui batjocoritor... ar continua să mângâie sânul încântătoarei doamne cu mâna stângă, în vreme ce cu dreapta și ar scrie articolul zilei pentru Angriff ...
Gândurile lui Reiss fură întrerupte de bătaia în ușă a secretarei lui.
— Mă scuzați, von Kreuz von Meere este iarăși la telefon.
Ridicându se, Reiss se duse la biroul lui și ridică receptorul:
— Reiss la telefon.
Accentul greoi, bavarian al șefului local SD:
— Ceva despre personajul acela din Abwehr?
Nedumerit, Reiss încercă să și dea seama la ce se referea Kreuz von Meere.
— Hmmm, murmură. După câte știu eu, sunt trei sau patru "per¬so¬naje" Abwehr pe Coasta Pacifică în momentul ăsta.
— Cel care a sosit cu Lufthansa în ultima săptămână.
— Oh, spuse Reiss.
Þinând receptorul între ureche și umăr, își scoase cutia cu țigări.
— Nu a venit deloc pe aici.
— Cu ce se ocupă?
— Dumnezeule, nu știu. Întreabă l pe Canaris.
— Aș vrea să suni la Ministerul de Externe, să sune ei la Cance¬la¬rie, ca să ia careva legătura cu Amiralitatea și să ceară Abwehr ului fie să și retragă oamenii de aici, fie să anunțe de ce se află aici.
— Tu nu poți face asta?
— Este harababură în toate.
L au pierdut cu totul pe omul Abwehr ului, hotărî Reiss. Lor – S.D. ului local – li s a spus de către cineva din personalul lui Heydrich să l urmărească, dar au pierdut contactul. Iar acum vor să i scot eu din încurcătură.
— Dacă vine aici, spuse Reiss, am să pun pe cineva pe urmele lui. De asta poți fi sigur.
Desigur, erau puține șanse, dacă era vreuna, ca omul să vină. Și o știau amândoi.
— Cu siguranță că folosește un nume de împrumut, îi dădu îna¬inte Kreuz von Meere. Desigur, nu știm care. Este un tip cu înfățișare aristocratică. De vreo patruzeci de ani. Căpitan. Numele real Rudolf Wegener. Una dintre familiile alea monarhiste din estul Prusiei. Probabil l a sprijinit pe von Papen în Systemzeit.
Reiss se așeză comod la biroul lui în vreme ce Kreuz von Meere continua să bâzâie. Singura soluție pe care o văd eu cu lingăii ăștia monarhiști este să se taie bugetul Marinei, ca să nu și mai poată permite.
În cele din urmă, Reiss reuși să închidă telefonul. Când se în¬toarse la micul lui dejun, își găsi chifla rece. Cafeaua, oricum, era încă fierbinte; o bău și reîncepu să citească ziarul.
Nu se mai sfârșește, se gândi. Tipii ăștia de la S.D. lucrează și în schimbul de noapte. Te sună la trei dimineața.
Secretarul, Pferdehuf, își băgă capul în birou, văzu că a terminat cu telefonul și i zise:
— Chiar acum a sunat Sacramento, în mare agitație. Se plâng că este un evreu care se plimbă pe străzile din San Francisco.
Izbucniră amândoi în râs.
— E n regulă, zise Reiss. Spune le să se liniștească și să trimită documentele necesare. Altceva?
— Ați citit mesajele de condoleanțe?
— Mai sunt, încă?
— Câteva. Le țin la mine în birou, dacă le doriți. Am trimis deja răspunsuri.
— Trebuie să iau cuvântul la întrunirea de azi, zise Reiss. La unu după amiază. Oamenii ăia de afaceri.
— N am să vă las să uitați, zise Pferdehuf.
Reiss se lăsă pe spătarul scaunului.
— Facem un pariu?
— Nu pentru deliberările din Partei. Dacă la asta vă gândiți.
— Hangman va fi.
Stând puțin pe gânduri, Pferdehuf zise:
— Heydrich s a dus cât de departe a putut. Tipii ăia nu trec nici¬odată la conducerea Partei pentru că toți se tem de ei. Mahării din Partei fac criză numai cu gândul la asta. Ai o coaliție în douăzeci și cinci de minute, imediat ce prima mașină S.S. iese de pe Prinzal¬brecht¬strasse. Toți au dat lovituri mari economice, Krupp și Tayssen...
Se întrerupse. Unul dintre criptografi venise la el cu un plic.
Reiss întinse mâna. Secretarul îi aduse plicul.
Era radiograma codificată, descifrată și bătută la mașină.
Când o termină de citit, văzu că Pferdehuf aștepta să audă. Reiss rupse mesajul în bucățele în scrumiera cea mare din cerami¬că de pe biroul lui și îi dădu foc cu bricheta.
— Este posibil ca un general japonez să se fi deplasat încoace, in¬cognito. Tedeki. Mai bine te ai duce la biblioteca publică să iei una din¬tre revistele militare oficiale japoneze, care să aibă o fotografie a lui. Fă o discret, desigur. Nu cred să avem aici ceva despre el.
Se îndreptă către dulapul încuiat, apoi se răzgândi.
— Ia orice informație poți. Statistici. Ar trebui să fie toate, la dis¬poziție, la bibliotecă.
Adăugă:
— Generalul ăsta, Tedeki, a fost șef de personal, cu câțiva ani în urmă. Nu ți amintești nimic în legătură cu el?
— O clipă, zise Pferdehuf. Unul destul de bătăios. Trebuie să aibă vreo optzeci de ani acum. Mi se pare că a pledat pentru un fel de pro¬gram trăsnet pentru pătrunderea Japoniei în spațiu.
— Cu aia a dat greș, zise Reiss.
— Nu m ar mira să vină încoace în scopuri medicale, spuse Pfer¬dehuf. Au fost aici câțiva militari japonezi bătrâni, să se îngrijească la marele U.C. Hospital . În felul ăsta se pot folosi de tehnicile chirurgi¬cale germane pe care nu le pot obține acasă. Normal că păstrează tă¬cerea. Rațiuni patriotice, știți. Așa că poate ar trebui să avem pe cine¬va la U.C. Hospital, să supravegheze, dacă Berlinul vrea să fim cu o¬chii pe el.
Reiss dădu din cap a încuviințare. Sau bătrânul general ar putea fi implicat în speculații comerciale, dintre care multe se desfășurau în San Francisco. Relațiile făcute în timpul activității i ar fi utile acum, la pensie. Dar era la pensie? Mesajul îl numea general nu general în re-tra¬gere.
— Îndată ce ai o fotografie, zise Reiss, dă copii oamenilor noștri de la aeroport și de jos, din port. Se poate să fi venit deja. Știi cât de mult le ia ca să ne aducă asemenea lucruri.
Și desigur, dacă generalul ajunsese deja la San Francisco, Berli¬nul avea să fie supărat pe consulatul din S.P.A. Consulatul trebuia să fie în stare să l intercepteze – înainte chiar ca ordinul de la Berlin să fi fost dat.
Pferdehuf zise:
— Am să datez radiograma codificată de la Berlin astfel încât, da¬că apare vreo întrebare mai târziu, să putem arăta exact când am pri¬mit o. La ce oră, exact.
— Mulțumesc, spuse Reiss.
Cei din Berlin erau mai mult decât maeștri în transformarea res-ponsabilităților și se temea să nu fie prins. Se întâmplase de prea mul-te ori.
— Doar pentru a ne pune la adăpost, spuse. Cred că mai bine te aș pune să răspunzi la mesajul ăsta. Spune: "Instrucțiunile dum¬neavoastră ultra tardive. Persoana deja raportată în zonă. Posibilități reduse de interceptare cu succes, în acest stadiu". Pune ceva printre rânduri, să i dai formă și trimite l. Pe un ton cât mai echivoc. Înțelegi tu.
Pferdehuf dădu din cap.
— Îl trimit imediat. Și mi notez când a fost trimis.
Închise ușa după el.
Trebuie să fii cu luare aminte, reflectă Reiss, sau te trezești deo¬dată consul la o mână de negri pe o insulă în largul coastelor Africii de Sud. Și cu toate celelalte la care te aștepți: o amantă neagră, grasă și mereu asudată și vreo zece unsprezece negri mititei care te strigă tata.
Reașezându se la masa cu micul dejun, își aprinse o țigară egip¬teană Simon Artz Numărul 70, închizând apoi cu grijă cutia metalică.
Părea că nu va mai fi întrerupt, așa că își scoase din servietă car¬tea pe care o citea, o deschise la semn, se făcu comod și reluă de unde fusese ultima oară silit să se oprească.

"... chiar se plimbase el pe străzi cu mașini tăcute, pacea de du¬mi¬nică dimineața din Tiergarten, atât de departe? Altă viață. Îngheța¬tă, un gust cum nu se putea să mai fi existat cândva. Acum fierbeau urzici și erau bucuroși să le aibă. Dumnezeule, strigă el. N au să se oprească? Uriașele tancuri engleze veneau. O altă clădire, putea să fi fost o locuință sau un magazin, o școală sau niște birouri, nu putea spune – ruinele se clătinau, se prăbușeau în bucăți. Sub moloz, o altă mână de supraviețuitori îngropați, fără măcar un sunet al morții. Moar¬tea se întinsese pretutindeni, în mod egal, asupra celor vii, a ră¬niților, a morților straturi straturi, care începuseră deja să miroasă. Cadavrul împuțit, tremurător, al Berlinului, turnulețele fără ochi, ră¬mase în picioare, dispărând fără să protesteze, ca acesta, acest edifi¬ciu fără nume, pe care omul îl înălțase cândva cu mândrie.
Brațele, observă bărbatul, îi erau acoperite cu o pojghiță cenușie, în parte anorganică, în parte produsul final, ars și cernut, al vieții. Toate, acum amestecate, știu bărbatul, și o scutură de pe el. Nu se gândi mult mai departe; un alt gând îi stăpânea mintea dacă era să stea să se gândească dincolo de țiuiturile și hump hump urile obuze¬lor. Foamea. De șase zile nu mâncase altceva decât urzici, iar acum se sfârșiseră. Maidanele cu buruieni dispă¬ruseră într un singur crater uriaș de pământ. Alte siluete palide, sfrijite apăruseră la buza crate¬rului, ca și băiatul, stătuseră tăcute și apoi se împrăștiaseră. O mamă bătrână, cu o basma legată în jurul capului ei cărunt, cu un coș – gol – sub braț. Un ciung, cu ochii asemenea coșului. O fată. Dispărută acum între resturile de copaci sfârtecați, între care băiatul Eric se ascundea și el.
Și totuși, șenilele veneau.
Se va sfârși vreodată? se întrebă băiatul, adresându se nimă¬nui. Și dacă da, atunci ce? Își vor umple burțile, acești..."

— Freiherr, se auzi vocea lui Pferdehuf. Îmi pare rău că vă întrerup. Numai un cuvânt.
Reiss sări și închise cartea.
— Sigur.
Cum poate scrie omul ăsta, se gândi. M a furat cu totul. Adevă¬rat. Căderea Berlinului în mâinile englezilor, atât de viu ca și cum s ar fi întâmplat cu adevărat. Brrr. Se cutremură. Uimitoa¬re, puterea lite-ra¬turii, chiar a literaturii ieftine, de consum.
Nu i de mirare c am început o. Dar e prea târziu; trebuie să ter¬min, acum.
Secretarul lui zise:
— Niște marinari de pe un vas german. Li s a cerut să se prezinte la dumneavoastră, să se declare.
— Da, spuse Reiss.
Săltă spre ușă și ieși în biroul din față. Erau trei marinari, pur¬tând pulovere groase, gri, toți păr aspru, blond, fețe puternice, puțin nervoși. Reiss își ridică mâna dreaptă:
— Heil Hitler, bombăniră ei.
Începură să și prezinte actele.
Imediat ce le certifică vizita la consulat, se grăbi înapoi în biroul lui personal.
Iarăși singur, redeschise Lăcusta abia se târăște.
Ochii îi căzură pe un pasaj în care era vorba despre... Hitler. A¬cum se trezi incapabil să se oprească; începu să citească pasajul, fără să fie la rând, cu ceafa arzându i.
Procesul, realiză el, al lui Hitler. După terminarea războiului. Hit¬ler în mâinile Aliaților, Doamne, Dumnezeule. Și Goebbels, Göring, toți ceilalți. La München. În mod evident, Hitler răspun¬dea procuroru¬lui american.

"... negru, în flăcări, spiritul celor vechi păru pentru o clipă să se aprindă iarăși. Corpul tremurând, clătinându se, se smuci încordat; capul se înălță. De pe buzele printre care saliva se scurgea neîncetat, un orăcăit, jumătate lătrat, jumătate șoaptă.
— Germani, vouă vă vorbesc.
Fiori printre cei ce priveau și ascultau, căști presate puternic de urechi, fețe încordate de ruși, americani, englezi și germani deopotri¬vă. Da, se gândi Karl. Iată l în picioare încă o dată... ne au învins, ba chiar mai mult decât atâta. L au dezbrăcat pe acest supraom, l au arătat drept ceea ce este. Numai un..."

— Freiherr.
Reiss își dădu seama că secretarul intrase în birou.
— Sunt ocupat, spuse nervos.
Închise cartea cu zgomot.
— Încerc să citesc această carte, pentru numele lui Dumnezeu!
Nu ajuta la nimic. Știa.
— O altă radiogramă codificată sosește de la Berlin, spuse Pfer¬dehuf. Am aruncat o privire când au început s o decodifice. Se referă la situația politică.
— Ce zicea? murmură Reiss, frecându se cu degetele pe frunte.
— Doctor Goebbels s a dus pe neașteptate la radio. Un discurs important.
Secretarul era surescitat la maximum.
— Trebuie să preluăm textul – ni l transmit necodificat – și să avem grijă să fie publicat în presă, aici.
— Bine, bine, spuse Reiss.
În momentul în care secretarul ieși din nou, Reiss deschise iarăși cartea. Încă o privire, în ciuda hotărârii mele... căută pasajul anterior.

"... În liniște, Karl contemplă sicriul drapat. Aici zace, iar de a¬cum s a dus, s a dus cu adevărat. Nici măcar puterile demonice nu l mai puteau aduce înapoi. Omul – sau fusese de fapt Übermensch – pe care Karl îl urmase orbește, pe care îl adorase... chiar până la mar¬ginea gropii. Adolf Hitler trecuse dincolo, dar Karl se agăța de viață. Nu îl voi urma, șoptea mintea lui Karl. Am să merg mai departe, viu. Și să reconstruiesc. Și noi toți vom reconstrui. Trebuie.
Cât de departe, cât de îngrozitor de departe îl purtase vraja Con¬ducătorului. Și ce era acum, când punctul final fusese pus după acea incredibilă mărturie, acea călătorie de la cătunele din Austria până la sărăcia putregăită a Vienei, de la calvarul de coșmar al tranșelor, tre-când prin intriga politică, fondarea Parti¬dului, către cancelariat, la ceea ce pentru un moment păruse aproape dominarea lumii?
Karl știa. Bluf. Adolf Hitler îi mințise. Îi condusese cu vorbe goale.
Nu este prea târziu. Îți vedem cacealmaua, Adolf Hitler. Și te știm cine ești, în sfârșit. Și Partidul Nazist, înspăimântătoarea epocă de cri¬me și de închipuire megalomană, ce este. Ce a fost.
Întorcându se, Karl se îndepărtă de sicriul tăcut..."

Reiss închise cartea și stătu pentru un timp. În ciuda lui însuși, era tulburat. Trebuia să i fi presat mai mult pe japonezi, își spuse, ca să interzică afurisita asta de carte. De fapt, este limpede că i deliberat din partea lor. L ar fi putut aresta pe acest – cum l o fi chemând. Abend¬sen. Au foarte multă putere în Middle West.
Ceea ce l tulbura era asta. Moartea lui Adolf Hitler, înfrânge¬rea și distrugerea lui Hitler, a Partei ului și a Germaniei însăși, așa cum e¬rau descrise în cartea lui Abendsen... totul era cumva mai grandios, mai mult în vechiul spirit decât în cel al lumii actuale. Lumea hege¬mo¬niei Germaniei.
Cum se poate una ca asta? se întrebă Reiss. Este numai pricepe¬rea de a scrie a acestui om?
Știu un milion de șmecherii, romancierii ăștia. Ia l pe Doctor Goeb¬bels, așa a început, scriind literatură. Apelează la pofta josnică ce se ascunde în fiecare, indiferent cât de respectabil la suprafață. Da, ro¬mancierii cunosc omenirea, știu cât de lipsiți de valoare sunt oame¬nii, guvernați de testicule, stăpâniți de lașitate, vânzând orice cauză, din lăcomie – tot ce are de făcut este să lovească în tobă și îndată ca¬pătă răspunsul. Și râde, desigur, în dosul mâinii, de efectele pe care le obține.
Ia privește cum s a jucat cu sentimentele mele, reflectă Herr Reiss, nu cu intelectul meu; și, natural, va fi plătit pentru asta – bani s acolo. Evident că cineva l a pus, Hundsfott i a dat instruc¬țiuni, ce să scrie. Scriu orice, dacă știu că sunt plătiți. Spun oricâte minciuni, după care publicul ia în serios fermentarea puturoasă, când este servită. Unde a fost asta publicată? Herr Reiss cercetă volumul. Omaha, Nebraska. Ultimul avanpost al fostei industrii editoriale pluto-cratice a Statelor Unite, cândva localizată în New York și sprijinită de aurul evreilor și de cel comunist.
Poate că Abendsen ăsta este evreu.
Încă mai sunt, încercând să ne otrăvească. Această judisches Büch ... Izbi cu violență una de alta coperțile cărții. Numele real probabil este Abendstein. Fără îndoială că S.D. ul s a uitat prin ea până la ora actuală.
Dincolo de orice dubiu, ar trebui să trimitem pe cineva dinco¬lo, în S.M.S. , să i facă o vizită lui Herr Abendstein. Mă întreb dacă Kreuz von Meere a primit instrucțiuni în sensul ăsta. Proba¬bil că nu, cu toată nebunia de la Berlin. Toți preocupați cu probleme personale.
Dar cartea asta, se gândi Reiss, este periculoasă.
Dacă Abendstein va fi găsit atârnând de tavan într o bună dimi¬neață, ar fi o atenționare către prudență pentru oricine ar fi influențat de cartea asta. Am avea ultimul cuvânt. I am scrie post scriptumul.
Ar fi nevoie de un alb, desigur. Jidanul stă baricadat. Sus în Cas¬telul Înalt. Nu e nimeni prost. Cine ajunge înăuntru și i ia gâtul, nu mai iese viu afară.
Poate că e o prostie. În fond, cartea este tipărită. Prea târziu de acum. Iar ăsta e teritoriu sub dominația japoneză... Omuleții gal¬beni ar face un tărăboi îngrozitor.
Oricum, dacă se făcea ceea ce trebuia... dacă s ar putea aranja cum trebuie.
Freiherr Hugo Reiss făcu o însemnare în carnețelul lui. Să des¬chi¬dă discuția cu generalul S.S. Otto Skorzeny, sau încă mai bine cu Ohlendorf de la Amt III al Reichssicherheitshauptamt. Nu comanda Ohlendorf Einsattzgruppe D?
Apoi, dintr o dată, fără nici un avertisment, i se făcu rău de furie. Credeam că toate astea s au terminat, își spuse. Trebuie să continue la nesfârșit? Războiul s a terminat de ani de zile. Și credeam că s a terminat atunci. Dar fiasco ul din Africa, nebunul ăla de Seyss In¬quart aplicând planurile lui Rosenberg.
Herr Hope ăsta are dreptate, se gândi. Cu gluma lui despre în¬tâlnirile noastre pe Marte. Marte e populat cu evrei. Îi vom vedea și acolo. Chiar și cu câte două capete, înalți de treizeci de centimetri.
Am îndatoririle mele de rutină, hotărî. N am timp pentru toate a¬venturile astea aiurite, trimiterea asta a Einsatzkommandos după Abendsen. Am mâinile ocupate cu salutarea marinarilor germani și cu răspunsul la radiograme codificate; să las pe careva mai de sus să ini¬țieze un proiect de genul ăsta – e treaba lor.
Oricum, hotărî Reiss, dacă l propuneam eu și ieșea prost, se poa¬te imagina unde aș fi: în detenție preventivă la sediul Guvernului Ge-ne¬ral Oriental, dacă nu într o încăpere stropită cu Zyclon B .
Întinzându se, șterse cu grijă însemnarea din carnețelul lui, apoi arse hârtia în scrumiera din ceramică.
Se auzi o ciocănitură și ușa biroului lui se deschise. Secretarul intră, cu un teanc mare de hârtii.
— Discursul Doctorului Goebbels. În întregime.
Pferdehuf puse foile pe birou.
— Trebuie să l citiți. Foarte bun; unul dintre cele mai bune ale lui.
Aprinzându și o nouă țigară Simon Artz Numărul 70, Reiss înce¬pu să citească discursul lui Doctor Goebbels.




9

DUPÃ DOUÃ SÃPTÃMÂNI de muncă aproape neîntreruptă Ed¬frank Custom Jewllery produsese prima sa serie finită. Piesele stăteau pe două plăci acoperite cu catifea neagră, intrând cu toate într un coș dreptunghiular din răchită, de origine japoneză. Iar Ed McCarthy și Frank Frink își făcuseră cărți de vizită. Folosiseră o gumă de șters în care își scobiseră numele, tipăriseră asta în chenar roșu, iar apoi com¬pletaseră cartonașele cu o rotativă de jucărie. Efectul – folosiseră o hâr¬tie groasă colorată, pentru felicitări de Crăciun – era izbitor.
Fuseseră profesioniști în toate aspectele muncii lor. Cercetân¬du și bijuteriile, cărțile de vizită și sistemul de prezentare, nu putură zări nici un indiciu de amatorism. De ce ar fi fost? se gândi Frank Frink. Amândoi suntem pro ; nu ca bijutieri, ci în munca de atelier în general.
Oferta era bogată și diversificată. Butoni din alamă, cupru, bronz, și chiar din fier negru, forjat. Pandantive, cele mai multe din alamă, cu o mică ornamentație din argint. Cercei din argint. Insigne din argint sau alamă. Argintul îi costase o grămadă; chiar și aliajul de lipit îi uscase. Cumpăraseră și câteva pietre semi-prețioase, pentru a le monta în insigne: perle colțuroase, spinel, jad, așchii de opal. Și, dacă lucrurile mergeau bine, aveau să încerce aur și, posibil, diamante de cinci șase puncte.
Aurul le ar fi adus un profit real. Începuseră deja să caute surse pentru resturi de aur, piese vechi topite, fără valoare artistică – mult mai ieftin de cumpărat decât aurul nou. Dar și așa, era vorba despre o cheltuială enormă. Cu toate acestea, o insignă din aur vândută ar a-du¬ce mai mult decât patruzeci din alamă. Puteau obține practic orice preț pe piața comerțului cu amănuntul pentru o insignă din aur în-tr adevăr bine desenată și executată... presupu¬nând, după cum arăta-se Frink, că marfa lor chiar mergea.
Până în prezent, nu încercaseră să vândă. Își rezolvaseră ceea ce păruseră a fi problemele tehnice de bază; își aveau bancul cu motoare, mașină cu cablu flexibil, mașină de ascuțit și discuri de șlefuit. În fapt, aveau întreaga gamă de unelte de finisare, de la perii aspre de sârmă, la perii din alamă și discuri Cratex de șlefuit, până la cele mai fine suprafețe de lustruit, din bumbac, stofă, piele, meșină, care pu¬teau fi acoperite cu componenți mergând de la pulbere de corindon și scorie până la cei mai fini abrazivi. Și desigur, aveau aparatul lor de sudură cu oxiacetilenă, cuvele, vasele de calibrare, furtunele, mufele, măștile, toate ale lor.
Și superbe scule de bijutier. Clești patent din Germania și Fran¬ța, micrometre, mașini de găurit cu diamant, ferăstraie, clești, pense¬te, instrumente la mâna a treia pentru lipit, menghine, mate¬riale de răzuit, foarfeci mari, ciocănele forjate de mână... seturi de echipament de precizie. Și rezerve de capete de ciocan de lipit de diferite dimensi-uni, foi metalice, prinzătoare pentru insigne, ve¬rigi, clipsuri pentru cercei. Mult peste jumătate din cele două mii de dolari fuseseră chel¬tuiți; mai aveau în contul lor din Bancă, Edfrank, numai două sute cincizeci de dolari. Dar erau aranjați din punct de vedere legal; aveau până și autorizația de lucru S.P.A. Nu mai trebuiau decât să vândă.
Nici un comerciant, se gândi Frink studiind etalajul, nu le ar pu¬tea cerceta mai sever decât noi. Arătau într adevăr bine aceste câteva piese selecte, fiecare trudnic verificate să nu aibă defecte de sudură, margini sau colțuri neșlefuite, pete de la foc... controlul de calitate era excelent. Cea mai ușoară mătuire sau urmă de la peria de sârmă fuse¬se de ajuns pentru ca piesa să fie întoarsă în atelier. Nu ne putem per¬mite să expunem nici o lucrare grosolan lucrată sau nefinisată; o singură pată neagră neobservată pe un lănțișor de argint și suntem terminați.
Pe lista lor, magazinul lui Robert Childan apărea primul. Dar nu¬mai Ed se putea duce acolo; Childan și l ar aminti cu siguranță pe Frank Frink.
— Tu trebuie să faci cea mai mare parte a vânzărilor, zise Ed, dar se rezervase pentru a l aborda el însuși pe Childan, își cumpă¬rase un costum bun, cravată nouă, cămașă albă, pentru a face impresie bună. Cu toate astea, nu prea arăta în largul lui.
— Știu că suntem buni, își spuse pentru a milioana oară. Dar... la naiba.
Cele mai multe piese erau abstracte, spirale din sârmă, bucle, forme pe care în oarecare măsură metalele topite le luaseră singu¬re. Unele aveau delicatețea unei pânze de păianjen, erau aeriene; altele aveau o robustețe masivă, puternică, aproape barbară. Era uimitoare paleta de forme, luând în considerare cât de puține piese se aflau în caseta căptușită cu catifea; și totuși, un magazin, realiză Frink, ar putea cumpăra tot ce am prezentat noi aici. Vom merge pe la toate magazinele..., dacă dăm greș. Dar dacă reușim, dacă ne impunem cu ele, ne vom întoarce să completăm la comenzi tot restul vieții.
Amândoi, împreună, puseră plăcile îmbrăcate în catifea în coșul din răchită. Am putea scoate ceva pe metal, își spuse Frink, în cel mai rău caz. Și uneltele și echipamentul; ne putem lipsi de ele, dacă e să pierdem, și tot recuperăm ceva.
Acum este momentul să consultăm oracolul. Întreb: cum se va descurca Ed în această primă ieșire pentru vânzare? Dar era prea nervos. Putea da o prevestire rea și nu se simțea în stare să o întâm¬pine. În orice caz, zarurile fuseseră aruncate: piesele erau făcute, ate-lierul pus la punct – indiferent ce putea îndruga I ching ul în momen¬tul ăsta.
Nu ne poate vinde el bijuteriile... nu ne poate da el noroc.
— Prima oară îl atac pe Childan, spuse Ed. Am putea foarte bine s o rezolvăm cu el. Apoi poți încerca tu vreo doi. Vii și tu, nu? În fur¬gonetă. Parchez după colț.
Urcându se în mașină cu coșul lor din răchită, Frink se gândi: Dumnezeu știe cât de bun vânzător este Ed, sau sunt eu. Childan poate fi dus, dar e vorba să facă o prezentare, cum se zice.
Dacă era Juliana aici, se gândi, se putea duce până acolo și s o rezolve cât ai clipi din ochi; este drăguță, poate vorbi cu oricine pe fața pământului și este femeie. În fond, astea s bijuterii pentru femei. Și le putea pune în magazin. Închizând ochii, încercă să și imagineze cum ar arăta ea cu o brățară de a lor. Sau cu unul dintre colierele lor mari, din argint. Cu părul ei negru și cu pielea albă, tristă, cu ochi adânci... purtând un pulover gri din jerseu, puțin cam strâmt, argintul odihnin¬du se direct pe piele, metalul ridicân¬du se și coborând o dată cu res¬pirația...
Dumnezeule, era vie în mintea lui, chiar acum. Fiecare piesă făc¬ută de ei ridicată de degetele subțiri, puternice, examinată; dându și capul pe spate, ținând piesa sus. Juliana alegând, întot¬deauna marto¬ră la tot ceea ce făcuse el.
Cei mai potriviți pentru ea, hotărî, ar fi cerceii. Cei lungi, strălu¬citori, mai ales cei din alamă. Cu părul prins la spate cu o clemă sau tăiat scurt, să i se vadă gâtul și urechile. Și i putem face și fotografii, pentru reclamă și prezentare. Discutase cu Ed despre un catalog, ca să poată vinde și prin poștă, în alte părți ale lumii. Juliana ar arăta extraordinar... are pielea frumoasă, foarte sănătoa¬să, fără să i atârne, fără cute și de o culoare excelentă. Ar face o, dacă aș putea da peste ea? Indiferent ce gândește despre mine, n are nimic a face cu viața noastră personală. Ar fi o problemă strict de afaceri.
La naiba, nici măcar nu i aș face eu fotografiile. Am lua un foto¬graf profesionist. Asta i ar plăcea. Vanitatea ei, probabil, la fel ca în¬totdeauna. Întotdeauna i a plăcut s o privească lumea, s o admire, oricine. Cred că cele mai multe femei sunt așa. Tânjesc după a fi în¬truna băgate în seamă. Sunt foarte mămoase astfel.
Se gândi, Juliana n ar suporta niciodată să stea singură; tre¬buie să mă aibă pe mine în preajmă întruna, complimentând o. Așa sunt copiii mici, au impresia că dacă părinții nu i văd, ceea ce fac nu i real. Fără îndoială că are vreun tip care s o observe chiar în clipa asta. Spu¬nându i cât este de drăguță. Picioarele. Abdome¬nul neted, suplu...
— Ce i cu tine? zise Ed privindu l. Te lasă nervii?
— Nu, spuse Frink.
— Nu mă duc acolo ca să stau, zise Ed. Am în cap niște idei. Și am să ți mai spun ceva: nu sunt speriat. Nu sunt intimidat pentru că e un loc select și că trebuie să mi pun costumul ăsta elegant. Recu¬nosc, nu mi place să mă gătesc. Recunosc, nu mă simt lejer. Dar nu contează deloc. Tot mă duc acolo să i o trag lui cap sec ăla.
Bine de tine, se gândi Frink.
— La naiba, dacă tu te ai putut duce acolo, cum ai făcut, zise Ed, și să i tragi minciuna aia cum că ești reprezentantul unui amiral japo¬nez, ar trebui și eu să fiu în stare să i spun adevărul, că asta i cu ade¬vărat bijuterie, creație originală, făcută de mână, că...
— Lucrată de mână, spuse Frink.
— Da. Lucrată de mână. Adică, intru acolo și nu ies până ce nu iau banii. Ar trebui să cumpere astea. Dacă n o face, e de a dreptul sărit. M am tot uitat în jur; nu i nimic de vânzare în genul a ce avem noi, nicăieri. Doamne, când mă gândesc că poate se uită și nu le cum¬pără... mă face s o iau razna, la naiba, de să ncep să mă legăn.
— Vezi să i spui că nu s placate, zise Frink. Cuprul e cupru ma¬siv și alama e alamă masivă.
— Lasă mă să mă descurc cum știu eu, spuse Ed. Am câteva idei într adevăr excelente.
Frink se gândi: ce pot face este asta. Să iau două piese – lui Ed n o să i pese – să le pun la cutie și să i le trimit Julianei. Să vadă cu ce mă ocup. Autoritățile poștale au să i dea de urmă; i le trimit la ul¬tima adresă cunoscută. Ce o să spună când o să deschidă cutia? Va trebui să fie un bilet de la mine, explicând că le am făcut eu însumi; că sunt partener într o mică afacere de creație originală de bijuterii. Am să i aprind imaginația, să i spun ceva care s o facă să vrea să știe mai multe, care să i trezească interesul. Am să i spun despre pietre și despre metale. Locurile unde vindem, maga¬zinele elegante...
— Nu i pe aici? zise Ed, încetinind camioneta.
Erau în plină circulație, în centru; clădirile acopereau cerul.
— Mai bine aș opri.
— Încă cinci blocuri, spuse Frink.
— N ai o țigară de aia, cu marihuana? întrebă Ed. Una m ar cal¬ma acum. Frink îi dădu pachetul lui de T'ien lais, sortimentul "Muzică cerească", din care învățase să fumeze la W. M. Corpo¬ration.
Știu că trăiește cu vreun tip, își spuse Frink. Că se culcă cu el. Ca și cum i ar fi nevastă. O știu pe Juliana. Altfel n ar putea supra¬viețui; știu cum devine la căderea nopții. Când se face frig și întuneric și toată lumea i acasă, în sufragerie. Nu i făcută pentru o viață solita¬ră. Nici eu, își dădu seama.
Poate tipul e într adevăr cumsecade. Vreun student sfios, pe care l a agățat ea. Ar fi o femeie bună pentru un tinerel care nu s a mai a-pro¬piat de vreo femeie. I ar face mult bine. Sper din tot sufletul că nu i cu vreunul mai bătrân. Asta n aș suporta. Vreun tip experimen¬tat și josnic, cu o scobitoare lipită într o parte a gurii, înghesuind o peste tot.
Simți cum începe să respire greu. Imaginea unei huidume păro¬ase punând o pe Juliana la pământ, rău cu ea, făcându i viața nefe¬ricită... Știu că până la urmă ar termina o omorându se, se gândi. Așa i este ei scris, dacă nu și găsește bărbatul potrivit – și asta în¬seamnă tipul studentului, într adevăr blând, sensibil, ama¬bil, care să fie în stare să i aprecieze ei gândurile.
Eu am fost prea dur pentru ea, se gândi. Și eu nu sunt atât de rău; sunt o grămadă de tipi mai răi decât mine. Puteam foarte bine să mi dau seama ce gândea, ce dorea, când se simțea singură sau deprimată. Am pierdut o mulțime de timp făcându mi griji sau agi¬tându mă pe lângă ea. Dar n a fost destul. Merita mai mult, se gândi.
— Parchez, zise Ed.
Găsise un loc și dădea camioneta cu spatele, uitându se peste umăr.
— Ascultă, zise Frink. Pot să i trimit două piese nevesti mii?
— Nu știam că ești însurat.
Preocupat cu parcarea, Ed îi răspunse:
— Sigur, dacă nu s din argint.
Ed stinse motorul.
— Am ajuns, spuse.
Pufăi fumul de marihuana apoi strivi țigara pe bord și aruncă mucul pe podeaua cabinei.
— Urează mi noroc.
— Noroc, spuse Frank Frink.
— Hei, ia uită te. E o poezie de aia japoneză, waka, pe dosul pachetului de țigări.
Ed citi poezia cu voce tare, acoperind zgomotul traficului:

"Auzind strigătul cucului
M am uitat în direcția
De unde venea sunetul:
Ce am văzut?
Doar luna palidă pe cerul zorilor de zi."

Îi dădu înapoi lui Frink pachetul de T'ien lais. Apoi îi dădu una pe spate, zâmbi larg cu toți dinții, deschise ușa camionetei, luă coșul de răchită și păși afară din mașină.
— Te las să pui tu moneda în aparat, zise el luând o în jos pe trotuar.
Într o secundă, se pierdu printre ceilalți pietoni.
Juliana, se gândi Frink. Ești la fel de singură ca mine?
Se dădu jos din mașină și puse o monedă de zece cenți în ceasul de parcare. Frică, se gândi. Toată afacerea asta cu bijuterii¬le. Dacă nu ține? Dacă nu ține? Oracolul așa spunea. Bocet, lacrimi, pierderea po-tu¬lui.
Chipuri, umbrele întunecate ale vieții lui. Trecerea lui spre mor¬mânt. Dacă era ca aici, nu mai era atât de rău. Chiar deloc rău.
Mi e frică, realiză. Dacă Ed nu vinde nimic. Dacă râd de noi.
Atunci?


Pe un cearșaf întins pe dușumeaua camerei din față a aparta¬mentului ei, Juliana stătea întinsă, strângându l pe Joe Cinnadella la piept. Încăperea era caldă și inundată de soarele după amiezii. Corpul ei și corpul bărbatului din brațele ei umede de transpirație. O picătu¬ră, rostogolindu se de pe fruntea lui Joe, atârnată un moment pe po¬me¬tele obrazului lui, îi căzu ei pe gât.
— Ești încă leoarcă, murmură ea.
El nu zise nimic. Respirația lui, adâncă, rară, regulată... ca ocea¬nul, se gândi ea. Nu suntem decât o apă, înăuntru.
— Cum a fost? întrebă ea.
El mormăi că fusese okay.
Mă gândeam eu, se gândi Juliana. Pot s o spun. Acum trebuie să ne ridicăm amândoi, să ne tragem din noi. Sau nu e bine? Semn de dezaprobare subconștientă?
El se mișcă.
— Te ridici?
Îl apucă strâns cu ambele brațe.
— Nu. Încă nu.
— Nu trebuie să te duci la sală?
Nu mă duc la sală, își zise Juliana. Nu știi? Vom merge undeva; nu vom mai sta prea mult aici. Dar va fi un loc unde n am mai fost. E timpul.
Îl simți că începe să se tragă înapoi și apoi în sus, pe genunchi, își simți mâinile alunecându i în lungul spatelui lui umed, lune¬cos. A¬poi îl auzi cum se îndepărtează, în picioarele goale pe podea. În baie, fără îndoială. Să și facă duș.
Gata, se gândi ea. Ei bine. Oftă.
— Te aud, zise Joe din baie. Gemând. Întotdeauna deprimată, nu i așa? Îngrijorare, frică și neîncredere, în legătură cu mine și cu totul pe lume.
Ieși pentru o clipă, șiroind de apă și săpun, cu fața lucind.
— Cum ți ar plăcea o excursie?
Pulsul i se acceleră.
— Unde?
— În vreun oraș mare. Ce ar fi spre nord, la Denver? Te scot în lume; îți cumpăr bilet la un spectacol, un restaurant bun, taxi, îți iau rochie de seară sau ce ți mai trebuie. Okay?
Îi venea greu să l creadă, dar voia, încerca.
— E în stare Stud ul tău să reziste la drum? strigă Joe.
— Sigur, spuse ea.
— Ne luăm amândoi niște haine frumoase, spuse el. Ne simțim bine, poate pentru prima oară în viața noastră. Să nu plesnești.
— De unde banii?
Joe spuse:
— Îi am eu. Uită te în servieta mea.
Închise ușa băii; zgomotul apei îi acoperi celelalte cuvinte.
Deschizând servanta, îi scoase valijoara lovită și decolorată. Des¬tul de îndemânatică, într un colț descoperi un plic. Conținea bancnote ale Reichbank, de o mare valoare și valabile oriunde. Așa că putem mer¬ge, își dădu seama. Poate că mă trage pe sfoară. Nu mi aș dori de¬cât să pot intra înăuntrul lui, să văd ce i acolo, se gândi numărând banii...
Sub plic găsi un stilou uriaș, cilindric, sau cel puțin asta părea a fi; avea o agățătoare, oricum. Dar cântărea prea mult. Cu grijă, îl ridi¬că și i deșurubă capacul. Da, avea peniță de aur. Dar...
— Ce i asta? îl întrebă pe Joe, când reapăru de sub duș.
I l luă și l puse înapoi în valiză. Cât de atent îl mânuia... observă asta și reflectă la ea, uluită.
— Curiozitate, încă? zise Joe.
Părea înseninat, mai mult ca niciodată de când îl întâlnise; cu un chiot de entuziasm, o prinse de mijloc, apoi o ridică în brațe, învârtin¬d o, legănând o înainte și înapoi, privind o până ce ea începu să be¬hăie.
— Nu, zise. Sunt doar... înceată la schimbări.
Încă puțin speriată de tine, se gândi. Atât de speriată încât nici nu pot spune măcar, să ți zic despre asta.
— Afară pe fereastră, strigă Joe, traversând repede camera cu ea în brațe. Plecăm.
— Te rog, spuse ea.
— Glumeam. Ascultă... mergem într un marș, ca Marșul Asu¬pra Romei. Þii minte. Ducele i a condus, pe unchiul meu, Carlo, de pildă. Acum noi facem un marș mic, mai puțin important, netrecut în cărțile de istorie. Bine?
Plecându și capul, o sărută pe gură, atât de puternic încât dinții le scrâșniră.
— Ce frumos vom arăta amândoi, în haine noi. Și poți să mi ex¬plici exact cum să vorbesc, să mă port, bine? Învață mă bunele mani¬ere, bine?
— Vorbești okay, spuse Juliana. Chiar mai bine decât mine.
— Nu.
Deveni deodată trist.
— Vorbesc foarte prost. Un adevărat accent broscăresc. Nu l ai remarcat prima oară când m ai întâlnit în bar?
— Cred că da, spuse ea; nu i părea important.
— Numai o femeie cunoaște convențiile sociale, zise Joe, du¬când o înapoi și lăsând o să cadă pe pat, făcând o să salte înspăi¬mântător.
— Fără o femeie, am discuta despre curse de mașini și de cai și am spune glume porcoase; nici un pic de civilizație.
Ești într o stare ciudată, se gândi Juliana. Neliniștit și clocind gânduri negre; până ce te hotărăști să te deplasezi; atunci devii săl¬tăreț. Mă vrei într adevăr? Mă poți părăsi, lăsa aici; s a mai întâmplat. Te aș părăsi eu, dacă aș continua.
— Ãla ți e salariul? îl întrebă în timp ce el se îmbrăca. L ai pus deoparte?
Era prea mult. Bineînțeles, erau o grămadă de bani în Est.
— Nici un șofer de camion cu care am discutat nu a făcut vreo¬dată atât...
— Spui că sunt șofer de camion? o întrerupse Joe. Ascultă, am mers cu chestia aia nu ca să conduc, ci ca să o apăr de tâlhari. Ară¬tând ca un șofer de camion, ațipind în cabină.
Prăbușindu se pe un fotoliu din colțul încăperii, se lăsă pe spate, făcându se că doarme, cu gura deschisă, cu corpul țeapăn.
— Vezi?
La început, nu văzu. Apoi își dădu seama că avea în mână un cuțit, subțire ca o frigare de bucătărie. Dumnezeule! se gândi. De unde apăruse? Din mânecă; din aer.
— De asta m au angajat cei de la Volkswagen. Sarcină de servi¬ciu. Ne am apărat singuri împotriva lui Haselden, coman¬dourile alea; el le a condus.
Ochii negri sclipiră; zâmbi într o parte către Juliana.
— Cine crezi că l a prins pe Colonel, atunci, la sfârșit. Când am pus mâna pe ei, pe Nil – pe el, împreună cu alți patru din Grupul de Intervenție pentru Deșert, la luni de zile după campania de la Cairo. Ne au călcat într o noapte, pentru benzină. Eram santinelă. Haselden s a furișat, frecat cu negru peste tot pe față și pe corp, inclusiv pe mâini; nu aveau atunci nici un laț de sârmă, numai grenade și auto¬mate ușoare. Mult prea zgomotoși. A încercat să mi frângă gâtul. I l am frânt eu.
Din fotoliu, Joe sări spre ea, râzând:
— Hai să mpachetăm. Le spui la sală că ți iei câteva zile libere; sună i.
Povestea lui pur și simplu nu o convinsese. Probabil că nici nu fusese în Africa de Nord, nici nu luptase în război de partea Axei, nici măcar nu luptase. Ce tâlhari? se întrebă ea. Nici un camion despre care știa ea nu venise prin Canon City dinspre Coasta de Est cu un profesionist, fost soldat, drept gardă. Probabil că nici nu trăise în SUA, inventase totul, de la început; o minciună ca s o amăgească, să i trezească interesul, să pară romantic.
Poate este nebun, se gândi. Ironic... pot face de fapt ceea ce am pretins de multe ori că fac, să mi folosesc cunoștințele de judo pentru auto apărare. Să mi salvez... fecioria? Viața, se gândi. Dar mult mai posibil să fie doar un biet broscar din clasa de jos, care muncește pe rupte, cu iluzia gloriei; vrea să facă un chef zdravăn, să și cheltuie toți banii, să i dea gata – și apoi să se întoarcă la existența lui monotonă. Și i trebuie o fată ca s o facă.
— Okay, zise. Am să telefonez la sală.
Ducându se în hol, se gândi: o să mi cumpere haine scumpe și apoi o să mă ducă la vreun hotel luxos. Orice bărbat tânjește să aibă o femeie într adevăr bine îmbrăcată înainte să moară, chiar dacă trebu¬ie să i cumpere el hainele. Cheful ăsta este probabil ambiția de o viață a lui Joe Cinnadella. Și este isteț; pun pariu că are dreptate în felul în care m a analizat... am o frică nevrotică de mascul. Frank o știa și el. De asta ne am despărțit, de asta simt acum neliniștea asta, neîncre-de¬rea asta.
Când se întoarse de la telefonul public, îl găsi pe Joe încă o dată afundat în Lăcusta, încruntându se în timp ce citea, incon¬știent de orice altceva.
— N ai să mă lași și pe mine s o citesc? întrebă ea.
— Poate în timp ce eu conduc, spuse Joe, fără să și ridice privirile.
— Tu ai să conduci? Dar e mașina mea!
El nu spuse nimic; continuă doar să citească.


De la casa de marcat, Robert Childan își ridică privirile să se uite la un bărbat slab, înalt, cu păr negru, care intra în magazinul lui. O¬mul purta un costum ușor demodat și ducea un coș mare, din răchi¬tă. Comis voiajor. Cu toate astea, zâmbetul nu i era amabil; avea, în schimb un aer întunecat, morocănos, pe fața tăbăcită. Mai degrabă instalator sau electrician, se gândi Robert Childan.
După ce termină cu clientul lui, Childan îi strigă omului:
— Pe cine reprezentați?
— Edfrank. Bijuterii la comandă, mormăi omul în răspuns.
Își pusese coșul pe una dintre tejghele.
— Lucru de mână. Fiecare, unicat. Fiecare, original. Alamă, cu¬pru, argint. Chiar și fier negru forjat.
Childan își aruncă privirile în coș. Metal pe catifea neagră, tipic.
— Nu, mulțumesc. Nu s în domeniul meu.
— Reprezintă artă americană. Contemporană.
Clătinând din cap în semn că nu, Childan se întoarse către casa de marcat.
Un timp, omul stătu jucându se cu panourile lui din catifea și cu coșul. Nici nu le punea la loc, nici nu le scotea; părea să nu aibă ha¬bar ce făcea. Cu mâinile încrucișate, Childan îl urmărea, gân¬dindu se la diversele probleme ale zilei. La două avea fixată o întâlnire, pentru a prezenta niște cești din perioada timpurie. Apoi, la trei, un alt trans¬port de obiecte care se ntorceau de la laboratorul Universității Califor¬nia, de la testul de autenticitate. Examinase și alte piese în ultimele două săptămâni. De când cu neplăcutul incident cu Coltul 44.
— Nu sunt placați, spuse omul cu coșul de răchită, ținând în mâ¬nă niște butoni de cămașă. Cupru masiv.
Childan dădu din cap fără să răspundă. Omul avea să mai piardă puțin timp acolo, arătându și eșantioanele, dar, în cele din urmă, o va lua din loc.
Telefonul sună. Childan răspunse. Clientul solicitând un ba¬lan¬soar vechi, pe care Childan îl avea la reparat. Nu era gata, iar Childan trebui să spună o poveste convingătoare. Privind prin vitrine la trafi¬cul de la amiază, liniștit, dădu asigurări. În cele din urmă, clientul, oarecum liniștit, închise.
Fără nici o îndoială, se gândi când puse receptorul în furcă, afa¬cerea cu Coltul 44 îl zdruncinase serios. Nu și mai privise stocul cu același adânc respect. Un duș rece ca acela îi va fi de folos mult timp. La fel ca trezirea din prima copilărie; fapte de viață. Arată, rumegă el, legătura cu primii noștri ani de viață: nu doar istoria S.U.A., implicită, ci și a noastră personală. Ca și cum, se gândi, ar putea apărea între¬bări în legătură cu autenticitatea certificatului nostru de naștere. Sau impresia noastră despre Tată.
Poate că de fapt, nu iau F.D.R. ca exemplu. Imagine sintetică, distilată din auzirea discuțiilor asupra subiectului. Mit subtil im¬plan¬tat în țesutul creierului. Ca, se gândi, mitul Hepplewhite. Mitul Chip¬pendale . Sau mai degrabă cel referitor la stilul Abra¬ham Lincoln, a-ici. Cuțitele alea vechi de argint, furculițele, lingu¬rile. Nu l poți vedea, dar faptele rămân.
Pe cealaltă tejghea, încă mai bâjbâind cu panourile și cu coșul lui din răchită, comis voiajorul spuse:
— Putem face obiecte la comandă. De comandă. Dacă vreun cli¬ent de al dumneavoastră are idei proprii.
Vocea îi suna gâtuit. Își limpezi gâtul, privind la Childan, apoi la bijuteria pe care o ținea. Nu știa cum să plece, evident.
Childan zâmbi și nu spuse nimic.
Nu i treaba mea. E a lui, să iasă singur de aici. Să elibereze sau nu locul.
Dificil, asemenea disconfort. Dar nu are decât să nu fie co¬mis vo¬iajor. Toți suferim pe lumea asta. Ia uite la mine. S o încasez toată ziua de la japonezi ca domnul Tagomi. Cu cea mai mică inflexiune a vocii, îmi dă peste nas, îmi face viața amară.
Apoi, îi veni o idee. Tipul sigur nu o practica. Uită te la el. Poate pot să obțin ceva în consignație. Merită o încercare.
— Hei, zise Childan.
Omul își înălță repede privirile, ațintindu și le asupra lui.
Înaintând către el, cu brațele tot încrucișate, Childan zise:
— Pare a fi o jumătate de oră liniștită. Nu promit nimic, dar poți lăsa câteva din chestiile astea aici. Dă puțin mai încolo rafturile alea cu cravate.
Îi arătă unde.
Dând din cap, omul începu să elibereze un spațiu pe tejghea. Își deschise iarăși coșul și umblă încă o dată cu panourile de catifea.
O să scoată totul, știu Childan. O să le aranjeze sârguincios timp de o oră. O să se agite și o să le tot aranjeze până ce o să le pună pe toate. Sperând. Rugându se. Urmărindu mă cu coada ochiului, secundă de secundă. Să vadă dacă încep să i acord vreun interes. Nici unul.
— Când le termini de scos, zise Childan, dacă nu am să fiu prea ocupat, am să arunc o privire.
Omul lucră febril, ca îmboldit.
Atunci intrară în magazin câțiva clienți și Childan îi salută. Își în¬dreptă atenția asupra lor și a dorințelor lor și uită de comis voia¬jorul care muncea la tejgheaua lui. Acesta, văzând situația, deveni mai pru¬dent în mișcări; se făcu minuscul. Childan vându un castronaș de băr¬bierit, aproape vându un covor lucrat de mână, luă banii în avans pentru o cuvertură afgană. Timpul trecea. În cele din urmă, clienții plecară. Magazinul rămase iarăși gol, cu excep¬ția lui și a comis vo¬ia¬jorului.
Comis voiajorul terminase. Întreaga lui colecție de bijuterii era aranjată pe catifeaua neagră, pe suprafața tejghelei.
Mergând lejer către el, Robert Childan își aprinse o Land O Smi¬les și rămase în picioare legănându se pe călcâie înainte și înapoi, fre¬donând monoton. Comis voiajorul tăcea. Nici unul nu spuse nimic.
În cele din urmă, Childan se duse și arătă către o insignă.
— Asta mi place.
Comis voiajorul zise repede:
— E bună. Nu veți găsi nici o urmă de perie de sârmă. Finisată perfect. Și nu se înnegrește. Am suflat o pe deasupra cu un lac din plastic. Durează ani de zile. Este cel mai bun lac industrial care se găsește.
Childan încuviință dând ușor din cap.
— Ceea ce am făcut noi aici, zise comis voiajorul, este să adap¬tăm tehnicile industriale, încercate și probate, la executarea bijute¬riilor. După câte știu eu, nimeni nu a mai încercat asta până acum. Nimic turnat. Totul metal pe metal. Sudat și lipit.
Făcu o pauză.
— Dosurile sunt fixate prin lipire.
Childan luă două brățări. Apoi o insignă. Apoi o altă insignă. Le ținu o clipă în mână, apoi le puse deoparte.
Pe fața comis voiajorului se zbătu un mușchi. Speranță.
Examinând eticheta cu prețul unui colier, Childan spuse:
— Ãsta i...
— Cu bucata. Prețul pentru dumneavoastră este cincizeci la sută din asta. Și dacă vreți să cumpărați, să zicem, în jur de o sută de do¬lari, vă mai dăm un doi la sută, în plus.
Una câte una, Childan puse deoparte mai multe piese. Cu fiecare în plus, comis voiajorul devenea tot mai agitat; vorbea tot mai repede, în final repetându se, spunând chiar lucruri prostești, fără rost, totul pe un ton coborât și foarte repezit. Chiar crede că o să vândă, știu Chil¬dan. Prin propria lui expresie, el nu arăta nimic; continuă cu jocul alegerii pieselor.
— Asta i deosebită, turuia înainte comis voiajorul, când Chil¬dan pescui un colier mare, după care se opri. Cred că le ați luat pe cele mai bune. Tot ce avem mai bun.
Omul râse.
— Aveți într adevăr bun gust.
Ochii îi săgetară. Socotea în minte ceea ce alesese Childan.
Făcea totalul vânzării.
Childan spuse:
— Politica noastră, cu marfa neîncercată, trebuie să fie consig¬nația.
Pentru câteva secunde, comis voiajorul nu înțelese. Încetase să mai vorbească, dar se uita fără să priceapă.
Childan îi zâmbi.
— Consignație, repetă în cele din urmă comis voiajorul.
— Preferi să nu le lași? zise Childan.
Bâlbâindu se, omul zise în sfârșit:
— Adică le las și mi le plătiți mai târziu, după ce...
— Primești două treimi din ce iese. Când se vând. În felul ăsta câștigi mult mai mult. Trebuie să aștepți, desigur, dar..., ridică el din umeri. Tu decizi. Le aș face puțin loc în vitrină, poate. Și dacă merge, atunci poate, mai târziu, peste vreo lună, la cealaltă coman¬dă... În fine, am putea vedea cum facem să cumpăr ceva pe loc.
Comis voiajorul pierduse de acum mai bine de o oră expu¬nân¬du și marfa, își dădu seama Childan. Și și scosese totul. Între¬gul lui etalaj deranjat și demontat. O altă oră de muncă pentru a le pune înapoi, gata de a fi arătate în altă parte. Tăcere. Nici unul nu vorbea.
— Piesele pe care le ați pus deoparte..., zise comis voiajorul cu voce scăzută. Pe acelea le vreți?
— Da. Le poți lăsa pe toate.
Childan o luă agale către biroul lui din spatele magazinului.
— Am să scriu o chitanță. Ca să ai o notă cu tot ce mi ai lăsat.
Când se întoarse cu registrul cu chitanțe, adăugă:
— Înțelegi că atunci când marfa este lăsată pe bază de consig¬nație, magazinul nu și ia nici o responsabilitate în caz de furt sau deteriorare.
Îi aduse comis voiajorului să semneze o mică declarație tip. Ma¬gazinul nu avea de plătit pentru obiectele lăsate. La returnarea părții nevândute, dacă nu se putea găsi ceva... trebuie să fi fost furate, își declară Childan sieși. Întotdeauna se petrec furturi în magazine. Mai ales obiecte mici, ca bijuteriile.
Nu exista nici o posibilitate pentru Childan, să piardă. Nu avea de plătit bijuteriile acestui om; nu investea nimic în acest tip de mar¬fă. Din tot ce vindea, avea un profit, iar dacă nu vindea, pur și simplu le returna – ceea ce se mai putea găsi – comis voiajorului. la o dată ulterioară, neprecizată.
Childan întocmi chitanța, înșirând obiectele. O semnă și i dădu comis voiajorului o copie.
— Mă poți suna, zise, peste vreo lună. Să afli cum merge.
Luând bijuteriile pe care le dorise, se duse în spatele magazi¬nu¬lui, lăsându l pe comis voiajor să și strângă restul mărfii.
Nu credeam că o să le ia pe celelalte, se gândi. Nu știi niciodată. De aia merită întotdeauna să încerci.
Când se uită iar, văzu că omul era gata de plecare. Avea sub braț coșul de răchită, iar tejgheaua era goală. Comis voiajorul venea către el, cu ceva în mână.
— Da? spuse Childan.
Tocmai se uita prin corespondență.
— Vreau să vă las cartea noastră de vizită.
Comis voiajorul puse pe masa lui Childan un petic de hârtie gri cu roșu, arătând ciudat.
— Edfrank. Bijuterii la comandă. Are adresa noastră și numă¬rul de telefon. În caz că vreți să luați legătura cu noi.
Childan dădu din cap, zâmbi în tăcere și se întoarse la treaba lui.
Când făcu o altă pauză și și ridică privirile, magazinul era gol. Co-mis voiajorul plecase.
Băgând o monedă de cinci cenți în automat, Childan obținu un ceai fierbinte, pe care începu să l soarbă, pe gânduri.
Mă întreb dacă se vor vinde, își spuse. Puțin probabil. Deși sunt bine făcute. Și nimeni n a mai văzut ceva asemănător. Exa¬mină una dintre insigne. Model cu adevărat impresionant. În nici un caz ama¬tori.
Am să le schimb etichetele. Să le pun prețuri mai mari. Să sub¬liniez realizarea lor manuală. Și unicitatea. Comenzi originale. Mici sculpturi. Să porți o operă de artă. Creație exclusivă la rever sau la încheietura mâinii.
Și mai era o noțiune care îi umbla și se amplifica în dosul frunții lui Robert Childan. Cu astea, nu i nici o problemă de autenticitate. Iar problema aia s ar putea să ruineze într o zi industria de artizanat is¬to¬ric american. Nu azi mâine, dar după aceea, cine știe.
E mai bine să nu pui toate fiarele într un singur foc. Vizita escro¬cului ăla evreu; ar putea fi începutul. Dacă mi fac în liniște un stoc de obiecte neistorice, lucrări contemporane, fără nici o patină a istoriei, reală sau imaginară, aș putea să constat că sunt în fruntea competiți¬ei. Și câtă vreme nu mă costă nimic...
Lăsându se cu scaunul pe spate, astfel încât să îl sprijine de pe¬rete, își sorbea ceaiul și se gândea.
Momentul se schimbă. Trebuie să fii pregătit să te schimbi o dată cu el. Altfel, rămâi în aer. Să te adaptezi.
Regula supraviețuirii, se gândi. Cască ochii la situația din jurul tău. Află i imperativele. Și... Împlinește le. Fii acolo la timpul potrivit, să faci lucrul potrivit.
Lasă te purtat. Orientalii știu. Ochii negri, deștepți, pasivi.
Brusc, îi veni o idee; îl făcu să sară în picioare. Doi iepuri dintr o dată. Ah. Þopăi entuziasmat. Împachetez frumos două dintre cele mai bune bijuterii (scoțându le, desigur, etichetele). Insignă și pandantiv sau brățară. Ceva drăguț, oricum. Apoi – de vreme ce trebuie să în¬chid pe la două, oricum – să dau pe la locuința familiei Kasoura. Dom¬nul Kasoura, Paul, va fi la lucru. Oricum, doamna Kasoura, Betty, va fi, foarte probabil, acasă.
Mită sub formă de cadou, lucrarea asta de artă americană origi¬nală. Complimentele mele, personal, pentru a obține răspun¬suri de prima mâna. Așa se introduce o nouă modă. Nu i drăguț? Întreaga colecție este la magazin; treceți pe acolo etc. Asta i pentru tine, Betty.
Tremură. Doar ea și cu mine în apartament, ziua n amiaza mare. Soțul plecat la slujbă. Și așa mai departe; strălucit pretext.
Beton armat!
Luând o cutioară, hârtie de împachetat și șnur, Robert Childan începu să pregătească un cadou pentru doamna Kasoura. Brunetă, atrăgătoare femeie, zveltă în îmbrăcămintea ei orientală de măta¬se, tocuri înalte și tot așa. Sau poate, azi, în costum lejer de plimbare, bluză largă și pantaloni din bumbac albastru, gen mun¬citor, foarte ușor și confortabil și neprotocolar. Ah, se gândi el.
Sau e prea îndrăzneț? Soțul, Paul, devine furios. Miroase și reacționează urât. Poate să merg mai ușor; să i duc lui cadoul, la birou? Cam aceeași poveste, dar lui. Atunci, să i dea el cadoul, fără bănuieli. Și, se gândi Childan, după aceea o sun eu pe Betty, mâine sau poimâine, să i văd reacția.
Încă si mai fără fisură!


Când Frank Frink își văzu partenerul întorcându se pe trotuar, bănui că nu mersese bine.
— Ce s a întâmplat? zise el, luând coșul de răchită de la Ed și punându l în mașină. Isuse Cristoase, ai plecat de o oră și jumăta¬te. I a trebuit atât de mult ca să zică nu?
Ed spuse:
— N a spus nu.
Arăta obosit.
— Atunci ce a zis?
Deschizând coșul, Frink văzu că destule dispăruseră. Multe dintre cele mai bune ale lor.
— A luat o mulțime. Atunci care i problema?
— Consignație, făcu Ed.
— I le ai lăsat?
Nu i venea să creadă.
— Dar am vorbit...
— Nu știu cum s a întâmplat.
— Isuse, spuse Frink.
— Îmi pare rău. Se purta de parcă voia să le cumpere. A ales o mulțime. Credeam că le cumpără.
Rămaseră împreună tăcuți în camionetă timp îndelungat.



10

FUSESERÃ SÃPTÃMÂNI GROAZNICE pentru domnul Baynes. Din camera lui de la hotel, sunase în fiecare zi la Misiunea Comer¬cială, să întrebe dacă nu își făcuse apariția bătrânul domn. Răspun¬sul fusese invariabil nu. Vocea domnului Tagomi devenise pe zi ce tre¬ce tot mai rece și mai oficială. Pregătindu se să sune a șaisprezecea oară, domnul Baynes se gândi: mai devreme sau mai târziu, îmi vor spune că domnul Tagomi nu este în birou. Că nu mai acceptă nici un telefon de la mine. Și așa va fi.
Ce s a întâmplat? Unde este domnul Yatabe?
Am o idee destul de bună. Moartea lui Martin Bormann provo¬case consternare la Tokyo. Domnul Yatabe fără îndoială se afla pe drum către San Francisco, plecat de o zi sau două, când noi instrucțiuni îl ajunseseră. Întoarcere în Home Islands, pentru alte consultări.
Ghinion, își dădu seama domnul Baynes. Poate chiar fatal.
Dar trebuie să rămână unde se află, în San Francisco. Încer¬când să aranjeze întâlnirea pentru care venise. Patruzeci și cinci de minute cu racheta Lufthansa de la Berlin, iar acum asta. Un timp sinistru în care trăim. Putem călători oriunde dorim, chiar și pe alte planete. Și la ce bun? Să stăm zile în șir, pierzându ne moralul și speranța. Căzând într o plictiseală interminabilă. Iar între timp, ceilalți sunt ocupați. Ei nu stau neputincioși, așteptând.
Domnul Baynes despături ediția de după amiază a Nippon Times u¬lui si mai citi o dată titlurile.

Dr. Goebbels numit Cancelar al Reich ului

Soluție surprinzătoare la problema conducerii
Comitetului Partei. Discurs radio considerat decisiv.
Veselia mulțimii în Berlin. Declarație așteptată.
Göring poate fi numit Șef al Poliției, peste Heydrich.

Reciti articolul în întregime. Iar apoi puse iarăși ziarul deopar¬te, luă telefonul și formă numărul Misiunii Comerciale.
— Domnul Baynes la telefon. Pot vorbi cu domnul Tagomi?
— Un moment, domnule. Un moment foarte lung.
— Domnul Tagomi la telefon.
Domnul Baynes trase puternic aer în piept și spuse:
— Iertați această situație deprimantă pentru amândoi, domnule...
— A, domnul Baynes.
— Ospitalitatea dumneavoastră față de mine nu ar putea fi între¬cută. Într o zi știu că veți înțelege motivele care m au făcut să amân conferința noastră până ce bătrânul domn...
— Regret, nu a sosit.
Domnul Baynes închise ochii.
— Mă gândeam că de ieri...
— Mă tem că nu, domnule.
Politețea cea mai rece.
— Dacă vreți să mă scuzați, domnule Baynes. Afaceri urgente.
— Bună ziua, domnule.
Telefonul țăcăni. Astăzi, domnul Tagomi închisese fără ca măcar să spună la revedere. Domnul Baynes puse încet receptorul jos.
Trebuie să acționez. Nu mai pot aștepta.
Îi fusese explicat foarte clar de către superiorii lui că nu trebuia să contacteze Abwehr ul în nici un caz. Trebuia pur și simplu să aș¬tep¬te până ce reușea să realizeze contactul cu reprezentantul militar japonez; trebuia să stea de vorbă cu japonezul, iar apoi să se întoarcă la Berlin. Numai că nimeni nu prevăzuse că Bormann avea să moară. Așa că...
Ordinele trebuiau înlocuite. Prin sfaturi mai practice. Ale lui în¬suși, în cazul de față, de vreme ce nu avea cu cine să se consulte.
În S.P. A. se aflau cel puțin zece persoane din Abwehr, la lucru, dar unele dintre ele – poate chiar toate – erau cunoscute S.D. ului lo¬cal și competentului său șef regional Bruno Kreuz von Meere. Cu ani în urmă îl cunoscuse pe Bruno, la o întrunire a Partei. Omul avea o deja stabilită reputație în cercurile poliției, cu atât mai mult cu cât el fusese cel care, în 1943, descoperise atentatul Ceho Bri-tanic la viața lui Reinhard Heydrich și, prin urmare, se putea spune că îl salvase pe "Spânzurător" de la asasinare. În orice caz, autoritatea lui Bruno Kreuz von Meere era atunci în ascensiune în S.D. Nu era un simplu birocrat în poliție.
Era, de fapt, un om destul de periculos.
Exista chiar o posibilitate ca, cu toate precauțiile luate, atât de Abwehr în Berlin cât și de Tokkoka în Tokyo, S.D. ul să fi aflat de a¬ceastă întâlnire plănuită să aibă loc în San Francisco, în birourile Înaltei Misiuni Comerciale. Oricum, acesta era, în fond, teritoriu sub administrație japoneză. S.D. ul nu avea nici o autori¬tate oficială pen¬tru a se amesteca. Se putea întâmpla ca reprezen¬tantul german – el însuși în cazul de față – să fie arestat îndată ce punea iarăși piciorul în teritoriul Reich ului; dar se putea cu greu acționa împotriva repre¬zentantului japonez sau împotriva existen¬ței întâlnirii însăși.
Cel puțin, așa spera.
Exista vreo posibilitate ca S.D. ul să fi reușit să l rețină pe bătrâ¬nul domn japonez undeva pe parcursul drumului? Era un drum lung între Tokyo și San Francisco, mai cu seamă pentru o persoană atât de in vârstă și de firavă care nu putuse să călătoreas¬că prin aer.
Ceea ce trebuie să fac, știu domnul Baynes, este să aflu de la șefii mei dacă mai vine domnul Yatabe. Ar putea ști. Dacă l a interceptat S.D. ul sau l a rechemat guvernul din Tokyo.
Iar dacă au reușit să ajungă până la bătrânul domn, își dădu sea¬ma, cu siguranță, că mă găsesc și pe mine.
Și totuși, situația, chiar în aceste condiții, nu era fără speranță. Domnului Baynes îi venise o idee tot așteptând zi după zi, singur în camera lui de la Abhirati Hotel.
Ar fi mai bine să i dau informația domnului Tagomi decât să mă întorc la Berlin cu mâinile goale. Cel puțin, în felul acesta exista o șan¬să, chiar dacă neînsemnată, ca în cele din urmă persoana potrivită să fie înștiințată. Domnul Tagomi nu putea însă decât să asculte; ăsta era punctul slab al ideii lui. În cel mai bun caz, putea auzi, încredința memoriei și, cât mai curând cu putință, să și facă drum, într o călătorie de afaceri, în Home Islands. În timp ce domnul Yatabe se afla la nivel politic. El putea și să audă... și să vorbească.
Totuși, era mai bine decât nimic. Timpul devenea tot mai scurt: să o ia de la cap, să aranjeze cu grijă, cu prudență, luni de zile, iarăși, întâlnirea delicată dintre o fracțiune germană și una japoneză...
Cu siguranță că îl va surprinde pe domnul Tagomi, se gândi el cu amărăciune. Să ia cunoștință dintr o dată despre așa ceva sprijinin¬du se pe umerii lui. Un lung drum de la amănunte despre turnarea prin injecție...
S ar putea să facă o criză de nervi. Sau să scape informația cuiva din jur; sau să se retragă; să pretindă, chiar și față de el însuși, că nu a auzit. Pur și simplu să refuze să mă creadă. Să se ridice în picioare, să se încline și să se scuze că iese din încăpere, în momentul în care încep.
Indiscret. Ar putea o privi astfel. Nu este obligat să asculte ase¬me¬nea lucruri.
Atât de ușor, se gândi domnul Baynes. Ieșirea este atât de rapidă, atât de la îndemână, pentru el. Se gândi: aș fi vrut să fie pentru mine.
Și totuși, în ultimă analiză, nu este posibilă nici pentru domnul Tagomi. Nu suntem deloc diferiți. Își poate închide urechile la știrile ca¬re vin de la mine, sub formă de cuvinte. Dar mai târziu. Când nu mai este o chestiune de cuvinte. Dacă l aș putea lămuri acum. Sau pe cel căruia îi voi vorbi în cele din urmă...
Părăsindu și camera, domnul Baynes coborî cu liftul în holul ho¬telului. Afară, pe trotuar, portarul chemă un velotaxi pentru el și, cu¬rând, se afla pe drum, în sus, pe Market Street; șoferul chinez pedala energic.
— Acolo, îi spuse șoferului, când observă semnul pe care l căuta.
— Trage la bordură.
Velotaxiul opri lângă un hidrant. Domnul Baynes plăti taxi¬me¬tris¬tului și i dădu liber. Nimeni nu păruse să l urmărească. Domnul Baynes o luă pe jos pe trotuar. Un moment mai târziu, printre alți cumpărători, intră în marele magazin universal Fuga.
Erau vânzători pretutindeni. Casă după casă. Vânzătoare, cele mai multe albe, cu câteva japoneze, ici colo, ca responsabile de ra¬ioane. Zarva era înspăimântătoare.
După o clipă de confuzie, domnul Baynes localiză raionul de îm¬brăcăminte pentru bărbați. Se opri la rafturile cu pantaloni și începu să i inspecteze. Imediat, un vânzător, un tânăr alb, veni, salutându l.
Domnul Baynes spuse:
— M am întors pentru perechea de pantaloni maro închis, din lână, la care m am uitat ieri.
Întâlnind privirea vânzătorului, spuse:
— Nu sunteți cel cu care am vorbit ieri.
Era mai înalt. Mustață roșie. Destul de slab. Pe haină purta numele de Larry.
— În momentul acesta este la masă. Dar se întoarce.
— Intru într o cabină de probă și i încerc pe aceștia, spuse dom¬nul Baynes, luând o pereche de pantaloni din raft.
— Sigur, domnule.
Vânzătorul îi arătă o cabină liberă și se duse să ajute pe altcine¬va.
Domnul Baynes intră în cabina de probă și închise ușa. Se așeză pe unul dintre cele două scaune și așteptă.
După câteva minute, se auzi o ciocănitură. Ușa cabinei de probă se deschise și intră un japonez scund, între două vârste.
— Sunteți din afara statului, domnule? îl întrebă el pe domnul Baynes. Trebuie să confirm creditul. Dați mi, vă rog, actele de iden¬titate.
Închise ușa în urma lui.
Domnul Baynes își scoase portofelul. Japonezul se așeză cu por¬tofelul și începu să i cerceteze conținutul. Se opri la poza unei fete.
— Foarte drăguță.
— Fiica mea, Martha.
— Și eu am o fiică numită Martha. Acum e în Chicago, studiază pianul.
— Fiica mea, spuse domnul Baynes, se pregătește să se mărite.
Japonezul îi dădu portofelul înapoi și așteptă.
Domnul Baynes spuse:
— Sunt aici de două săptămâni, dar domnul Yatabe nu s a arătat. Vreau să știu dacă mai vine. Și dacă nu, ce trebuie să fac.
— Veniți iar, mâine după amiază, spuse japonezul.
Se ridică o dată cu domnul Baynes.
— Bună ziua.
— Bună ziua, răspunse domnul Baynes.
Ieși din cabina de probă, puse pantalonii înapoi pe raft și părăsi Magazinul Universal Fuga.
Nu a durat prea mult, se gândi mergând pe trotuarul aglome¬rat, printre alți pietoni. Chiar poate obține informația aceea până atunci? Să ia legătura cu Berlinul, să le transmită întrebările mele, să facă întreaga codificare și decodificare – toate etapele necesare?
Se părea că da.
Acum aș vrea să l fi contactat mai de mult pe agent. M ar fi scutit de multe griji și necazuri. Și, în mod evident, fără nici un risc serios, totul a părut a merge strună. N a luat de fapt decât cinci sau șase mi¬nute.
Domnul Baynes se plimba fără țintă, privind vitrinele maga¬zine¬lor. Acum se simțea mult mai bine. Deodată, se trezi uitân¬du se la niște fotografii pătate de muște, cu imagini dintr un cabaret de mâna a treia, cu femei albe goale, ale căror sâni atârnau ca niște mingi de volei pe jumătate umflate. Priveliștea îl amuză și mai pierdu puțin timp, împins de oamenii ce treceau în sus și n jos pe Market Street.
Cel puțin, făcuse în sfârșit ceva.
Ce ușurare!


Sprijinită confortabil de ușa mașinii, Juliana citea. Alături de ea, cu cotul scos pe fereastră, Joe conducea cu o mână pusă lejer pe vo¬lan și o țigară lipită de buza de jos; era un șofer bun și parcurseseră deja o bună distanță de la Canon City.
Radioul mașinii transmitea muzică sentimentală, folk de gră¬dină de vară, o formație de acordeoane interpretând una dintre nenumăra¬tele polci sau tarantele; nu reușise niciodată să le deose¬bească.
— Kitsch, spuse Joe, când se termină melodia. Ascultă, mă pri¬cep bine la muzică; să ți spun eu cine a fost mare dirijor. Probabil că nu ți l aduci aminte. Arturo Toscanini.
— Nu, zise ea, citind în continuare.
— Era italian. Dar naziștii nu l au mai lăsat să dirijeze după răz¬boi, din cauza convingerilor lui politice. A murit. Mie nu mi place von Karajan ăsta, dirijorul permanent al Filarmonicii din New York. Trebu¬ia să mergem la concertele lui, cu grupa, de la muncă. Ce mi place mie, ca broscar... Îți poți da seama.
Îi aruncă o privire.
— Îți place cartea aia? zise.
— Exagerează.
— Mie mi plac Verdi și Puccini. Tot ce avem în New York este mu¬zica clasică germană bombastică, Wagner și Orff; și trebuie să mergem săptămânal la câte un spectacol din alea melodramatice de ale Parti¬du¬lui Nazist al Statelor Unite, la Madison Square Garden, cu drapele și tobe și trompete și torțe aprinse. Istoria triburilor gotice sau alte ra¬haturi educative, cântate în loc de a fi vorbite, ca să se numească "ar¬tă". Ai văzut vreodată New York ul înainte de război?
— Da, zise ea încercând să citească.
— Nu i așa că aveau teatre excelente? Așa am auzit. Acum e la fel ca industria filmului; totul e un castel din Berlin. În treispreze¬ce ani de când sunt în New York, nici un muzical bun sau vreo piesă nouă, numai...
— Lasă mă să citesc, zise Juliana.
— Și cu industria cărții, la fel, spuse Joe fără să se sinchisească. Totul este un cartel care operează din München. Tot ceea ce fac la New York este să tipărească; numai tipografii mari... Înainte de război, însă, New York ul era centrul industriei editoriale mondia¬le sau așa se spunea.
Băgându și degetele în urechi, ea se concentră asupra paginii des¬chise în poală, nemaiauzindu i vocea. Ajunsese la un pasaj din Lăcusta care descria fabuloasa televiziune și era vrăjită; mai ales de ceea ce se spunea despre micile televizoare pentru populația înapoiată din Africa și Asia.

"... Doar Know how ul yankeu și sistemele de protecție în serie – Detroit, Chicago, Cleveland, numele magice! – puteau să facă șmeche¬ria, să tri¬mită acel nesfârșit și aproape tembelizant flux mobil de seturi de piese pentru televizoare ieftine, de un dolar (dolar chinezesc, dolar comercial), în fiecare sat și cătun din Orient. Iar când piesele erau a¬sam¬blate de către vreun tânăr sfrijit din sat cu mintea
Încinsă, flămând după o șansă, după ceea ce gene¬roșii americani îi întindeau, acel micuț aparat, cu baterii încorporate, nu mai mare de¬cât o cărămidă, începea să recepționeze. Și ce recepționa? Ghemuit pe vine în fața ecranului, tineretul satului – iar uneori și vârstnicii – vedeau vorbe. Instrucțiuni. Cum să citească, în primul rând. Apoi restul. Cum să sape un puț mai adânc. Cum să are o brazdă mai adâncă. Cum să și pu¬rifice apa, cum să și vindece bolnavii. Deasupra capetelor, luna artifi¬ci¬ală americană, ro¬tunjită, distribuind semnale, purtându le pretutin-deni... către masele în așteptare, avide ale Estului."

— Citești la rând? întrebă Joe. Sau pe sărite?
Ea zise:
— Asta i minunat; ne a făcut să trimitem hrană și educație tutu¬ror asiaticilor, milioanelor lor.
— Muncă de binefacere la scară mondială, zise Joe.
— Da. Noua înțelegere, sub Tugwell; ridică nivelul maselor... ascultă.
Îi citi lui Joe cu voce tare:

"...Ce fusese China? O entitate eterogenă, plină de nevoi și de do¬rințe căutând spre vest, cu mărețul ei președinte democrat, Chiang Kai She, care condu¬sese poporul chinez prin anii de război către anii de pa¬ce actuali, către Decenalul reconstrucției. Dar pentru Chiang nu era o reconstrucție, deoarece acel aproape supranatural vast teritoriu, care nu fusese nicicând construit, încă zăcea toropit în anticul vis. Trezire; da, ființa, gigantul, trebuia să și afle, în fine, deplina conștiință, trebuia să se trezească la noua lume cu avioanele ei cu reacție și puterea atomică, cu autostrăzi și fabrici, cu medicamente. Și de unde să vină bubuitul tunetului care să îl trezească pe uriaș? Chiang știuse, chiar și în timpul luptei împo¬triva Japoniei. Avea să vină din Statele Unite. Și, până în 1950, tehnicieni și ingineri americani, pro¬fesori, medici, agronomi, roind, ca o nouă viață, în fiecare provincie, în fiecare..."

Întrerupând o, Joe spuse:
— Știi ce a făcut, nu? A luat tot ce este mai bun din nazism, gân¬direa socialistă, organizația Todt și succesele economice pe care le am avut prin Speer și cui acordă el credit? Noii Înțelegeri. Și a lăsat deo¬parte partea rea, S.S. ul, exterminarea și segregarea rasia¬lă. E o uto¬pie! Închipuiește ți, dacă ar fi câștigat Aliații, ar fi putut Noua Înțele¬gere să revigoreze economia și să realizeze îmbună-tățirile alea socialis¬te în nivelul de trai, cum zice el? La naiba, nu! Vorbește despre o for¬mă de sindicalism de stat, statul întreprinde¬re, ceea ce am făcut noi, sub Duce. Zice: ați fi avut tot binele și nici...
— Lasă mă să citesc, spuse ea furioasă.
El înălță din umeri. Dar încetă să mai dea din gură. Ea începu imediat să citească, pentru sine.

"... Și aceste piețe, milioanele fără număr ale Chinei pun fabricile din Detroit și Chicago la lucru intens; acea imensă gură n ar putea fi umplută, oamenilor acelora nu li s ar putea da într o sută de ani destule camioane sau cărămizi sau bare din oțel sau haine sau mașini de scris sau mazăre la cutie sau radiouri sau picături pentru nas. Lucrătorul ameri¬can, prin 60, avea cel mai ridicat standard de viață din lume și totul datorită a ceea ce ei numesc, cu prea multă modestie, «clauza nați¬unii celei mai favoriza¬te», operând în toate tranzacțiile comerciale cu Es-tul. Statele Unite s au retras din Japonia și nu au ocupat China nicioda¬tă; și cu toate acestea, faptul nu putea fi pus în discuție: Cantonul și To¬kyo și Shanghaiul nu cumpără de la englezi; ei au cumpă¬rat marfă a¬me¬ricană. Și cu fiecare vânzare, munci¬torii din Baltimore sau din Los Angeles sau din Atlanta au fost puțin mai prosperi.
Li se păru celor care făceau planificarea, vizio¬narilor de la Casa Albă, că aproape își atinseseră țelul. Rachetele de explorare își vor vârî în curând cu grijă nasul în vidul spațiului, ieșind dintr o lume care, în sfârșit, pusese capăt problemelor ei vechi de veacuri: foametea, ciuma, războiul, ignoranța. În Imperiul Britanic, măsuri, deopotrivă în direcția progresului economic și a celui social, aduseseră o ușurare similară maselor în India, Burma, Africa, Orientul Mijlociu. Fabricile din Ruhr, Manchester sau Saar, petrolul din Baku, toate curgeau și interac¬ționau într o armonie complexă dar eficientă; popu¬lațiile Europei se bucurau de ceea ce părea..."

— Cred că ei trebuie să fie conducătorii, spuse Juliana oprin¬du se. Ei erau întotdeauna cei mai buni. Englezii.
Joe nu spuse nimic la asta, deși ea se aștepta. În cele din urmă, Juliana își reluă cititul.

"... realizările visului lui Napoleon: omogenita¬tea rațională a diferi¬telor grupuri etnice care se dondăniseră și balcanizaseră Europa după prăbu¬șirea Romei. Vis și al lui Charlemagne: creștinătatea unită, fiecare în pace nu doar cu sine însuși, ci și cu echilibrul lumii. Și totuși... mai rămânea un singur punct nevralgic.
Singapore.
Statele Malaeziei aveau o numeroasă populație de origine chineză, cei mai mulți aparținând clasei întreprinzătorilor în afaceri, iar acești prosperi și harnici burghezi vedeau în administrarea americană a Chi¬nei un tratament mai echitabil a celor ce se numeau "localnici". Sub do¬minația engleză, rasele mai închise la culoare erau excluse din cluburile selecte, hoteluri, restaurante mai bune; se găsiseră, ca în timpurile vechi, limitați la anumite comparti¬mente ale trenurilor și autobuzelor și, probabil cel mai rău dintre toate, limitați în alegerea locului de reședință în cadrul fiecărui oraș. Acești «localnici», făceau diferența și observau în conversațiile dintre ei și în ziare că în SUA problema culorii pielii fusese rezolvată prin 1950. Albi și negri trăiau și munceau și mâncau umăr la umăr, chiar și în inima Sudului; cel de Al Doilea Război Mondial sfârșise discrimi¬narea..."

— E vreun necaz? îl întrebă Juliana pe Joe.
El mormăi, rămânând cu ochii la drum.
— Spune mi ce se întâmplă, zise ea. Știu că n am să reușesc s o termin; ajungem imediat în Denver. Ajung America și Anglia la război și una dintre ele devine conducător al lumii?
Imediat, Joe spuse:
— În unele privințe, nu i o carte rea. Se ocupă de detalii. Statele Unite au Pacificul, cam ca Sfera Co Prosperității Est Asiatice a noastră. Împart Rusia între ei. Þine cam zece ani. Apoi sunt necazuri – natural.
— De ce natural?
— Natura omenească.
Joe adăugă:
— Natura statelor. Suspiciune, frică, poftă. Churchill crede că Statele Unite subminează autoritatea britanică în Asia de Sud apelând la numeroasa populație chineză, care, natural, este pro SUA, datorită lui Chiang Kai She. Englezii încep să pună la punct – rânji scurt la ea – ceea ce este denumit "păstrăvi în detenție". Lagăre de concentrare, cu alte cuvinte. Pentru mii de presupuși chinezi neloiali. Sunt acuzați de sabotaj și propagandă. Churchill este atât de...
— Adică, tot el este la putere? N ar trebui să aibă vreo nouăzeci de ani?
Joe zise:
— Aici este sistemul britanic superior celui american. La fieca¬re opt ani, Statele Unite își scoate din funcție conducătorii, indife¬rent de cât de capabili – dar Churchill stă pe loc. Statele Unite nu au un con¬ducător ca el după Tugwell. Numai nulități. Și cu cât îmbătrânește, cu atât devine mai rigid și mai aristocratic – Churchill, adică. Până în 1960, ajunge ca un bătrân suveran de prin Asia Centrală; nimeni nu i poate sta înainte. Stă la putere douăzeci de ani.
— Doamne Dumnezeule, făcu ea, răsfoind ultima parte a căr¬ții, pentru a verifica spusele lui Joe.
— Cu asta sunt de acord, spuse Joe. Churchill a fost singurul conducător bun pe care l au avut englezii în timpul războiului. Dacă l ar fi menținut, ar fi fost mult mai bine de ei. Îți spun: un stat nu i cu nimic mai bun decât conducătorul lui. Führerprinzip... Principiul Con¬du¬cătorului, cum spun naziștii. Și au dreptate. Chiar și Abendsen ăs¬ta are de înfruntat asta. Desigur, SUA se extinde economic după câști¬garea războiului cu Japonia, pentru că obține imensa piață de desfa¬cere din Asia, care este smulsă de la japonezi. Dar asta nu i destul; asta nu are nimic spiritual. Nu că au englezii. Amândouă sunt pluto¬crații, conduse de cei bogați. Dacă ar fi câștigat ei, nu s ar fi gândit decât la cum să facă mai mulți bani, clasa asta conducătoare. Abend¬sen greșește; nu ar fi fost nici o reformă socială, nici un plan de lu¬crări publice de binefacere – plutocrații anglo saxoni n ar fi permis o.
Juliana gândi: vorbește ca un fascist credincios.
Evident, Joe își dădu seama după expresia ei ce gândea; se în¬toarse către ea, încetinind mașina, cu un ochi la ea și cu altul la mași¬nile din față.
— Ascultă, eu nu sunt intelectual – fascismul nu are nevoie de asta. Ceea ce se cere este fapta. Teoria derivă din acțiune. Ceea ce ne cere statul nostru de tip întreprindere este înțelegerea forțelor sociale – ale istoriei. Înțelegi? Îți spun eu; eu știu, Juliana.
Tonul lui era serios, aproape rugător.
— Imperiile astea vechi, putrede, conduse de bani, Anglia și Franța și SUA, deși ultima era un fel de produs bastard, nu un impe¬riu propriu zis, dar și el orientat tot spre bani. Nu au avut deloc suf¬let, așa că, natural, nici viitor. Nici dezvoltare. Naziștii, o bandă de criminali de drumul mare; de acord. Ești de acord? Corect?
Ea trebui să zâmbească. Felul lui, italian, de a fi îi dăduse putere în încercarea de a conduce și a și ține discursul, simultan.
— Abendsen vorbește de parcă mare lucru ar fi cine câștigă în ce¬le din urmă, SUA sau Anglia. Prostii. N are nici un merit, nici o istorie. Șase de o parte, doisprezece de cealaltă. Ai citit vreodată ce a scris Ducele? Inspirat. Frumos bărbat. Frumoasă scriitură. Explică actuali¬tatea din dosul fiecărui eveniment. Banii – de aceea au redus în mod eronat problema evreiască la ei – contra spiritului comun al maselor, numit de naziști Gemeinschaft – popular. Sovietic. Comun. E bine? Numai că ei, comuniștii, au strecurat și ambițiile imperiului pan slav ale lui Petru cel Mare, au înlocuit reforma socială cu ambițiile imperi¬ale.
Juliana se gândi: cum a făcut Mussolini. Întocmai.
— Crimele naziștilor, o tragedie, continuă Joe să se bâlbâie, de¬pă¬șind un camion care mergea încet. Dar schimbarea i întot¬deauna grea pentru cel care pierde. Nimic nou. Uită te la revoluțiile anterioa¬re, precum cea franceză. Sau Cromwell împotriva Irlan¬dei. Prea multă filosofie în temperamentul german; și prea mult teatru. Toate mitingu¬rile alea. N ai să găsești adevăratul fascist vorbind, doar făcând – ca mine. E bine?
Râzând, ea zise:
— Doamne, ai vorbit cu o milă pe minut.
Joe țipă surescitat:
— Explic teoria fascistă a acțiunii.
Ea nu i putu răspunde; era prea amuzant.
Dar bărbatul de alături de ea nu gândise că i amuzant; o săgeta cu privirile, roșu la față. Venele de pe frunte i se umflară și începu iar să tremure. Și iar își trecu degetele răsfirate prin păr, înainte și napoi, fără să vorbească, numai privind o fix.
— Nu te înfuria pe mine, zise ea.
O clipă, se gândi că o va lovi; el își trase mâna înapoi... dar apoi mârâi, se întinse și dădu radioul mai tare.
Mergeau. Formația muzicală de la radio, mereu aceeași. Încă o dată, ea încercă să se concentreze asupra cărții.
— Ai dreptate, spuse Joe după mult timp.
— În legătură cu ce?
— Imperiul cu două fețe. Cu un clovn conducător. Nu i de mirare că nu ne am ales cu nimic în urma războiului.
Ea îl bătu pe braț.
— Juliana, totul este întunecime, zise Joe. Nimic nu este ade¬vă¬rat sau sigur. Așa i?
— Poate că da, spuse ea absentă, continuând să citească.
— Anglia câștigă, zise Joe, arătând spre carte. Te scutesc de bă¬taie de cap. Statele Unite se micșorează, Anglia tot împinge, și se bagă și se extinde, păstrează inițiativa. Așa că las o.
— Sper să ne simțim bine în Denver, zise ea, închizând cartea. Ai nevoie de destindere. Și eu o vreau.
Dacă nu, se gândi ea, ai să te spulberi într un milion de fărâmițe. Ca un izvor care țâșnește. Și ce se va întâmpla cu mine, atunci? Cum mă întorc înapoi? Și... am să te părăsesc, pur și simplu?
Vreau distracția pe care mi ai promis o, se gândi. Nu vreau să fiu păcălită; am fost prea mult păcălită în viața mea până acum de prea multă lume.
— O s o avem, zise Joe. Ascultă.
O studie cu un aer ciudat, reflexiv.
— Te a prins prea tare cartea asta, Lăcusta; mă întreb... tu crezi că un om care scrie un best seller, un autor ca Abendsen... Îi scriu oamenii scrisori? Pun pariu că multă lume apreciază într atât cartea încât îi scrie, poate chiar îl vizitează.
Ea înțelese imediat.
— Joe, nu s decât încă o mie de mile!
Ochii lui străluciră; îi zâmbi, fericit din nou, descongestionat și fără pic de supărare.
— Am putea! zise ea. Conduci atât de bine – ar fi o nimica toată să mergem până acolo sus, nu i așa?
Joe spuse cu încetineală:
— Păi, mă îndoiesc că un om celebru primește vizitatori. Poate sunt prea mulți.
— De ce n am încerca, Joe...
Îl apucă de umăr și l strânse, entuziasmată.
— Tot ce poate face este să ne trimită la plimbare. Te rog!
După mare chibzuință, Joe spuse:
— Când mergem la cumpărături, să ne luăm haine noi, dichisi¬te... Asta e important, să facem o impresie bună. Și poate chiar închi¬riem o mașină nouă în Cheynne. Pun pariu că poți.
— Da, spuse ea. Iar tu trebuie să te tunzi. Și lasă mă pe mine să ți aleg hainele; te rog, Joe. Eu îi alegeam hainele lui Frank; bărbații nu și pot cumpăra singuri hainele.
— Ai bun gust la haine, spuse Joe, întorcându se încă o dată că¬tre drumul dinaintea lor, privind sumbru. Și în alte privințe. Mai bine l ai suna tu. Ia legătura cu el.
— Am să mi fac părul, zise ea.
— Bun.
— Nu mi e deloc frică să urc și să sun la ușă, spuse Juliana. Adică, nu trăiești decât o dată. De ce am fi intimidați? Nu i decât tot om, și el, ca noi toți ceilalți. De fapt, probabil că i va face plăcere să afle că cineva a bătut atâta drum ca să i spună cât de mult i a plăcut cartea lui. Putem primi un autograf pe carte, înăuntru, unde scriu ei. Nu i așa? Mai bine am cumpăra un volum nou; ăsta este pătat peste tot. N ar arăta bine.
— Orice vrei, zise Joe. Am să te las să hotărăști tu toate detaliile; știu că poți. Fetele drăguțe îi dau întotdeauna gata, pe toți; când o să vadă ce bombă ești, o să deschidă ușa larg. Dar fii atentă: fără mai¬mu¬țăreli.
— Cum adică?
— Spui că suntem căsătoriți. Nu vreau să te combini cu el... știi. Ar fi înspăimântător. Ar complica existența tuturor; recompensă pen¬tru el că primește vizitatori, o ironie. Așa că ai grijă, Juliana.
— Te poți contrazice cu el, zise Juliana. Despre partea aceea refe¬ritoare la pierderea războiului prin trădarea Italiei spune i ce mi ai spus mie.
Joe dădu din cap.
— Așa i. Putem discuta întregul subiect.
Rulară cu viteză mai departe.


La ora șapte, în dimineața următoare, ora S.P.A., domnul Nobo¬suke Tagomi se sculă din pat și o porni spre baie, apoi se răzgândi și se duse direct la oracol.
Așezat cu picioarele încrucișate pe podeaua sufrageriei, înce¬pu mânuirea celor patruzeci și nouă de bețișoare de coada șorice¬lului. Avea un sentiment acut al stringenței întrebării lui și lucră într un ritm febril, până ce avu cele șase linii înainte i.
Soc! Hexagrama Cincizeci și unu!
Dumnezeu apare în semnul Celui care se trezește. Tunetul și ful¬gerul. Zgomote... Își ridică involuntar mâinile, să și bage dege¬tele în urechi. Ha ha! Ho ho! Mare izbucnire, care l făcu să tresară și să cli¬pească. Zvâcniri de lăcustă și răcnete de tigru și însuși Dumnezeu iese la iveală!
Ce înseamnă asta? Își plimbă privirile prin încăpere. Sosirea... a ce? Sări în picioare și stătu hohotind, în așteptare.
Nimic. Bătăile inimii. Respirația și toate celelalte procese somati¬ce, inclusiv toate tipurile de răspunsuri reflexe, controlate de creierul mic, în situații de criză: adrenalină, bătăi întețite ale inimii, secreția glandelor, paralizia gâtlejului, fixitatea privirii, golirea măruntaielor și celelalte. Răscolirea stomacului și suspen-darea instinctului sexual.
Și totuși, nimic de văzut; nimic de făcut pentru trup. Fugă? Totul pregătit pentru fuga în panică. Dar unde și de ce? Domnul Tagomi se întreba. Nici un răspuns. Prin urmare, imposibil. Dile¬ma omului civili¬zat; corpul mobilizat, dar pericolul, de nevăzut.
Se duse în baie și începu să și săpunească fața pentru ras.
Telefonul sună.
— Șoc, zise cu voce tare, lăsând jos aparatul de ras. Fii pregătit.
Merse repede înapoi în sufragerie.
— Sunt pregătit, spuse și ridică receptorul.
— Tagomi la telefon.
Vocea îi sună strident și și o drese.
O pauză. Apoi o voce slabă, uscată, foșnitoare, aproape ca frun¬ze¬le uscate, îndepărtată, spuse:
— Domnule. Sunt Shinjiro Yatabe. Am sosit în San Francisco.
— Felicitări din partea Înaltei Misiuni Comerciale, zise dom¬nul Tagomi. Cât mă bucur. Sunteți bine, sănătos?
— Da, domnule Tagomi. Când ne putem întâlni?
— Imediat. Într o jumătate de oră.
Domnul Tagomi își aruncă privirile la ceasul din dormitor, încer¬când să citească ora.
— O a treia parte: Domnul Baynes. Trebuie să iau legătura cu el. Posibilă întârziere, dar...
— Să spunem două ore, domnule? zise domnul Yatabe.
— Da, zise domnul Tagomi, înclinându se.
— În biroul dumneavoastră, din Nippon Times Building.
Domnul Tagomi se înclină iarăși.
Clic. Domnul Yatabe închise.
Mulțumit, domnul Baynes, se gândi domnul Tagomi. Încân¬tarea pisicii căreia i s a aruncat o bucată de păstrăv, de pildă o frumoasă coadă, grasă. Bătu în frescă, apoi formă repede numărul hotelului Abhirati.
— Calvarul s a sfârșit, spuse când pe fir auzi vocea somnoroasă a domnului Baynes.
Dintr o dată, vocea nu mai fu somnoroasă.
— E aici?
— Biroul meu, zise domnul Tagomi. Zece douăzeci. La reve¬dere.
Închise și alergă înapoi în baie să și termine rasul. Nu i timp de micul dejun, să aducă domnul Ramsey ceva după sosirea tuturor la birou. Poate ne răsfățăm toți trei deodată – în mintea lui, în timp ce se rădea, plănui un excelent unic dejun pentru ei toți.
În pijama, domnul Baynes stătea în picioare lângă telefon, fre¬cân¬du se pe frunte și gândindu se. O rușine că am cedat și am luat legătura cu agentul ăla, se gândi. Dacă mai așteptau o zi, numai...
Dar probabil că nu s a făcut nici un rău. Cu toate acestea, astăzi trebuia să se ducă iar la magazinul universal. Dacă nu mă arăt? Se poa¬te provoca o reacție în lanț: se vor gândi că am fost ucis sau ceva de genul ăsta. Vor încerca să mi dea de urmă.
Nu contează. Pentru că el este aici. În sfârșit. Așteptarea s a ter¬minat. Domnul Baynes se grăbi la baie și se pregăti pentru bărbierit.
Nu am nici o îndoială că domnul Tagomi îl va recunoaște în mo¬mentul în care îl va vedea, hotărî. Vom putea renunța la acoperirea cu "domnul Yatabe", de acum. De fapt, putem renunța la orice acoperire, la orice prefăcătorie.
Imediat ce se bărbieri, domnul Baynes sări sub duș. În timp ce apa curgea cu zgomot împrejurul lui, cântă din adâncul plămâni¬lor:

"Wer reitet so spät,
Durch Nacht und Wind?
Es ist der Vater
Mit seinem Kind."

Probabil că acum este prea târziu pentru S.D. să mai facă ceva, se gândi. Chiar dacă află. Așa că, probabil, pot să nu mi mai fac griji; cel puțin, grijile mărunte. Grijile limitate, personale, în legătură cu propria mea piele.
Cât despre restul... abia de acum putem începe.



11

PENTRU CONSULUL REICH ULUI în San Francisco, Frei¬herr Hu¬go Reiss, prima treabă a acestei speciale zile de lucru fu neașteptată și deprimantă. Când ajunse la birou, găsi un vizitator așteptându l deja, un bărbat între două vârste, mare, fălcos, cu pielea ciupită și o căută¬tură dezaprobatoare, care își aduna îm-preună sprâncenele negre, stu¬foase. Omul se ridică și făcu salutul nazist, murmurând în același timp:
— Heil!
Reiss răspunse:
— Heil!
Mormăi în sinea lui, dar își menținu un zâmbet profesional.
— Herr Kreuz von Meere. Sunt surprins. Nu intrați?
Își deschise biroul, întrebându se unde era vice consulul și cine îi deschisese să intre șefului S.D. Oricum, omul se afla aici. Nu mai era nimic de făcut.
Urmându l, cu mâinile în buzunarele pardesiului din lână, de cu¬loare închisă, Kreuz von Meere zise:
— Ascultă, Freiherr. L am reperat pe acest tip din Abwehr. Acest Rudolf Wegener. S a arătat la un vechi parașutat Abwehr, pe care l ținem sub observație.
Kreuz von Meere chicoti, dând la iveală enormii săi dinți din aur.
— Și ne am luat pe urmele lui până la hotel.
— Excelent, zise Reiss, remarcând că avea corespondența pusă pe birou.
Deci Pferdehuf era prin preajmă. Fără îndoială că lăsase biroul încuiat pentru a l împiedica pe șeful S.D. ului de la o mică inspecție neoficială.
— Este important, spuse Kreuz von Meere. L am anunțat pe Kaltenbrunner despre asta. Prioritate extremă. Vei primi probabil din clipă în clipă un semn de la Berlin. Numai dacă Unrațfressers ăia de acasă nu o încurcă definitiv.
Se așeză la biroul consulului, scoase din buzunarul pardesiului un teanc de hârtii îndoite, le netezi cu grijă, mișcându și buzele.
— Numele de acoperire este Baynes. Se dă drept industriaș sue¬dez sau comis voiajor sau ceva în legătură cu producția. A primit un telefon azi dimineață, la opt și zece, de la un demnitar japonez cu privire la o întâlnire, la zece și douăzeci, în biroul japonezului. În mo¬mentul de față încercăm să luăm urma telefo¬nului. Probabil că vom avea rezultatul în următoarea jumătate de oră. Mă vor anunța aici.
— Înțeleg, spuse Reiss.
— Acum, putem pune mâna pe tipul ăsta, continuă Kreuz von Meere. Dacă o facem, îl trimitem, natural, înapoi în Reich cu primul avion Lufthansa. Oricum, japonezii sau Sacramento pot protesta și încerca să ne blocheze. Vor protesta la tine, dacă o vor face. De fapt, pot exercita o enormă presiune. Și vor trimite un camion plin cu tokkoka din ăia de la aeroport.
— Poți să i împiedici să afle?
— Prea târziu. E în drum spre. S ar putea să trebuiască să l ridicăm chiar de acolo, de la fața locului. Dăm buzna, îl înhățăm și o ștergem.
— Nu mi place, spuse Reiss. Dacă se întâlnește cu vreo perso¬nalitate japoneză extrem de importantă? S ar putea să fie chiar acum în San Francisco un reprezentant personal al Împăratului. Am auzit ceva zvonuri, ieri...
Kreuz von Meere îl întrerupse:
— Nu contează. Este de naționalitate germană. Supus legilor Reich ului.
Iar noi știm legea Reich ului, se gândi Reiss.
— Am o echipă de comando pregătită, continuă Kreuz von Meere. Cinci oameni buni.
Chicoti.
— Arată ca niște violoniști. Fețe simpatice, ascetice. Inimoși. Cam ca studenții la teologie. Ei vor intra. Japonezii vor crede că s un cvar¬tet de coarde.
— Cvintet, zise Reiss.
— Da. Se vor duce drept la ușă... Sunt îmbrăcați cum se cuvine. Îl cercetă pe consul.
— Cam ca tine.
Mulțumesc, gândi Reiss.
— În văzul lumii. La lumina zilei. Până la Wegener ăsta. Se strâng în jurul lui. Par aține sfat. Mesaj important.
Kreuz von Meere îi dădu înainte în timp ce consulul începu să și deschidă corespondența.
— Fără violență. Doar: "Herr Wegener. Vă rugăm să veniți cu noi. Înțelegeți." Iar între vertebre, o țepușă. Apăsare. Ganglionii superiori paralizați.
Reiss încuviință dând din cap.
— Asculți?
— Ganz bestimmt.
— După care, înapoi afară. În mașină. La mine în birou. Japo¬ne¬zii fac multă zarvă, dar politicoși, până la urmă.
Kreuz von Meere se ridică greoi de la birou, să i imite pe japonezi înclinându se.
— "Extrem de vulgar să ne păcăliți, Herr Kreuz von Meere. Oricum, la revedere, Herr Wegener..."
— Baynes, zise Reiss. Nu și folosește numele de acoperire?
— Baynes. "Ne pare rău că plecați. Poate vorbim pe îndelete data viitoare."
Telefonul de pe masa lui Reiss sună și Kreuz von Meere își încetă maimuțăreala.
— O fi pentru mine.
Porni să răspundă, însă Reiss se apropie și luă receptorul.
— Reiss la telefon.
O voce necunoscută spuse:
— Domnule consul, aici este Ausland Fernsprechamt din Nova Scoția. Telefon transatlantic pentru dumneavoastră, din Berlin, urgent.
— Bine, zise Reiss.
— O clipă, domnule consul.
Pârâituri ușoare, trosnituri. Apoi o altă voce, o operatoare.
— Kanzlei.
— Da, aici este Ausland Fernsprechamt din Nova Scoția. Con¬vorbire cu Herr Reiss, consulul Reich ului, San Francisco; îl am pe consul pe fir.
— Nu întrerupeți.
O pauză lungă, în timpul căreia Reiss continuă, cu o mână, să umble prin corespondență. Kreuz von Meere privea nepăsător.
— Herr Konsul, iartă mă că ți răpesc timpul.
Voce de bărbat. În venele lui Reiss, sângele încetă să mai curgă. Voce baritonală, cultivată, rostogolindu se ușor, familiară lui Reiss.
— Doctor Goebbels la telefon.
— Da, Kanzler.
În fața lui Reiss, Kreuz von Meere dădu încet la iveală un zâmbet. Falca leneșă încetă să i mai atârne.
— Chiar acum m a rugat să te sun generalul Heydrich. În San Francisco se află un agent al Abwehr ului. Se numește Rudolf Wege¬ner. Vei coopera întru totul cu poliția în privința lui. Nu este timp pen¬tru detalii. Pur și simplu, pune le oficiul la dispoziție. Ich danke Ihnen sehr dabei.
— Am înțeles, Herr Kanzler, zise Reiss.
— Bună ziua, consulule.
Reichkanzler închise.
Kreuz von Meere îl privi cu interes pe Reiss cum pune receptorul în furcă.
— Am avut dreptate?
Reiss ridică din umeri.
— Fără discuție.
— Scrie ne o autorizație pentru a l trimite forțat înapoi în Germa¬ni¬a pe Wegener ăsta.
Luându și stiloul, Reiss scrise autorizația, o semnă și i o înmână șefului S.D.
— Mulțumesc, zise Kreuz von Meere. Acum, când te sună autoritățile japoneze să se plângă...
— O vor face. Vor fi aici în cincisprezece minute după ce l um¬flăm pe Wegener.
Își pierduse atitudinea glumeață, de clovn.
— Fără nici un cvintet de violoniști, zise Reiss.
Kreuz von Meere nu răspunse.
— Va fi în mâinile noastre în dimineața asta, așa că fii pregătit. Le poți spune japonezilor că e homosexual sau falsificator sau ceva în genul ăsta. Căutat pentru o crimă importantă, acasă. Nu le spune că i căutat pentru crime politice. Știi că ei nu recunosc nouăzeci la sută din Legea Național Socialistă.
— Știu, spuse Reiss. Știu ce am de făcut.
Se simțea iritat și lucrat pe la spate. Au trecut peste mine, își spuse. Ca de obicei. Au luat legătura cu Cancelaria. Ticăloșii.
Îi tremurau mâinile. Telefonul de la Doctor Goebbels asta făcuse? Speriat de putere? Sau este resentiment, sentimentul de a fi înconju¬rat de... la naiba cu politica asta, se gândi. Devin tot mai puternici. Îl au pe Goebbels de partea lor, deja; ei conduc Reich ul.
Dar ce pot face eu? Ce poate face oricine altcineva?
Cu resemnare, se gândi. Mai bine cooperez. Nu i vremea să fii ad¬versarul acestui om; probabil că poate obține tot ce vrea, în țară, iar as¬ta include și înlăturarea oricui i ar fi ostil.
— Văd că nu ai exagerat importanța acestei chestiuni, Herr Poli¬zei¬führer . Este evident că securitatea Germaniei însăși atârnă de ra¬piditatea prinderii acestui spion, sau trădător, sau ce o fi.
În sinea lui, se strânse la auzul propriilor lui cuvinte.
Oricum, lui Kreuz von Meere păru să i facă plăcere.
— Mulțumesc, domnule consul.
— Poate că ne ai salvat pe toți.
Cu tristețe, Kreuz von Meere zise:
— Ei, încă nu l am umflat. Să așteptăm până atunci. Sper să so¬sească telefonul acela.
— Mă descurc eu cu japonezii, zise Reiss. Am o mare expe¬riență cu ei, după cum știi. Plângerile lor...
— Nu mai trăncăni, îl întrerupse Kreuz von Meere. Trebuie să mă gândesc.
Evident, telefonul de la Cancelarie îl tulburase; se simțea și el sub presiune, acum.
Se poate ca tipul să scape și asta te va costa slujba, se gândi Hu¬go Reiss. Slujba mea, slujba ta – amândoi ne putem trezi în stradă, oricând. Nici tu nu ești mai în siguranță decât mine.
De fapt, se gândi, merită să vezi cum un mic pas greșit ici colo îți poate împotmoli activitatea, Herr Polizeiführer. O scăpare, ceva, care nu ar putea fi niciodată pusă în evidență. De pildă, când vin japonezii aici să se plângă, aș putea să scap un indiciu asupra zborului Luft¬han¬sa cu care trebuie să fie dus... ori, opunându mă, să i împung cu ceva mai jignitor, să zicem, printr o urmă de zâmbet disprețuitor – su¬gerând că Reich ul se amuză, că nu i ia în serios pe omuleții galbeni. E simplu să i împungi. Și dacă se înfurie destul, s ar putea duce cu asta direct la Goebbels.
Fel de fel de posibilități. S.D. ul nu l poate scoate cu adevărat pe tip din S.P.A. fără cooperarea mea activă. Numai dacă aș nimeri coti¬tura care trebuie...
Îi urăsc pe cei care trec peste capul meu, își spuse Freiherr Reiss. Mă stânjenește prea din cale afară. Mă enervează într atât încât nu mai pot dormi, iar când nu pot dormi, nu mi pot face treaba. Așa că datorez Germaniei îndreptarea acestei chestiuni. M aș simți mult mai bine dacă acest asasin de rând din Bavaria s ar afla în țară scriind rapoarte în vreo prăpădită circă de poliție din provincie.
Necazul e că nu am timp. Până mă hotărăsc eu cum...
Sună telefonul.
De data asta, Kreuz von Meere se repezi să răspundă și consulul Reiss nu l putu opri.
— Alo, spuse Kreuz von Meere în receptor.
Un moment de tăcere, cât ascultă.
Deja? se gândi Reiss.
Dar șeful S.D. ului îi întinse telefonul.
— Pentru tine.
Destinzându se în secret cu ușurare, Reiss luă receptorul.
— E un profesor, zise Kreuz von Meere. Vrea să știe dacă i poți da niște postere cu imagini din Austria, pentru cursuri.


Pe la ora unsprezece dimineața, Robert Childan închise maga¬zi¬nul și o luă pe jos către biroul domnului Paul Kasoura.
Din fericire, Paul nu era ocupat. Îl salută politicos pe Childan și i oferi ceai.
— N am să te plictisesc mult, zise Childan după ce începură a¬mân¬doi să soarbă.
Biroul lui Paul, deși mic, era modern și simplu mobilat. Pe pere¬te, o singură, superbă stampă: Tigrul lui Mokkei, o capodo¬peră de la sfârșitul secolului treisprezece.
— Mă bucur de fiecare dată când te văd, Robert, spuse Paul pe un ton care păstra – se gândi Childan – poate, o urmă de distanță.
Sau poate era închipuirea lui. Childan privi cu prudență pe deasupra ceștii. Omul părea cu adevărat prietenos. Și totuși... Childan simțea o schimbare.
— Soția ta, zise Childan, a fost dezamăgită de darul meu lipsit de rafinament. Poate am jignit o. Oricum, cu ceva nou și neprobat, după cum ți am explicat când ți l am oferit, nu poți face nici o evaluare co¬rectă sau definitivă – cel puțin nu în scopuri exclusiv de afaceri. Desi¬gur, tu și cu Betty sunteți mai în măsură decât mine să judecați.
Paul zise:
— Nu a fost dezamăgită, Robert. Nu i am dat bijuteria.
Băgând mâna în sertar, scoase cutiuța albă.
— Nu a părăsit acest birou.
Știe, se gândi Childan. Deștept om. Nici măcar nu i a spus. Asta era. Acum, își dădu seama Childan, să sperăm că nu o să urle la mi¬ne. Vreo acuzație că am încercat să i seduc nevasta.
M ar putea mina, își spuse Childan. Continuă cu grijă să și soar¬bă ceaiul, impasibil.
— A, făcu el ușor. Interesant.
Paul deschise cutia, scoase insigna și începu s o cerceteze. O ți¬nu la lumină, întorcând o pe toate părțile.
— Mi am permis să arăt asta câtorva cunoștințe de afaceri, zise Paul, oameni care îmi împărtășesc gustul pentru obiectele vechi ame¬ricane sau pentru obiecte de artă în general.
Îl privi pe Childan.
— Nici unul dintre ei, desigur, nu mai văzuse așa ceva. După cum mi ai explicat, nu s a mai pomenit o asemenea lucrare con¬tem¬porană, până acum. Cred că mi ai adus la cunoștință și că tu ești singurul reprezentant.
— Da, așa e, spuse Childan.
— Vrei să auzi care a fost reacția lor?
Childan se înclină.
— Aceste persoane au râs, zise Paul, au râs.
Childan rămase tăcut.
— Chiar și eu am râs, în dosul mâinii, fără să mă vezi tu, spuse Paul, alaltăieri, când ai apărut și mi ai arătat acest lucru. Normal, pentru a te menaja, mi am ascuns amuzamentul; după cum, fără în¬doială, îți amintești, am rămas mai mult sau mai puțin evaziv în reac¬ția aparentă.
Childan încuviință din cap.
Studiind insigna, Paul continuă.
— Este lesne de înțeles această reacție. Aici este o bucată de me¬tal care a fost topit până și a pierdut forma. Nu reprezintă nimic. Nici nu are vreo intenție, de nici un fel. Este pur și simplu marfă. S ar pu¬tea spune că este numai conținut, lipsit de formă.
Childan încuviință din cap.
— Și totuși, spuse Paul, de câteva zile, o tot cercetez și, fără vreun motiv logic, simt o anumită atracție emoțională. De ce? pot în¬treba. Nici chiar acum nu mi proiectez în această picătură, conform testelor psihologice germane, propriul psihic. Nu i văd nici acum vreo formă. Dar într un fel, îi aparține lui Tao. Vezi?
O mișcă prin fața lui Childan.
— Este echilibrată. Forțele din interiorul ei sunt stabilizate. Se odihnesc. Ca să spun așa, acest obiect a făcut pace cu universul. S a separat din el și prin urmare a reușit să ajungă la homeostazie.
Childan dădu din cap, studie piesa. Paul, însă, îl pierduse.
— Nu are wabi, zise Paul, nici n ar putea avea.
Atinse insigna cu unghia.
— Robert, obiectul ăsta are wu.
— Cred că ai dreptate, spuse Childan, încercând să și aminteas¬că ce era wu; nu era un cuvânt japonez – era chinez.
Înțelepciune, hotărî el. Sau înțelegere. Oricum, era foarte bine.
— Mâinile meșterului, spuse Paul, au avut wu și au lăsat ca acel wu să se scurgă în piesa asta. Poate că el însuși nu știe decât că piesa satisface. Este completă, Robert. Contemplând o, câștigăm noi înșine mai mult wu. Experimentăm liniștirea în asociere nu cu arta, ci cu lu¬crurile sfinte. Îmi amintesc de o mănăstire la Hiroshi¬ma unde se pu¬tea vedea tibia unui sfânt medieval. Oricum, ăsta este un obiect făcut de mâna omului, iar acela era o relicvă. Acesta este viu în prezent, în vreme ce acela numai amintea. Prin această meditație, săvârșită de mine îndelung de când ai fost ultima oară aici, am reușit să identific valoarea pe care o are aceasta, în opoziție cu patina istoriei. Sunt pro¬fund mișcat, după cum vezi.
— Da, zise Childan.
— A nu avea nici o valoare istorică și, de asemenea, nici o valoare artistică, și totuși să împărtășească o anumită valoare estetică – asta este o minune. Tocmai pentru că este o picătură mizerabilă, mică, ne¬arătoasă; asta, Robert, contribuie la a avea wu. Pentru că este un fapt – acela că wu se găsește de obicei în locurile cel mai puțin înspăimân¬tătoare, la fel ca în aforismul creștin, "pietrele lepădate de zidar". Ci¬ne¬va poate experimenta conștiința wu ului într un fleac precum un vreasc sau o cutie ruginită de bere, la marginea drumului. Oricum, în asemenea cazuri, wu se află în cel care privește. Este o experiență re¬ligioasă. Aici, un meșteșugar a pus wu în obiect mai degrabă decât a fost martor celui existent în el.
Își înălță privirile.
— Mă fac înțeles?
— Da, zise Childan.
— Cu alte cuvinte, o întreagă lume este arătată de acesta. Nu se poate numi nici artă, deoarece nu are nici formă, nici religie. Dar cum? Am reflectat neîncetat asupra acestei insigne și încă n am reușit s o pătrund. Ne lipsește în mod evident cuvântul pentru un asemenea obiect. Așa că ai dreptate, Robert. Este în mod autentic un lucru nou pe fața pământului.
Autentic, se gândi Childan. Da, este, cu siguranță. Am prins no¬țiunea. Dar în rest...
— Meditând la acest avantaj, continuă Paul, i am chemat îna¬poi pe acești cunoscuți de afaceri. M am apucat, așa cum am făcut acum cu tine, să le țin o prelegere înflăcărată, lipsită de tact. Subiectul pre¬zintă o autoritate care obligă la abandonarea proprie¬tății, într atât de mare necesitatea de a expune realizarea însăși. Le am cerut acelor persoane să mă asculte.
Childan știa că pentru un japonez de genul lui a impune propriile idei altor persoane era o situație aproape incredibilă.
— Rezultatul, zise Paul, a fost încurajator. Au fost în stare să mi îndrepte, sub o asemenea constrângere, punctul de vedere; au realizat ce le creionam. Așa că a meritat. După ce am făcut asta, m am odih¬nit. Nimic altceva, Robert. Sunt sfârșit.
Puse insigna înapoi în cutie.
— Responsabilitatea mea a încetat. Eliberat.
Împinse cutia spre Childan.
— Domnule, este a dumneavoastră, spuse Childan, făcându i se teamă; situația nu se potrivea cu nimic din ce trăise el vreodată. Un sus pus japonez înălțându i în slăvi un cadou ce i fusese oferit... apoi refuzându l. Childan simți că i tremură genunchii. Nu i trecea deloc prin minte ce să facă, rămase netezindu și mânecile, cu fața în flăcări.
Calm, chiar cu asprime, Paul spuse:
— Robert, trebuie să privești situația în față cu mai mult curaj.
Albindu se la față, Childan se bâlbâi:
— Sunt nedumerit de...
Paul se ridică în picioare, înfruntându l.
— Bagă de seamă. A ta este sarcina. Tu ești singurul agent al acestei piese și al altora asemenea ei. Și ești profesionist. Retra¬ge te pentru un timp în singurătate. Meditează, poate consulți și Cartea Schimbărilor. Apoi studiază ți vitrinele, reclamele, siste¬mul de comer¬cializare.
Childan se holbă la el.
— Îți vei afla drumul, spuse Paul. Cum trebuie să procedezi pen¬tru a face ca aceste obiecte să fie la mare modă.
Childan era uluit. Omul îmi spune că sunt obligat să mi asum responsabilitatea morală pentru bijuteriile de la Edfrank! Viziune de psihopat excentric japonez: nimic mai puțin decât relații de prim ordin, spirituale și de afaceri cu bijuteriile, acceptabile în ochii lui Paul Kasoura
Și cel mai prost era că Paul vorbea, în mod cert, cu autoritate, exact din inima culturii și a tradiției japoneze.
Obligație, se gândi el cu amărăciune. O putea simți tot restul vieții, odată ascunsă. Până în mormânt. Paul – spre satisfacția lui, oricum și o îndeplinise pe a lui. Dar a lui Childan; ah, aceea avea pecetea nesfârșirii.
Nu sunt în toate mințile, își spuse Childan. Exemplu: ei nu ar ajuta un rănit să iasă din mocirlă din cauza obligației pe care o im¬plică. Asta cum se numește? Eu cred că i tipic; ce te ai aștepta de la o rasă care, atunci când i se cere să copieze un distrugător britanic, reușește să imite până și însemnele de pe cazan...
Paul îl privea cu atenție. Din fericire, îndelungata experiență îi permitea lui Childan să și suprime automat orice exteriorizare a adevăratelor sentimente. Își compusese o expresie amabilă, sobră, imagine ce se potrivea corect cu natura situației. O putea simți, masca.
Este înspăimântător, realiză Childan. O catastrofă. Mai bine se gândea că încercam să i seduc nevasta. Betty. Nu mai era acum nici o șansă ca ea să vadă piesa, ca planul lui inițial să se împlinească. Wu era incompatibil cu sexua¬litatea; era, cum zicea Paul, solemn și sfânt ca o relicvă.
— Am dat fiecăreia dintre aceste persoane câte o carte de vizită de a ta, zise Paul.
— Poftim? făcu Childan, preocupat.
— Cărțile tale de vizită. Ca să poată veni și cerceta și alte exem¬plare.
— Înțeleg, zise Childan.
— Mai este ceva, spuse Paul. Unul dintre ei dorește să discute tot acest subiect cu tine, la el acasă. Þi am notat numele și adresa.
Paul îi dădu lui Childan un petic de hârtie împăturită.
— Dorește să fie prezenți și partenerii lui de afaceri.
Paul adăugă:
— Este importator. Importă și exportă marfă de serie. În special în America de Sud. Radiouri, aparate de fotografiat, binocluri, magne¬tofoane, asemenea lucruri.
Childan se uită pe hârtie.
— Comercializează, desigur, cantități imense, zise Paul. Proba¬bil sute de mii din fiecare articol. Compania lui controlează diferite între¬prinderi care produc pentru el cu costuri de producție mici, totul pla¬sat în Orient, unde mâna de lucru este mai ieftină.
— De ce se... Începu Childan.
Paul zise:
— Obiectele ca...
Luă insigna încă o dată în mână, scurt. Închizând capacul cutiei, i o înapoie lui Childan.
— ...se pot produce în serie. Fie din plastic, fie din metal. După tipar. În orice cantitate.
După un timp Childan spuse:
— Dar cu wu ul cum rămâne? Se va păstra în piese?
Paul nu spuse nimic.
— Mă sfătuiești să mă întâlnesc cu el? zise Childan.
— Da.
— De ce?
— Amulete, zise Paul.
Childan se holbă.
— Amulete purtătoare de noroc. Să fie purtate. De oamenii relativ săraci. O linie de amulete, să fie vândute cu bucata pretutindeni în America Latină și în Orient. Marea majoritate a maselor crede încă în vrăji, știi. Blesteme. Licori. E o afacere excelentă, mi se spune.
Chipul lui Paul era nepătruns, vocea fără expresie.
— Pare, zise Childan rar, că ar fi vorba de o grămadă de bani.
Paul dădu din cap, a încuviințare.
— A fost ideea ta?
— Nu, spuse Paul.
Apoi tăcu.
Patronul tău, se gândi Childan. I ai arătat piesa superiorului tău, care l cunoaște pe acest importator. Superiorul tău – sau vreo per¬soa¬nă influentă de deasupra ta, careva care are putere asupra ta, careva bogat și mare a luat legătura cu importatorul.
De asta mi o dai înapoi, își dădu seama Childan. Nu vrei să te bagi în asta Dar știi ce știu și eu: că am să mă duc la această adresă, ca să mă întâlnesc cu acest om. Trebuie. N am de ales. Am să i con¬cesionez modelele sau am să i le vând pe baza unui procentaj; între mine și el se va încheia o înțelegere.
Clar că mai sus de nivelul tău. Cu totul. Prost gust din partea ta să crezi că mă poți opri sau convinge.
— Pentru tine este o șansă, zise Paul, de a deveni extrem de bo¬gat.
Continuă să privească indiferent înaintea sa.
— Ideea mi se pare bizară, spuse Childan. Să faci amulete din obiecte de artă; nu mi pot imagina.
— Pentru că nu este linia ta naturală de afaceri. Tu te ai dedicat esotericului savuros. Eu însumi, sunt la fel. Și la fel sunt și cei care în curând îți vor vizita magazinul, cei despre care ți am vorbit.
Childan spuse:
— Tu ce ai face în locul meu?
— Nu subevalua posibilitatea sugerată de stimatul importator. Es¬te un personaj isteț. Tu și cu mine... nouă nici nu ne trece prin minte cât de mare este numărul celor neinstruiți. Ei pot obține din obiecte de serie o bucurie care nouă ne ar fi refuzată. Noi ne închi¬puim că avem unicul criteriu de valoare. Și, desigur, ceva într adevăr autentic. Nu un model sau o copie.
Continuă să privească dincolo de Childan, în gol.
— Nu ceva turnat cu zecile de mii.
A descoperit, oare, din întâmplare, ideea corectă, se întrebă Chil¬dan, că anumite obiecte istorice din magazine cum este al meu (ca să nu mai vorbim de numeroase articole din propria lui colecție) sunt imitații? Pare a fi o ușoară aluzie în cuvintele lui. Ca și cum, în sub¬text, îmi transmite un mesaj complet diferit de ceea ce se vede. Ambi¬guitatea, de care te izbești în oracol... calitate, cum se spune, a minții orientale.
Childan se gândi: el, de fapt, spune "Cine ești tu, Robert? Cel pe care oracolul îl numește omul inferior sau celălalt, căruia îi sunt adre¬sate toate recomandările bune? Trebuie să te hotărăști, aici. Poți păși pe un drum sau pe celălalt, dar nu pe amândouă. Acum este momen¬tul să alegi".
Și pe care drum va apuca omul superior? Robert Childan se în¬trebă pe sine însuși. Cel puțin potrivit lui Paul Kasoura. Iar ceea ce avem înaintea noastră, aici, nu este o compilație veche de mii de ani a înțelepciunii inspirată divin; nu este decât opinia unui muritor – un tânăr om de afaceri japonez.
Totuși, are miez. Wu, cum ar spune Paul. Wu al acestei situații este acesta: indiferent de ceea ce nu ne place nouă, nu încape îndo¬ială, realitatea este de partea importatorului. Cu atât mai rău pentru ceea ce intenționase; trebuie să ne adaptăm, cum zice oracolul.
Și în definitiv, originalele le pot vinde în magazinul meu. Cunos¬cătorilor, ca de exemplu, prietenilor lui Paul.
— Te lupți cu tine însuți, observă Paul. Fără îndoială că în ase¬me¬nea situații omul preferă să fie singur.
Pornise către ușa biroului.
— M am hotărât deja.
Ochii lui Paul scânteiară.
Înclinându se, Childan zise:
— Îți voi urma sfatul. Mă duc chiar acum să l vizitez pe impor¬tator.
Luă hârtia îndoită și porni către ușă.
În mod ciudat, Paul nu păru mulțumit; mormăi numai și se în¬toarse la masa lui. Își stăpânesc emoțiile până în ultima clipă, reflectă Childan.
— Multe mulțumiri pentru ajutorul în afaceri, zise el, pregătin¬du se de plecare. Cândva am să fac, dacă va fi posibil, același lucru. Am să mi aduc aminte.
Dar tânărul japonez tot nu arăta nici o reacție. Prea adevă¬rat, se gândi Childan, ceea ce obișnuim să spunem: sunt de nepătruns.
Însoțindu l până la ușă, Paul păru cufundat în gânduri. Deo¬dată, întrebă:
— Artiștii americani au făcut piesa asta manual, corect? Lucrul propriilor mâini?
— Da, de la desenul inițial, până la lustruirea finală.
— Domnule! Vor fi de acord acești artizani? Îmi imaginez că și au visat altceva pentru munca lor.
— M aș hazarda a spune că ar putea fi convinși, zise Childan; lui, problema îi părea minoră.
— Da, zise Paul. Cred că da.
Ceva în tonul lui îl făcu pe Childan să devină brusc atent. O ac¬centuare nedefinită și aparte. Iar apoi Childan se limpezi. Fără nici un dubiu, depășise ambiguitatea – văzu.
Desigur. Întreaga afacere, o nemiloasă renunțare la eforturile americane, petrecându se sub ochii lui. Cinism, dar fără Dumne¬zeu, înghițise cârligul, ața și pluta. M a făcut să încuviințez, pas cu pas, m a condus pas cu pas la această concluzie: produsele mâinilor ame¬ricane sunt numai modele pentru niște fleacuri de amulete.
Așa conduceau japonezii, nu brutal, ci cu subtilitate, cu nevi¬no¬văție, cu abilitate încântătoare.
Dumnezeule! Suntem barbari în comparație cu ei, își dădu seama Childan. Nu suntem decât niște prostănaci în fața unei asemenea rațiuni neîndurătoare. Paul nu a zis – nu mi a zis – că arta noastră este fără valoare; m a făcut s o spun eu în locul lui. Și, ca o ironie finală, mi a regretat spusele. Un gest civilizat, abia schițat, de părere de rău, când a auzit adevărul de la mine.
M a înfrânt, spuse Childan aproape cu voce tare – din fericire, oricum, reuși s o păstreze în gând; cum, mai înainte, o ținuse în lu¬mea lui interioară, deosebită și secretă, pentru el însuși. M a umilit, pe mine și pe neamul meu. Și sunt neputincios. Aici nu i nici o răzbu¬nare; suntem înfrânți și înfrângerile noastre așa sunt, atât de imate¬riale, atât de delicate, încât abia suntem în stare să le observăm. De fapt, avem de făcut o crestătură pe răbojul evoluției noastre, ca să știm că s a produs.
Ce altă dovadă ar putea fi adusă adecvării pentru conducere a japonezilor? Îi veni să râdă, poate cu admirație. Da, se gândi, asta e, ca atunci când auzi o anecdotă bună. Trebuie să ți o amintești, să o savurezi mai târziu, s o povestești. Dar cui? Asta i problema. Prea personală pentru a fi relatată.
În colțul biroului lui Paul, un coș pentru hârtii. În el! își spuse Robert Childan sieși, cu tot cu picătura asta, cu bijuteria asta golită de wu.
Aș putea o face? S o arunc? Să pun capăt situației sub ochii lui Paul?
Nici măcar n o pot arunca, descoperi el strângând piesa în mână. Trebuie – dacă anticipezi că îți vei mai întâlni amicul japonez.
La naiba, nu mă pot elibera de sub influența lor, nu mă pot lăsa în voia impulsurilor. Toată spontaneitatea zdrobită... Paul îl privea ne¬având nevoie să spună nimic; simplă prezența lui ajunge. Mi a ispitit conștiința, mi a trecut un fir invizibil de la picătura asta în mâini, în sus prin braț, până în suflet.
Cred că am trăit prea mult în preajma lor. Prea târziu acum să mai fug, să mă întorc printre albi și la modul de viață al albilor.
Robert Childan zise:
— Paul...
Vocea, observă, îi era guturală, cu alunecări bolnăvicioase; ne¬controlată, nemodulată.
— Da, Robert.
— Paul,... sunt,... mă simt umilit.
Încăperea juca.
— De ce, Robert?
Nuanțe de grijă, dar detașat. Deasupra implicării.
— Paul. O clipă.
Þinu între degete minuscula bijuterie; devenise lunecoasă de transpirație.
— Sunt... mândru de ea. Nici nu poate fi vorba de gunoaiele alea de amulete. Renunț.
Încă o dată nu reuși să obțină o reacție din partea tânărului băr¬bat japonez, ciulise doar urechile, mai atent.
— Îți mulțumesc, oricum, spuse Robert Childan.
Paul se înclină.
— Oamenii care au făcut asta, zise Childan, sunt artiști mândri, americani. Eu inclusiv. Sugerarea unor gunoaie de amulete, prin ur¬ma¬re, ne jignește și pretind scuze.
Incredibil prelungită liniște.
Paul îl cercetă. O sprânceană ușor ridicată și buzele subțiri strân¬gându se. Un zâmbet?
— Eu pretind, zise Childan.
Asta fu tot, nu putu să continue. Acum doar aștepta.
Nimic nu se întâmplă.
Te rog, se gândi. Ajută mă.
Paul zise:
— Iartă mi propunerea.
Îi întinse mâna.
— E n regulă, zise Childan.
Își strânseră mâinile.
Pacea coborî în inima lui Childan. Am supraviețuit, își dădu sea¬ma. Eu însumi. Mulțumită lui Dumnezeu; a existat momentul potrivit, pentru mine. Altă dată... altfel. Aș mai putea încerca vreodată să mi forțez norocul? Probabil că nu.
Fu cuprins de melancolie. Scurt moment, ca și cum m aș fi ridi¬cat la suprafață și aș fi văzut nemărginirea.
Viața este scurtă, se gândi. Arta sau lucrurile neînsuflețite sunt perene, întinzându se la nesfârșit, ca un vierme. Plat, alb, neafec¬tat de nici o trecere peste el sau prin el. Aici mă aflu. Dar nu mai întârzii.
Luând cutiuța, puse bijuteria de la Edfrank în buzunarul parde¬siului.



12

DOMNUL RAMSEY spuse:
— Domnule Tagomi, domnul Yatabe.
Se retrase într un colț al biroului, iar domnul cel subțire și în vârstă păși înainte.
Întinzând mâna, domnul Tagomi zise:
— Sunt bucuros să vă cunosc în persoană, domnule.
Mâna ușoară, fragilă, bătrână, i se strecură în propria i mână; el o scutură fără să o strângă și o eliberă imediat. Nimic rupt, sper, se gândi. Examină trăsăturile bătrânului domn, declarându se mulțumit. Ce spirit sever, clar, aici. Nici o încețoșare a inteligen¬ței. Cu certitu¬di¬ne, o transmitere lucidă a tuturor vechilor tradiții, neclintite. Cele mai bune calități, pe care le putea reprezenta bătrânul... și atunci desco-pe¬ri că se afla în fața generalului Tedeki, fostul șef imperial al perso-na¬lului. Domnul Tagomi se înclină adânc.
— Domnule general.
— Unde este a treia parte? zise Tedeki.
— Se apropie, în pas alergător, spuse domnul Tagomi. M am in¬format eu însumi la hotel.
Cu mintea zbârnâindu i îngrozitor, se retrase câțiva pași în pozi¬ție înclinată, incapabil să revină la verticală.
Generalul se așeză. Domnul Ramsey, fără îndoială încă igno¬rând identitatea bătrânului domn, îi oferi scaunul dar nu vădi nici o atenție deosebită. Domnul Tagomi, ezitând, se așeză pe un scaun în fața generalului.
— Pierdem vremea, spuse generalul. Regretabil, dar inevitabil.
— Adevărat, zise domnul Tagomi.
Trecură zece minute. Nici unul nu mai scoase vreun cuvânt.
— Scuzați mă, domnule, zise domnul Ramsey în cele din urmă, foindu se, eu plec dacă nu sunt de folos.
Domnul Tagomi încuviință cu o înclinare a capului, iar dom¬nul Ramsey ieși.
— Ceai, domnule general? zise domnul Tagomi.
— Nu, domnule.
— Domnule, spuse domnul Tagomi, recunosc că mi e frică. Simt în această întâlnire ceva îngrozitor.
Generalul își înclină fruntea.
— Domnul Baynes, pe care l am cunoscut și cu care m am întâl¬nit în casă la mine, se declară suedez. Totuși, o privire atentă te con¬vinge că de fapt este un german sus pus, de vreun fel. Spun asta de¬oarece...
— Continuă, te rog.
— Vă mulțumesc. Domnule general, agitația lui în legătură cu această întâlnire mă îndeamnă să fac o legătură cu schimbările poli¬tice din Reich.
Domnul Tagomi nu menționă și un alt fapt, pe care l cunoștea: acela că generalul nu și făcuse apariția la momentul stabilit. Generalul spuse:
— Domnule, acum bateți apa în piuă. Nu informați.
Ochii lui cenușii clipiră părintește. Nici urmă de maliție.
Domnul Tagomi acceptă dojana.
— Domnule, prezența mea la această întâlnire este doar forma¬lă, pentru a i induce în eroare pe agenții naziști?
— Natural, zise generalul, avem interesul să menținem o anu¬mită fațadă. Domnul Baynes este reprezentantul lui Tor Am In¬dustries din Stockholm, om de afaceri și atât. Iar eu sunt Shinjiro Yatabe.
Domnul Tagomi se gândi: iar eu sunt Tagomi. Asta i piesa.
— Fără îndoială că naziștii au urmărit venirile și plecările dom¬nu¬lui Baynes, zise generalul.
Își sprijini mâinile pe genunchi, stând cu spatele drept... ca și cum, se gândi domnul Tagomi, ar adulmeca un iz îndepărtat de rasol de vită.
— Dar pentru a înlătura mistificarea, ei trebuie să recurgă la acte legale. Acesta este scopul original; nu să înșeli, ci să apelezi la forma¬lități în caz de expunere. Înțelegi, de pildă, că pentru a l deconspira pe domnul Baynes trebuie să facă mai mult decât să l împuște... ceea ce puteau face, dacă el călătorea ca... În fine, călătorea fără această mas¬că.
— Înțeleg, zise domnul Tagomi.
E ca un joc, hotărî el. Dar ei cunosc mentalitatea nazistă. Deci, presupun că este de folos. Interfonul bâzâi. Vocea domnului Ramsey:
— Domnule, domnul Baynes este aici. Să l las să intre?
— Da, țipă domnul Tagomi.
Ușa se deschise și domnul Baynes, pus la patru ace, cu hainele proaspăt călcate și croite cu artă, cu trăsăturile calme, își făcu apariția.
Generalul Tedeki se ridică să l întâmpine. Domnul Tagomi se ri¬dică și el. Toți trei bărbații se înclinară.
— Domnule, se adresă domnul Baynes generalului, sunt căpi¬tanul Wegener din Contraspionajul Marinei Reich ului. Este de la sine înțeles că nu reprezint pe nimeni în afara mea însumi și a anumitor persoane particulare, nici un departament sau birou, de nici un fel, al guvernului Reich ului.
Generalul răspunse:
— Herr Wegener, înțeleg că nu pretindeți defel a reprezenta oficial vreo ramură a guvernului Reich ului. Mă aflu aici neofi¬cial, ca parti¬cu¬lar care, în virtutea poziției anterior deținute în Armata Imperială, se poate spune că are acces la cercuri din Tokyo care doresc să audă ceea ce aveți de spus.
Ciudat discurs, se gândi domnul Tagomi. Dar nu neplăcut. Anu¬mite calități aproape muzicale în el. Reconfortantă ușurare, în fapt.
Se așezară.
— Fără introduceri, zise domnul Baynes, aș dori să vă informez pe dumneavoastră și pe cei la care aveți acces că în Reich este în sta¬diu avansat un program numit Lowenzahn. Păpădia.
— Da, făcu generalul, încuviințând prin aplecarea capului, ca și cum ar mai fi auzit despre asta; dar, se gândi domnul Tagomi, părând destul de nerăbdător ca domnul Baynes să continue.
— Păpădia, spuse domnul Baynes, constă într un incident la gra¬nița dintre Statele Munților Stâncoși și Statele Unite.
Generalul dădu din cap, zâmbind ușor.
— Trupele Statelor Unite vor fi atacate și vor riposta trecând gra¬nița și atacând trupele regulate ale S.M.S., staționate în apro¬piere. Trupele Statelor Unite au hărți detaliate cu instalațiile mili¬tare din Mid¬west. Acesta este primul atu. Pasul doi constă dintr o declarație a Germaniei cu privire la conflict. Va fi trimis în ajutorul Statelor Unite un detașament de voluntari din trupele de desant ale Wehrmacht ului. Oricum, acesta este în continuare un camuflaj.
— Da, zise generalul, ascultând.
— Scopul principal al Operațiunii Păpădia, zise domnul Bay¬nes, este un enorm atac nuclear în Home Islands, fără vreun avertisment prealabil.
Apoi rămase tăcut.
— Cu scopul de a nimici Familia Regală, Armata, cea mai mare parte a Flotei Imperiale, populația civilă, industria, resursele, zise ge¬neralul Tedeki. Lăsând ca posesiunile de dincolo de ocean să fie ane¬xate de Reich.
Domnul Baynes nu spuse nimic.
Generalul întrebă:
— Altceva?
Domnul Baynes păru încurcat.
— Data, domnule, zise generalul.
— Totul s a modificat, răspunse domnul Baynes. Datorită mor¬ții lui Bormann. Cel puțin, așa presupun. Nu sunt în contact cu Abwehr ul, acum.
Imediat, generalul zise:
— Continuați, domnule Wegener.
— Ceea ce recomandăm noi este ca guvernul japonez să inter¬vină în afacerile interne ale Reich ului. Sau, cel puțin, asta era ceea ce ve¬ni¬sem să recomand. Anumite grupuri din Reich sunt în favoarea Ope-ra¬țiunii Păpădia, altele nu. Se sperase ca cele care i se opuneau să vi¬nă la putere după moartea cancelarului Bormann.
— Dar de când sunteți aici, zise generalul, Herr Bormann a mu¬rit, iar situația politică a pornit pe alt drum. Acum, cancelarul Reich ului este Doctor Goebbels. Schimbările au luat sfârșit.
Făcu o pauză.
— Cum privește această fracțiune Operațiunea Păpădia?
Domnul Baynes zise:
— Doctor Goebbels este un susținător al Păpădiei.
Neluat în seamă de ei, domnul Tagomi închise ochii.
— Cine se opune? întrebă generalul Tedeki. Sunt în dubiu. A¬ceasta este o informație autentică sau doar o părere a dumnea¬voastră și a colegilor dumneavoastră?
Domnul Baynes zise:
— Administrația Estului – adică a zonei deținute acum de Japo¬ni¬a – va fi de resortul Ministerului de Externe, oamenii lui Rosenberg, lucrând direct cu Cancelaria. Acesta a fost un subiect amarnic con¬troversat în timpul multor ședințe între cei mari, anul trecut. Am copii foto după însemnările ședințelor. Poliția a solici¬tat autorizația, dar a fost refuzată. Ei vor controla colonizarea spațiului, Marte, Luna, Ve¬nus. Acesta le va fi domeniul. Odată stabilită această împărțire a au¬to¬rității, poliția s a concentrat cu toată forța asupra programului spațial și împotriva Păpădiei.
— Rivalitate, făcu generalul Tedeki. Un grup asmuțit împotri¬va celuilalt. De către Conducător. Astfel, el nu este niciodată amenințat.
— Adevărat, zise domnul Baynes. De aceea am fost trimis aici, să pledez pentru intervenția dumneavoastră. Încă s ar mai putea inter¬veni, situația este încă instabilă. Vor trece luni până ce Doctor Goeb¬bels își va consolida poziția. Va trebui să îngenuncheze Poliția, poate va trebui să l execute pe Heydrich și pe alți capi ai S.S. ului. Odată aceasta făcută...
— Noi ar trebui să sprijinim Sicherheitsdienst ul? îl întrerupse generalul Tedeki. Cea mai malignă parte a societății germane?
Domnul Baynes spuse:
— Este corect.
— Împăratul, zise generalul Tedeki, nu va accepta niciodată a¬ceastă politică. Cât privește corpurile de elită ale Reich ului, oriunde ar fi purtată uniforma neagră, capul de mort... toate, pentru el, repre¬zintă răul.
Răul, se gândi domnul Tagomi. Da, așa e. Să l ajutăm noi să câș¬tige puterea, pentru a ne salva viețile? Este acesta paradoxul stării noastre pământești?
Eu nu pot rezolva această dilemă, își spuse domnul Tagomi. Ca omul să trebuiască să acționeze în asemenea ambiguitate morală. În asta nu este nici o Cale. Totul este încâlcit. Numai un haos de lumină și întuneric, părere și esență.
185
— Wehrmacht ul, spuse domnul Baynes, armata, este singurul posesor din Reich al bombei cu hidrogen. Acolo unde au folosit o, cămășile negre au făcut o sub supravegherea Armatei. Cancelaria, sub Bormann, nu a permis niciodată ca vreo armă nucleară să ajungă în mâinile poliției. În Operațiunea Păpădia, totul va fi executat de O.K.W. Înaltul Comandament al Armatei.
— Sunt conștient de asta, zise generalul Tedeki.
— Practicile morale ale cămășilor negre le întrec în sălbăticie pe cele ale Wehrmacht ului. Dar puterea lor e mai mică. Să reflectăm doar asupra realității, asupra puterii efective. Nu asupra intențiilor etice.
— Da, trebuie să fim realiști, zise domnul Tagomi cu voce tare. Domnul Baynes și generalul Tedeki îl priviră amândoi.
Generalul îi zise domnului Tagomi:
— Ce anume sugerezi? Să stabilim contactul cu S.D. ul aici, în Statele Pacifice? Să negociem direct cu... nu știu cine este șeful S.D. aici. Vreun personaj scârbos, îmi imaginez.
— Șeful local al S.D. ului nu știe nimic, spuse domnul Baynes. Șeful lor de aici, Bruno Kreuz von Meere, este un vechi cal de povară al Partei. Ein Altparteigenosse ! Un imbecil. Nimeni în Berlin nu s ar gândi să i spună ceva; el abia își îndeplinește sarcinile de rutină.
— Atunci?
Generalul părea furios.
— Consulul de aici sau ambasadorul Reich ului la Tokyo?
Convorbirile astea vor eșua, se gândi domnul Tagomi. Indife¬rent de miză. Noi nu ne putem băga în monstruoasa mocirlă schizofrenică a intrigilor interne naziste; mințile noastre nu se pot adapta.
— Trebuie umblat cu delicatețe, zise domnul Baynes. Printr o serie de intermediari. Cineva apropiat lui Heydrich și care se află în afara Reich ului, într o țară neutră. Sau cineva care călătorește des între Tokyo și Berlin.
— Aveți pe cineva în minte?
— Ministrul italian de externe, contele Ciano. Un om inteli¬gent, de încredere, foarte curajos, total devotat înțelegerii inter¬naționale. Oricum... legătura sa cu aparatul S.D. este inexistentă. Dar ar putea lucra prin intermediul altcuiva din Germania, por¬nind de la interese economice precum cele ale lui Krupp sau prin generalul Spiedel sau poate chiar prin personaje din Waffen S.S. Waffen S.S. ul este chiar mai puțin fanatic, mai apropiat de orien¬tarea generală a societății germane.
— Instituțiile dumneavoastră, Abwehr ul... ar fi inutil să încer¬ce să ajungă la Heydrich prin dumneavoastră.
— Cămășile negre ne înjură îngrozitor. De douăzeci de ani tot încearcă să obțină aprobarea Partei de a ne lichida definitiv.
— Nu sunteți în pericol excesiv din partea lor? zise generalul Tedeki. Sunt activi aici, pe Coasta Pacifică, înțeleg.
— Activi, dar idioți, zise domnul Baynes. Omul de la Externe, Reiss, este abil, dar împotriva S.D. ului.
Ridică din umeri.
Generalul Tedeki spuse:
— Aș dori fotografiile dumneavoastră. Să le înmânez guvernu¬lui meu. Orice material aveți, privitor la aceste discuții din Ger¬mania. Și...
Stătu să cumpănească.
— Dovezi. De natură obiectivă.
— Desigur, spuse domnul Baynes.
Băgă mâna în buzunar și scoase o casetă plată, din argint, pen¬tru țigări.
— Veți constata că fiecare țigară este un tub care adăpostește un microfilm.
Îi dădu caseta generalului Tedeki.
— Dar caseta? zise generalul, examinând o. Pare un obiect prea valoros ca să vă despărțiți de el.
Începu să scoată țigările.
Zâmbind, domnul Baynes spuse:
— Și caseta.
— Mulțumesc.
Zâmbind la rândul lui, generalul băgă caseta în buzunarul parde¬siului.
Interfonul bâzâi. Domnul Tagomi apăsă pe buton.
Se auzi vocea lui Ramsey:
— Domnule, în holul de jos este un grup de oameni de la S.D. Încearcă să ia clădirea cu asalt. Gărzile de la Times s au încăierat cu ei.
În depărtare, sunetul unei sirene; din afara clădirii, de pe strada de sub fereastra domnului Tagomi.
— Trupe P.M. sunt pe drum, plus Kempeitai din San Fran¬cisco.
— Mulțumesc, domnule Ramsey, zise domnul Tagomi. Ați făcut un lucru onorabil să mă anunțați cu calm.
Domnul Baynes și generalul Tedeki ascultau amândoi nemiș¬cați.
— Domnilor, le spuse domnul Tagomi, îi vom ucide fără în¬doială pe asasinii S.D. Înainte de a ajunge la acest etaj.
Domnului Ramsey îi zise:
— Scoateți de sub tensiune lifturile.
— Da, domnule Tagomi.
Domnul Tagomi spuse:
— Vom aștepta.
Trase sertarul biroului și scoase o cutie din lemn de tec; descu¬ind o, dădu la iveală un Colt 44, model 1860, din Războiul Civil, per¬fect conservat, un articol prețios, de colecție. Luând o cutie cu pulbe¬re, gloanțe și cartușe, începu să și încarce revolve¬rul. Domnul Baynes și generalul Tedeki îl urmăreau cu ochii larg deschiși.
— Din colecția personală, spuse domnul Tagomi. M am prostit mult cu exersarea ochirii și tragerii rapide, pentru o glorie deșartă, în timpul liber. Admit că mă compar favorabil cu alți entuziaști ai între¬cerilor de pistol viteză. Până acum n am avut însă posibilita¬tea de a l folosi împotriva omului.
Þinând arma în poziție de tragere, o îndreptă către ușa birou¬lui. Și se așeză, în așteptare.


La bancul din atelierul lor din subsol, Frank Frink lucra la poli¬zor. Þinea un cercel din argint, pe jumătate finisat, pe platoul din bumbac ce se rotea cu zgomot; pudră de șlefuit îi împroșca ochelarii și i înnegrea unghiile și mâinile. Cercelul, în formă de melc, se înroși din cauza frecării, dar Frink, întunecat, tot îl mai apăsa pe platou.
— Nu l face prea strălucitor, zise Ed McCarthy. Atinge i numai părțile proeminente; poți chiar să i lași soiurile așa cum sunt.
Frank Frink mormăi.
— E o piață mai bună pentru argint, dacă nu e prea mult lustru¬it, zise Ed. Argintul trebuie să aibă aspectul ăla de vechi.
Piață, gândi Frink.
Nu vânduseră nimic. Cu excepția consignației de la American Ar¬tistic Handcrafts, nu luase nimeni nimic; și fuseseră în total la cinci magazine de vânzare cu bucata. Nu facem noi nici un ban, își spuse Frink. Tot facem la bijuterii și le îngrămădim în jurul nostru.
Șurubul de prindere al cercelului se agăță de disc; piesa sări din mâna lui Frink și se izbi de ecranul de protecție al polizorului, apoi căzu pe jos. Opri motorul.
— Nu lăsa să se piardă piesele alea, zise McCarthy. Să ajungă la topit.
— Dumnezeule, e cât o boabă de mazăre.
— Bine, oricum, ridică l.
La naiba cu totul, se gândi Frink.
— Care i problema? zise McCarthy, văzându l că nu face nici o mișcare să culeagă cercelul de pe jos.
Frink spuse:
— Băgăm bani de pomană.
— Nu putem vinde ce n am făcut.
— Nu putem vinde nimic, zise Frink. Făcut sau nefăcut.
— Cinci magazine. O picătură în ocean.
— Dar asta i tendința, făcu Frink. E destul ca s o afli.
— Nu te minți singur.
Frink zise:
— Nu mă mint singur.
— Adică?
— Adică e timpul să căutăm o piață pentru deșeuri.
— E n regulă, zise McCarthy, atunci, renunță.
— Am renunțat.
— Am să continuu de unul singur.
McCarthy aprinse aparatul de lipit.
— Cum o să împărțim?
— Habar n am. Dar găsim noi o modalitate.
— Cumpără mi partea, zise Frink.
— Nu, la naiba.
Frink făcu socoteala.
— Dă mi șase sute de dolari.
— Nu, iei jumătate din toate.
— Jumătate din motor?
Rămaseră amândoi tăcuți.
— Încă trei magazine, zise McCarthy. După aia, stăm de vorbă.
Coborându și masca, începu să lipească o sârmă de alamă, făcând un lănțișor pentru butoni.
Frank Frink se îndreptă spre banc. Găsi cercelul în formă de melc și l puse înapoi în cutia cu piese neterminate.
— Ies să fumez, zise și traversă subsolul către scări.
Un moment mai târziu, stătea afară, pe trotuar, cu o T'ien lai între degete.
S a sfârșit, își spuse. Nu e nevoie să mi spună oracolul; recunosc și singur care este Momentul. Miroase a înfrângere.
Și este într adevăr greu de spus de ce. Teoretic, putem conti¬nua. Magazin cu magazin, alte orașe. Dar ceva nu merge. Și tot efortul și candoarea n or să schimbe asta.
Vreau să știu de ce, se gândi.
Dar n am să știu niciodată.
Ce trebuie să facem? Să facem ce, în loc?
Am sărit peste Moment. Am sărit peste Tao. În contra curen¬tului, în direcția greșită. Iar acum... dezaprobarea. Decăderea.
Yin ne are. Lumina ne a arătat curul, s a dus altundeva.
Nu putem decât să ne plecăm.
Cum stătea acolo sub streașina clădirii, trăgând fumuri rapide din țigara lui cu marihuana și uitându se mohorât la mașinile care treceau, un alb între două vârste, arătând obișnuit, veni agale către el.
— Domnul Frink! Frank Frink!
— Ai ghicit, zise Frink.
Omul scoase un document împăturit și insigna de identitate.
— Sunt de la Departamentul Poliției San Francisco. Am un man¬dat pentru arestarea ta.
Îl și prinse pe Frink de braț; deja o făcuse.
— Pentru ce? întrebă Frink.
— Fraudă. Domnul Childan, American Artistic Handcrafts.
Polițistul îl conduse forțat pe Frink în lungul trotuarului; un alt polițai civil li se alătură, acum câte unul de fiecare parte a lui Frink. Îl împinseră către un Toyopet parcat, fără însemne.
Asta este ceea ce ne oferă timpurile, se gândi Frink în vreme ce era înghesuit pe canapeaua mașinii, între cei doi polițiști. Ușa fu izbi¬tă; mașina, condusă de un al treilea polițist, acesta în uniformă, pă¬trunse în trafic. Ãștia sunt ticăloșii cărora trebuie să ne supunem.
— Ai avocat? îl întrebă unul dintre polițiști.
— Nu, zise el.
— Au să ți dea la secție o listă cu nume.
— Mulțumesc, zise Frink.
— Ce ai făcut cu banii? întrebă mai târziu unul dintre polițiști în timp ce parcau la garajul secției de poliție Kearney Street.
Frink zise:
— I am cheltuit.
— Toți?
Nu răspunse.
Un polițist clătină din cap și râse.
Când ieșiră din mașină, unul dintre ei îi spuse:
— Numele tău adevărat este Fink?
Frink simți cum îl cuprinde spaima.
— Fink, repetă polițistul. Ești jidan.
Îi arătă un dosar mare, cenușiu.
— Refugiat din Europa.
— M am născut la New York.
— Ești scăpat din mâinile naziștilor, zise polițistul. Știi ce în¬seamnă asta.
Frank Frink se smulse și începu să fugă spre ieșirea din garaj. Cei trei polițiști strigară, și în prag se găsi față în față cu o mașină de poliție condusă de un polițist în uniformă, înarmat, blocându i calea. Polițistul îi zâmbi, iar unul dintre ceilalți, cu pistolul în mână, înaintă și i clămpăni peste încheietură cătușele.
Smucindu l de încheietura mâinii – metalul subțire îl tăie până la os – polițistul îl conduse înapoi, pe drumul pe care venise.
— Înapoi, în Germania, zise unul, supraveghindu l.
— Sunt american, zise Frank Frink.
— Ești evreu, zise polițistul.
Când era dus pe scări, un polițist întrebă:
— Îl înregistrăm aici?
— Nu, zise altul. Îl ținem pentru consulul german. Vor să l supu¬nă legislației germane.
Nu mai fu nici o listă cu avocați, până la urmă.


De douăzeci de minute, domnul Tagomi stătea nemișcat la biroul lui, ținând revolverul îndreptat spre ușă, în timp ce domnul Baynes se plimba cu pași mari prin încăpere. Bătrânul generai, după oarecare gândire, ridicase receptorul și făcuse un apel tele¬fonic la ambasada Japoniei din San Francisco. Oricum, nu reușise să ajungă la Baronul Kaelemakule, ambasadorul; un funcționar îi spusese că nu era în oraș.
Acum, generalul Tedeki era în curs de a da un telefon transpa¬cific, la Tokyo.
— Mă voi consulta cu Colegiul de Război, îi explică domnului Baynes. Ei vor lua legătura cu forțele militare imperiale staționate aproape de noi.
Nu părea tulburat.
Așadar, vom fi eliberați în câteva ore, își spuse domnul Tago¬mi. Poate de niște marinari japonezi de pe vreun cargou, înarmați cu mitraliere și mortiere.
Acționarea prin canale oficiale este extrem de eficientă sub as¬pectul rezultatului final... dar este o pierdere de timp regretabilă. Sub noi, jos, huligani în cămăși negre se ocupă cu ciomăgirea secretarelor și a funcționarilor.
Oricum, era ceva mai mult decât putea face el personal.
— Mă întreb dacă ar avea rost să luați legătura cu consulul german, zise domnul Baynes.
Domnul Tagomi avu viziunea lui însuși convocând o pe dom¬nișoara Ephreikian, cu magnetofonul, să i dicteze un protest ur¬gent pentru Herr Reiss.
— Îl pot suna pe Herr Reiss, zise domnul Tagomi. Pe cealaltă linie.
Încă ținând în mână Coltul lui de colecție, domnul Tagomi apăsă un buton de pe birou. Ieși la iveală un telefon mascat, instalat special pentru convorbiri secrete.
Formă numărul consulatului german.
— Bună ziua, cine sunteți?
Vocea masculină ageră, cu accent. Fără îndoială, un inferior. Domnul Tagomi spuse:
— Cu Excelența sa Herr Reiss, vă rog. Urgent. Aici este dom¬nul Tagomi. Înalta Misiune Comercială, șeful.
Își folosi vocea dură, fără prostii.
— Da, domnule. Un moment, vă rog.
O lungă pauză, apoi. Nici un sunet în telefon, nici pârâituri. Pur și simplu stă cu el, hotărî domnul Tagomi. Tergiversare, cu viclenia tipic nordică.
Le spuse generalului Tedeki, așteptând la celălalt telefon, și dom¬nului Baynes, plimbându se prin încăpere:
— Pur și simplu m a lăsat în aer.
În cele din urmă, vocea funcționarului, iarăși:
— Îmi pare rău că v am făcut să așteptați, domnule Tagomi.
— Nu face nimic.
— Consulul este în conferință. Oricum...
Domnul Tagomi închise.
— Eforturi inutile, ca să spun numai atât, zise agasat.
Pe cine altcineva să sun? Tokkoka deja anunțată, la fel și uni¬tatea P.M. de pe faleză; n are rost să i mai sun. Telefon direct la Ber¬lin? La cancelarul Reich ului, Goebbels? La aeroportul militar imperial de la Napa, să cer ajutor pentru salvare aeriană.
— Am să l sun pe șeful S.D. ului, Herr Kreuz von Meere, hotărî el cu voce tare. Și să mă plâng vehement. Să perorez și să țip invective.
Începu să formeze numărul trecut în cartea de telefoane a orașu¬lui San Francisco la "Corpul de Pază al Transporturilor Prețioase ale Terminalului Lufthansa al Aeroportului din San Francisco". Când tele¬fonul începu să sune, zise:
— Am să i ocărăsc într o criză de isterie.
— Realizează o interpretare bună, spuse generalul Tedeki, zâm¬bind.
O voce germanică zise în urechea domnului Tagomi:
— Cine e?
Voce mai fără prostii decât a mea, se gândi domnul Tagomi. Dar intenționa să meargă mai departe.
— Mai repede, ceru vocea.
Domnul Tagomi țipă:
— Ordon arestarea și trimiterea în judecată a bandei voastre de asasini și degenerați care umblă să ucidă ca niște fiare blonde însetate de sânge, cum nici nu se poate descrie! Mă știi, Kerl ! Sunt Tagomi, consulatul guvernamental imperial. Cinci secunde sau trec peste legalitate și ordon trupelor de șoc ale marinei să înceapă masa¬crul cu bombe cu napalm. Rușinea civilizației.
La celălalt capăt al firului, lacheul S.D. se bâlbâia neliniștit.
Domnul Tagomi îi făcu cu ochiul domnului Baynes.
— ... nu știu nimic despre asta, zicea lacheul.
— Mincinosule! strigă domnul Tagomi. Atunci nu avem de ales.
Trânti receptorul.
— Fără îndoială, nu s decât vorbe, zise el domnului Baynes și generalului Tedeki. Dar, oricum, rău nu pot face. Întotdeauna ai po¬sibilitatea să dai peste un fricos, chiar și la S.D.
Generalul Tedeki deschise gura să vorbească. Dar chiar a¬tunci, se auzi o bufnitură groaznică în ușa biroului; se opri. Ușa se deschise izbindu se de perete.
Doi bărbați voinici, albi, apărură, înarmați amândoi cu pistoa¬le cu amortizoare de zgomot. Îl zăriră pe domnul Baynes.
— Da ist er, zise unul.
Se îndreptară către domnul Baynes.
De la masa lui, domnul Tagomi ținti cu vechiul său Colt 44 și apăsă pe trăgaci. Unul dintre oamenii din S.D. căzu la podea. Celălalt își îndreptă arma echipată cu amortizor către domnul Tagomi și răs¬punse cu foc. Domnul Tagomi nu auzi nici un bubuit, văzu numai un mic firișor de fum la gura armei și auzi șuieratul unui glonț trecând prin apropiere cu o viteză eclipsând orice record, armă Coltul fără repetiție și trase iar și iar.
Falca omului de la S.D explodă. Bucățele de os, carne, așchii de dinți, zburară prin aer. Lovit în gură, realiză domnul Tagomi. Înspăi¬mântătoare lovitură, mai ales dacă glonțul urcă. Ochii omu¬lui de la S.D. rămas fără falcă mai aveau viață, într un fel. Încă mă mai vede, se gândi domnul Tagomi. Apoi ochii își pierdură lucirea și S.D. istul se prăbuși, lăsându și arma să cadă și scoțând gâlgâ-ieli neomenești.
— Grețos, făcu domnul Tagomi.
În ușă nu se mai arătă nici un alt om din S.D.
— Poate s a terminat, zise generalul Tedeki după o pauză.
Domnul Tagomi, ocupat cu meticuloasa sarcină, cu o durată de trei minute, de a reîncărca, se opri și apăsă butonul interfonului.
— Aduceți ajutor medical de urgență, ordonă el. Asasin oribil rănit aici.
Nici un răspuns, numai zumzet.
Aplecându se, domnul Baynes culese ambele arme ale germa¬nilor; îi dădu una generalului, păstrând o pe cealaltă pentru sine.
— Acum îi vom nimici, zise domnul Tagomi, pregătindu și iarăși Coltul 44, ca mai înainte. Formidabil triumvirat în acest birou.
Din hol, o voce strigă:
— Gangsterii germani să se predea!
— S a avut grijă de ei, strigă domnul Tagomi. Zac fie morți, fie pe moarte. Înaintați și verificați faptele.
Un grup de funcționari de la Nippon Times apărură cu grijă, câțiva dintre ei cu echipamentul existent în clădire pentru tulbu¬rări, precum toporașe și carabine și grenade lacrimogene.
— Cause célèbre , spuse domnul Tagomi. Guvernul S.P.A. din Sacramento ar putea declara război Reich ului fără nici o ezitare.
Își desfăcu arma.
— Oricum, s a terminat.
— Vor nega complicitatea, spuse domnul Baynes. Tehnică stan¬dard. Folosită de nenumărate ori.
Lăsă pistolul cu amortizor pe biroul domnului Tagomi.
— Fabricat în Japonia.
Nu glumea. Era adevărat. Pistol de tir japonez de calitate excelen¬tă. Domnul Tagomi îl examină.
— Și nu sunt de naționalitate germană, zise domnul Baynes.
Luase portofelul unuia dintre cei doi albi, cel mort.
— Cetățean S.P.A. Locuiește în San Jose. Nimic care să l lege de S.D. Se numește Jack Sanders.
Aruncă jos portofelul.
— Un atac banditesc, zise domnul Tagomi. Obiectiv: pivnița noas¬tră ferecată. Nici un aspect politic.
Se ridică tremurând în picioare.
În orice caz, asasinatul sau răpirea încercată de S.D. eșuase. Cel puțin, aceasta dintâi. Dar cu siguranță știau cine era domnul Baynes și, fără îndoială, de ce venise.
— Prognoza, zise domnul Tagomi, este tristă.
Se întrebă dacă în această împrejurare oracolul ar fi de vreun folos. Probabil să i poată proteja. Avertiza, apăra, cu sfatul lui.
Încă destul de tremurător, începu să scoată cele patruzeci și no¬uă de bețișoare de coada șoricelului. Întreaga situație confuză și anormală, hotărî el. Nici o minte omenească n ar fi putut o descifra; numai o inteligență comună, de cinci mii de ani verifi¬cată. Societatea totalitară germană semăna cu o formă de viață degenerată, mai rea decât lucrul natural. Mai rea în toate adăugi¬rile, în toate potpour¬ri u¬rile ei lipsite de sens.
Aici, se gândi el, S.D. ul acționează ca instrument al unei politici în total dezacord cu șeful din Berlin. Unde este sensul în această fi¬in¬ță complicată? Cine este de fapt Germania? Cine a fost vreodată? A¬proape întocmai ca o parodie de coșmar, descompu¬nându se în prob¬lemele înfruntate în mod obișnuit pe parcursul existenței.
Oracolul o va pătrunde. Chiar și o rasă de pisici afurisite ca Ger¬mania nazistă poate fi înțeleasă de I Ching.
Domnul Baynes, văzând cât de distrat mânuia domnul Tagomi pumnul de bețișoare, își dădu seama cât de mare fusese supărarea omului. Pentru el, se gândi domnul Baynes, acest eveniment, uciderea și mutilarea celor doi oameni, nu este numai înspăimân¬tătoare; este inexplicabilă.
Ce aș putea spune ca să l consolez? Pentru mine a tras; prin ur¬mare, responsabilitatea morală pentru aceste două vieți este a mea și eu o accept. Așa o privesc.
Venind alături de domnul Baynes, generalul Tedeki spuse în șoa¬ptă:
— Sunteți martorul disperării omului. El, vedeți dumneavoas¬tră, a fost, fără îndoială crescut ca budist. Chiar dacă nu rigid, influența a existat. O cultură în care nici o viață nu trebuie luată; toate viețile, sfinte.
Domnul Baynes încuviință dând din cap.
— Își va recâștiga echilibrul, continuă generalul Tedeki. Cu tim¬pul. În acest moment, nu are nici un reper față de care să și poată contempla și înțelege actul. Cartea îl va ajuta, pentru că ea asigură un cadru de referință exterior.
— Înțeleg, zise domnul Baynes.
Se gândi: un alt sistem de referință care l ar putea ajuta ar fi Doc¬trina Păcatului Originar. Mă întreb dacă a auzit vreodată de ea. Cu toții suntem osândiți să comitem acte de cruzime sau de violență sau rele; ăsta ne este destinul, datorită unor factori stră¬vechi. Karma noastră.
Pentru a salva o viață, domnul Tagomi a trebuit să ia două. Min¬tea echilibrată, logică, nu poate găsi vreun rost acestui lucru. Un om amabil ca domnul Tagomi poate ajunge să și piardă mințile din cauza implicațiilor unei asemenea realități.
Totuși, se gândi domnul Baynes, problema crucială stă nu în pre¬zent, nu în moartea mea sau a celor doi oameni din S.D.; ea se află – ipotetic – în viitor. Ceea ce s a întâmplat aici este justificat sau nejus¬tificat de ceea ce se va întâmpla mai târziu. Putem noi salva viețile a milioane, întreaga Japonie, de fapt?
Dar omul care mânuia bețișoarele vegetale nu se putea gândi la asta; prezentul, actualitatea era tangibilă, germanul mort și cel muri-bund de pe podeaua biroului său.
Generalul Tedeki avea dreptate; timpul îi va oferi domnului Tago¬mi perspectiva. Sau se va retrage, poate, în umbra suferinței mintale, întorcându și privirile pentru totdeauna, datorită unei per¬plexități fără speranță.
Și nici noi nu ne deosebim cu adevărat de el, se gândi domnul Baynes. Suntem și noi confruntați cu aceleași nedumeriri. Prin urmare, din nefericire, nu l putem ajuta pe domnul Tagomi cu nimic. Nu putem decât aștepta, sperând că în cele din urmă își va reveni, nu va ceda.



13

ÎN DENVER, găsiră magazine elegante, moderne. Hainele, se gândi Juliana, te înțepeneau de scumpe ce erau, dar lui Joe nu păru să i pese, el nici măcar nu păru să observe; pur și simplu plătea ceea ce alegea ea, apoi se grăbeau către magazinul următor.
Marea ei achiziție – după multe probări de rochii și mult prelun¬gite deliberări și refuzuri – se petrecu târziu în timpul zilei: un model italian original, albastru deschis, cu mâneci scurte, flu flu, și cu de-colteu înnebunitor de adânc. Văzuse, într un ma¬gazin european de mo¬dă, un manechin purtând o asemenea rochie; era considerat cel mai rafinat model al anului și l costă pe Joe aproape două sute de do-lari.
Pentru a o purta, avea nevoie de trei perechi de pantofi, mai mulți ciorapi de naylon, câteva pălării și o geantă nouă, din piele, lucrată de mână. Și, descoperi, decolteul rochiei italiene impunea noile sutiene care acopereau doar partea de jos a sânilor. Privin¬du se în întregime în oglinda cea mare a magazinului, se simți dezgolită și puțin nesigură când trebuia să se aplece. Dar vânză¬toarea o asigură că noul sutien cu jumătate de cupă rămânea ferm pe loc, în ciuda lipsei bretelelor.
Exact până deasupra sfârcului, se gândi Juliana uitându se cu atenție la ea însăși în intimitatea cabinei de probă, nici un milime¬tru în plus. Sutienul, de asemenea, costă ceva, de import și el, o lămuri vânzătoarea, lucrat de mână. Îi arătă apoi îmbrăcăminte sport, panta¬loni scurți și costume de baie și un halat de plajă, din prosop, cu două fețe; dar dintr o dată, Joe își pierdu răbdarea. Așa că plecară mai departe.
În timp ce Joe punea pachetele și sacoșele în mașină, ea zise:
— Nu crezi că arăt extraordinar?
— Da, zise el pe un ton preocupat. Mai ales rochia aia albastră. O porți când mergem acolo, la Abendsen, înțelegi?
Rosti ultimul cuvânt tăios, ca și cum ar fi fost un ordin; tonul o surprinse.
— Port măsura doisprezece sau paisprezece, zise ea când intra¬ră în următorul magazin. Vânzătoarea le zâmbi și i conduse la rastelurile cu rochii. Ce i mai trebuie? se întrebă Juliana. Mai bine să ia cât mai mult posibil, atâta cât putea; cuprinse cu privirea totul, dintr o dată, bluze, fuste, pulovere, pantaloni, haine. Da, o haină.
— Joe, zise, trebuie să mi iau o haină lungă. Dar una din stofă.
Se înțeleseră asupra uneia dintre hainele fabricate din fibre sin¬tetice, produse în Germania; era mai durabilă decât blana na¬turală și mai puțin scumpă. Dar se simți dezamăgită. Pentru a se mai înveseli puțin, începu să examineze bijuteriile. Dar erau gablonzuri mizerabile, îngrozitor de scumpe, lipsite de fantezie și de originalitate.
— Trebuie să iau niște bijuterii, îi explică lui Joe. Măcar cercei. Sau o broșă – să meargă la rochia albastră.
Îl duse pe trotuar până la un magazin de bijuterii.
— Și hainele tale, își aduse aminte, cu vinovăție. Trebuie să ne oprim și pentru tine.
Cât se uită ea la bijuterii, Joe se opri la frizer, pentru tuns. Când el apăru, o jumătate de oră mai târziu, fu uluită; aproape că nu l mai recunoscuse; era blond acum, Doamne Dumnezeule, se gândi ea. De ce?
Ridicând din umeri, Joe zise:
— Am obosit să fiu broscar.
Asta fu tot ce zise; refuză să discute acest subiect când intrară Într un magazin de îmbrăcăminte pentru bărbați și începură să cum¬pere pentru el.
Cumpărară un costum frumos croit, din una dintre noile fibre sintetice Du Pont, dacron. Și ciorapi noi, chiloți noi și o pereche de pantofi moderni, cu vârf ascuțit. Cămăși. Și cravate. Împreună cu vânzătorul, aleseră două cămăși albe, cu manșete franțuzești, duble, și o pereche de butoni de argint. Nu dură decât patruzeci de minute ca să facă cumpărăturile pentru el; fu uimită să descopere cât era de ușor, comparativ cu ea.
Costumul lui, se gândi, trebuie modificat. Dar iarăși, Joe, deveni nerăbdător; plăti nota cu bancnotele germane pe care le avea. Mai este ceva, realiză Juliana. Un portmoneu nou. Așa că, împreună cu vânză¬torul, îi aleseră un portmoneu din piele de crocodil, negru, și cu asta, totul fu gata. Părăsiră magazinul și se întoarseră la mașină; era patru și jumătate iar cumpărăturile – cel puțin din punctul de vedere al lui Joe, erau terminate.
— Nu vrei să i ia puțin din talie? întrebă ea când Joe intră în traficul din centrul Denver ului. La costum...
— Nu.
Vocea lui, ostilă și impersonală, o împietri.
— Ce s a întâmplat? Am cumpărat prea multe?
Știu că asta este, își spuse, am cheltuit prea mult.
— Aș putea duce înapoi niște cămăși.
— Hai să mâncăm de seară, zise el.
— Dumnezeule, replică ea. Știu ce n am luat. Pijamale.
El o privi feroce.
— Nu vrei să iau niște pijamale frumoase? zise ea. Aș fi cu totul înnoită și...
— Nu.
Scutură din cap.
— Las o baltă. Uită te după un loc unde să mâncăm.
Juliana zise pe un ton ferm:
— Mergem și ne înregistrăm la primul hotel. Să ne putem schim¬ba. Apoi mâncăm.
Și mai bine ar fi un hotel select, se gândi ea, sau deloc. Chiar și așa târziu. Și i vom întreba la hotel care i cel mai bun loc din Denver, pentru mâncat. Și numele unui bar de noapte ca lumea unde putem vedea un spectacol ca pentru singura dată în viață, nu vreun talent local, ci niște nume mari din Europa, cum ar fi Eleanor Perez sau Willie Beck. Știu că vedetele astea mari din U.F.A. vin în Denver, pentru că am văzut afișele. Și n am să mă duc pentru nimic mai slab.
În timp ce căutau un hotel, Juliana se tot uită la bărbatul de lângă ea. Cu părul tuns scurt, blond, și cu haine noi, părea alt om.
Îmi place oare mai mult așa? Greu de zis. Iar eu... când am să mi pot face părul, vom fi două persoane diferite, aproape. Create din ni¬mic sau, mai degrabă, din bani. Dar trebuie neapărat să mi fac părul, își zise.
Găsiră un hotel mare, elegant, în centrul Denver ului, cu portar în livrea, care aranjă ca mașina să fie parcată. Asta voia ea. Iar un bă¬iat – altfel om mare, dar purtând uniforma maro – veni repede și le că¬ră toate pachetele și bagajele, lor nemairămânân¬du le nimic altceva de făcut decât să urce scările largi, așternute cu covoare, de sub coperti¬nă, să treacă prin ușile din sticlă și lemn de mahon și să pătrundă în hol.
Mici magazine de fiecare parte a hotelului, florării, cadouri, dul¬ciuri, oficiu de telegraf, birou pentru rezervarea locurilor la avion, zar-va clienților la recepție și la lifturi, uriașele plante în ghivece și, sub tălpi, covorul, gros și moale... Putea mirosi hotelul, mulțimea oameni¬lor, agitația. Indicatoare de neon arătând în ce parte se aflau restau¬rantul hotelului, sala pentru cocteil, braseria. Abia le putu înregistra când traversă holul și ajunseră în sfârșit la recepție.
Era până și un stand de cărți.
Cât timp Joe semnă în registru, ea se scuză și se repezi la cărți, să vadă dacă aveau Lăcusta. Da, îl aveau, un raft întreg, străluci¬tor, cu un anunț spunând cât de popular și important era și, desigur, că era verboten în regiunile controlate de germani. O femeie între două vârste, zâmbitoare, gen bunicuță, o servi; cartea costa aproape patru dolari, ceea ce Julianei îi păru mult, dar o plăti cu o bancnotă germa¬nă din noua ei geantă și se întoarse în fugă lângă Joe.
Arătându le drumul cu bagajele în mâini, băiatul îi conduse la lift și apoi sus, la primul etaj, în lungul coridorului – liniștit și cald și car¬petat – către superba lor cameră, care ți tăia răsuflarea. Băiatul le descuie ușa, cără totul înăuntru, aranjă fereastra și luminile; Joe îi dădu un bacșiș, iar el plecă, închizând ușa în urma lui.
Totul era întocmai cum dorise ea.
— Cât stăm în Denver? îl întrebă pe Joe, care începuse să desfacă pachetele pe pat. Înainte să plecăm sus, în Cheyenne?
El nu răspunse; era ocupat cu conținutul valizei lui.
— O zi sau două? întrebă ea luându și haina cea nouă. Crezi că putem sta trei?
Ridicând capul, Joe răspunse:
— Plecăm mai departe în seara asta.
La început, nu înțelese; iar când înțelese, nu i veni să creadă. Se uită lung la el, iar el se uită lung la ea, cu o expresie sălbatică, aproa¬pe s o străpungă, cu fața încordată sub o tensiune enormă, mai mare decât văzuse ea vreodată în viața ei la o ființă omeneas¬că. El nu clinti; părea paralizat acolo, cu mâinile pline cu haine din valijoara lui, cu corpul aplecat.
— După ce mâncăm, adăugă.
Ea nu știu ce să spună.
— Așa că îmbracă rochia cea albastră, care a costat atâta, zise. Cea care ți place ție; cea cu adevărat bună... Înțelegi?
Începu acum să se descheie la cămașă.
— Mă duc să mă rad și să fac un duș bun, fierbinte.
Vocea îi suna cumva mecanic, ca și cum ar fi vorbit de la o milă depărtare, printr un fel de instrument; întorcându se, se în¬dreptă către baie cu pași smuciți.
Cu dificultate, ea reuși să spună:
— Este prea târziu, în seara asta.
— Nu. Terminăm masa pe la cinci și jumătate, șase, cel târziu. Putem urca în Cheyenne în două ore, două ore și jumătate. Asta înseamnă abia opt și ceva. Să zicem nouă, cel mult. Putem suna de aici, să i zicem lui Abendsen că venim; îi explicăm situația. Asta va face impresie, un telefon interurban. Spune i așa... suntem în drum, cu avionul, către Coasta de Vest; stăm în Denver doar o noapte. Dar suntem atât de entuziasmați de cartea lui încât venim cu mașina până sus, în Cheyenne, și ne întoarcem înapoi diseară, numai pentru șansa de a...
Ea îl întrerupse:
— De ce?
Lacrimile îi năvăliră în ochi și se trezi ștergându și le cu amândoi pumnii, cu degetul mare înăuntru, așa cum făcea când era copil; simți cum îi tremură bărbia și, când vorbi, vocea abia i se auzi:
— Nu vreau să merg să l văd diseară; nu merg. Nu vreau să merg deloc, nici mâine. Vreau numai să văd priveliștea de aici. Așa cum mi ai promis.
Și în timp ce vorbea, spaima reapăru iar și i se instală în piept, pa¬nica aceea oarbă, particulară, care abia dacă o părăsise puțin chiar și în cele mai strălucite momente cu el. I se urcă până sus și puse stă¬pânire pe ea; o simți tremurându i în față, strălucind astfel încât el o putea ușor observa.
Joe zise:
— Dăm o fugă până acolo și după aia, când ne întoarcem... ad¬mirăm peisajul de aici.
Vorbi rezonabil și totuși cu înțepeneală de mort, ca și cum ar fi recitat.
— Nu, zise ea.
— Pune ți rochia albastră.
Răscoli printre pachete până ce dădu de ea în cea mai mare din¬tre cutii. Desfăcu sfoara cu grijă, scoase rochia afară și o întinse pe pat cu precizie; nu se grăbea.
— Okay? Ai să fii jos pălăria. Ascultă, cumpărăm o sticlă de scotch scump și o luăm cu noi. Luăm Vat 69.
Frank, se gândi ea. Ajută mă. Am intrat în ceva ce nu înțeleg.
— E mult mai departe decât crezi tu, spuse ea. M am uitat pe hartă. Va fi cu adevărat târziu când vom ajunge acolo, cam unspre¬zece sau chiar după miezul nopții.
El zise:
— Pune ți rochia sau te ucid.
Închizând ochii, ea începu să chicotească. Antrenamentul meu, se gândi. A fost adevărat, în definitiv; vom vedea acum. Mă poate omorî sau pot să i ating un nerv pe spate și să l ologesc pe viață? Dar s a luptat cu comandourile alea engleze; a mai trecut prin așa ceva, cu ani în urmă.
— Știu că s ar putea să reușești să mă trântești. Sau poate că nu.
— Nu să te trântesc, zise ea. Să te mutilez pentru totdeauna. Pot cu adevărat. Am trăit pe Coasta de Vest. M au învățat japonezii, sus, în Seattle. Du te tu în Cheyenne, dacă vrei, și lasă mă pe mine aici. Nu încerca să mă forțezi. Mi e frică de tine și am să încerc...
Vocea i se frânse.
— Am să încerc să te aranjez prea rău, dacă vii spre mine.
— Haide... pune afurisita aia de rochie! Ce i cu toate astea? Tre¬buie să ți fi pierdut mințile de vorbești așa de ucis și de mutilat, doar pentru că vreau să sari în mașină după ce mâncăm și să mergi cu mine pe autostradă să l vedem pe tipul a cărui carte ai...
O bătaie în ușă.
Joe se duse și o deschise. Un băiat în uniformă, de pe coridor, zise:
— Serviciul de cameră. Ați cerut la recepție, domnule.
— A, da, zise Joe pășind către pat; luă cămășile albe pe care le cumpărase și le dădu băiatului.
— Le poți aduce înapoi în jumătate de oră?
— Doar călcate, zise băiatul, examinându le. Nu și spălate. Da, sunt sigur că voi putea, domnule.
Când Joe închise ușa, Juliana spuse:
— Cum de ai știut că o cămașă albă, nouă, nu se poate purta înainte de a fi călcată?
El nu spuse nimic; ridică din umeri.
— Uitasem, zise Juliana. Iar o femeie ar trebui să știe... când le scoți din celofan, sunt șifonate.
— Când eram mai tânăr, obișnuiam să mă îmbrac și să ies ade¬seori.
— De unde știai că hotelul are serviciu de cameră? Eu nu știam? Chiar te ai tuns și te ai vopsit? Eu cred că ai părul blond dintotdea¬una și că purtai o perucă. Nu i așa?
El ridică iarăși din umeri.
— Trebuie să fii din S.D., zise ea. Pozând în șofer broscar. N ai luptat niciodată în Africa de Nord, nu i așa? Trebuia să vii aici ca să l ucizi pe Abendsen, așa este? Știu că i așa. Cred că sunt destul de ui¬mită.
Se simți uscată, sfârșită.
După un timp, Joe zise:
— Sigur că am luptat în Africa de Nord. Poate că nu cu bateria de artilerie a lui Pardi. Cu Brandemburgerii .
Adăugă:
— Wehrmacht Kommando . Infiltrat în Cartierul General En¬glez. Nu văd diferența; am văzut o grămadă de acțiuni. Și am fost la Cairo; am câștigat medalia și am fost citat pe câmpul de luptă. Caporal.
— Stiloul ăla e o armă?
El nu răspunse.
— O bombă, își dădu ea seama dintr o dată, spunând o cu voce tare. O bombă capcană, aranjată să explodeze când o atinge cineva.
— Nu, zise el. Ce ai văzut tu era un transmițător și receptor de doi wați. Ca să pot menține contactul radio. În caz că se schimbă planul, care este situația politică la Berlin, zi de zi.
— Iei legătura cu ei înainte de a o face. Să fii sigur.
El dădu din cap.
— Nu ești italian; ești german.
— Elvețian.
Ea zise:
— Soțul meu este evreu.
— Nu mă interesează ce e soțul tău. Tot ce vreau e să ți pui ro¬chia aia și să te aranjezi, ca să putem merge la cină. Aranjează ți cumva părul; aș fi vrut să ai timp de coafor. Poate mai este deschis salonul de înfrumusețare al hotelului. O poți face cât timp îmi aștept eu cămășile și mi fac duș.
— Cum ai să l ucizi?
Joe zise:
— Te rog, îmbracă rochia, Juliana. Am să sun jos, să întreb de coafor.
Se duse către telefon.
— De ce ai nevoie de mine?
Formând numărul, Joe zise:
— Avem un material despre Abendsen și pare a fi atras de un anumit tip de femeie, brunetă, focoasă. Tipul specific Orientului Mij¬lociu sau mediteranean.
Când el vorbea cu cei de la hotel, Juliana se duse și se așeză pe pat. Închise ochii și și puse mâinile pe față.
— Au o coafeză, zise Joe după ce închise telefonul. Și te poate aranja chiar și acum. Du te la mezanin.
Îi băgă ceva în mână; deschizând ochii, ea văzu că erau bancnote germane.
— Să plătești.
Ea zise:
— Lasă mă să zac aici. Te rog.
El o privi cu un aer de curiozitate și îngrijorare.
— Seattle este azi cum ar fi fost San Francisco, zise ea, dacă nu ar fi fost nici un Mare Incendiu. Construcții din lemn, vechi de tot și câteva din cărămidă, și cu coline, ca la Frisco. Japonezii sunt acolo de mult timp, cu mult înaintea războiului. Au un întreg cartier de afaceri și case, magazine, totul, foarte vechi. E port. Japonezul ăla tăcut, care m a învățat pe mine... mă dusesem cu un tip din Marina Comercială și stând acolo, am început să iau lecții, Minoru Ichoyasu; purta vestă și cravată. Era rotund ca o minge. Dădea lecții sus, într o clădire de birouri japoneze; avea o tăbliță pe ușă, cu scris de modă veche, auriu, și o cameră de așteptare, ca la dentist. Cu National Geographic.
Aplecându se asupra ei, Joe o prinse de mână și o ridică în capul oaselor; o ajută, sprijinind o.
— Ce s a ntâmplat? Te porți ca și cum ți ar fi rău.
Se uită atent la chipul ei, cercetându i trăsăturile.
— Mor, zise ea.
— E doar o criză de anxietate. Nu le ai tot timpul? Îți pot da un sedativ, de la farmacia hotelului. Un fenobarbital? Și n am mâncat de la zece dimineața. O să ți facă bine când ajungem la Abendsen, n ai nimic de făcut, numai să stai acolo cu mine și cu el; să stai și să faci conversație cu el, astfel încât el să stea cu noi și să nu iasă nicăieri. Când te va vedea, sunt sigur că ne va primi, mai ales cu rochia aia ita¬liană, decoltată cum e. Și eu te aș primi înăuntru, în locul lui.
— Lasă mă să intru în baie, zise ea. Mi e rău. Te rog.
Se zbătu să se elibereze din mâna lui.
— Mi e rău... dă mi drumul.
El îi dădu drumul, iar ea traversă încăperea și intră în baie; în¬chise ușa în urma ei.
O pot face, se gândi. Aprinse lumina; fu orbită. Se uită într o par¬te. O găsesc eu. În trusa medicală, pusă la dispoziție de hotel, un pa¬chet cu lame de ras, săpun, pastă de dinți. Deschise micul pachet cu lame. Cu o singură parte ascuțită, da. Despături o lamă, nefolosită, unsuroasă, negru albăstruie.
Apa curgea la duș. Păși înăuntru. Dumnezeule, era îmbrăcată. Distrusă. Rochia i se lipi de ea. Părul îi șiroia. Îngrozită, se împiedică, căzu pe jumătate, bâjbâi căutând să iasă afară. Apa curgea din cio¬rapi... Începu să plângă.
Joe o găsi stând lângă cadă. Își scosese rochia udă, distrusă; stătea goală, în picioare, sprijinindu se cu o mână, odihnindu se.
— Isuse Cristoase, zise ea, când își dădu seama că el se afla acolo. Nu știu ce să mă fac. Rochia mea de jerseu este distrusă. E lână.
Arătă cu mâna; el se întoarse să vadă mormanul de haine îmbi¬bate cu apă.
Cu mult calm – deși fața îi era mirată – el zise:
— Ei bine, oricum nu o purtai pe asta.
Cu un prosop pufos, alb, de hotel, o uscă, o scoase din baie și o duse înapoi în camera principală, călduroasă, cu covor.
— Pune ți lenjeria... ia ceva pe tine. O chem pe coafeză aici, sus; trebuie să vină, asta i tot.
Luă iarăși telefonul și formă numărul.
— Ce ziceai despre pastile? îl întrebă ea când el termină cu tele¬fonul.
— Am uitat. Am să sun jos, la farmacie. Nu, stai, am eu ceva. Nembutal sau așa ceva.
Mergând iute la valiza lui, începu să scotocească.
Când îi întinse două pastile, ea zise:
— Au să mă distrugă?
Le acceptă cu stângăcie.
— Ce? făcu el cu fața crispată.
Îmi putrezește partea de jos a corpului, se gândi ea. Mi se usucă încheietura șoldului.
— Adică, zise ea, cu grijă, îmi slăbește concentrarea?
— Nu... e un produs A.G. Chemie, pe care mi l au dat acasă. Le folosesc atunci când nu pot dormi. Îți aduc un pahar cu apă.
Dădu fuga.
Lama, se gândi ea. Am înghițit o; acum îmi taie șalele, pentru totdeauna. Pedeapsă. Măritată cu un evreu și ținându mă cu un asasin gestapovist. Își simți iarăși ochii în lacrimi, arzând o. Pentru tot ce am săvârșit. Ruinată.
— Să mergem, zise, ridicându se în picioare. Coafeza.
— Nu ești îmbrăcată!
O conduse, o așeză, încercând să i pună chiloții, fără succes.
— Trebuie să ți aranjezi părul, zise el, pe un ton disperat. Unde este Hur , femeia aia?
Ea spuse, vorbind rar, cu greutate:
— Părul creează bourul care înlătură petele de goliciune. As¬cun¬zând, nici un ascunziș să nu fie atârnat de tăiș. Tăiș de la Domnul. Păr, măr, Hur.
Mâncatul pastilelor. Probabil terapeutic. S au unit cu toții, au hotărât să mi dea cel mai periculos solvent coroziv, să mă mănân¬ce pentru totdeauna.
Uitându se la ea, Joe păli. Trebuie să citească în mine, se gândi ea. Îmi citește în minte cu mașina aia a lui, deși n o pot găsi.
— Pastilele, zise ea. Încurcă și tulbură.
El zise:
— Nu le ai luat.
Arătă către pumnul ei încleștat; ea descoperi că încă le mai avea acolo.
— Ești bolnavă, zise el.
Îl simțea greoi, încet, ca o masă inertă.
— Ești foarte bolnavă. Nu putem merge.
— Fără doctor, zise ea. Am să fiu okay.
Încercă să zâmbească; se uită la chipul lui, să vadă dacă reușise. Reflectare din creierul lui, mi a prins gândurile.
— Nu te pot lua la Abendsen, zise el. Nu acum în orice caz. Mâine. Poate o să ți fie mai bine. Încercăm mâine. Trebuie.
— Pot să mă duc iar la baie?
El dădu din cap, cu fața muncită, abia auzind o. Se întoarse așa¬dar în baie; închise iarăși ușa. În dulăpior, altă lamă, pe care o luă în mâna dreapta. Ieși încă o dată afară.
— Pa, pa, zise ea.
Când deschise ușa dinspre coridor, el scoase un strigăt și o apu¬că cu duritate.
Smucitură.
— Este înspăimântător, zise ea. Violează.
Ar fi trebuit să știu. Gara pentru hoții de poșete; diverși prădători de noapte, cu siguranță că mă pot descurca. Unde se dusese ăsta? Plesnindu l peste gât, exe-cutând un dans.

1

— Lasă mă, zise. Nu mi bara drumul dacă nu vrei o lecție. Ori¬cum, doar femei.
Ridicând lama se duse să deschidă ușa. Joe stătea la pământ, presându și cu mâinile gâtul, lateral. În postura insolației.
— La revedere, zise, și închise ușa în urma ei; căldurosul coridor, mochetat.
O femeie în salopetă albă, fredonând sau cântând, împinge, cu capul plecat, un cărucior. Ștergând mânerele ușilor, ajunse în fața Julianei; își înălță capul și ochii i se holbară, iar gura i se căscă.
— Ah, dulcico, zise ea, da' ești afumată rău; ai nevoie mai mult decât de coafeză... intră binișor înapoi în cameră și puneți hainele pe tine înainte să te arunce afară din hotelul ăsta. Doamne, iartă mă!
Deschise ușa în spatele Julianei.
— Să te trezească bărbată tu; trimit pe cineva sus cu niște cafea fierbinte. Acum, te rog, intră în cameră la tine.
Împingând o pe Juliana înapoi în cameră, femeia trânti ușa în urma ei și zgomotul căruciorului se auzi tot mai slab.
Coafeza, realiză Juliana. Privind în jos, văzu că într adevăr nu avea nimic pe ea; femeia avusese dreptate.
— Joe, zise ea. Nu mă lasă.
Găsi patul, își găsi valiza, o deschise, răsturnă lucrurile din ea. Lenjeria, apoi bluza, fusta... o pereche de pantofi cu toc jos.
— M a făcut să mă întorc, zise ea.
Găsind un pieptăn, se pieptănă rapid, apoi se perie.
— Ce experiență.
Femeia era exact în fața ușii, gata să ciocăne. Ridicându se, se duse în căutarea unei oglinzi.
— E mai bine?
Oglinda de pe ușa debaralei pentru haine; întorcându se, se cer¬cetă răsucindu se, înălțându se pe vârfurile degetelor de la picioare.
— Sunt atât de încurcată, zise uitându se în jur, după Joe. Abia dacă știu ce fac; trebuie să mi fi dat ceva; orice o fi fost, mi a făcut rău, în loc să mă ajute.
Stând tot pe dușumea, ținându și gâtul, Joe zise:
— Ascultă, ești foarte bună. Mi ai tăiat aorta. Artera de la gât.
Ea chicoti și se plesni cu mâna peste gură.
— O, Doamne... ești atât de zăpăcit. Adică folosești cuvintele ana¬poda. Aorta o ai în piept; vrei să zici carotida.
— Dacă o las, zise el, îmi pierd tot sângele în două minute... Știi asta. Așa că ajută mă cumva, cheamă un doctor sau o ambu¬lanță. Mă înțelegi? Ai avut de gând? Evident. Okay... suni sau te duci după cine¬va?
După ce chibzui, ea zise:
— Am avut de gând.
— Ei bine, spuse el, oricum, cheamă pe cineva. De dragul meu.
— Du te singur.
— Nu pot să opresc hemoragia.
Sângele i se prelinsese printre degete, văzu ea, în jos, pe încheie¬tură. Băltoacă pe dușumea.
— Nu am curaj să mă mișc. Trebuie să stau aici.
Ea își puse haina cea nouă, își închise noua poșetă din piele lu¬crată de mână, își luă valiza și atâtea dintre pachetele care îi aparți¬neau câte reuși; în special, avu grijă să și ia cutia cea mare cu rochia albastră, italiană, atent împăturită în ea. Când deschise ușa dinspre coridor, se uită înapoi spre el.
— Poate am să le zic la recepție.
— Da, făcu el.
— În regulă, zise ea. Am să le spun. Nu mă căuta în apartamen¬tul din Canon City, pentru că nu mă întorc acolo. Și am cele mai mul¬te dintre bancnotele alea germane, așa că sunt în formă, pregătită pen¬tru orice. La revedere. Îmi pare rău.
Închise ușa și se grăbi pe coridor cât de repede putu, târând du¬pă ea valiza și bagajele.
La lift un om de afaceri bătrâior, bine îmbrăcat, împreună cu soția o ajutară; îi luară pachetele, iar la parter, în hol, le plasară unui băiat, pentru ea.
— Mulțumesc, le zise Juliana.
După ce băiatul îi cără valiza și pachetele prin hol, afară, pe tro¬tuarul din față, ea găsi un angajat al hotelului care îi explică cum să și recupereze mașina. Curând, stătea în garajul rece din beton de la subsolul hotelului, așteptând ca omul de serviciu să i aducă Stude¬baker ul. În geantă găsi tot felul de mărunțiș; îi dădu un bacșiș omu¬lui și următorul lucru pe care l știu fu acela că se afla la volan, con¬du¬când în lungul rampei luminate în galben, iar apoi pe strada întu-necată, cu farurile, mașinile și reclamele sale din neon.
Portarul în livrea, al hotelului, îi încărcă personal bagajul și pa¬chetele în portbagaj, zâmbind cu asemenea încurajare din ini¬mă, încât îi dădu un bacșiș enorm înainte de a pleca. Nimeni nu încercă să o oprească și asta o uimi; nici măcar nu înălțară o sprânceană. Cred că știu că plătește el, hotărî ea. Sau poate că a și făcut o, la înregistrare.
În timp ce aștepta împreună cu alte mașini să se schimbe culoa¬rea semaforului, își aduse aminte că nu le spusese la recepție despre faptul că Joe stătea pe podeaua camerei și avea nevoie de doctor. Aș¬teptând încă acolo sus, așteptând de acum și până la sfârșitul lumii sau până când se va arăta mâine femeia de serviciu. Mai bine m aș întoarce sau aș da telefon. Să mă opresc la un telefon public.
E atât de stupid, se gândi în timp ce conducea uitându se după un loc unde să parcheze și de unde să dea telefon. Cine s ar fi gândit în urmă cu o oră? Când am sosit, când ne am oprit... eram aproape gata să plecăm, să ne îmbrăcăm și să mergem la masă; puteam să ne fi dus și la barul de noapte. Începuse iarăși să plângă, descoperi; la-cri¬mile îi picurau de pe nas pe bluză, așa cum stătea la volan. Păcat că nu am consultat oracolul; ar fi știut și m ar fi avertizat. De ce nu am făcut o? Puteam să l fi întrebat oricând, oriunde pe parcursul că¬lătoriei, sau chiar înainte de a pleca. Începu să geamă, fără să vrea; sunetul, un urlet cum nu mai auzise niciodată ieșind din ea, o îngrozi, dar nu l putu suprima, cu toate că și încleștă dinții. O cântare, un cântec, un bocet înspăimântător, înălțându i se pe nas.
Când intră în prima parcare, rămase cu motorul mergând, tre¬murând, cu mâinile în buzunarele hainei. Cristoase, își zise, neferi¬cită. Ei, asemenea lucruri se mai întâmplă. Se dădu jos din mașină și și trase afară valiza din portbagaj; pe bancheta din spate o deschise și scormoni printre haine și pantofi până ce dădu peste cele două vo¬lume negre ale oracolului. Acolo, pe locul din spate al mașinii, cu motorul pornit, începu să arunce trei monede de zece cenți S.M.S., folosindu se de luminile din vitrina unui maga¬zin universal pentru a vedea. Ce să fac? întrebă ea oracolul. Spune mi ce să fac; te rog.
Hexagrama Patruzeci și trei: Izbândirea trecerii. Parcurse flă¬mândă textul, cuprinzându l și înțelegând; Isuse, descria situația cu exactitate – încă un miracol. Tot ceea ce se întâmplase, sub ochii ei. Reprodus schematic:

Urmează ca acela
Să întreprindă ceva.
Urmează ca acela să treacă apa cea mare.

Să călătorească, să meargă, să facă ceva important, nu să stea aici. Acum liniile. Buzele i se mișcau, căutând...

Zece perechi de țestoase nu i se pot opune.
Perseverența neclintită aduce bogăție.
Regele se înfățișează înaintea lui Dumnezeu.
Acum se îmbogățește prin întâmplări nefericite.
Nici un reproș, dacă ești sincer
Și umbli pe calea de mijloc,
Și te prezinți cu o pecete la prinț.

Prințul... adică Abendsen. Pecetea, exemplarul cel nou din cartea lui. Întâmplări nefericite... oracolul știe ce i se întâmplase, nenorocirea cu Joe sau cine o fi el. Citi șasele de pe poziția a patra:

Dacă umbli pe calea de mijloc
Și te prezinți prințului,
El te va urma.

Trebuie să mă duc acolo, își dădu ea seama, chiar dacă vine Joe după mine. Devoră ultima linie transformantă, nouă, sus:

El nu aduce creștere nimănui,
Într adevăr, cineva îl lovește.
El nu și ține inima mereu tare.
Nenorocire.

Dumnezeule, se gândi ea; înseamnă că ucigașul, cei de la Ges¬tapo... Oracolul îmi spune că Joe sau unul ca el, un altul, se va duce acolo și l va omorî pe Abendsen. Repede, trecu la Hexagra¬ma Patru¬zeci și trei. Sentința:

Acela trebuie să facă chestiunea cunoscută, cu hotărâre,
La curtea regelui.
Trebuie anunțat negreșit. Pericol.
Este necesar ca acela să și anunțe orașul.
Nu urmează să se recurgă la arme.
Urmează ca acela să întreprindă ceva.

Așadar, n are nici un rost să se întoarcă la hotel, să se intere¬seze de el; este fără speranță, deoarece vor fi trimiși alții. Oracolul spune iarăși, încă și mai apăsat: să mă duc în Cheyenne și să l avertizez pe Abendsen, oricât de periculos ar fi pentru mine. Trebuie să i spun adevărul.
Închise volumul.
Întorcându se la volan, se reînscrise în trafic. În scurt timp, găsi drumul de ieșire din centrul Denver ului, către autostrada principală ducând spre nord; conducea cât de repede îi permitea mașina, al cărei motor bătea scoțând un zgomot ciudat, zdrunci¬nându i volanul și sca¬u¬nul și făcând să zornăie totul în torpedou.
Slavă Cerului pentru Doctor Todt și autostrăzile lui, își spuse ea, gonind prin întuneric, nevăzând decât propriile faruri și liniile mar¬când benzile de circulație.
La ora zece seara, din cauza unor pene de cauciuc, tot nu ajun¬sese în Cheyenne, așa că nu mai era nimic de făcut, decât să tragă pe marginea drumului și să caute un loc unde să petreacă noaptea.
Un panou de ieșire de pe autostradă, înaintea ei, anunța GRE¬ELEY 5 MILE. Pornesc mâine mai departe, își spuse condu¬când încet în lungul străzii principale din Greeley, câteva minute mai târziu. Vă¬zu câteva moteluri cu anunțuri pentru camere libere, deci nu erau probleme. Ce trebuie eu să fac, hotărî, este să l sun pe Abendsen în seara asta și să i spun că vin.
Când parcă mașina, coborî din ea istovită, bucuroasă că era în stare să și întindă picioarele. Toată ziua pe drum, de la opt dimi¬neața. Poate găsea vreun magazin deschis toată noaptea, nu prea departe; cu mâinile în buzunarele hainei, o luă pe trotuar și curând se afla închisă în intimitatea unei cabine telefonice, cerându i operatoarei informațiile din Cheyenne. Telefonul lor, slavă cerului, era trecut în cartea de tele¬fon. Băgă fisele de un sfert de dolar și operatoarea sună.
— Alo, se auzi imediat o voce de femeie, o voce puternică, destul de plăcută, de femeie tânără; o femeie, fără îndoială, cam de vârsta ei.
— Doamna Abendsen? zise Juliana. Pot vorbi cu domnul Abend¬sen?
— Cine sunteți, vă rog?
Juliana zise:
— I am citit cartea și am condus toată ziua, din Canon City, Co¬lo¬rado. Acum sunt în Greeley. Credeam că ajung până la dumnea¬voas¬tră în seara asta, dar nu pot, așa că aș vrea să știu dacă l pot ve¬dea cândva, în timpul zilei de mâine.
După o pauză, doamna Abendsen spuse, tot pe un ton plăcut:
— Da, acum e prea târziu, mergem destul de devreme la culca¬re. Aveați vreun... motiv special pentru care voiați să l vedeți pe soțul meu? Are foarte mult de lucru în perioada asta.
— Voiam să stau de vorbă cu el, zise ea.
Propria voce îi sună în urechi ștearsă și greoaie; se uită la perete¬le cabinei, nefiind în stare să mai spună nimic... corpul o durea, iar gura îi era uscată și i mirosea urât. Dincolo de cabina telefonică, îl văzu pe vânzător lângă aparatul pentru sifon, servind patru adoles¬cenți cu lapte bătut. Își dori să se afle acolo; abia mai ascultă răspun¬sul doamnei Abendsen. Își dorea ceva proaspăt, de băut, ceva rece, și un sandviș cu carne de pui și salată verde, alături.
— Hawthorne lucrează în ritmul lui, ciudat, zicea doamna Abend¬sen cu vocea ei veselă, ageră. Dacă veniți mâine până aici, nu vă pot promite nimic, pentru că s ar putea să fie prins toată ziua. Dar dacă înțelegeți asta înainte de a face călătoria...
— Da, o întrerupse ea.
— Știu că va fi bucuros să stea de vorbă câteva minute cu dum¬nea¬voastră, dacă poate, continuă doamna Abendsen. Dar vă rog să nu fiți dezamăgită dacă din întâmplare nu se poate întrerupe destul de mult ca să vorbească cu dumneavoastră sau măcar să vă vadă.
— I am citit cartea și ne a plăcut, zise Juliana. O am cu mine.
— Înțeleg, zise doamna Abendsen cu bunăvoință.
— Ne am oprit la Denver și am făcut cumpărături, așa că am pier¬dut o grămadă de timp.
Nu, se gândi, totul s a schimbat, totul e altfel.
— Ascultați, zise, oracolul mi a zis să vin la Cheyenne.
— Aha, făcu doamna Abendsen, ca și cum știa de oracol, dar to¬tuși neluând situația în serios.
— Am să vă dau liniile.
Luase cu ea oracolul, în cabina telefonică; sprijinind volu¬mele pe raftul de sub telefon, întoarse paginile cu multă stră¬duință.
— O clipă.
Găsi și i citi doamnei Abendsen mai întâi judecata, apoi liniile. Când ajunse la nouăle de sus, o auzi pe doamna Abendsen excla¬mând.
— Poftim? zise Juliana, oprindu se.
— Continuați, spuse doamna Abendsen.
Tonul ei, se gândi Juliana, avea acum o nuanță mai alertă, mai ascuțită.
După ce Juliana citi și judecata Hexagramei Patruzeci și trei, care conținea cuvântul pericol, se făcu tăcere. Doamna Abendsen nu mai zise nimic și Juliana nu mai zise nimic.
— Bine, atunci așteptăm să vă vedem mâine, zise în sfârșit doam¬na Abendsen. Și vreți să mi spuneți cum vă numiți, vă rog?
— Juliana Frink, zise ea. Vă mulțumesc frumos, doamnă Abend¬sen.
Acum, operatoarea interveni să anunțe că se consumaseră toate fisele, așa că Juliana puse receptorul în furcă, își luă poșeta și volu¬me¬le oracolului, ieși din cabină și se îndreptă către aparatul pentru sifon din magazin.
După ce comandă un sandviș și o Coke, se așeză să se odihneas¬că și să fumeze o țigară, realizând, cu un val de incredi¬bilă oroare că nu i spusese doamnei Abendsen nimic despre omul de la Gestapo sau de la S.D. sau de oriunde o fi fost, Joe Cinna¬della ăla, pe care l lăsase în camera de hotel din Denver. Pur și simplu nu putu să creadă. Am uitat! își zise. Cum s a putut? Trebuie să fiu nebună; trebuie să fiu îngrozitor de bolnavă și de proastă și de nebună.
Preț de o clipă, bâjbâi în poșetă, încercând să găsească mărun¬țiș pentru încă un telefon. Nu, hotărî ea când deja se ridicase de pe sca¬un. Nu îi pot suna iar astă seară; am s o las așa... pur și simplu e prea al naibii de târziu. Sunt obosită, iar ei probabil că au adormit până acum.
Își mâncă sandvișul cu pui și salată, își bău paharul de Coke, apoi conduse până la cel mai apropiat motel, închirie o cameră și se strecură tremurând în pat.



14

DOMNUL NOBOSUKE TAGOMI se gândi: nu există răs¬puns. Nici o înțelegere. Nici chiar în oracol. Și cu toate astea trebuie să continuu să trăiesc, zi de zi, oricum.
Mă voi duce să aflu ce înseamnă a fi mic. Să trăiesc neștiut, cu orice preț. Până ceva mai târziu, când...
În orice caz, îi spuse soției la revedere și părăsi locuința. Dar as¬tăzi nu se duse la Nippon Times Building, ca de obicei. Ce ar fi să se relaxeze? Să conducă până la Golden Gate Park , cu grădina zoologică și cu acvariul lui? Să facă o vizită acolo unde lucrurile care nu pot gân¬di bucură, totuși.
Timpul. Este o călătorie lungă cu velotaxiul, iar asta îmi dă și mie mai mult timp să observ. Dacă se poate spune așa ceva.
Copacii, însă, și grădinile zoologice nu sunt persoane. Trebuie să mă agăț de existența umană. Asta mă transformă în copil, deși ar pu¬tea fi bine. Aș putea să fac să fie bine.
Conducătorul velotaxiului pedala în lungul Kearney Street, către centrul orașului. Să merg cu tramvaiul cu cablu, se gândi domnul Tagomi dintr o dată. Fericire curată – călătoria îți provoa¬că lacrimi din cauza zdruncinăturilor – într un obiect care ar fi trebuit să dispară pe la 1900, dar care, ciudat, încă mai exista.
Dădu liber velotaxiului și merse pe trotuar către cea mai apropia¬tă stație de tramvai.
Probabil, se gândi, nu mă voi putea întoarce niciodată la Nippon Times Building, cu duhoarea lui de Hoit. Cariera mea, sfârșită și ea. Comitetul de Acțiune al Misiunii Comerciale poate găsi un înlocuitor. Tagomi, însă, încă umblă, există amintindu și fiecare amănunt. Așa că nimic nu s a împlinit.
În orice caz situația de război, Operațiunea Păpădia ne va mătura pe toți. Indiferent ce vom face în acel moment. Dușmanul nostru, cel de care am luptat alături în ultimul război. Ce bine ne a făcut? Trebuia să fi luptat împotriva lui, poate? Sau să l lăsăm să piardă, să îi fi ajutat pe dușmani, Statele Unite, Anglia, Rusia.
Nici o speranță, ori încotro te ai uita.
Oracolul, enigmatic. Probabil s a retras din lumea omului aflat în suferință. Înțelepții pleacă.
Am intrat într un Moment când suntem singuri. Nu mai putem obține ajutor, ca mai înainte. Ei, se gândi domnul Tagomi, poate este bine și asta. Sau poate face să fie bine. Trebuie încercat mereu să fie găsită Calea.
Urcă în tramvaiul de California Street și merse tot traseul, până la capăt. Sări chiar jos și ajută la întoarcerea vagonului pe platforma turnantă, din lemn. Aceasta, dintre toate experiențele din oraș, îi oferea cea mai mare satisfacție, de obicei. Acum, efectul întârzie să se arate; simțea golul încă mai acut, datorită vicierii aici a tuturor senzațiilor.
Normal, călători cu tramvaiul înapoi. Dar... o formalitate, realiză el privind străzile, clădirile, circulația făcută invers decât înainte.
În apropiere de Stockton, se sculă să coboare. Dar în stație, când să coboare, conductorul îi strigă:
— Servieta, domnule!
— Mulțumesc.
O lăsase în tramvai. Întinzându se, o luă, apoi se înclină, în timp ce tramvaiul se puse în mișcare. Extrem de valoros conținu¬tul ser¬vie¬tei, se gândi. Colt 44 neprețuit, exemplar de colecție, purtat înăuntru. Acum păstrat la îndemână permanent, în cazul că răzbunătorii huli¬gani S.D. ar încerca să mi o plătească mie, ca persoană. Nu se știe niciodată. Și totuși... domnul Tagomi simțea că această nouă procedu¬ră, în ciuda celor întâmplate, era nevro¬tică. N ar trebui să i cedez, își spuse, încă o dată, pășind pe trotuar cu servieta în mână. Pornire ob-sesie fobie. Dar nu se putea elibera.
Ea în ghearele mele, eu în ale ei, se gândi.
Mi am pierdut cumva, atunci, atitudinea de încântare? se în¬trebă. Mi a pervertit toate instinctele amintirea a ceea ce am făcut? Întreaga atitudine de colecționar afectată, nu numai aceea față de acest obiect? Suportul principal al vieții mele... spațiul, vai, în care am locuit cu atâta plăcere.
Strigând la un velotaxi, îndrumă conducătorul către Montgo¬mery Street și magazinul lui Robert Childan. Ia să aflăm. A mai rămas un fir care mă leagă de voința de a trăi. Poate aș reuși să mi stârnesc în¬clinațiile anxioase printr o viclenie: să mi schimb arma pentru un obi¬ect cu o mai mare valoare istorică. Arma asta, pentru mine, conține prea multă istorie subiectivă... În întregime de un tip nefavorabil. Dar asta se termină cu mine; nimeni altcineva nu o poate experimenta din punctul de vedere al pistolului. E doar în psihicul meu. Să mă elibe¬rez, se gândi el cu entuziasm. Când se duce arma, se duce cu totul norul trecutului. Pentru că nu se află doar în mintea mea; se află – așa cum se spune dintotdeauna în teoria istoricității – și în armă. O egalizare între noi!
Ajunse la magazin. De unde am cumpărat atâtea, observă el în timp ce l plătea pe conducătorul velotaxiului. Și pentru afaceri și pen¬tru mine, personal. Cu servieta în mână, intră în viteză.
La casa de marcat, Robert Childan. Lustruind un obiect cu o bu¬cată de stofă.
— Domnule Tagomi, zise Childan, cu o înclinare.
— Domnule Childan.
Se înclină și el.
— Ce surpriză. Sunt covârșit.
Childan puse jos obiectul și bucata de stofă. Veni ocolind colțul mesei pe care se afla casa de marcat. Ritualul obișnuit, salutări și toa¬te celelalte. Totuși, domnul Tagomi simți omul cumva diferit. Cam... mut. O îmbunătățire, hotărî el. Întotdeauna era prea zgomotos, stri¬dent. Sărind de colo colo, agitat. Dar ar putea fi la fel de bine semn rău.
— Domnule Childan, zise domnul Tagomi, punându și servie¬ta pe măsuță și desfăcându i fermoarul, aș vrea să vă vând înapoi un obiect cumpărat în urmă cu câțiva ani. Practicați asta, îmi amintesc.
— Da, spuse domnul Childan. Depinde de stare, de pildă.
Rămase atent, așteptând.
— Colt 44, revolver, zise domnul Tagomi.
Tăcură amândoi, privind arma, cum stătea în cutia ei deschisă din lemn de tec, cu o parte a muniției consumată.
Un comportament distant al domnului Childan, realiză dom¬nul Tagomi.
— Nu sunteți interesat, zise domnul Tagomi.
— Nu, domnule, spuse domnul Childan cu voce gâtuită.
— Nu am să insist.
Simți că nu mai are putere. Cedez. Yin, neadaptabilul, recep¬tivul, mă stăpânește, mă tem...
— Iertați mă, domnule Tagomi.
Domnul Tagomi se înclină și puse înapoi în servietă arma, mun¬iția și cutia. Destinul. Trebuie să păstrez lucrul acesta.
— Păreți... cam dezamăgit, zise domnul Childan.
— Aveți un foarte fin spirit de observație.
Fu tulburat; își lăsase la vedere lumea lui interioară? Ridică din umeri. Cu siguranță, așa era.
— Există vreun motiv special pentru care doreați să revindeți acel obiect? întrebă domnul Childan.
— Nu, zise el ascunzându și iarăși lumea personală... cum se cu¬venea.
Domnul Childan ezită, apoi zise:
— Mă...întreb dacă provine într adevăr din magazinul meu. Eu nu am așa ceva.
— Sunt sigur, zise domnul Tagomi. Dar nu are a face. Vă accept decizia; nu mă simt ofensat.
— Domnule, spuse Childan, permiteți mi să vă arăt ce am primit. Aveți un moment la dispoziție?
Domnul Tagomi simți în el vechea răscolire.
— Ceva de interes neobișnuit?
— Veniți, domnule.
Childan îl conduse în cealaltă parte a magazinului; domnul Tago¬mi îl urmă.
Într o vitrină din sticlă, încuiată, pe panouri din catifea neagră, se odihneau mici vârtejuri din metal, forme abia sugerate. Îi dădură domnului Tagomi un sentiment ciudat când se opri să le studieze.
— Le arăt tuturor clienților mei, fără să iert pe nici unul, zise Robert Childan. Domnule, știți ce sunt?
— Bijuterii, se pare, spuse domnul Tagomi, zărind o insignă.
— Sunt produse americane. Desigur. Dar, domnule, nu sunt vechi.
Domnul Tagomi își înălță privirile.
— Domnule, sunt noi.
Trăsăturile albe, acum șterse ale lui Robert Childan, erau tulbu¬rate de pasiune.
— Aceasta este noua viață a țării mele, domnule. Începutul sub formă de mici semințe nepieritoare. De frumusețe.
Cu interes corespunzător, domnul Tagomi zăbovi să examine¬ze în propriile lui mâini câteva dintre piese. Da, este ceva nou care le ani¬mă, hotărî el. Legea lui Tao s a născut, aici; când yin este pretutin¬deni, prima tresărire a luminii ia brusc ființă în adâncurile întuneca¬te... toți știm; am mai văzut o întâmplându se, după cum o văd aici, acum. Și totuși, pentru mine, nu sunt decât niște tinichele. Nu mă pot simți vrăjit, ca domnul Childan, aici de față. Din nefericire, pentru amândoi. Dar asta este.
— Destul de drăguțe, murmură, lăsând jos piesele.
Domnul Childan zise cu voce puternică:
— Domnule, nu apare dintr o dată.
— Pardon?
— Noua viziune, în inima dumneavoastră.
— Dumneavoastră sunteți convertit, zise domnul Tagomi. Aș fi vrut să fiu și eu, dar nu sunt.
Se înclină.
— Altă dată, spuse domnul Childan însoțindu l până la intrarea în magazin.
Nu a făcut nici un gest să mi arate și alte obiecte, observă dom¬nul Tagomi.
— Siguranța dumneavoastră este de un gust îndoielnic, zise dom¬nul Tagomi. Mă forțați să aleg.
Domnul Childan nu se făcu mic.
— Iertați mă, zise. Dar eu am dreptate. Simt clar în ele germe¬nele viitorului.
— Așa să fie, spuse domnul Tagomi. Dar fanatismul dumnea¬voas¬tră anglo saxon pe mine nu mă încearcă.
Totuși, simți o anumită înnoire a speranței. A propriei lui speran¬țe, în el însuși.
— Bună ziua.
Se înclină.
— Vă văd din nou zilele astea. Putem să analizăm mai atent spe¬ranțele dumneavoastră.
Domnul Childan se înclină, fără să spună nimic.
Domnul Tagomi plecă, ducându și servieta cu Coltul 44 în ea. Plec cum am venit, reflectă el. Căutând în continuare. Tot fără ceea ce îmi trebuie ca să mă ntorc în lume.
Ce dacă aș fi cumpărat unul dintre obiectele acelea ciudate, ne¬de¬finite? Îl păstram, îl re examinam, îl contemplam... mi aș fi găsit oa¬re după aceea, prin el, drumul înapoi? Mă îndoiesc.
Astea sunt pentru el, nu pentru mine.
Și totuși; chiar dacă cineva își găsește drumul... asta înseamnă că există o Cale. Chiar dacă eu, personal, o ratez.
Îl invidiez.
Întorcându se, domnul Tagomi porni către magazin. În ușă, dom¬nul Childan stătea și l privea. Nu intrase înăuntru.
— Domnule, spuse domnul Tagomi, am să cumpăr unul dintre obiectele acelea, pe oricare îl veți alege dumneavoastră. Nu am nici o încredere, dar la ora actuală mă agăț și de un fir de pai.
Îl urmă încă o dată pe domnul Childan prin magazin, către case¬ta din sticlă.
— Nu cred. Am să l port cu mine, privindu l la intervale regulate. O dată pe zi, de pildă. După două luni, dacă nu văd...
— Îl puteți înapoia și recăpăta integral banii, zise domnul Chil¬dan.
— Mulțumesc, spuse domnul Tagomi.
Se simți mai bine. Uneori trebuie să încerci orice, hotărî. Nu este nici o rușine. Dimpotrivă, este un semn de înțelepciune, de recunoaș¬tere a situației.
— Aceasta vă va liniști, zise domnul Childan.
Îi întinse un triunghi mic, din argint, fin cizelat. Negru pe o față, strălucitor și plin de lumină pe cealaltă.
— Mulțumesc, spuse domnul Tagomi.


Cu un velotaxi, domnul Tagomi se duse în Portsmouth Square, un părculeț situat în pantă, mai sus de Kearny Street, cu vedere către secția de poliție. Se așeză pe o bancă, la soare. Pe alei, porumbeii căutau de mâncare. Pe alte străzi, oameni ponosit îmbrăcați citeau ziarul sau moțăiau. Ici colo, alții stăteau întinși pe iarbă, aproape adormiți.
Scoțând din buzunar punga având imprimat pe ea numele maga¬zinului domnului Childan, domnul Tagomi rămase ținând o cu ambele mâini, încălzindu se. Apoi o deschise și scoase afară noua lui achiziție pentru a o contempla în singurătate, aici, în părculețul cu puțină iar¬bă și alei, al oamenilor bătrâni.
Þinu în mână piesa de argint. Reflexii în soarele de amiază, ca din capacele de cutii din tablă, răspândite ca dintr o oglindă parabolică. Sau... se uită în ea. Om, cum spun brahmanii. Punct în care totul este conținut. Amândouă, cel puțin ca idee. Mărimea, forma. Continuă să o cerceteze, conștiincios.
Va veni, cum a prezis domnul R. Childan? Cinci minute. Zece mi¬nute. Stau cât pot de mult. Timpul, vai, ne va face să dăm banii înain¬te. Ce dețin eu, câtă vreme este încă timp?
Iartă mă, gândi domnul Tagomi în direcția obiectului. Simțim me¬reu imboldul să ne sculăm și să acționăm. Cu regret, se apucă să pună obiectul înapoi în punga lui. O ultimă privire îl scrută iarăși, cu tot ce avea el. Ca un copil, își spuse. Imit inocența și încrederea. Pe plajă, apăsând la ureche scoica găsită întâmplător. Ascultând în bol¬boroseala ei înțelepciunea mării.
Acum, înlocuind prin ochi urechea. Intrând și aflând ce a fost făcut, ce înseamnă, de ce. Comprimarea înțelegerii într o încâlci¬tură finită.
Întreb prea mult și astfel nu mă aleg cu nimic.
— Ascultă, îi spuse sotto voce piesei din argint. Garanția la cum¬părare a promis mult.
Ia s o scutur, mai bine, ca pe un ceas vechi, recalcitrant. Așa și făcu, în sus și n jos. Sau ca pe zaruri, într un joc periculos. Să i tre¬zesc zeitatea dinăuntru. Doarme, pasămite. Sau este plecată în călă¬torie. Gâdilând ironia amară a profetului Ilie. Sau poate este la treabă. Domnul Tagomi scutură violent scrijelitura de argint, în sus și n jos, în pumnul încleștat. S o chem mai tare. O scutură iarăși.
Idol micuț, ești gol, se gândi.
Să l ocărăsc, își spuse. Să l sperii.
— Îmi pierd răbdarea, zise, sotto voce.
Și atunci, ce? Să te azvârl în canal? Suflu asupra lui, îl scutur, suflu asupra lui. Să mi câștig partida.
Râse. Implicare prostească, aici în lumina soarelui. Spectacol pentru oricine trece prin preajmă. Trăgând acum cu ochiul, vino¬vat. Dar n a văzut nimeni. Bătrâni moțăind. Ușurare.
Am încercat totul, își dădu seama. Am pledat, am contemplat, am amenințat, am filozofat îndelung. Ce mai e de făcut?
Aș putea, dar mă opresc aici. Nu mi este îngăduit. Se va mai ivi, poate, ocazia. Și totuși, după cum zice W.S. Gilbert, o aseme¬nea oca¬zie nu se mai ivește. O fi așa? Eu așa simt.
Când eram copil, gândeam ca un copil. Dar acum am dat deopar¬te lucrurile copilărești. Acum trebuie să caut în alte sfere. Trebuie să abordez obiectul ăsta pe căi noi.
Trebuie să o iau științific. Să epuizez prin analiză logică toate po¬si¬bilitățile. Sistematic, în stil clasic, aristotelian, de laborator.
Își băgă degetul în urechea dreaptă, pentru a anula zgomotul tra¬ficului și toate celelalte zgomote perturbante. Apoi apăsă bine triun¬ghiul din argint, cu fața scobită pe urechea stângă.
Nici un sunet. Nici un vuiet al oceanului închipuit, de fapt zgo¬mo¬tul circulației sângelui – nici măcar atât.
Atunci, ce alt simț ar putea pătrunde misterul? Auzul nu i de nici un folos, evident. Domnul Tagomi închise ochii și începu să pipăie fie¬care părticică a suprafeței obiectului. Pipăitul, nu; dege¬tele nu i spu¬neau nimic. Mirosul. Puse bucata de argint la nas și inhală. Iz slab de metal, dar nu transmitea nici un înțeles. Gustul. Deschizând gura, strecură înăuntru triunghiul din argint, îl crănță¬ni ca pe un biscuit, dar, desigur nu l mestecă. Nici un înțeles, doar un lucru rece, amar și tare.
Îl luă iarăși în mână.
Înapoi, în cele din urmă, l a văzut. Cel mai important simț; scara grecească a priorităților. Întoarse triunghiul din argint pe toate părțile; îl văzu din toate punctele de vedere extra rem .
Ce văd? se întrebă. Datorită îndelungatului studiu, plin de silință și atenție? Care este revelația cu care mă confrunt în acest obiect?
Renunță, îi zise triunghiului din argint. Scuipă secretul arca¬nei.
Ca o broască trasă din adâncuri, se gândi. Pumnul strâns, dată comandă să declare ce zace ascuns, în abisurile de ape. Dar uite că broasca nici nu clintește; se strânge tăcută, se preface în piatră sau în țărână sau în mineral. Inertă. Trece înapoi la substanța rigidă, comună în lumea ei de mormânt.
Metalul este din pământ, se gândi el, privind atent. De dede¬subt: din tărâmul cel mai de jos, cel mai dens. Þinutul trollilor și al peșteri¬lor, al umezelii și al întunericului. Lumea Yin, în cel mai deprimant as¬pect al ei. Lumea cadavrelor, a putrezirii, a distruge¬rii. A fecalelor. A tot ce a murit, lunecând și dezintegrându se iar, strat după strat. Lu¬mea diavolească a imobilului; timpul care a fost.
Și totuși, în lumina soarelui, triunghiul din argint strălucea. Re¬flecta lumina. Foc, se gândi domnul Tagomi. Deloc umezeală sau în¬tuneric. Nu puternic – istovit, dar pulsând de viață. Tărâmul de sus, aspect yang: empiric, eteric. Cum se cuvine pentru opera de artă. Da, asta i menirea artistului: ia rocă din pământul tăcut și întunecat și o preface în formă strălucitoare, care reflectă lumina, din cer.
Aduce moartea la viață. Cadavru transformat în formă și conți¬nut; trecutul predat viitorului.
Tu ce ești? întrebă el triunghiul din argint. Yin întunecat, mort, sau yang strălucitor, viu? În palma lui, ciobul din argint dansă și l orbi; își feri privirile, văzând acum numai jocul focului.
Trup de yin, suflet de yang. Metal și foc, unite. Exteriorul și inte¬riorul; microcosmosul în palma mea. Care este spațiul despre care vorbește el? Ridicarea verticală. Către ceruri. A timpului? În lumea de lumină a ceea ce este trecător. Da, lucrul acesta și a regurgitat spiri¬tul: lumina. Și atenția mi s a stabilit; nu pot privi în lături. Căzut sub vraja suprafeței sclipitoare pe care nu o mai pot stăpâni. La care nu mai pot renunța.
Vorbește mi, acum, îi zise. Acum, că m ai ademenit. Vreau să ți aud vocea izvodind din orbitoarea lumină albă, clară, așa cum ne aș¬teptăm să vedem numai în existența de dincolo de viață, din Bardo Thödol ul sufletului, rătăcirea lui în căutarea unei noi renașteri. Toate zeitățile, înspăimântătoare și binevoitoare; vom trece de ele, ca și de luminile fumurii. Și de cuplurile împreunate. De orice altceva cu ex¬cepția acestei lumini. Sunt pregătit să fac față, fără teamă. Observă că nu am pălit.
Simt vânturile fierbinți ale Karmei conducându mă. Și totuși, rămân aici. Pregătirea mea a fost corectă: nu trebuie să mă feresc de lumina albă, clară, pentru că altfel voi intra iarăși în ciclul nașterii și al morții, necunoscând nicicând libertatea, neobținând în veci eliberarea. Vălul mayei va cădea, iar dacă...
Lumina dispăru.
Þinea în mână doar triunghiul opac de argint. Umbra tăiase ra¬zele de soare; domnul Tagomi își ridică privirile.
Înalt, în uniformă albastră, un polițist stătea lângă banca lui, zâmbind.
— Ei? făcu domnul Tagomi, surprins.
— Mă uitam și eu cum lucrați la puzzle ul ăla.
Polițistul porni mai departe pe alee.
— Puzzle, repetă domnul Tagomi. Nu i puzzle.
— Nu i un puzzle din acelea mici, pe care trebuie să le dezlegi? Puștiul meu are o mulțime. Unele sunt grele.
Polițistul trecu.
Domnul Tagomi se gândi: jefuit. Șansa mea la nirvana. Dusă. Întrerupt de yankeul ăsta alb, barbar, de Neanderthal. Subumanul ăsta care credea că lucrez la o jucărie puerilă, de copil.
Ridicându se de pe bancă, înaintă câțiva pași, nesigur pe el. Tre¬buie să mă calmez. Invectivele groaznice, rasist spiritiste, ne¬demne de mine.
Incredibile pasiuni mi se mai ciocnesc, cu mare larmă, în piept. Începu să umble prin parc. Mișcă te, își spuse. Catarsis dinamic.
Ajunse la marginea parcului. Trotuar, Kearny Street. Trafic ex¬trem de zgomotos. Domnul Tagomi se opri pe bordură.
Nici un velotaxi. Așa că o luă pe jos, pe trotuar; intră în mulțime. Niciodată nu găsești unul, când ai nevoie.
Dumnezeule, ce i asta? Se opri și se zgâi la monstrul lipsit de orice formă de la orizont. Precum un montagnes russes de coșmar, suspendat, acoperind vederea. Enormă construcție din metal și ci¬ment profilată în văzduh.
Domnul Tagomi se întoarse către un om slab în costum șifonat.
— Ce este aia? întrebă el, arătând.
Omul rânji.
— Groaznic, nu? E Autostrada Embarcadero. O mulțime de oa¬meni cred că împute priveliștea.
— E prima oară când o văd, zise domnul Tagomi.
— Sunteți norocos, spuse omul și se duse.
Anapoda vis, își zise domnul Tagomi. Trebuie să mă trezesc. Un¬de sunt velotaxiurile astăzi? Începu să meargă mai repede. Întreaga panoramă arată mohorâtă, anapoda, ca o lume de mor¬mânt. Miros de ars. Clădiri cenușii, trotuar, un anume tempo supărător al oamenilor. Și încă nici un velotaxi.
— Taxi! strigă grăbind pasul.
Nici o speranță. Numai automobile și autobuze. Mașini mari cât niște distrugătoare, cu forme total nefamiliare. Se feri să se uite la ele; își menținu privirile drept înainte. Distorsionarea percepției mele op¬tice, de o natură cu totul sinistră. O tulburare care mi afectează simțul spațial. Orizont deraiat. Ca astigmatismul letal, care lovește fără avertisment.
Îmi trebuie un răgaz. În față, o braserie mizeră. Înăuntru numai albi, toți luând masa. Domnul Tagomi împinse ușile batan¬te din lemn. Miros de cafea. În colț, un tonomat grotesc, urlând; tresări și și făcu drum către tejghea. Toate scaunele ocupate de albi. Domnul Tagomi scoase o exclamație. Mai mulți albi își ridicară privirile. Dar nici unul nu și părăsi locul. Nici unul nu i cedă scaunul. Își reluară numai mân¬catul.
— Insist! îi spuse domnul Tagomi cu glas glacial celui mai apro¬piat alb; îi strigă în ureche.
Omul își puse jos cana cu cafea și i zise:
— Bagă de seamă, Tojo !
Domnul Tagomi se uită la ceilalți albi; toți se uitară cu expresii ostile. Și nici unul nu se agită.
Existența lui Bardo Thödol, se gândi domnul Tagomi. Vânturi fierbinți azvârlindu mă cine știe unde. Asta este viziunea... a ce? Poate sufletul îndura așa ceva? Da, Cartea Morților ne pregătește: după moarte părem a i zări pe ceilalți, dar totul ne pare ostil. Stai izolat. Nemângâiat, oriunde te ai întoarce. Teribila călătorie – și întotdeauna lumile suferinței, ale renașterii, gata să primească spiritul demora¬lizat, fugar. Deziluziile.
Grăbi afară din expres. Ușile se închiseră în urma lui; stătea ia¬răși pe trotuar. Unde mă aflu? În afara lumii mele, a spațiului și a timpului meu.
M a dezorientat triunghiul de argint. M am rupt de reperele mele și nu mă sprijin așadar pe nimic. Prea mult pentru strădania mea. Lec¬ție pentru toată viața. Cineva caută să și contrazică percepțiile – de ce? Așadar, acela poate rătăci complet pierdut, lipsit de reper sau de ajutor?
Starea asta hipnotică. Facultatea atenției diminuată încât se a¬tin¬ge starea de crepuscul; lumea văzută numai sub aspectul ei sim¬bolic, arhetipal, total amestecată cu material inconștient. Tipic pentru somnambulismul indus hipnotic. Trebuie să opresc această alunecare printre umbre, să mi focalizez iarăși concentrarea și prin asta să mi re¬fac centrul eului.
Se pipăi în buzunar după triunghiul de argint. Dispărut. Am lă¬sat lucrul pe bancă, în parc, împreună cu servieta. Catastrofă.
O luă la fugă înapoi pe trotuar, către parc.
Pierde vară treziți din moțăială îl priviră cu surprindere cum gră¬bea pe alee. Acolo, banca. Și sprijinită de ea, încă, servieta. Nici urmă de triunghiul din argint. Căută. Da. Căzut în iarbă, zăcea ascuns pe jumătate. Unde îl aruncase el, furios.
Se așeză iarăși, încercând să și tragă sufletul.
Să mă concentrez încă o dată asupra triunghiului din argint, își spuse când putu iarăși să respire. Îl țintuiesc cu privirea și număr. La zece, rostesc ceva surprinzător. Envache , de pildă.
Vis idiot, evazionist, se gândi. Exacerbarea celor mai nocive as¬pec¬te ale adolescenței, mai curând decât a inocenței pure, lim¬pezi a autenticei copilării. Exact ce merit, oricum.
Nu este decât greșeala mea. Nici o intenție din partea domnu¬lui Childan sau a artizanilor; lăcomia mea este de învinuit. Nu poți sili înțelegerea să vină.
Numără încet, cu voce tare, apoi sări în picioare.
— Tâmpenia naibii, zise tăios.
Cețurile împrăștiate?
Trase cu coada ochiului în jur. Gradul de împrăștiere scădea, du¬pă toate probabilitățile. Acum se putea aprecia alegerea cuvân¬tului incisiv al Sfântului Paul... văzut întunecat prin sticlă, nu o metamor¬foză ci o referire isteață la distorsiunea optică. Vedem într adevăr as¬tigmatic, în sens fundamental: spațiul nostru și tim¬pul nostru, creații ale propriului nostru psihic, iar când acestea șovăie... la fel ca tulbu¬rarea acută a urechii medii.
Când și când, ne afișăm excentric, cu simțul echilibrului complet pierdut.
Se așeză iar, puse triunghiul din argint deoparte, în buzunarul hainei și rămase ținându și servieta în poală. Ceea ce trebuie eu să fac acum, își zise, este să merg să văd dacă acea construcție aberan¬tă... cum i a zis omul? Autostrada Embarcadero. Dacă mai este acolo.
Dar îi era frică.
Și totuși, se gândi, nu pot pur și simplu să stau aici. Am greutăți de dus, cum zise o veche expresie populară americană. Treburi de rezolvat.
Dilemă.
Doi băieței chinezi se apropiară hârjonindu se zgomotos pe alee.
Un stol de porumbei zburătăcind; băieții se opriră.
Domnul Tagomi strigă:
— Hei, tinerii mei prieteni!
Se scormoni în buzunar.
— Ia veniți încoace.
Cei doi băieți se apropiară cu prudență.
— Uitați aici zece cenți.
Domnul Tagomi le aruncă moneda; băieții se luară la bătaie pe ea.
— Mergeți pe Kearny Street și vedeți dacă sunt velotaxiuri. În¬toarceți vă să mi spuneți.
— Ne mai dați zece? zise unul dintre băieți. Când ne întoarcem
— Da, spuse domnul Tagomi. Dar să mi spuneți adevărul.
Băieții o rupseră la fugă pe alee.
Dacă nu sunt, se gândi domnul Tagomi, aș face bine să mă retrag într un loc izolat și să mă sinucid. Își strânse servieta. Încă mai avea arma; nici o greutate.
Băieții veniră trăgându se unul pe altul înapoi.
— Șase! strigă unul. Eu am numărat șase.
— Eu am numărat cinci, gâfâi celălalt.
Domnul Tagomi spuse:
— Sunteți siguri că erau velotaxiuri? Ați văzut clar conducăto¬rii pedalând?
— Da, domnule, ziseră băieții împreună.
Dădu fiecăruia câte o monedă. Ei îi mulțumiră și fugiră.
Înapoi la birou și la slujbă, se gândi domnul Tagomi. Se ridică în picioare, strângând mânerul servietei. Datoria cheamă. Zi obiș¬nuită, iar.
Coborî iarăși aleea, către trotuar.
— Taxi! strigă.
Din trafic apăru un velotaxi; conducătorul opri la bordură, cu fața întunecată și slabă, cu pieptul agitat.
— Da, domnule.
— Du mă la Nippon Times Building, ordonă domnul Tagomi.
Se urcă pe locul lui și se făcu comod.
Pedalând furios, conducătorul velotaxiului se puse în mișcare, printre celelalte taxiuri și mașini.


Era puțin înainte de amiază când domnul Tagomi ajunse la Nippon Times Building. Din holul principal, spuse unei operatoa¬re să i facă legătura cu domnul Ramsey.
— Tagomi la telefon, zise când fu stabilită legătura.
— Bună dimineața, domnule. Mă simt ușurat. Nevăzându vă, am telefonat înspăimântat acasă la dumneavoastră, la ora zece, dar doam¬na mi a spus că erați plecat – nu știa unde.
Domnul Tagomi zise:
— A fost înlăturată harababura?
— Nu a mai rămas nici o urmă.
— Fără discuție?
— Pe cuvânt, domnule.
Satisfăcut, domnul Tagomi închise și se duse să ia liftul.
Sus, când intră în birou, își îngădui o scurtă inspecție. Capătul viziunii sale. Nici urmă, cum se promisese. Nimeni nu va ști, dacă nu a văzut. Evenimentele încorporate în dalele sintetice ale pode¬lei...
— Curajul dumneavoastră este subiect de laudă jos, la Times, începu el. Un articol descriind...
Sesizând expresia domnului Tagomi, se întrerupse.
— Răspundeți cu privire la problemele urgente, zise domnul Ta¬gomi. Generalul Tedeki? Adică, domnul Yatabe.
— Cu un zbor camuflat, înapoi la Tokyo. Heringi roșii împrăș¬tiați încoace și n colo.
Domnul Ramsey își încrucișă degetele, simbolizând speranțe¬le pe care le avea.
— Vă rog, relatați despre domnul Baynes.
— Nu știu. În timpul lipsei dumneavoastră a apărut scurt, pe fu¬riș, chiar, dar nu a vorbit.
Domnul Ramsey ezită.
— Poate s a întors în Germania.
— Mult mai bine pentru el să meargă în Home Islands, spuse domnul Tagomi, mai mult pentru sine.
În orice caz, grija lor, de natură importantă, era în legătură cu bătrânul general. Și asta îmi depășește atribuțiile, se gândi domnul Tagomi. Eu însumi, biroul meu; s au folosit de mine, aici, ceea ce, natural, a fost corect și bine. Le am fost, cum să i spun? Acoperi¬rea lor.
Sunt o mască, ascunzând originalul. În spatele meu, ascunsă, realitatea merge înainte, la adăpost de priviri indiscrete.
Ciudat, se gândi. Vital, uneori, să fii numai fațada din carton, ca din carton. Ceva satori, aici, dacă aș putea pune mâna pe el. Finali¬tatea în schema generală a iluziei nu o putem decât sonda. Legea eco¬nomiei: nimic nu se pierde. Nici irealul. Ca proces sublim.
Domnișoara Ephreikian apăru, în stilul ei agitat.
— Domnule Tagomi, m a trimis operatoarea.
— Liniștiți vă, domnișoară, spuse domnul Tagomi.
Curentul timpului ne mână înainte, se gândi el.
— Domnule, consulul german este aici. Vrea să vă vorbească.
Se uită de la el la domnul Ramsey și înapoi, cu fața nefiresc de palidă.
— Ziceam că a fost aici în clădire și mai devreme, dar știam că dumneavoastră...
Domnul Tagomi îi făcu semn să tacă.
— Domnule Ramsey, vă rog să mi amintiți numele consulului.
— Freiherr Hugo Reiss, domnule.
— Acum îmi amintesc.
Ei bine, se gândi, evident că domnul Childan mi a făcut un ser¬viciu, în fond. Renunțând să mi primească arma.
Purtându și servieta, își părăsi biroul și ieși pe coridor.
Acolo stătea un alb cu o constituție firavă, bine îmbrăcat. Păr por¬tocaliu tuns scurt, pantofi negri, lucioși, din piele, model european, ținută dreaptă. Și port țigaret din fildeș, efeminat. El, fără îndoială.
— Herr Reiss? zise domnul Tagomi.
Germanul se înclină.
— Este un fapt, zise domnul Tagomi, că dumneavoastră și cu mi¬ne am făcut afaceri prin poștă, telefon și așa mai departe. Dar până acum nu ne am văzut față în față.
— O onoare, spuse Herr Reiss, înaintând către el. Chiar ținând cont de împrejurările enervant de supărătoare.
— Mă mir, zise domnul Tagomi. Germanul înălță o sprânceană.
— Scuzați mă, zise domnul Tagomi. Cunoștințele mele sunt ne¬bu¬loase, datorită acelor circumstanțe indicate. Fragilitatea eșa¬foda¬jului, s ar putea conchide.
— Îngrozitor, spuse Herr Reiss. Când am...
Domnul Tagomi zise:
— Înainte de a începe poezia, lăsați mă să vorbesc.
— Desigur.
— Eu personal i am împușcat pe cei doi oameni ai dumnea¬voastră din S.D., zise domnul Tagomi.
— Departamentul de Poliție din San Francisco m a convocat, spu¬se Herr Reiss, slobozind împrejurul lor, al amândurora, fum puter¬nic de țigară. Patru ore am stat la secția de pe Kearny Street și la mor¬gă, apoi am citit declarațiile date de oamenii dumnea¬voastră inspec¬torilor de poliție care se ocupă cu ancheta. Absolut înspăimântător, de la început până la sfârșit.
Domnul Tagomi nu zise nimic.
— Oricum, continuă Herr Reiss, părerea că atacatorii sunt în le¬gă¬tură cu Reich ul nu a fost confirmată. După mine, întreaga poveste este nelalocul ei. Sunt sigur că ați acționat absolut corect, domnule Tagori.
— Tagomi.
— Să dăm mâna, spuse consulul. Să ne strângem mâinile ca în¬tre gentlemeni și să uităm de asta. Nu are rost, mai ales în aceste timpuri critice, când orice publicitate prostească poate aprinde minți bolnave, în detrimentul intereselor națiunilor noastre.
— Vina totuși este asupra sufletului meu, zise domnul Tagomi. Sângele, Herr Reiss, nu poate fi niciodată șters ca cerneala.
Consulul păru uluit.
— Îmi doresc cu ardoare iertarea, zise domnul Tagomi. Dum¬neavoastră nu mi o puteți da, totuși. Probabil că nimeni nu poate. Intenționez să citesc faimosul jurnal al vechiului teolog din Mas¬sachusetts. Goodman C. Mather . Se ocupă, mi s a spus, de păcat și de focul iadului și de altele.
Consulul își fuma țigara cu repeziciune, studiindu l intens pe domnul Tagomi.
— Permiteți mi să vă aduc la cunoștință, spuse domnul Tago¬mi, că națiunea dumneavoastră este pe punctul de a se coborî la o josni¬cie mai mare decât oricare. Cunoașteți Hexagrama Abisului? Vorbind ca persoană particulară, nu ca reprezentant al oficialității japoneze, declar: durere și oroare. Baie de sânge depășind orice asemuire. Chiar și acum tânjiți după ceva câștig egoist sau un alt scop. Înșeală cineva fracțiunea rivală, S.D. Ai? Când îl puneți pe Herr Kreuz von Meere în apă fiartă...
Nu reuși să continue. Pieptul i se strânse. Ca în copilărie, se gân¬di. Astma, când mă supăram pe mama.
— Sufăr, îi spuse lui Herr Reiss, care stinsese de acum țigara. De o boală care s a agravat în toți acești ani, dar care a început să fie vi¬ru¬lentă în ziua când am auzit neputincios povestite escapa¬dele condu-cătorului dumneavoastră. Oricum, posibilitate terapeu¬tică – zero. Și pentru dumneavoastră, domnule. Cu limbajul lui Goodman C. Ma¬ther, dacă mi aduc aminte, cred: Pocăiți vă!
Consulul zise răgușit:
— Corect amintit.
Dădu din cap a încuviințare și își aprinse o țigară cu degete tre¬murătoare.
Din birou, apăru domnul Ramsey. Avea în mână un teanc de for¬mulare și hârtii. Îi spuse domnului Tagomi, care stătea fără să vor¬beas¬că, încercând să și recapete respirația ușoară:
— Cât este aici. Chestiuni de rutină, în legătură cu funcția dum¬nealui.
Gânditor, domnul Tagomi luă formularele oferite. Le aruncă o privire. Formularul 20 – 50. Cerere din partea Reich ului prin repre¬zentantul său, Freiherr Hugo Reiss, de a i se preda în reținere pre¬ventivă un infractor periculos, aflat acum în custodia Departa¬men¬tului de Poliție San Francisco. Evreul pe nume Frank Fink, cetățean – potrivit legii germane – al Germaniei, retroactiv, iunie 1960. Pentru reținerea lui protectivă sub legea Reich ului etc. O mai parcurse o dată cu privirea.
— Stiloul, domnule, zise domnul Ramsey. Asta pune capăt prob¬lemelor cu guvernul german, cel puțin pentru acum.
Dându i stiloul domnului Tagomi, îl privi pe consul cu neplă¬cere.
— Nu, spuse domnul Tagomi. Îi dădu înapoi domnului Ramsey formularul 20 – 50. Apoi îl luă și începu să mâzgălească în josul lui: Eliberare. Înalta Misiune Comercială, autoritatea S.F. cf. Protocolului Militar 1947. Tagomi. Îi dădu o copie consulului german iar celelalte, împreună cu originalul, domnului Ramsey.
— Bună ziua, Herr Reiss.
Se înclină.
Consulul german se înclină și el. Abia dacă se osteni să se uite la hârtie.
— Vă rog ca pe viitor să rezolvați problemele prin mecanisme in-termediare precum poștă, telefon, telegrame, zise domnul Tago¬mi. Nu personal.
Consulul spuse:
— Mă faceți pe mine răspunzător la condițiile generale de sub ju¬risdicția mea.
— Rahat, zise domnul Tagomi. Asta spun la asta.
— Nu acesta este modul în care își rezolvă problemele persoa¬nele civilizate, zise consulul. Faceți ca totul să fie și mai amar și cu iz de răzbunare. Când ar trebui să fie o simplă formalitate fără nici o impli¬care personală.
Își aruncă țigara pe jos, se întoarse și o luă în lungul coridoru¬lui.
— Luați vă țigara puturoasă, zise slab domnul Tagomi, dar con¬sulul dăduse colțul. Comportare copilărească, îi spuse domnu¬lui Ram¬sey. Ați fost martor la scârboasa comportare copilărească.
Se duse, umblând nesigur, înapoi în birou. Fără respirație, acum. Prin mâna stângă îl fulgeră o durere și, în același timp, o palmă uriașă îi frământa coastele. Uff, făcu. Înaintea lui, nici un covor, numai o plo¬aie de scântei, înălțându se, roșii.
Ajutor, domnule Ramsey, zise. Nici un sunet. Vă rog. Se întinse, se împletici. Nimic de care să se prindă, măcar.
Căzând, apucă în buzunarul hainei triunghiul de argint pe care i l dăduse domnul Childan. Nu m a salvat, se gândi. Nu a ajutat. Toa¬tă strădania.
Corpul îi izbi podeaua. Icnet. Covorul la nasul lui. Domnul Ram¬sey agitându se acum prin jur, behăind. Þineți vă firea, se gândi dom¬nul Tagomi.
— Am un mic atac de inimă, reuși să spună domnul Tagomi.
Mai multe persoane interveniră acum, transportându l către sofa.
— Stați liniștit, domnule, îi spunea cineva.
— Anunțați soția, vă rog, zise domnul Tagomi.
Imediat, auzi sirena ambulanței. Sunând în stradă. Și multă agi¬tație. Un du te vino. Peste el fu trasă o cuvertură, până la subsuori. Cravata scoasă. Gulerul desfăcut.
— E mai bine, acum, zise domnul Tagomi.
Stătea întins comod, fără să încerce să se miște. Cariera sfârșită, oricum, decise. Consulul german, fără îndoială, va face caz. Se va plânge de lipsă de activitate. Dreptul lui să se plângă, poate. Oricum, treaba e făcută. Pe cât pot, rolul meu. Restul, la Tokyo, iar facțiunile în Germania. Probleme care mă depășesc, oricum.
Credeam că nu i decât cu plasticul, se gândi. Important vân¬zător în turnătorie. Oracolul a ghicit și mi a dat indicații, dar...
— Scoateți i cămașa, spuse o voce.
Fără îndoială, medicul instituției. Ton foarte autoritar; domnul Tagomi zâmbi. Tonul e totul.
Ar putea fi ăsta răspunsul, se întrebă domnul Tagomi? Miste¬rul organismului omenesc, propria lui cunoaștere. Când s o ia din loc. Sau când s o ia din loc parțial. Un țel de care ar trebui și eu să fiu conștient. Ce a spus oracolul ultima oară? La întrebarea lui din birou, când ăia doi zăceau pe moarte sau morți? Șaizeci și unu. Adevărul lă¬untric. Porcii și peștii sunt cel mai puțin inteligenți; greu de convins. Eu sunt. Cartea la mine se referă. Nu voi înțelege niciodată pe deplin; asta este natura unor asemenea creaturi. Sau este acest Adevăr lăun¬tric acum, ceea ce mi se întâmplă?
Mai aștept. Am să văd. Care e.
Poate e și una și alta.


În seara aceea, imediat după masa de seară, un ofițer de poliție veni la celula lui Frank Frink, descuie ușa și i spuse să și ia lucrurile de la ghișeu.
În scurt timp, se trezi afară pe trotuar, în fața Secției Kearny Street, în mulțimea de trecători grăbiți, autobuze și mașini claxo¬nând și conducători de velotaxiuri, cu strigătele lor. Aerul era rece. Umbre lungi se întindeau în fața fiecărei clădiri. Frank Frink stătu un mo¬ment, apoi intră automat într un grup de pietoni care treceau strada prin zona marcată.
Arestat fără nici un motiv real, se gândi. Fără scop. Și apoi îmi dau drumul la fel.
Nu i spuseseră nimic, pur și simplu îi dăduseră înapoi sacul cu lucruri, portofelul, ceasul, ochelarii, obiectele personale și se întorseseră la treburile care i așteptau, un bețivan bătrân, cules din stradă.
Miracol, se gândi. Să mă lase să plec. M a lovit norocul. Când de fapt trebuia să fiu într un avion cu destinația Germania, pentru exterminare.
Tot nu i venea să creadă. Nimic, arestarea și acum asta. Ireal. Umblă fără țintă pe lângă magazinele închise, pășind peste gu¬noaie împrăștiate de vânt.
O nouă viață, se gândi. Ca renăscut. Ca, la naiba. Este.
Cui îi mulțumesc? Să mă rog, poate?
Să mă rog la ce?
Aș vrea să înțeleg, își spuse mergând pe trotuarul aglomerat al serii, trecând pe lângă firme de neon și uși de baruri de unde se auzea mare larmă, pe Grant Avenue. Vreau să pricep. Trebuie.
Dar știa că nu va putea niciodată.
Fii numai bucuros. Și nu te opri.
O părticică din mintea lui declară: După care, înapoi la Ed. Trebuie să nimeresc înapoi la atelier, acolo jos, în pivniță. S o iau de un¬de am lăsat o, să fac bijuterii, folosindu mi mâinile. Mun¬cind fără să gândesc, fără să mi ridic privirile sau să încerc să înțeleg. Trebuie să fiu ocupat. Trebuie să produc piesele.
Bloc după bloc, se grăbi prin orașul ce se întuneca. Străduin¬du se să ajungă înapoi cât mai repede cu putință la locul fix, pe care l înțelegea, pe care se aflase.
Când ajunse, îl găsi pe Ed McCarthy așezat la banc, luându și masa de seară. Două sandvișuri, un termos cu ceai, o banană, câțiva biscuiți. Frank Frink se opri în ușă, suflând greu.
În cele din urmă Ed îl auzi și se răsuci:
— Credeam că ai murit, zise.
Mestecă, înghiți ritmic, luă o altă mușcătură.
Lângă banc, Ed avea deschis micul lor încălzitor electric; Frank se duse, se așeză pe vine și și încălzi mâinile.
— Bine că te am văzut înapoi, zise Ed.
Îl plesni pe Frank de două ori pe spinare, apoi se întoarse înapoi la sandvișul lui. Nu mai spuse nimic; singurele sunete erau fâlfâitul ventilatorului încălzitorului și mestecatul lui Ed.
Punându și haina pe un scaun, Frank luă un pumn de segmen¬te din argint pe jumătate prelucrate și le duse la polizor. Prinse pe ax un disc cu bumbac și porni motorul; presără pe disc pulbere de șlefuit, își puse masca pentru a și proteja ochii și apoi se așeză pe un taburet, începând să scoată urmele de încălzire de pe segmente, unul câte unul.



15

CÃPITANUL RUDOLF WEGENER, pentru moment călăto¬rind sub numele de acoperire Conrad Goltz, negustor angrosist în domeniul me¬dical, privi prin fereastra rachetei Lufthansa Me 9 E. Înainte, Euro¬pa. Ce repede, se gândi. Vom ateriza la Tempelhofer Feld în circa șap¬te minute.
Mă întreb dac am reușit, se gândi uitându se cum creștea pă¬mân¬tul. Depinde de generalul Tedeki, acum. De ceea ce poate face el în Home Islands. Dar măcar le am transmis informațiile. Am făcut și noi ce am putut.
Se gândi. Nu există însă nici un motiv de optimism. Probabil că japonezii nu pot face nimic pentru a schimba cursul politicii interne a Germaniei. Guvernul Goebbels este la putere și probabil că va rezista. După ce se consolidează, se vor întoarce iarăși asupra acțiunii Păpă¬dia. Și o altă mare porțiune a planetei va fi distrusă, cu populația ei, pentru un ideal dement, fanatic.
Să presupunem că până la urmă ei, naziștii, o vor distruge cu totul? Să lase în loc numai cenușă? Ar putea; au bombe cu hidrogen. Și fără îndoială că ar face o; gândirea lor tinde către acest Götterdäm¬merung. Pot, prea bine, să o dorească, să o caute activ, un holocaust final pentru toată lumea.
Și ce va lăsa în urmă această a Treia Nebunie Mondială? Va pune capăt cu desăvârșire vieții, de orice fel, de peste tot? Va deveni planeta noastră o planetă moartă, de propria noastră mână?
Nu putem crede așa ceva. Chiar dacă viața de pe planeta noastră este în totalitate distrusă, trebuie să mai existe viață unde¬va, într un loc despre care noi nici nu știm. Este imposibil ca lumea noastră să fie unică; trebuie sa fie lumi după lumi, nevăzute de noi în vreo regiune sau dimensiune pe care noi pur și simplu nu o percepem.
Chiar dacă nu pot dovedi asta, chiar dacă nu este logic – o cred, își spuse.
Un difuzor anunță: "Meine Damen und Herren, Achtung, Bitte."
Ne apropiem de momentul aterizării, își zise căpitanul Wege¬ner. Aproape sigur că voi fi întâmpinat de Sicherheitsdienst. Întrebarea e: care facțiune politică va fi reprezentată? Goebbels sau Heydrich? Pre¬supunând că generalul S.S. Heydrich încă mai este în viață. Cât timp am fost eu la bordul acestei nave, aș fi putut fi ridicat și împușcat. Lucrurile se petrec repede în timpul perioa¬dei de tranziție la o socie¬tate totalitară. Au existat, în Germania nazistă, liste negre de nume asupra cărora oamenii se gândiseră...
Câteva minute mai târziu, când racheta ateriză, se trezi mer¬gând către ieșire, cu pardesiul sub braț. Înaintea și în urma lui, pasageri nerăbdători. Nici un tânăr artist nazist de data asta, reflectă. Nici un Lotze să mă bată la cap cu un punct de vedere de retardat. Un oficial al liniilor aeriene – îmbrăcat, observă Wege¬ner, ca mareșalul Reich u¬lui însuși – îi ajută pe toți la coborârea rampei, unul după altul, până jos, la sol. Acolo, alături de pasaj, stătea, în picioare, un mic grup de cămăși negre. Pentru mine? Wegener începu să meargă încet, îndepăr¬tându se de racheta par¬cată. Mai încolo, bărbați și femei așteptând, făcând cu mâna, strigând... Chiar și câțiva copii.
Una dintre cămășile negre, un blond care nu clipea, cu față lată, purtând insigna Waffen S.S., păși iute către Wegener, își ciocni călcâ¬iele cizmelor lui negre, înalte până la genunchi, și salută.
— Ich bitte mich zu entschuldigen. Sind Sie nicht Kapitän Rudolf Wegener, von der Abwehr?
— Îmi pare rău, răspunse Wegener. Sunt Conrad Goltz. Repre¬zint A.G. Chemikalien, produse medicale.
Dădu să treacă.
Alte două cămăși negre, tot Waffen S.S., veniră către el. Cei trei i se alăturară, astfel încât deși continuă să meargă în propriul lui ritm și în direcția în care dorea, era destul de strict și eficace supravegheat. Doi dintre oamenii de la Waffen S.S. aveau pistoale sub tunică.
— Sunteți Wegener, zise unul dintre ei când intrară în clădire. Nu spuse nimic.
— Avem o mașină, continuă omul din Waffen S.S. Am primit or¬di¬nul să vă întâmpinăm la rachetă, să vă contactăm și să vă ducem imediat la generalul S.S. Heydrich, care se află împreună cu Sepp Dietrich din O.K.W. ul Diviziei Leibstandarte. În special, nu trebuie să vă permitem să fiți abordat de persoane din Wehr¬macht sau Partei.
Atunci n am să fiu împușcat, își spuse Wegener. Heydrich se află în viață; și la loc sigur încercând să și întărească poziția împotriva guvernului Goebbels.
Poate că guvernul Goebbels va cădea până la urmă, se gândi când i se deschise ușa mașinii S.S. care aștepta, un Daimler pentru persoane. Un detașament Waffen S.S. este înlocuit deodată, în noapte; garda de la Cancelaria Reich ului este înlocuită. Secțiile de poliție din Berlin varsă deodată în stradă oameni înarmați, din S.D., în toate direcțiile – posturile de radio întrerupte, Tempelhof închis. Bubuituri de arme grele în întuneric, pe străzile principale.
Dar ce contează? Chiar dacă Doctor Goebbels este debarcat și Operațiunea Păpădia anulată? Tot vor mai exista: cămășile negre, Partei, sistemul, dacă nu în Orient, atunci undeva în altă parte. Pe Marte și pe Venus.
Nu i de mirare că domnul Tagomi n a mai putut continua, se gândi. Îngrozitoarea dilemă a vieților noastre. Orice ar fi, răul este mai puternic. Se luptă, atunci? De ce să mai alegi? Dacă alterna¬tivele sunt la fel...
Evident că mergem înainte, ca întotdeauna. De la o zi la alta. În momentul actual lucrăm împotriva Operațiunii Păpădia. După aceea, în alt moment, contribuim la înfrângerea poliției. Dar nu putem face totul dintr o dată; este o secvență. Un proces în desfășurare. Nu pu¬tem controla decât sfârșitul, făcând o alegere la fiecare pas.
Se gândi: nu putem decât spera. Și încerca.
Într o altă lume, probabil că este altfel. Mai bine. Sunt alter¬native clare, bune și rele. Nu amestecurile astea obscure, amalga¬murile as¬tea, fără nici o unealtă adecvată cu care să desparți componentele.
Nu avem lumea ideală, pe care ne am dori o, în care morali¬tatea este simplă pentru că posibilitățile de cunoaștere sunt la îndemână. În care se poate face binele fără nici un efort pentru că evidentul poate fi identificat.
Daimlerul porni, cu căpitanul Wegener în spate și câte o cămașă neagră de fiecare parte, cu mitralierele pe genunchi. Că¬mașă neagră la volan.
Să presupunem că și de data asta este o înșelăciune, se gândi Wegener în timp ce mașina se deplasa cu mare viteză prin traficul Berlinului. Nu mă duc la generalul S.S. Heydrich la O.K.W. ul Diviziei Leibstandarte: mă duc la o închisoare a Partei, să mă chinuie și în cele din urmă să mă ucidă. Dar eu am ales; am ales să mă întorc în Germania; am ales riscul de a fi capturat înainte de a putea ajunge la cei din Abwehr și la adăpost.
Moartea în fiecare moment, o șosea care ne este deschisă în orice punct. Și până la urmă o alegem, în ciuda noastră înșine. Sau renun¬țăm și o urmăm deliberat. Se uita la casele din Berlin, cum treceau prin fața ferestrelor mașinii. Propriul meu Volk , se gândi; tu și cu mine, împreună iar.
Spuse celor trei oameni:
— Cum merge? Vreo schimbare recentă în situația politică? Am fost plecat câteva săptămâni, dinainte de moartea lui Bor¬mann, de fapt.
Omul din dreapta lui răspunse:
— Sunt, desigur, destui susținători isterici ai Micuțului Doctor. Mulțimea l a așezat în funcție. Oricum, nu prea e probabil ca atunci când vor predomina elementele sobre să mai vrea cineva să sprijine un slăbănog și un demagog care se bazează pe înflăcărarea maselor cu minciunile și vrăjelile lui.
— Înțeleg, făcu Wegener.
Merge înainte, se gândi. Ura dintre facțiuni. Probabil aici este miezul, în asta. Se vor mânca unii pe alții până la urmă și ne vor lăsa pe noi ceilalți ici și colo în lume, încă în viață. Încă destui dintre noi ca să construim și să sperăm încă o dată și să ne facem câteva planuri simple.


La ora unu după amiază, Juliana Frink ajunse în Cheyenne, Wyoming. În centrul comercial și de afaceri al orașului, peste drum de un enorm depozit feroviar, opri la o tutungerie și cumpără două ziare de după amiază. Stând pe marginea trotuarului, căută până ce, în sfârșit, găsi articolul.

"Vacanța se sfârșește cu o tăietură fatală

Căutată pentru a răspunde cu privire la asasina¬rea soțului ei în somptuosul lor apartament de la President Garner Hotel din Denver, doamna Joe Cinnadella din Canon City, potrivit personalului hotelului, a plecat imediat după ceea ce trebuie să fi fost apogeul într o ceartă conjugală. Lamele de ras găsite în cameră, prin ironia sorții oferite de hotel oaspeților săi, au fost după cât se pare cele folosite de doamna Cinnadella – descrisă ca brunetă, atră¬gătoare, bine îmbrăcată și subțire, în jur de treizeci de ani – pentru a tăia beregata soțului ei, al cărui corp a fost găsit de Theodore Ferris, angajat al hotelului, care luase cămăși de la Cinnadella cu numai jumătate de oră mai devreme și le aducea înapoi conform comenzii, numai pentru a da peste sinistra scenă.
Apartamentul din hotel, spune poliția, arăta sem¬ne de luptă, sugerând că o ceartă violentă avusese..."

Deci a murit, se gândi Juliana împăturind ziarul. Și nu numai atât, nu mi cunosc numele adevărat; nu știu cine sunt sau altceva despre mine.
Mult mai puțin neliniștită acum, conduse până ce găsi un motel potrivit. Acolo, închine o cameră și și cără lucrurile din mașină. De acum nu mai am de ce să mă grăbesc, își spuse. Pot chiar să aștept până diseară ca să merg la Abendsen; așa îmi voi putea purta și ro¬chia nouă. Nu se face să merg peste zi la cumpărături îmbrăcată cu ea... doar nu porți o rochie de seară ca asta înainte de cină.
Și pot termina și cartea.
Se făcu comodă în cameră dând drumul la radio, luându și cafea de la bufetul motelului; se urcă în patul îngrijit ținând în mâini volu¬mul curat, neumblat, din Lăcusta, pe care l cumpărase la librăria hotelului din Denver.
La ora șase după amiază, termină cartea. Mă întreb dacă Joe a ajuns până la sfârșit, se gândi ea. Sunt mult mai multe în ea decât a înțeles el. Ce a vrut Abendsen să spună? Nimic despre pretinsa lui lume. Oi fi singura care știe? Pun pariu că da; nimeni altcineva nu înțelege cu adevărat Lăcusta, în afară de mine... doar își închipuie.
Încă puțin zdruncinată, o puse în valiză, apoi își luă haina și pă¬răsi motelul în căutarea unui loc unde să mănânce de seară. Aerul mirosea bine, iar luminile și reclamele din Cheyenne păreau deosebit de incitante. În fața unui bar, două prostituate drăguțe indience, cu ochi negri, se certau... Încetini să privească. Mașini multe, unele lux-oase, rulau în sus și n jos pe stradă, întregul spectacol avea o aură de strălucire și așteptare în întâmpinarea unui eveniment fericit și im-por¬tant mai degrabă decât de aniver¬sare a unui eveniment din tre-cut... trecut, se gândi, către stătut și sinistru, către uzat și lepădat.
Într un restaurant franțuzesc – unde un bărbat în haină albă parca mașinile clienților și fiecare masă avea o lumânare arzând într o enormă cană pentru vin, iar untul era servit nu în bucățele, ci bătut în rondele palide – mâncă o cină care îi făcu plăcere, iar apoi având destul timp de pierdut, o luă agale pe jos către motel. Bancnotele ger¬mane aproape se duseseră, dar nu i păsa; nu avea nici o importan-ță. Ni se vorbește despre propria noastră lume, se gândi descuind ușa camerei. Aceasta, care ne înconjoară. În came¬ră, dădu iarăși drumul la radio. El vrea s o vedem așa cum este. Iar eu fac asta și chiar mai mult, în fiecare moment.
Scoțând rochia cea albastră, italiană, din cutia ei, o întinse cu grijă pe pat. Nu pățise nimic; tot ce i trebuia, în cel mai bun caz, era o perie deasă, pentru îndepărtarea scamelor. Dar când deschise și cele¬lalte pachete, descoperi că nu adusese nici unul dintre noile sutiene, jumătate de cupă, luate din Denver.
— Fir ar să fie, zise, lăsându se să cadă într un scaun. Își aprin¬se o țigară și stătu un timp, fumând.
Poate era posibil s o poarte cu un sutien obișnuit. Își scoase blu¬za și fusta și încercă rochia, dar bretelele se vedeau, ca și partea de sus a cupelor, așa că nu mergea. Sau poate, se gândi, aș putea merge fără sutien... Erau ani de când nu mai încercase așa ceva și își aminti de zilele de demult, din liceu, când avea un bust foarte mic; chiar își făcuse griji în această privință, atunci. Acum, însă, maturizarea și prac¬tica judo îi sporiseră măsura la treizeci și opt. Oricum, încercă fără sutien, urcându se pe un scaun în baie, ca să se vadă în oglinda de la dulăpior.
Rochia venea uimitor de bine, dar, Doamne, era prea riscant. Tot ce avea de făcut era să se aplece să stingă o țigară sau să ia un pahar cu băutură – și, dezastru.
O insignă! Putea să poarte rochia fără sutien și să o strângă în fa¬ță. Aruncând conținutul cutiei cu bijuterii pe pat, împrăștie insig¬nele, relicve pe care le avea de ani de zile, date de Frank sau de alți bărbați, înaintea căsătoriei lor, și pe cea nouă, cea pe care i o luase Joe în Denver. Da, o mică insignă din argint, în formă de cal, din Mexico, va fi încununarea; găsise ceea ce trebuia. Așadar, putea purta rochia, în cele din urmă.
Mă bucur că totul merge bine acum, se gândi; prea multe mer¬se¬seră prost; prea puțin mai rămăsese, oricum, din minunatele pla¬nuri.
Pierdu mult timp cu periatul părului, până ce deveni foșnitor și strălucitor și nu mai avea nevoie decât de pantofi și de cercei. Apoi, își puse haina, își luă noua geantă din piele, lucrată manual și ieși.
În loc de a se urca la volanul vechiului ei Studebaker, îl rugă pe proprietarul hotelului să telefoneze pentru un taxi. Așteptând în biroul motelului, simți deodată nevoia să l sune pe Frank. Cum de i venise, nu și putea da seama, dar asta era ideea. De ce nu? se întrebă ea. Putea să vorbească și cu taxă inversă; era posibil ca el să fie copleșit să o audă și să plătească bucuros.
Stând în dosul ghișeului, în birou, își apăsă receptorul la ureche, ascultând cu încântare operatoarele de la interurban discu¬tând între ele, încercând să i facă legătura. O auzi pe operatoarea din San Fran¬cisco, la mare depărtare, întrebând la informații numărul, apoi multe pârâituri și pocnituri, iar în cele din urmă sunetul apelului propriu zis. În timp ce aștepta, se uită după taxi; ar trebui să apară din clipă în clipă, se gândi. Dar nu era nimic dacă aștepta; erau obișnuiți.
— Numărul nu răspunde, îi spuse în cele din urmă operatoarea din Cheyenne. Vom face iarăși legătura, mai târziu și...
— Nu, spuse Juliana, scuturând din cap. Oricum, nu fusese de¬cât un capriciu. Nu mai stau. Mulțumesc.
Puse receptorul în furcă – proprietarul motelului stătuse prin preajmă, să se asigure că nu va fi taxat el din greșeală – și ieși repede afară din birou, pe trotuarul răcoros, în întuneric, așteptând acolo.
Dintre mașinile care circulau se desprinse un taxi nou nouț, stră¬lucitor, care trase lângă bordură și opri; ușa se deschise și șoferul sări afară, grăbindu se să dea roată mașinii.
Un moment mai târziu, Juliana era pe drum, lăfăindu se pe ban¬cheta din spate a taxiului, traversând Cheyenne către locuința lui Abendsen.


Ferestrele casei familiei Abendsen erau luminate și se auzeau mu¬zică și glasuri. Era o casă din stuc, cu un singur nivel, cu mulți arbuști și o grădină mare, alcătuită mai ales din trandafiri cățără¬tori. Pășind pe aleea de la intrare, se gândi: mă aflu într adevăr aici? Aces¬ta este Castelul Înalt? Dar zvonurile și poveștile? Casa era obișnuită, bine întreținută, iar terenul întins. Era chiar și un cărucior de copil pe lunga alee de ciment.
Să fie un alt Abendsen? Luase adresa din cartea de telefon din Cheyenne, dar se potrivea cu numărul de telefon la care sunase seara trecută din Greeley.
Păși pe terasa cu lucrătură în fier forjat și apăsă pe butonul so¬ne¬riei. Prin ușa întredeschisă, putea vedea în sufragerie un număr de persoane stând în picioare, jaluzele la ferestre, pian, șemineu, corpuri de bibliotecă... Frumos mobilat, se gândi. O petrecere? Dar nu erau îm¬brăcați în ținută de seară.
Un băiat ciufulit, cam de treisprezece ani, în tricou și blugi, des¬chise ușa larg.
— Da?
Ea zise:
— Este... acasă domnul Abendsen? Este ocupat?
Adresându se cuiva din casă, din spatele lui, băiatul strigă:
— Mami, vrea să vorbească cu tati.
În spatele băiatului, apăru o femeie cu păr castaniu roșcat, de vreo treizeci și cinci de ani, cu ochi cenușii, pătrunzători, și un zâmbet perfect cuceritor și încrezător, încât Juliana știu că se afla în fața Ca¬ro¬linei Abendsen.
— Am sunat aseară, spuse Juliana.
— A, da, desigur.
Zâmbetul i se accentuă. Avea dinții perfect albi, regulați; irlande¬ză, hotărî Juliana. Numai sângele irlandez putea da unei asemenea danturi atâta feminitate.
— Dați mi mie geanta și haina. Ați picat foarte bine; sunt și câți¬va prieteni. Ce rochie adorabilă... e House of Cherubini, nu i așa?
O conduse pe Juliana prin sufragerie până într un dormitor, un¬de puse hainele Julianei împreună cu ale celorlalți, pe pat.
— Soțul meu e și el pe aici. Uitați vă după un bărbat înalt, cu o¬chelari, care bea un cocktail cu lămâie.
Lumina inteligentă din ochii ei se revărsă asupra Julianei; buzele îi tremurară – este atâta înțelegere între noi două, realiză Juliana. Nu i uimitor?
— Am făcut un drum lung, zise Juliana.
— Într adevăr. Îl văd.
Caroline Abendsen o conduse înapoi în sufragerie, către un grup de bărbați.
— Dragul meu, strigă, vino puțin. Ai aici o cititoare de a ta, care este foarte nerăbdătoare să ți spună câteva cuvinte.
Din grup se desprinse un bărbat, care se apropie cu băutura în mână. Juliana văzu o persoană extrem de înaltă, cu păr negru, creț; pielea îi era și ea închisă la culoare, iar ochii îi păreau purpurii sau căprui, foarte slab colorați îndărătul ochelarilor. Purta un costum scump, croit și cusut de mână, din lână, probabil stofă englezeas¬că; costumul îi accentua umerii largi și puternici, fără să aibă o linie a lui. În viața ei nu văzuse un asemenea costum; se trezi privind fascinată.
Caroline zise:
— Doamna Frink a venit cu mașina până aici din Canon City, Colorado, numai pentru a vorbi cu tine despre Lăcusta.
— Credeam că trăiți într o fortăreață, zise Juliana.
Aplecându se să o privească, Hawthorne Abendsen zâmbi gândi-tor.
— Da, am trăit. Dar trebuia să urcăm acolo cu un lift și am făcut o fobie. Eram destul de cherchelit când am căpătat fobia, dar îmi a¬min¬tesc, și mi o spun și ceilalți, că am refuzat să stau în picioare în el pentru că, ziceam eu, cablul era tras în sus de Isus Cristos și mer¬geam la el. Și eram hotărât să nu stau în picioare.
Ea nu înțelese.
Caroline o lămuri:
— Hawth zice de când îl cunosc eu că atunci când, în sfârșit, îl va vedea pe Isus va sta așezat; nu se va ridica în picioare.
Imnul, își aminti Juliana.
— Așadar, ați renunțat la Castelul Înalt și v ați mutat aici, zise ea.
— Aș vrea să vă torn ceva de băut.
— În regulă, zise ea. Dar nu un cocktail ca al dumneavoastră.
Aruncase deja o privire la bufetul pe care se aflau mai multe stic¬le de whisky, aperitive, pahare, gheață, un mixer, vișine și felii de lă¬mâie și portocală. Se îndreptă spre el, însoțită de Abendsen.
— Numai I.W. Harper cu gheață, zise. Îmi place. Știți oracolul?
— Nu, răspunse Hawthorne, preparându i băutura.
Uimită, ea zise:
— Cartea Schimbărilor?
— N o știu, repetă el.
Caroline Abendsen spuse:
— N o necăji.
— V am citit cartea, spuse Juliana. De fapt, am terminat o în du¬pă amiaza asta. De unde știați toate astea despre cealaltă lume, des¬pre care ați scris?
Hawthorne nu spuse nimic; își frecă nodurile pumnului de buza de sus privind prin ea, încruntat.
— Ați văzut oracolul? zise Juliana.
Hawthorne se uită la ea.
— Nu vreau să glumiți sau să vă jucați, spuse ea. Spuneți mi se¬rios.
Mușcându și buza, Hawthorne privi în podea; se cuprinsese cu brațele și se legăna înainte și înapoi, pe călcâie. Ceilalți din încăpere, din apropiere, tăcură, iar Juliana observă că atitudinea lor se schim¬base. Acum nu mai erau bucuroși, din cauza a ceea ce spusese ea. Dar nu încercă să bată în retragere sau s o schimbe; nu se prefăcu. Era prea important. Și venise de prea departe și făcuse prea multe pentru a accepta de la el altceva decât adevărul.
— E... o întrebare grea, zise Abendsen în cele din urmă.
— Nu e, zise Juliana.
Acum, toată lumea din încăpere tăcuse; o priveau toți pe Juliana, stând cu Caroline și Hawthorne Abendsen.
— Îmi pare rău, zise Abendsen, nu pot răspunde pe loc. Va trebui să accepți asta.
— Atunci, de ce ați scris cartea? spuse Juliana.
Arătând cu paharul, Abendsen zise:
— La ce folosește insigna aia de la rochia dumneavoastră? Alun¬gă spiritele periculoase ale neschimbătoarei lumi? Sau pur și simplu strânge rochia?
— De ce schimbați subiectul? zise Juliana. Evitând ceea ce v am întrebat și făcând asemenea observații nelalocul lor? E copilăresc.
Hawthorne Abendsen zise:
— Fiecare are... secrete tehnice. Dumneavoastră le aveți pe ale dumneavoastră; eu le am pe ale mele. Trebuie să mi citiți cartea și s o acceptați ca atare, așa cum eu accept ceea ce văd...
Arătă iarăși cu paharul.
— Fără să întreb dacă pe dedesubt este masivă sau făcută cu sâr¬mă și cioburi și lipici. Nu este un fel de a te încrede în natura oa¬menilor și în ceea ce vezi în general?
Părea, se gândi ea, iritat și agitat, acum, încetând să mai fie po¬liticos, renunțând să mai fie gazdă. Iar Caroline, observă ea cu coada ochiului, avea o expresie de exasperare încordată; își strân¬sese buzele și încetase cu totul să mai zâmbească.
— În cartea dumneavoastră, zise Juliana, ați arătat că este o ieși¬re. Nu asta ați vrut să spuneți?
— "Ieșire", repetă el ironic.
Juliana spuse:
— Ați făcut mult pentru mine; acum văd că n am de ce să mă tem. Că n am ce să mi doresc, să urăsc sau să evit, sau de ce să fug. Sau ce să urmez.
El o privi în față, jucându se cu ochelarii, studiind o.
— Sunt o mulțime de lucruri demne de admirat pe lumea asta, după părerea mea.
— Înțeleg ce aveți în minte, zise Juliana.
Pentru ea, era vechea expresie, familiară, de pe chipul bărbați¬lor, dar acum nu o enervă să o vadă. Nu se simți cum se simțise cândva.
— În dosarul Gestapo se spunea că sunteți atras de femei ca mi¬ne.
Abendsen, cu numai o ușoară schimbare a expresiei, zise:
— Nu mai există Gestapo din 1947.
— Atunci S.D., sau ce o fi.
— Vreți să explicați? spuse Caroline pe un ton repezit.
— Vreau, zise Juliana. Am venit până în Denver cu unul dintre ei. Până la urmă au să se arate aici. Ar trebui să mergeți undeva unde să nu vă poată găsi, în loc să țineți aici casa deschisă, lăsând pe ori¬cine să intre cum am făcut și eu. Următorul care va veni până aici... Nu va mai fi nimeni, ca mine, să l oprească.
— Spuneți "următorul", zise Abendsen, după o pauză. Ce s a în¬tâmplat cu cel cu care ați venit până în Denver? De ce nu s a arătat?
Ea zise:
— I am tăiat gâtul.
— Asta chiar că e ceva, făcu Hawthorne. Să ți spună o fată așa ceva, o fată pe care n ai văzut o în viața ta.
— Nu mă credeți?
El dădu din cap:
— Sigur.
Îi zâmbi într un fel timid, blând, pierdut. Aparent, nici nu i trecu¬se prin minte să nu o creadă.
— Mulțumesc, zise.
— Vă rog să vă ascundeți de ei, spuse ea.
— Ei bine, zise el, am încercat asta, după cum știți. Cum ați citit pe coperta cărții... despre toate armele și gardul din sârmă sub tensiu¬ne. Și am scris așa ca să pară că încă ne mai luăm măsuri de precau¬ție.
Vocea lui avea un ton obosit, uscat.
— Cel puțin, ai putea purta o armă, zise soția lui. Știu că într o zi cineva pe care l vei invita și cu care vei sta de vorbă te va împușca, vreun expert nazist, să ți plătească; iar tu vei face filosofie exact ca acum. Prevăd.
— Te pot ajunge, zise Hawthorne, dacă vor. Cu gard sub tensiune și cu fortărețe sau fără.
Ești prea fatalist, se gândi Juliana. Resemnat spre propria ta dis¬trugere. Știi și asta, la fel cum ai știut lumea din cartea ta?
Juliana zise:
— Oracolul ți a scris cartea. Nu i așa?
Hawthorne spuse:
— Vrei să știi adevărul?
— Îl vreau și am dreptul la el, răspunse ea, pentru ce am făcut. Nu este așa? Știi că este așa.
— Oracolul, spuse Abendsen, a dormit adânc tot timpul cât am scris cartea. A dormit adânc în colțul încăperii.
În ochii lui nu era nici o veselie; din contră, fața îi părea alungită, mai întunecată decât oricând.
— Spune i, zise Caroline. Are dreptate; are dreptul, pentru ceea ce a făcut pentru tine.
Întorcându se către Juliana, spuse:
— Am să vă spun eu, atunci, doamnă Frink. Hawth a făcut alege¬rile una câte una. Mii. Cu ajutorul liniilor. Perioada istorică. Subiec¬tul. Personajele. Intriga. I a luat ani. Hawth a întrebat până și ce suc¬ces va avea. I a răspuns că va fi un foarte mare succes, primul cu a¬devărat din cariera lui. Așa că ai avut dreptate. Trebuie să folosiți des¬tul de mult oracolul, dumneavoastră înșivă, pentru a ști.
Juliana spuse:
— Mă întreb de ce ar scrie oracolul un roman. V ați gândit vreo¬dată să întrebați? Și de ce unul în care nemții și japonezii au pierdut războiul? De ce această istorie anume și nu o alta? Ce anume nu ne poate spune el direct, așa cum face întotdeauna? Asta trebuie să fie altceva, nu credeți?
Nici Hawthorne, nici Caroline nu spuseră nimic.
— El și cu mine, zise Hawthorne în cele din urmă, am ajuns de mult timp la o înțelegere în legătură cu drepturile de autor. Dacă l întreb de ce a scris Lăcusta, mă trezesc că i trec lui și partea mea. În¬trebarea presupune că eu nu am făcut decât să bat la mașină, ceea ce nu i nici adevărat, nici decent.
— Am să l întreb, zise Caroline. Dacă tu nu vrei.
— Nu i întrebarea ta, spuse Hawthorne. Las o pe ea să întrebe. Îi spuse Julianei:
— Aveți o minte... nenaturală. Sunteți conștientă de asta?
Juliana întrebă:
— Unde vă este exemplarul? Al meu e în mașină, la motel. Am să l iau pe acela, dacă nu mă lăsați să l folosesc pe al dumneavoas¬tră.
Întorcându se, Hawthorne se îndepărtă. Ea și Caroline îl ur¬mară prin camera plină de lume, către o ușă închisă. La ușă, el le părăsi. Când reapăru, văzură toți perechea de volume în învelitori negre.
— Eu nu folosesc bețișoare de coada șoricelului, îi zise el Julia¬nei. Nu le pot prinde șpilul; le scap mereu din mână.
Juliana se așeză la o măsuță pentru cafea, dintr un colț.
— Trebuie să am hârtie pe care să scriu și un creion.
Unul dintre invitați îi aduse hârtie și creion. Lumea din încă¬pere veni să formeze un cerc în jurul ei și al soților Abendsen, ascultând și privind.
— Poți pune întrebarea cu voce tare, zise Hawthorne. Aici nu a¬vem nici un secret.
Juliana zise:
— Oracol, de ce ai scris Lăcusta abia se târăște? Ce ar trebui să aflăm?
— Aveți un fel deconcertant de superstițios de a pune întreba¬rea, spuse Hawthorne.
Dar se lăsă pe vine ca să se uite la aruncarea monedelor.
— Haideți, zise el; îi dădu trei monede chinezești din alamă, cu gaură la mijloc. În general, pe astea le folosesc.
Ea începu să arunce monedele; se simțea liniștită și iarăși foarte bine. Hawthorne îi scria liniile. După ce aruncase monedele de șase ori, se uită și zise:
— Soarele deasupra. Tui jos. Gol în centru.
— Știți ce hexagramă este? zise ea. Fără să folosiți tabelul?
— Da, spuse Hawthorne.
— Este Chung Fu, zise Juliana. Adevărul lăuntric. Și eu o știu, fără să folosesc tabelul. Și știu și ce înseamnă.
Înălțându și capul, Hawthorne o cercetă din priviri. Avea acum o expresie aproape sălbatică.
— Înseamnă, deci, că romanul meu este adevărat?
— Da, spuse ea.
Cuprins de furie, el zise:
— Germania și Japonia au pierdut războiul?
— Da.
Atunci, Hawthorne închise cele două volume și se ridică în pi¬cioare; nu spuse nimic.
— Chiar dacă nu o recunoașteți, zise Juliana.
El stătu un timp pe gânduri. Privirea i se golise, văzu Juliana. În¬tors către sine, realiză ea. Preocupat, de el însuși... iar apoi privirea i se limpezi iar; mormăi, tresări.
— Nu sunt sigur de nimic, spuse.
— Credeți, zise Juliana.
Scutură din cap în semn că nu.
— Nu puteți? zise ea. Sunteți sigur?
Hawthorne Abendsen zise:
— Vreți să vă dau un autograf pe un exemplar din Lăcusta?
Se ridică și ea în picioare.
— Cred că am să plec, zise ea. Vă mulțumesc frumos. Îmi pare rău că v am întrerupt seara. Ați fost drăguți că m ați primit.
Trecând pe lângă Caroline, își făcu loc prin cercul celor care îi înconjurau și trecu în dormitor, unde își avea haina și geanta.
În timp ce se îmbrăca, Hawthorne apăru în spatele ei.
— Știți ce sunteți?
Se întoarse către Caroline, care stătea alături de el.
— Fata asta este un demon. Un spiriduș, care...
Își ridică mâna și se frecă la sprânceană, aproape dându și jos ochelarii.
— Care bântuie neobosit pe fața pământului.
Își așeză ochelarii la loc.
— Face ce i dictează instinctul, pur și simplu exprimându se pe sine. Nu a intenționat să vină încoace și să facă vreun rău; pur și sim¬plu i s a întâmplat, exact cum nouă ni se întâmplă vremea. Mă bucur că a venit. Nu mi pare rău să descopăr asta, revelația pe care o are ea prin carte. Nu știa ce avea să facă aici sau să afle. Cred că suntem cu toții norocoși. Așa că, să nu fim supărați de asta; okay?
Caroline spuse:
— Este teribil, teribil de diversionistă.
— Așa este și realitatea, zise Hawthorne.
Îi întinse mâna Julianei.
— Îți mulțumesc pentru ce ai făcut în Denver, zise.
Își strânseră mâinile.
— Noapte bună, zise ea. Faceți cum spune soția dumneavoas¬tră. Purtați o armă în buzunar, măcar.
— Nu, zise el. Am decis asta cu mult timp în urmă. Nu am să mi bat capul. Mă pot sprijini pe oracol când și când, dacă sunt pe mu¬chie, noaptea târziu, mai ales. Nu i rău, în asemenea si¬tuație.
Zâmbi puțin.
— De fapt, singurul lucru care mă mai sâcâie este să știm că pa¬raziții ăștia, care stau pe aici ascultând și băgându se în toate, îmi beau tot coniacul din casă în timp ce noi vorbim.
Întorcându se, se îndreptă agale, înapoi către bufet, să și pună gheață proaspătă în băutură.
— Încotro o luați acum, că ați terminat aici? zise Caroline.
— Nu știu.
Problema nu o frământa. Trebuie să semăn puțin cu el, se gândi; n am să las să mă preocupe anumite lucruri, indiferent cât de impor¬tante sunt.
— Poate am să mă întorc la soțul meu, Frank. Am încercat să l sun, în seara asta; poate am să încerc iar. Văd eu cum simt mai târ¬ziu.
— În ciuda celor făcute de noi sau a celor pe care ziceți că le ați făcut.
— Ați vrea să nu fi venit niciodată în casa asta, zise Juliana.
— Dacă i ați salvat viața lui Hawthorne, este îngrozitor pentru mine, dar sunt prea supărată; nu pot înțelege totul, ce ați spus dum¬neavoastră și ce a spus Hawthorne.
— Ce ciudat, zise Juliana. Nu m aș fi gândit niciodată că o să vă supere adevărul.
Adevărul, se gândi. Îngrozitor ca însăși moartea. Dar mai greu de aflat. Sunt norocoasă. Mă gândeam că veți fi la fel de mulțumită și de excitată ca și mine. Este o neînțelegere, nu i așa?
Zâmbi, iar după o pauză, doamna Abendsen reuși să zâmbească și ea.
— Ei, noapte bună, oricum.
Un moment mai târziu, Juliana refăcea drumul în jos, pe dalele de piatră ale aleii, prin peticele de lumină de la sufragerie și apoi prin umbrele din spatele casei, pe trotuarul cufundat în noapte.
Mergea fără să privească înapoi la casa Abendsen și, mer¬gând, se uita în susul și n josul străzii după un taxi sau o mașină, în mișcare și strălucitoare și plină de viață, care să o ducă înapoi la sfârșit.