Cădea 8 martie într-o duminecă. Sâmbătă seara n-am de lucru și zic:
- Auz, Veto, fata tatii, știi ce mă gândii io ?
- Ce te gândiși ? zice Veta.
- Iote mâine, tot ie ziua ta, așa că intru io de sirvici în locu tău și fac prin casă
toate ielea de le faci tu. Tu stai și te odinești!
- Lasă, Marine, că le-ncurci, zice Veta, ce te pricepi tu la treburi muierești!
- Iote, mă la ea, zic, mare brânză, și pi-urma ce traba mare ai tu mâine, că ie
duminică. Zi tu mie ce ie de făcut și lasă-l pe mandea, dacă nu ț-o plăcea, să numi
zici mie Marin!
- Bine, zice Veta, iote, te școli și tu de dimineață, dai de mâncare la orătanii, la
găini, la gâște ... Școli copiii, îl îmbraci pe Marinel al mic, le dai de mâncare și
pe urmă te pui pe gătit și coci o țară de pâine, că ăia de ieri să farsi. Da’ vei ce
faci de mâncare, să ajungă și seară. Încolo nu prea sunt multe de făcut: mături
bătătura, bat presurile din odaia a bună, ștergi geamlacu di la prispa și, dacă te
pricepi, mai ie o țară de împletit la ilicu lui Marinel. Sara pui masa, îl scalz pe
Marinel, culci copiii și speli vasale.
- Și tu ce faci ? zic io.
- Iote, o să fac și io ce faci tu duminică. Mă duc pi la cooparativa, beau o țuică
cu unu, cu altu, viu acasă, mănânc și mă culc. Da’, cum eu nu beau țuica, o să
stau p-acasa, să te-ajut să te descurci.
- Ba, să-t vez de treaba ta, că mă descurc io și singur.
Mă, frate-miu, mă apucasa așa un ambâț, știi mă apucasa așa un ambâț ...
Mă sculai io cu noaptea în cap, că mă cam perpelii, nu prea dormii, știi ? și mapucai
de treabă.
Mă, nepoate, cu oratanile mă descurcai cum mă descurcai, când fu să scol copii,
fu mai greu. Dacă văzui și văzui, când zbierai odată "deșteptarea" săriră tot în
tavan. Al mic se sperie rău de tot, începu să chirăie de lătrau câinii pe vale, auz ?
Veta zice:
- Ce ai, mă, Marine, pa așa să scoala copiii ?
- Da’ cum ? zac io.
- I-ai și tu cu usurelu, îi mângâi, îi pupi, să-i scot ușurel din somn, din vise.
- Ce să-i pup, nu vezi că ăla micu ie ud fleașca, făcu az-noapte pe iel.
- Păi, schimbă-l! zace Veta.
- L-aș schimba io, da’ cine mi-l ia ? Nu vezi că parcă ie ciutura spartă ?
- Schimbă-l de scutece, Marine, nu de tot, zace Veta râzând.
- Nu pot, zac, că mă spălai pe mâini să frământ pâinea, știi ? ... să frământ
pâinea!
Mă apucai io de pâine, pusai faină, pusai apă, frământai ce frământai, da’ cam
făcea colareti, făcea niște plotoage de faină mari cât nucile, auz ? Mă muncii io
di le sparsai și, când să zic că sunt gata, nu știu cum făcui și-mi căzu țigară din
gura în aluatu din capistere. Mă, frate-miu, o căutai di mă trecură nădușelile,dacă văzui că n-o găsesc zac: "Mă, cine-o manca-o, norocu lui."
Da’ nu mai putui să scot mâinile din aloat. Detei să plec, capisterea dupe mine.
Abea mă dezlipi Veta, că-mi zisa ia:
- Mă, când frământ pâine, presara-t făină pe mâini, c-altfel te lipești.
Mă gândii io ... măă, ce să gătesc, mă, ce să gătesc ? Ia să tai io o găină, că m-oi
pricepe io ce să fac din ia. Ieșii din bătătură, aruncai câteva boabe și văd o găină
așa mai grasă, una porumbaca, înfoiata așa și cam încrezută, cam inganfata,
samana cu soacră-mea, știi ? Să uita la mine așa, cam de sus. E zac, ce fac io cu
ține acuș, să vezi ce fac io cu tine! Și, când îmi veni bine, i-aruncai ilicu în cap,
o prinsai, o opării s-o jupuii, că cum fu apa schiarta, ce mai, o jupuii cu chiele cu
tot.
Da’ de mâncat n-avusaram parte s-o mâncăm, frate-miu. Când veni Veta și văzu
ale pene porumbace, zice:
- Aba Marine, ce găină taias tu ?
- Una porumbacă, zac.
- Porumbacă, porumbaca, da’ pe care ?
- Pa’, io de unde să știu, ce, le cunosc după nume ?
- Unde ie capu’ ?
- Iote colo!
Mă, frate-miu, începu Veta să se vaiete, s-o jelească de parcă i-o tăiasem pe masă,
auz ?
- Marineeee, Marine, tăiași cloța de mai avea vro săptămână și scotea pui.
Acușica cine-mi mai clocește ouăle, Marineeee ? Marineee cine le mai clocește ?
- Iote, o chemăm pe-a bătrână, pe muma-ta, că tot n-are treaba și cam samana
iele între iele.
Mă, sa făcu Veta foc. Între timp să arsă și pâinea în țâșt, așa că la prânz
mâncarăm niște mămăligă rece c-o tarasica de lapte afumat.
Nici peste zi nu prea avusai spor. Ba un soi de spor tot avusai, că sparsai fro
două oichiuri la geamlacu di la prispă.
Sara nici mămăligă nu mai fu, așa că mâncarăm ceapă cu brânză. Mâncăm și
plângeam, știi ?
Pe al mic îl scăpai în scăldătoare, băgai mana due iel să-l scot, mă mușcă de
mâna, auz ? Pui de juvete, îi plăcu în apă, să bălăcea de mă făcu leoarcă, mă
stropi tot, ce mai!
Dupe ce culcai copiii, cum stau io-n pat în capu oaselor, ascultăm greierii și
beam o țagăre, zace Veta:
- Hai, Marine, lasa, nu fii supărat, io îți mulțumesc pentru gândul al bun. N-are
nimic dacă le-ncurcasi, de un-sa te pricepi tu la treburi muierești ?
Mă, nepoate, mă, când o auzii așa, mi să înmuie inima. Mă, mânca-i-aș sufletu
iei, că bun suflet are Veta asta, bună nevasta ie, cum știe ia cu o vorbă să-ț ia
supărarea, c-o vorba, auz ?
- Hai, zice, acuma culcă-te, că-i aproape ngiezu noptai.
- Nt, zac io, nu mă culc.- Pa’, ce aștepți ? zice ia.
- Iote, zic, mai așteptăm o tzara să treacă zaua ta, te scoli tu, fata tatii, să faci
ceva de mâncare, că-mi ghiorăie mațele cum ghiorăie tranzistoru lu popa Vârlan
dupe ce l-a reparat Suca. Iote așa îmi chioaie.