1

Problema cea mai mare pe care John Heath o avea ― și pe care tânărul n-o recunoștea decât față de sine însuși ― era mediocritatea sa absolută. Bietul om era convins că așa stăteau lucrurile și, colac peste pupăză, se temea că și Susan intuia realitatea.

Aceasta însemna că n-avea să lase nimic în urma sa; n-avea să fie promovat în cadrul Companiei farmaceutice Quantum, unde ocupa funcția de șef de birou; n-avea să ajungă niciodată în vârful piramidei, nici la Quantum, nici în altă parte, presupunând că și-ar fi găsit o altă slujbă.

A oftat în sinea lui. Peste numai două săptămâni urma să se însoare și, de dragul logodnicei sale, ar fi vrut să fie capabil să urce pe scara socială. O iubea la nebunie și voia să strălucească în ochii ei. Pe de altă parte, pentru un tânăr, însăși căsătoria atrăgea după sine o doză de mediocritate.

Susan Collins l-a privit cu dragoste. În fond, de ce n-ar fi făcut-o? John era destul de chipeș, inteligent și iubitor, și, în ciuda faptului că inteligența lui nu era neapărat fascinantă, cel puțin nu o călca pe nervi cu o extravaganță de care alții făceau atâta caz.

I-a potrivit perna pe care i-o pusese când el se așezase în fotoliu, i-a întins paharul și a așteptat răbdătoare până ce el l-a apucat bine.

― Vezi, fac exerciții, a zâmbit ea. Vreau să fiu o soție pricepută.

― Eu sunt cel care o să aibă mai multă bătaie de cap în această privință, Sue, a răspuns John, sorbind din băutură. Câștigi mai bine decât mine...

― Oricum, când ne vom căsători, toți banii vor merge în același buzunar, a ciripit fata veselă. Vom înființa firma "Johnny & Sue", cu un singur registru de socoteli.

― Tu o să faci contabilitatea, a murmurat tânărul cu deznădejde. Sunt sigur că eu aș greși prea mult...

― Asta numai fiindcă te autosugestionezi. Când vin prietenii tăi?


― Pe la nouă, cred. Sau nouă și jumătate. Dar să știi că nu sunt tocmai prieteni, ci doar colegi de la laboratoarele Quantum.

― Și ești sigur că nu așteaptă să le pun masa?

― Bineînțeles. Chiar ei mi-au repetat că vin după masă. Avem de discutat afaceri.

Susan l-a privit intrigată.

― Nu mi-ai spus până acum!


― Ce nu ți-am spus?

― Că aveți de discutat afaceri. Ești sigur?

John era dezorientat. Efortul de a-și aminti exact ce spusese îi provoca întotdeauna o stare de confuzie.

― Ba ți-am spus. Cel puțin, așa cred...

Susan l-a măsurat cu o exasperare vădit ironică, la fel cum te uiți la un cățeluș care nu știe că s-a murdărit pe lăbuțe.

― Dacă ai gândi cu adevărat ori de câte ori spui "cred", n-ai mai fi atât de dezorientat, l-a mustrat ea cu duioșie. Dă-ți seama, n-are cum să fie vorba de afaceri. Dacă ar fi așa, de ce n-ați discutat la serviciu?

― E ceva confidențial, a lămurit-o John. N-am vrut să vorbim despre asta la serviciu și nici măcar acasă la mine.

― Și atunci, de ce aici?

― Eu le-am propus. Mi-am zis că ar fi mai bine să fii și tu de față. De-acum încolo, toți vor trebui să trateze cu firma "Johnny & Sue", nu-i așa?

― Depinde cât e de confidențial. Nu ți-au făcut nici o aluzie?

― Nu, dar n-am nimic de pierdut dacă stau de vorbă cu ei. Poate că mă ajută la promovare.

― Dar de ce te-au ales tocmai pe tine? s-a mirat fata.

― Și, mă rog, de ce nu? a ripostat John jignit.

― Păi, în mod normal, unui angajat cu funcția ta nu i se dezvăluie chiar toate secretele companiei și...

Interfonul a întrerupt-o în plină replică. Susan s-a repezit să răspundă, apoi a anunțat:

― Au venit!

2

Erau doi. Unul dintre ei se numea Boris Kupfer, și John mai discutase cu el în câteva rânduri. Era un bărbat masiv și agitat, cu o barbă scurtă și țepoasă, care bătea în albastru.

Celălalt era David Anderson, un individ mai scund și mult mai liniștit, cu ochi vioi, pe care-i mișca în toate părțile, pentru a nu pierde nimic din ceea ce se petrecea în juru-i.

― Susan, a început John, puțin nesigur, încă ținând ușa deschisă, aceștia sunt doi colegi de-ai mei: Boris...

Hop! Dăduse peste un gol în memorie, unul dintre multele pe care le poseda.

― Boris Kupfer, l-a completat uriașul morocănos, zdrăngănindu-și mărunțișul în buzunar. Iar dumnealui e David Anderson. Vă mulțumim pentru amabilitate, domnișoară...

― Susan Collins, a răspuns fata.

― Ați fost foarte amabilă că ne-ați pus apartamentul la dispoziție. Vă cerem scuze că vă răpim din timp și că vă încălcăm intimitatea în felul acesta, iar dacă ne-ați putea lăsa singuri v-am fi și mai recunoscători.

Susan l-a privit pe uriaș cu un aer extrem de serios.

― Vreți să plec la un film sau ajunge dacă mă duc în cealaltă cameră?

― Ar fi minunat dacă ați merge în vizită la o prietenă...

― Nu! a rostit ea ferm.

― Desigur, sunteți stăpână pe timpul dumneavoastră. Duceți-vă la film, dacă vă place.

― Când am zis "nu", m-am referit la faptul că nu intenționez să plec din casă. Vreau să știu despre ce este vorba.

Pentru câteva clipe, Kupfer s-a arătat descumpănit. Într-un târziu, s-a întors spre Anderson, ca și cum ar fi dorit să-i ceară părerea, apoi a spus:

― Domnișoară, este vorba de ceva confidențial. Presupun că domnul Heath v-a explicat asta...

Vizibil jenat, John a dat să-i confirme spusele:

― Da, sigur, i-am explicat. Susan înțelege că...

― Susan, l-a întrerupt fata, nu înțelege și n-are de gând să înțeleagă, pentru că nu i s-a explicat că trebuie să plece de acasă. Acesta este apartamentul meu, iar Johnny și cu mine ne vom căsători peste două săptămâni. Împreună formăm firma "Johnny & Sue", așa că trebuie să discutați cu amândoi.

Pentru prima dată, Anderson a intervenit în discuție. Avea o voce surprinzător de gravă și de egală, de parcă ar fi fost dată cu ceară.

― Boris, tânăra are dreptate. Ca viitoare soție a domnului Heath, e direct interesată de propunerea noastră și nu cred că ar fi bine să nu ținem cont de dânsa. Dacă mă gândesc bine, chiar aș împiedica-o să plece, în caz că ar avea de gând s-o facă.

― Excelent, domnilor, a zâmbit Susan. Vă invit să beți ceva. Putem începe imediat!

Cei doi s-au așezat în fotolii, puțin încordați, au sorbit din pahare, apoi Kupfer a deschis discuția:

― Heath, presupun că nu știi prea multe despre programul companiei noastre în privința substanțelor cerebro-chimice.

― Nu, nu știu nimic, a recunoscut John stânjenit de propria-i ignoranță.

― Nici n-ar trebui, a intervenit Anderson.

― Uite cum stau lucrurile, a continuat Kupfer, aruncând spre fată o privire oarecum îngrijorată.

― Te rog, fără detalii tehnice! i-a șoptit Anderson.

Uriașul s-a înroșit abia perceptibil, apoi s-a grăbit să înceapă seria explicațiilor:

― Fără să intru în detalii tehnice, trebuie să-ți spun că firma noastră are un proiect ce vizează fabricarea de produse cerebro-chimice, adică substanțe care afectează creierul, după cum sugerează și numele lor. Mai precis, ele modifică funcțiile superioare ale creierului.

― Cred că e un proiect foarte complicat, a intervenit Susan pe un ton calm.

― Întocmai. Creierul mamiferelor are sute de varietăți moleculare caracteristice, pe care nu le găsim altundeva. Acestea au rolul de a regla activitatea cerebrală, inclusiv ceea ce noi obișnuim să înțelegem prin viață intelectuală. Proiectul respectiv este strict secret, de aceea domnul Anderson m-a rugat să nu dau detalii tehnice. Totuși, trebuie să vă dezvălui anumite aspecte: de pildă, am făcut mai multe experiențe pe animale, dar am ajuns într-un punct mort. Dacă nu încercăm produsul pe oameni, nu vom avea niciodată dovada certă a eficienței sale.

― Atunci de ce n-o faceți? a întrebat Susan. Ce vă împiedică?

― Reacția opiniei publice, dacă, din întâmplare, lucrurile nu vor merge cum ar trebui.

― Folosiți voluntari!

― N-are rost. Laboratoarele Quantum nu-și pot permite luxul de a da piept cu o publicitate negativă, în caz de eșec.

― Să înțeleg că lucrați pe cont propriu? s-a mirat fata, măsurându-i ironic din priviri.

Anderson a ridicat o mână, oprindu-l pe Kupfer, care tocmai se pregătea să răspundă.

― Tânără domnișoară, a spus el apoi, întorcându-se spre Susan, permiteți-mi să vă explic pe scurt cum stau lucrurile, ca să înlăturăm această confruntare verbală. Dacă proiectul reușește, răsplata va fi imensă. În schimb, dacă vom da greș, Quantum ne va concedia, iar cariera noastră va fi terminată. E firesc să ne întrebați de ce suntem dispuși să ne asumăm un astfel de risc, iar noi vă vom răspunde că nu credem în existența respectivului risc. Suntem destul de siguri că vom reuși și avem ferma convingere că nu vom pune în pericol viața nimănui. Corporația nu vrea și nu poate să-și încerce norocul; în schimb, noi suntem gata s-o facem. Și acum, Kupfer, ești liber să continui!

― Dispunem de o substanță care acționează asupra memoriei, și-a reluat uriașul expunerea. A avut efecte spectaculoase în cazul tuturor animalelor pe care am experimentat-o. Capacitatea lor de a învăța s-a îmbunătățit uimitor. Nu văd de ce oamenii ar reacționa diferit...

― Pare foarte interesant, a murmurat John.

― Este cu adevărat fascinant, l-a completat Kupfer. Memoria nu se îmbunătățește doar prin găsirea unei căi care să permită înmagazinarea mai multor informații. Toate cercetările noastre demonstrează că, în permanență, creierul înregistrează un număr aproape nelimitat de informații. Dificultatea constă în încercarea de a ni le aminti. De câte ori n-ați simțit că vă stă un nume pe limbă și totuși nu reușeați să-l rostiți? De câte ori nu v-ați găsit în situația de a nu fi în stare să vă extrageți din memorie un lucru pe care în mod sigur îl cunoșteați, pentru ca două ore mai târziu, într-un context total diferit, să vi-l amintiți perfect? Ce zici, David, am prezentat situația corect?

― Da, a răspuns Anderson. După părerea noastră, amintirea este inhibată dintr-un motiv simplu: creierul mamiferelor s-a dezvoltat peste nevoile reale, prin formarea unui sistem de stocare perfect. Un mamifer înmagazinează mult mai multe informații decât are nevoie cu adevărat și decât e capabil să utilizeze, iar dacă și le-ar putea aduce aminte pe toate în același timp, nu ar fi în stare să facă o selecție rapidă, care să-i permită să reacționeze prompt într-o situație dată. Amintirea e inhibată pentru a permite informațiilor să iasă la iveală din magazia memoriei în cantități rezonabile, ce pot fi manipulate și care sunt potrivite cu situația respectivă, astfel încât acestea să izbutească să estompeze toate celelalte date lipsite de interes. În creier, există o substanță chimică specifică, ce acționează ca un inhibitor al memoriei. Noi am obținut un preparat capabil s-o neutralizeze, pe care l-am denumit dezinhibitor. Din constatările noastre, reiese că acesta nu are efecte dăunătoare.

Pe Susan a pufnit-o râsul.

― Acum am înțeles ce vreți de la noi, a hohotit ea. Puteți pleca, domnilor! Adineaori, spuneați că amintirea e inhibată tocmai pentru a le permite mamiferelor să reacționeze cum trebuie, iar acum susțineți că dezinhibatorul nu dăunează cu nimic. E clar că, sub influența lui, mamiferele se vor comporta nepotrivit; n-ar fi exclus chiar să nu mai fie în stare să reacționeze în nici un fel. Și dumneavoastră ați venit aici să ne propuneți ca Johnny să devină un soi de cobai, ca să vedeți dacă intră sau nu într-o stare de nemișcare catatonică...

Anderson a sărit în picioare, iar colțurile buzelor au început să-i tremure nervos; după aceea, a făcut câțiva pași mari prin cameră, ca un leu în cușcă, și într-un târziu s-a întors spre cei doi tineri.

― În primul rând, domnișoară, substanța se administrează într-o anumită doză, a vorbit el, încercând să rămână calm. V-am explicat că am făcut numeroase experiențe pe animale și că toate au început să învețe mai repede. Nu am eliminat complet inhibitorul, ci numai l-am suprimat în parte. În al doilea rând, avem motive să credem că omul se poate descurca perfect în lipsa totală a inhibitorului. Creierul uman e mult mai mare decât al oricărui alt mamifer pe care am efectuat teste și, în plus, știm cu toții că el are incomparabila capacitate de a emite gânduri abstracte. Este un creier parcă anume conceput pentru o rememorare perfectă, dar forțele oarbe ale evoluției nu au fost în stare să suprime substanța inhibitoare, care, la urma urmei, era destinată animalelor inferioare, acestea transmițându-ne-o, ca pe o nefastă moștenire.

― Sunteți siguri? a întrebat John.

― N-ai cum să fii sigur! I-a repezit Susan.

― Suntem siguri, a intervenit Kupfer, dar avem nevoie de o dovadă ca să-i convingem pe ceilalți. De aceea, trebuie să testăm substanța pe un om.

― Adică pe John, a mârâit Susan.

― Da.

― În felul acesta, ajungem la întrebarea de fond. De ce tocmai John?

― Păi, a început Kupfer precaut, scărpinându-se în cap, avem nevoie de o persoană ale cărei șanse de reușită să fie cât mai mari, iar efectul obținut trebuie să fie evident în ochii tuturor. Nu avem nevoie de cineva cu capacitate mentală atât de scăzută încât să fim obligați să-i administrăm doze mari, și nici de o persoană foarte inteligentă, la care efectul să nu fie destul de vizibil. O persoană mediocră ar fi cea mai potrivită. Din fericire, deținem profilele fizice și psihologice ale angajaților noștri. După o examinare atentă a tuturor datelor, am ajuns la concluzia că domnul Heath este cel mai potrivit pentru acest experiment.

― Vreți să spuneți că reprezintă mediocritatea absolută? a întrebat Susan.

John a simțit cum îi îngheață sângele în vine, la auzul expresiei pe care credea că numai el o întrebuințează și care constituia secretul său cel mai rușinos.

― Ei, haide, Susan! a încercat el să protesteze.

― Exact! a confirmat Kupfer, neluându-l în seamă. Mediocritatea absolută.

― Și dacă face tratamentul, Pretindeți că n-o să mai fie așa?

Buzele lui Anderson s-au întins, schițând un zâmbet trist.

― Întocmai. Cel puțin, așa ar trebui să se întâmple. Iată ceva la care merită să vă gândiți serios, mai ales că urmează să vă căsătoriți în curând. În situația actuală, nu se întrevăd șanse de avansare la Quantum, pentru că, deși domnul Heath e un angajat de încredere, reprezintă totuși acea mediocritate absolută. Dacă acceptă să-i fie administrat dezinhibitorul, va deveni o persoană remarcabilă și va fi promovat rapid. Gândiți-vă ce ar însemna asta pentru firma dumneavoastră...

― Ce ar avea firma de pierdut? a întrebat Sue, cu un aer mohorât.

― Vă repet, nu există nici un risc! a insistat Anderson. Este vorba de o doză mică pe care i-o vom administra mâine. Fiind duminică, nu ne va deranja nimeni și vom avea posibilitatea să-l ținem sub observație câteva ore. Suntem siguri că totul va merge bine. Dacă v-am putea arăta cât de minuțioase au fost cercetările noastre și cât de complete explorările privind eventualele efecte secundare...

― Experiențele au fost făcute pe animale, i-a amintit Susan, tăindu-i din aplomb.

A fost rândul lui John s-o întrerupă.

― Sue, numai eu voi hotărî dacă voi accepta sau nu, a spus el încordat. M-am săturat până peste cap să fiu considerat mediocritatea întruchipată. Merită să risc, dacă pot scăpa de ea.

― Johnny, nu te grăbi!

― Mă gândesc la firma noastră, Sue. Vreau să-mi aduc și eu contribuția la prosperitatea ei.

― Gândește-te, prietene, dar nu pierde vremea! I-a îndemnat Anderson. Vă lăsăm două copii ale unei înțelegeri scrise, pe care vă rog să le studiați și să le semnați. De asemenea, vă implor să nu arătați actele nimănui, indiferent de decizia pe care o luați. Ne vom întoarce mâine dimineață, să vă ducem la laborator.

Cei doi oaspeți au zâmbit, s-au ridicat din fotolii și au ieșit pe ușă. În urma lor, John a început să răsfoiască încruntat hârtiile rămase pe măsuță.

― Tu nu crezi c-ar trebui s-o fac, nu-i așa, Sue?

― Toată povestea asta mă îngrijorează.

― Înțelege, insă, că e șansa vieții mele să scap de mediocritate...

― La urma urmei, de ce faci atâta caz? În lumea asta există atâția proști și înfumurați, că un om obișnuit ca tine a ajuns o raritate. Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar și eu sunt mediocră...

― Tu, mediocră? Ai habar măcar cum arăți? Glumești, pesemne!

Susan s-a uitat în jos, privindu-se cu o undă de satisfacție. ― Ei, atunci sunt frumoasa ta mediocră, a râs ea.

3

I-au făcut injecția duminică dimineața, la orele opt. Nu trecuseră mai mult de douăsprezece ceasuri de când primise oferta. Un aparat de măsurare a funcțiilor corpului, total computerizat, i-a fost atașat în dreptul organelor vitale, în timp ce Susan îl privea îngrijorată.

― Relaxează-te, Heath! I-a îndemnat Kupfer. Totul merge bine, dar încordarea îți mărește pulsul, îți ridică tensiunea și are repercusiuni asupra întregului experiment.

― Cum naiba să mă relaxez? a bombănit John.

― Vreți să spuneți că asta influențează într-atât rezultatele încât nu veți fi în stare să știți ce se întâmplă? a intervenit Susan pe un ton tăios.

― Nu, nu, a încercat Anderson s-o liniștească. Dacă Boris a zis că totul merge bine, atunci așa e. Numai că animalele pe care am experimentat până acum erau sedate înainte de a li se face injecția; în cazul de față, însă, nu am considerat că ar fi necesar să procedăm la fel. În consecință, e normal să apară starea de tensiune. Sfatul nostru este să respiri rar și să încerci să te calmezi.

Când, în cele din urmă, a fost deconectat de la aparate, se făcuse după-amiază.

― Cum te simți? I-a întrebat Anderson.

― Sunt puțin nervos, a răspuns John. În alte privințe, însă, totul e în regulă.

― Nu te doare capul?

― Nu. Totuși, vreau să merg la toaletă. Cum naiba să mă relaxez când sunt nevoit să folosesc plosca?

― Sigur, sigur...

Când s-a întors de la toaletă, tânărul a început să bombăne:

― Nu simt nici o îmbunătățire a memoriei.

― Treaba asta nu se petrece cât ai bate din palme, i-a răspuns Anderson. Mai întâi, dezinhibatorul trebuie să ajungă în rețeaua vaselor sangvine ce irigă creierul...

Era aproape de miezul nopții când Susan a pus capăt unei seri apăsătoare, în care nici unul dintre ei nu vorbise prea mult și nu dăduse atenție televizorului.

― Vreau să rămân aici! i-a spus fata. Trebuie să fiu lângă tine, în caz că se întâmplă ceva.

― Nu simt nimic deosebit, a replicat John posomorât. Sunt la fel ca înainte.

― Eu m-aș mulțumi și cu atât, Johnny. Simți vreo durere sau vreo tulburare sau ceva neobișnuit?

― Nu, nu cred...

― Of, mai bine n-am fi acceptat! a pufnit Susan.

― Pentru firmă am făcut-o, a zâmbit John. Trebuia să ne asumăm un asemenea risc pentru firmă.

5

John a dormit prost și s-a trezit posac, fără a depăși însă ora fixă. A ajuns la timp la birou, și așa a început o nouă săptămână de lucru.

Totuși, până la orele 11, muțenia lui a sfârșit prin a-i atrage atenția șefului său direct, Michael Ross. Ross era un bărbat masiv, cu sprâncene stufoase și negre și cu alură de hamal, deși în realitate nu era un ins agresiv. John se înțelegea cu el, deși nu-l plăcea în mod deosebit.

― Heath, ce s-a întâmplat cu buna ta dispoziție? I-a întrebat Ross cu vocea lui de bariton. Nu mai râzi, nu mai faci glume...

Ross cultiva o anumită prețiozitate în exprimare, ca și cum ar fi vrut să șteargă efectul pe care ii provoca înfățișarea sa de hamal.

― Nu prea mă simt în apele mele, a mormăit John, fără să-și ridice nasul din hârtii.

― Ești mahmur? s-a interesat șeful, cu un aer fals binevoitor.

― Nu, domnule, a răspuns celălalt cu răceală.

― Păi, atunci, fruntea sus și zâmbește! Cu figura asta acră n-o să-ți faci nici un prieten.

Lui John ii venea să răcnească. Afectarea lui Ross îl călca pe nervi chiar și în cele mai bune zile ale sale, iar cea de față nu era una dintre ele.

Și, parcă pentru a face situația și mai insuportabilă, la nas i-a ajuns mirosul împuțit al unui trabuc. Nu mai avea nevoie de nici un alt indiciu pentru a ști că în imediata apropiere se afla James Arnold Prescott, șeful departamentului de vânzări.

Nu se înșelase. Prescott și-a plimbat privirea de jur împrejur și a urlat în gura mare:

― Mike, ce i-am vândut noi lui Rahway astă-primăvară? S-au ivit niște păcătoase de probleme cu tranzacția aia ― cred că în computer s-au introdus date greșite...

Deși întrebarea nu-i fusese adresată, John a răspuns pe un ton egal, fără să-i tresară nici un mușchi de pe față:

― Patruzeci și două de fiole de PCAP. Asta a fost pe 14 aprilie, factura numărul P-20543; s-a făcut un rabat de cinci procente, în caz că plata se efectua în treizeci de zile. Am primit toți banii pe 8 mai.

Se părea că toți cei prezenți în birou îl auziseră. Oricum, toată lumea se uita acum la el ca la o minune a naturii.

― De unde naiba știi tu chestia asta? I-a întrebat Prescott. John l-a fixat intens, timp de câteva secunde, el însuși vădit surprins de ceea ce-i ieșise din gură.

― Pur și simplu, mi-am adus aminte, J.P.

― Nu mai spune! Atunci, repetă, dacă poți.

John s-a conformat, bâlbâindu-se puțin, iar șeful departamentului de vânzări și-a notat datele pe o bucățică de hârtie de pe biroul lui, gâfâind din cauza efortului pe care-l făcea atunci când se apleca. Avea un abdomen enorm ce-i apăsa diafragma, și de aceea respira foarte greu. Tânărul a încercat să risipească fumul agasant al trabucului, fără să schițeze gesturi prea evidente.

― Ross, verifică tu informația pe computer și vezi dacă e ceva de capul ei, a urlat Prescott. Apoi, întorcându-se spre John, l-a privit iritat: Nu-mi plac glumele proaste, mai ales în chestiuni de serviciu. Ce făceai dacă luam cifrele astea ca atare, fără să le verific?

― N-aș fi făcut nimic, a răspuns John, conștient că se afla în centrul atenției. Datele sunt corecte.

Ross i-a întins lui Prescott listingul, iar acesta, după ce a citit-o, l-a privit drept în ochi:

― Asta-i din computer?

― Da, J.P.

Prescott s-a mai uitat o dată pe hârtie, apoi, făcând un semn cu capul spre John, a mârâit:

― Și ăsta cine mai e? Noul nostru computer? Cifrele pe care le-a dat sunt corecte.

John a încercat să-și destindă buzele într-un zâmbet timid, dar Prescott l-a fulgerat cu privirea și a plecat, lăsând în urma lui mirosul rânced de trabuc.

― Heath, de unde ai scos informația asta? I-a întrebat Ross, la scurtă vreme după aceea. Ai aflat în vreun fel că avea nevoie de ea și ai căutat-o în computer, ca să capeți în schimb o primă?

― Nu, domnule, l-a contrazis tânărul, începând să se simtă mai sigur pe sine. Pur și simplu, mi-am amintit. Am o memorie bună pentru astfel de lucruri.

― Și, în toți acești ani, ți-ai dat silința să o ascunzi de colegii tăi? Nimeni nu și-ar fi închipuit că sub fruntea asta complet insignifiantă se ascunde o memorie atât de prodigioasă...

― N-avea rost să mă dau în spectacol, domnule Ross. Acum, că v-am ajutat, se pare că v-am devenit mai antipatic, sau mă înșel?

Nu se înșela. Ross i-a aruncat o privire ucigătoare și i-a întors spatele.

6

În seara aceea, luau masa la Gino's. Surescitarea care pusese stăpânire pe John, în urma evenimentelor petrecute la serviciu, îl făcea pe acesta să întâmpine dificultăți ori de câte ori încerca să se exprime coerent, dar Susan l-a ascultat răbdătoare, dându-și totodată silința să-i transmită o parte din calmul ei.

― Se prea poate să-ți fi amintit în mod natural, Johnny, i-a sugerat fata. Faptul în sine nu dovedește nimic.

― Ai înnebunit? a țipat el, dar imediat a coborât tonul, observând că logodnica lui a început să se uite îngrijorată în jur. Doar nu-ți închipui că e singurul lucru pe care mi-l amintesc! a continuat bărbatul, aproape în șoaptă. Cred că sunt în stare să reproduc orice replică pe care am auzit-o pe parcursul întregii mele vieți. Totul e să vreau să-mi aduc aminte. Zi-mi un vers din Shakespeare!

― "A fi sau a nu fi!"

― Termină cu glumele! a repezit-o John, cu o undă de enervare în glas. Dar, mă rog, nu contează... Problema e că dacă-mi spui un vers dintr-o piesă pe care am citit-o, pot să continui recitarea până mă plictisesc. Pe vremuri, când eram student, am citit și eu câte ceva pentru orele de literatură, iar acum îmi amintesc absolut totul, da capo al fine. Parcă ar curge. Cred că pot să rememorez, cuvânt cu cuvânt, orice carte, orice articol, orice ziar pe care am pus vreodată mâna, la fel cum aș putea reface ― scenă cu scenă ― toate spectacolele de televiziune pe care le-am văzut de-a lungul timpului.

― Și ce-ai să faci cu toate astea?

― De fapt, respectivele informații nu sunt tot timpul prezente în mintea mea, la modul conștient. Doar nu... Acum, insă, hai să comandăm ceva de mâncare. Mor de foame!

Cinci minute mai târziu, John a deschis din nou discuția:

― Doar nu crezi... Doamne, uite că n-am uitat unde rămăsesem! Nu-i uimitor? Doar nu crezi, deci, că înot tot timpul într-o mare mentală, compusă din versuri ce-i aparțin lui Shakespeare! Încercarea de a-ți aminti presupune un efort; în cazul meu, este vorba de un efort mic, dar de existat, el există...

― Și care este mecanismul?

― Habar n-am! Cum ridici o mână? Ce ordine dai mușchilor tăi? Îți dorești să ridici brațul și reușești. Nu e mare lucru, dar brațul nu se ridică decât dacă vrei tu. Cam în același mod, îmi amintesc tot ce-am văzut sau am auzit vreodată, dar numai atunci când vreau. Nu știu exact cum procedez, dar văd că merge.

Ospătarul le-a adus felul întâi, și John a atacat mâncarea, hămesit. În schimb, Susan ciugulea când și când câte ceva, mai mult jucându-se cu furculița.

― Pare interesant, a murmurat ea.

― Interesant? s-a holbat el, aproape înecându-se. Am cea mai bună, cea mai minunată jucărie din lume: propriul meu creier. Înțelegi, voi putea să scriu corect orice cuvânt și nu voi mai face niciodată greșeli de gramatică...

― Asta din cauză că-ți amintești toate dicționarele și gramaticile pe care le-ai citit? a zâmbit subțire fata.

― Sue, nu-ți bate joc de mine! a mustrat-o el.

― Dar nu-mi băteam joc...

Cu un gest scurt, John i-a cerut să tacă.

― Niciodată nu mi-a trecut prin cap să citesc dicționare așa, ca să mă aflu în treabă. Îmi amintesc, însă, din cărți, cum erau scrise cuvintele, precum și felul în care erau formulate frazele.

― În locul tău, aș avea destule îndoieli. Pot să pun pariu că ai întâlnit o groază de cuvinte scrise în fel și chip, ca și tot soiul de greșeli gramaticale prin cărțile citite.

― Nu ai dreptate! În majoritatea cazurilor, am întâlnit forme ale limbii literare folosite corect, ciudățeniile lingvistice, greșelile și ignoranța constituind excepții. Mai mult chiar, în timp ce stau de vorbă cu tine îmi dau seama că performanțele mele se îmbunătățesc, simt că devin tot mai inteligent...

― Și asta nu te îngrijorează? Dacă...

― Dacă devin prea inteligent, vrei să spui? Te rog să-mi explici de ce crezi că prea multă inteligență ar putea să-i dăuneze unui locuitor al Pământului!

― Voiam să spun că experiența pe care o trăiești acum nu se numește inteligență, ci doar memorie perfectă, l-a corectat Susan cu răceală.

― Cum adică, "doar memorie perfectă"? s-a îmbufnat John. Dacă îmi amintesc absolut totul, dacă vorbesc și scriu o engleză impecabilă, dacă am la dispoziție un număr uriaș de date și informații, asta nu se numește că sunt mai inteligent? Ce altceva mai pretinzi de la inteligență? Nu cumva ești puțin geloasă, iubito?

― Nu, i-a răspuns ea, pe un ton și mai tăios. La urma urmei, nu mi-ar veni greu să-mi fac și eu o injecție...

John și-a lăsat furculița pe masă.

― Doar nu vorbești serios!

― Nu, dar dacă totuși aș face-o?

― Nu poți folosi în avantajul tău informațiile speciale pe care le deții, numai ca să-mi subminezi poziția...

― Ce poziție?

Le-a fost adus și felul al doilea și, pe moment, John a avut o ocupație. După ce s-a săturat, tânărul s-a aplecat spre logodnica lui și i-a șoptit triumfător:

― Poziția mea de privilegiat al viitorului. Homo superior! Niciodată nu vor exista prea multe exemplare ca mine. Ai auzit și tu ce-a spus Kupfer: unii sunt prea proști ca să facă saltul, alții sunt prea deștepți și nu se pot schimba prea mult. Eu sunt unic!

― Firește, mediocrul absolut! a adăugat Susan, aproape rânjind.

― Asta a fost înainte. Poate vor mai exista și alții ca mine; nu mulți, asta-i sigur. Dar vreau să las ceva în urma mea, cât încă sunt unic. O fac pentru firmă, Sue! Pentru noi!

După ce a rostit aceste cuvinte, John s-a adâncit în gânduri, testându-și creierul cu precauție.

Susan și-a vârât nasul în farfurie și a continuat să mănânce în tăcere, o tăcere ce nu degaja nici un strop de fericire.

7

Timp de câteva zile, John a fost ocupat cu organizarea propriei memorii. Întreaga operațiune aducea cu întocmirea unei enciclopedii. Tânărul și-a amintit pe rând toate întâmplările pe care le trăise în cei șase ani de când lucra la Quantum, tot ce auzise, toate actele și documentele care-i căzuseră în mână.

Nu i-a fost deloc greu să lase deoparte detaliile neimportante, să le treacă în fișiere de rezervă, de unde nu mai aveau cum să interfereze cu analizele pe care le efectua. De asemenea, a pus în ordine și alte informații, astfel încât acestea să constituie o progresie naturală. Apoi, după ce a ridicat scheletul, a început să activeze și amintirile mai mărunte: bârfe (răutăcioase sau nu), fraze și interjecții auzite pe durata ședințelor, de care nu fusese, insă, conștient la vremea respectivă. Datele ce nu se încadrau în nici un chip în decorul pe care îl alcătuise în mintea lui erau considerate ca fiind lipsite de valoare, golite de orice sens. Celelalte, în schimb, își ocupau locurile ce li se cuveneau, dobândindu-și astfel veridicitatea.

Pe măsură ce această structură creștea și devenea mai coerentă, noile informații adăugate căpătau un surplus de semnificație.

Joi dimineața, Ross s-a oprit în dreptul lui John.

― Heath, i-a spus el, vreau să te prezinți la mine în birou imediat, dacă picioarele tale catadicsesc să te poarte până acolo.

John s-a ridicat stângaci de pe scaun.

― E urgent? Sunt foarte ocupat.

― Într-adevăr, pari foarte ocupat.

Și Ross a privit semnificativ spre biroul pe care se afla numai fotografia zâmbitoare a lui Susan.

― Ai fost la fel de ocupat toată săptămâna! a continuat șeful să-l ia peste picior. Și totuși, te întrebi dacă e necesar să vii în biroul meu. Pentru mine, problema nu prezintă importanță; pentru tine, insă, e vitală. Ai de ales intre ușa biroului meu și ușa care dă în stradă. Te sfătuiesc să te grăbești!

John a dat din cap și, fără să lase impresia că face exces de zel, l-a urmat pe Ross.

Ajuns în propriu-i birou, jefui s-a instalat în fotoliu, dar nu l-a poftit și pe John să ia loc. În schimb, l-a fixat intens cu privirea, fără pic de bunăvoință, după care a deschis discuția:

― Heath, ce naiba te-a apucat săptămâna asta? Nu mai știi care-i treaba ta?

― Din moment ce mi-am îndeplinit sarcinile, nu știu de ce-mi puneți o asemenea întrebare. Raportul complet despre problemele microcosmice e pe biroul dumneavoastră, și vă rog să observați că l-am predat cu șapte zile înainte de termen. Mă îndoiesc că ați avea ceva să-mi reproșați în privința lui.

― Te îndoiești, va să zică? Oare îmi este îngăduit să formulez reproșuri, dacă mă hotărăsc s-o fac, după ce-mi voi consulta sufletul? Sau trebuie să apelez la tine pentru a obține permisiunea?

― Se pare că mă înțelegeți greșit, domnule Ross. Mă îndoiesc că ați putea avea obiecțiuni raționale în ceea ce mă privește. Reproșurile de orice altă natură rămân, firește, la latitudinea dumneavoastră.

Ross a țâșnit din fotoliu.

― Ascultă, nemernicule, a urlat el, dacă mă hotărăsc să te dau afară să nu te aștepți să primești vestea în scris sau prin viu grai. O s-o afli când ți-oi trage un picior în spate și o să te rostogolești pe scări. Vâră-ți amănuntul ăsta în creierul tău redus și să nu mai deschizi gura! Nu discutăm acum dacă ți-ai întocmit sau nu rapoartele. Cine ți-a dat dreptul să faci pe șeful și să-i controlezi pe toți?

John s-a făcut că nu aude.

― Vorbește! a zbierat Ross.

― Mi-ați poruncit să nu mai deschid gura! a încercat tânărul să se scuze.

― Răspunde la întrebare! a urlat Ross, vânăt de furie.

― Nu mi-am dat seama că fac pe șeful.

― N-a existat persoană în birou pe care să n-o fi corectat cel puțin o dată. Ai trecut peste capul lui Willoughby, în privința corespondenței pe tema T.M.P., ai intrat în fișiere confidențiale pe computerul lui Bronstein, și Dumnezeu știe câte alte intervenții ai avut... Încurci pe toată lumea din departament! Trebuie să pui capăt imediat acestei debandade. Ori avem din nou liniște în birou, ori te arunc afară. Ai înțeles, băiete?

― Dacă m-am amestecat în treburile altora, după cum vă exprimați, am făcut-o pentru binele companiei. În cazul lui Willoughby, de pildă, felul în care acesta a tratat problema T.M.P. a pus Quantum în situația de a încălca legile. V-am explicat asta în câteva memorii pe care vi le-am trimis, dar se vede treaba că n-ați avut timp să le citiți. Cât despre Bronstein, dobitocul era pe punctul de a produce firmei o pagubă de cincizeci de mii, prin simplul fapt că a ignorat indicațiile generale și a ordonat teste foarte costisitoare. Am putut să evit acest lucru foarte ușor, prin simpla confruntare a unor documentații cu amintirile mele foarte precise asupra acestui proiect.

Pe toată durata discuției, Ross părea să se fi umflat peste măsură. Ai fi zis că nu mai avea mult până să explodeze.

― Heath, îmi uzurpi rolul de șef! a gâfâit el. În consecință, strânge-ți, te rog, lucrurile și ia-ți tălpășița înainte de prânz. Și dacă te mai prind vreodată pe aici, îmi rezerv plăcerea de a te ajuta eu să pleci, cu un picior în spate. Vei primi ordinul de concediere chiar înainte de a reuși să-ți faci bagajele.

― Nu încercați să mă intimidați, domnule Ross! I-a înfruntat John. Incompetența dumneavoastră a costat firma o jumătate de milion de dolari. Știți foarte bine despre ce este vorba.

Timp de câteva secunde, peste capetele celor doi s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Când a vorbit din nou, Ross era mult mai prudent:

― Ce tot îndrugi acolo?

― Quantum a pierdut licitația Nutley pentru că dumneavoastră nu ați transmis Consiliului de Administrație anumite informații pe care le dețineați. Ori ați uitat, ori puțin v-a păsat ― ca atare nu aveți ce căuta în postul ăsta. Sunteți total incompetent sau vă aflați în solda concurenței, cum preferați...

― Ai înnebunit!

― N-am nevoie să fiu crezut pe cuvânt. Toate informațiile există pe computer și sunt ușor de găsit dacă știi unde să le cauți, iar eu am știut. Mai mult chiar, am întocmit deja dosare care vor ajunge pe birourile celor interesați la două minute după ce voi părăsi clădirea.

― Chiar dacă ar fi așa, nu poți avea certitudinea că nu greșești. Întreaga afacere nu este altceva decât o încercare de șantaj ordinar prin amenințare sau calomnie.

― Știți foarte bine că am dreptate. Dacă nu credeți că dețin dovezile necesare, dați-mi voie să vă amintesc că un anumit document a fost șters din memoria computerului, dar el poate fi refăcut cu ușurință din informațiile deja existente. Atunci veți fi pus în situația de a da explicații asupra felului cum a dispărut acel document din fișiere și, bineînțeles, dumneavoastră veți fi suspectul principal. Sunteți conștient de faptul că nu e vorba de o cacealma.

― Tot șantaj se numește.

― De ce? Nu vă cer nimic și nu vă ameninț. Vă explic numai comportamentul meu din ultimele două zile. Desigur, dacă voi fi obligat să-mi dau demisia, va trebui să-mi motivez gestul, nu-i așa?

Ross tăcea.

― Prin urmare, e nevoie de demisia mea? a insistat John.

― Ieși afară! a explodat șeful.

― Cu sau fără slujbă?

― Ai încă slujba.

Înainte de a părăsi încăperea, John a remarcat că fața lui Ross se schimonosise de ură.

8


Susan pregătise cina acasă la ea, dându-și osteneala ca totul să iasă perfect. După părerea ei, arăta mai atrăgătoare ca oricând ― așa și trebuia, fiindcă era important să-l distragă pe John de la preocuparea lui obsesivă: propriul creier.

― Gândește-te, iubitule, că sărbătorim ultimele nouă zile de burlăcie! a ciripit fata, încercând să pară voioasă.

― Sărbătorim mai mult decât atât! a corectat-o John, cu un zâmbet amar. Au trecut numai patru zile de când mi s-a injectat dezinhibitorul și am reușit să-l pun pe Ross cu botul pe labe. Acum o să-mi dea pace!

― Se pare că fiecare are motivele lui de bucurie, a murmurat ea, încercând să-și ascundă dezamăgirea. Povestește-mi ce te-a încântat pe tine.

Și John i-a relatat întâmplarea de dimineață în fraze concise și expresive, fără să se întrerupă sau să ezite vreun moment.

Susan l-a ascultat cu o expresie rece, nedorind parcă să-i împărtășească sentimentul de triumf.

― Cum ai reușit să obții informațiile despre Ross? l-a întrebat ea într-un târziu.

― Sue, nu există secrete, i-a răspuns John, plin de sine. Lucrurile arată obscure pentru că oamenii nu-și aduc aminte. Dar dacă-ți amintești fiecare remarcă, fiecare comentariu sau cuvințel auzit, și dacă le legi unele de altele, îți dai seama că toți oamenii se dau de gol până la urmă. Prinzi din zbor informații care, în vremurile noastre computerizate, te trimit chiar acolo unde ai nevoie. Acest lucru e posibil, cel puțin pentru mine. Am făcut-o în cazul lui Ross și aș putea s-o repet ori de câte ori ar fi necesar...

― Da, dar în felul acesta îți vei atrage ura tuturor.

― Ross era într-adevăr furios. Merita să-l vezi!

― Și crezi că e înțelept să procedezi așa?

― N-are cum să-mi facă rău. L-am pus la colț.

― Dar are destulă trecere pe lângă conducerea companiei...

― Nu pentru multă vreme! Mâine, la ora două, am întâlnire cu Prescott și cu trabucul lui împuțit. Am de gând să-l dau jos pe Ross din scaunul unde s-a cocoțat.

― Nu cumva te cam grăbești?

― Să mă grăbesc?! Dar nici măcar n-am început, Sue! Prescott nu reprezintă decât o treaptă în ascensiunea mea. Chiar și Laboratoarele Quantum nu sunt decât o simplă treaptă...

― Totuși, eu continui să cred că te grăbești! I-a contrazis fata. Ai nevoie de cineva care să te îndrume, cineva cu care să...

― N-am nevoie de nimic! Armele mele se află aici, a rostit el emfatic, atingându-și tâmpla cu arătătorul, și nimeni nu mă poate opri!

― Bine, hai să nu mai vorbim despre asta! Avem alte planuri de făcut...

― Ce planuri?

― Planuri legate de noi. Ne căsătorim în mai puțin de nouă zile. Sper că n-ai început să uiți din nou! I-a mustrat Susan cu drăgălășenie.

― Îmi aduc aminte de nuntă, i-a răspuns John morocănos, dar deocamdată trebuie să reorganizez Quantum. Mă gândeam să amânăm căsătoria până când reușesc să preiau controlul.

― Serios? Și, mă rog, cât timp o să-ți ia treaba asta?

― E greu de spus. În orice caz, nu prea mult ― deja am făcut pași importanți în această direcție. Cred că am nevoie de o lună, poate două. Firește, însă, s-ar putea să ți se pară că mă mișc prea repede..., a încheiat el pe un ton sarcastic. Respirația fetei devenise șuierătoare.

― Totuși, aveai de gând să-mi ceri și mie părerea? a întrebat ea, abia stăpânindu-se să nu urle.

John și-a ridicat sprâncenele a mirare.

― De ce? Era necesar? Cred că-ți dai și tu seama ce se întâmplă. Nu ne putem opri acum, lăsând momentul să se irosească. Trebuie să batem fierul cât e cald. Și să-ți mai spun ceva... știi că am devenit un geniu în matematică? Pot să fac toate operațiunile cu viteza unui computer, și asta pentru simplul motiv că, într-o perioadă a vieții mele, am avut de-a face cu ele, iar acum pot să-mi amintesc răspunsurile. Am citit un tabel cu radicali și...

Dar Susan l-a întrerupt, aproape țipând:

― Doamne Dumnezeule, John, te porți ca un copil care are o jucărie nouă! Þi-ai pierdut posibilitatea de a privi în perspectivă. Iți folosești memoria numai ca să te joci și să faci feste altora. De fapt, tu nu ești mai inteligent ca înainte, nu ai mai multă putere de judecată sau mai mult discernământ. Nici bunul simț nu a suferit vreo modificare. Ești la fel de periculos ca un băiețel care se joacă neștiutor cu o grenadă. Ai nevoie de îndrumarea cuiva cu mai multă minte.

― Nu mai spune! a rânjit John, mânios la culme. Chiar nu-ți dai seama că sunt pe cale de a obține ceea ce mi-am dorit?

― Serios? Nu-i așa că și pe mine mă dorești?

― Poftim?

― Hai, John, ziceai că mă vrei! Întinde brațele și ia-mă! Pune-ți în funcțiune memoria ta fantastică. Adu-ți aminte cine sunt, ce sunt, ce pot să fac, amintește-ți căldura relațiilor noastre, iubirea, sentimentele...

Cu sprâncenele încă încruntate, stăpânit în continuare de o nesiguranță nefirească, bărbatul și-a întins mâinile spre Susan, dar fata s-a retras câțiva pași.

― Pe mine însă nu mă poți obține, Johnny! a continuat ea. E imposibil să-ți amintești cum e să mă ții în brațe. Trebuie să mă iubești ca să mă ai. Necazul cel mare e că tu nu ai nici bunul simț și nici inteligența necesare pentru a-ți stabili prioritățile în mod rezonabil. Ia-ți inelul înapoi și ieși afară, până nu-ți arunc în cap cu ceva mai greu!

John s-a aplecat să culeagă inelul de logodnă.

― Susan...

― Þi-am zis să ieși afară! Poți să-ți iei adio de la firma noastră!

Fata se înroșise de furie. Neavând încotro, John s-a răsucit pe călcâie și a părăsit apartamentul.


9


Când a sosit la birou, în dimineața următoare, Anderson era acolo, așteptându-l. Cercetătorul părea neliniștit.

― Domnule Heath..., l-a întâmpinat el zâmbind și ridicându-se de pe scaun.

― Ce doriți? l-a întrebat John scurt.

― Putem vorbi în siguranță?

― Din câte știu eu, nu există microfoane aici.

― Am venit să vă aduc aminte că poimâine, adică duminică, trebuie să vă prezentați la control. Sper că n-ați uitat...

― Nu, n-am uitat. Sunt incapabil să uit ceva. În schimb, sunt capabil să mă răzgândesc. De ce e nevoie de control?

― De ce nu, domnule? Din câte am auzit noi, tratamentul a dat rezultate spectaculoase. Și, în fond, n-are rost să așteptăm până duminică. Veniți cu mine chiar acum! Ne faceți un mare serviciu, nouă, firmei și, firește, umanității...

― Ar fi trebuit să mă țineți sub observație atunci, când eram în mâinile voastre, l-a repezit John pe un ton tăios. Totuși, mi-ați dat drumul pe teren, ca să zic așa, fiindcă voiați să mă testați în condiții naturale, fără să știți, însă, cum vor evolua lucrurile. Pentru mine, riscul era enorm, dar nu v-a păsat.

― Domnule Heath, nu ne-am gândit nici un moment că...

― Scutiți-mă, vă rog! îmi amintesc perfect ce mi-ați spus duminica trecută și mi-e foarte clar la ce vă gândeați. Prin urmare, dacă am acceptat riscul, acum sunt îndreptățit să culeg roadele. N-am de gând să trec drept o curiozitate biochimică, recunoscând că îmi datorez inteligența unei injecții hipodermice. Și nici n-am nevoie de alții de felul ăsta care să bântuie în jurul meu. Deocamdată, dețin un monopol în materie, și intenționez să profit cât mai mult de el. Voi fi dispus să cooperez cu voi, în folosul omenirii, numai după ce-mi voi fi atins scopurile. Dar nu uitați, eu sunt cel care va ști că a sosit momentul. De aceea, nu mă mai căutați; am să vă caut eu, la timpul potrivit. Anderson nu și-a putut stăpâni un zâmbet.

― Și, mă rog, cum ne veți împiedica să anunțăm descoperirea noastră? Toți cei cu care ați venit în contact săptămâna aceasta vor mărturisi fără putință de tăgadă că v-ați schimbat enorm, în urma injecției.

― Serios? Ascultă-mă bine, Anderson, și, dacă e posibil, încetează să mai arborezi zâmbetul ăsta tâmpit, fiindcă mă enervează. Þi-am spus că pot reproduce fiecare cuvânt rostit de tine și de Kupfer. Îmi amintesc fiecare nuanță de exprimare, fiecare căutătură piezișă. Toate astea mi-au spus mai multe decât o enciclopedie. Am învățat destule, așa că am verificat registrele cu concediile medicale, fiindu-mi foarte clar ce anume trebuia să caut. Se pare că nu sunt primul angajat de la Quantum căruia i s-a administrat dezinhibitorul.

Acum Anderson nu mai zâmbea.

― Prostii! a mormăit el.

― Câtuși de puțin! a rânjit John. Știi bine că am dreptate, ba mai mult, că am și dovezi. Cunosc numele persoanelor implicate ― spre surprinderea mea, una dintre ele era o femeie - la fel cum am aflat la ce spitale au fost tratate, dar și falsele motive pentru care au fost internate. De vreme ce nu m-ați prevenit asupra acestor lucruri, în momentul când m-ați folosit pe post de cobai cu două picioare, consider că nu vă datorez nimic, decât cel mult o condamnare de câțiva ani la temniță grea...

― Nu mai am chef de discuții pe tema asta! I-a întrerupt Anderson. Totuși, lasă-mă să-ți mai spun ceva. Într-o bună zi, efectele tratamentului vor dispărea. N-ai cum să-ți păstrezi memoria perfectă, Heath! Atunci vei fi nevoit să te întorci din nou la noi, implorându-ne să-ți facem altă injecție, dar poți să fii sigur că în acel moment noi vom pune condițiile.

― Prostii! a rânjit sarcastic John. Doar nu-ți închipui că nu v-am cercetat rapoartele, mai ales pe acelea pe care le-ați ținut secrete. Mi-am făcut o idee foarte clară în privința lucrurilor pe care a trebuit să le ascundeți. În general, durata tratamentului nu este egală pentru toți subiecții, iar efectul cel mai lung se înregistrează invariabil acolo unde rezultatele au fost cele mai spectaculoase. În cazul meu, felul în care am reacționat la dezinhibitor a fost pur și simplu extraordinar, așa că efectul va dura un timp considerabil. Totuși, dacă vreodată voi fi nevoit să vin la voi pentru o nouă injecție, voi avea grijă ca orice refuz de cooperare să atragă după sine o sancțiune drastică, mergând chiar până la distrugerea voastră. Nimeni n-are voie să mi se împotrivească!

― Lichea nerecunoscătoare...

― Nu mă mai bate la cap! I-a repezit John plictisit. N-am timp să-ți ascult invectivele. Cară-te! Am treabă!

Când a părăsit biroul, chipul lui Anderson devenise o compoziție savantă de teamă și frustrare.

10

La două și jumătate, John a intrat în biroul lui Prescott, fără să se sinchisească ― pentru prima dată! ― de fumul gros ce plutea acolo. Știa foarte bine că, în curând, șeful departamentului de vânzări avea să fie obligat să aleagă între trabucuri și carieră.

La acea oră, alături de Prescott se mai aflau Arnold Gluck și Lewis Randall; ca atare, John și-a dat seama că avea satisfacția (amară, ce-i drept) să se confrunte cu cei mai importanți oameni din secția lui.

Prescott și-a pus trabucul în scrumieră și l-a interpelat primul:


― Ross m-a rugat să-ți acord o jumătate de oră ― prin urmare, să nu te aștepți la mai mult. Tu ești ăla cu memoria de elefant, nu?

― Dacă nu știți, domnule, numele meu este John Heath, și am venit la dumneavoastră pentru a vă prezenta o metodă de raționalizare a procesului tehnologic din întreprindere. Astfel, va trebui să folosim din plin avantajele epocii computerelor și a comunicațiilor electronice și să punem bazele modificărilor ulterioare, cerute de progresul tehnologiei.

Cei trei șefi s-au privit în tăcere. Gluck, un bărbat cu fața zbârcită și tuciurie, a vorbit primul, după câteva secunde:

― Ești cumva expert în management?

― Nu e nevoie să fiu, domnule. Lucrez aici de șase ani și-mi amintesc perfect fiecare amănunt de procedură din toate tranzacțiile la care am luat parte. Vreau să spun că modelul acestor tranzacții, precum și imperfecțiunile inerente îmi sunt foarte clare. Oricine poate să-și dea seama unde ne vor duce risipa și ineficiența. Dați-mi voie să vă explic planul meu; sunt sigur că mă veți înțelege.

Randall, ai cărui pistrui și păr roșu îl făceau să pară mai tânăr, l-a întrerupt, folosind un ton sardonic:

― Sper să fie într-adevăr ușor de înțeles, fiindcă uneori ne este foarte greu să ne descurcăm cu conceptele prea sofisticate...

― Acum nu veți avea nici un fel de probleme, l-a asigurat John.

― Þi-au mai rămas fix douăzeci și unu de minute, l-a avertizat Prescott, privindu-și ceasul.

― Va dura mult mai puțin. Am făcut o diagramă și mă voi strădui să vorbesc repede.

Toată expunerea i-a luat aproximativ cincisprezece minute, timp în care cei trei directori nu au scos nici un cuvânt. Când John a sfârșit ce avea de spus, Gluck l-a fixat cu ochii săi mici, plini de dușmănie.

― Prin chestia asta, pretinzi că întreprinderea s-ar descurca mai bine dacă am reduce personalul la jumătate?

― Ar merge și cu mai puțin de jumătate! i-a răspuns John cu răceală. În felul acesta, vom fi mult mai eficienți. Nu putem concedia angajații din cauza sindicatelor, dar ii putem determina să plece dacă-i supunem unui subtil război de uzură. Cei care ocupă posturi mai înalte nu sunt protejați, așa că putem scăpa de ei fără prea mari complicații. Dacă sunt prea bătrâni, îi scoatem la pensie; tinerii, în schimb, vor avea șansa de a se reprofila. Toate gândurile noastre trebuie să se îndrepte numai către prosperitatea lui Quantum.

Prescott, care până atunci preferase să păstreze o tăcere de rău augur, a tras cu sete din trabucul lui otrăvitor și a intervenit în discuție:

― Schimbările de asemenea anvergură trebuie studiate cu multă atenție și puse în practică treptat, cu maximă prudență. Ceea ce pare logic pe hârtie, în practică poate înlătura ecuația umană...

Dar John nu era dispus să ducă tratative, astfel că l-a întrerupt cu brutalitate:

― Prescott, înțelege o dată pentru totdeauna că, dacă această reorganizare nu se acceptă într-o săptămână și dacă nu sunt însărcinat cu punerea ei în aplicare, îmi voi da demisia. Nu-mi va fi greu să găsesc o altă slujbă, eventual la o firmă mai mică, unde planul meu ar da rezultate mai repede. Voi începe cu o mână de oameni și, fără să fie nevoie să angajez alții, mă voi extinde și voi deveni extrem de eficient, iar după un an voi fi în stare să distrug Quantum. M-ar distra teribil s-o fac, așa că vă sfătuiesc să vă gândiți bine înainte de a-mi da răspunsul. Cu asta, am epuizat jumătatea de oră acordată. La revedere! Și John a părăsit încăperea.

11


Prescott s-a uitat în urma lui cu o privire rece și calculată, apoi s-a întors spre ceilalți.

― Cred că a vorbit foarte serios, a spus el. Cunoaște mai bine decât oricine fiecare fațetă a operațiilor pe care le facem. Nu-l putem lăsa să-și dea demisia.

― Vrei să zici că trebuie să-i acceptăm planul? I-a întrebat Randall șocat.

― Nu neapărat. Acum plecați și nu uitați că tot ce s-a vorbit aici e strict secret.

― Dacă nu întreprindem ceva, am vaga senzație că, în mai puțin de o lună, ne vom trezi toți trei în stradă, a murmurat Gluck.

― N-ar fi exclus, l-a aprobat Prescott. Dar vă asigur că n-o să stăm cu mâinile în sân...

― Ce putem face?

― Dacă aflați, n-o să vă placă. În consecință, lăsați totul în seama mea. Nu vă mai gândiți la asta! Vă doresc un week-end plăcut!

După plecarea celor doi, Prescott a căzut pe gânduri, mestecându-și trabucul cu furie. Într-un târziu, a ridicat receptorul și a format un număr pe derivație.

― Sunt Prescott. Luni dimineața, la prima oră, să te prezinți în biroul meu! Regim de prioritate. Ai înțeles?

12

Anderson arăta pur și simplu răvășit, de-ți venea să-i plângi de milă. Avusese un sfârșit de săptămână foarte neplăcut. Prescott, care nici el nu petrecuse mai bine, l-a abordat fără menajamente:

― Kupfer și cu tine ați făcut-o din nou, nu-i așa?

― Mai bine să nu vorbim despre asta, domnule Prescott, i-a răspuns Anderson cu o voce stinsă. Amintiți-vă că am hotărât de comun acord ca unele aspecte ale cercetărilor noastre să vă rămână necunoscute. Noi ne-am asumat atât riscurile, cât și gloria, iar Quantum avea să beneficieze numai de cea din urmă.

― Dar și salariile vi s-au dublat, iar conducerea s-a obligat să vă pună la dispoziție toate fondurile necesare. Te-aș ruga să nu uiți acest mic amănunt. Răspunde-mi sincer: l-ați injectat sau nu pe Heath? N-are rost să vă ascundeți de mine, lucrurile sunt evidente...

― Da, l-am injectat!

― Și ați fost atât de deștepți încât i-ați permis acestui... ăăă... acestui păianjen veninos să se năpustească asupra noastră și să ne sufoce?

― Nu ne-am închipuit c-o să se întâmple așa ceva. Când am văzut că n-a intrat în stare de șoc, aidoma celorlalți, ne-am gândit să-i testăm reacțiile "pe teren". Credeam că, după câteva zile, o să aibă o cădere nervoasă sau că efectul dezinhibitorului va dispărea.

― Dacă nu m-ați fi "protejat" în halul ăsta și dacă nu mi-aș fi izgonit din minte toate referirile la experiențele voastre, ar fi trebuit să bănuiesc despre ce era vorba chiar atunci când mi-a dat acele detalii despre o tranzacție, pe care n-avea de unde să și le amintească. În fine, cel puțin, acum știm cum stau lucrurile. Numai că idiotul ne amenință că dacă nu-i acceptăm planul nebunesc de restructurare, își dă demisia și distruge compania. Nu putem accepta nici să ne punem singuri ștreangul de gât, dar nici să-l lăsăm să plece.

― Dar nu cumva planul de restructurare e bun, având în vedere puterea lui de rememorare și de sinteză?

― Nu mă interesează! Nemernicul vrea să-mi ia locul, și cine știe ce-i mai trece prin cap dacă nu scăpăm de el.

― Cum adică, să scăpăm de el? Acest experiment poate fi de o însemnătate capitală pentru proiectul cerebro-chimic.

― Lăsați-o baltă! Pur și simplu, e un dezastru. N-ați reușit decât să creați un super-Hitler.

― Dar efectul va scădea simțitor, a șoptit Anderson, cu o spaimă prost disimulată în glas.

― Serios? Când?

― Oricând, cu începere din acest moment. Nu știu sigur...

― Atunci, nu ne putem permite să riscăm. Trebuie să ne elaborăm un plan și să-l punem în aplicare chiar mâine. Timpul ne presează...

13

John era extrem de bine-dispus. Felul în care îl ocolea Ross atunci când avea posibilitatea să-l evite, ca și respectul cu care ii vorbea când nu mai avea încotro și trebuia să dea ochii cu el, îl făceau să simtă că dobândește și mai multă putere de muncă. Peste noapte, se produsese o răsturnare spectaculoasă în ierarhia Laboratoarelor Quantum, iar el ajunsese în vârf.

Nu putea să se mintă pe sine însuși că nu-i plăcea. Dimpotrivă, savura cu patimă beția înălțimilor. Soarta i se schimbase radical și incredibil de rapid. Nu trecuseră decât nouă zile de când îi fusese injectat dezinhibitorul, și fiecare pas îl purtase tot mai departe!

În fine, nu izbândise chiar pe toate planurile. Susan se supărase prostește pe el, dar mai târziu avea să rezolve și problema asta. Când fata va vedea culmile pe care urma să se cocoațe peste alte nouă zile, peste nouăzeci de zile...

John și-a ridicat privirea. Ross apăruse lângă biroul lui, sperând să-i capteze atenția, dar nu îndrăznea totuși să-i întrerupă șirul gândurilor. John s-a rotit cu scaun cu tot, și-a întins picioarele înainte, într-un gest de relaxare, și l-a întrebat leneș:

― Vrei ceva, Ross?

― Dacă se poate, a început fostul lui șef, cu o atitudine umilă, aș vrea să veniți până la mine în birou, domnule Heath. Avem o problemă destul de serioasă și, sincer vorbind, cred că sunteți singurul om din întreprinderea noastră care o poate rezolva.

John s-a ridicat încet în picioare.

― Serios? s-a mirat el. Ce s-a întâmplat?

Ross a aruncat în jur o privire semnificativă, sugerând că nu voia să fie auzit de ceilalți colegi. După aceea, printr-un gest larg al brațului, l-a poftit din nou să-l urmeze.

John a ezitat câteva clipe, dar, cum vreme de ani de zile Ross exercitase asupra lui o autoritate de necontestat, a sfârșit prin a reacționa în virtutea obișnuinței.

Ross i-a deschis ușa politicos, dându-i întâietate, apoi a intrat și el în încăpere și a încuiat cu grijă ușa, postându-se după aceea în dreptul ei. De după corpul de bibliotecă și-a făcut apariția Anderson.

― La urma urmei, despre ce este vorba? a întrebat John tăios.

― Nu te neliniști, Heath! a spus Ross, iar zâmbetul lui s-a preschimbat într-un rânjet de vulpe. Vrem doar să te ajutăm să scapi de starea anormală căreia i-ai căzut pradă și să redevii băiatul simpatic dintotdeauna. Nu te mișca!

Anderson ținea în mână o seringă hipodermică.

― Heath, te rog să nu te zbați! l-a îndemnat el. Nu vrem să-ți facem nici un rău.

― Să știți că țip! i-a amenințat John.

― Dacă scoți vreun sunet, a mârâit Ross, iți pun un căluș în gură și ți-l îndes atât de tare, încât o să simți că-ți sar ochii din cap. Nici nu știi cât de mult mi-ar plăcea s-o fac!

― Am strâns probe materiale compromițătoare pentru voi, pe care le-am ascuns într-un loc sigur. Dacă pățesc ceva...

― N-o să pățești nimic, domnule Heath! a încercat Anderson să-l liniștească. Cu dumneata s-a întâmplat ceva neprevăzut: ai dat de un mare necaz, iar noi te vom ajuta să-ți recâștigi personalitatea de mai înainte. Oricum, lucrul acesta avea să se producă, mai devreme sau mai târziu ― noi nu facem altceva decât să grăbim reacția...

― Așadar, eu am să te țin, i-a explicat Ross cinic, și te rog să nu te miști, fiindcă prietenul meu ar putea să-ți injecteze o doză mai mare decât e necesar și după aceea n-ai să mai fii în stare să-{i amintești nimic...

― Deci asta puneați voi la cale! a exclamat John, dându-se înapoi. Vreți să uit totul despre voi, toate informațiile. Credeți că așa veți fi în siguranță. Dar...

― Heath, nu-ți vom face nici un rău! a repetat Anderson, străduindu-se să pară convingător.

Pe fruntea lui John apăruseră broboane de sudoare, iar el se simțea pe jumătate paralizat de furie și oroare.

― Vreți să devin amnezic! a rostit gâfâind, cu teroarea specifică individului care se știe capabil de a-și aminti totul.

― Atunci nu-ți vei da seama nici măcar de asta! a rânjit din nou Ross. Haide, Anderson, dă-i drumul!

― Eh! a mormăit Anderson resemnat. Uite cum sunt nevoit să distrug un experiment perfect!

Și, rostind aceste cuvinte, cercetătorul a ridicat brațul flasc al lui John și a pregătit seringa.

În clipa aceea, s-au auzit bătăi în ușă și o voce strigând: "John!".

Anderson a încremenit și a ridicat o privire întrebătoare spre Ross. În primul moment, acesta s-a răsucit în direcția ușii, dar apoi s-a răzgândit și a vorbit în șoaptă:

― Grăbește-te, doctore, fă-i injecția! Vocea s-a auzit din nou:

― Johnny, știu că ești acolo! Am chemat poliția! Trebuie să apară în câteva minute!

― Fă-i injecția! a insistat Ross, tot în șoaptă. Minte! Și oricum, până va veni poliția, totul se va fi terminat. Nu vor putea să dovedească nimic...

― Imposibil! I-a contrazis Anderson, dând din cap cu putere. E logodnica lui. Știe că a fost tratat cu dezinhibitor. A asistat la întreaga operație.

― Tâmpitule!

Între timp, Susan începuse să izbească ușa cu picioarele; după alte câteva clipe, vocea fetei s-a auzit înfundată:

― Dați-mi drumul! E Johnny... Lăsați-mă în pace!

― Numai așa l-am putut convinge să accepte, i-a explicat Anderson lui Ross. Și, de fapt, nici nu cred că mai e nevoie să-i facem ceva. Uită-te la el!

John se prăbușise într-un colț, cu ochii sticloși. În mod clar, se afla într-o stare de totală inconștiență.

― Din cauza groazei, a suferit un șoc, și-a continuat Anderson explicațiile. În mod normal, asta ar trebui să aibă influență asupra memoriei. Cred că efectul dezinhibitorului a fost anihilat. Dă-i drumul fetei înăuntru și lasă-mă pe mine să vorbesc cu ea.

14

Susan arăta foarte palidă așa cum stătea îngenuncheată lângă John, ținându-l în brațe cu un aer protector.

― Ce s-a întâmplat? a întrebat ea alarmată.

― Presupun că n-ați uitat injecția cu..., a început Anderson.

― Da, da. Ce s-a întâmplat acum?

― Trebuia să vină la control alaltăieri, dar a refuzat categoric s-o facă. De asemenea, am primit o serie de rapoarte de la superiorii lui, care ne-au îngrijorat foarte tare. Domnul Heath devenise arogant, megaloman și irascibil. Dar probabil că ați remarcat și dumneavoastră comportarea lui. Văd că nu mai purtați inelul...

― Ne-am certat...

― Atunci, sper că înțelegeți situația. Era... mă rog, dacă ar fi fost o mașinărie, am fi spus că i s-a încins motorul din cauza suprasolicitării. Astăzi dimineață ne-am dat seama că trebuia neapărat să fie supus unui tratament adecvat. L-am convins așadar să vină aici, am închis ușa și...

― Și i-ați injectat cine știe ce substanță, în timp ce eu țipam și încercam să intru!

― Vă înșelați, a contrazis-o Anderson. Intenționam să folosim un sedativ ușor, dar era prea târziu. Domnul Heath a suferit un șoc nervos și a leșinat. Dacă vreți, puteți să-l controlați: nu-i veți găsi nici o înțepătură pe tot corpul. Ca logodnică, presupun că nu vă e jenă să vă uitați peste tot...

― Am să văd eu, a spus Susan. Ce se întâmplă cu el acum?

― Sunt sigur că o să-și revină. O să fie ca mai înainte.

― Adică același mediocru absolut?

― N-o să mai aibă o memorie perfectă, dar, de fapt, până acum zece zile, aceasta era starea lui naturală. Firește, firma o să-i acorde concediu medical nelimitat, cu plata integrală a salariului. Dacă va fi nevoie de tratament medical, cheltuielile le vom suporta tot noi. Și dacă se va simți în stare să-și reia vechea lui slujbă, îl vom primi oricând bucuroși...

― Bun! Vreau să-mi dați în scris tot ce mi-ați spus acum. Aștept până la sfârșitul zilei. În caz contrar, voi vorbi cu avocatul meu, mâine la prima oră.

― Dar, domnișoară Collins, dumneavoastră știți foarte bine că domnul Heath s-a oferit voluntar. În plus, și dumneavoastră v-ați dat acordul.

― Iar dumneavoastră știți la fel de bine că ni s-au ascuns anumite aspecte ale acestui experiment. Nu cred că v-ar conveni să se declanșeze o anchetă... Prin urmare, aveți grijă ca până mâine să primesc în scris toate promisiunile pe care mi le-ați făcut.

― În cazul acesta, va trebui să semnați și dumneavoastră o înțelegere prin care să recunoașteți că nu noi suntem vinovați de accidentele suferite de domnul Heath.

― Vom vedea. Mai întâi, vreau să știu cu exactitate ce a pățit logodnicul meu. Poți să mergi, iubitule?

― Da, Sue, a răspuns John cu o voce răgușită și ușor speriată.

― Atunci, hai să plecăm de aici!

15

John fusese obligat să mănânce o omletă uriașă și să-și bea cafeaua, înainte ca Sue să-i permită să vorbească despre cele întâmplate.

― Sue, nu înțeleg cum de s-a nimerit să fii acolo!

― Intuiție de femeie.

― Ba nu, mai degrabă, inteligența lui Susan!

― Bine, bine, cum vrei tu. După ce ți-am aruncat inelul în cap, mi-am plâns puțin de milă. Pe urmă mi-a trecut, dar am început să încerc sentimentul că pierdusem ceva foarte prețios. Oricât de ciudat ți s-ar părea, îmi ești foarte drag.

― Iartă-mă, Sue! a șoptit John umil.

― Ar trebui să mă rogi mai cu foc, a zâmbit fata. Nici nu-ți închipui cât de insuportabil erai. Curând, insă, mi-am dat seama că dacă eu, care te iubeam, nu te mai putusem suporta, atunci colegii tăi trebuie să fi avut sentimente mult mai violente față de tine. Ajunsesem până acolo încât îmi închipuiam că voiau să te omoare. Să nu mă înțelegi greșit. Eram nevoită să recunosc că meritai să fii omorât, dar numai de mâna mea. N-aș fi permis altei persoane să facă așa ceva, indiferent cine ar fi fost ea. Când n-ai mai dat nici un semn de viață...

― Of, Sue, aveam atâtea planuri și mi se părea că sunt în criză de timp...

― Da, ce să spun, voiai să termini toate treburile în două săptămâni! Știu că nu ești întreg la minte, dar nici chiar așa! Azi-dimineață, însă, am ajuns la limitele răbdării. Am venit la birou, pentru a vedea ce mai faci, și, când colo, te-am găsit încuiat într-o cameră.

Amintindu-și prin ce trecuse, tânărul s-a cutremurat.

― N-am crezut vreodată c-o să mă bucur să te aud țipând și lovind în ușă, dar atunci m-am simțit în al nouălea cer. De fapt, tu i-ai oprit...

― Te deranjează dacă discutăm despre asta?

― Cred că nu. Mă simt bine.

― Ce-ți făceau?

― Voiau să-mi inhibe la loc memoria. Eu credeam, însă, că intenționează să-mi injecteze o doză mărită, ca să devin complet amnezic.

― De ce?

― Pentru că știau că dețineam probe concludente împotriva lor. Puteam să-i arunc în stradă și să ruinez compania.

― Chiar puteai?

― Bineînțeles.

― Dar nu ți-au făcut injecția, nu? Sau m-a mințit Anderson?

― Nu mi-au făcut nimic.

― Și acum te simți bine?

― După cum vezi, nu sunt amnezic.

― Nu intenționez să-ți țin lecții de morală, dar sper că ai învățat câte ceva din cele întâmplate.

― Mda, îmi dau seama că ai avut dreptate.

― Atunci mai acordă-mi încă un minut, pentru o scurtă prelegere, pe care te rog să n-o uiți. Te-ai grăbit, ai acționat prea repede, prea deschis, fără să ții seama de reacțiile violente ale celorlalți. Ai confundat memoria perfectă cu inteligența. Dacă ai fi lăsat pe cineva cu adevărat inteligent să te ajute...

― Aveam nevoie de tine, Sue.

― Mă ai acum, Johnny.

― Și ce ne mai rămâne de făcut?

― Întâi și întâi, să obținem hârtia cu promisiunile celor de la Quantum, iar dacă te simți bine, să semnăm și noi declarația pe care ne-au solicitat-o. În al doilea rând, ne vom căsători sâmbătă, așa cum planificasem inițial. Mai târziu, vom vedea noi... Dar, iubitule, ești sigur că totul e în regulă?

― Fără doar și poate, draga mea! De vreme ce suntem împreună, totul e minunat...


16


Nunta lor a fost mai degrabă modestă. Întâmplarea a făcut ca numărul invitaților care au participat efectiv la ceremonie să fie mai mic decât doriseră mirii. De la Quantum nu fusese invitat nimeni, pentru că Sue se opusese cu fermitate.

Un vecin de-al ei adusese o videocameră pentru a înregistra desfășurarea "solemnității". Lui John, un asemenea gest i se părea a fi culmea conformismului, dar logodnica lui insistase și nu putuse s-o refuze.

La un moment dat, vecinul respectiv s-a apropiat de el și l-a abordat posomorât.

― Nu pot să pornesc drăcia asta! Cu toții am crezut că tipii de la magazin mi-au vândut un aparat care funcționează, și când colo... Mă duc să le dau un telefon ticăloșilor ălora!

Și individul a luat-o la fugă pe scări, spre cabina telefonică plasată în fața capelei. John s-a uitat curios la camera de luat vederi, apoi a remarcat că pe măsuța de lângă el se afla o broșură cuprinzând instrucțiunile de folosire. Împins de curiozitate, a parcurs-o rapid, după care a pus-o la loc. Și-a aruncat privirea de jur-împrejur, dar în acel moment nimeni nu-l băga în seamă. Fiecare invitat părea să fie ocupat cu altceva. În consecință, tânărul a ridicat capacul din spate și s-a uitat cu atenție în interiorul aparatului. După aceea, s-a răsucit spre peretele opus și a căzut pe gânduri, cu privirea ațintită în gol. Ochii lui încă mai căutau aiurea, când mâna dreaptă i s-a strecurat în mecanismul docil, operând o mică ajustare. După câteva secunde, John a pus capacul la loc și a apăsat pe tasta de pornire.

Chiar atunci s-a întors și vecinul în fugă. Bietul om părea exasperat.

― Cum naiba să urmez instrucțiunile dacă nu le înțeleg? a exclamat el, cu răsuflarea tăiată.

Apoi, uitându-se la camera de filmat, s-a încruntat a mirare.

― Hai, că-i nostim! Merge! Poate că nu mi-oi fi dat eu seama și a funcționat tot timpul...

17

― Poți să săruți mireasa! a rostit pastorul cu bunăvoință, iar John a luat-o în brațe pe Susan și a executat ordinul cu entuziasm.

― Ai reparat aparatul, i-a șoptit fata, nedezlipindu-și buzele de ale lui. De ce?

― Am vrut să iasă totul bine, i-a răspuns el, tot în șoaptă.
― Ai vrut să faci iar pe deșteptul...

Cei doi tineri s-au retras fiecare câte un pas și s-au privit, sorbindu-se din ochi, apoi au început din nou să se sărute, în timp ce asistența se foia în scaune și chicotea.

― Dacă te mai dai în spectacol, te jupoi! i-a șoptit din nou Susan. Câtă vreme nu știe nimeni că ți-ai păstrat memoria perfectă, nu există pericolul de a fi obstrucționat. Ascultă-mi sfaturile, și într-un an vei obține tot ce-ți dorești.

― Da, iubito, i-a răspuns John, blând ca un mielușel.