Prolog

În anul 1830 după întemeierea Congresului Stelar, o navă-robot de cercetare a transmis un raport prin ansiblu: planeta pe care o studiase prezenta parametri normali, permițând dezvoltarea vieții umane. Cea mai apropiată planetă pe care se înregistrase o presiune demografică era Baía; Congresul Stelar le-a acordat celor de acolo aprobarea pentru a continua explorarea.
Așa se face că primii oameni care au văzut noua lume erau portughezi prin limbă, brazilieni prin cultură și catolici prin credință. În anul 1886 au debarcat de pe naveta spațială, și-au făcut cruce și au numit planeta Lusitania ― vechea denumire a Portugaliei. S-au apucat apoi să catalogheze flora și fauna. Cinci zile mai târziu, au înțeles că micile vietăți care trăiau în pădure și pe care le denumiseră porquinhos ― purceluși ― nu erau câtuși de puțin animale. Era pentru prima oară de la Xenocidul Gândacilor comis de monstrul Ender când oamenii descope­riseră o formă inteligentă de viață extraterestră. Din punct de vedere tehnologic, purcelușii erau primitivi însă foloseau unelte, își construiau case și vorbeau o limbă.
― Aceasta este o nouă șansă pe care ne-a oferit-o Dumnezeu, a declarat Cardinalul Primat de Baía. Putem fi mântuiți pentru distrugerea Gândacilor.
Membrii Congresului Stelar venerau mulți zei sau nici unul, dar au aprobat spusele Cardinalului Primat. Lusitania va fi colonizată cu oa­meni de pe Baía, sub patentă catolică, așa cum cerea tradiția. Dar colonia nu avea voie să se extindă dincolo de o anumită suprafață sau să depășească un anumit număr de locuitori. Și, mai presus de toate, era obligată să respecte cu orice preț o singură lege:
Purcelușii nu trebuiau să fie tulburați.



Capitolul 1
PIPO

Întrucât nu ne împăcăm încă pe deplin cu ideea că locuitorii din așezarea învecinată sunt la fel de umani ca și noi, am fi niște prefăcuți fără pereche dacă privind ființele prietenoase, creatoa­re de unelte, apărute pe alte căi evolutive, le-am considera frați și nu fiare, tovarăși de pelerinaj care călătoresc spre sanctuarul inteligenței și nu rivali.
Și totuși, asta e ceea ce văd sau tânjesc să văd. Diferența dintre roman și varelse există pentru creatura care judecă, nu pentru cea care este judecată. Când afirmăm că o specie extra­terestră este ramen, nu înseamnă că ea a trecut pragul maturității morale. Înseamnă că l-am trecut noi înșine.

Demostene, Scrisoare pentru framlingi

Rădăcină era cel mai dificil și, în același timp, cel mai îndatoritor dintre pequeninos. Ori de câte ori Pipo vizita luminișul lor, el se afla acolo și își dădea toată osteneala să răspundă la întrebările pe care, prin lege, Pipo nu avea voie să le pună în mod direct. Pipo se baza pe el ― prea mult, probabil ― și, cu toate că Rădăcină se juca și făcea tot felul de zburdălnicii ca un copilandru lipsit de răspundere, ceea ce de fapt era, nu scăpa nici un prilej de a observa, sonda sau pune la încercare. Pipo trebuia să se păzească tot timpul de capcanele pe care Rădăcină i le întindea.
Cu o clipă în urmă, Rădăcină se cățărase într-un copac, agățându-se de coajă doar cu pernuțele cornoase de la încheieturile membrelor și de pe partea interioară a coapselor. Þinea două bețe în mâini ― Bețe-Tată, așa se numeau ― cu care lovea trunchiul în ropote neritmate, irezistibile, în timp ce se cățăra.
Zgomotul îl făcu pe Mandachuva să iasă din casa construită din bușteni. Strigă spre Rădăcină în limba masculilor, iar apoi în portugheză:
― P'ra baixo, bicho!
Auzind jocul de cuvinte în portugheză, câțiva purceluși aflați în apropiere își exprimară aprecierea frecându-și brusc pulpele una de alta. Rezultă un sunet ca un sâsâit, iar Mandachuva, încântat de aplauzele lor, făcu un mic salt prin aer.
În același timp, Rădăcină se aplecă pe spate până păru aproape sigur că se va prăbuși la pământ. Apoi își azvârli mâinile înapoi, făcu o tumbă prin aer și ateriză pe picioare; țopăi de câteva ori, dar nu se dezechilibră.
― Deci ai devenit acum și acrobat, spuse Pipo.
Rădăcină păși legănat spre el. Era modul lui de a-i imita pe oameni. Aceasta făcea ca ridiculizarea să fie mai evidentă, întrucât botul lui turtit, înălțat în vânt, arăta cât se poate de porcin. Nici nu era de mirare că cei de pe alte lumi îi numeau "purceluși". Așa apucaseră să-i boteze primii vizitatori ai acestei planete, care transmiseseră rapoartele în '86 și, din 1925, momentul întemeierii Coloniei Lusitania, fusese imposibil să li se mai schimbe numele. Xenologii răspândiți pe cele O Sută de Lumi se refereau la "aborigenii Lusitaniei", deși Pipo știa foarte bine că era doar o chestiune de demnitate profesională; fără îndoială că atunci când nu-i menționau în vreo lucrare savantă, xenologii îi numeau tot purceluși. În ceea ce-l privea pe Pipo, el li se adresa de obicei cu pequeninos, iar ei nu păreau să aibă ceva împotrivă, pentru că de-acum începuseră și ei să-și spună "micuți". La urma-urmei, demnitate sau nu, îi era peste putință să nege realitatea. În asemenea momente, Rădăcină semăna cu un porc ridicat pe două picioare.
― Acrobat, spuse Rădăcină, cântărind noul cuvânt. Ce-am făcut eu? Aveți o vorbă pentru oamenii care fac așa ceva? Există oameni pentru care asta înseamnă muncă?
Pipo oftă în tăcere, iar zâmbetul îi îngheță pe chip. Legea îi interzi­cea cu strictețe să dea informații despre societatea umană, pentru ca nu cumva să influențeze cultura purcelușilor. Dar Rădăcină își făcuse un obicei din a exploata până și cea mai neînsemnată aluzie din orice remarcă a lui Pipo. De data aceasta nu era însă decât vina lui Pipo, care lăsase să-i scape o afirmație ce deschidea o fereastră nedorită spre modul uman de viață. Uneori se simțea atât de relaxat printre pequeninos încât vorbea fără să se mai controleze. Pericolul acesta îl pândea mereu! "Nu mă pricep la jocul neîncetat de a stoarce informații și de a încerca în același timp să nu ofer nimic în schimb. Libo, taciturnul meu fiu, a deprins deja arta discreției mai bine decât mine și nu mi-e ucenic decât de... cât o fi trecut de când a împlinit treisprezece ani?... patru luni."
― Și eu aș vrea să am la picioare pernițe ca tine, spuse Pipo. Coaja copacului mi-ar face pielea ferfeniță.
― Așa ceva ne-ar face pe toți să ne fie rușine. Rădăcină rămase nemișcat, în acea atitudine de așteptare despre care Pipo credea că arata o ușoară îngrijorare ori un avertisment mut către alți pequeninos de a manifesta prudență. Putea fi și un semn de spaimă extremă, dar, dacă nu se înșela, până acum nu văzuse vreun pequeninos extraordinar de înspăi­mântat.
În orice caz, Pipo se grăbi să-l calmeze:
― Nu te îngrijora, eu sunt prea bătrân ca să mă cațăr în copaci așa cum o faceți voi. Las asta în seama vlăstarelor voastre.
Și replica dădu roade; trupul lui Rădăcină deveni mobil.
― Îmi place să mă urc în copac. Pot vedea totul. Rădăcină se ghemui în fața lui și-l privi de aproape. Vei aduce animalul care aleargă pe deasupra ierbii fără să atingă pământul? Ceilalți nu m-au crezut când le-am spus că am văzut așa ceva.
O nouă capcană. "Cum, xenolog Pipo, îl vei umili pe acest membru al comunității pe care o studiezi? Sau, în cazul întâlnirii de azi, vei respecta legea inflexibilă stabilită de Congresul Stelar?" Existau doar câteva precedente. Singurul contact cu ființe extraterestre inteligente avusese loc acum trei mii de ani, iar el se încheiase cu moartea tuturor Gândacilor. De data asta Congresul Stelar voia să se asigure că dacă umanitatea greșea, eroarea avea să fie de semn opus. Informații minime, contact minim.
Rădăcină detectă ezitarea lui Pipo, tăcerea lui determinată de pre­cauție.
― Niciodată nu ne spui nimic, începu Rădăcină. Ne urmărești și ne studiezi, dar niciodată nu ne îngădui să trecem peste gard, să intram în așezarea voastră, să vă urmărim și să vă studiem și noi.
Pipo îi răspunse cât de cinstit se pricepu, deși precauția era mai importantă decât onestitatea.
― Dacă e adevărat că voi învățați atât de puține și noi atât de multe, cum se face că vorbiți și Esențiala și portugheza, în timp ce eu încă mă chinui să deprind limba voastră?
― Noi suntem mai isteți. Apoi Rădăcină se lăsă pe spate și se răsuci pe șezut, astfel încât rămase cu spatele la Pipo. Întoarce-te dincolo de gardul tău.
Pipo se ridică imediat în picioare. Nu departe de el, Libo era cu trei pequeninos, încercând să afle cum împleteau aceștia vițele de merdona pentru a face acoperișuri. Libo îl văzu pe Pipo și i se alătură, gata de plecare. Pipo îl însoți fără să scoată o vorbă; ținând seama că pequeninos stăpâneau atât de fluent limbile oamenilor, niciodată nu discutau despre ce aflaseră decât după ce treceau de poartă.
Le trebui o jumătate de oră ca să ajungă acasă, iar când trecură de poartă și o luară de-a lungul dealului către Stațiunea zenadorilor, începu să plouă torențial. Zenador? Privind placa mică de deasupra ușii, Pipo se gândi la înțelesul inscripției. Cuvântul XENOLOG era scris în Esențială. Asta sunt eu, cel puțin pentru cei de pe alte lumi. Dar titlul de zenador era atât de ușor de pronunțat în portugheză, încât aproape nimeni de pe Lusitania nu-l mai folosea pe cel de xenolog, nici măcar când vorbea în Esențială. "Așa se schimbă limbile", medită Pipo. "Dacă n-ar exista ansiblul, care asigură o comunicare instantanee în toate cele O Sută de Lumi, nu ne-am mai putea păstra o limbă comună. Călătoriile interste­lare sunt prea lente și se desfășoară foarte rar. Esențiala se va pulveriza în zece mii de dialecte în cel mult un secol. Poate că ar fi interesant să rulez pe computer o proiecție a modificărilor lingvistice de pe Lusitania ca să aflu dacă Esențiala va ajunge să se degradeze și să absoarbă portugheza, sau se va întâmpla invers."
― Tată, îl întrerupse Libo.
Abia atunci își dădu seama că se oprise la zece metri de stațiune. "Tangente. Cele mai bune porțiuni ale vieții mele intelectuale sunt tangențiale, situate în domenii din afara pregătirii mele. Presupun că regulile care ni s-au impus în profesiune mă împiedică să cunosc sau să înțeleg ceva. Știința xenologiei tinde să respecte mai multe mistere decât Biserica-Mamă."
Amprenta palmară era suficientă pentru deschiderea ușii. Imediat ce trecu pragul, știu cum își va petrece seara. Le vor trebui câteva ore de muncă la terminale pentru a întocmi rapoarte separate despre ceea ce făcuseră în cursul întâlnirii de azi. Pipo va citi apoi notițele lui Libo, iar Libo pe ale lui Pipo și după ce vor fi mulțumiți, Pipo va redacta un rezumat și va permite computerelor să continue lucrul, introducând notițele în fișiere și transmițându-le instantaneu prin ansiblu către xeno­logii din restul celor O Sută de Lumi. "Sunt mai mult de o mie de oameni de știință a căror carieră înseamnă studierea singurei specii extraterestre pe care o cunoaștem și, în afară de ceea ce pot descoperi sateliții despre această specie arboricolă, toate informațiile pe care le au ei provin din ceea ce le transmitem noi doi. Asta înseamnă intervenție minimă. "


Dar imediat ce intră în stațiune Pipo înțelese că nu avea să fie o seară de muncă neîntreruptă și odihnitoare. Înăuntru îi aștepta Dona Cristă, îmbrăcată în straie monahale. Oare era vorba de vreo boacănă făcută la școală de unul din copiii mai mici?
― Nu, nici vorbă, îl liniști Dona Cristă. Toți copiii tăi își fac datoria, în afară de cel de aici care, după părerea mea, e prea tânăr ca să-o rupă cu școala și să lucreze, chiar dacă e ucenic.
Libo nu-i răspunse. "O hotărâre cuminte", socoti Pipo. Dona Cristă era o femeie înțeleaptă și atrăgătoare, probabil chiar frumoasă, dar întâi de toate era călugăriță a ordinului Filhos da Mente do Cristo, Copiii Minții lui Cristos, și-și pierdea din frumusețe când o vedea cum se înfuria în fața ignoranței și a prostiei. Era uimitor numărul celor foarte inteligenți a căror ignoranță și prostie se topise sub focul disprețului ei. "Libo, tăcerea e soluția care îți va prinde bine în situația asta."
― N-am venit aici în legătură cu vreunul dintre copiii tăi, explică Dona Cristă. E vorba de Novinha.
Nu era nevoie să pronunțe numele de familie. Toată lumea o știa pe Novinha. Îngrozitoarea Descolada se sfârșise doar cu opt ani în urmă. Boala amenințase să distrugă întreaga colonie chiar înainte ca ea să se poată înfiripa. Modul de vindecare fusese descoperit de mama și tatăl Novinhei, xenobiologii Gusto și Cida. Printr-o ironie tragică, găsiseră cauza bolii și tratamentul prea târziu pentru a se salva pe ei înșiși. Ei fuseseră ultimele victime ale Descoladei.
Pipo își aminti cu claritate de fetița Novinha, care stătea agățată de mâna primarului Bosquinha în timp ce episcopul Peregrino în persoană ținea slujba de îngropăciune. Ba nu, nu se agățase de mâna primarului. Imaginile îi reveniră în minte și, odată cu ele, și sentimentele de atunci. Își aduse aminte că se întrebase: "Ce înțelege ea din toate astea? E înmormântarea părinților ei; a rămas singura supraviețuitoare din familie și de jur împrejurul ei poate simți ușurarea oamenilor acestei colonii. Așa necoaptă cum e, oare pricepe că bucuria noastră e cea mai aleasă recunoștință pe care o arătăm părinților ei? Au luptat și au izbândit, găsind calea salvării pentru noi în zilele de suferință de dinaintea morții lor; ne aflăm aici ca să sărbătorim neprețuitul dar pe care ni l-au făcut. Pentru tine însă, Novinha, asta înseamnă doar moartea părinților tăi, ca și a fraților care au murit înainte. Cinci sute de morți și mai bine de o sută de slujbe pentru dispăruții acestei colonii în ultimele șase luni, și toți fuseseră stăpâniți de spaimă, tristețe și disperare. Acum, când îți mor părinții, teama, tristețea și disperarea ta nu sunt cu nimic mai mici decât înainte, dar nimeni altcineva nu trece prin aceeași suferință. Ceea ce precumpănește acum în mintea noastră e simțământul că ne-am eliberat de durere".
Privind-o, încercând să-și imagineze sentimentele ei, Pipo nu făcu decât să-și redeștepte mâhnirea pentru pierderea Mariei, fiica lui de șapte ani, smulsă de vârtejul morții care-i acoperise trupul cu excrescențe canceroase și ciuperci năvalnice, făcându-i carnea să se umfle și să se descompună; un nou membru, nici braț, nici picior, îi crescuse din coapsă, în timp ce carnea i se desprindea de pe picioare și cap, dezgolin­du-i oasele; corpul ei scump și frumos se degradase sub ochii lui, în vreme ce mintea scânteietoare îi rămăsese înfiorător de vie, capabilă să înțeleagă tot ce se petrecea cu ea, pentru ca, târziu, să strige către Dumnezeu s-o lase să moară. Pipo își aminti asta, apoi se gândi la slujba de recviem, împărțită cu alte cinci victime. Așa cum stătuse în picioare sau în genunchi, alături de soție și de restul copiilor, simțise perfecta unitate a oamenilor din Catedrală. Știa că durerea lui era a tuturor, că pierzându-și fiica cea mare era legat inseparabil de comunitate prin durere și asta constituia o mângâiere, ceva de care se putea agăța. Așa se cuvenea să fie o asemenea mâhnire, un doliu public.
Micuța Novinha nu avusese parte de așa ceva. Ea trecuse printr-o încercare cu mult mai grea decât Pipo ― el cel puțin nu rămăsese fără familie și era adult, nu un copil îngrozit de pierderea bruscă a oricărui reazem din viața lui. Prin această durere nu se legase mai strâns de comunitate, ci era mai curând exclusă din ea. Astăzi, cu excepția ei, toată lumea se bucura. Astăzi, toți îi lăudau părinții; numai ea le simțea lipsa, preferând ca ei să nu fi găsit leacul pentru alții, dar să fi rămas în viață.
Izolarea ei era atât de vădită încât, din locul în care se afla, Pipo reușise s-o simtă dureros. Novinha își smulsese cât putuse de repede mâna din cea a primarului. Lacrimile i se uscaseră pe măsură ce slujba se desfășura; când ea se sfârșise, rămăsese tăcută ca un prizonier care refuză colaborarea cu cei care l-au capturat. Lui Pipo i se sfâșia inima pentru ea. Și totuși își dădea seama că, dacă ar fi încercat, n-ar fi fost în stare să-și ascundă fericirea lăuntrică pentru înfrângerea Descoladei, bucuria că nu-i va mai fi răpit nici un alt copil. Își dădea seama că încercarea lui de a o mângâia ar fi fost o batjocură și ar fi înstrăinat-o și mai mult. După slujbă, într-o amară singurătate, Novinha a pășit printre grupurile de oameni care i-au spus, bine intenționați, că părinții ei vor deveni sigur sfinți și vor fi așezați de-a dreapta Tatălui. Ce alinare poate fi asta pentru un copil? Pipo îi șoptise soției destul de tare:
― N-o să ne ierte niciodată pentru ziua de azi.
― Să ierte? Conceiçăo nu era una dintre acele soții care să priceapă gândurile soților lor. Doar nu i-am ucis noi părinții...
― Dar noi ne bucurăm azi cu toții, nu? N-o să ne ierte niciodată pentru asta.
― Asta-i o copilărie. Oricum nu înțelege; e prea mica.
"Ba înțelege", se gândi Pipo. "Nu înțelegea și Maria multe lucruri când era chiar mai mică decât Novinha?"
De-a lungul anilor ― și trecuseră de acum nouă ― o văzuse de câteva ori. Avea vârsta fiului său, Libo, iar asta însemna că fusese colegă de clasă cu Libo până când acesta împlinise treisprezece ani. O auzise uneori ținând prelegeri sau cuvântări alături de alți copii. Îl atrăgea modul ei elegant de gândire, înflăcărarea ce-o dovedea în examinarea ideilor. În același timp, ea părea rece ca gheața, complet izolată de toți ceilalți. Și Libo, fiul lui, era timid, dar până și el avea câțiva prieteni și-și câștigase afecțiunea profesorilor. Novinha însă nu-și făcuse nici un prieten, n-avea pe nimeni a cărui privire s-o caute după un moment de triumf. Pentru că refuza să împărtășească același sentiment, să răspundă, nici unul dintre profesori nu ținea sincer la ea.
― E paralizată din punct de vedere emoțional, spusese Dona Cristă odată, când Pipo se interesase de ea. Nimic n-o poate atinge. Jură că e fericită și că nu simte nevoia vreunei schimbări.
Iar acum Dona Cristă venise la Stațiunea zenadorilor pentru a discuta cu Pipo despre Novinha. De ce tocmai cu Pipo? Nu întrezărea decât un motiv pentru vizita directoarei școlii în legătură cu această orfană.
― Să cred că în toți anii în care ai avut-o pe Novinha în școală am fost singura persoană care s-a interesat de ea?
― Nu singura, răspunse ea. Cu câțiva ani în urmă i s-a dat importanță, mai ales când Papa i-a canonizat pe părinții ei. Toată lumea a întrebat atunci dacă și fiica Cidei și a lui Gusto a observat vreodată evenimente miraculoase în legătură cu părinții ei, așa cum li se întâmplase altora.
― Chiar i-au pus asemenea întrebări?
― Erau zvonuri, iar episcopul Peregrino a trebuit să facă cercetări. Când se referea la tânărul conducător spiritual al Coloniei Lusitania, Dona Cristă devenea mai zgârcită la vorbă. Dar și așa se spunea că ierarhia nu se înțelegea de minune cu ordinul Filhos da Mente do Cristo. Răspunsul ei a fost plin de învățăminte.
― Îmi imaginez.
― În esență, a spus că dacă părinții ei i-ar asculta rugile și ar avea putința să i le împlinească, atunci de ce nu au răspuns rugăciunilor ei și nu s-au întors între cei vii? Acesta ar fi un miracol folositor, a zis ea, căci există și precedente. Dacă Os Venerados pot să realizeze miracole dar nu răspund rugilor ei, înseamnă că n-o iubesc îndeajuns. De aceea preferă să creadă că părinții ei încă o iubesc, dar pur și simplu nu au puterea de a face minuni.
― O sofistă înnăscută, remarcă Pipo.
― Sofistă, dar și expertă în vinovăție: i-a spus episcopului că dacă Papa i-a declarat pe părinții ei sfinți, este ca și cum Biserica ar afirma că aceștia o urăsc. Cererea ca părinții ei să fie canonizați era o dovadă că Lusitania o disprețuia; dacă se aproba, însemna că însăși Biserica era vrednică de dispreț. Episcopul Peregrino devenise livid.
― Bagă de seamă că el a trimis totuși cererea.
― Pentru binele comunității. Și au mai fost și miracolele acelea.
― Cineva atinge mormântul sfânt și durerile de cap dispar și apoi strigă: "Milagre! Os Santos me abençoaram! Miracol! Sfinții m-au binecuvântat!"
― Știi bine că Sfânta Romă vrea miracole mai convingătoare decât acestea. Dar n-are importanță. Papa ne-a îngăduit să numim orășelul nostru Milagre, și acum îmi închipui că de fiecare dată când cineva pronunță numele ăsta Novinha se înfierbântă și arde de furie ascunsă.
― Ori devine mai rece. Nimeni nu poate ști care-i sunt adevăratele sentimente.
― În fine, Pipo, nu ești singurul care a întrebat de ea. În schimb, ești unicul care s-a interesat de ea ca persoană, nu de dragul Binecuvântaților ei părinți.
Îl întristă că în afară de Filhos, care se ocupau de școlile de pe Lusitania, nimeni nu se arătase preocupat de soarta fetei; de-a lungul anilor doar Pipo îi acordase slabe frânturi de interes.
― Are un prieten, spuse Libo.
Pipo uitase că fiul său se afla de față ― Libo era atât de tăcut încât era ușor să uite de el. Și Dona Cristâ păru să tresari
― Libo, spuse ea, cred c-am comis o nedelicatețe vorbind astfel despre una din colegele tale.
― Acum sunt ucenic de Xenador, îi reaminti Libo. Asta însemna că nu mai mergea la școală.
― Cine e prietenul ei? întrebă Pipo.
― Marcăo.
― Marcos Ribeira, explică Dona Cristă. Băiatul acela înalt...
― A, da, cel care-i alcătuit ca o cabra.
― E într-adevăr puternic, întări Dona Cristă. Dar eu nu am observat niciodată vreun semn de prietenie între ei.
― Odată, când Marcăo a fost acuzat de ceva și s-a întâmplat ca ea să vadă totul, a mărturisit în favoarea lui.
― Libo, dai o interpretare cam generoasă incidentului, zise Dona Cristă. Cred c-ar fi mai aproape de adevăr să spui că a mărturisit împotriva băieților care făcuseră fapta și au încercat să arunce vina pe umerii lui.
― Marcăo nu vede lucrurile în aceeași lumină, spuse Libo. Am observat în câteva rânduri cum o urmărește cu privirea. Nu înseamnă prea mult, dar există cineva care o place.
― Dar tu, tu o placi? îl întrebă Pipo.
Libo rămase tăcut câteva clipe. Pipo știa înțelesul acestei pauze. Libo se autoexamina pentru a găsi răspunsul. Nu acel răspuns care i se părea că se va bucura de aprobarea adulților și nici acela care ar putea să provoace mânia lor ― cele două tipuri de înșelăciuni care făceau deliciul copiilor de vârsta lui. Se cerceta pe sine pentru a descoperi adevărul.
― Dacă am înțeles eu bine, spuse Libo, nici nu vrea ca cineva să o placă. Seamănă cu un oaspete care așteaptă să se întoarcă acasă din clipă în clipă.
Dona Cristă încuviință cu aer grav.
― Da, întocmai, exact impresia asta o lasă. Dar acum, Libo, trebuie să punem capăt indiscreției noastre rugându-te sa ne lași puțin singuri ca să...
Clătinând scurt din cap și cu un zâmbet care părea să spună: "Da, înțeleg...", Libo plecă înainte ca ea să fi terminat fraza, graba pașilor lui făcând ca ieșirea din scenă să fie o probă mai elocventă de discreție decât dacă ar fi insistat să rămână. Din aceste detalii, Pipo înțelese că Libo se supărase pentru că fusese rugat să plece; știa să-i facă pe adulți să se simtă oarecum imaturi în comparație cu el.
― Pipo, începu directoarea, a făcut cerere pentru a da examen de xenobiolog înainte de termen. Ca să ia locul părinților ei.
Pipo ridică din sprâncene.
― Pretinde că se pregătește intens în acest domeniu încă de când era mică. Și că e gata să înceapă munca imediat, fără ucenicie.
― Are treisprezece ani, adevărat?
― Precedente există. Mulți au trecut asemenea teste foarte de timpu­riu. E cineva care le-a luat la o vârstă și mai fragedă decât ea. Asta s-a întâmplat acum două mii de ani, dar i s-a permis. Episcopul Peregrino se opune, desigur, dar primarul Bosquinha, fie-i binecuvântată inima simțitoare și practică, a susținut că Lusitania are neapărat nevoie de un xenobiolog ― trebuie să ne apucăm să dezvoltăm noi soiuri de plante ca să ne asigurăm o varietate mai mare în alimentație și să obținem recolte mai bogate din solul Lusitaniei. "Nu-mi pasă; chiar dacă ar fi vorba de un sugar, avem nevoie de un xenobiolog. " Astea sunt chiar cuvintele ei.
― Și vrei să mă ocup eu de examinarea ei?
― Dacă ai fi atât de amabil.
― Mi-ar face chiar plăcere.
― Eram sigură că vei fi de acord.
― Mărturisesc acum că îi datorez asta.
― Cum așa?
― Ar fi trebuit să fac mai mult pentru fata asta. Aș vrea să văd dacă nu-i prea târziu să încep acum.
Dona Cristă râse delicat.
― Oh, Pipo, tare m-aș bucura să încerci. Dar crede-mă, prietene, cel ce-i ajunge în suflet simte fiorul gheții.
― Cred că-i așa. Îmi imaginez ce înseamnă pentru cel ce încearcă să simtă fiorul gheții. Dar ce-ar simți ea? Chiar așa rece cum e, sigur că arde ca un foc.
― Ce poet ești, spuse Dona Cristâ. Nu era nici o undă de ironie în vocea ei; credea tot ce spunea. Purcelușii au înțeles că i-am trimis ca ambasadori pe cei mai buni dintre noi?
― Mă străduiesc să le-o spun, dar ei sunt sceptici.
― O trimit mâine la tine. Dar te previn: vrea să dea examenul la modul cel mai serios și se opune oricărei încercări de preexaminare.
Pipo zâmbi.
― Mai mult mă îngrijorează ce se va întâmpla după ce dă examenul. Dacă nu-l ia, va trece prin chinuri mari. Și dacă-l ia, înseamnă că eu voi fi acela care va începe să aibă probleme.
― Libo nu-mi va da pace până nu va susține și el examenul de zenador înainte de termen. Iar dacă se va întâmpla așa, atunci nu îmi rămâne decât să merg acasă, să mă așez în pat și să mor.
― Ce zănatec plin de romantism ești, Pipo. Dintre toți bărbații din Milagre doar tu ai fi în stare să-l accepți pe fiul tău ca egal.


După plecarea ei, Pipo și Libo lucrară împreună ca de obicei, notând întâmplările zilei petrecute cu pequeninos. Pipo compară concluziile lui Libo, modul lui de gândire, intuițiile, atitudinile lui cu cele ale absolven­ților pe care-i cunoscuse în universitate înainte de a deveni membru al Coloniei Lusitania. Chiar dacă era tânăr și trebuia să mai acumuleze multe cunoștințe teoretice și practice, prin metodă Libo devenise un adevărat om de știință și prin simțire un umanist. Până să-și termine activitatea din seara aceea și să plece spre casă împreună în lumina lunii mari a Lusitaniei, Pipo ajunsese la concluzia că, indiferent dacă-și dădea examenul sau nu, Libo merita să fie tratat ca un coleg. Testele nu puteau să dea o măsură exactă a lucrurilor care contau.
Și chiar dacă Novinhei nu i-ar fi convenit, Pipo voia să descopere dacă ea poseda calități incontestabile de om de știință; dacă nu le avea, atunci va face în așa fel încât să nu treacă examenul, indiferent de volumul de cunoștințe memorate.


Pipo părea decis să-i facă greutăți. Novinha știa cum procedau adulții când își puneau în gând să nu-i dea satisfacție, însă nici nu voiau să se certe sau să dea dovadă de răutate. "Sigur, sigur că poți da testul. Dar nu ai motive să te pripești, să nu ne grăbim, dă-mi voie să mă conving că-l vei lua de la prima încercare."
Novinha nu voia să aștepte. Era pregătită.
― Sunt gata să dau orice probe dorești, spuse ea.
Trăsăturile chipului lui deveniră reci. Așa se întâmpla mereu cu adulții. Asta n-o deranja, răceala îi convenea, îi putea îngheța de moarte pe toți.
― N-aș vrea să dai chiar orice probe, îi explică el.
― Nu-ți cer decât să le înșirui pe toate ca să trec prin ele cât mai repede. Nu vreau să aștept zile întregi.
El rămase o clipă pe gânduri.
― Ce grăbită ești?!
― Sunt pregătită. Codul Stelar îmi permite să solicit testarea când doresc. E o relație între mine și Congresul Stelar și eu n-am găsit nicăieri scris că un xenolog are dreptul să pună la îndoială hotărârea Comisiei Interplanetare de examinări.
― Atunci n-ai citit cu atenție.
― Singurul lucru de care am nevoie pentru a da testul înainte de împlinirea vârstei de șaisprezece ani este aprobarea susținătorului meu legal. Eu nu am un susținător legal.
― Ba dimpotrivă, spuse Pipo. Primarul Bosquinha a fost susținătorul tău legal din ziua în care ți-au murit părinții.
― Iar el a fost de acord să dau testul.
― Cu condiția să vii la mine.
Novinhei nu-i scăpă privirea sfredelitoare. Nu-l cunoștea pe Pipo, așa că avu impresia că era privirea pe care o văzuse în mulți alți ochi, dorința de a o domina, de a o stăpâni, intenția de a-i înfrânge hotărârea și de a-i strivi independența, dorința de a o face să cedeze.
Trecerea de la răceala glacială la flacără se produse instantaneu.
― Ce știi tu despre xenobiologie? Nu faci decât să treci dincolo pentru a discuta cu purcelușii, n-ai cum să înțelegi modul de funcționare al genelor! Cine te crezi ca să mă judeci? De opt ani Lusitania nu are xenobiolog și-i trebuie neapărat unul, iar tu vrei să-i faci pe oameni să mai aștepte doar ca să-i ții sub control.
Spre uimirea ei, Pipo nu se pierdu și nici nu dădu înapoi. Nici măcar nu se înfurie la vorbele ei. Se purtă ca și cum ea n-ar fi spus nimic.
― Înțeleg, spuse el încet, vrei să devii xenolog din prea multă dragoste față de oamenii de pe Lusitania. Þi-ai dat seama de nevoile comunității și, sacrificându-te, te-ai pregătit pentru a o sluji în mod altruist de la o vârstă fragedă.
I se părea absurd să-l audă vorbind astfel. Dar simți în cuvintele lui ceva mai mult decât atât.
― Și acesta nu-i un motiv suficient?
― Dacă ar fi adevărat, ar fi destul de bun.
― Vrei să spui că sunt o mincinoasă?
― Propriile tale vorbe te-au făcut să pari mincinoasă. Spuneai cât de mult au ei, oamenii de pe Lusitania, nevoie de tine. Dar și tu trăiești printre noi. Þi-ai petrecut întreaga viață aici. Ești gata să te sacrifici pentru noi, și totuși nu simți că faci parte din această comunitate.
Deci Pipo nu era ca restul adulților care îi credeau și acceptau minciunile doar pentru că ele o făceau să pară încă un copil; el dorea s-o considere altfel.
― De ce să mă simt ca o părticică din comunitate? Nu sunt parte din ea.
El clătină din cap cu gravitate, ca și când ar fi cântărit răspunsul ei.
― Atunci din ce comunitate faci parte?
― Cealaltă comunitate de pe Lusitania este a purcelușilor, și pe mine nu m-ai văzut printre cei care venerează copacii.
― Pe Lusitania sunt și alte comunități. Tu, de pildă, ești studentă ― există o comunitate a studenților.
― Nu-i de mine.
― Știu. Prieteni nu ai, nici cunoștințe apropiate, mergi la slujbă, dar niciodată la spovedanie, te izolezi complet, pentru ca, atât cât îți stă în puteri, să eviți apropierea de viața acestei colonii și contactul cu specia umană. Toate astea dovedesc limpede că trăiești într-o izolare deplină.
Novinha nu era pregătită pentru așa ceva. El dădea glas unei dureri ascunse și nu se gândise la o strategie ca să facă față acestei încercări.
― Dacă-i adevărat, nu e vina mea.
― Sunt lămurit. Știu când a început și mai știu și a cui e vina că situația a continuat până în ziua de azi.
― A mea?
― A mea. Și a tuturor. Dar în primul rând a mea, pentru că mi-am dat seama ce se întâmplă cu tine și n-am intervenit deloc. Până astăzi.
― Iar astăzi vrei să mă ții departe de singurul lucru care are importan­ță pentru mine și pentru viața mea! îți mulțumesc mult pentru compasiu­ne.
El dădu solemn din cap, ca și cum ar fi acceptat și aprobat recunoș­tința exprimată ironic.
― Novinha, într-un fel, nici nu contează că vina nu-ți aparține. Milagre este o comunitate, și fie că te-a tratat nedrept, fie că nu, ea trebuie să acționeze totuși la fel ca oricare alta și să asigure fericirea pentru toți membrii ei.
― Asta însemnând toată lumea de pe Lusitania în afară de mine ― eu și purcelușii.
― Xenobiologul este foarte important pentru o colonie, îndeosebi pentru una ca a noastră, înconjurată de o barieră care ne limitează pentru totdeauna dezvoltarea. Xenobiologul nostru trebuie să găsească modali­tăți de a obține mai multe proteine și carbohidrați la hectar, ceea ce înseamnă adaptarea grâului și porumbului creat pe Pământ pentru a utiliza...
― Pentru a utiliza la maximum substanțele nutritive existente în mediul lusitan. Crezi că mi-am pus în minte să susțin examenul fără să știu care va fi scopul muncii mele de o viață?
― Munca ta de o viață va fi să te dăruiești ideii de a îmbunătăți traiul oamenilor pe care-i disprețuiești.
Abia acum înțelese Novinha capcana pe care i-o întinsese Pipo. Prea târziu, arcul fusese eliberat.
― Deci crezi că un xenobiolog nu-și poate desfășura munca decât dacă-i iubește pe oamenii care folosesc roadele activității lui.
― Nu-mi pasă dacă ne iubești ori nu. Eu trebuie să știu ce vrei cu adevărat. De ce pui atâta pasiune în hotărârea ta.
― Chestiune de psihologie. Părinții mei au murit făcând munca asta, așa că eu încerc să preiau rolurile lor.
― Poate că da, încuviință Pipo. Sau poate că nu. Ceea ce vreau eu să știu, Novinha, ceea ce trebuie să aflu înainte de a-ți permite să dai testul, e comunitatea din care faci parte.
― Singur ai spus-o! Nu aparțin nici uneia.
― Imposibil. Orice persoană este definită de comunități cărora le aparține precum și de cele la care nu aderă. Eu sunt asta și asta, dar în mod sigur nu sunt aceea sau cealaltă. Toate definițiile tale au o conotație negativă. Aș putea face o listă nesfârșită cu ceea ce nu ești. Însă o persoană care crede cu adevărat că nu aparține nici unei comunități ajunge în mod invariabil să se ucidă pe sine, fie trupește, fie abandonân­du-și identitatea și pierzându-și mințile.
― Așa sunt eu, nebună până în străfunduri.
― Nu-i vorba de asta. Ești animată de un sentiment înfricoșător al motivației. Dacă dai testul, sigur îl vei lua. Dar înainte de a te lăsa să-l dai, trebuie să știu: cine vei deveni după ce-l iei? În ce crezi, unde ți-e locul, la ce ții, ce iubești?
― Nimic pe lumea asta sau pe cealaltă.
― Nu te cred.
― În lumea asta n-am întâlnit niciodată pe cineva bun, bărbat sau femeie, în afară de părinții mei, iar ei sunt morți! Și nici măcar ei ― nimeni nu înțelege nimic.
― Doar tu.
― Sunt parte din tot și din nimic, nu-i așa? Dar nimeni nu-i înțelege pe ceilalți, nici măcar tu, care pretinzi că ești atât de înțelept și plin de compasiune, dar nu reușești decât să mă faci să plâng, pentru că ai puterea de a mă împiedica să fac ce vreau.
― Adică xenobiologie.
― Exact! Asta nu-i decât o parte.
― Și care-i restul?
― Ceea ce ești, ceea ce faci. Numai că tu faci totul anapoda, proce­dezi în mod stupid.
― Xenobiolog și xenolog.
― S-a comis o greșeală stupidă când s-a creat o nouă știință pentru studierea purcelușilor. O adunătură de antropologi bătrâni și plictisiți care și-au pus pălării noi și s-au autointitulat xenologi. Dar nu-i poți înțelege pe purceluși doar urmărind comportamentul lor! Sunt rezultatul unei evoluții diferite. Trebuie să le înțelegi genele, ce se petrece înăuntrul celulelor. Și celulele celorlalte animale, pentru că ei nu pot fi studiați separat, nimic nu trăiește izolat de restul...
"Nu-mi ține o prelegere", se gândi Pipo. "Spune-mi ce simți." Și pentru a-i provoca o emoție, șopti:
― În afară de tine.
Reuși. Din rece și disprețuitoare, Novinha deveni înfocată și defen­sivă.
― Niciodată nu-i vei înțelege! Însă eu da!
― Ce-ți pasă ție de ei? Ce înseamnă purcelușii pentru tine?
― N-o să pricepi nicicând. Ești un bun catolic. Rosti cuvântul cu dispreț. E vorba de o carte care se află la index.
Chipul lui Pipo se lumină brusc.
― Matca și Hegemonul.
― Oricare ar fi fost el, cel care și-a spus Vorbitor în numele Morților a trăit acum trei mii de ani. Dar i-a înțeles pe Gândaci! I-am exterminat, singura specie extraterestră pe care am întâlnit-o, i-am ucis pe toți, însă el a înțeles.
― Iar tu ai vrea să scrii o istorie despre pequeninos, așa cum el a scris una despre Gândaci.
― După cum vorbești, vrei să mă convingi că-i la fel de ușor ca atunci când redactezi o lucrare savantă. Nu știi ce a însemnat să scrie "Matca și Hegemonul". Ce tortură pentru el ― să se imagineze trăind în mintea unei ființe extraterestre ― și să revină cu sufletul plin de dragoste pentru marea creație pe care a distrus-o. A trăit în aceeași perioadă cu cea mai cumplită ființă umană care a existat vreodată, Săvârșitorul Xenocidului, cel care a nimicit Gândacii; și a făcut tot ce i-a stat în putință să repare fapta Săvârșitorului. Vorbind în numele Morților, a încercat să învie morții...
― Dar n-a reușit.
― Ba da! I-a făcut să trăiască din nou ― ai ști dacă ai fi citit cartea! Despre Isus nu știu, îl ascult pe episcopul Peregrino și nu cred că preoțimea are măcar puterea de a transforma anafura în carne sau de a obține iertare pentru vreun păcat infim. Dar el a reușit să readucă Matca la viață.
― Și atunci unde e?
― Aici! În mine!
El dădu aprobator din cap.
― Și mai sălășluiește cineva în tine. Mărturisitorul pentru Morți. Asta vrei să devii de fapt.
― E unica poveste adevărată pe care am auzit-o vreodată, spuse ea. Singura la care țin. Asta voiai să auzi? Că sunt o eretică? Și că munca mea de o viață va însemna să adaug la Indexul de adevăruri o altă carte care le va fi interzisă bunilor catolici?
― Aș fi vrut să aflu ce ești în loc să numești ce nu ești. Ești Matca. Ești Vorbitor în numele Morților. Asta reprezintă o comunitate foarte redusă la număr, dar cu suflet mare. Prin urmare, ai ales să nu faci parte dintre copiii care formează grupuri cu singurul gând de a-i exclude pe ceilalți, iar oamenii te privesc și-și spun: "Sărmana copilă, e atât de izolată", dar tu cunoști un anume secret, știi precis cine ești. Tu ești singura ființă umană capabilă să înțeleagă o minte extraterestră, fiindcă tu ești acea minte; știi ce înseamnă a fi uman pentru că n-ai găsit nici un grup uman care să-ți ofere acreditarea de homo sapiens în care se poate încrede cineva.
― Acum spui că nici măcar nu-s umană? M-ai făcut să plâng pentru că nu vrei să mă lași să dau examenul; m-ai silit să mă umilesc, iar acum afirmi că-s inumană?
― Poți da testul.
Cuvintele rămaseră parcă suspendate în aer.
― Când? întrebă ea în șoaptă.
― În seara asta. Mâine. Începi când vrei. O să mă opresc din lucru pentru a te examina cât de curând dorești.
― Mulțumesc! Îți mulțumesc, eu...
― Să devii Vorbitor în numele Morților. O să-ți dau tot ajutorul. Legea îmi interzice să mai iau cu mine pe altcineva în afară de un ucenic, fiul meu Libo, pentru a merge la pequeninos. Dar îți vom oferi notițele noastre. Îți vom pune la dispoziție tot ce aflăm. Toate bănuielile și speculațiile noastre. În schimb, și tu ne vei arăta rezultatele muncii tale, tot ce descoperi privind modelele genetice ale acestei lumi, ca să ne ajuți să-i înțelegem pe pequeninos. Și după ce, împreună, vom fi aflat destule, poți să-ți scrii cartea, poți vorbi în numele lor. Dar de astă dată nu al Morților. Pequeninos nu sunt morți.
Ea zâmbi fără să vrea.
― Vorbitor pentru Cei Vii.
― Și eu am citit "Matca și Hegemonul", spuse el. Nici nu m-aș putea gândi la o alta sursă mai bună pentru a-ți găsi un nume.
Încă nu avea încredere în el și nici nu credea ce părea să-i promită.
― O să vreau să vin des pe aici. Tot timpul.
― Încuiem numai când mergem să dormim.
― Mă refer la restul timpului. O să vă săturați de mine. O să ajungeți să mă goniți. Îmi veți ascunde secretele voastre. O să-mi spuneți să tac și să nu-mi exprim părerile.
― Abia ne-am împrietenit și ai și început să crezi că sunt mincinos și laș, un prostănac lipsit de răbdare.
― Dar așa mi se întâmplă cu fiecare. Toți vor să mă îndepărteze...
Pipo ridică din umeri.
― Și? Din când în când i se întâmplă fiecăruia să vrea să rămână singur, cu gândurile lui. S-ar putea să vreau și eu să nu te văd. Chiar dacă-ți voi spune să pleci, nu trebuie s-o și faci.
Acesta era cel mai surprinzător lucru pe care-l spusese vreodată cuiva.
― Asta-i o absurditate.
― Un singur lucru te rog. Promite-mi că nu vei încerca niciodată să mergi la pequeninos. Nu te pot lăsa, și dacă s-ar întâmpla s-o faci, Congresul Stelar ar pune capăt muncii noastre de aici și ar interzice orice contact cu ei. Îmi promiți? Altfel totul ― munca mea, munca ta se vor nărui.
― Promit.
― Când dai testul?
― Acum! Putem începe imediat?
El râse calm, apoi întinse o mână și, fără să se uite, atinse terminalul. Acesta căpătă viață și primele modele genetice apărură în aer, deasupra lui.
― Pregătiseși deja examinarea, exclamă ea. Era gata cu totul. Știai de la început că o să mă lași să o dau!
Pipo clătină din cap.
― Speram. Am crezut în tine. Am vrut să te ajut să obții ceea ce visai. Numai să dorești să faci ceva bun.
Novinha nu și-ar fi meritat numele dacă n-ar mai fi găsit ceva mușcător de zis:
― Înțeleg. Ai devenit judecător de vise.
Probabil nu-și dădu seama că asta era o insultă. Se mulțumi să zâmbească și spuse:
― Credință, speranță și iubire ― acestea trei. Dar iubirea este cel mai puternic judecător dintre toate.
― Nu mă iubești.
― Aha, făcu el. Eu sunt judecătorul viselor, iar tu al dragostei. Ei bine, te găsesc vinovată că ai vise frumoase și te condamn la muncă și suferință pe viață de dragul viselor tale. Sper însă că n-o să mă declari într-o bună zi nevinovat de delictul de a te fi iubit. Căzu pe gânduri câteva clipe. Am pierdut o fiică în fața Descoladei. Maria. Ar fi fost cu doar câțiva ani mai în vârstă decât tine.
― Și îți aduc aminte de ea?
― Mă gândeam că n-ar fi semănat deloc cu tine.
Novinha începu să dea testul. Îi trebuiră trei zile. Îl luă cu un rezultat mai bun decât mulți alți absolvenți. Când va privi în perspectivă nu-și va aminti totuși de test fiindcă el însemna începutul carierei, sfârșitul copilăriei, confirmarea vocației pentru munca de o viață. Avea să-și amintească de el deoarece reprezenta începutul activității ei în Stațiunea lui Pipo, unde Pipo și Libo și Novinha formau împreună prima comuni­tate căreia îi aparținea încă de când părinții ei fuseseră înmormântați.
Nu-i veni ușor, mai ales la început. Novinha nu se putea dezbăra imediat de atitudinea de opoziție glacială. Pipo înțelegea asta, era pregă­tit să primească loviturile ei verbale fără a riposta. Lui Libo îi era cu mult mai greu. Stațiunea zenadorilor fusese locul în care el și tatăl său puteau să se simtă împreună. Iar acum, fără ca cineva să-i ceară consimțământul, se mai alăturase o a treia persoană, care-i vorbea de parcă ar fi fost un copil, chiar dacă amândoi aveau aceeași vârstă. Îl umplea de amărăciune faptul că ea era xenobiolog cu drepturi depline, cu un statut de adult și tot ce însemna aceasta, în timp ce el nu depășise etapa de ucenic.
Însă încerca să suporte totul cu răbdare. Avea o natură calmă și stăpânită și tăcerea făcea casă bună cu temperamentul lui. Nu exista riscul ca el să devină ranchiunos pe față. Dar Pipo își cunoștea fiul și îl vedea cum fierbe. După o vreme, până și Novinha, așa insensibilă cum se voia, își dădu seama că-l stârnea pe Libo, depășind limite pe care nici un alt tânăr nu le-ar fi răbdat. Dar în loc să-i dea pace, începu să considere totul drept o provocare. Cum putea smulge un răspuns din partea acestui băiat atrăgător, cu spirit frumos și inuman de calm?
― Vrei să spui că ați lucrat atâția ani și nici măcar nu ați aflat cum se reproduc purcelușii? întrebă ea într-o bună zi. De unde știți că sunt cu toții masculi?
Libo răspunse calm:
― În timp ce învățau limbile noastre le-am explicat ce înseamnă mascul și femelă. Ei au preferat să-și spună masculi. S-au referit la exemplarele celelalte, pe care nu le-am văzut niciodată, ca fiind femele.
― Dar din câte știți, se reproduc prin muguri! Sau prin mitoză!
Tonul vocii ei devenise disprețuitor, iar Libo nu-i răspunse imediat
Lui Pipo i se păru că aude gândurile fiului său, care-și reformula atent răspunsul, senin și liniștitor.
― Și eu aș dori ca munca noastră să se apropie mai mult de antropo­logia propriu-zisă, spuse el. Așa am fi mai bine pregătiți pentru a aplica rezultatele cercetărilor tale referitoare la modelele de viață subcelulară de pe Lusitania la ceea ce descoperim noi despre pequeninos.
Novinha îl privi îngrozită.
― Vrei să spui că nici măcar nu luați mostre de țesut?
Libo roși ușor, dar vocea îi rămase totuși stăpânită. "Chiar dacă ar fi anchetat de Inchiziție, băiatul acesta tot la fel ar răspunde", se gândi Pipo.
― Cred că e o greșeală, spuse Libo, dar ne temem că pequeninos s-ar întreba de ce luăm bucăți din trupurile lor. Dacă s-ar întâmpla ca vreunul dintre ei să se îmbolnăvească ulterior, n-ar crede că noi i-am provocat boala?
― Dar dacă ați lua ceea ce ei leapădă în mod normal? Se pot afla multe și din studierea unui fir de păr.
Libo dădu aprobator din cap; Pipo, care-i urmărea așezat la termi­nalul situat de partea cealaltă a camerei, recunoscu gestul ― Libo îl învățase de la tatăl său.
― Multe triburi primitive de pe Pământ considerau că ceea ce se desprindea din trupul cuiva conține o parte din viața și forța lui. Dacă purcelușii și-ar închipui că facem farmece împotriva lor?
― Nu le cunoști limba? Aveam impresia că unii dintre ei vorbesc și Esențiala. Nu făcu nici un efort să-și ascundă dezaprobarea. Nu le puteți explica la ce slujesc mostrele?
― Ai dreptate, răspunse el netulburat. Dar dacă le-am spune la ce folosim mostrele de țesut, s-ar putea să-i învățăm din greșeală anumite concepte ale biologiei cu o mie de ani înainte ca ei să ajungă în stadiul de evoluție în care le-ar descoperi ei singuri. Tocmai de aceea legea ne interzice să le explicăm asemenea lucruri.
În cele din urmă, rușinată, Novinha bătu în retragere.
― Nu știam cât de tare vă încorsetează doctrina intervenției minime.
Pipo se bucură auzindu-i vorbele din care aroganța se mai risipise, însă aceasta era de preferat smereniei. Copila era atât de lipsită de legături umane încât se exprima excesiv de formal, întocmai ca o carte științifică. Pipo se întrebă dacă nu cumva era prea târziu pentru a o învăța să se poarte ca o ființă umană.
Nu era timpul pierdut. După ce înțelese că ei amândoi erau desăvâr­șiți cunoscători ai științei pe care o practicau iar ea nu știa aproape nimic din domeniul lor, făcu uitată atitudinea agresivă și aproape că trecu la extrema cealaltă. În săptămânile ce urmară, vorbi foarte rar cu Pipo și Libo. În schimb, studie rapoartele lor, încercând să priceapă rostul activității pe care o desfășurau. Din când în când avea câte o nelămurire și punea întrebări; ei îi răspundeau politicos și cu răbdare.
Politețea făcu loc încet-încet familiarității. Pipo și Libo începură să discute neîngrădit în fața ei, încercând să lămurească de ce pequeninos își creaseră o serie de comportamente ciudate, care era înțelesul ascuns al unora dintre afirmațiile lor bizare, de ce rămâneau exasperant de impenetrabili. Și întrucât studierea lor era o ramură foarte nouă a științei, Novinhei nu-i trebui mult ca să ajungă suficient de informată, chiar dacă la mâna a doua, pentru a emite câteva ipoteze.
― La urma urmei, îi spuse Pipo pe un ton încurajator, suntem cu toții orbi, dar împreună.
Pipo anticipase ceea ce avea să se întâmple. Răbdarea atent cultivată îl făcuse pe Libo să pară rece și rezervat față de cei de vârsta lui, când influența lui Pipo sufoca orice încercare a lui de a stabili și alte relații; izolarea Novinhei era și mai bătătoare la ochi, dar la fel de deplină. Acum însă, interesul lor comun față de pequeninos îi apropia ― cu cine alții mai puteau discuta când nimeni în afară de Pipo nu le putea înțelege subiec­tele de conversație?
Se relaxau împreună, râdeau până le dădeau lacrimile la glume care nu ar fi reușit să distreze pe nici un alt lusitan. Așa cum purcelușii păreau să fi dat nume fiecărui copac din pădure, Libo boteză în joacă toate piesele de mobilier din Stațiunea zenadorilor și anunța la diferite inter­vale că unele din ele erau prost dispuse și nu trebuiau tulburate:
― Nu sta pe Sofa! Iar e sub influența lunii.
Nu văzuseră niciodată o femelă de pequeninos, iar masculii se refereau la ele cu un respect aproape religios; Novinha scrise o serie de așa-zise rapoarte despre o femelă pequenino imaginară pe care o numi Maica Reverend și care era hilar de rea de gură și de pretențioasă.
Dar nu tot ce făceau stârnea râsul. Apăreau și probleme, griji, ba o dată trecură chiar prin momente de spaimă că făcuseră exact ceea ce Congresul Stelar încercase cu atâtea eforturi să împiedice ― introducerea de schimbări radicale în societatea pequenino. Totul începu cu Rădăcină, desigur. Rădăcină, care stăruia să pună întrebări provocatoare, imposibi­le, ca de exemplu: "Dacă nu aveți un alt oraș de oameni, cum să puteți porni război? Nu dobândiți onoare ucigând Micuți". Pipo bâigui ceva care voia să însemne că oamenii nu vor ucide niciodată pequeninos, adică Micuți; dar știa că nu la asta se referise Rădăcină.
Pipo știa de ani de zile că pequeninos cunoșteau conceptul de război, dar după aceea Libo și Novinha dezbătuseră zile întregi dacă întrebarea lui Rădăcină dovedea sau nu că purcelușii considerau războiul drept recomandabil, sau doar inevitabil. Mai prinseseră de la Rădăcină și alte frânturi de informații, unele importante, unele nu ― și multe altele a căror importanță era imposibil de apreciat. Într-un fel, chiar prin relația cu Rădăcină, interdicția potrivit căreia xenologilor le era interzis să pună întrebări care să dezvăluie intențiile și, prin urmare, practicile umane, se dovedi înțeleaptă. Întrebările lui Rădăcină le furnizau mai multe răspun­suri decât reușeau să obțină din răspunsurile lui la nelămuririle lor.
Ultima informație pe care le-o dădu Rădăcină nu apăru totuși sub forma unei întrebări. Era o bănuială, exprimată în particular către Libo, în momentul când Pipo se îndepărtase cu alți pequeninos pentru a cerceta modul în care ei își construiau case din bușteni.
― Știu, știu, spuse Rădăcină, acum știu de ce e încă în viață. Femeile voastre sunt prea proaste ca să-și dea seama că el este înțelept.
Libo se chinui să priceapă înțelesul acestor vorbe fără legătură directă cu discuția lor. De ce credea Rădăcină că femeile, dacă ar fi mai inteligente, l-ar ucide pe Pipo? Discuția despre moarte îl tulburase ― evident că aceasta era o problemă importantă și Libo nu știa cum să o rezolve singur. Și totuși nu putea să-l cheme pe Pipo în ajutor, întrucât era dincolo de orice îndoială că Rădăcină voia să discute cât Pipo nu avea cum să asculte.
Pentru că Libo nu-i răspunse, Rădăcină insistă:
― Femeile voastre sunt slabe și proaste. Le-am spus asta și celorlalți, iar ei mi-au zis că pot să te întreb pe tine. Femeile voastre nu înțeleg înțelepciunea lui Pipo. E adevărat?
Rădăcină părea tare agitat; respira cu greutate și-și smulgea fire de păr, câte patru-cinci odată, de pe brațe. Într-un fel sau altul, Libo se văzu silit să răspundă.
― Majoritatea femeilor nu-l cunosc, spuse el.
― Atunci cum vor ști dacă trebuie să moară? întrebă Rădăcină. Apoi, brusc, rămase ca împietrit și rosti foarte tare: Sunteți cabras!
Abia acum apăru și Pipo, întrebându-se ce rost avea strigătul acela. Văzu pe dată că Libo era peste măsură de tulburat. Dar Pipo nu știa absolut nimic despre subiectul discuției, ce ajutor putea să ofere? Nu știa decât că Rădăcină spusese că oamenii ― sau doar Pipo și Libo ― erau totuna cu turmele de animale mari care pășteau în preerie. Pipo nu-și putea da seama dacă Rădăcină era furios sau fericit.
― Sunteți cabras! Voi hotărâți! Arătă către Libo, apoi către Pipo. Femeile nu aleg onoarea pentru voi, voi o alegeți! Ca într-o bătălie, însă tot timpul!
Pipo nu pricepea despre ce vorbea Rădăcină, dar văzu că toți pequeninos rămăseseră nemișcați ca niște cioturi de copaci și așteptau un răspuns, de la el sau de la Libo. Se vedea limpede că Libo era prea înspăimântat de comportamentul ciudat al lui Rădăcină ca să îndrăzneas­că să răspundă ceva. În situația asta, înțelese că n-avea altă ieșire decât să spună adevărul; la urma-urmelor, era o informație aproape incon­testabilă și lipsită de importanță privind societatea umană. Încălca regu­lile stabilite de Congresul Stelar dar, dacă s-ar eschiva să răspundă, răul ar fi și mai mare, așa că Pipo alese:
― Femeile și bărbații hotărăsc împreună sau hotărăsc fiecare pentru sine. Nimeni nu decide pentru altul.
Era de netăgăduit că toți purcelușii așteptaseră răspunsul.
― Cabras, spuseră ei, apoi repetară cuvântul de mai multe ori; aler­gară către Rădăcină, hohotind și șuierând. Îl luară pe sus și se grăbiră cu el spre inima pădurii. Pipo încercă să-i urmeze, dar doi dintre purceluși i se puseră în cale și clătinară din cap. Acesta era un gest uman pe care-l deprinseseră de mult, dar pentru pequeninos el avea un înțeles mai grav. Lui Pipo îi era cu desăvârșire interzis să pornească pe urmele lor. Mergeau la femeile lor, iar pequeninos spuseseră că acesta era singurul loc în care nu aveau voie să calce.
În drum spre casă, Libo îi explică lui Pipo cum apăruse neplăcuta situație:
― Știi ce-a spus Rădăcină? Că femeile noastre sunt slabe și proaste.
― Vorbește așa pentru că n-a cunoscut-o pe Bosquinha sau pe mama ta, de exemplu.
Libo râse, pentru că mama lui, Conceiçăo, domnea peste arhive de parcă acestea ar fi fost un estaçăo din vechiul Mato Grosso ― cel ce pășea pe tărâmul ei trebuia să se supună fără crâcnire legii făcute de ea. Tot râzând, simți că ceva îi scapă, o idee care era importantă ― despre ce vorbeau? Discuția continuă. Libo uitase și curând ajunse chiar să uite că uitase.
În noaptea aceea auziră răpăitul ca de tobă despre care Libo și Pipo credeau că face parte dintr-un fel de sărbătorire. Acest sunet, ca bătaia unor bețe grele în tobe mari, nu apărea prea des. Însă de data asta petrecerea părea să nu se mai sfârșească. Pipo și Libo socotiră că modelul uman de egalitate sexuală le dăduse probabil masculilor pequeninos o speranță de libertate.
― Cred că acest lucru ar putea fi interpretat drept o modificare gravă în comportamentul pequenino, spuse Pipo preocupat. Dacă descoperim că am provocat într-adevăr o schimbare, va trebui să o raportez, iar Congresul va hotărî aproape sigur întreruperea oricăror contacte dintre oameni și pequeninos pentru o perioadă. Ani în șir, probabil.
Îl întrista gândul că, îndeplinindu-și conștiincios datoria, ar putea determina hotărârea Congresului Stelar de a le interzice cu desăvârșire să-și continue munca.
În dimineața următoare, Novinha merse cu ei până la poarta tăiată în gardul înalt care separa orașul uman de pantele ce duceau spre dealurile împădurite unde locuiau purcelușii. Cum Pipo și Libo încă încercau să se asigure unul pe altul că oricare din ei ar fi procedat la fel, Novinha o luase înaintea lor și ajunsese prima lângă poartă. Când se apropiară și ei, ea le arătă un petic de pământ roșiatic recent dezgolit, situat la mai puțin de zece metri de poartă.
― E proaspăt, spuse ea. Și văd ceva acolo.
Pipo deschise poarta și, fiind mai tânăr, Libo alergă înainte, să cerceteze. Se opri la marginea porțiunii curățate și rămase ca o stană de piatră, cu capul plecat spre ceea ce zăcea acolo. Văzându-l atât de nemișcat, Pipo se opri și el, iar Novinha, brusc înspăimântată pentru soarta lui Libo, ignoră legea și trecu în goană de poartă. Libo își lăsă capul pe spate și căzu în genunchi; se apucă de părul cu bucle mărunte și scoase un strigăt de remușcare.
Rădăcină zăcea în țărână, cu brațele în lături. Fusese eviscerat, și nu în mod neglijent: fiecare organ fusese separat cu grijă, iar fâșii și filamente din membrele lui fuseseră scoase și întinse pe solul uscat, într-un model simetric. Toate părțile încă aveau legături cu trupul ― nimic nu era complet desprins.
Strigătul îndurerat al lui Libo era aproape disperat. Novinha înge­nunche lângă el, îl îmbrățișă, îl legănă, încercă să-l mângâie. Pipo își scoase minusculul aparat foto și, metodic, făcu fotografii din toate unghiurile, astfel încât să le poată analiza în detaliu pe computer mai târziu.
― Era încă în viață când au făcut asta, spuse Libo după ce se calmă îndeajuns ca să poată vorbi. Dar chiar și așa, trebui să pronunțe cuvintele încet, cu atenție, de parcă ar fi fost un străin care tocmai deprindea limba. E atâta sânge pe pământ și-i împrăștiat până departe.. inima lui sigur mai bătea când l-au desfăcut.
― Discutăm despre asta mai târziu, sugeră Pipo.
Iar acum, acel ceva de care Libo uitase cu o zi în urmă îi reveni în minte cu o limpezime nemiloasă.
― E în legătură cu ce a zis Rădăcină despre femei. Ele decid când trebuie să moară bărbații. El mi-a spus asta, iar eu...
Rămase locului. Bineînțeles că nu făcu nimic. Legea îi cerea să nu întreprindă nimic. Și în chiar clipa aceea se gândi că urăște legea. Dacă legea însemna să permită ca Rădăcină să pățească așa ceva, atunci ea nu avea înțeles. Rădăcină era o persoană. Și faptul că doar studiezi o persoană nu trebuie să te facă să rămâi deoparte și să îngădui ca aceasta să fie ucisă.
― Nu l-au dezonorat, spuse Novinha. Măcar de atâta lucru putem fi siguri: e vorba de dragostea ce o au pentru copaci. Vedeți? Din centrul cavității pieptului, care acum era golită complet, răsărea un puiet foarte mic. Au plantat un copac pentru a-i însemna locul de îngropăciune.
― Acum știu de ce-și numesc toți copacii, spuse Libo cu amărăciune în glas. I-au plantat drept semne de mormânt pentru purcelușii pe care i-au torturat până au murit.
― Pădurea asta e foarte mare, spuse calm Pipo. Limitați-vă ipotezele la cea mai plauzibilă posibilitate.
Vocea lui cumpătată și domoală, dorința lui insistentă ca până și în asemenea momente să se comporte ca oamenii de știință îi calmă pe amândoi.
― Ce trebuie să facem? întrebă Novinha.
― Trebuie să te ducem imediat în perimetrul nostru, spuse Pipo. Îți este interzis să intri aici.
― Voiam să spun... cu trupul... cu el ce facem?
― Nimic, îi răspunse Pipo. Pequeninos au făcut așa cum le stă în obicei, din motive care îi privesc numai pe ei. Îl ajută pe Libo să se ridice.
Libo abia se putea ține pe picioare; la început trebui să se oprească după fiecare pas.
― Ce-am spus? șopti el. Nici măcar nu știu ce vorbă de-a mea i-a adus moartea.
― Nu-i din pricina ta, spuse Pipo. E vina mea.
― Dar ce, îți închipui că-i posezi? întrebă Novinha. Crezi că lumea lor se rotește în jurul tău? După cum singur ai spus-o, purcelușii au făcut-o din pricini de ei știute. E destul de limpede că nu s-a întâmplat acum pentru prima oară: vivisecția dovedește prea multă îndemânare ca să fi fost făcută de niște începători.
Pipo recepta vorbele ei cu umor negru.
― Ne pierdem mințile, Libo. Novinha n-ar trebui să știe nimic despre xenologie.
― Ai dreptate, aprobă Libo. Oricare ar fi motivul care a determinat vivisecția, e clar că au mai practicat-o și înainte. Vreun obicei. Se strădui să-și păstreze vocea cât mai calmă.
― Dar asta e și mai grav, nu? spuse Novinha. Înseamnă că obișnuiesc să se eviscereze unii pe alții de vii. Privi către ceilalți copaci ai pădurii care începea din vârful dealului și se întrebă câți dintre ei își aveau rădăcinile scăldate în sânge.
Pipo transmise raportul prin ansiblu, iar computerul nu-i făcu greu­tăți în stabilirea nivelului de prioritate. Lăsă la latitudinea comitetului de supraveghere să hotărască dacă trebuie sau nu să întrerupă contactul cu purcelușii. Comitetul nu avea cum să identifice vreo eroare fatală. "Este imposibil să ascundem relațiile dintre sexele umane, pentru că s-ar putea ca într-o bună zi postul de xenolog să fie ocupat de o femeie", scria în raport, "și nu putem detecta nici un moment în care nu ați acționat rațional și prudent. Concluzia noastră provizorie este că ați devenit, fără voia voastră, martori la o luptă pentru putere care s-a încheiat cu înfrângerea lui Rădăcină și ar trebui să reluați contactele cu toată pruden­ța ce se impune."
Asta îl dezvinovățea cu totul, dar nu-i era ușor să facă uitată amărăciunea. Libo crescuse cunoscându-i pe purceluși ori măcar auzin­du-l pe tatăl său vorbind despre ei. Pe Rădăcină îl cunoștea mai bine decât pe oricare dintre semenii săi umani, cu excepția familiei și a Novinhei. Trecură zile în șir până când Libo se întoarse la Stațiunea zenadorilor, săptămâni întregi până să intre din nou în pădure. Purcelușii nu dădură de înțeles că pentru ei se schimbase ceva; ba dimpotrivă, erau chiar mai deschiși și mai prietenoși decât înainte. Nici unul nu aduse vorba despre Rădăcină, cu atât mai puțin Pipo și Libo. Se produseră însă schimbări în purtarea oamenilor. Pipo și Libo nu se mai îndepărtau la mai mult de câțiva pași unul de altul atunci când se aflau printre pequeninos.
Sentimentele de suferință și de remușcare trăite în acea zi îi făcură pe Libo și pe Novinha să depindă și mai mult unul de celălalt, ca și cum întunericul îi lega mai strâns decât lumina. Purcelușii li se păreau acum primejdioși și nesiguri, exact așa cum fusese dintotdeauna tovărășia oamenilor și, oricât de des încercau să se asigure unul pe altul, între Pipo și Libo rămase fără răspuns întrebarea dacă vreunul dintre ei era vinovat cu ceva. Prin urmare, singurul reazem sigur și de neclintit din viața lui Libo deveni Novinha, iar el deveni același lucru pentru ea.
Chiar dacă Libo avea mamă și frați iar Pipo și Libo mergeau întotdeauna acasă la restul familiei lor, Novinha și Libo se purtau de parcă Stațiunea zenadorilor ar fi fost o insulă unde Pipo rămânea un Prospero iubitor, dar mereu îndepărtat Pipo se întreba: "Pequeninos sunt precum Ariel care-i conduce spre fericire pe tinerii care se iubesc, sau sunt niște mici Calibani greu de stăpânit și arzând de nerăbdare să ucidă?"
După câteva luni, moartea lui Rădăcină se topi în amintire și râsul le reveni pe chipuri, deși probabil că nu mai era la fel de senin ca înainte. Când împliniră șaptesprezece ani, Libo și Novinha erau atât de siguri unul de celălalt încât se obișnuiseră să discute despre ce vor face împreună peste cinci, zece sau douăzeci de ani. Pipo nu făcu niciodată efortul de a se interesa de planurile lor de căsătorie. "În fond", se gândi el, "studiază biologie de dimineața până seara. Până la urmă vor apela la strategii de reproducere stabile și acceptabile din punct de vedere social." Până atunci însă îi era suficient să vadă că amândoi se întrebau neîncetat când și cum se împerecheau pequeninos, ținând seama de faptul că masculii nu aveau nici un organ reproductiv vizibil. Speculații­le lor în legătură cu modul în care pequeninos își amestecau materialele genetice se terminau invariabil cu glume atât de scârboase încât Pipo trebuia să dea dovadă de o stăpânire de sine ieșită din comun ca să pretindă că le găsea amuzante.
Așa se face că în cursul celor câțiva ani, parcă prea scurți, Stațiunea zenadorilor deveni locul unei apropieri sincere dintre doi tineri sclipitori care altfel ar fi fost condamnați să trăiască într-o singurătate rece. Nici unul dintre ei nu bănuia că idila lor va sfârși brusc și pentru totdeauna, în împrejurări care aveau să zguduie toate cele O Sută de Lumi.
Totul se petrecu simplu, pe neașteptate. Novinha analiza structura genetică a trestiei infestate de muște pe care o recoltase de pe malul râului și constată că același corpuscul subcelular care dăduse naștere Descoladei era prezent și în celulele trestiei. Proiectă alte câteva structuri celulare în aer, deasupra terminalului de computer, și le roti. Toate conțineau agent Descolada.
Îl strigă pe Pipo, care corecta transcrieri ale vizitei pe care o făcuseră la pequeninos în ziua precedentă. Computerul rulă comparațiile fiecăreia dintre celulele din care avea mostre. Indiferent de funcțiile ei, indiferent de specia de la care era prelevată, fiecare celulă extraterestră conținea corpusculul Descoladei, iar computerul stabili că ele erau absolut iden­tice în ceea ce privea proporțiile chimice.
Novinha se aștepta ca Pipo să dea aprobator din cap, să-i spună că i se părea interesant și poate să emită chiar o ipoteză. Dar el se așeză pe scaun și rulă același test încă o dată, întrebând-o cum funcționa compa­rația făcută de computer și apoi ce producea corpusculul Descolada.
― Mama și tata n-au reușit să descopere ce declanșa procesul acesta, dar corpusculul Descolada eliberează această proteină neînsemnată ― presupun că-i o pseudo-proteină de fapt ― care atacă moleculele genetice, începând de la un capăt și desfăcând cele două șiruri de molecule exact pe mijloc. De aceea au și numit-o Descolada ― descolador ― ea desface ADN-ul din celula umană.
― Arată-mi cum funcționează în celulele extraterestre.
Novinha puse în mișcare simularea.
― Nu, nu numai molecula genetică ― întregul mediu al celulei.
― E doar în nucleu, spuse ea.
Lărgi câmpul pentru a include mai multe variabile. Computerul lucra mai încet, întrucât cerceta în fiecare secundă milioane de aranjamente aleatorii ale materialelor nucleare. Când molecula genetică a trestiei se desfăcu, apărură câteva proteine mari din mediul ambient, care se legară de șirurile rămase deschise. La oameni, ADN-ul încearcă să se recombine, dar proteinele se fixează și ele în mod aleatoriu, și atunci celulele parcă înnebunesc una după alta. Uneori trec în mitoză, ca în cazul cancerului, alteori mor. Mai important e că în cazul omului corpusculii Descolada se reproduc nebunește și trec de la o celulă la alta. Bineînțeles că organismele extraterestre le posedă deja.
Dar pe Pipo nu-l interesau vorbele ei. Când descolador-ul terminase cu moleculele genetice ale trestiei, privi celulele una câte una.
― Nu numai că-i semnificativ, e la fel, constată el. E același lucru!
Novinha nu-și dădu seama imediat ce observase Pipo. Ce era la fel cu ce? Și nici nu mai avu timp să întrebe. Pipo se ridicase deja de pe scaun, își luase grăbit haina și pornise spre uși. Afară era lapoviță. Pipo se oprise doar ca să strige peste umăr:
― Spune-i lui Libo să nu se deranjeze să vină după mine. Până mă întorc, arată-i doar simularea aceea ca să vezi dacă și el își dă seama despre ce este vorba. O să priceapă, e răspunsul la marea întrebare. Răspunsul care explică totul.
― Spune-mi-l!
El se mulțumi să râdă.
― Să nu trișezi. Dacă nu înțelegi, are să-ți spună Libo.
― Unde pleci?
― Să-i întreb pe purceluși dacă am dreptate, unde crezi? Dar știu că am, chiar dacă vor încerca să mă mintă. Dacă nu mă întorc peste o oră, înseamnă că am alunecat și mi-am rupt piciorul.
Libo n-a mai apucat să vadă simulările. Întrunirea comitetului de planificare la care participa se prelungise neașteptat de mult din cauza unei discuții în contradictoriu privind extinderea pășunii pentru vite și după aceea Libo trebuise să ridice alimentele pentru săptămâna următoa­re. Când se întoarse, Pipo lipsea deja de patru ore, întunericul se îndesea și lapovița se transformase în zăpadă. Plecară imediat în căutarea lui, temându-se că le vor trebui ore întregi ca să-l găsească în pădure.
Îl găsiră foarte curând. Trupul lui se răcea deja în zăpadă. Purcelușii nici măcar nu plantaseră un copac în el.



Capitolul 2
TRONDHEIM

Regret profund că nu-ți pot satisface dorința de a cunoaște mal multe detalii privind ritualurile amoroase și obiceiurile de căsă­torie ale aborigenilor lusitani. Cred că asta îți provoacă o dezamă­gire de nedescris, altfel nu ai fi solicitat Societății de Xenologie să mă critice pentru incapacitatea de a coopera la cercetările tale.
De fiecare dată când presupușii xenologi se plâng că nu obțin datele trebuincioase din observațiile mele asupra speciei peque­ninos, îi îndemn să recitească îngrădirile pe care mi le impune legea. Nu mi se permite să fiu însoțit decât de un asistent în cercetările de teren; nu am dreptul să pun întrebări care ar putea dezvălui intențiile umane pentru ca pequeninos să nu încerce să ne imite; nu am voie să le ofer informații din proprie inițiativă cu scopul de a determina o reacție similară; nu am dreptul să stau printre ei mai mult de patru ore în cursul unei vizite; cu excepția hainelor de pe mine, în prezența lor nu mi se permite să utilizez nici un alt produs al tehnologiei noastre, adică aparate foto, de înregis­trare audio, computere și nici măcar obiecte de scris sau hârtie; mi-e interzis chiar și să-i observ pe ascuns.
Pe scurt: nu-ți pot spune cum se reproduc pequeninos pentru că ei preferă să o facă în altă parte decât în fața ochilor mei.
Sunt de acord că lucrările tale rămân incomplete! Desigur, concluziile noastre în legătură cu pequeninos sunt absurde! Dacă ar trebui să studiem universitatea voastră și ni s-ar impune aceleași restricții ca în cazul studierii aborigenilor lusitani, fără îndoială că am trage concluzia că oamenii nu se reproduc, nu formează grupuri pe criterii de înrudire și că-și dedică întregul ciclu de viață pentru metamorfozarea studentului-larvă în profesor-adult. Ba chiar am putea presupune că profesorii exercită o înrâurire ex­traordinară asupra societății umane. O cercetare competentă ar evidenția imediat inexactitatea unei asemenea concluzii, dar în cazul speciei pequenino nu este permisă și nici măcar recoman­dată desfășurarea unei investigații serioase.
Antropologia nu este niciodată o știință exactă: observatorul și obiectul studiului nu împărtășesc aceeași cultură. Dar acestea sunt delimitări normale, inerente științei. Delimitările artificiale sunt cele care ne țin pe noi în loc ― și, prin urmare, pe voi. Þinând seama de ritmul actual al cercetărilor, am putea înregistra un progres similar dacă le-am trimite chestionare prin poștă și am aștepta ca ei să ne răspundă prin lucrări savant redactate, remise pe aceeași cale.

Joăo Figueira Alvarez, mesaj de răspuns adresat lui
Pietro Guataninni de la Universitatea din Sicilia, Milano Campus, Etruria,
publicat postum în Studii Xenologice, 22-4-49-193


Vestea morții lui Pipo nu avea o importanță limitată și locală. Ea se transmise instantaneu prin ansiblu către toate cele O Sută de Lumi. Primele ființe extraterestre descoperite de la Xenocidul Săvârșitorului încoace uciseseră prin tortură pe acea ființă umană numită să le observe. În interval de câteva ore, savanți, oameni de știință, politicieni și ziariști începură să ia atitudine.
Curând se formă un consens: "Un singur incident, petrecut în împrejurări neelucidate, nu dovedește eșecul politicii duse de Consiliul Stelar în problema purcelușilor. Dimpotrivă, faptul că nu a murit decât un om pare să evidențieze înțelepciunea actualei politici de semi-pasivi­tate. Prin urmare, nu trebuie să facem nimic altceva decât să observăm într-un ritm mai puțin intens". Succesorul lui Pipo primi instrucțiuni să-i viziteze pe purceluși doar o dată la câteva zile și să nu stea niciodată mai mult de o oră. Nu trebuia să-i determine pe purceluși să răspundă la întrebări referitoare la modul în care îl trataseră pe Pipo. Aceasta era o reafirmare a binecunoscutei politici de pasivitate.
Consiliul dovedi de asemenea o deosebită preocupare pentru mora­lul oamenilor de pe Lusitania. În pofida costurilor ridicate, coloniștilor li se trimiseră prin ansiblu numeroase programe noi de divertisment pentru a-i ajuta să-și șteargă din minte înfiorătoarea crimă.
Iar apoi, după ce framlingii i-au ajutat cum s-au priceput mai bine pe locuitorii Lusitaniei, care, la urma urmelor, se aflau la ani-lumină depărtare, oamenii celor O Sută de Lumi s-au întors la grijile lor.
Din jumătate de trilion de ființe umane de pe cele O Sută de Lumi, doar una singură simți moartea lui Joăo Figueira Alvarez, numit și Pipo, ca pe o mare schimbare în desfășurarea propriei sale vieți. Andrew Wiggin era Vorbitor în numele Morților în orașul universitar Reykjavik, renumit ca păstrător al culturii nordice, așezat precar pe pantele abrupte ale unui fiord de forma unui cuțit care pătrundea în granitul lumii înghețate de pe Trondheim, exact la ecuator. Venise primăvara, așa că zăpada bătea în retragere, iar ierburile și florile fragile se înălțau spre soarele sclipitor pentru a căpăta tărie. Andrew ședea pe coama unui deal însorit, înconjurat de vreo zece-doisprezece studenți care învățau deja despre istoria colonizării interstelare. Pe jumătate absorbit de alte gân­duri, Andrew îi asculta pe studenți dezbătând înfierbântați întrebarea dacă victoria deplină a oamenilor în Războaiele cu Gândacii fusese un preludiu necesar la expansiunea umană. Astfel de dispute degenerau întotdeauna pe negândite în defăimarea monstrului uman, Săvârșitorul, pe vremea aceea comandant al flotei interplanetare care comisese Xeno­cidul Gândacilor. Andrew se simți îndemnat să-și lase mintea să mai rătăcească; nu putea spune că subiectul îl plictisea, însă prefera ca el să nu-i acapareze întreaga atenție.
Apoi, micul implant de computer pe care-l purta ca pe o nestemată în ureche îl anunță de moartea crudă a lui Pipo, xenologul de pe Lusitania și atunci se trezi brusc din visare. Îi întrerupse pe studenți:
― Ce știți despre purceluși? întrebă el.
― Sunt singura noastră speranță de mântuire, spuse unul dintre studenți, care îl lua mult mai în serios pe Calvin decât pe Luther.
Andrew se uită imediat la studenta Plikt, despre care știa că nu va putea suporta un asemenea misticism.
― Ei nu există pentru a servi vreunui scop uman, nici măcar pentru a fi obiect de mântuire, spuse Plikt cu un dispreț distrugător. Sunt adevărați ramen, la fel ca și Gândacii.
Andrew clătină din cap, dar se încruntă.
― Folosești un cuvânt care nu este în vocabularul tuturor.
― S-ar cuveni să fie, spuse Plikt. Toată lumea de pe Trondheim, fiecare Nordic din cele O Sută de Lumi trebuia să fi citit deja Istoria lui Wutan din Trondheim de Demostene.
― Trebuia, dar n-am citit-o, oftă un student.
― Dați-o jos de pe catalige, spuse altul. Plikt e singura femeie pe care o cunosc în stare să meargă pe catalige și să stea jos în același timp.
Plikt închise ochii.
― Limba Nordică are patru cuvinte pentru a denumi gradele de straneitate. Primul este din-alt-ținut sau utläning, străinul pe care-l recunoaștem ca fiind ființă umană a lumii noastre, dar din alt oraș sau alta țari Al doilea este framling ― Demostene renunță la accentul din cuvântul nordic framling. Acesta e străinul pe care-l recunoaște ca uman, dar venit din altă lume. Al treilea este ramen, străinul pe care-l recunoaș­tem ca uman, dar aparținând altei specii. Al patrulea se referă la adevă­rații extratereștri, varelse, între care includem și animalele, pentru că dialogul cu ele este imposibil. Trăiesc, dar n-am putea bănui ce scopuri sau cauze le fac să acționeze. S-ar putea ca aceste creaturi să fie inteligente, conștiente de propria existență, dar nu avem cum să aflăm asta.
Andrew observă că o parte dintre studenți erau contrariați. Le atrase atenția:
― Considerați că vă descumpănește aroganța lui Plikt, dar nu așa stau lucrurile. Plikt nu e arogantă, ci doar exactă. Adevărul e că vă simțiți stânjeniți pentru că încă nu ați citit istoria propriului vostru popor scrisă de Demostene și rușinea s-a transformat în iritare pentru că Plikt nu poartă vina păcatului vostru.
― Aveam impresia că Vorbitorii nu cred în păcat, spuse îmbufnat unul dintre băieți.
Andrew zâmbi.
― Styrka, tu crezi în păcat și faci multe lucruri datorită acestei credințe. Deci păcatul e real pentru tine și, întrucât te cunoaște, acest Vorbitor trebuie să creadă în păcat.
Styrka refuză să se dea bătut.
― Ce legătură are discuția asta despre utlaningi, framlingi, ramen și varelse cu Xenocidul comis de Săvârșitorul Ender?
Andrew se întoarse către Plikt. Ea rămase pe gânduri o clipă.
― Are relevanță pentru ciorovăiala noastră ridicolă. Þinând seama de aceste grade de straneitate din limba nordică, putem constata că Ender nu a comis un adevărat genocid, pentru că, atunci când i-a distrus pe Gândaci, noi îi cunoșteam doar ca varelse; umanitatea a înțeles mult mai târziu, adică atunci când originalul Vorbitor în numele Morților a scris "Matca și Hegemonul", că Gândacii nu erau câtuși de puțin varelse, ci ramen; până în acel moment, oamenii și Gândacii nu găsiseră mijlocul de a comunica.
― Xenocidul tot xenocid rămâne, susținu Styrka. Faptul că Săvârși­torul nu a știut că sunt ramen nu-i readuce la viață.
Andrew oftă văzând privirea neînduplecată a lui Styrka. Era lucru obișnuit pentru calviniștii din Reykjavik ca atunci când judecau binele sau răul unei acțiuni să nege importanța motivației ei; și întrucât Vorbi­torii afirmau prin doctrina lor că binele și răul există numai în motivația umană și nicidecum în acțiune, studenți ca Styrka își manifestau ostili­tatea față de Andrew. Din fericire, Andrew nu se simțea jignit ― înțelegea temeiurile acestei atitudini.
― Styrka și Plikt, îngăduiți-mi să vă dau un alt caz. Să luăm purce­lușii, care au învățat să vorbească Esențiala și a căror limbă a fost deprinsă de unii oameni, și să presupunem că am aflat că, pe neașteptate, fără nici o provocare sau explicație, ei l-au ucis prin tortură pe xenologul trimis să-i studieze.
Plikt prinse din zbor întrebarea:
― Cum putem ști că n-au fost provocați? Ceea ce nouă ni se pare nevinovat ar putea fi de nesuportat pentru ei.
Andrew zâmbi din nou.
― Să zicem că-i așa. Dar xenologul nu le-a făcut nici un rău, a vorbit foarte puțin, nu le-a provocat daune ― oricum am socoti, nu merita să moară în chinuri. Simplul fapt că au comis această crimă de neînțeles nu-i face cumva pe purceluși să fie varelse în loc de ramen?
De astă dată Styrka interveni precipitat:
― Crima e crimă. Discuția asta despre varelse și ramen nu-și are rostul. Dacă purcelușii au ucis, atunci sunt răi, la fel cum au fost și Gândacii. Dacă fapta este rea, atunci și făptuitorul este rău.
― Asta e dilema noastră, spuse Andrew dând aprobator din cap. Asta e problema. Fapta a fost rea sau, în accepțiunea purcelușilor cel puțin, bună. Purcelușii sunt ramen sau varelse? Styrka, deocamdată ține-ți gura. Știu toate argumentele pe care le aduce calvinismul atât de drag ție, dar până și Calvin ar susține că doctrina ta e stupidă.
― De unde știți ce-ar spune Calvin?
― Pentru că e mort, bubui Andrew, și deci am dreptul să vorbesc în numele lui!
Studenții izbucniră în râs și Styrka se refugie într-o tăcere îndărătni­că. Andrew știa că băiatul era sclipitor; calvinismul lui nu va supraviețui educației academice, dar extirparea va fi îndelungată și dureroasă.
― Talman, Vorbitorule, spuse Plikt. Ai vorbit ca și cum situația ipotetică pe care ne-ai prezentat-o ar fi reală și purcelușii chiar l-ar fi ucis pe xenolog.
Andrew clătină din cap.
― Da, este reală.
Asta îi tulbură pe toți; vorbele treziseră ecouri ale vechiului conflict dintre Gândaci și oameni.
― Priviți-vă pe voi înșivă în această clipa îi îndemnă Andrew. Veți descoperi că dincolo de ura față de Săvârșitorul Xenocidului și de durerea voastră pentru moartea Gândacilor, simțiți și ceva mult mai teribil: vă temeți de necunoscut, fie el utlaning sau framling. Când vă gândiți că el a ucis un om pe care îl cunoșteați și apreciat, nu are importanță înfățișarea pe care o are. În cazul acesta devine varelse sau, și mai rău, djur, fiara cumplită care apare la miez de noapte cu fălcile îmbăloșate. Dacă ați fi singurii posesori de armă din sat și fiara care a sfârtecat pe unul dintre ai voștri ar veni din nou, ați mai sta să vă întrebați dacă nu cumva are și ea dreptul să trăiască, sau ați acționa pentru a salva satul, oamenii pe care-i cunoașteți, oamenii care ar depinde de voi?
― Potrivit acestei argumentații, ar trebui să-i ucidem neîntârziat pe purceluși, chiar dacă sunt primitivi și neajutorați! strigă Styrka.
― Argumentația mea? Eu doar am pus o întrebare. O întrebare nu-i totuna cu o argumentație decât dacă-ți închipui că-mi cunoști răspunsul, și te asigur că te înșeli, Styrka. Gândește-te la problema asta. Sunteți liberi.
― Vom mai discuta și mâine despre asta? întrebară studenții.
― Dacă doriți, spuse Andrew. Dar știa că dacă vor discuta, o vor face fără participarea lui. Pentru ei, Săvârșitorul Xenocidului era un simplu subiect filosofic. În fond, Războaiele cu Gândacii avuseseră loc în urmă cu trei mii de ani; acum se aflau în 1948 C.S., numărătoarea începând cu anul în care fusese stabilit Codul Stelar, iar Săvârșitorul nimicise Gân­dacii în anul 1180 Î.C.S. Dar pentru Andrew evenimentele nu erau chiar atât de îndepărtate. Făcuse mult mai multe călătorii interstelare decât și-ar fi putut închipui vreunul dintre studenții lui; de la vârsta de douăzeci și cinci de ani, exceptând șederea pe Trondheim, nu rămăsese niciodată mai mult de șase luni pe vreo planetă. Deplasarea de la o lume la alta cu viteza luminii îi îngăduise să atingă suprafața timpului, la fel ca și o piatră aruncată cu putere pe deasupra apei. Studenții nu bănuiau că Vorbitorul lor, care sigur nu părea să aibă mai mult de 35 de ani, avea amintiri foarte clare privind evenimente petrecute cu 3000 de ani în urmă și că, de fapt, avea impresia că acele întâmplări avuseseră loc cu nici douăzeci de ani în urmă, abia jumătate din vârsta lui. Nu aveau cum să știe cât de adânc mocnea în el vina Săvârșitorului și cum dăduse răspuns la această întrebare în nenumărate feluri, dar niciodată în mod mulțumi­tor. Îl cunoșteau pe profesorul lor doar ca Vorbitor în numele Morților; nu știau că atunci când era foarte mic, sora lui mai mare, Valentine, nu-i putea pronunța numele, Andrew, și de aceea îi spunea Ender, Săvârșito­rul, nume pe care el îl făcuse de rușine înainte de a fi împlinit cincispre­zece ani. Prin urmare, îi lăsă pe neînduplecatul Styrka și pe analitica Plikt să se zbată pentru a găsi răspuns la întrebarea dacă Săvârșitorul era vinovat sau nu; pentru Andrew Wiggin, Vorbitor în numele Morților, întrebarea nu era pur retorică.
Iar acum, mergând pe panta cu ierburi umede a dealului și respirând aerul răcoros, Săvârșitorul-Andrew, Vorbitor ― nu se gândea decât la purcelușii care comiteau deja crime inexplicabile, la fel cum făcuseră, din nepăsare, și Gândacii atunci când vizitaseră umanitatea pentru întâia oară. Era oare inevitabil ca întâlnirea dintre străini să fie pătată de sânge? Gândacii uciseseră cu seninătate ființe umane, nu doar pentru că aveau o gândire caracteristică stupului; pentru ei, viața individuală nu valora mai mult decât un fir de păr care cade, iar uciderea unui om-doi reprezenta doar modul lor de a da de știre că se aflau în preajmă. Purcelușii își puteau motiva la fel crima?
Dar vocea din ureche vorbea despre tortură, despre o crimă rituală similară cu execuția unui membru al propriei lor comunități. Purcelușii nu aveau o gândire de stup, ei nu erau Gândaci, iar Săvârșitorul Wiggin trebuia să afle de ce procedaseră astfel.
― Când ați aflat de moartea xenologului?
Săvârșitorul se întoarse. Era Plikt. Îl urmărise în loc să se întoarcă la Pivnițe, locul în care locuiau studenții.
― Chiar în timp ce discutam. Duse mâna la ureche; terminalele implantate costau o avere, dar nu erau chiar o raritate.
― Am ascultat știrile chiar înainte de începerea orei. Încă nu se anunțase nimic. Dacă ar fi sosit prin ansiblu vreo veste importantă, lumea s-ar fi agitat. Doar dacă nu cumva primiți știrile direct de la ansiblu.
Evident că Plikt se gândea că i se oferise vreun nou mister spre dezlegare. De fapt, avea dreptate.
― Vorbitorii beneficiază de acces absolut prioritar la informațiile destinate publicului, explică el.
― V-a cerut cineva să mărturisiți moartea xenologului?
El scutură din cap.
― Lusitania e sub jurisdicție catolică.
― Asta voiam să zic și eu. Nu au Vorbitor propriu acolo. Dacă însă cineva solicită unul, vor trebui să-i permită sosirea. Iar Trondheim este cea mai apropiată lume de Lusitania.
― N-a cerut nimeni un Vorbitor.
Plikt îl trase de mânecă.
― De ce te afli aici?
― Doar știi de ce am venit. Am mărturisit moartea lui Wutan.
― Știu că ai venit aici împreună cu sora ta, Valentine. Ca profesor, e mai iubită decât tine ― la întrebări dă răspunsuri, tu doar răspunzi cu alte întrebări.
― Asta pentru că ea știe unele răspunsuri.
― Vorbitor, mie trebuie să-mi spui. Am fost curioasă și am încercat să aflu mai multe despre tine. Numele tău, de pildă, dincotro vii... Totul e strict secret. Atât de secret încât nu am reușit să aflu nici nivelul de acces. Nici măcar Dumnezeu nu ar putea avea acces la biografia ta.
Săvârșitorul o luă de umeri și o privi în ochi.
― Nu te amesteca; acesta e nivelul de acces.
― Ești mai important decât se poate bănui, Vorbitorule, spuse ea. Ansiblul îți parvine ție chiar înainte de a ajunge la oricare altul, nu-i așa? Și nimeni nu poate obține informații despre tine.
― Nimeni n-a încercat până acum. De ce tocmai tu?
― Vreau să devin Vorbitor, spuse ea.
― Atunci continuă. Te va instrui computerul. Nu seamănă cu nici o religie ― nu trebuie să memorezi vreun catehism. Acum lasă-mă singur. Îi dădu drumul și o împinse ușor. Ea făcu câțiva pași nesiguri înapoi, iar el se îndepărtă.
― Vreau să mărturisesc pentru tine, strigă ea.
― Încă n-am murit! ridică el glasul.
― Știu că vei pleca spre Lusitania! Știu!
"În cazul ăsta știi mai multe decât mine", își spuse Săvârșitorul. Continuă să pășească stăpânit de un tremur ușor, cu toate că soarele strălucea și purta trei pulovere ca să nu-i fie frig. Nu bănuise că Plikt era atât de sensibilă. Fără îndoială că ajunsese să se identifice cu el. Îl înspăimânta că fata asta avea nevoie cu atâta disperare de ceva din partea lui. Trăise ani întregi fără a avea legături apropiate cu altcineva în afară de sora lui, Valentine ― ea și, desigur, morții pe care-i mărturisea. Toți ceilalți care însemnaseră ceva pentru el muriseră. Și el și Valentine erau la secole, chiar lumi depărtare de aceștia.
Ideea de a prinde rădăcini în solul înghețat de pe Trondheim îl îngrozea. Ce voia Plikt de la el? N-avea importanță; oricum nu-i va oferi nimic. Cum de îndrăznea să-i ceară anumite lucruri de parcă el i-ar fi aparținut? Ender Wiggin nu era proprietatea nimănui. Dacă ar ști cine este în realitate, l-ar urî ca făptuitor de Xenocid; ori l-ar venera ca pe un salvator al omenirii ― Săvârșitorul își aminti cum se simțea când oamenii îl trataseră astfel, și nu-i plăcuse deloc. Chiar și acum lumea nu-i știa decât rolul, numele de Vorbitor, talman, falante, spieler, în funcție de modul în care numiseră Vorbitorul în numele Morților în limba orașului, națiunii sau lumii lor.
Nu voia ca oamenii să-l cunoască. El nu le aparținea lor și nici speciei umane. Avea altă menire, aparținea altcuiva. Nu ființelor umane. Și nici sângeroșilor purceluși. Sau cel puțin așa credea.



Capitolul 3
LIBO

Regim Alimentar Observat: În principal macios, viermii lucioși care trăiesc printre vițele de merdona de pe coaja copacilor.Uneori au fost văzuți mestecând fire de capim. Alteori ― oare accidental? ― ingerează frunze de merdona împreună cu macios.
Nu i-am văzut niciodată mâncând altceva. Novinha a anali­zat cele trei alimente ― macios, firele de capim și frunzele de merdona ― iar rezultatele au fost surprinzătoare. Fie că nu au nevoie de multe proteine, fie că sunt tot timpul flămânzi. Alimen­tația lor are grave carențe în ceea ce privește elementele funda­mentale, iar consumul de calciu este atât de scăzut încât ne întrebăm dacă oasele lor utilizează calciul la fel ca ale omului.
Pură speculație: întrucât nu putem lua mostre de țesut, singu­rele noastre cunoștințe privind anatomia și fiziologia purcelușilor se limitează la ceea ce am putut depista din fotografiile pe care le-am făcut cadavrului vivisecționat al purcelușului numit Rădăci­nă. Există totuși numeroase anomalii evidente. Limbile purcelușilor, care sunt fantastic de mobile, încât ajută la producerea oricărui sunet pe care îl scoatem noi și al multor altele pe care noi nu le putem articula, trebuie să fi evoluat astfel într-un anumit scop. Probabil pentru a căuta insectele în coaja copacilor sau în cuibu­rile din sol. Chiar dacă vreunul dintre strămoșii lor ancestrali o folosea în acest sens, în prezent cu certitudine nu mai este cazul. Iar pernițele cornoase de pe picioare și de pe partea interioară a genunchilor le permit să se urce în copaci și să stea agățați fără ajutorul mâinilor. Care sunt motivele acestei evoluții? Pentru a se salva din fața vreunui animal de pradă? Pe Lusitania nu există nici un prădător îndeajuns de mare pentru a le pune viața în pericol. Pentru a se agăța de copaci în timp ce caută insecte sub coajă? Asta ar explica dimensiunile limbii, dar unde sunt insectele? Singu­rele sunt muștele sugătoare și Pulador-ele, dar ele nu intră sub coajă și, oricum, purcelușii nu le consumă. Macios sunt mari, tră­iesc la suprafața scoarței și pot fi recoltați ușor prin aplecarea vițelor de merdona; purcelușii nici nu trebuie să se cațere în copaci.
Aprecierile lui Libo: limba și cățăratul în copaci sunt dovezi ale evoluției într-un alt mediu, cu o dietă mai abundentă, inclusiv în materie de insecte. Dar ceva ― o glaciațiune? migrația? o boală? ― a făcut ca mediul să se modifice. Nu au mai existat insecte sub scoarță, etc. Probabil că tot atunci au dispărut și toți prădătorii mari. Asta ar explica de ce, în ciuda condițiilor extrem de favora­bile, pe Lusitania există atât de puține specii. Cataclismul s-ar fi putut întâmpla recent ― acum o jumătate de milion de ani? ― astfel că evoluția nu a avut timp să se diferențieze prea mult.
Ipoteza este atrăgătoare, întrucât în mediul actual sunt pre­zente condiții care nu explică în nici un fel apariția și evoluția purcelușilor. Pentru ei nu există competiție. Treapta ecologică pe care o ocupă ar putea fi luată de oposum. De ce ar fi inteligentă o trăsătură adaptivă? Dar a inventa cataclisme pentru a explica de ce au purcelușii o alimentație nenutritivă și redusă înseamnă probabil să mergem prea departe. Lama lui Ockham face ca presupunerile să fie inutile.

Joăo Figueira Alvarez, Note de lucru 14/4/1948 C. S.
publicat postum în Rădăcinile Filozofice ale Secesiunii Lusitane,
2010-33-4-1090: 40


Imediat după sosirea primarului Bosquinha, Libo și Novinha scăpa­ră din mână mersul evenimentelor. Ea era învățată să comande și atitu­dinea ei nu prea lăsa loc protestelor și nici măcar părerilor.
― Tu rămâi aici, îi ordonă ea lui Libo la scurtă vreme după ce pricepuse ce se întâmplase. Cum am primit vestea de la tine, l-am trimis pe judecător să o anunțe pe mama ta.
― Trebuie să aducem cadavrul de acolo, îndrăzni Libo.
― Am chemat câțiva dintre oamenii care locuiesc în apropiere să rezolve și problema asta, spuse ea. Și episcopul Peregrino pregătește un loc pentru el în cimitirul Catedralei.
― Vreau să merg acolo, insistă Libo.
― Libo, sper că înțelegi că trebuie să facem fotografii în detaliu.
― Eu v-am spus că trebuie s-o facem, pentru raportul către Comitetul Stelar.
― Dar nu e necesară prezența ta, Libo. Vocea Bosquinhei era autori­tară. În plus, trebuie să primim raportul tău. Suntem obligați să informăm Congresul cât mai curând posibil. Te simți în stare să-l scrii acum, cât lucrurile sunt proaspete în minte?
Bineînțeles că avea dreptate. Doar Libo și Novinha puteau întocmi rapoarte autentice, și cu cât le scriau mai curând, cu atât mai bine.
― Pot să scriu, spuse Libo.
― Și tu, Novinha, vreau și observațiile tale. Vă scrieți rapoartele separat, fără să vă consultați. Cele O Sută de Lumi așteaptă.
Computerul fusese deja pregătit și rapoartele lor plecară prin ansi­blu, chiar pe măsură ce le scriau, cu greșeli și corecturi cu tot. Pe toate cele O Sută de Lumi oamenii care aveau vreo legătură cu xenologia citeau cuvânt cu cuvânt în timp ce Libo sau Novinha scriau. Altora li se transmiseră rezumate procesate pe loc de către computer privind cele întâmplate. Aflat la douăzeci și doi de ani-lumină depărtare, Andrew Wiggin află că xenologul Joăo Figueira "Pipo" Alvarez fusese ucis de purceluși și le comunică studenților săi despre eveniment chiar înainte ca oamenii să aducă trupul lui Pipo în Milagre.
După ce-și termină raportul, Libo se trezi înconjurat de autorități. Novinha privea cu întristare crescândă cum incapacitatea conducătorilor Lusitaniei nu făcea decât să adâncească durerea lui Libo. Episcopul Peregrino era cel mai amabil dintre toți; în încercarea lui de a-i oferi o alinare lui Libo, afirmă că, după toate probabilitățile, purcelușii erau animale fără suflet și că tatăl lui nu fusese ucis, ci tăiat în bucăți de fiare. Novinha vru să strige la el: "Înseamnă că munca de o viață a lui Pipo n-a fost altceva decât studierea unor fiare? Și că moartea lui, în loc să fie crimă, e un act al lui Dumnezeu?''
Dar, de dragul lui Libo, se stăpâni; el se așeză în prezența episcopu­lui, încuviință din cap și, prin răbdare, scăpă de prelat mult mai repede decât ar fi reușit Novinha prin proteste și discuții.
Dom Cristăo se dovedi mai util, pentru că puse întrebări cu miez privind evenimentele de peste zi, ceea ce le permise lui Libo și Novinhei să fie mai analitici și mai puțin marcați de sentimente în răspunsuri. Cu toate acestea, Novinha se retrase în muțenie, nevoind să răspundă în continuare. Majoritatea oamenilor se întrebau de ce făcuseră purcelușii o asemenea faptă. Dom Cristăo voia să știe ce ar fi putut face Pipo în ultima vreme pentru a declanșa uciderea sa. Novinha știa foarte bine ce făcuse Pipo ― le spusese purcelușilor secretul pe care-l descoperise în simularea ei. Dar nu vorbi despre asta, iar Libo părea să fi uitat ce-i spusese Novinha cu câteva ore în urmă, când plecaseră pe fugă să-l caute pe Pipo. Nici măcar nu aruncase o privire spre simulare. Novinha era mulțumită de situația asta. Grija ei cea mai mare era ca el să nu-și aducă aminte.
Dom Cristăo își întrerupse șirul întrebărilor când primarul se întoar­se cu câțiva dintre cei care ajutaseră la aducerea cadavrului. În ciuda pelerinelor, erau uzi până la piele și stropiți de noroi; din fericire, nu se mânjiseră de sânge, pentru că acesta fusese spălat de ploaie. Cu toții păreau să-și ceară scuze pentru vini de ei știute și aveau chiar un aer evlavios, clătinând din cap și ajungând să facă plecăciuni către Libo. Novinhei i se păru că respectul lor îndurerat nu era cuviința obișnuită, plină de sfială, pe care oamenii o arată celor atinși de aripa morții.
Unul dintre bărbați îi spuse lui Libo:
― Acum ești zenador, nu? Iar întrebarea explica multe. Zenadorul nu avea autoritate oficială în Milagre însă se bucura de respect ― munca lui era rațiunea existenței coloniei, nu? Libo nu mai era băiat; trebuia să ia hotărâri, avea prestigiu, pășise de la periferia vieții coloniei în însuși centrul ei.
Novinha simțea că singurul reazem al vieții ei se năruia. Nu așa trebuia să se întâmple. "Trebuia să-mi continui viața aici, ani și ani, învățând de la Pipo, avându-l pe Libo ca tovarăș de studiu; acesta este cursul vieții." Întrucât era Xenobiologul coloniei, avea și ea de ocupat locul de onoare destinat unui adult. Nu era geloasă pe Libo, voia doar să mai rămână câtva timp copil alături de el; de fapt, pentru totdeauna.
Dar Libo nu putea să-i rămână tovarăș de studiu, nu putea să-i rămână tovarăș de nimic. Văzu dintr-o dată cu claritate cum lumea din cameră aștepta totul de la Libo, ceea ce spunea, cum se simțea, ce planuri avea pentru viitor.
― Nu le vom face nici un rău purcelușilor, spuse el, și nici nu vom numi crimă ce au comis. Nu știu ce a făcut tata pentru a-i provoca, voi încerca să înțeleg asta mai târziu; ceea ce interesează acum e că orice ar fi făcut, fără îndoială că lor li se pare îndreptățit. Suntem străini aici, trebuie să fi încălcat ceva, vreun tabu, o lege, dar tata era tot timpul pregătit pentru așa ceva, a știut dintotdeauna că se putea întâmpla asta. Spuneți-le tuturor că tata a murit demn, ca un soldat pe câmpul de luptă, ca un pilot pe nava lui, a murit făcându-și datoria.
"Of, Libo, băiat tăcut, ai găsit o asemenea elocvență în aceste momente încât nu mai poți rămâne cu nici un preț același." Novinha simți cum chinurile ei se înzecesc. Trebuia să-și dezlipească ochii de la Libo, să privească altundeva...
Și privi în ochii singurului bărbat din cameră care nu-l urmărea pe Libo. Era foarte înalt, dar foarte tânăr ― mai tânăr decât ea, își dădu seama, pentru că-l cunoștea: fusese elev în clasa celor cu un an mai mici. Mersese odată la Dona Cristă pentru a-l apăra. Marcos Ribeira, așa se numea, dar i se spunea mereu Marcăo pentru că era foarte solid. Mare și prost, spuneau copiii, care-l strigau pur și simplu Căo, iar cuvântul însemna câine. Demult văzuse o expresie îndârjită în ochii lui; iar odată îl urmărise cum, sâcâit peste măsură, se dezlănțuise și, cu o lovitură, îl trântise la pământ pe unul dintre cei care îl chinuiau. Victima stătuse cu umărul în ghips aproape un an întreg.
Bineînțeles că Marcăo fusese acuzat că lovise fără a fi provocat: așa procedează toți torționarii din orice epocă, dând vina pe victimă, îndeo­sebi când aceasta ripostează. Dar Novinha nu aparținea grupului de copii ― era la fel de izolată ca și Marcăo, deși nu la fel de neajutorată ― și loialitatea n-o împiedica să spună adevărul. Făcea parte din pregătirea ei să vorbească în numele purcelușilor, se gândi. Marcăo nu însemna nimic pentru ea. Nu-i trecuse prin minte că incidentul ar fi avut vreo importanță pentru el, că poate își amintise de ea ca fiind singura persoană care se ridicase să-l apere în războiul lui neîncetat cu ceilalți copii. Nu-l revăzu­se și nici nu se gândise la el. De ani de zile, de când devenise xenobiolog.
Acum însă era aici, mânjit de noroiul din preajma locului unde îl găsiseră pe Pipo, iar chipul îi părea mai hăituit și mai bestial ca niciodată din pricină că părul îi era lipit de țeastă și transpirația îi curgea pe față. Și la ce se uita el? N-avea ochi decât pentru ea, cu toate că ea îi răspunsese cu o privire sincer mirată și întrebătoare: "De ce mă urmă­rești cu privirea?" întrebă ea în gând. "Pentru că sunt hămesit", răspun­deau ochii lui animalici. Dar nu, nu asta era spaima ei, imaginea pe care și-o formase despre sângeroșii purceluși. "Marcăo nu reprezintă nimic pentru mine, și orice ar gândi, nici eu nu reprezint nimic pentru el."
Și totuși, într-o fracțiune de secundă, Novinha avu o iluminare. Acțiunea prin care îl apărase avea o semnificație pentru el și o cu totul alta pentru ea; se deosebeau atât de mult încât nici nu mai erau reprezen­tări ale aceluiași eveniment. Ea făcu legătura între asta și uciderea lui Pipo și i se păru foarte important, aproape de punctul în care putea găsi explicația pentru ceea ce se întâmplase, dar apoi gândul se pierdu în vălmășagul de vorbe și de mișcare izbucnit când episcopul porni în fruntea bărbaților, îndreptându-se spre cimitir. Aici nu se foloseau sicrie pentru îngropăciune, căci, de dragul purcelușilor, tăierea copacilor era interzisă. Prin urmare, trupul lui Pipo urma să fie îngropat de îndată, iar slujba la mormânt nu avea să se țină decât în ziua următoare sau probabil și mai târziu; cu siguranță că la recviemul lui Pipo vor dori să participe mulți oameni. Marcăo și ceilalți bărbați ieșiră afară, în furtună, lăsându-i pe Novinha și pe Libo să discute cu toți cei care credeau că au treburi urgente de rezolvat după nedorita moarte a lui Pipo. Sosiră și plecară necunoscuți care-și dădeau aere și luau hotărâri pe care Novinha nu le pricepea, iar pe Libo păreau să-l lase rece.
Judecătorul rămase la urmă și, apropiindu-se de Libo, puse mâna pe umărul băiatului.
― Tu vei sta cu noi, desigur, spuse judecătorul, măcar în noaptea asta. "De ce acasă la tine, judecătoriile?" gândi Novinha. "Nu ești nimic pentru noi, n-am venit cu nici un caz la tine, cine ești ca să hotărăști astfel? Moartea lui Pipo înseamnă cumva că am redevenit dintr-o dată copii mici care nu pot lua nici o hotărâre?"
― O să rămân cu mama, spuse Libo.
Judecătorul îl privi surprins. Ideea simplă că un copil se putea opune dorinței lui părea să-i fie complet necunoscută și străină. Novinha știa, desigur, că nu așa stăteau lucrurile. Fiica lui, Cleopatra, cu câțiva ani mai mică decât Novinha, își merita pe deplin porecla de Bruxinha ― micuța vrăjitoare. Deci, cum putea să nu știe că și copiii gândesc și că nu se lasă dresați?
Dar în ciuda bănuielilor Novinhei, surpriza era alta.
― Credeam că știi că și mama ta va sta o vreme cu familia mea, spuse judecătorul. Întâmplările astea au tulburat-o, bineînțeles, și nu s-ar cuveni ca în asemenea clipe să o preocupe treburile casnice sau să locuiască într-o casă care să-i amintească de cel care nu mai e alături de ea. E la noi, împreună cu frații și surorile care au nevoie de prezența ta. Și fratele tău mai mare e cu ei, desigur, dar el are o soție și un copil acum, deci tu ești acela care rămâne și pe care se bizuie toți.
Libo încuviință cu un aer grav. Judecătorul nu-l lua sub protecția lui, îi cerea lui Libo să devină protector.
Judecătorul se întoarse către Novinha.
― Și cred că tu ar trebui să mergi acasă, spuse el.
Abia atunci înțelese Novinha că invitația lui nu o privea și pe ea. La o adică, de ce ar fi inclus-o? Pipo nu fusese tatăl ei. Era doar o prietenă care se aflase întâmplător cu Libo când se descoperise cadavrul. Prin ce durere ar fi putut trece ea?
Acasă! Care era casa ei, dacă nu locul acesta? Trebuia să plece acum la stațiunea biologilor, unde nu mai folosise patul de mai bine de un an, cu excepția câte unui pui de somn în timpul lucrărilor de laborator? Să considere că aceea era casa ei? O părăsise pentru că era dureros de pustie fără prezența părinților ei; acum și Stațiunea zenadorilor rămăsese pus­tie: Pipo murise, iar Libo devenise un adult pe care îndatoririle îl vor smulge de lângă ea. Locul acesta nu mai era casa, căminul, pe care însă nu le putea găsi nici în altă parte.
Judecătorul plecă împreună cu Libo. Mama lui, Conceiçăo, îl aștepta în casa judecătorului. Despre această femeie știa doar că era bibliotecară și că se ocupa de arhiva Lusitaniei. Novinha nu-și petrecuse nici o clipă cu soția lui Pipo sau cu alți copii, nici nu-i păsase că aceștia existau; doar munca și viața de aici fuseseră reale. Când se apropie de ușă, Libo păru să se micșoreze, de parcă ar fi fost la o depărtare mult mai mare, de parcă ar fi fost ridicat și purtat de vânt, transformându-se într-o pată de culoare pe cer, ca un zmeu de hârtie; ușa se închise în urma lui.
Abia acum simți dimensiunile pierderii. Cadavrul mutilat de pe panta dealului nu reprezenta moartea lui Pipo, ci doar semnul material al morții lui. Moartea însăși era locul rămas gol în viața ei. Pipo fusese o stâncă de care se putea agăța în furtună, atât de puternică și de solidă încât ea și Libo, ascunși împreună la adăpostul lui, nici măcar nu știuseră că furtuna exista. Acum el dispăruse, iar ei rămăseseră pradă furtunii care-i va duce pe fiecare încotro. "Pipo", strigă ea fără glas, "nu pleca! Nu ne părăsi!" Dar bineînțeles că el plecase dintre cei vii, la fel de surd în fața rugăminților ca și părinții ei.
În Stațiunea zenadorilor încă mai era activitate. Primarul Bosquinha în persoană folosea un terminal pentru ca toate datele culese de Pipo să fie trimise prin ansiblu către cele O Sută de Lumi, unde experții făceau încercări disperate pentru a lămuri cauzele morții lui.
Dar Novinha știa că nu în fișierele lui Pipo putea fi găsită cheia morții. Într-un anumit fel, datele ei îl uciseseră. Imaginile holografice ale moleculelor genetice din nucleele celulelor recoltate de la purceluși încă mai pluteau acolo, în aerul de deasupra terminalului. Nu voise ca Libo să le studieze, dar acum le privea insistent, încercând să descopere ce văzuse Pipo, străduindu-se să priceapă ce anume din imaginile acelea îl făcuse să alerge într-un suflet la purceluși pentru a spune sau face ceva care îi determinase să-l ucidă. Novinha descoperise din întâmplare un secret pentru păstrarea căruia purcelușii erau în stare de crime, dar care era acela?
Cu cât studia hologramele mai mult, cu atât mai puțin înțelegea, și după o vreme, plângând tăcut, nici nu le mai văzu decât ca un abur printre lacrimile care îi umpleau ochii. Ea îl ucisese, pentru că, fără să vrea, aflase secretul purcelușilor. "Pipo, dacă n-aș fi venit niciodată aici, dacă n-aș fi visat să vorbesc în numele purcelușilor, ai mai fi în viață. Libo l-ar avea alături pe tatăl lui și ar fi fericit; iar locul acesta ar fi rămas cămin. Port semințele morții în mine ți le sădesc oriunde zăbovesc atât cât să iubesc. Părinții mei au murit pentru ca alții să poată trăi; acum trăiesc eu, astfel că alții trebuie să moară."
Bosquinha observă prima respirația precipitată și suspinele Novin­hei și, cuprinsă brusc de compasiune, înțelese că fata era zdruncinată și îndurerată. Bosquinha îi lăsă pe ceilalți să se ocupe de transmiterea rapoartelor prin ansiblu și o conduse pe Novinha afară din Stațiunea zenadorilor.
― Iartă-mă, copila mea, spuse primarul, știam că vii des pe aici, trebuia să-mi dau seama că ți-a fost ca un tată; iar noi te-am tratat ca pe un martor oarecare și asta nu-i deloc drept sau cinstit din partea mea; vino acasă cu mine...
― Nu, rosti Novinha. Pășind prin aerul rece și umed al nopții, durerea se mai risipise; gândurile își recăpătaseră claritatea. Nu, vă rog, vreau să rămân singură. (Unde?) În propria mea Stațiune.
― N-ar trebui să rămâi singură, mai ales în noaptea asta, spuse Bosquinha.
Dar pe Novinha o îngrozea perspectiva apropierii de oameni amabili care să încerce să o consoleze. "Eu l-am ucis, nu înțelegeți? Nu merit mângâieri. Vreau să înfrunt durerea, oricât de cruntă ar fi ea. Asta e penitența mea, pedeapsa pe care o merit și, dacă e posibil, dezlegarea de vină; în ce alt mod mi-aș putea curăța petele de sânge de pe mâini?"
Dar nu avu tăria de a se opune, nici măcar de a spune ceva. Vehiculul primarului pluti pe deasupra drumurilor acoperite cu iarbă și în zece minute ajunseră.
― Am ajuns acasă, spuse primarul. Nu am copii chiar de vârsta ta, dar sper că o să te simți destul de bine. Nu te speria, nimeni n-o să te sâcâie, dar nu e bine să stai singură.
― Eu așa aș vrea. Novinha ar fi dorit ca vocea ei să aibă forță, însă vorbele sunară slab și palid.
― Te rog, insistă Bosquinha. Nu pari a fi tu însăți.
"Aș dori să nici nu fiu."
Nu avu poftă de mâncare, cu toate că soțul Bosquinhei le făcu amândorura o cafezinho. Era târziu, mai rămăseseră câteva ore până la sosirea zorilor, și se lăsă condusă la culcare. Apoi, când se făcu liniște în toată casa, se sculă, se îmbrăcă și merse la parter, unde se afla terminalul primarului. Dădu instrucțiuni computerului să anuleze afișajul care se afla încă deasupra terminalului de la Stațiunea zenadorilor. Chiar dacă ea nu reușise să descifreze secretul pe care-l descoperise Pipo, se putea întâmpla ca altcineva să fie în stare să o facă, iar ea nu voia să mai aibă pe conștiință o altă moarte.
Apoi părăsi casa și merse prin Centro, pe lângă cotul râului, pe Vila das Aguas până la Stațiunea Biologista. Căminul ei.
În partea locuită era frig și umed; nu dormise acolo de atâta timp, astfel că pe cearceafuri se depusese un strat de praf. Dar bineînțeles că în laboratorul des folosit era cald ― munca ei nu lăsase de dorit în ciuda atașamentului față de Pipo și Libo. Mai bine ar fi neglijat-o.
Procedă foarte sistematic. Aruncă toate mostrele, toate lamelele și culturile pe care le folosise pentru a face descoperirile care contribuiseră la moartea lui Pipo, spălă totul amănunțit și nu lăsă nici un semn care să trădeze munca pe care o desfășurase. Voia nu numai să facă să dispară totul, ci să șteargă până și urmele distrugerii.
Apoi se întoarse la terminalul ei. Își va distruge lucrările efectuate în domeniu, toate cercetările părinților ei, îndeosebi cele care conduse­seră la propriile ei descoperiri. Vor dispare. Deși munca aceasta fusese punctul central al vieții ei, deși vreme de atâția ani activitatea îi dăduse o identitate, va distruge totul așa cum și ea însăși trebuia să fie pedepsită, nimicită, ștearsă până la uitare.
Computerul o împiedică.
"Notițele de lucru privind cercetările xenobiologice nu pot fi distru­se", anunță el. Probabil că nici n-ar fi reușit. De la părinți, din fișierele lor care, după ce le studiase ca pe Scriptură, deveniseră un îndrumar interior, aflase că nimic nu trebuie distrus, nimic nu trebuie uitat. Ideea de sfințenie a cunoașterii era mai adânc gravată în sufletul ei decât orice catehism. Se găsea prinsă în capcana unui paradox. Cunoașterea îl ucisese pe Pipo; dacă ștergea toate acele cunoștințe, însemna să-și ucidă părinții a doua oară, să ucidă ceea ce lăsaseră pentru ea. Nu putea nici să păstreze, nici să distrugă acele cunoștințe. Simțea ziduri pretutindeni, ziduri prea înalte pentru a fi escaladate, strângând-o și strivind-o.
Novinha făcu singurul lucru permis: plasă diferite coduri de protec­ție și folosi toate metodele știute de blocare a accesului la fișiere. Atât cât va trăi, în afară de ea nimeni nu le va putea consulta. Doar când va muri, cel care-i va urma ca xenobiolog va putea vedea ce ascunsese ea acolo.
Cu o excepție: când se va căsători, și soțul ei va avea acces în cazul că și-ar exprima dorința de a ști. Ei, atunci nu se va căsători. Era foarte simplu.
Își imagină viitorul: cenușiu, insuportabil și inevitabil. Să moară nu îndrăznea, și totuși viața îi va fi înjumătățită, neputând să se căsătoreas­că, interzicându-și chiar să se mai gândească la această problemă pentru ca nu cumva să descopere secretul mortal și să-l divulge fără să vrea; mereu singură, mereu împovărată, în veci vinovată, dorindu-și moartea, dar fiindu-i interzis să și-o găsească. Va avea totuși o mângâiere: nimeni nu va mai muri din pricina ei. Nu o va mai apăsa vina de acum.
În acele momente de disperare întunecată și ascunsă își aminti de Matcă și Hegemon, își aduse aminte de Vorbitorul în numele Morților. Cu toate că scriitorul original, adevăratul Vorbitor se afla de mii de ani în mormânt, pe multe lumi existau oameni care slujeau ca preoți pentru cei care nu recunoșteau nici un zeu, dar credeau totuși în valoarea ființelor umane. Vorbitori a căror treabă era să descopere adevăratele cauze și motive ale acțiunilor făptuite de oameni și să stabilească adevărul vieții lor după ce aceștia mureau. În această colonie braziliană erau preoți în loc de Vorbitori, dar preoții nu găseau cuvinte care s-o mângâie; va chema un Vorbitor.
Chiar dacă până acum nu-și dăduse seama, toată viața voise să facă asta, mai ales de când citise și se lăsase fascinată de Matcă și Hegemon. Ideea o interesase, astfel că studiase legea. Lusitania era o colonie catolică, dar Codul Stelar permitea oricărui cetățean să cheme un preot aparținând altei credințe, iar Vorbitorii erau considerați preoți. Putea chema unul, iar dacă acesta accepta să vină, colonia nu avea motive să-l împiedice.
Probabil că nu se va găsi nici un Vorbitor dornic să vină. Poate că nici nu există vreunul destul de aproape ca să sosească înainte de moartea ei. Dar poate că se afla un mărturisitor relativ aproape, astfel încât peste douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani, acesta va veni de la spațioport și va începe să dezvăluie adevărul vieții și morții lui Pipo. Și după ce va fi descoperit adevărul și va vorbi cu vocea limpede care-i plăcea atât de mult la Matcă și Hegemon, probabil că va fi și ea eliberată de vina care o ardea până în străfundurile inimii.
Apelul ei intră în computer; prin ansiblu, acesta va anunța pe toți Vorbitorii de pe lumile cele mai apropiate. "Acceptă să vii", se adresă ea în gând către necunoscutul destinatar al chemării ei. "Chiar dacă va trebui să dezvălui în fața tuturor adevărul despre vinovăția mea. Chiar și așa, dar vino."


Se trezi cu o durere surdă în spate și cu o senzație de apăsare pe chip. Obrazul îi era lipit de tăblia goală a mesei unde se afla terminalul care se deconectase singur pentru a o proteja de radiațiile nocive. Dar nu durerea o trezise, ci o atingere ușoară pe umăr. Crezu pentru o clipă că era mâna celui sosit deja ca răspuns la chemarea ei.
― Novinha, șopti bărbatul. Nu Falante pelos Muertos, ci altcineva. Cel despre care credea că se pierduse în furtuna din noaptea trecută.
― Libo, murmură ea. Atunci dădu să se ridice. Prea grăbită însă, spinarea îi era înțepenită și avea amețeli. Scoase un țipăt slab; el o susținu de umeri ca să nu cadă.
― Þi-ai revenit?
Ea îi simți respirația ca aburul unei grădini îndrăgite și avu senzația de siguranță deplină. Se simți acasă.
― M-ai căutat.
― Novinha, am venit cât am putut de repede. Mama a adormit într-un târziu. Pipinho, fratele meu mai mare, e acum cu ea, iar judecătorul se ocupă de toate, așa că eu...
― Trebuia să știi că-mi pot purta singură de grijă, spuse ea.
După un moment de tăcere, vocea lui se auzi din nou, de astă dată furioasă, disperată și obosită ca și bătrînețea, entropia și moartea stelelor.
― Dumnezeu mi-e martor, Ivanova, că n-am venit să-ți port ție de grijă.
O rază de lumină se stinse; nu băgase în seamă speranța pe care o simțise decât după ce dispăruse.
― Mi-ai spus că tata a descoperit ceva într-o simulare de-a ta și că era sigur că voi reuși să-mi dau seama și singur. M-am gândit că ai lăsat simularea pe terminal, dar dispăruse când m-am întors la Stațiune.
― Da?
― De ce te miri, Nova, doar tu puteai să anulezi programul! Trebuie s-o văd.
― De ce?
O privi neîncrezător.
― Novinha, știu că ți-e somn, dar sunt sigur că înțelegi că purcelușii l-au ucis pe tata pentru ce-a descoperit în simularea ta.
Ea se uită fix la el, fără a spune o vorbă. Libo mai văzuse hotărârea rece din ochii Novinhei.
― De ce nu vrei să-mi arăți? De azi încolo, eu sunt zenador, și am dreptul să cunosc.
― Ai acces nestingherit la toate fișierele întocmite de tatăl tău. Ai dreptul să consulți tot ce am pus eu la dispoziția publicului.
― Atunci fă publică și holograma asta.
Ea tăcu.
― Cum i-am putea înțelege pe purceluși dacă nu știm ce-a descoperit tata despre ei? Ea nu răspunse, astfel că Libo continuă: Ești datoare față de cele O Sută de Lumi, față de strădania noastră de a înțelege singura specie de ființe extraterestre existentă. Cum de poți sta așa și.. ce s-a întâmplat, vrei să descoperi singură? Vrei să fii prima? Bine, fie cum dorești, o să-ți atribui totul ție, Ivanova Santa Catarina von Hesse...
― Nu de numele meu îmi pasă.
― Și eu aș putea să procedez la fel. Nici tu n-ai descoperi adevărul fără ceea ce știu eu. O să-ți interzic accesul la fișierele mele. Nu mă interesează fișierele tale.
Asta era prea de tot.
― Ce te interesează atunci? Ce încerci să faci? O apucă de umeri, o ridică de pe scaun, o zgâlțâi și-i strigă în față: Tatăl meu a fost ucis acolo și tu știi de ce au făcut-o, pentru că ai înțeles simularea aceea. Spune-mi, arată-mi-o!
― Niciodată, șopti ea.
Chipul lui era contorsionat de disperare.
― De ce nu? strigă el.
― Pentru că nu vreau să mori.
Văzu cum în ochii lui apare un licăr de înțelegere. "Da, așa e, Libo, asta pentru că te iubesc, pentru că, dacă vei ști secretul, te vor ucide și pe tine. Nu-mi pasă de știință, nu-mi pasă de cele O Sută de Lumi sau de relațiile dintre umanitate și o specie extraterestră, nu-mi pasă de nimic atâta vreme cât ești în viață."
Lacrimile izbucniră brusc în ochii lui și se rostogoliră pe obraji.
― Vreau să mor, spuse el.
― Tu aduci mângâiere tuturor, șopti ea. Pe tine cine te mângâie?
― Trebuie să-mi spui ca să pot muri.
Și, dintr-o dată, nu mai era el cel care o susținea; acum se agăța el de ea, căutând un sprijin.
― Ești obosit, spuse ea moale, dar te poți odihni.
― Nu vreau să mă odihnesc, murmură el. Cu toate astea, se lăsă purtat, dus de lângă terminal.
Îl conduse în dormitorul ei, dădu așternuturile deoparte, neluând în seamă praful stârnit.
― Hai, ești obosit, odihnește-te acum. De aceea ai venit la mine, Libo. Să-ți găsești liniștea, consolarea. El își acoperi fața cu mâinile, clătinându-și capul într-o parte și într-alta ca un băiat care plânge după tatăl lui, plânge pierderea a tot ce-a însemnat el, la fel cum plânsese și ea. Novinha îi scoase ghetele, pantalonii, băgă mâna sub cămașă pentru a i-o scoate peste cap. El respira adânc pentru a pune capăt suspinelor și ridică brațele ca s-o ajute să-i dezbrace cămașa.
Îi întinse hainele pe scaun, apoi se aplecă deasupra lui ca să-l învelească. Dar el o prinse de încheietură și, cu lacrimi în ochi, o privi rugător.
― Nu mă lăsa singur, șopti el. Disperarea i se strecurase în voce. Rămâi cu mine.
Iar ea se lăsă în voia lui pe pat, unde se agăță strâns de ea până când, după doar câteva clipe, adormi și mâinile îi căzură încet, moale. Însă ea rămase trează. Mâinile ei lunecară blând de-a lungul umerilor, pieptului, taliei lui. "Of, Libo, credeam că te-am pierdut ca și pe Pipo." Dar el nu mai auzea șoaptele ei. "Dar tu vei reveni mereu la mine." Ca și Eva, din pricina păcatului făptuit din neștiință, putea fi alungată din grădină. Dar, ca și Eva, era în stare să îndure asta, deoarece încă îl mai avea pe Libo, Adam al ei.
Îl avea? Oare îl avea? Mâna îi tremură pe trupul lui. Nu-l va putea avea niciodată. Căsătoria era singura cale pentru ca ea și Libo să poată rămâne împreună multă vreme ― legile erau stricte pe orice lume colo­nizată, și inflexibile într-o comunitate catolică. În noaptea asta putea să-și închipuie că el va dori să o ia de soție, când va veni vremea. Dar Libo era singura persoană cu care nu se putea căsători.
Pentru că în acest caz, el ar avea automat acces la orice fișier de-al ei, convingând computerul că trebuie să-l consulte ― iar asta ar include, bineînțeles, toate fișierele de lucru, indiferent câte protecții ar stabili ea. Așa se hotărâse prin Codul Stelar. În fața legii, soții deveneau practic una și aceeași persoană.
Nu-i putea îngădui să studieze acele fișiere, pentru că ar descoperi ceea ce știuse tatăl lui, și atunci ea va fi cea care va găsi cadavrul lui pe o pantă, și tot ea va trebui să retrăiască în fiecare noapte suferințele prin care trecuse el sub tortura purcelușilor. Nu-i era deja peste puteri să poarte vina pentru moartea lui Pipo? Căsătoria cu Libo ar însemna condamnarea lui la moarte. Și totuși, necăsătorindu-se cu el însemna să se sinucidă pentru că, nefiind alături de el, nu-și putea imagina cine altul i-ar putea lua locul.
"Cât de inteligentă sunt. Am găsit o asemenea cale spre iad încât n-aș mai reuși să ies vreodată de acolo."
Își apăsă fața de umărul lui Libo, iar lacrimile șerpuiră pe pieptul lui.



Capitolul 4
ENDER

Am identificat patru limbaje pequeninos. "Limba masculilor" e aceea pe care am auzit-o în mod constant. Am surprins și frânturi din "limba soțiilor", pe care purcelușii o folosesc pentru a discuta cu femelele (iată o diferențiere sexuală!) și "limba copacilor", un dialect ritual pe care, după spusele lor, îl folosesc pentru a adresa rugi copacilor totemici ancestrali. Au adus vorba și despre un al patrulea limbaj, numit "limba părintească", aceasta constând din lovirea ritmică a unor bețe între ele. Ei susțin că aceasta este o limbă adevărată, deosebindu-se de celelalte la fel ca portugheza de engleză. O numesc "limba părintească" pentru că se exprimă cu ajutorul unor bețe din lemn ce provin din copacii care, potrivit credinței lor, întruchipează spiritele strămoșilor.
Pequeninos au învățat limbile umane cu o minunată rapidita­te, descurcându-se mult mai bine decât am reușit noi cu limbajele lor. În anii din urmă au ajuns să vorbească între ei fie Esențiala, fie portugheza mai tot timpul cât suntem în mijlocul lor. Probabil că revin la propriile limbaje atunci când nu suntem prezenți. S-ar putea chiar să fi adoptat limbile umane ca fiind ale lor, ori poate că le plac atât de mult încât le folosesc în mod constant, ca pe un joc. Contaminarea lingvistică e regretabilă, însă inevitabilă dacă dorim să comunicăm cât de cât cu ei.
Doctor Swingler a întrebat dacă în numele și modurile de adresare transpar anumite elemente ale culturii lor. Răspunsul e sigur da, cu toate că nu îmi este deloc clar ce anume evidențiază ele. Important este că noi n-am numit nici unul dintre ele. În schimb, pe măsură ce au învățat Esențiala și portugheza, peque­ninos ne-au întrebat de sensurile unor cuvinte și după aceea ne-au anunțat numele pe care le aleseseră pentru ei înșiși (sau pentru ceilalți). Nume ca "Rădăcină" sau Chupaceu (Sugător-de-Cer) ar putea fi traduceri ale numelor din limba masculilor sau pur și simplu porecle pe care și le-au ales ca să le putem folosi noi.
Unii către alții își spun frați. Femelele sunt numite soții, niciodată surori sau mame. Uneori se referă la tați, dar acest termen este folosit în mod inevitabil pentru a desemna copacii totemici ances­trali. Pentru a ne denumi pe noi, folosesc bineînțeles termenul Uman, dar au început să folosească noua Ierarhie a Excluderii, stabilită de Demostene. Pe umani îi asociază cu framlingii, iar pe pequeninos din alte triburi cu utlaningii. E ciudat totuși că se consideră pe ei înșiși ramen, ceea ce arată că înțeleg greșit ierarhia, ori se văd din perspectivă umană! Și ― o răsturnare destul de surprinzătoare ― referindu-se la femelele lor, în câteva rânduri le-au numit varelse!

Joăo Figueira Alvarez,
"Însemnări privind Limba și Nomenclatura Pequenino"
În Semantica, 9/1948/15


Locuințele din Reykjavik erau săpate în pereții de granit ai fiordului. Cea a lui Ender se afla sus, pe stâncă, unde putea ajunge după un urcuș lung și obositor pe scări. Dar avea o fereastră. Își petrecuse aproape toată copilăria închis între ziduri de oțel. Acum, când i se oferea prilejul, își alegea locuința astfel încât să simtă anotimpurile planetei pe care se stabilea.
În camera lui era foarte cald și razele strălucitoare ale soarelui îl orbiră când intră după ce mersese prin semiobscuritatea răcoroasă a coridoarelor de piatră. Jane nu-i lăsă răgazul să-și adapteze ochii la lumina puternici
― Þi-am pregătit o surpriză pe terminal, spuse ea. Vocea era doar o șoaptă venită de la nestemata din ureche.
În aerul de deasupra terminalului se vedea un purceluș. Făcu o mișcare și se scărpină; apoi întinse mâna după ceva. Mâna reveni strângând între degete un vierme strălucitor și umed. Purcelușul mușcă din el și zeama îi curse din gură, șiroindu-i pe piept.
― Evident că-i vorba de o civilizație avansată, spuse Jane.
Săvârșitorul se supără.
― Știu mulți imbecili morali ale căror obiceiuri la masă sunt impe­cabile, Jane.
Purcelușul se întoarse și vorbi:
― Vrei să vezi cum l-am ucis?
― Jane, ce faci?
Purcelușul dispăru. În locul lui apăru o hologramă a cadavrului lui Pipo zăcând în ploaie pe panta dealului.
― Am pregătit o simulare a modalității de vivisecție folosită de pequeninos, la care am folosit informațiile culese prin scanarea cadavru­lui înainte de înmormântare. Vrei să vezi?
Săvârșitorul se așeză pe singurul scaun existent în cameră.
Pe terminal apăru panta dealului și Pipo, încă în viață, întins pe spate, cu mâinile și picioarele legate de niște pari de lemn. În jurul lui erau strânși vreo doisprezece purceluși, iar unul dintre ei ținea un cuțit din os într-o mână. Din nestemata aflată în ureche se auzi din nou vocea lui Jane:
― Nu suntem siguri dacă s-a întâmplat exact așa. (Cu excepția purcelușului cu cuțitul, ceilalți dispărură. ) Sau așa.
― Xenologul era conștient?
― Probabil. Nu s-au găsit urme de droguri sau de lovituri.
― Continuă.
Neiertătoare, Jane arătă cum se operase deschiderea cavității toraci­ce, extragerea rituală a organelor și așezarea lor pe pământ Ender se sili să urmărească scena, încercând în același timp să priceapă ce sens putea să aibă această vivisecție pentru pequeninos. La un moment dat, Jane șopti:
― În clipa asta a murit.
Ender se simți ușurat; abia își dădu seama cât de încordați îi fuseseră toți mușchii, parcă în empatie cu suferințele îndurate de Pipo.
Când totul se termină, Ender se îndreptă spre pat, se întinse, rămâ­nând cu privirea fixată în tavan.
― Am arătat deja simularea oamenilor de știință de pe cel puțin șase lumi, spuse Jane. Nu va trece mult până pune și presa mâna pe ea.
"E mai înfricoșător decât ceea ce s-a întâmplat cu Gândacii," cons­tată Ender. "Toate imaginile video cu luptele dintre Gândaci și oameni văzute când eram mic erau blânde în comparație cu cele de acum."
Dinspre terminal se auzi un hohot răutăcios de râs. Ender ridică privirea pentru a vedea ce făcea Jane. Privi un purceluș în mărime naturală, râzând grotesc și, în timp ce hohotea, Jane îl transformă. Schimbarea era ingenioasă și rafinată: o ușoară exagerare a lungimii dinților, o alungire a ochilor, o îmbăloșare la colțurile gurii, o idee de roșu în ochi, limba apărând și dispărând printre dinți. Fiara care se ivește în coșmarul oricărui copil.
― Bună treabă, Jane. Metamorfoza de la ramen la varelse.
― După o asemenea prezentare, cât de curând vor fi acceptați peque­ninos ca egali ai umanității?
― Au fost întrerupte toate contactele cu ei?
― Consiliul Stelar a recomandat noului xenolog să-și limiteze vizitele la o oră și nu mai des decât o dată la câteva zile. Îi este interzis să-i întrebe pe pequeninos de ce au comis fapta.
― Dar fără carantină.
― Nici măcar nu s-a făcut propunerea asta.
― Dar va fi făcută, Jane. Încă un incident similar și se va cere introducerea carantinei. Și transformarea orașului Milagre într-o garni­zoană militară al cărui unic scop ar fi să-i împiedice pe purceluși să atingă nivelul tehnologic necesar pentru a părăsi planeta.
― Purcelușii și-au creat singuri o problemă de relații publice, spuse Jane. Iar noul xenolog e doar un copil. Fiul lui Pipo. Îl cheamă Libo. Prescurtare de la Liberdade Gracas a Deus Figueira de Medici.
― Liberdade? Libertate?
― Nu știam că ai cunoștințe de portugheză.
― E la fel ca spaniola. Am mărturisit moartea lui Zacatecas și a lui San Angelo, sau ai uitat?
― Pe planeta Moctezuma. Asta a fost acum două mii de ani.
― Pentru mine nu.
― Subiectiv vorbind, pentru tine înseamnă acum opt ani. În urmă cu cincisprezece luni. Vezi ce minunată e relativitatea? Te menține tânăr.
― Călătoresc prea mult, spuse Săvârșitorul. Valentine s-a căsătorit, așteaptă un copil. Eu am refuzat deja două solicitări pentru a fi Vorbitor. Când o să încerci să-mi pui din nou ispita în cale?
Purcelușul de la terminal râse fioros.
― Crezi că asta înseamnă ispită? Privește, pot transforma piatra în pâine! Purcelușul duse câteva pietre colțuroase la gură și începu să le mestece. Nu vrei o îmbucătură?
― Ai un umor pervers, Jane.
― Toate regatele de pe toate lumile. Purcelușul își desfăcu palmele și sistemele stelare i se scurseră printre degete, planetele pornind să gonească pe orbite exagerat de rapide, alcătuind cele O Sută de Lumi. ― Þi le pot oferi. Pe toate.
― Nu mă interesează.
― Terenuri, terenuri, cele mai bune investiții. Știu, știu că ești deja bogat După trei mii de ani de acumulare a dobânzilor îți poți permite să-ți construiești propria ta planetă. Dar ce spui de asta? Numele de Săvârșitor Wiggin, cunoscut pretutindeni în cele O Sută de Lumi...
― Dar e deja...
― ... pentru iubire, onoare și atașament Purcelușul dispăru. Jane reînvie în locul lui o imagine video de pe vremea copilăriei lui Ender și o transformă într-o hologramă. O mulțime care striga, urla: "Săvârșitor! Săvârșitor! Săvârșitor!" Și după aceea, un tânăr stând pe un podium, ridicând mâna și fluturând-o spre oameni. Mulțimea răspunse cu un entuziasm sălbatic.
― Nu s-a întâmplat așa ceva, spuse Ender. Peter nu mi-a permis să mă mai întorc pe Pământ
― Consideră asta drept o profeție. Hai, Ender, atâta lucru îți pot oferi. Să-ți recapeți bunul renume.
― Nu-mi pasă, spuse Ender. Acum am câteva nume. Vorbitor în numele Morților ― și acesta presupune respect
Imaginea purcelușului apăru din nou, de astă dată sub înfățișarea lui normală, nu cea diavolească pe care o crease Jane.
― Vino, spuse pequenino încet.
― Poate că sunt cu adevărat monștri. La asta te-ai gândit? întrebă Ender.
― Oricare altul ar gândi așa. Dar nu tu.
"Așa e. Eu nu."
― Dar de ce te interesează, Jane? De ce încerci să mă convingi?
Pequenino dispăru. Iar acum apăru chiar Jane, sau mai precis chipul sub care obișnuia să i se înfățișeze lui Ender încă de când i se arătase prima dată, adică atunci când el era un copil sfios și înspăimântat care sălășuia în uriașa memorie a rețelei interstelare de computere. Apariția chipului ei îi reaminti Săvârșitorului de acel prim moment când ea i-l arătase. "M-am gândit să-mi dau alt chip", spusese ea. "Îți place?"
Da, i-a plăcut. A plăcut-o. Tânără, cu trăsături luminoase, curate, dulci, un copil care nu va îmbătrâni niciodată, cu un zâmbet delicat și cuceritor. Din câte își dădeau seama și unul și celălalt, ansiblul îi dăduse naștere. Nici măcar rețelele de computere ale unei lumi nu depășeau viteza luminii în prelucrarea datelor, iar temperatura ridicată limita capacitatea memoriei și viteza de lucru. Ansiblul era însă instantaneu și indisolubil conectat cu orice computer de pe fiecare lume. Jane se născuse între stele, iar gândurile ei jucau printre vibrațiile fâșiilor filotice ale rețelei ansiblului.
Pentru ea, computerele celor O Sută de Lumi erau mâini și picioare, ochi și urechi. Vorbea orice limbă ce fusese încredințată computerelor și citea fiecare carte din bibliotecile tuturor lumilor. Află că ființele umane se temeau de multă vreme de existența cuiva asemeni ei; era detestată în toate istorisirile, și sosirea ei însemna fie moarte sigură, fie distrugerea umanității. Ființele umane și-o imaginaseră cu mult înainte de a se naște și, închipuindu-și-o, o uciseseră de mii de ori.
De aceea nici nu dădea cuiva vreun semn că ar exista. Asta până descoperi, la fel ca toată lumea, "Matca și Hegemonul", și înțelese că autorul acelei cărți era un om căruia i se putea înfățișa. Îi veni ușor să urmărească istoria cărții până la prima ei ediție și să-i găsească sursa. N-o adusese ansiblul de pe lumea unde Săvârșitorul, care abia dacă împlinise douăzeci de ani, era guvernatorul primei colonii umane? Și cine altul ar fi putut s-o scrie dacă nu el? De aceea i se adresase, iar el răspunsese cu amabilitate; ea îi arătase chipul pe care și-l imaginase, iar el o îndrăgise; acum senzorii ei se aflau în nestemata din urechea lui, astfel că erau mereu împreună. Nu-i ascundea nici un secret, iar el nu-i tăinuia nimic.
― Săvârșitorule, susură ea, mi-ai spus dintru început că vrei să cauți o planetă unde să poți oferi apă și soare gogoșii care, deschizându-se, să elibereze matca și cele zece mii de ouă fertile ale ei.
― Speram că se va putea aici, spuse Săvârșitorul. Dar, cu excepția zonei ecuatoriale, e un tărâm neprimitor, pustiit, în permanență subpo­pulat. Și ea e dornică să încerce.
― Dar tu?
― Gândacii n-ar putea supraviețui iernilor de aici. Le-ar trebui o sursă de energie, iar asta cred că ar alerta guvernul. Nu se poate.
― Nu se va putea nicicând, Săvârșitorule. Acum îți dai seama de asta, nu? Ai trăit pe douăzeci și patru dintre cele O Sută de Lumi, și nu există nici una unde să poți găsi măcar un colțișor sigur în care Gândacii să poată renaște.
Bineînțeles că înțelese ce-i sugera Jane. Lusitania era singura excep­ție. Datorită purcelușilor, în afara unei suprafețe minuscule, întreaga lume era inaccesibilă, de neatins. Iar lumea părea locuibilă și, de fapt, mai convenabilă Gândacilor decât ființelor umane.
― Singurul obstacol sunt pequeninos, constată Săvârșitorul. S-ar putea să se opună hotărârii mele ca lumea lor să fie oferită Gândacilor. Dacă un contact direct cu civilizația umană îi poate tulbura pe pequeni­nos, gândește-te ce s-ar întâmpla dacă apar și Gândacii printre ei.
― Dar Gândacii au înțeles, așa spuneai, și nu vor mai face rău.
― În mod deliberat, nu. Dar a fost o întâmplare norocoasă că i-am înfrânt, știi și tu asta, Jane.
― A fost geniul tău.
― Sunt chiar mai avansați decât noi. Cum vor face față purcelușii acestei situații? Se vor speria de Gândaci la fel ca și noi și nu vor putea să-și înfrângă teama.
― De unde știi? întrebă Jane. Cum ai putea tu sau altul să spuneți cum vor reacționa pequeninos înainte de a merge acolo și de a afla cine sunt? Săvârșitorule, dacă sunt varelse, atunci să-i lăsăm pe Gândaci să folo­sească mediul lor, și pentru tine asta va cântări mai mult decât dislocarea unor mușuroaie de furnici sau turme de vite pentru a face loc orașelor.
― Sunt ramen, spuse Ender.
― Încă nu știi asta.
― Ba da. Simularea aceea a ta nu a fost tortură.
― Da? Jane arătă din nou simularea corpului cu exact o clipă înainte ca Pipo să moară. Atunci înseamnă că nu înțeleg eu cuvântul.
― S-ar putea ca Pipo să fi simțit totul ca pe-o tortură dar, Jane, dacă simularea ta este precisă ― și știu că e ― atunci purcelușii n-au urmărit să producă durere.
― După câte înțeleg eu natura umană, chiar și ritualurile religioase au durerea ca pilon principal.
― N-a fost ceva religios sau oricum, nu întru totul. Dacă a fost un simplu sacrificiu, ceva nu s-a potrivit.
― De unde știi? Acum terminalul înfățișă chipul disprețuitor al unui profesor, prototipul perfect al snobismului academic. Educația ta este exclusiv militară și, în afară de asta, singura ta înzestrare privește măiestria de a folosi cuvinte. Ai scris o carte de succes care a zămislit o religie umanistă; asta îți dă dreptul să pretinzi că-i înțelegi pe pequeni­nos?
Săvârșitorul închise ochii.
― Poate că mă înșel.
― Dar crezi că ai dreptate?
Din tonul vocii își dădu seama că ea își recăpătase înfățișarea cunoscută. Deschise ochii.
― Nu mă pot încrede decât în intuiție, Jane, aprecierea pe care o simți fără a analiza. Nu știu ce făceau pequeninos, dar sunt convins că aveau un scop. În nici un caz cruzime sau răutate. Ca doctorii care se străduiesc să salveze viața unui pacient, nicidecum niște schingiuitori care încearcă s-o distrugă.
― Te-am înțeles, șopti Jane. Am priceput toate nuanțele. Simți că trebuie să pleci, să te convingi că matca poate trăi acolo, la adăpostul oferit de carantina parțiala impusă deja planetei. Vrei să mergi acolo ca să vezi dacă poți înțelege cine sunt purcelușii.
― Jane, chiar dacă ai avea dreptate, eu nu pot merge pe Lusitania, spuse Ender. Imigrarea este sever limitată și, în plus, nu sunt catolic.
Jane își dădu ochii peste cap.
― Aș fi împins lucrurile atât de departe dacă n-aș fi găsit calea de a te trimite acolo?
Deasupra terminalului apăru un alt chip. O adolescentă, care nu era nici pe departe la fel de frumoasă și de nevinovată ca Jane. Avea o față cu linii severe și reci, ochii strălucitori și pătrunzători, și-și ținea buzele strânse într-o grimasă care amintea de trăsăturile cuiva care s-a deprins să trăiască într-o permanentă durere. Era tânără, dar expresia chipului ei o făcea să pară surprinzător de matură.
― Xenobiologul de pe Lusitania. Ivanova Santa Catarina von Hesse. I se spune Nova sau Novinha. Ea a cerut un Vorbitor în numele Morților.
― De ce arată așa? întrebă Săvârșitorul. Ce i s-a întâmplat?
― Părinții ei au murit când era mică. Dar în anii din urmă a ajuns să iubească un bărbat pe care-l simțea ca părinte. Cel care a fost ucis de purceluși. Vrea să mărturisești moartea lui.
Văzându-i chipul, Săvârșitorul dădu uitării grijile legate de matcă, de pequeninos. Pe fața aceea de copil recunoscuse expresia de deznădej­de tipică adulților. O mai văzuse în ultimele săptămâni ale Războiului cu Gândacii, atunci când, silindu-se să depășească starea de epuizare, condusese o bătălie după alta într-un joc ce, de fapt, nu era joc. La sfârșitul războiului o văzuse din nou, atunci când descoperise că ședințe­le de antrenament nu urmăreau nicidecum pregătirea lui, că toate simu­lările erau de fapt realitatea netrucată și că el comandase flotele umane, prin ansiblu. Atunci, în clipa în care a înțeles că ucisese Gândacii până la ultimul și își dăduse seama de Xenocidul comis, privindu-și chipul în oglindă descoperise aceeași expresie de vinovăție, prea mare pentru a fi suportată.
Ce făcuse fata asta, Novinha, de simțea o asemenea durere?
De aceea o ascultă pe Jane care înșirui evenimentele esențiale ale vieții ei. Jane îi oferea doar simple elemente statistice, dar Săvârșitorul era Vorbitor în numele Morților; geniul lui ― sau blestemul ― se exprima prin ingeniozitatea de a concepe întâmplările așa cum le vedeau alții. Această virtuozitate făcea din el un strălucit comandant militar, atât în dirijarea propriilor forțe ― în realitate băieți ― cât și în anticiparea și dejucarea manevrelor dușmanului. Asta mai însemna că din relatarea impersonală a întâmplărilor din viața Novinhei, el reușea să intuiască ― ba mai mult, să știe ― cum pierderea părinților și sanctificarea lor o izolaseră pe Novinha, cum își adâncise dinadins însingurarea atunci când stăruise cu atâta încăpățânare să continue munca lor. Știa ce ascundea performanța ei uimitoare de a obține statutul de xenobiolog cu mulți ani înainte de a atinge vârsta majoratului. Intui de asemenea cât de mult cântărise pentru ea sentimentul discret de dragoste și acceptare din partea lui Pipo și cât de profund tânjea ea după prietenia acestuia. Pe Lusitania nimeni n-o cunoștea cu adevărat pe Novinha. Dar, aflat în grota lui din Reykjavik, de pe lumea înghețată care se numea Trondheim, Săvârșito­rul Wiggin o cunoștea pe Novinha și o iubea, de aceea i se umplură ochii de lacrimi pentru ea.
― Deci vei pleca, șopti Jane.
Săvârșitorul nu reuși să-i răspundă prin cuvinte. Jane avusese drep­tate. Ar fi plecat oricum, chiar ca Săvârșitor al Xenocidului, în speranța că Lusitania, prin statutul ei aparte, ar putea deveni locul în care, eliberând matca din captivitatea în care o ținuse vreme de trei mii de ani, să răscumpere crima îngrozitoare făptuită în copilărie. Ar fi plecat și ca Vorbitor în numele Morților, ca să-i înțeleagă pe purceluși și să-i deslu­șească omenirii astfel ca ei sa fie acceptați, în cazul în care erau cu adevărat ramen, iar nu detestați și temuți ca varelse.
Acum însă plecarea lui va avea un alt motiv, mai adânc. Va merge s-o ocrotească pe copila Novinha, fiindcă în inteligența sclipitoare, în izolarea, durerea și vinovăția ei își recunoștea propria copilărie furată și grăuntele de suferință pe care încă îl purta în suflet. Lusitania se afla la douăzeci și doi de ani-lumină depărtare. Va călători cu o viteză infinite­zimal mai mică decât cea a luminii și nu va ajunge acolo decât atunci când ea va avea aproape patruzeci de ani. Dacă i-ar fi stat în puteri, ar fi plecat spre ea chiar acum, cu instantaneitatea filotică a ansiblului; dar știa că durerea ei nu se va stinge. Suferința va rămâne, așteptând sosirea lui. Oare propria lui suferință nu rămăsese vie după atâția ani?
Nu mai plânse; tulburarea se risipi.
― Ce vârstă am? întrebă el.
― Au trecut 3081 de ani de când te-ai născut. Dar subiectiv vorbind, ai 36 de ani și 118 zile.
― Și câți ani va avea Novinha când voi ajunge acolo?
― În jur de treizeci și nouă de ani, plus sau minus câteva săptămâni, asta în funcție de data plecării și de măsura în care nava are să atingă sau nu viteza luminii.
― Vreau să plec mâine.
― Săvârșitorule, îți trebuie timp să programezi o navă.
― Există vreuna care să orbiteze Trondheim?
― Destule, bineînțeles, dar numai una care să fie pregătită să plece mâine, iar ea are la bord o încărcătură de skrika pentru comercianții de produse de lux din Cyrillia și Armenia.
― Niciodată nu te-am întrebat cât de bogat sunt.
― De-a lungul anilor am făcut investiții profitabile în numele tău.
― Cumpără-mi nava cu încărcătură cu tot.
― Și ce-o să faci cu skrika pe Lusitania?
― Dar cyrillienii și armenii ce fac cu ea?
― Poartă o parte și mănâncă restul. Dar o plătesc mai scump decât își poate permite cineva de pe Lusitania.
― Deci atunci când o voi oferi lusitanilor, s-ar putea să mai îndulcesc atitudinea lor față de Vorbitorul care pătrunde într-o colonie catolici
Jane se transformă în duhul care iese pe gura ulciorului.
― Am auzit, Mărite Stăpâne, și mă supun.
Duhul deveni abur și pătrunse pe gura ulciorului. Apoi laserele se stinseră și aerul de deasupra terminalului rămase pustiu.
― Jane, spuse Săvârșitorul.
― Da? răspunse ea, vorbindu-i prin nestemata din ureche.
― De ce vrei să mă duc eu pe Lusitania?
― Vreau să adaugi cel de-al treilea volum la "Matca și Hegemonul". Pentru purceluși.
― Dar ce-ți pasă atât de mult de ei?
― Pentru că după ce vei fi scris cărțile care scot la iveală sufletele celor trei specii înzestrate cu rațiune cunoscute de om, vei fi pregătit să o scrii și pe cea de-a patra.
― O altă specie de ramen? întrebă Săvârșitorul.
― Da. Eu.
Săvârșitorul rămase pe gânduri câteva clipe.
― Ești pregătită să te lași cunoscută de restul omenirii?
― Am fost gata dintotdeauna. Dar mă întreb: sunt și ei pregătiți să mă cunoască? Le-a venit ușor să-l îndrăgească pe Hegemon, căci era om. Sau pe Matcă, fiindcă, după știința lor, toți Gândacii muriseră și asta le dădea un sentiment de siguranță. Dacă, în ciuda sângelui vărsat, îi poți îndemna să-i iubească și pe purceluși, care încă trăiesc, atunci vor fi pregătiți să afle despre existența mea.
― Într-o bună zi, spuse Săvârșitorul, voi iubi pe cineva care să nu insiste ca eu să duc la bun sfârșit muncile lui Hercule.
― Oricum te plictiseai de viața pe care o duci aici, Ender.
― Da. Însă acum sunt în floarea vârstei. Îmi place să mă plictisesc.
― Uitasem să-ți spun, proprietarul lui Havelock, un locuitor de pe Gales, ți-a acceptat oferta de patruzeci de miliarde de dolari pentru navă, inclusiv încărcătura.
― Patruzeci de miliarde? O să dau faliment din pricina asta?
― E doar o picătură într-un ocean. Membrii echipajului au fost anunțați că li s-au anulat contractele. Mi-am permis să plătesc din fondurile tale cheltuielile lor de transfer pe alte nave. Dacă voi conduce eu nava, tu și Valentine nu veți mai avea nevoie de alte persoane care să vă ajute. Plecăm mâine dimineață?
― A, da, Valentine, murmură el.
Sora lui era singura piedică; ea l-ar putea face să mai stea pe gânduri. Acum, după ce luase hotărârea, socotea că nu merita să-și ia rămas bun nici de la studenți și nici de la puținii săi prieteni nordici; rămânea doar Valentine.
― Abia aștept să citesc cartea pe care Demostene o va scrie despre istoria Lusitaniei. Jane descoperise adevărata identitate a lui Demostene în cadrul operațiunii de demascare a originalului Vorbitor în numele Morților.
― Valentine nu mă va însoți, spuse Ender.
― Dar e sora ta.
Ender zâmbi. În ciuda necuprinsei ei înțelepciuni, Jane nu putea înțelege legăturile de sânge. Deși fusese creată de oameni și gândea despre sine în termeni umani, ea nu avea nimic biologic în alcătuire. Învățase pe de rost problemele genetice; nu putea simți dorințele și imperativele pe care ființele umane le aveau în comun cu alte creaturi ― "e sora mea, dar casa ei rămâne Trondheim".
― S-a opus plecării și cu alte prilejuri.
― De astă dată nici n-am s-o invit să meargă cu mine. În nici un caz acum, când așteaptă un copil și când e atât de fericită în Reykjavik. Aici o iubesc toți ca profesoară și nimeni nu bănuiește că, de fapt, ea este legendarul Demostene. Tot aici soțul ei, Jakt, deține o sută de vase de pescuit și stăpânește fiordurile. Fiecare zi îi este plină de conversații sclipitoare sau de primejdia și măreția mării presărate cu sloiuri strălu­citoare și niciodată nu va accepta să părăsească acest loc. Și nici nu va înțelege de ce trebuie să plec eu.
Și gândindu-se s-o părăsească pe Valentine, Săvârșitorul șovăi puțin în fața hotărârii de a pleca spre Lusitania. Mai fusese separat de sora lui o singură dată, când era copil, și resimțise profund anii de prietenie care îi fuseseră furați. Putea s-o părăsească acum din nou, după aproape douăzeci de ani neîntrerupți petrecuți împreună? De data asta nu mai exista cale de întoarcere. Cât va călători spre Lusitania, Valentine va îmbătrâni cu douăzeci și doi de ani; va avea în jur de optzeci de ani dacă lui îi vor trebui alți douăzeci și doi ca să se întoarcă la ea.
«Nici ție nu-ți va fi ușor. Și tu va trebui să plătești un preț.»
"Nu mă persifla", spuse Săvârșitorul în gând. "Am tot dreptul să regret."
«Ea e cealaltă jumătate a eului tău. Chiar o vei părăsi de dragul nostru?»
Vocea care îi răsuna în minte era a mătcii. Bineînțeles că ea vedea lucrurile din aceeași perspectivă, după cum știa la fel de bine ce hotărâse el. Săvârșitorul gândi câteva cuvinte pentru ea: "O voi părăsi, dar nu pentru tine. Nu putem fi siguri că asta îți va aduce binele. S-ar putea să trăim alte momente de dezamăgire, ca și pe Trondheim."
«Lusitania e tot ce ne trebuie. Situată la o distanță sigură de ființele umane.»
"Dar ea aparține și altora. Nu voi distruge purcelușii doar pentru a răscumpăra nimicirea neamului tău."
«Nu vor suferi din pricina noastră; n-o să le facem nici un rău. Sunt sigură că de-acum, după trecerea atâtor ani, ne cunoști.»
"Știu doar ceea ce mi-ai spus."
«Noi nu mințim. Þi-am dezvăluit toate amintirile noastre, tot ce aveam în suflet.»
"Știu că ați putea trăi în pace cu ei, dar ei sunt în stare să viețuiască pașnic cu voi?"
«Du-ne acolo. Am așteptat atât de mult.»
Săvârșitorul ridică o geantă zdrențuită care stătea desfăcută într-un colț. În ea ar fi încăput adevărata lui avere: un schimb de haine. Toate celelalte lucruri din cameră erau daruri din partea oamenilor cărora le mărturisise, ca semn de prețuire pentru el, pentru menirea lui sau pentru adevăr, n-ar fi putut explica exact motivele. La plecare le va lăsa aici. Nu avea loc în geantă pentru ele.
O deschise, scoase un prosop înfășurat și-l desfăcu. Înăuntru se găsea forma fibroasă și grosolană a unei gogoși mari, cu lungimea de paisprezece centimetri.
«Da, privește-ne.»
Găsise gogoașa așteptându-l atunci când sosise pe o lume ce aparți­nuse Gândacilor, pentru a conduce prima colonie umană. Presimțind că vor pieri uciși de Săvârșitor, știind că e un dușman de neînvins, Gândacii sculptaseră peisajul într-un model care să aibă semnificație doar pentru el, tocmai pentru că fusese împrumutat din visurile lui. Neputincioasă dar conștientă, matca îl așteptase într-un turn unde cândva, într-unul din visurile lui, găsise un dușman.
― Ai așteptat mai mult până să te găsesc decât acești câțiva ani cât ai stat ascunsă în spatele oglinzii, spuse el cu voce tare.
«Câțiva ani? Desigur, cu mintea ta care gândește secvențial nu bagi de seamă trecerea timpului, mai ales atunci când călătorești cu o viteză atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simțim. Gândirea noastră e atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simțim. Gândirea noastră e instantanee; și atunci lumina abia se târâie pe lângă noi, ca mercurul pe un geam rece. Am trăit fiecare clipă ce s-a scurs în acești trei mii de ani.»
― Am găsit vreun loc în care să fiți în siguranță?
«Avem zece mii de ouă fertile care așteaptă să capete viață.»
― Poate că Lusitania va fi acel loc, încă nu știu.
«Lasă-ne să trăim din nou.»
― Încerc. De ce crezi că am rătăcit de la o lume la alta vreme de atâția ani, dacă nu pentru a căuta un loc pentru voi?
«Mai iute mai iute mai iute mai iute.»
"Trebuie să găsesc un loc unde să nu vă ucidem din nou în clipa în care veți apărea. Încă bântuiți prea multe vise ale oamenilor. Nu chiar toți oamenii au crezut în cartea mea. S-ar putea să condamne Xenocidul, dar ar fi în stare să-l repete."
«De când existăm, în afară de noi înșine, tu ești prima ființă pe care am înțeles-o. N-a trebuit niciodată să-i înțelegem pe alții, fiindcă am înțeles întotdeauna. Acum, când suntem doar entitatea aceasta, tu ai devenit ochi, brațe și picioare pentru noi. Iartă-ne dacă nu mai avem răbdare.»
El râse. "Eu să vă iert pe voi."
«Neamul tău e nesăbuit. Noi cunoaștem adevărul. Știu cine ne-a ucis, și n-ai fost tu acela.»
"Ba eu am fost."
«Ai fost o unealtă.»
"Ba eu."
«Te iertăm.»
"Voi putea fi iertat doar atunci când veți păși din nou pe suprafața unei lumi."



Capitolul 5
VALENTINE

Astăzi am dat de înțeles că Libo mi-e fiu. Doar Coajă m-a auzit spunând asta, dar în mai puțin de o oră, evident, că vestea era cunoscută tuturor. S-au strâns în jurul meu și l-au convins pe Selva­gem să mă întrebe dacă era adevărat, dacă devenisem "deja" părinte. Apoi Selvagem ne-a cerut mie și lui Libo să ne împreunăm mâinile; dintr-un impuls ce mi-a rămas nelămurit, l-am strâns în brațe pe Libo, iar ei au scos niște sunete de uimire și, cred eu, de respect. Am simțit că din clipa aceea prestigiul meu în rândul lor crescuse nemăsurat.
Concluzia este inevitabilă. Pequeninos pe care i-am cunoscut până acum nu constituie întreaga comunitate și nici măcar pe aceea a masculilor reprezentativi. Sunt fie tineri, fie burlaci în vârstă. Absolut nici unul dintre ei nu a zămislit copii. Șl nici nu s-au împerecheat așa cum înțelegem noi noțiunea.
N-am auzit încă să existe vreo societate de primate în care grupuri de indivizi fără pereche să fie altceva decât proscriși, adică lipsiți de putere și prestigiu. Nici nu mă miră că vorbesc despre femele cu un amestec atât de ciudat de venerație și dispreț, acum neîndrăznind să ia o hotărâre fără consimțământul lor, iar o clipă mai târziu spunându-ne că, fiind varelse, femelele sunt prea proaste ca să înțeleagă ceva. Până azi am interpretat afirmațiile lor la nivelul cuvintelor, ceea ce m-a făcut să-mi imagi­nez că femelele lor nu sunt ființe înzestrate cu rațiune, ci formează o turmă de scroafe care n-au apucat încă să se ridice în două picioare. Mi-am închipuit că s-ar putea ca masculii să le ceară părerea așa cum o cer copacil