agonia russkaia v3 |
Agonia.Net | Правила | Mission | Контакт | Зарегистрируйся | ||||
Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии | ||||||
|
||||||
agonia Лучшие Тексты
■ идут купцы
Romanian Spell-Checker Контакт |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-05-31
| [Этот текст следует читать на // Русском romana]
Ca toți oamenii, îmbătrîni înainte de vreme din pricina dezamăgirilor.
E cancerul sufletului, măcinînd imperceptibil. Făcu şaizeci de ani, tot mai grasă, tot mai gălbejită, tot mai deziluzionată. Fiul ei cel mare îi ținuse deja o predică cu mulți ani în urmă: „ Mamă, somnul e mai important decît mîncatul şi vorbitul. Lasă-i cel puțin naturii timpul să răscumpere păcatele ignoranței noastre.” Ea răspunse: „Dar la şase dimineața trebuie frecate şi bătute covoarele din sufragerie, tu, însă, n-ai cum să ai habar de aşa ceva...” Într-adevăr, n-avea niciun habar. Ordinea-n casă pe spuza vieții orînduite. Această ordine în casă îi devenise cel mai atroce călău! Legea materiei inanimate biruise legea materiei vii! Orînduirea gospodăriei, orînduirea vieții! Într-o noapte, era gata să fie suguşată, suguşată.... apoi, în ultima clipă de groază, a fost eliberată, dezlegată, deznodată – salvată, şi anume, pentru o criză ulterioară cu atît mai cumplită a bolii ei de inimă secundate de horcăială! Ochii, ochii covîrşiți de o angoasă de negrăit! Aceşti ochi țipau: „Ajutor!” Fiica ei, consumată ea însăşi de suferință, din cauza a tot felul de dezamăgiri, cancerul sufletului, deveni şi ea, ca urmare, puțin grasă şi buhăită şi spuse după această primă criză: „Azi, mi-am cumpărat un revolver. Dacă pățesc ca şi mama, a doua oară n-o mai pățesc...” Fiul cel mare spuse: „Dumnezeu ține registrul veniturilor şi cheltuielilor întregii noastre vieții. El speră că ne vom gospodări cu chibzuială şi ne blagosloveşte. Dar noi nu o facem. Dumnezeu nu ne plînge, nu ne rîde. El e drept şi aşteaptă. El vrea să ne constrîngă la adevărul vieții noastre prin cumplite pedepse. El deține controlul falimentului progresiv al avutului nostru vital şi sancționează cu boala cronică!” Fiului cel mai mare i se replică: „Să filosofezi în loc să-ți fie milă, pfui, cine din familie s-a mai pomenit s-o facă!” Într-adevăr, el s-a pomenit s-o facă: El poseda acea compasiune la timp, timpurie, compasiunea preventivă, acel simțămînt singular prețios care este deja cununat cu gîndirea, mintea inimii, inima minții! Bătrîna soră a doamnei bolnave juca împreună cu aceasta în fiecare seară Bézigue, o lăsa să cîştige ca să se mai poată nițeluş bucura. Ei i se trimiteau acasă drept semn al aprecierii: peşti marini, scoici, şampanie, beaf tee jelly. Se gîndea: „Mă îndoapă pentru viermi.” Dar spunea: „Vă mulțumesc din toată inima. Mă bucură nespus.” Fiului cel mai vîrstnic îi zicea: „Ştii, timp de 45 de ani, mi-am trezit din somn bieții slujitori la ora cinci dimineața de dragul ordinii în casă. Crezi că asta mi-e pedeapsa?!?” „Da. Cred că da. Sunt sigur!” Rudele veneau îndeobşte după-amiaza. Atunci casa era deja în ordine. Muribunda spunea la gustare: „Cum vrei ceaiul verde sau negru, te rog, poți să ai din amîndouă, nu, sigur nu e niciu efort? Cu lapte sau cu rom? Sau cu lămîie? Te rog, serveşte-te! Da, ce-mi spui e într-adevăr foarte caraghios. Nu, cine s-ar fi gîndit? Marie, serveşte-le crema de portocale! Vă rog, luați din fructele tropicale. Sunt foarte mîndră de curmale şi strugurii de Malaga. Nu zic de unde le am.” „Secretul ăsta îl iau cu mine în mormînt,” spuse ea rîzînd, în timp ce cineva o bătea peste mînă, plin de reproş. Seara, după gustare şi discuții, era cu totul epuizată. La ora nouă, jucă Bézigue cu sora ei mai vîrstnică şi-o lăsă înadins să cîştige. „Cum ai putut? N-ai văzut că cei opt regi sunt deja afară ?!?” Nu, pesemne că nu văzuse. „Aproape că nu îndrăznesc să-ți iau cele cincizeci de parale...” „Nu mai fă atîta caz. Am pierdut pe cinstite.” „Hai, revanşa.” În aceeaşi noapte avu loc şi ultima criză. Inima muncea să se sfîrşească. Dorea şi nu putea. Groaznic! Muri pe tăcute. Fiica se trezi şi spuse în crepuscul: „Mamă...” Apoi, țipă: „Marie, Agnes...” Servitorii zgîndăriți din somnul adînc se iviră împleticindu-se. Înainte de amiază, apăru şi fiul cel mai vîrstnic. Li se adresă Mariei şi lui Agnes: „ Sunteți galbene la față. Ați dormit prea puțin. Culcați-vă!” Surorei sale îi spuse: „Culcă-te şi dormi! Toate astea nu te au prevenit îndeajuns? Am să am grijă să nu te trezească nimeni...” Plîngînd, căzu pe pat îmbrăcată. Se făcu astfel ora unu. Iar în casă nu se urnea nimic. Fiul cel mare stătea de strajă. Păşi în odaie la mama decedată, se aşeză, îi sărută mîna şi zise: „Adormi şi tu pentru prima oară, necugetato! Mereu am avut impresia că cel care doarme este unul mort. Nu e în stare să trăiască singur, nu e încă matur, pregătit. Am avut întotdeauna cea mai mare milă atunci cînd viața vrea să facă un repaus de la viață! Acum, sărmană mamă, toate aceste ore le plăteşti cu vîrf şi îndesat!” În ziua înhumării, arătau cu toții nedormiți, galbeni, zbîrciți, slăbiți, îmbătrîniți prea de timpuriu. Chiar şi custodele şi soția sa, pe care lucrurile nu îi priveau, arătau dărîmați. În sicriu, chipul moartei era pe deplin liniştit. Dimineața următoare, fiica comandă ca în sufragerie etc. etc. să se frece, să se bată, să se curețe covoarele cu varză, fireşte. „De ar mai putea mama să vadă...” simțise ea. |
Индекс
|
||||||||
Дом литературы | |||||||||
Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Политика публикации и конфиденциальность