L. N. Tolstoi
RÃZBOI ȘI PACE

Volumul 2




Partea întâi.


I
LA ÎNCEPUTUL ANULUI 1806, Nikolai Rostov pleca în concediu. Denisov se ducea și el acasă, la Voronej și Rostov îl convinsese să facă drumul împreună până la Moscova și să rămână câteva zile la dânsul. La penultima stație, Denisov se întâlnise cu un prieten și băuse cu el trei sticle de vin, și acum, înaintând spre Moscova, cu toate hurducăturile drumului, dormea dus, în fundul saniei de poștă, alături de Rostov, care, pe măsură ce se apropia de Moscova, își pierdea văzând cu ochii răbdarea.
„Dar nu mai ajungem odată? Vai, străzile astea nesuferite, prăvăliile, colacii de tablă de la intrarea brutăriilor, felinarele, birjarii!” se gândea Rostov, după ce arătaseră la barieră biletele de voie și intraseră în Moscova.
— Denisov, am ajuns! Doarme! Vorbi el singur, aplecându-se cu tot corpul înainte, ca și cum prin poziția asta ar fi tras nădejde să mărească viteza săniei.
Denisov nu răspunse.
— Iată și colțul străzii de la răscrucea unde stătea birjarul Zahar; uite-l și pe Zahar, și tot cu același cal, uite și prăvălia de unde cumpăram turtă dulce. Da' nu mai ajungem odată? Mână! Ei!
— La ce casă? Întrebă surugiul.
— Colo, la casa cea mare din capăt! Ce, n-o vezi? Aceea, aceea-i casa noastră! Spuse Rostov.
— Denisov, Denisov, ajungem!
Denisov înălță capul, tuși, ca și cum și-ar fi dres glasul, și nu răspunse nimic.
— Dmitri, îi strigă Rostov valetului său de pe capră, lumina ceea e la noi?
— Chiar așa! E lumină și în cabinetul tatălui dumneavoastră!
— Nu s-or fi culcat încă? Ai? Tu ce crezi? Vezi să nu uiți să-mi scoți, cum ajungem, dolmanul cel nou, adăugă Rostov, ciupindu-și mustăcioara ce abia-i mijea. Mai repede! Îi strigă iar surugiului. Dar trezește-te odată, Vasea, se întoarse el către Denisov, care moțăia din nou cu capul în piept. Hai, mână mai repede! Ai de la mine trei ruble de-o votcă, dă-i zor! Strigă iar Rostov, când sania nu mai era decât la trei case de poarta lor.
Dar lui i se părea că nu trag deloc caii. În sfârșit, sania o luă la dreapta, spre portal; Rostov văzu iarăși deasupra capului cornișa bine cunoscută, cu ciubucele de ștuc căzute și, lângă scară, stâlpul de la marginea trotuarului. Sări din mersul saniei și se repezi în antreu. Casa rămase rece și neprimitoare, ca și cum nici nu i-ar fi păsat de cel care-i călca pragul. În antreu nu era nimeni. „Doamne! Oare or fi toți sănătoși?” se gândi Rostov, oprindu-se o clipă cu strângere de inimă, și o luă îndată la fugă mai departe, prin antreu și pe treptele roase ale scării, pe care le știa atât de bine. Aceeași clanță care stârnea mereu supărarea contesei, pentru că nu era niciodată frecată cum trebuie, se deschidea cu aceeași ușurință ca de obicei. În vestibul ardea o singură lumânare de seu.
Moș Mihailo dormea la locul lui, pe ladă. Prokofi – valetul care-și întovărășea stăpânul în oraș, cel care era atât de voinic, încât putea întoarce trăsura, ridicând-o de dinapoi – stătea și-și împletea niște încălțări din acelea țărănești. Ridică ochii la ușa care se deschisese și chipul lui somnoros și nepăsător se lumină deodată de încântare și surprindere.
— Maică Precistă! Tânărul conte! Strigă el, recunoscându-și coconașul. Ce-mi văd ochii, suflețelule?
Și Prokofi, tremurând de emoție, se repezi înspre ușa salonului, cu gândul să dea de veste; dar se răzgândi, pesemne; se întoarse de la ușă și se grăbi să sărute umărul tânărului său stăpân.
— Sănătoși toți? Întrebă Rostov, retrăgându-și mâna dintr-a lui.
— Slavă Domnului! Toți, slavă Domnului! Chiar acum s-au ridicat de la masă! Lasă-mă să te văd și eu un pic, luminăție!
— Toate-s bune?
— Slavă Domnului, slavă Domnului!
Rostov, uitându-l cu desăvârșire pe Denisov și nevoind să dea timp nimănui să-i anunțe venirea, aruncă de pe el șuba și intră repede, în vârful picioarelor, în salonul cel mare, întunecos. Totul era ca altădată; aceleași mese de joc, același policandru în învelitoarea lui de tifon; se și prinsese însă de veste de venirea tânărului boier, care n-apucă s-ajungă bine la ușa salonului cel mic, când cineva, năvalnic ca o furtună, se năpusti pe una dintre ușile laterale, îl îmbrățișă și începu să-l sărute; apoi o altă făptură și încă una năvăliră pe celelalte uși; alte îmbrățișări, alte sărutări, alte strigăte și lacrimi de bucurie. Nu mai știa care era taică-său, care Natașa, care Petea. Toți țipau, vorbeau și-l sărutau de-a valma, în același timp. Doar maică-sa nu era printre ei – de asta-și putu da numaidecât seama.
— Și eu să nu știu nimic… Nikolușka… dragul meu!
— Uite-l, el e. Kolea al nostru! Dragul meu… Cum te-ai schimbat!
— Nu-s destule lumânări aicea! Aduceți ceai! Repede!
— Pe mine nu mă săruți?
— Și pe mine, dragule!
Sonia, Natașa, Petea, Anna Mihailovna, Vera, bătrânul conte, toți îl îmbrățișau; iar servitorii și slujnicele care umpluseră casa nu mai conteneau să șușotească între ei și să se minuneze.
Petea se anină de picioarele lui, strigând:
— Și pe mine!
Natașa, după ce-l aplecă spre ea și-l sărută pe toată fața, se depărtă puțin, dar îi rămase tot agățată de poala dolmanului, țopăind pe loc ca o căpriță și țipând pițigăiat.
Din toate părțile-l înconjurau numai ochi înlăcrimați de bucurie și priviri drăgăstoase, din toate părțile se întindeau spre el buze care cereau sărutări.
Sonia, roșie ca para focului, îl apucase și ea de o mână și strălucea toată de fericire, iar ochii ei blânzi se uitau cu nerăbdare în ochii lui să-i prindă privirea pe care o aștepta… Abia împlinise șaisprezece ani și era tare frumoasă, mai ales în clipa aceea de entuziastă și fericită însuflețire. Nu-și mai lua ochii de la el și-i surâdea, abia ținându-și răsuflarea. El se uita la ea plin de recunoștință, dar tot mai căuta din ochi pe cineva așteptat.
Bătrâna contesă tot nu-și făcea apariția. Dar iată că la ușă se auziră pași. Pași așa de grăbiți, că nu se putea să fi fost pașii mamei lui.
Ea era totuși; îmbrăcată într-o rochie nouă, pe care Nikolai nu i-o știa încă, făcută în lipsa lui. Se dădură toți la o parte și el alergă să-și întâmpine mama. Când se îmbrățișară, ea îi căzu la piept, plângând în hohote. N-avea putere să-și ridice capul și-și lipise strâns fața de brandenburgurile reci ale tunicii lui. Denisov, care intrase în odaie, nebăgat în seamă de nimeni, stătea locului, uitându-se la ei, și-și ștergea ochii.
— Vasili Denisov, prietenul fiului dumneavoastră, rosti el, recomandându-se contelui, care se uita la el, întrebător.
— Poftiți, poftiți! Știu, știu, îi răspunse contele, sărutându-l și îmbrățișându-l. Nikolușka ne-a scris… Natașa, Vera, iată-l, dumnealui e Denisov.
Aceleași fețe strălucind de bucurie se întoarseră spre ciufulitul Denisov, făcând cerc în jurul lui.
— Denisov, dragă! Izbucni Natașa, care, nemaiputându-și stăpâni bucuria, îi sări de gât și-l sărută.
Toți se simțiră stânjeniți de izbucnirea Natașei. Denisov se făcu și el roșu la față, apoi, zâmbind, luă mâna Natașei și i-o sărută.
După ce-l conduseră pe Denisov în odaia pregătită pentru el, toți Rostovii se strânseră roată în jurul lui Nikolușka, în camera cu divane.
Bătrâna contesă, fără să-i lase mâna pe care i-o tot săruta, se așeză lângă el; ceilalți, înghesuiți în jurul lui, îi sorbeau fiece mișcare, fiece cuvânt, fiece privire, fericiți și plini de dragoste pentru el, și nu-l pierdeau o clipă din ochi. Frățiorul și surorile lui se certau între ei care să stea cât mai aproape de Nikolușka și-și tot schimbau locul, grăbindu-se care mai de care să-i aducă, el înaintea celorlalți, ceaiul, tutunul, o batistă.
Rostov era fericit de dragostea pe care i-o arătau, dar primele clipe ale revederii fuseseră așa de minunate, încât fericirea de acum li părea neîndestulătoare și aștepta mereu tot altceva… mai mult… și mai mult.
A doua zi, Rostov și Denisov, osteniți de drum, dormiră până pe la zece.
În camera vecină cu a lor zăceau claie peste grămadă săbii, genți, ledunci, geamantane deschise, cizme pline de noroi. Două perechi lustruite oglindă, cu pinteni, erau rezemate de perete. Servitorii le aduseră hainele curățite, apă caldă pentru bărbierit și lighene în care să se spele. Mirosea a tutun și a bărbați.
— Ei, Grișka! Luleaua! Se auzi vocea răgușită a lui Vaska Denisov. Rostov, scoală!
Rostov se frecă la ochi somnoros și-și ridică de pe perna caldă capul zburlit.
— Dar ce-i, e târziu?
— Târziu, aproape zece, îi răspunse vocea Natașei, și din odaia vecină se auziră foșnete de rochii scrobite, șopotit de glasuri și râsete tinere femeiești, iar prin ușa întredeschisă se zări o clipă ceva albastru, niște funde, bucle negre și fețe vesele. Erau Natașa cu Sonia și Petea, care veniseră să vadă dacă nu cumva fratele lor se trezise.
— Nikolenka, scoală-te! Se auzi iar vocea Natașei de dincolo de ușă.
— Îndată!
Între timp Petea, din cealaltă odaie, zărind săbiile și punând mâna pe una dintre ele, cu admirația de care sunt cuprinși de obicei băieții în fața fratelui mai mare venit de la oaste, uită că nu se cuvine ca surorile sale să vadă bărbați dezbrăcați și deschise brusc ușa.
— Asta e sabia ta? Strigă el.
Obrazul fetelor dispăru repede îndărătul ușii. Denisov, rotind speriat ochii, își acoperi picioarele păroase cu plapoma, uitându-se la Rostov, ca și cum i-ar fi cerut ajutor. Ușa dădu drumul lui Petea în odaie și se închise la loc. De dincolo de ușă, se auziră râsete.
— Nikolenka, pune-ți halatul și vino, îl rugă glasul Natașei.
— Asta-i sabia ta, îl întrebă Petea, sau e a dumneavoastră? Se adresă Petea oacheșului și mustăciosului Denisov, cu glas înfricoșat de prea mult respect.
Rostov se încălță în grabă, își puse halatul și ieși. Natașa își pusese o cizmă pintenată și încerca să și-o tragă și pe cealaltă în picior. Sonia se învârti pe călcâie și rochia i se umflă ca un balon; vroia tocmai să se așeze când intră el. Amândouă aveau rochii noi, la fel, de un albastru-deschis; erau voioase, cu fețele rumene și proaspete.
Sonia fugi, iar Natașa, luându-și fratele de braț, îl duse în odaia cu divane și se puseră acolo pe vorbă, în voie. Nu mai pridideau întrebându-se unul pe altul tot soiul de nimicuri, ce nu-i puteau interesa decât pe ei. Natașa își găsea de râs la fiecare vorbă spusă fie de el, fie de ea și nu atât de hazul celor ce-și povesteau, cât pentru că era veselă și nu se putea opri să-și exprime prin râs bucuria ce-i umplea sufletul.
— Ah, ce frumos, ce minunat! Repeta ea întruna.
Și Rostov simțea cum, sub caldele raze ale dragostei, îi înflorea pentru întâia dată după un an și jumătate, în suflet și pe față, zâmbetul acela de copil, pe care nu și-l mai știuse o clipă măcar, de când plecase de acasă.
— Nu, zău, știi că te-ai făcut un bărbat în toată firea? Zise ea. Sunt grozav de fericită că-mi ești frate și, cu degetele, îi atinse mustățile. Tare-aș vrea să știu cum sunteți voi, bărbații. Tot așa ca și noi? Nu?
— De ce-a fugit Sonia? Întrebă Rostov.
— Ei, asta-i o poveste întreagă! Spune-mi, te rog, cum ai să-i spui? „Tu” sau „dumneata”?
— Cum s-o nimeri, zise Rostov.
— Să-i spui „dumneata”, te rog; îți spun eu pe urmă de ce.
— De ce nu acum?
— Ei, dacă vrei, îți spun și-acum. Tu știi că Sonia e prietena mea; atât de bună prietenă, încât mi-am ars brațul pentru ea. Uită-te, vezi și tu! Și, ridicându-și mâneca rochiei de muselină de pe brațul ei lung, slab și gingaș, ceva mai jos de umăr (în partea care rămâne de obicei acoperită și de rochiile de bal), îi arătă o pată roșie.
— M-am fript eu singură pentru ea ca să-i arăt că o iubesc. Am înfierbântat rigla în foc și mi-am lipit-o de piele.
Stând în fosta lui cameră de studii, pe canapeaua cu cele două brațe tapisate și privind în ochii strălucitori și vioi ai Natașei, Rostov se regăsi din nou în lumea copilăriei lui, în lumea familiei, care n-avea pentru nimeni în afară de el vreun înțeles, dar care îi dăduse cele mai mari desfătări în viață; și arsura brațului cu rigla, ca dovadă de dragoste, nu i se păru deloc nefirească; o înțelegea și nu-l mira defel.
— Ei, și numai atât? Întrebă Nikolai.
— Așa. Suntem atât de prietene, atât de bune prietene! Povestea cu rigla ce-i? Nu-i nimic… e o copilărie… dar noi ne-am legat să fim prietene pe vecie. Ea, când iubește pe cineva, iubește pe vecie; eu asta n-o pot înțelege; mie mi-ar trece repede.
— Ei, și pe urmă?
— Da, așa ne iubește, și pe mine, și pe tine. Natașa roși deodată. Nu-ți amintești, înainte de a pleca? Mi-a spus: lasă să uite el totul… Mi-a spus: eu am să-l iubesc totdeauna; el e liber să facă ce vrea! Nu-i așa că e frumos, că e nobil? Da, da, foarte nobil, nu-i așa? Nu? Rosti Natașa cu atâta seriozitate și atât de tulburată, încât se vedea bine că lucrurile pe care le spunea acum le mai spusese și altă dată, înduioșată până la lacrimi.
Rostov rămase pe gânduri.
— Nu-mi iau cuvântul înapoi pentru nimic în lume, zise el. Și, pe urmă, Sonia e atât de fermecătoare, încât doar nătărău să fiu să mă dau în lături de la propria mea fericire.
— Nu, nu! Izbucni Natașa. Noi de asta am și vorbit între noi. Eram sigure că ai să răspunzi așa! Dar asta nu se poate, fiindcă, înțelegi, dacă tu vorbești așa, dacă te socotești legat de cuvântul dat, atunci înseamnă că ea ți-a amintit înadins de asta. Înseamnă că te-ai căsători cu ea din obligație, și asta nu trebuie.
Rostov își dădu seama că totul fusese bine chibzuit între ele. Sonia îl impresionase și în ajun cu frumusețea ei. De dimineață, zărind-o în treacăt, i se păruse și mai frumoasă. Era o fată fermecătoare de șaisprezece ani și se vedea limpede că-l iubea la nebunie (de asta nu se îndoise nici o clipă). Atunci de ce n-ar iubi-o și de ce nu s-ar căsători cu ea, se gândea Rostov; dar… pentru moment, îl așteptau atâtea alte bucurii și plăceri! „Da, au chibzuit ele foarte bine, își zise el, trebuie să rămân liber.”
— Minunat, răspunse Nikolai, vorbim noi mai târziu. Ah, ce bucuros sunt că te revăd! Adăugă el. Apoi o întrebă: Ia spune-mi, nu cumva l-ai trădat pe Boris?
— Astea-s fleacuri! Exclamă Natașa râzând. Nu mă gândesc nici la el, nici la nimeni altul, și nici nu vreau să știu de dragoste.
— Asta-i bună! Și ce faci tu?
— Eu? Îi întoarse Natașa întrebarea, și un zâmbet de fericire îi lumină fața. Îl știi pe Duport?
— Nu.
— Nu-l știi tu pe Duport, faimosul dansator? Atunci, n-ai cum să mă-nțelegi. Iată ce fac. Și, arcuindu-și brațele, Natașa, cu un gest de dansatoare, își apucă poalele rochiei, se depărtă câțiva pași, se întoarse, făcu un entrechat1 și, după ce-și ciocni ușor picioarele unul de altul, se ridică pe vârfuri și mai făcu așa câțiva pași. Vezi cum stau? Uită-te, spuse ea, dar nu reuși să se mențină pe vârful picioarelor. Iată ce fac. N-am să mă mărit niciodată, cu nimeni; mă fac dansatoare! Numai să nu spui nimic nimănui!
Rostov izbucni în râs atât de tare și plin de voioșie, încât Denisov, din odaia lui, îl invidie, iar Natașa, nemaiputându-se stăpâni, începu să râdă și ea cu fratele ei.
— Ce, nu fac bine? Repeta ea mereu.
— Foarte bine. Va să zică, nu mai vrei să te măriți cu Boris?
Natașa se aprinse la față.
— Nu mai vreau să mă mărit cu nimeni. Am să i-o spun și lui când am să-l văd.
— Ia te uită! Făcu Rostov.
— Ei da, toate astea-s nimicuri, continuă Natașa să flecărească. Dar Denisov e cumsecade? Întrebă ea.
— Cumsecade!
— Ei, te las, du-te de te-mbracă. Dar, ia spune-mi, Denisov nu-i urâcios?
— De ce să fie urâcios? Întrebă Nikolai. Nu, Vaska e un băiat bun.
— Vaska îi spui tu? Curios! Și zici că e băiat bun?
— Da, foarte bun.
— Hai, veniți mai repede la ceai. Amândoi!
Și Natașa, ridicându-se pe vârful picioarelor, ieși din odaie ca dansatoarele, dar zâmbind fericită, așa cum nu zâmbesc decât fetițele de cincisprezece ani. Întâlnindu-se în salon cu Sonia, Rostov se înroși tot. Nu știa cum să se poarte cu ea. În ajun, se sărutaseră în prima clipă a bucuriei de a se revedea, dar acum simțeau amândoi că asta nu trebuie să se mai întâmple; el își dădea seama că toți, și mama, și surorile, îl urmăresc cu ochi întrebători și că așteaptă de la el să vadă cum are să se poarte cu Sonia.
Îi sărută mâna și îi spuse „dumneata, Sonia”. Dar ochii lor, întâlnindu-se, își spuseră „tu”, și se sărutară duios. Sonia îi ceru din ochi iertare pentru că-i amintise prin Natașa de făgăduința dată și-i mulțumi pentru dragostea ce-i păstra. La rândul său, el îi mulțumi printr-o privire pentru că-i reda libertatea și o încredința că, orice-ar fi, orice s-ar întâmpla, nu va înceta niciodată s-o iubească, fiindcă pe o făptură ca ea nu se poate să n-o iubești.
— Ce ciudat e, totuși, spuse deodată Vera, rupând un moment tăcerea, ce ciudat e că Sonia și Nikolenka își spun acum „dumneata”, ca doi străini!
Observația Verei era întemeiată, ca toate observațiile ei; dar așa cum se întâmpla de cele mai multe ori cu ceea ce spunea ea, și de data aceasta, vorbind, îi puse pe toți în încurcătură; și nu numai Sonia, Nikolai, Natașa, dar până și bătrâna contesă, care se temea că dragostea asta a fiului ei pentru Sonia l-ar putea împiedica să facă o partidă strălucită, se înroși toată, ca o fetișcană.
Denisov, spre mirarea lui Rostov, apăru în salon în uniformă nouă, parfumat și pomădat, tot așa de fercheș cum obișnuia să se arate pe câmpul de luptă și se purtă față de doamne și de bărbați cu o amabilitate la care Rostov nu s-ar fi așteptat niciodată din partea lui.

II.
ÎNTORCÂNDU-SE LA MOSCOVA de pe front, Nikolai Rostov fu primit de toți ai casei ca un fiu cum nu există altul mai bun pe lume, ca un erou, Nikolușka, mult iubitul lor; rudele îl primiră ca pe un tânăr fermecător, simpatic și respectuos; cunoscuții, ca pe un chipeș locotenent de husari, bun dansator și unul dintre cei mai de dorit gineri din Moscova.
Toată Moscova se cunoștea cu Rostovii; bătrânul conte, care își ipotecase din nou toate moșiile, avea în anul acela bani din belșug, așa că Nikolușka putu să-și cumpere un cal de curse și cei mai moderni pantaloni de călărie, cum n-avea încă nimeni în toată Moscova, și cizme după ultima modă, cu vârfurile ascuțite și cu pinteni mici de argint, și-și petrecea timpul cât se poate de vesel. Întors acum acasă, Rostov încercă un sentiment plăcut când își reluă felul de viață de altădată, pe care de atâta vreme aproape că-l uitase. Se simțea mai matur și cu forțe sporite. Disperarea care-l cuprinsese când căzuse la examenul de religie, împrumuturile de bani de la Gavrilo pentru cursele cu birja, sărutările furișe cu Sonia – de toate-și amintea acum ca de niște copilării, de care era astăzi nemăsurat de departe. Acum era locotenent de husari, purta dolman cu fireturi argintate și pe piept ordinul sfântul Gheorghe în grad de soldat, își antrena calul pentru curse la un loc cu cei mai faimoși amatori de cai, oameni respectabili, în vârstă. Avea printre cunoștințele lui o doamnă, care locuia pe bulevard și la care își petrecea serile. El deschidea balul la Arharovi, discuta despre război cu feldmareșalul Kamenski, frecventa Clubul englez și se tutuia cu un colonel în vârstă de patruzeci de ani, pe care i-l prezentase Denisov.
Pasiunea lui pentru împărat, cum nu-l mai văzuse demult, se mai potolise de când venise la Moscova. Îi plăcea cu toate astea să vorbească deseori despre suveran, despre dragostea ce-i purta, lăsând să se înțeleagă că nu spunea tot ce simte, că în inima lui vibra un sentiment pe care nu-l putea înțelege oricine; împărtășea din tot sufletul adorația idolatră a locuitorilor Moscovei pentru împăratul Alexandr Pavlovici, căruia i se dăduse în vremea aceea numele de „arhanghelul de pe pământ”.
În răstimpul scurt cât stătu la Moscova, până să plece la regiment, Rostov, în loc să se apropie și mai mult de Sonia, se îndepărtă, dimpotrivă, de ea. Era foarte frumoasă, atrăgătoare și, se vedea cât de colo, tare îndrăgostită de el; dar Rostov trecea prin acea perioadă a tinereții în care atâtea îl asaltează în fiecare clipă pe un tânăr, încât n-are când să se mai gândească și la dragoste, și în care se teme să nu se lege cumva, prețuindu-și mai presus de orice libertatea, care-i e necesară pentru atâtea altele. Când se gândea la Sonia, în timpul șederii sale la Moscova, el își zicea: „Ei! Câte, câte fete ca ea n-or fi și câte n-am să cunosc pe unde mă voi duce! O să găsesc eu timp de dragoste și mai târziu, dacă mi-o arde de așa ceva! Acum însă n-am timp.” Pe lângă asta, societatea femeilor i se părea ceva umilitor pentru demnitatea lui de bărbat. Se ducea la bal și se arăta în societatea femeilor cu aerul că o face împotriva voinței sale. Cursele, Clubul englez, chefurile cu Denisov și anumite vizite, asta era cu totul altceva: astea erau treburi vrednice de un husar viteaz.
La începutul lui martie, bătrânul conte Ilia Andreici Rostov era ocupat până peste cap cu organizarea unui banchet, care urma să aibă loc la Clubul englez în cinstea prințului Bagration.
Contele, în halat, umbla de colo până colo prin salon și împărțea ordine peste ordine, atât intendentului cât și faimosului Feoktist, bătrânul bucătar-șef al Clubului englez, să aibă grijă să nu lipsească sparanghelul, castraveții, fragii, friptura de vițel și peștele pentru banchetul prințului Bagration. Contele era membru și decan al clubului, chiar din ziua înființării lui. I se dăduse de către plenul clubului însărcinarea organizării acestei recepții în cinstea lui Bagration, fiindcă rar se mai putea găsi un om ca el, larg la mână în pregătirea unui mare ospăț și, mai ales, fiindcă greu putea fi găsit altul care să aibă nu numai atâta pricepere, dar și atâta bunăvoință de a contribui cu banii săi, dacă era nevoie, la reușita unui banchet. Bucătarul și intendentul clubului ascultau cu plăcere de ordinele contelui, fiindcă știau că, dacă de la el nu le pica și lor câte ceva din prânzul al cărui cost se ridica la câteva mii de ruble, atunci nu le mai pica de la nimeni.
— Vezi să nu uiți să pui creste, creste de cocoș, în supa „a la tortue”! Înțelegi?
— Feluri reci, va să zică, trei? Întrebă bucătarul.
Contele căzu pe gânduri.
— Mai puțin nu se poate; trei: maioneză, unul, spuse el, îndoind un deget…
— Așadar, porunciți să cumpăr cegă, din cea mare? Întrebă intendentul.
— Cumpără, ce să facem, dacă nu vor să lase mai ieftin. Aoleo, uitasem, bată-te norocul, moșule: ne mai trebuie încă un „entrée”. Ah, sfinte Dumnezeule! Își luă el capul între mâini. Dar flori cine o să-mi aducă? Mitenka, Mitenka! Repede-te călare, Mitenka, la conacul din preajma Moscovei, se adresă el administratorului său care, auzindu-se chemat, se și înființase. Spune-i lui Maximko – grădinarul, să-și pună toți oamenii la treabă și să se prezinte aici cu toată sera, buluc, dar să le învelească bine cu pâslă! Până vineri să am aici două sute de ghivece.
După ce dădu încă multe alte ordine, vru să plece să se odihnească o clipă lângă scumpa lui contesă, dar, amintindu-și încă de ceva important, se întoarse, îi întoarse și pe bucătar și pe intendent din drum și o luă de la capăt cu dispozițiile. Dinspre ușă se auzi un pas ușor de bărbat, un zăngănit de pinteni și tânărul conte Rostov, frumos, îmbujorat, cu mustăcioara neagră, își făcu intrarea. Avea înfățișare odihnită și se vedea că viața tihnită a Moscovei îi priește.
— Ah, frate dragă! Mi-au făcut capul calendar, spuse bătrânul, zâmbindu-i, parcă puțin rușinat. De ce nu-mi dai și tu o mână de ajutor? Ne mai trebuiesc și cântăreți. Muzică, o am pe a mea, dar ce zici: să aduc și un taraf de țigani? Vouă, militarilor ăstora, vă cam place, după câte știu.
— Zău, tăticule, eu cred că prințul Bagration, când se pregătea să dea lupta la Schöngraben, nu era așa de preocupat ca dumneata acum, spuse fiul zâmbind.
Bătrânul conte se prefăcu supărat.
— Ușor de spus, dar să te văd la treabă!
Și contele se adresă din nou bucătarului, care, isteț și respectuos cum era, se uita cu luare-aminte și cu drag la tată și la fiu.
— Ce ți-e și cu tineretul de azi, măi Feoktist! Spuse el. Râde de-alde noi, bătrânii.
— Ce să faci, luminăția-voastră; le place numai să mănânce bine, dar cum se agonisesc și cum se amenajează toate – puțin le pasă.
— Așa-i, așa-i! Încuviință contele și, apucându-și voios fiul de amândouă mâinile, strigă: Și acum, fiindcă mi-ai căzut în mână, ia repede o sanie cu doi cai, du-te la Bezuhov și spune-i așa: „Contele vă roagă – contele Ilia Andreevici – să-i trimiteți, dacă vreți, fragi și ananas proaspăt. Nu-s de găsit nicăieri în altă parte.” Dacă cumva nu-i el acasă, roagă-le din parte-mi pe prințese și, de acolo, iată, mai treci și prin Razguleai2 – Ipatka, vizitiul, știe drumul – și caută-mi-l acolo pe Iliușka țiganul, știi, cel care a dansat atunci, la contele Orlov, în cazacă albă, ți-aduci aminte? Adu-mi-l aici, cu tine, pe loc.
— Să-l aduc cu țigănci cu tot? Întrebă Nikolai râzând.
— Haide-hai!
În acea clipă, cu pași neauziți, intră în cameră Anna Mihailovna, cu aerul ei aferat și iscoditor și, în același timp, pe față cu acea smerenie creștină, care n-o părăsea niciodată. Cu toate că nu era zi în care Anna Mihailovna să nu-l vadă în halat, contele se simțea stânjenit de fiecare dată în fața ei și-i cerea scuze pentru ținuta în care-l găsea.
— Nu face nimic, dragul meu conte, zise ea, închizând ochii cu aer de mironosiță. Știi ce? La Bezuhov mă duc eu! S-a întors de curând tânărul conte și putem acum obține din serele lui orișice. De altfel, trebuie să-l și văd. Mi-a trimis o scrisoare de la Boris. Slavă Domnului! Borea e acum pe lângă statul-major.
Contele se arătă bucuros că Anna Mihailovna binevoia să ia asupră-și o parte din griji și porunci să se înhame pentru ea caii la cupeul cel mic.
— Spune-i lui Bezuhov să vină și el. Îl trec pe lista invitaților. Cum o duce cu căsnicia? Întrebă el.
Anna Mihailovna ridică ochii spre cer, și chipul ei exprimă o adâncă mâhnire…
— Ah, dragul meu, e foarte nenorocit, răspunse ea. Dacă e adevărat ce se spune, e îngrozitor! Ne puteam noi gândi la una ca asta atunci când ne-am bucurat atâta de fericirea lui? Și ce suflet mare, nobil, are acest tânăr Bezuhov! Da, îl plâng din toată inima și mă voi strădui să fac tot ce-mi stă în putință ca să-i mai alin durerea.
— Dar ce s-a întâmplat, întrebară în același timp amândoi Rostovii, și bătrânul, și tânărul.
Anna Mihailovna oftă adânc.
— Dolohov, fiul Mariei Ivanovna, spuse ea pe șoptite, misterios, se zice că a compromis-o, rău de tot. Pierre l-a sprijinit, l-a primit în casa lui la Petersburg, și el, iată ce-i face… Ea a venit aici, la Moscova, și ștrengarul tot pe urmele ei, adăugă Anna Mihailovna, voind să-și arate compătimirea fața de Pierre, dar intonațiile involuntare ale vocii ei și zâmbetul abia schițat lăsau să i se vadă simpatia față de ștrengar, cum îl numea ea pe Dolohov. Se zice că Pierre e doborât de durere!
— Ei, spune-i totuși să vină la club, are să-și mai uite de necazuri! O să fie un banchet cum nu s-a pomenit!
A doua zi, 3 martie, la ora două după-amiază, două sute cincizeci de membri ai Clubului englez și cincizeci de invitați așteptau la masă pe ilustrul oaspe, prințul Bagration, erou al campaniei din Austria. La început, când se răspândi vestea despre bătălia de la Austerlitz, Moscova fu cuprinsă de nedumerire. Pe atunci rușii erau atât de obișnuiți cu victoriile, încât, primind știrea înfrângerii, unii pur și simplu nici nu o credeau, iar alții căutau explicația acestui eveniment atât de ciudat în cine știe ce cauze extraordinare. La Clubul englez, unde se aduna de obicei tot ce se cheamă lume bună, având surse de informație demne de încredere, părea că se dăduse cuvânt de ordine în luna decembrie când începură să sosească veștile de pe frontul înfrângerii, să nu se facă nici un fel de aluzie la război sau la ultima bătălie. Oamenii ca prințul Iuri Vladimirovici Dolgoruki, contele Rastopcin, Valuev, contele Markov, prințul Viazemski, care dădeau de obicei tonul discuțiilor, nu se mai arătau pe la club, dar se adunau prin casele lor, în cerc intim, iar aceia dintre locuitorii Moscovei care vorbeau totdeauna din auzite (din rândul cărora făcea parte și Ilia Andreici Rostov) rămaseră o vreme lipsiți de îndrumători și fără putință de a-și face o părere temeinică asupra mersului războiului. Simțeau toți că e ceva care nu merge cum trebuie, că era greu să judeci știrile proaste, și că, prin urmare, mai bine era să le treacă sub tăcere. Dar nu după multă vreme, membrii cu greutate ai clubului, cei care dădeau tonul discuțiilor, reveniră, întocmai ca jurații ce ies din camera de deliberare, la locul lor printre membrii clubului, și începură să discute totul pe față, și fără nici un ocol. Fuseseră găsite pricinile acestei noutăți, socotite de necrezut și de neadmis, că rușii fuseseră înfrânți. Din acel moment, totul se lămurise și în toată Moscova nu se mai vorbi de nimic altceva. Aceste cauze erau: trădarea austriecilor, proasta aprovizionare a armatei, trădarea polonezului Przebyszewski și a francezului Langeron, nedestoinicia lui Kutuzov, precum și (adăugate în șoaptă) tinerețea și lipsa de experiență a împăratului, care acordase încredere unor oameni răi și incapabili. În schimb armata, armata rusă, erau toți de acord că se dovedise extraordinară și făcuse minuni de vitejie. Soldații, ofițerii, generalii, toți erau niște adevărați eroi. Dar erou între eroi era prințul Bagration, care se acoperise de glorie în lupta de la Schöngraben și în retragerea de la Austerlitz, unde fusese singurul comandant care reușise să-și mențină coloana în ordine, ținând o zi întreagă piept unui inamic de două ori mai puternic. Faptul că la Moscova Bagration era eroul preferat își avea originea și în împrejurarea că el nu avea legături de rudenie în oraș, fiind de prin alte părți. În persoana lui, locuitorii Moscovei cinsteau pe simplul ostaș rus, viteaz, fără protectori și în afară de orice intrigi, al cărui nume mai era pe deasupra legat, prin amintirile campaniei din Italia, și de numele lui Suvorov. Pe lângă asta, prin asemenea onoruri date lui Bagration, se exprima mai bine decât prin orice altceva nemulțumirea și dezaprobarea față de Kutuzov.
— Dacă Bagration n-ar fi existat, il faudrait l'inventer3, spuse șugubățul Șinșin, parodiind vorbele lui Voltaire.
De Kutuzov nu pomenea nimeni, și unii îl bârfeau chiar în șoaptă, numindu-l curtean lingușitor și satir bătrân.
Toată Moscova repeta cuvintele prințului Dolgoruki: „Numai cine nu face nimic nu greșește”, consolându-se de înfrângerea aceasta a noastră cu amintirea victoriilor trecute și repetând cuvintele lui Rastopcin că pe soldații francezi trebuie să-i îndemni la luptă cu fraze sforăitoare, că nemților trebuie să le înșiri argumente logice, convingându-i că e mai primejdios să fugi decât să înaintezi, dar că, în schimb, pe soldații ruși trebuie doar să-i înfrânezi și să-i rogi s-o lase mai încet! Din toate părțile nu se auzeau decât noi și noi exemple de acte eroice săvârșite la Austerlitz de către soldații și ofițerii noștri. Cutare salvase drapelul, cutare ucisese cinci francezi, un al treilea avusese în foc, singur, o baterie de cinci tunuri. Se vorbea și despre Berg; oameni care nu-l cunoșteau spuneau că, rănit la mâna dreaptă, prinsese sabia cu stânga și mersese înainte. Doar despre Bolkonski nu se vorbea nimic; și numai câțiva prieteni apropiați îi regretau moartea prematură, căci lăsa în urmă o soție însărcinată și un părinte sucit.
III.
ÎN ZIUA DE 3 MARTIE, toate încăperile Clubului englez răsunau de zumzetul glasurilor celor invitați și, ca albinele în roiuri primăvara, membrii și oaspeții clubului, unii în uniforme, alții în fracuri, alții cu peruci pudrate și haine de mătase, umblau de colo-colo, se așezau pe scaune, se ridicau în picioare, formau grupuri, se împrăștiau. Lachei în livrele, pudrați, cu ciorapi lungi de mătase și pantofi cu cataramă, erau postați câte doi la fiecare ușă, și de acolo se străduiau să pândească fiece mișcare a invitaților și membrilor clubului, pentru a le oferi serviciile lor. Majoritatea celor de față erau bătrâni, oameni respectabili și siguri de sine, cu degete noduroase, cu mișcări grave și voci de bas. Această categorie de membri ai clubului și de invitați își aveau locurile lor bine știute și alcătuiau, ca de obicei, grupul lor, bine știut. Minoritatea o constituiau oaspeții invitați ocazional, mai cu seamă tineretul, din rândul cărora făceau parte Denisov, Rostov și Dolohov, care își redobândise gradul de ofițer al regimentului Semionovski. De pe chipurile acestor tineri, în cea mai mare parte militari, se desprindea îndeosebi acea expresie de respect amestecat cu oarecare dispreț față de bătrâni, expresie care parcă le spunea mereu celor din vechea generație: „Da, suntem gata să vă păstrăm tot respectul și toată considerațiunea, dar nu uitați cu toate astea că viitorul e al nostru”.
Nesvițki era și el acolo, ca vechi membru al clubului. Pierre – care după sfatul nevestei își lăsase păr mare, renunțase la ochelari și purta haine la modă – se plimba dintr-o sală în alta cu un aer plictisit și trist. Era, ca de obicei, înconjurat numai de oameni care se închinau în fața bogăției lui și pe care el, obișnuit să domine, îi trata cu dispreț și indiferență.
După vârstă, Pierre se cuvenea să stea cu cei tineri, dar, prin avere și relații, făcea și el parte din cercul oaspeților bătrâni și respectabili, așa că trecea mereu de la un grup la altul. Centrul de atracție al tuturor grupurilor îl forma o mână de bătrâni dintre cei mai cu vază, de care se apropiau și cei care nu-i cunoșteau, ascultându-i cu religiozitate. Grupuri mai mari se formaseră în jurul contelui Rastopcin, al lui Valuev și Narâșkin. Rastopcin istorisea cum rușii fuseseră năpădiți de austriecii care o luaseră la fugă și cum fuseseră nevoiți să-și croiască drum cu baioneta printre fugari.
Valuev le povestea confidențial celor din jurul lui că Uvarov fusese trimis aici de la Petersburg, anume ca să afle atitudinea celor din Moscova față de evenimentele de la Austerlitz.
Într-un al treilea grup, Narâșkin povestea despre o ședință a consiliului de război austriac, în care Suvorov începuse să cânte cocoșește drept răspuns la prostiile înșirate de generalii austrieci. Șinșin, care se afla și el în grup, ca să-și plaseze o glumă, adăugă că, de bună seamă, Kutuzov n-a fost în stare să învețe de la Suvorov nici măcar arta ușoară de a cânta cocoșește. Dar bătrânii îi aruncară glumețului priviri încruntate, dându-i a înțelege că aici și într-o zi ca asta nu era nici locul și nici timpul să vorbească necuviincios de Kutuzov.
Contele Ilia Andreici Rostov, preocupat la culme, trecea repejor, cu cizmele lui moi, din sala de banchete în salon și înapoi, salutând grăbit și cu același gest toate persoanele importante sau mai puțin importante pe care le cunoștea. Din când în când, își căuta din ochi chipeșul și falnicul fecioraș, uitându-se bucuros la el și făcându-i semn cu ochiul. Tânărul Rostov stătea de vorbă lângă o fereastră cu Dolohov, cu care făcuse nu demult cunoștință și pe care-l prețuia. Bătrânul conte se apropie de ei și-i strânse lui Dolohov mâna.
— Poftim pe la noi. Acum că îmi cunoști băiatul… ați fost împreună în lupte, ați săvârșit împreună acte de eroism… A! Vasili Ignatici… noroc, prietene, se adresă el unui bătrânel care tocmai trecea pe lângă ei.
Dar nici n-apucă să termine bine cuvintele de bun venit, că se și iscă o forfotă generală, și un lacheu, venind în fugă, anunță speriat: „A binevoit să sosească!”
Se auzi un clinchet de clopoțel. Decanii clubului se repeziră spre intrare. Invitații, împrăștiați prin toate colțurile, ca boabele de secară vânturate de lopată, se strânseră grămadă și se opriră în dreptul ușii salonului.
În ușa vestibulului apăru Bagration, fără chipiu și sabie, pe care, potrivit tradiției clubului, le lăsase portarului. Nu mai purta căciula de astrahan și nagaică de-a curmezișul pieptului, așa cum avea când îl văzuse Rostov, în noaptea din ajunul bătăliei de la Austerlitz, ci purta o tunică nouă, strânsă pe corp, cu decorații rusești și străine, printre care, în partea stângă a pieptului, lucea crucea sfântului Gheorghe. Se vedea că se tunsese de curând și își aranjase favoriții înainte de banchet, ceea ce îi schimba înfățișarea, și nu tocmai avantajos. Fața lui avea o expresie naiv sărbătorească ceea ce, asociat cu trăsăturile sale energice și bărbătești, îi dădea un aer întrucâtva comic. Bekleșov și Feodor Petrovici Uvarov, cu care venise împreună, se opriră puțin în prag ca să-l lase să treacă pe el, oaspetele principal, înaintea lor. Bagration, încurcat, nu voia să profite de amabilitatea lor. La ușă se produse o ușoară învălmășeală până când, în cele din urmă, Bagration se supuse și intră cel dintâi. Pășea, timid și stângaci, pe parchetul sălii de recepție și nu știa ce să facă cu mâinile: îi era mai ușor și se simțea mai la largul său pe câmpul de luptă, sub ploaia de gloanțe, așa cum înaintase la Schöngraben, în fruntea regimentului din Kursk. Decanii clubului îi ieșiră întru întâmpinare la prima ușă și, exprimându-și prin câteva cuvinte bucuria pe care o resimțeau de a avea în mijlocul lor un oaspe atât de scump, îl înconjurară fără a-i da răgaz să răspundă și, punând parcă stăpânire pe el, îl conduseră în salon. Spre salonul de primire nu se putea însă trece, din pricină că în ușă se înghesuiseră membri și invitați care, înălțându-se pe vârful picioarelor, împingându-se unul în celălalt și uitându-se unul peste umărul altuia, căutau să-l vadă cât mai bine, ca pe o sălbăticiune curioasă. Contele Ilia Andreici, mai energic decât toți, râdea amabil și spunea: „Faceți loc, mon cher, faceți loc, faceți loc”, croindu-și drum prin mulțime, și astfel își conduse oaspetele la canapeaua din mijlocul salonului. Înalții demnitari, membrii cei mai de seamă ai clubului, se repeziră spre nou-veniți. Contele Ilia Andreici își croi din nou drum prin mulțime ca să iasă din salon, și, în scurt timp, se ivi iarăși, împreună cu un alt decan al clubului, ducând o tavă mare de argint, pe care o prezentă prințului Bagration. Pe tavă se afla o foaie scrisă, cu versuri compuse și tipărite în cinstea eroului. Văzând tava, Bagration se uită de jur împrejur speriat, ca și cum ar fi cerut ajutor. Dar toți ochii ațintiți asupra lui îi cereau să se supună ritualului. Neavând încotro, simțindu-se în puterea lor, Bagration apucă hotărât tava cu amândouă mâinile și se uită necăjit și dojenitor la contele Rostov. Cineva îi veni serviabil în ajutor și-i luă tava din mâini (căci Bagration părea că ar fi ținut-o așa până seara și tot cu ea în mână s-ar fi dus și la masă), atrăgându-i totodată atenția asupra versurilor. „Bine, să le citesc”, părea să spună Bagration și, ațintindu-și privirea plictisită asupra hârtiei, începu să o citească în gând, cu un aer serios și concentrat. Atunci autorul însuși luă hârtia cu versurile și începu să le citească tare. Prințul Bagration lăsă capul în jos și ascultă cu resemnare.
Lui Alexandru, veacul, slăvește-i-l cu noi.
Pe Titus, pe-al său tron, să-l aperi cu tărie.
În patrie Tezeu și Cezar în război,
Fii aprig comandant, dar om de omenie.
Iar fericitul care-l numim Napoleon.
Va ști de azi ce poate-n război Bagration.
Pe-Alcizii ruși, zadarnic să nu îi mai mânie…
Dar nici nu-și terminase de citit versurile, când majordomul clubului anunță cu voce răsunătoare: „Masa e servită!” Se deschiseră ușile. Din sufragerie, muzica intona poloneza: „Cânt al biruinței, răsună, veselește-te viteaz popor rus”, iar contele Ilia Andreici, uitându-se încruntat la autorul care tot nu contenea să-și citească mai departe versurile, se apropie de Bagration și-i făcu o adâncă plecăciune. Toți se ridicară, simțind că ospățul era mai important decât versurile, și, cu sărbătoritul în frunte, se îndreptară spre sufragerie. La locul de cinste – între doi Alexandr, Bekleșov și Narâșkin, ceea ce își avea de asemenea importanța sa, dacă ne gândim la numele împăratului – îl așezară pe Bagration. Mai departe, cele trei sute de persoane se așezară la masă, ocupând locuri după rang și demnități: cei mai de vază își luară locurile mai aproape de sărbătorit, tot atât de firesc cum o apă se scurge spre locul cel mai povârnit.
Înainte de a se servi masa, contele Ilia Andreici își prezentă prințului fiul. Bagration, recunoscându-l, rosti stingherit câteva cuvinte stângace, ca toate câte le rostise în ziua aceea. Și, în timp ce Bagration vorbea cu fiul său, contele Ilia Andreici se uita la toată lumea fericit și mândru.
Nikolai Rostov cu Denisov și proaspăta lui cunoștință, Dolohov, se așezară alături, cam spre mijlocul mesei, în fața lor luă loc Pierre, alături de prințul Nesvițki. Contele Ilia Andreici ședea, împreună cu decanii și membrii de frunte ai clubului, în fața lui Bagration, și îl îmbia pe oaspete să se servească, luând asupră-și tradiția ospitalității moscovite.
Munca lui nu fusese zadarnică. Mâncărurile, și cele de post, și cele de frupt, erau mai mult decât minunate; cu toate acestea, de grijă, nu-și mai găsea locul și nu se putu liniști până la sfârșitul mesei. Dădea indicații din ochi chelnerului-șef, poruncea în șoaptă lacheilor și aștepta, nu fără oarecare emoție, fiecare fel nou, deși le gustase cu grijă pe toate din timp. Totul mergea de minune. La felul al doilea, odată cu ivirea unei cegi uriașe (la vederea căreia fața lui Ilia Andreici se făcu roșie de o modestă mândrie), începură să pocnească dopurile sticlelor și lacheii umplură cu șampanie cupele. După pește, care făcuse impresie, contele Ilia Andreici schimbă priviri cu ceilalți decani. „Vor fi toasturi multe, e timpul să începem!” șopti el și, luându-și paharul în mână, se ridică. Toți tăcură în așteptarea spuselor lui.
— În sănătatea majestății-sale împăratul! Strigă el cu voce puternică și pe dată ochii lui blânzi se umplură de lacrimi de bucurie și entuziasm.
Muzica intonă în aceeași clipă: „Cântec al biruinței, răsună”. Toți se ridicară și strigară: „ura!” Strigă și Bagration „ura”, cu aceeași voce cu care strigase pe câmpul de la Schöngraben. Vocea înflăcărată a lui Rostov se făcea auzită dintre toate cele trei sute de voci. Îi venea să plângă de emoție. „În sănătatea suveranului, împăratul nostru! Strigă el, ura!” După ce bău dintr-o dată până la fund tot paharul, îl trânti de podea. Mulți îi urmară pilda. Și strigătele tot mai însuflețite răsunară multă vreme. Când vocile se potoliră, lacheii adunară cioburile de pe jos și toți comesenii se așezară la loc pe scaune și-și zâmbiră, schimbând între ei priviri, înveseliți de propriile lor strigăte. Contele Ilia Andreici se ridică din nou și, aruncându-și ochii pe fila de carnet de lângă farfuria lui, rosti cu voce puternică toastul în sănătatea eroului ultimei campanii a armatei noastre, prințul Piotr Ivanovici Bagration, în timp ce ochii albaștri i se umplură iarăși de lacrimi. „Ura!” strigară din nou cele trei sute de glasuri ale invitaților și în locul muzicii răsună de data aceasta corul, care intona cantata compusă de Pavel Ivanovici Kutuzov.
Stavilă pe-acest pământ.
Nu-i pe ruși să îi oprească,
Cât Bagrationi mai sunt.
Rușii au să biruiască ș.a.m.d.
Cum isprăviră cântăreții, începură numaidecât alte și alte toasturi, și după fiecare înduioșarea părea să-l copleșească tot mai mult pe contele Ilia Andreici; tot mai des se spărgeau pahare și strigătele de „ura” se întețeau. Băură și în sănătatea lui Bekleșov, Narâșkin, Uvarov, Dolgoruki, Apraksin, Valuev, în sănătatea președintelui, a decanilor și membrilor din Comitetul clubului, în sănătatea tuturor membrilor clubului, a tuturor oaspeților și, în cele din urmă, în special, în sănătatea celui care organizase masa, contele Ilia Andreici. Cum auzi acest toast, contele își scoase batista și, ascunzându-și fața în ea, izbucni de-a binelea în plâns.
IV.
PIERRE ȘEDEA ÎN FAÞA lui Dolohov și a lui Nikolai Rostov. Mânca mult și lacom și bea zdravăn, ca de obicei. Dar cei care-l cunoșteau mai de aproape băgară de seamă că în ziua aceea era foarte schimbat. Tăcuse tot timpul mesei și, clipind din ochi și încruntându-și sprâncenele, nu făcuse decât să se uite jur împrejurul său, ori să stea cu privirea fixă și să se frece cu degetul la rădăcina nasului, cu aerul unui om cu totul absent. Era întunecat la față și posac. Părea că nu vede și n-aude nimic din cele ce se petreceau în jurul lui și se gândea mereu la același lucru, apăsător și greu de descurcat.
Problema care-l chinuia și i se părea de nerezolvat erau aluziile recente ale prințesei Katerina, vara sa din Moscova, cu privire la legăturile lui Dolohov cu soția lui și scrisoarea anonimă, primită chiar în cursul dimineții, în care, pe tonul de glumă trivială caracteristic scrisorilor anonime, i se spunea că nu prea vede bine cu toate că poartă ochelari și că legăturile nevestei lui cu Dolohov au rămas numai pentru dânsul o taină. Pierre era decis să nu dea crezare nici aluziilor prințesei, nici anonimei, dar îi venea deosebit de greu să-l privească acum în ochi pe Dolohov, care-i ședea în față. De fiecare dată când, fără voie, privirea lui întâlnea ochii frumoși și nerușinați ai lui Dolohov, Pierre simțea că se răscolea ceva groaznic și monstruos în sufletul lui și se uita repede în altă parte. Fără să vrea, își aduse aminte de trecutul soției sale și de raporturile dintre ea și Dolohov și-și dădu seama limpede că toate cele scrise în anonimă puteau să fie adevărate, sau puteau, la urma urmei, să pară adevărate, dacă n-ar fi fost vorba de nevasta lui. Își mai aminti, tot fără să vrea, că Dolohov, care își recăpătase și grad și tot la sfârșitul campaniei, întorcându-se la Petersburg, venise la el. Bazându-se pe legăturile lor de prietenie de odinioară, din viața lor de chefuri, Dolohov trăsese de-a dreptul la el acasă, iar Pierre îl găzduise și-i și împrumutase bani. Își mai aduse aminte cum Hélene, zâmbind ca totdeauna, își exprimase nemulțumirea pentru faptul că Dolohov locuiește în casa lor, și cum Dolohov, cinic, lăudase chiar în fața lui frumusețea nevestei sale, și cum, în sfârșit, de atunci și până la sosirea lor la Moscova, nu se mai dezlipise nici măcar o clipă de ei.
„Da, e un bărbat foarte frumos, e adevărat, își spunea Pierre, și-l cunosc eu. Pentru el ar însemna o satisfacție deosebită să-mi necinstească numele și să-și bată joc de mine, tocmai fiindcă m-am zbătut pentru el, i-am purtat de grijă, l-am protejat și l-am ajutat. Știu și înțeleg ce picantă trebuie să fie, în ochii lui, această aventură, dacă cumva o fi adevărat. Da, dacă e adevărat. Dar nu cred. N-am dreptul și nu pot s-o cred!” își amintea expresia aceea pe care o lua chipul lui Dolohov în clipele când i se stârnea cruzimea; ca atunci când legase comisarul pe spinarea ursului și-i dăduse drumul în apă, sau când, fără cea mai mică pricină, provoca pe cineva la duel, sau când ucidea dintr-un foc de pistol calul unui birjar. Expresia asta se regăsea adesea pe fața lui Dolohov când îl privea. „Da, un duelgiu, își zise Pierre; ucide un om și nici capul nu-l doare; simte nevoia să-și închipuie că toți se tem de el și asta trebuie să-i fie foarte plăcut. O fi crezând că și eu mă tem de el. Și, de fapt, mă tem de el.” Și iarăși, la gândurile astea, simți cum se răscolește ceva groaznic și monstruos în sufletul lui. Dolohov, Denisov și Rostov erau așezați în fața lui Pierre și păreau foarte veseli. Rostov discuta voios cu cei doi prieteni ai săi, dintre care unul era un brav husar, celălalt un faimos duelgiu și un crai cu renume, și din când în când se uita batjocoritor la Pierre, care, la prânzul acesta atrăgea atenția tuturor prin expresia încordată, absentă, împovărată de gânduri a chipului său masiv. Rostov se uita fără pic de bunăvoință la Pierre, mai întâi fiindcă, în ochii lui de husar, el nu era decât un bogătaș civil, bărbatul unei femei frumoase, într-un cuvânt, un papă-lapte, și în al doilea rând, fiindcă Pierre, preocupat și împrăștiat cum era astăzi, nu-l recunoscuse și nu-i răspunsese la salut. Când începură să bea în sănătatea împăratului, Pierre, care era adâncit în gânduri, nu se ridică în picioare și nu-și luă în mână paharul.
— Dar dumneata ce stai? Îl apostrofă Rostov, privindu-l plin de înflăcărare și supărat. N-auzi? În sănătatea împăratului!
Pierre, oftând, se ridică supus, își goli paharul și, după ce se așezară toți, se adresă lui Rostov cu surâsul lui blajin.
— Ca să vezi, nici nu te-am recunoscut, se scuză el.
Dar nu de asta îi ardea lui Rostov; el își spărgea acum pieptul strigând „ura!”
— De ce nu reînnoiți cunoștința? Îl sfătui Dolohov pe Rostov.
— Lasă-l în plata Domnului. Un prostănac! Răspunse Rostov.
— Trebuie să te pui bine cu bărbații femeilor frumoase, observă Denisov.
Pierre nu auzi ce spuneau, dar simți că despre el vorbesc. Se înroși și-și întoarse capul.
— Ei, să bem acum în sănătatea femeilor frumoase, spuse Dolohov și, cu o expresie serioasă, dar cu un zâmbet ironic în colțul gurii, întinse paharul spre Pierre.
— În sănătatea femeilor frumoase, Petrușa, și a ibovnicilor lor, mai spuse.
Pierre, lăsând ochii în jos, își sorbi paharul, fără să-l privească pe Dolohov și fără să-i răspundă. Lacheul care distribuia cantata lui Kutuzov puse o foaie dinaintea lui Pierre, ca în fața unuia care făcea parte dintre oaspeții cu vază. Pierre n-apucă s-o ia, că Dolohov se și întinse peste masă, îi smulse foaia din mână și începu să citească. Pierre se uită la Dolohov. Pupilele i se dilatară; acel ceva groaznic și monstruos care îl tulburase tot timpul cât durase ospățul se răscoli în el și puse stăpânire pe toată ființa lui. Se aplecă greoi, cu tot trupul, peste masă.
— Cum îndrăznești să pui mâna? Strigă el.
Auzindu-i strigătul și văzând la cine se răstise, Nesvițki și vecinul din dreapta al lui Pierre se întoarseră speriați spre Bezuhov.
— Liniștește-te, fii calm! Ce-i cu tine? Șoptiră ei cu glasuri înspăimântate.
Dolohov se uită la Pierre cu ochii lui strălucitori și cruzi, care zâmbeau – un zâmbet ce-ar fi vrut parcă să spună: „Așa da, asta-mi place”.
— Nu ți-o dau, răspunse el răspicat.
Palid, cu buzele tremurându-i, Pierre îi smulse hârtia.
— Dumneata… dumneata… ești o canalie! Ai să-mi dai socoteală, spuse el, împingându-și scaunul și ridicându-se de la masă.
În clipa când făcu gestul și rosti cuvintele acestea, Pierre simți că problema vinovăției soției sale, care-l chinuise în ultimele douăzeci și patru de ore, își căpătase, în sfârșit, o dezlegare afirmativă. Simțise că e vinovată. O ura acum și sfârșise cu ea pentru totdeauna. Rostov, cu toate rugămințile ce-i făcu Denisov să nu se amestece în această afacere, se declară de acord să-l asiste ca martor pe Dolohov și, la sfârșitul mesei, discută cu Nesvițki, martorul lui Bezuhov, condițiile în care urma sa aibă loc duelul. Pierre plecă acasă, iar Rostov cu Dolohov și Denisov rămaseră la club până noaptea târziu să mai asculte taraful de țigani și cântăreții.
— Așadar, pe mâine, la Sokolniki, spuse Dolohov, luându-și rămas bun de la Rostov, pe treptele clubului.
— Ești liniștit? Îl întrebă Rostov.
Dolohov se opri.
— Uite, am să-ți destăinuiesc în două cuvinte tot secretul duelului. Dacă, știind că trebuie să ieși pe teren, îți faci testamentul și scrii scrisori duioase părinților, dacă nu te gândești decât că s-ar putea să te omoare, atunci ești un prost și ești sigur pierdut. Dar du-te cu intenția neclintită să-l ucizi, cât mai repede și mai sigur, și atunci totul îți va merge din plin. Cum îmi spunea vânătorul nostru de urși din Kostroma: de urs – zicea – cum să nu-ți fie frică? Dar cum îl vezi, îți trece toată frica și nu te mai temi decât să nu-ți scape! Așa și cu mine acum. A demain, mon cher!4
A doua zi, la ceasurile opt de dimineață, când Pierre și Nesvițki ajunseră în pădurea Sokolniki, pe Dolohov, Denisov și Rostov îi găsiră la locul hotărât. Pierre avea înfățișarea unui om preocupat de cu totul alte lucruri, fără nici o legătură cu duelul. Era palid și tras la față; se vedea că nu dormise toată noaptea. Privea distrat împrejur, încruntându-și sprâncenele, ca și cum lumina prea puternică a soarelui l-ar fi supărat. Două idei puseseră stăpânire pe cugetul lui; vinovăția soției sale, de care după noaptea asta de nesomn nu se mai îndoia nici o clipă, și nevinovăția lui Dolohov, care n-avea nici un motiv să respecte onoarea unui om care-i era străin. „Poate că dac-aș fi fost eu în locul lui, făceam și eu la fel, își zicea Pierre. E chiar sigur că făceam și eu la fel; la ce atunci acest duel, acest omor? Sau îl ucid eu, sau mă nimerește el pe mine în cap, în cot, în genunchi, cine știe. Să plec, să fug de aici, să mă ascund oriunde-o fi”, îi trecu prin cap. Dar în aceeași clipă în care îl măcinau asemenea gânduri, întrebă cu un aer deosebit de liniștit și preocupat, care-i atrase respectul celor care-l priveau: „Mai avem mult? Nu sunt gata?”
După ce toate pregătirile fură puse la punct și săbiile, marcând bariera, înfipte în zăpadă, și pistoalele încărcate, Nesvițki se apropie de Pierre:
— Nu mi-aș socoti toate obligațiile îndeplinite, conte, zise el cu voce scăzută, și nu m-aș arăta vrednic de încrederea dumitale și de cinstea ce mi-ai făcut, alegându-mă pe mine martor, dacă, într-o clipă gravă, atât de neobișnuit de gravă, nu ți-aș spune tot adevărul. Eu cred că afacerea asta nu are temeiuri suficient de serioase și că nu e cazul să se verse sânge… N-ai avut dreptate, ți-ai ieșit din fire…
— Da, da, e îngrozitor de stupid… spuse Pierre.
— Așa că dă-mi voie să le transmit regretele dumitale și sunt convins că adversarii noștri vor consimți să primească scuzele dumitale, spuse Nesvițki (care și el, ca toți ceilalți ce luau parte la afacerea aceasta, și ca toți cei amestecați în asemenea afaceri, nu credea că se va ajunge la vărsare de sânge). Știi, conte, e mult mai nobil să-ți recunoști greșeala decât să împingi lucrurile până la ireparabil. Jignire gravă n-a existat, nici de o parte, nici de cealaltă; dă-mi voie să aranjez…
— Da' de unde! Ce vorbești? Zise Pierre. Mi-e indiferent… Așadar, suntem gata? Adăugă el. Dumneata să-mi spui cât, cum și încotro să merg și cum să trag, rosti el cu un zâmbet nefiresc de blajin.
Apucă pistolul și începu să întrebe cum să tragă, ca unul care până atunci nu mai ținuse în mână un pistol, lucru pe care nu voise să-l mărturisească.
— Ah, da, asta e, știu, uitasem, zise el.
— Nici o scuză, absolut nimic, îi răspunse Dolohov lui Denisov, care, la rândul lui, încercase și el să-i împace; și se îndreptară apoi spre locul indicat.
Locul hărăzit duelului fusese ales la optzeci de pași de drumul mare, unde-și lăsaseră săniile, într-o mică poiană a pădurii de pini, acoperită de zăpadă, care începuse să se topească din pricina dezghețului din ultimele zile. Potrivnicii se postară la patruzeci de pași unul de altul, la marginile poienii. Martorii, măsurând pașii, lăsară urme adânci în zăpada groasă și muiată, de la punctele unde se aflau cei doi adversari și până la săbiile lui Nesvițki și Denisov, înfipte la zece pași una de alta, ca să marcheze limita până la care rivalii se puteau apropia. Dezghețul și ceața făceau ca la patruzeci de pași să nu se vadă nimic înaintea ochilor. De vreo trei minute era totul gata, dar cu toate astea niciuna dintre părți nu se grăbea să dea semnalul. Toți tăceau.
V
— EI, SÃ ÎNCEPEM! Zise Dolohov.
— Hai, zise Pierre, zâmbind mereu.
Îi cuprinsese pe toți teama. Era limpede că nimic din ceea ce se începuse cu atâta ușurință nu mai putea fi oprit, că lucrurile își urmau acum calea de la sine, independent de voința oamenilor, și că trebuiau să fie duse la capăt. Denisov păși cel dintâi înainte, până la barieră, și rosti:
— Întrucât adversarii refuză reconcilierea, trebuie să începem: luați-vă pistoalele și, la comanda trei, începeți a vă apropia unul de altul.
— U… nu! Doi! Trei! strigă Denisov furios, dându-se în lături.
Cei doi pășiră pe cărăruia proaspăt bătătorită, tot mai aproape unul de altul și începură să-și deslușească prin ceață siluetele. În drum spre barieră, adversarii aveau dreptul să tragă, fiecare când voia. Dolohov pășea domol, fără să ridice pistolul, și-și fixa adversarul în față, cu ochii săi luminoși, strălucitori și albaștri. La colțurile gurii avea, ca de obicei, o umbră de zâmbet.
La comanda trei, Pierre o luă cu pași repezi înainte, abătându-se de pe cărarea bătătorită și călcând prin zăpada neumblată. Þinea pistolul, întinzând mâna dreaptă înainte, ca și cum i-ar fi fost frică să nu se împuște singur cu el. Mâna stângă și-o ținea cu greu la spate, fiindcă simțea instinctiv nevoia să-și sprijine cu ea mâna dreaptă și știa că nu era îngăduit. După ce făcu șase pași, abătându-se de pe cărare în zăpada neumblată, Pierre se uită în jos la picioare, aruncă apoi din nou o privire grăbită spre Dolohov și, îndoindu-și degetul cum îl învățaseră, trase. Cum nu se așteptase defel la o detunătură așa de puternică, Pierre tresări, speriat de propria-i împușcătură, apoi zâmbi singur de teama lui și stătu locului. Fumul foarte des, din pricina ceței, îl împiedică să vadă ceva în prima clipă, dar o a doua detunătură, așa cum se aștepta, nu se auzi. Nu se auziră decât pașii precipitați ai lui Dolohov și prin norii de fum îi apăru chipul lui. Cu o mână își strângea pieptul în partea stângă, iar cealaltă i se încleștase pe pistolul plecat în jos. Se făcuse alb ca varul. Rostov alergă spre el și-i spuse ceva.
— Nu… nu, șuieră Dolohov printre dinți, nu, nu s-a sfârșit.
Și, după ce mai făcu câțiva pași, târându-și picioarele și clătinându-se până la sabia înfiptă în zăpadă, căzu lângă ea. Mâna stângă îi era plină de sânge. Și-o șterse de tunică și se sprijini în ea. Era palid, încruntat, și tremura.
— Tre… treci… începu Dolohov, dar nu putu rosti tot ce voia… treci la loc, izbuti el să îngâne anevoie. Pierre, abia stăpânindu-și hohotele de plâns, dădu să se repeadă în fugă spre Dolohov, străbătând spațiul limitat de cele două săbii, dar adversarul îi strigă: La limită! Și Pierre, înțelegând despre ce era vorba, se opri lângă sabia din dreptul lui. Doar zece pași îi despărțeau. Lui Dolohov îi căzu capul în zăpadă; mușcă lacom din ea, apoi ridică iar capul, se îndreptă, își trase picioarele și se așeză, căutându-și un centru de greutate mai apropiat. Înfuleca din zăpada rece și o sugea; buzele îi tremurau, dar tot mai surâdea; ochii îi străluceau din cauza sforțării și a furiei cu care-și aduna ultimele puteri. Ridică pistolul și ochi.
— Stai, apără-te cu pistolul din flanc, îi strigă Nesvițki lui Pierre.
— Apără-te! Nu se putu nici Denisov abține să nu-i strige adversarului.
Cu un zâmbet blând, de milă și părere de rău, Pierre, scoțându-și pieptul lat înainte, cu picioarele rășchirate și brațele deschise larg și fără nici o putere, aștepta drept în fața lui Dolohov și se uita trist la el. Denisov, Rostov și Nesvițki închiseră ochii în aceeași clipă în care răsună detunătura se auzi și strigătul mânios al lui Dolohov.
— Pe alături! Strigă el și se lungi sleit de puteri în zăpadă, cu fața în jos.
Pierre se apucă cu mâinile de cap și, răsucindu-se în loc, o porni prin pădure, călcând de-a dreptul prin nămeții de zăpadă și vorbind singur cu glas tare vorbe fără șir:
— Stupid… stupid! Moarte… minciună… repeta ei, făcând o strâmbătură de scârbă.
Nesvițki îl ajunse din urmă, îl opri și-l duse acasă.
Rostov și Denisov își ridicară prietenul rănit.
Dolohov, tăcut, cu ochii închiși, sta lungit în sanie și nu răspundea nici o vorbă la întrebările pe care i le puneau. Dar, la intrarea în Moscova, își veni deodată în fire și, înălțându-și cu greutate capul, luă mâna lui Rostov, care ședea lângă el. Pe Rostov îl uimi expresia schimbată cu desăvârșire și neașteptat de duioasă și de senină de pe fața lui Dolohov.
— Ei? Ce-i? Cum te simți? Îl întrebă Rostov.
— Rău! Dar nu despre asta-i vorba. Prietene, spuse Dolohov, cu voce întretăiată, unde suntem? Da, suntem în Moscova, știu. De mine nu-i nici o pagubă, dar știu că o omor pe ea; pe ea o omor! N-are să poată suporta lovitura asta… N-are să poată suporta…
— Cine? Întreabă Rostov.
— Mama. Mama mea, îngerul meu, îngerul meu iubit, mama… și Dolohov începu să plângă, strângând mâna lui Rostov.
După ce se mai liniști, îl lămuri că locuiește împreună cu mama lui și că dacă ea l-ar vedea, neprevenită, în starea asta, ar muri pe loc. Îl rugă fierbinte pe Rostov să se ducă la ea și s-o pregătească.
Rostov se duse numaidecât să-i îndeplinească dorința și, spre marea lui mirare, află că Dolohov, acest mare crai, faimosul duelgiu Dolohov, trăia laolaltă cu bătrâna sa mamă și cu o soră cocoșată, la Moscova, și că era cel mai duios fiu și cel mai bun frate.
VI.
PIERRE, IN ULTIMA VREME, se văzuse rareori cu nevastă-sa între patru ochi. Și la Petersburg, și la Moscova, casa le era plină totdeauna de musafiri. În noaptea ce urmă duelului, cum făcea adeseori de altminteri, în loc să se ducă în dormitorul conjugal, se culcă în biroul cel mare al tatălui său, același în care murise bătrânul conte Bezuhov.
Se întinse pe canapea și încercă să adoarmă, ca să-și uite toată frământarea și tot ce se petrecuse cu el, dar nu izbuti. O furtună de simțăminte, gânduri și amintiri i se dezlănțuise deodată în suflet și nu numai că nu putu închide ochii, dar nu reuși nici să stea locului și sări de pe divan ca să se plimbe cu pași mari prin odaie. I se arătară în fața ochilor primele lui zile de după căsătorie, ea, cu umerii goi, cu privirea obosită și pătimașă, și pe dată, alături de ea răsări frumosul, impertinentul chip al lui Dolohov, batjocoritor și crud, așa cum îl văzuse la banchet, sau același chip al lui Dolohov, palid și tremurând, chinuit de suferință, cum era când se întorsese pe loc și căzuse în zăpadă.
„Ce-a fost asta? Se întreba el singur. I-am ucis ibovnicul. Da, l-am ucis pe ibovnicul nevestei mele. Da, asta a fost. De ce? Cum de-am ajuns la asta?” „Fiindcă te-ai însurat cu ea”, îi răspundea o voce lăuntrică.
„Dar cu ce sunt eu vinovat?” se întreba el iar. „Ești vinovat că te-ai însurat cu ea, fără s-o iubești, fiindcă te-ai lăsat înșelat și pe tine, și pe ea!” Și îi apăru vie în minte seara aceea când, după masa de la prințul Vasili, îi spusese cuvintele ce i se dezlipiseră atât de greu de pe limbă: „Je vous aime”5 „De aici veneau toate, din cuvintele astea s-au tras toate! Simțeam eu, da, de atunci am simțit, gândea el, am simțit că nu era bine, că nu aveam dreptul la asta. Și acum, iată, se adeverește!” Își aminti luna de miere și roși la această amintire. Deosebit de chinuitor, de jignitor și de rușinos era pentru el să-și amintească un fapt petrecut la scurt timp după nuntă. Odată pe la amiază, el, într-un halat de mătase, trecuse din dormitor în cabinet, unde îl aștepta administratorul principal al moșiilor sale, care îl salutase, ploconindu-se respectuos și, uitându-se la chipul și pe urmă la halatul lui, zâmbise ușor, ca și cum ar fi vrut să dea a înțelege prin acest zâmbet că-și permitea respectuos să împărtășească fericirea stăpânului său.
„Și de câte ori nu m-am mândrit cu ea! Eram mândru de frumusețea ei impunătoare, de tactul ei când era în lume, se gândi el, eram mândru și de casa mea, în care ea primea toată societatea Petersburgului, eram mândru de felul cum ținea ea la distanță pe oricine era atras de frumusețea ei. Și uite de ce eram mândru! Pe atunci îmi spuneam că nu sunt în stare s-o înțeleg. De câte ori, când mă gândeam la firea ei, nu mi-am spus că numai eu sunt vinovat că n-o înțeleg, că nu-i pot înțelege răceala asta neclintită, mulțumirea asta de sine și lipsa oricărei pasiuni și a oricărei dorinți; dar toată enigma era cuprinsă în cuvintele astea îngrozitoare: „e o desfrânată”. Mi-am spus cuvintele astea îngrozitoare și totul mi-a apărut deodată limpede!
Anatol venea la ea să-i ceară bani cu împrumut și-i săruta umerii goi. Ea bani nu-i dădea, dar îi dădea voie s-o sărute. Când tată-său încerca, în glumă, s-o facă geloasă, ea, cu un zâmbet liniștit, răspundea că nu-i așa de proastă să fie geloasă: „N-are decât să facă ce vrea”, spunea ea despre mine. Odată, când am întrebat-o dacă nu-i însărcinată, a râs cu dispreț și mi-a răspuns că ar trebui să fie nătângă ca să vrea să aibă copii și că de la mine nu va avea copii niciodată.”
Își aminti apoi de grosolănia, vulgaritatea fără ocol a expresiilor ei, în ciuda faptului că fusese crescută în cercurile cele mai aristocrate. „Nu-s așa de proastă… n-ai decât să te arzi… allez vous promener”6, avea ea obicei să spună. Adesea, citind în ochii bărbaților ca și în ai femeilor, fie mai vârstnici, fie mai tineri, ce efect producea ea, Pierre nu putea pricepe de ce numai el n-o iubea. „Dar n-am iubit-o niciodată, își spunea, știam că nu-i decât o desfrânată, își repeta el, dar nu îndrăzneam să mi-o mărturisesc.
Și-acum și Dolohov, iată-l, căzut în zăpadă, cum face sforțări să mai zâmbească încă și moare poate, răspunzând căinței mele printr-o vitejie prefăcută!”
Pierre era unul dintre oamenii care, cu tot evidentul lor caracter așa-zis slab, nu-și caută confidenți pentru durerea lor. El se zbătea de unul singur, înecându-și amărăciunea în inima lui, fără cuvinte.
„Ea, numai ea, ea e singura vinovată de tot ce s-a întâmplat, își spunea el. Ei și? De ce mi-am legat viața de a ei, de ce i-am spus acel: „Je vous aime”, care era o minciună și chiar mai rău decât o minciună. Sunt vinovat și trebuie să sufăr… Ce? Rușinea numelui, nefericirea vieții mele? Ei, toate-s mofturi, se gândi el, și dezonoarea, și onoarea, toate-s convenționalisme, nu depinde nimic de mine.
Pe Ludovic al XVI-lea l-au executat fiindcă ei îl considerau necinstit și ucigaș (îi veni deodată în minte lui Pierre), și aveau dreptate din punctul lor de vedere, tot așa cum aveau dreptate și cei care mureau pentru el ca niște mucenici și cei care îl socoteau din tagma sfinților. L-au executat apoi pe Robespierre, fiindcă era un tiran. Care-i cel drept? Și cine-i cel care greșește? Nimeni! Dacă trăiești, bucură-te de viață: că mâine mori, așa cum puteam muri și eu acum câteva ceasuri. Face oare să te mai chinui când n-ai trăit decât doar o clipită în comparație cu veșnicia?„ Dar chiar în momentul în care-și socotea cugetul împăcat cu acest soi de gânduri, îi apăru deodată iar în minte ea și, retrăind clipele în care îi declarase cu atâta pasiune dragostea lui nesinceră, simți că sângele îi năvălește în inimă și se văzu nevoit din nou să umble, să se agite, în prada impulsului de a rupe, de a sparge tot ce-i ieșea în cale. „De ce i-am spus: „Je vous aime”?„ își imputa singur, mereu. Și, tot punându-și pentru a zecea oară această întrebare, îi veniră în minte vorbele lui Moliere: „mais que diable allait-il faire dans cette galere?!”7 și începu să râdă de el însuși.
În toiul nopții, își sună valetul și-i porunci să-i facă bagajele ca să plece la Petersburg. Nu se mai vedea rămânând sub același acoperământ cu ea. Nu-și mai putea închipui ce ar mai avea de vorbit acum cu ea. Hotărî să plece a doua zi și să-i lase o scrisoare, în care să-i anunțe intenția lui de a se despărți pentru totdeauna de dânsa.
Dimineața, când intră în birou valetul, care-i aducea cafeaua, îl găsi întins pe canapea, dormind, cu o carte deschisă în mână.
Pierre se trezi și privi lung în jur, speriat, fără să-și poată da seama unde se află.
— Doamna contesă m-a trimis să întreb dacă luminăția-voastră e acasă, spuse valetul.
Dar până să se hotărască Pierre ce răspuns să-i dea, contesa însăși apăru în cabinet, calmă și impunătoare, într-un capot alb de atlaz brodat cu fir de argint, pieptănată simplu (cu două cozi groase care îi încadrau en diademe8 capul superb); doar pe fruntea ei marmoreană, ușor boltită, o cută aspră îi trăda mânia. Cu calmul ei, care rezista la orice încercare, nu scoase o vorbă față de valet. Aflase de duel și venise să discute despre asta cu Pierre. Dar așteptă ca valetul să așeze mai întâi pe masă cafeaua și să iasă. Pierre se uită intimidat la ea de după ochelari și, ca un iepure încolțit de câini, care, lăsându-și urechile pe spate, stă nemișcat la pământ în văzul dușmanilor săi, încercă să-și continue lectura; dar simți numaidecât că gestul era absurd și nefiresc și o privi iarăși, cu sfială. Hélene rămase în picioare și, uitându-se de sus la Pierre cu un zâmbet de dispreț, așteptă până ieși valetul.
— Asta ce mai e? Ce ispravă ai mai făcut, mă rog, aș vrea să știu! Începu ea pe un ton sever.
— Eu? Ce-am făcut? Întrebă Pierre.
— Mai faci și pe viteazul! De ce nu-mi răspunzi, ce-i cu duelul ăla? Ce-ai vrut să arăți prin asta? Ce? Te rog să-mi spui!
Pierre se răsuci greoi pe canapea, deschise gura, dar nu putu răspunde nimic.
— Dacă nu vrei să-mi spui dumneata, îți voi spune eu… continuă Hélene. Dumneata crezi tot ce ți se spune. Þi s-a spus… (Hélene începu să râdă) că Dolohov e amantul meu, rosti ea în franțuzește, cu precizia grosolană și vulgară a termenilor, care o caracteriza, pronunțând cuvântul „amant” ca și cum ar fi fost orice alt cuvânt, și dumneata ai crezut! Ei și ce-ai dovedit prin asta? Ce-ai dovedit prin acest duel? Că ești un prost, que vous etes un soț. Asta o știa toată lumea! Și la ce ți-a folosit? Doar ca să mă faci pe mine de râsul Moscovei! Ce-ai câștigat cu asta? Toată lumea va spune că te-ai îmbătat și, fără să mai știi ce faci, ai provocat la duel un om pe care ești gelos fără nici un motiv. Vorbea pe un ton din ce în ce mai ridicat și-și ieșea din fire pe minut ce trecea. Și care-ți este superior în toate privințele…
— Hm… hm… mormăi Pierre, încruntându-se, fără să se uite la ea și fără să facă cea mai mică mișcare.
— Și ce te-a făcut, mă rog, să crezi că era amantul meu? Ce? Fiindcă-mi place societatea lui? Dacă ai fi mai inteligent și mai simpatic, aș fi preferat-o pe a dumitale.
— Nu-mi mai vorbi… te rog, șopti răgușit Pierre.
— De ce să nu vorbesc? Am tot dreptul să-ți vorbesc și-ți voi spune deschis că greu s-ar găsi femeia care, cu un bărbat ca dumneata, să nu-și ia ibovnici (des amants); numai eu n-am făcut-o! Adăugă ea.
Pierre voi să-i răspundă ceva și ochii lui îi aruncară o privire ciudată, pe care ea nu i-o înțelese, și se întinse din nou pe canapea. În clipa aceea suferea fizicește; pe piept simțea ca o greutate și nu putea răsufla; se înăbușea. Își dădea seama că trebuia să facă ceva care să pună capăt acestei suferințe, dar își dădea seama că ceea ce voia să facă era ceva groaznic.
— Mai bine să ne despărțim, spuse el cu glas întretăiat.
— Să ne despărțim, n-ai decât, dar numai dacă-mi asiguri întreținerea, îi răspunse Hélene. Să ne despărțim, crezi că cu asta mă sperii!
Pierre sări de pe canapea și, clătinându-se, se repezi la ea.
— Te omor! Strigă el și, apucând placa de marmoră a mesei cu o forță pe care nu și-o bănuise niciodată, făcu un pas spre femeie, cu mișcări amenințătoare.
Chipul Hélenei se schimonosi de groază; scoase un țipăt și se feri din calea lui. Se deșteptase întrânsul firea aprigă a tatălui său. Simțea acum plăcerea și farmecul furiei. Aruncă de pământ placa de marmoră și o sparse; apoi, repezindu-se la Hélene cu brațele încordate, îi strigă: „Afară!” cu un glas așa de fioros, că toată casa îi auzi strigătul, îngrozindu-se. Dumnezeu știe ce ar fi fost în stare să facă Pierre în clipa aceea, dacă Hélene nu fugea din odaie.
Chiar săptămâna următoare, Pierre îi lăsă nevestei sale procură pentru administrarea tuturor proprietăților lui din Velikorosia, ceea ce însemna mai bine de jumătate din avere, și plecă singur la Petersburg.
VII.
TRECUSERÃ DOUÃ LUNI de când se știa la Lâsâe Gorî de rezultatul bătăliei de la Austerlitz și de moartea prințului Andrei și, cu toate scrisorile trimise prin ambasadă și cu toate cercetările făcute, trupul lui nu putuse fi găsit și, pe lângă asta, numele nu-i figura pe lista prizonierilor. Mai greu de suportat era pentru rudele lui nădejdea care le rămăsese că prințul va fi fost ridicat de pe câmpul de luptă de către oamenii de prin partea locului și că poate acum ar zăcea pe undeva, muribund sau în convalescență, singur, printre străini, fără să aibă putința să dea vreun semn de viață familiei. Ziarele, din care aflase întâi bătrânul prinț vestea înfrângerii de la Austerlitz, relatau, ca de obicei în asemenea împrejurări, foarte vag și în puține cuvinte, că trupele rusești, după bătălii cu rezultate strălucite, fuseseră nevoite să se retragă și că retragerea se îndeplinise în cea mai desăvârșită ordine. Din această știre oficială, bătrânul prinț înțelesese că ai noștri fuseseră înfrânți. La o săptămână după ziarul care adusese vestea bătăliei de la Austerlitz, sosi o scrisoare de la Kutuzov, care-l înștiința pe prinț despre soarta fiului său.
„Fiul dumitale, scria Kutuzov, a căzut sub ochii mei, cu drapelul în mână, în fruntea regimentului, ca un erou, vrednic de părintele și de patria sa. Spre părerea de rău a mea și a întregii armate, până acum nu se poate ști dacă mai e sau nu viu. Trag și eu nădejde, ca și dumneata, că fiul dumitale trăiește, căci în caz contrar, în rândul ofițerilor ridicați de pe câmpul de luptă, a căror listă mi-a fost transmisă prin parlamentari, ar figura și numele lui!”
Primind vestea aceasta seara târziu, pe când se afla singur în cabinetul său, bătrânul prinț ieși a doua zi, ca de obicei, să-și facă plimbarea de dimineață; dar era tăcut și, deși părea după chip furios, nu schimbă nici o vorbă, nici cu administratorul, nici cu grădinarul, nici cu arhitectul.
Când, la ora știută, prințesa Maria intră în cabinetul său, el lucra la strung și șlefuia ceva, și nu se întoarse spre ea, așa cum îi era obiceiul.
— A! Prințesa Maria! Zise el deodată, pe un ton silit și aruncă dalta. (Roata continua să se învârtească în virtutea inerției. Prințesa Maria își aminti multă vreme scârțâitul acestei roți, ce se stingea pe încetul, legându-se în amintirea ei de toate cele ce urmară.)
Se apropie de tatăl ei și, văzându-l cum arată, simți deodată că se prăbușește în ea ceva. Ochii i se împăienjeniră. După chipul tatălui, nici trist, nici deznădăjduit, ci mai mult rău și nefiresc în sforțările ce făcea ca să se stăpânească, înțelese că în clipa aceea o nenorocire cumplită îi atârna deasupra capului, cea mai groaznică nenorocire din toată viața ei, așa cum nu mai încercase alta până atunci, o nenorocire ireparabilă, adâncă, moartea aceluia pe care-l iubești.
— Mon pere! André?9
Și biata prințesă, stângace, lipsită de grație, spusese aceste cuvinte cu atâta farmec plin de o tristețe de nespus și cu atâta uitare de sine, încât tatăl ei nu mai avu tăria să-i înfrunte privirea și, suspinând, întoarse capul.
— Am primit vești! Nu-l pot găsi nicăieri: pe listele de prizonieri nu-i, pe listele de morți nu-i. Mi-a scris Kutuzov, strigă el cu voce tăioasă, de parcă ar fi vrut s-o gonească cu țipătul acesta. A fost ucis!
Prințesa nu leșină și nu i se făcu rău. Era palidă dinainte; dar, la auzul acestor cuvinte, fața i se schimbă și ochii frumoși i se luminară dintr-o dată, ca și cum o bucurie, o bucurie de esență superioară, fără nici o legătură cu tristețile și bucuriile acestei lumi, s-ar fi revărsat ca un balsam peste durerea profundă ce o lovise. Uită de toată frica pe care i-o inspira tatăl ei, se apropie de el, îi luă mâna, îl trase spre dânsa și-l cuprinse cu brațele pe după gâtul uscat, vânos.
— Mon pere, zise ea. Nu te îndepărta de mine, să plângem împreună!
— Ticăloșii, nemernicii! Strigă bătrânul, ferindu-și capul. Să distrugă armata, să distrugă oamenii! Și pentru ce? Du-te, du-te și-i spune Lizei.
Prințesa, sleită, căzu într-un fotoliu, lângă tatăl ei, și începu să plângă. Își revedea acum fratele în clipa când își luase rămas bun de la dânsa și de la Liza, cu aerul lui duios și mândru în același timp. Îl revedea înduioșat, dar privind-o cu o ușoară ironie, când își agățase la gât iconița. „Începuse oare a crede? Se căise oare de necredința lui? S-o fi aflând acum, colo-sus? Colo-sus, în lăcașul păcii de veci și al fericirii?” se gândea ea.
— Mon pere, spune-mi cum s-a întâmplat? Întreba ea printre lacrimi.
— Du-te, du-te! A fost ucis în lupta în care-au fost trimiși la moarte cei mai buni fii ai Rusiei, toată gloria Rusiei. Du-te, prințesă Maria, du-te și du-i vestea Lizei. Vin și eu.
Când prințesa Maria se întoarse din cabinetul tatălui ei, o găsi pe mica prințesă cu lucrul în mână; cu expresia aceea caracteristică de calmă fericire interioară, pe care o au de obicei numai femeile însărcinate, ea se uită la prințesa Maria. Era limpede că ochii ei priveau fără s-o vadă pe prințesa Maria și că, adânc în sine, era atentă la acel ceva misterios care se săvârșea înlăuntrul ei.
— Marie, spuse ea dând la o parte ghergheful și lăsându-se pe spate, ia dă-mi mâna. Îi luă mâna și și-o puse pe pântec.
Ochii îi râdeau, buza ei mică, umbrită de un puf abia mijind, se ridică și rămase așa, așteptând, cu un surâs de copil fericit.
Prințesa Maria se lăsă în genunchi în fața ei și-și ascunse fața în cutele rochiei cumnatei sale.
— Uite… uite… îl auzi? Mi se pare atât de ciudat! Să știi, Marie, o să-mi fie tare drag, spuse Liza, și ochii ei strălucitori de fericire se îndreptară asupra prințesei, care nu putea să-și ridice capul din poala ei și plângea.
— Ce-i cu tine, Mașa?
— Nimic… mi s-a făcut dor… dor de Andrei, zise ea, ștergându-și lacrimile de genunchii cumnatei sale.
În cursul dimineții, prințesa Maria mai încercă de câteva ori s-o pregătească pe cumnata ei, dar de fiecare dată o podideau lacrimile. Aceste lacrimi, a căror cauză mica prințesă n-o înțelegea, o tulburară, cu toate că nu prea avea spirit de observație. Ea nu spuse nimic, dar se uita îngrijorată în jurul ei, ca și cum ar fi căutat ceva. Înainte de prânz, intră în camera ei bătrânul prinț, de care ea se temuse totdeauna și căruia acum i se încrâncenase și mai rău fața, adânc tulburată. Ieși fără să-i fi spus nici o vorbă. Liza se uită la prințesa Maria, apoi rămase puțin pe gânduri, cu acea expresie de concentrare lăuntrică, pe care o au femeile însărcinate, și deodată izbucni în plâns.
— Ați primit ceva de la Andrei? Zise ea.
— Nu, știi doar că n-am avut când să primim ceva, dar mon pere e neliniștit și mie mi-e teamă.
— Așadar, nimic?
— Nimic, răspunse prințesa Maria, înfruntând cu ochii ei luminoși privirea cumnatei sale.
Se hotărâse să nu-i spună nimic și-l convinse și pe tatăl ei să-i ascundă primirea groaznicei vești până după naștere, care trebuia să se întâmple în câteva zile. Bătrânul prinț și prințesa Maria, fiecare în felul lui, își purtau și-și ascundeau durerea cum puteau mai bine. Bătrânul nu mai vroia să spere: el hotărâse că prințul Andrei e mort și, cu toate că trimisese un funcționar în Austria ca să dea de urma fiului său, îi comandase la Moscova un monument, pe care avea de gând să și-l pună în grădina casei, și spunea la toată lumea că fiul lui fusese omorât. Făcea toate sforțările să-și ducă mai departe, fără nici o schimbare, viața dinainte, dar nu-l țineau puterile: nu mai putea umbla ca înainte, mânca mai puțin, dormea prost și slăbea pe zi ce trecea. Prințesa Maria tot mai nădăjduia. Se ruga pentru fratele ei ca pentru un om în viață și se aștepta din clipă în clipă la vestea întoarcerii lui.
VIII
— MA BONNE AMIE10, zise tânăra prințesă în ziua de 19 martie, după gustarea de dimineață, și buza ei drăgălașă, umbrită ușor de un puf brun, se ridică într-un surâs, ca de obicei; dar cum de la primirea groaznicei știri în toată casa nu numai zâmbetele, ci și sunetul vocilor și chiar mersul fiecăruia erau toate pline de tristețe, și surâsul acesta al prințesei Liza, înrâurită și ea de atmosfera generală fără să-i știe cauza, era de așa natură, încât amintea într-o măsură și mai mare tristețea generală.
— Ma bonne amie, je crains que le fruschtique (comme dit Foka, bucătarul) de ce matin, ne m'ait pas fait du mal.11
— Dar ce ai, draga mea? Ești palidă. Ah, ești palidă de tot, îi răspunse prințesa Maria și veni repede cu pașii ei greoi și molatici spre cumnată-sa.
— Luminăție, să nu trimit după Maria Bogdanovna? Întrebă una dintre slujnice, care era în odaie. (Maria Bogdanovna era o moașă din capitala județului și era de mai bine de o săptămână la Lâsâe Gorî.)
— Da, într-adevăr, zise prințesa Maria, asta trebuie fie. Exact! Mă duc. Courage, mon ange12 – o sărută pe Liza și dădu să iasă din cameră.
— Ah, nu, nu!
Și pe lângă paloare, pe fața micii prințese se întipări o teamă copilărească la gândul atâtor dureri fizice de neînlăturat.
— Non, c'est l'estomac… dites que c'est l'estomac, dites, Marie, dites…13 și prințesa începu să plângă, cum plâng copiii capricioși și puțin prefăcuți când sunt bolnavi și-și frâng întruna mânuțele.
Prințesa Maria ieși în grabă s-o caute pe Maria Bogdanovna.
— Oh! Mon Dieu! Mon Dieu!14 auzi în urma ei.
Dar moașa, frecându-și mâinile grăsulii, nu prea mari, cu o expresie de gravitate, sigură de importanța ei, îi și ieșise înainte.
— Maria Bogdanovna! Pare c-a-nceput, spuse prințesa Maria, uitându-se la moașă cu ochi măriți de spaimă.
— Cu atât mai bine, prințesă, răspunse Maria Bogdanovna, fără să grăbească pasul. Dumneavoastră, fată tânără, nu se cuvine să știți de lucruri de astea.
— Dar ce ne facem că doctorul de la Moscova încă n-a sosit! Observă îngrijată prințesa. (După dorința Lizei și a prințului Andrei, la apropierea sorocului se trimisese la Moscova după un mamoș și îl așteptau dintr-o clipă într-alta.)
— Nu-i nimic, prințesă, n-aveți nici o grijă, o liniști Maria Bogdanovna, au să meargă toate bine și fără doctor.
După cinci minute, prințesa Maria, din odaia ei, auzi cum duceau valeții ceva greu; se uită: servitorii duceau, nu știa de ce, canapeaua de piele din cabinetul prințului Andrei, în dormitor. Pe fețele oamenilor care o purtau se citea o expresie solemnă și liniștită.
Singură în odaie, prințesa Maria asculta atentă zgomotele casei. Din când în când, auzind pași în dreptul ușii, o deschidea și se uita să vadă ce se petrece pe coridor. Câteva femei de-ale casei umblau încolo și încoace cu pași domoli, o cercetau pe prințesă din ochi și-și întorceau capul în altă parte. Ea nu îndrăznea să le întrebe nimic, închidea ușa la loc, întorcându-se la ea în odaie; nu-și mai găsea astâmpăr: ba se așeza în fotoliu, ba lua în mâini cartea de rugăciuni, ba cădea în genunchi dinaintea icoanelor. Dar, spre mirarea și durerea ei, simțea că rugăciunea nu-i putea liniști tulburarea. Deodată, ușa camerei se deschise și în prag se ivi, legată la cap cu o basma, bătrâna ei dădacă, Praskovia Savișna, care n-avea aproape niciodată voie, din ordinul prințului, să intre la ea în cameră.
— Am venit, Mașenka, să stau puțin lângă ține, spuse dădaca, și uite, am adus și lumânările de cununie ale prințesei, ca să le aprindem în fața chivotului, îngerașule! Și ofta spunând asta.
— Ah, ce bine-mi pare, dădacă!
— Milostiv e Dumnezeu, puișorule.
Și bătrâna dădacă aprinse în fața chivotului lumânările aurite și se așeză la ușă, lucrând la un ciorap. Prințesa Maria își luă o carte și încercă să citească. Dar de îndată ce se auzeau prin preajmă pași sau glasuri, prințesa se uita speriată și întrebătoare, și dădaca îi făcea din ochi semn să se liniștească. Același sentiment pe care-l încerca prințesa în camera ei îi stăpânea pe toți și se revărsase în toată casa, până în cele mai îndepărtate unghere. După vechea superstiție, care sună că cu cât mai puțini sunt cei care știu de femeia aflată în durerile facerii, cu atât mai slabe sunt acestea, toți se făceau că nu știu nimic, nimeni nu vorbea de asta, dar, la toți oamenii casei, pe lângă politețea gravă și respectul cuvenit rangului fiecăruia, ce domnea în casa prințului, se observa un soi de îngrijorare generală, ceva care le muia tuturor inima, dându-le conștiința că în aceste clipe se săvârșea ceva măreț și de necuprins cu mintea.
În odaia cea mare a slujnicelor nu se mai auzeau râsete. În odaia lor, lacheii ședeau tăcuți, gata la orice chemare. La argații din curte ardeau focul și lămpile; nimeni nu dormea. Bătrânul prinț se plimba prin cabinetul său, călcând apăsat, și-l trimitea pe Tihon s-o întrebe pe Maria Bogdanovna ce se mai aude.
— Spune-i numai atât: prințul m-a trimis să întreb ce se mai aude? Și vino de-mi spune ce ți-a răspuns.
— Anunță-l pe prinț că nașterea a pornit, spuse Maria Bogdanovna, privind sigură de sine la cel trimis.
Tihon se întoarse și aduse stăpânului său răspunsul.
— Bine, zise prințul, închizând ușa după el, și din cabinet Tihon nu mai auzi de atunci nici cel mai mic zgomot.
Puțin mai încolo, Tihon intră din nou în cabinet, ca și cum ar fi vrut să curețe mucul lumânărilor. Găsindu-l pe prinț culcat pe divan, Tihon se uită la el și, văzându-l tras la față, clătină din cap, fără să spună o vorbă, se apropie și-l sărută pe umăr, apoi ieși, fără să curețe mucurile și fără să mai arate pentru ce venise. Taina cea mai solemnă din lume urma să se săvârșească. Trecu și seara; se înnopta. Și sentimentul de așteptare și de smerenie în fața a ceea ce era de nepătruns nu scădea, ci, dimpotrivă, sporea. Toată lumea veghea.
Era una din acele nopți de martie, în care iarna pare că vrea să se răzbune și-și dezlănțuie cu deznădăjduită înverșunare cele din urmă zăpezi și viscole. În întâmpinarea doctorului neamț de la Moscova, pe care-l așteptau să sosească din clipă în clipă, trimiseseră cai de schimb și călăreți cu torțe, pentru a-l conduce prin hârtoapele și băltoacele acoperite de zăpadă de pe drumeagul ce pornește din drumul mare și duce până în cătunul Lâsâe Gorî.
Prințesa Maria lăsase demult cartea din mână; ședea tăcută, cu ochii luminoși ațintiți la fața stafidită a dădacei, căreia îi cunoștea bine fiecare trăsătură, până la cel mai neînsemnat amănunt, până la șuvițele de păr alb ce-i ieșeau de sub basma și pielea zbârcită ce-i atârna sub bărbie.
Dădaca Savișna, lucrând la ciorap, povestea ceva cu glasul stins; parcă nu-și mai auzea nici ea vorbele și nici nu și le mai înțelegea; povestea, pentru a suta oară, cum răposata prințesă, mama prințesei Maria, o născuse pe prințesa Maria la Chișinău, având drept moașă doar o bătrână țărancă moldoveancă.
— Dacă pune Dumnezeu mila, n-ai nevoie de nici un doftor, spuse ea.
Dintr-o dată, o trâmbă puternică de vânt lovi în singura cercevea rămasă la fereastră (după dorința prințului, întotdeauna, odată cu sosirea ciocârliilor, se scotea la toate odăile al doilea rând de cercevele), o desfăcu din cârligul care nu era bine prins, flutură cu putere draperia de stofă și, răbufnind în cameră cu un val de ger și de zăpadă, stinse lumânarea. Prințesa Maria tresări; dădaca lepădă ciorapul din mână, se apropie de fereastră și, aplecându-se în afară, încercă să prindă la loc cerceveaua. Vântul rece îl umflă colțurile basmalei și-i răvăși șuvițele cărunte.
— Prințesa maică, umblă careva pe șușea! Spuse ea, ținând cu o mână fereastra, fără s-o închidă. Cu felinare! Trebuie să fie doftorul…
— Ah, Doamne! În sfârșit! Slavă ție! Exclamă prințesa Maria. Trebuie să ies să-l primesc: nu știe rusește.
Își aruncă un șal pe umeri și dădu fuga în întâmpinarea noului sosit. Când trecu prin vestibul, văzu pe fereastră că trăsura și felinarele ajunseseră la treptele portalului. Ieși pe scara interioară. În vârful unui stâlp al balustradei, o lumânare de seu, bătută de vânt, ardea strâmb și se topea. Mai jos, pe altă platformă a scării, cu o mutră speriată stătea valetul Filipp, ținând în mână o lumânare. Și mai jos, la cotitura scării, se auzeau pe trepte pași și picioare încălțate în pâslari, și un glas, care i se păru bine cunoscut prințesei Maria, spunea ceva.
— Slavă Domnului! Auzi ea. Dar tata?
— A binevoit să se culce, răspunse vocea majordomului Demian, care avusese timpul să ajungă jos.
Pe urmă vocea cunoscută mai întrebă ceva, la care Demian îi răspunse, și pașii moi începură să urce în grabă treptele, pe palierul care zăcea în întuneric. „E Andrei! Își zise prințesa Maria. Nu, nu, nu se poate, ar fi într-adevăr ceva cu totul extraordinar!” Și, în aceeași clipă, la cotitura scării unde stătea valetul cu lumânarea, se ivi capul și apăru tot trupul prințului Andrei, îmbrăcat într-o șubă, cu guler înalt de blană, alb de ninsoare. Da, era el, dar palid, slăbit, schimbat, cu o expresie neobișnuită de blândețe, dar și de îngrijorare pe față. Ajuns în capul scării, își îmbrățișă sora.
— N-ați primit scrisoarea mea? Întrebă el și, fără să mai aștepte răspunsul, pe care, de altfel, nici nu l-ar fi primit, fiindcă prințesei îi pierise graiul, se întoarse, coborî scara și reveni urcând cu pași repezi treptele, urmat de medic (se întâlnise cu el la ultima stație de poștă) și, când fu iarăși sus, își îmbrățișă încă o dată sora.
— Ce-i și soarta asta, dragă Mașa! Spuse el.
Și, scoțându-și șuba și pâslarii, trecu înspre apartamentul soției sale.
IX.
MICA PRINÞESÃ ZÃCEA între perne cu o bonetă albă în cap. (Durerile o lăsaseră o clipă.) Șuvițele părului negru și lung îi încadrau obrajii aprinși și jilavi. Drăgălașa ei gură mică, rumenă, cu buza de sus umbrită de un puf negricios, era deschisă și surâdea veselă. Prințul Andrei intră în odaie și se opri dinaintea ei, la picioarele canapelei pe care era culcată. Ochii strălucitori ai soției sale, cu priviri de copil speriat și tulburat, se opriră asupra lui, fără să-și schimbe expresia. „Vă iubesc pe toți și n-am făcut nimănui nici un rău, atunci de ce sufăr? Ajutați-mă!” părea că spune expresia ei. Își vedea bărbatul, dar nu-și dădea seama ce însemnătate are faptul că-l avea acum în fața ei. Prințul Andrei ocoli canapeaua și o sărută pe frunte.
— Scumpa mea! Îi spuse el, o vorbă pe care nu i-o spusese niciodată. Bun e Dumnezeu…
Dar ea se uita la el întrebător, cu un soi de copilărească uimire și dojană, și nu zicea nimic.
„Mă așteptam la un ajutor din partea ta, dar nici tu nu mă ajuți, nici tu…” spuneau ochii ei. Nu se mira deloc că sosise. Nu-și da seama de ceea ce se întâmplase, nici acum nu înțelesese că venise. Prezența lui n-avea nici un fel de legătură cu suferințele ei și cu alinarea lor. O apucaseră iar durerile, și Maria Bogdanovna îl sfătui pe prințul Andrei să iasă din odaie.
Intră doctorul. Prințul Andrei părăsi camera și, întâlnindu-și sora, se apropie iarăși de ea. Începură să vorbească în șoaptă, dar convorbirea se întrerupea în fiecare clipă. Erau în așteptare și stăteau mereu s-asculte.
— Allez, mon ami15, spuse prințesa Maria, și prințul Andrei se îndreptă din nou spre apartamentul soției sale și, intrând într-o odăiță alăturată, se așeză pe un scaun și așteptă. Din camera soției lui ieși o femeie de serviciu cu înfățișare speriată, care, zărindu-l pe prințul Andrei, se fâstâci. El își ascunse fața în mâini și rămase așa câtăva vreme. Gemete sfâșietoare, ca de animal deznădăjduit, se auzeau prin ușă. Prințul Andrei se ridică, se apropie de ușă și încercă s-o deschidă. Dar ținea cineva de ușă.
— Nu se poate, nu se poate! Auzi el dinăuntru o voce speriată.
Începu să se plimbe prin odaie. Gemetele încetară și mai trecură câteva secunde. Deodată, un țipăt înfiorător, nu țipătul ei, nu se putea să țipe ea așa, răsună din odaia vecină. Prințul Andrei dădu fuga la ușă; țipătul se stinsese, dar se auzea un scâncet de copil.
„La ce-au adus acolo un copil? Se gândi în prima clipă prințul Andrei. Copil? Ce copil? Ce caută acolo copilul? N-o fi cel care s-a născut acum?”
Când, dintr-o dată, înțelese câtă fericire însemna pentru el acest scâncet, îl podidiră lacrimile și, sprijinindu-se în coate de pervazul ferestrei, plânse cu sughițuri, cum plâng copiii. Ușa se deschise. Doctorul, cu mânecile cămășii suflecate, fără haină, palid, cu bărbia tremurând, ieși din odaie. Prințul Andrei îi vorbi, dar doctorul se uită la el cu priviri rătăcite și, fără să scoată un cuvânt, trecu mai departe. O femeie ieși pe urma lui în fugă și, dând cu ochii de prințul Andrei, încremeni în prag. Prințul intră în odaia soției sale. Moartă, ea zăcea în aceeași poziție în care o văzuse el cu cinci minute înainte, și drăgălașul ei chip copilăresc, cu buza de sus umbrită de un puf negricios, avea aceeași expresie, cu toate că ochii îi rămăseseră ficși și sângele-i fugise din obraz.
„Vă iubesc pe toți și n-am făcut nimănui nici un rău; și voi, ce-ați făcut din mine?” părea că spune chipul ei drăgălaș, trist și fără viață. Într-un colț al odăii, chițăia și scâncea ceva mic și roșu în brațele albe ale Mariei Bogdanovna, care tremura toată.
Două ceasuri după aceea, prințul Andrei intră cu pași înceți în cabinetul tatălui său. Bătrânul aflase totul. Era chiar lângă ușă și, cum se deschise, își cuprinse feciorul de după gât cu mâinile lui aspre, bătrânești, și izbucni în plâns, ca un copil.
După trei zile, micii prințese i se cântă prohodul, și prințul Andrei urcă treptele catafalcului, ca să-și ia rămas bun de la soția sa. În coșciug fața ei era aceeași, cu toate că ochii îi erau închiși. „Ce ați făcut voi din mine?” spunea parcă întruna, și prințul Andrei simți că în inima lui ceva se rupe și că-l apasă o vină pe care n-o mai poate nici îndrepta, nici uita. Nu putea plânge. Bătrânul se apropie și el de moartă și-i sărută mânuțele de ceară, încrucișate liniștit pe piept: fața ei părea că-i spune și lui: „Ah, ce-ați făcut voi din mine? Pentru ce mi-ați făcut asta?” Și, văzându-i chipul, bătrânul își întoarse încruntat privirea.
După alte cinci zile avu loc botezul nou-născutului, prințul Nikolai Andreici. Doica ținea scutecele cu bărbia, în timp ce preotul ungea cu mir, cu o pană de gâscă, palmele și tălpile roșii și zbârcite ale micuțului.
Nașul, bunicul lui, de frică să nu-l scape din brațe tremura tot și, după ce-l plimbă jur împrejurul cristelniței de tinichea poșită, îl trecu în mâinile nașei, prințesa Maria. Prințul Andrei, în odaia de alături, aștepta să se săvârșească taina botezului, tremurând de frică să nu-i înece copilul. Doica i-l aduse, și el se uită fericit la prunc și clătină din cap în semn de mulțumire, când ea îi împărtăși vestea îmbucurătoare că boțul de ceară, în care amestecase firișoare din părul pruncului, aruncat în cristelniță, nu căzuse la fund, ci plutise la suprafața apei.
X.
AMESTECUL LUI ROSTOV în duelul dintre Dolohov și Bezuhov fu dat repede uitării, grație stăruințelor bătrânului conte, iar Rostov, în loc să fie degradat, cum se aștepta, fu numit aghiotant pe lângă generalul guvernator al Moscovei. Ca urmare, el nu mai putu să plece la țară cu toată familia, fiind obligat să rămână la noul său post, în Moscova, toată vara. Dolohov se însănătoșise și, cât timp fu în convalescență, Rostov legă o și mai strânsă prietenie cu el. Bolnavul fusese îngrijit de mama sa, care-l iubea duios, cu patimă. Bătrâna Maria Ivanova îl îndrăgi pe Rostov pentru prietenia lui cu Fedea și-i vorbea adesea despre fiul ei.
— Da, conte, îi spunea ea, Fedea e prea nobil și curat la suflet pentru lumea noastră de astăzi, lume stricată, care nu prețuiește bunătatea nici cât negru sub unghie, și virtutea îi stă ca un ghimpe în ochi. Ia spune-mi dumneata, conte, drept a fost, cinstit a fost asta din partea lui Bezuhov? Și Fedea, cu inima lui nobilă, l-a iubit și nici acum nu vorbește niciodată nimic rău despre el. Ștrengăriile acelea ale lor de la Petersburg și pozna cu comisarul nu le-au făcut amândoi împreună? De ce atunci pe Bezuhov nici capul nu l-a durut și toate i-au căzut numai lui Fedea în spinare? Și ce belea! Să zicem că l-au reabilitat, dar, la urma urmei, cum să nu-l fi reabilitat? Nu cred să fi fost pe acolo mulți ca el, așa viteji și buni fii ai țării! Și acuma, ce le-o fi venit și cu duelul ăsta? Știu oamenii ăștia ce-i simțul onoarei? Să știi că-i singurul fiu la părinți, să-l provoci la duel și să tragi așa, de-a dreptul în el! Bine că ne-a purtat Dumnezeu de grijă! Și, la o adică, pentru ce? Câte nu se vorbesc pe socoteala oamenilor în zilele noastre? Și ce-i el de vină dacă celălalt e atât de gelos? Aș fi înțeles să-l fi provocat mai demult, căci asta durează cam de un an! Dar și acuma, când l-a provocat la duel, ce și-a zis? Că Fedea n-o să se bată, fiindcă îi datorează bani. Ce mârșăvie! Ce mișelie! Știu că-l prețuiești pe Fedea, dragul meu conte, și de aceea te și iubesc, din inimă, crede-mă! Puțini îl înțeleg pe Fedea. Are un suflet așa de nobil, așa de îngeresc!
Dar și Dolohov îi spunea adeseori lui Rostov în timpul convalescenței lucruri la care nu te-ai fi așteptat cu nici un chip din partea lui.
— Lumea zice despre mine că sunt om rău, știu, spunea el. Nu-mi pasă, nu vreau să știu de nimeni și de nimic, în afară de aceia pe care-i iubesc; dar pe cei pe care-i iubesc, îi iubesc atât de mult, încât mi-aș da și viața pentru ei; pe ceilalți, pe toți îi strivesc dacă-mi stau în cale. O am pe mama, neprețuita mea mamă, pe care o ador ca pe Dumnezeu, și încă doi-trei prieteni, printre care ești și tu. Restul oamenilor nu mă interesează decât în măsura în care pot să-mi fie ori folositori, ori vrăjmași. Și aproape toți îmi sunt vrăjmași, mai cu seamă femeile. Da, dragul meu, continuă el, am întâlnit în viață bărbați care pot iubi cu adevărat, oameni cu suflet nobil, avântat; dar femei, care să nu fie marfă de cumpărat, indiferent dacă sunt contese sau bucătărese, n-am întâlnit încă. N-am întâlnit încă nevinovăția aceea cerească, devotamentul pe care-l caut în orice femeie. Dacă aș fi găsit-o – femeia asta – mi-aș fi dat viața pentru ea. Dar astea… făcu un gest de dispreț. Și, mă crezi? Dacă mai țin la viață, e pentru că tot mai nădăjduiesc să întâlnesc într-o bună zi ființa aceea ideală, care să mă facă să renasc, să mă pot purifica și înălța. Dar tu n-ai cum să înțelegi toate astea…
— Dimpotrivă, te înțeleg foarte bine, răspunse Rostov, care se afla sub înrâurirea noului său prieten.
Toamna, familia Rostov se înapoie la Moscova. Pe la începutul iernii se întoarse și Denisov, care trase la ei. Primele luni ale iernii anului 1806, petrecute de Nikolai Rostov la Moscova, au fost pentru el și familia lui dintre cele mai fericite și mai pline de voie bună. Nikolai aducea în casa părintească o mulțime de tineri. Vera avea douăzeci de ani și se putea socoti o fată frumoasă. Sonia, o fetișcană fermecătoare la cei șaisprezece ani ai ei, era ca o floare care abia se deschide; Natașa, pe jumătate domnișoară, pe jumătate fetiță, când îi făcea pe cei din jur să râdă de năzdrăvăniile ei copilărești, când îi fermeca cu grația ei feciorelnică.
Așa cum se întâmplă în casele în care sunt fete foarte tinere și foarte drăguțe, în casa Rostovilor era în epoca aceea o atmosferă care te îmbia la dragoste. Fiecare tânăr care pășea pragul casei Rostov, privind chipurile tinerești și voioase ale fetelor, care zâmbeau veșnic (poate fericirii lor), câștigat de freamătul voioșiei lor, ascultându-le ciripitul zglobiu, gingaș, cu care se avântau pline de speranță la tot ce le surâdea, ascultând acest iureș necontenit de voci, cântece și muzică, se simțea pătruns de același sentiment al setei de dragoste, al dorului de fericirea mult așteptată, pe care-l încerca și tineretul casei.
Din rândul tinerilor prieteni aduși de Rostov făcea parte în primul rând Dolohov, care le era pe plac tuturor celor ai casei, în afară de Natașa. Din cauza lui Dolohov, ea fu cât pe-aci să se certe cu fratele ei. Natașa susținea că Dolohov e om rău și că, în duelul lui cu Bezuhov, Pierre avusese dreptate, iar Dolohov era vinovat, că e nesuferit și afectat.
— Ce să înțeleg! Nu-i nimic de înțeles! Striga cu îndârjire încăpățânată Natașa, e rău și fără inimă! Uite, vezi, Denisov al tău îmi place, e și chefliu și tot ce vrei, dar tot mi-e drag; vezi, va să zică pot să înțeleg. Nu știu cum să-ți spun: la Dolohov totul e socotit dinainte, și asta nu-mi place. Uite, Denisov…
— Ei, Denisov e cu totul altceva, răspunse Nikolai, lăsând să se înțeleagă că, în comparație cu Dolohov, Denisov nu e mare lucru; și ca să înțelegi ce suflet are Dolohov, trebuie să vezi cum se poartă cu mamă-sa. Ce inimă!
— Eu asta nu știu! Dar știu că lângă el nu mă simt bine. Și știai că s-a îndrăgostit de Sonia?
— Ce prostii spui…
— Sunt sigură, ai să vezi.
Prezicerea Natașei se împlini. Dolohov, căruia nu-i plăcea societatea doamnelor, începu să viziteze mai des casa Rostovilor și toți, punându-și întrebarea pentru cine venea, foarte curând se dumiriră (deși nimeni nu sufla nici o vorbă) că venea pentru Sonia. Iar Sonia, cu toate că n-ar fi îndrăznit niciodată să o recunoască, își dăduse seama de asta și se făcea roșie ca focul ori de câte ori apărea Dolohov.
Dolohov rămânea adeseori la Rostovi la masă, nu pierdea niciunul dintre spectacolele la care se duceau ei și lua parte la balurile des adolescentes16, organizate de către vestitul profesor de dans Jogel, pe care Rostovii le frecventau regulat. Arăta o deosebită atenție Soniei și se uita cu așa ochi la ea, încât nu numai că fata nu-i putea înfrunta privirea fără să roșească, dar până și bătrâna contesă, și Natașa se făceau ca para focului ori de câte ori îi surprindeau căutătura asta.
Era vădit că acest bărbat puternic și ciudat se afla sub vraja acestei grațioase fetițe oacheșe, care iubea pe altul.
Rostov băgase și el de seamă că era ceva nou în raporturile dintre Dolohov și Sonia, dar nu-și putea lămuri anume ce fel de raporturi noi se stabiliseră. „Toți se îndrăgostesc de câte una dintre ele”, își spuse el, gândindu-se la Sonia și la Natașa. Dar nu se mai simțea, ca înainte, cu inima ușoară alături de Sonia și de Dolohov și începu să dea cât mai rar pe acasă.
Odată cu toamna anului 1806, toți începură să vorbească numai despre războiul cu Napoleon, ba încă mult mai cu foc decât cu un an înainte. Legea prevedea nu numai un număr de zece recruți la fiecare mie de locuitori: trebuiau să mai dea și nouă milițieni pe deasupra. Toată lumea azvârlea anatema pe capul lui Bonaparte și în toată Moscova nu se mai vorbea decât de războiul care bate la ușă. Pentru familia Rostov, tot interesul acestor pregătiri de război se reducea la faptul că Nikolușka nu se îndupleca pentru nimic în lume să rămână la Moscova și nu aștepta decât sfârșitul concediului lui Denisov pentru ca, după sărbători, să plece împreună la regiment. Apropiata despărțire de ai lui nu numai că nu-i strica voia bună ci, dimpotrivă, i-o sporea. Cea mai mare parte a timpului nu și-o petrecea acasă, ci pe la mese, serate și baluri.
XI.
A TREIA ZI DE CRÃCIUN, Nikolai luă masa acasă, ceea ce în ultima vreme i se întâmpla destul de rar. Era o masă cu invitați, masă de rămas bun, întrucât, îndată după bobotează, urma să plece împreună cu Denisov la regiment. Erau la masă vreo douăzeci de invitați, printre care Dolohov și Denisov.
Niciodată atmosfera care te îmbia la dragoste, suflul dragostei, nu pusese stăpânire pe casa Rostovilor cu atâta putere ca în zilele acestea de sărbătoare. „Culege clipele de fericire, lasă-te iubit, iubește! Era singura realitate a vieții; restul e nerozie. De aceea noi, cei de aici, nici n-avem altă preocupare”, părea că spune atmosfera asta. Nikolai, care, ca totdeauna, deși vlăguise două perechi de cai zdraveni, tot nu izbutise să treacă pe la toți cei față de care avea obligații și care-l invitaseră, ajunse acasă chiar la ora mesei. De cum intră, observă și simți atmosfera îmbibată de dragoste din casă și, pe lângă asta, își dădu seama de ciudata stinghereală ce domnea între cei de față. Deosebit de tulburați păreau Sonia, Dolohov, bătrâna contesă și, ceva mai puțin, Natașa. Nikolai își dădu seama că înainte de masă trebuia să se fi petrecut ceva între Dolohov și Sonia și, de aceea, cu delicatețea ce-l caracteriza, fu foarte duios și atent cu amândoi tot timpul mesei. În aceeași seară a celei de a treia zile de Crăciun trebuia să aibă loc unul dintre acele baluri pe care Jogel, profesorul de dans, le organiza în timpul sărbătorilor pentru toți elevii și elevele sale.
— Nikolenka, tu vii la bal? Vino, te rog, îi spuse Natașa. Jogel te-a invitat în chip special; și Vasili Dmitrici (era vorba de Denisov) vine.
— Unde nu m-aș duce eu, când e vorba să dau ascultare poruncilor contesei! Răspunse Denisov, luându-și, mai în glumă, mai în serios, rolul de paj al Natașei. Sunt gata să dansez chiar și pas de châle17.
— Numai să pot! Am promis Arharovilor să mă duc la serata lor, răspunse Nikolai.
— Dar tu? se adresă el lui Dolohov.
Dar nu-i pusese bine întrebarea, că-și dădu numaidecât seama că n-ar fi trebuit să-l întrebe.
— Da, poate… răspunse rece și răstit Dolohov, cu ochii la Sonia și, încruntându-se, îl privi pe Nikolai cu aceeași expresie pe care o avusese la Clubul englez, când se uitase la Pierre.
„E ceva la mijloc”, își spuse Nikolai, și plecarea lui Dolohov îndată după masă îi întări și mai mult bănuiala. O chemă pe Natașa și o întrebă ce însemnau toate astea.
— Tocmai te căutam, spuse Natașa, alergând spre el. Þi-am spus eu și tot n-ai vrut să mă crezi! Adăugă ea cu un aer triumfător. A cerut-o pe Sonia!
Cu toate că prea puțin îl preocupase Sonia în ultimul timp, Nikolai simți un gol în inimă, auzind de propunerea asta. Pentru Sonia, orfană fără zestre, Dolohov era o partidă convenabilă și, în unele privințe, strălucită. Din punctul de vedere al bătrânei contese și al întregii societăți, propunerea nu putea fi respinsă. De aceea, primul simțământ al lui Nikolai când auzi de cererea în căsătorie fu un simțământ de ciudă împotriva Soniei. Se pregătea tocmai să-i spună: „Foarte frumos, știu, se-nțelege, trebuie să uiți făgăduiala copilărească ce mi-ai făcut și să primești propunerea”. Dar n-avu timpul să spună ce avea de gând…
— Închipuiește-ți! L-a refuzat, l-a refuzat categoric! Spuse Natașa, fără să-i dea răgaz. I-a spus că iubește pe altul, adăugă ea după o clipă de tăcere.
„O, altfel nici nu se putea să facă Sonia mea!” gândi Nikolai.
— Cât n-a rugat-o mama! Dar n-a vrut. Și eu știu că ea nu-și schimbă părerea. Când a spus odată…
— A rugat-o mama! Exclamă Nikolai pe un ton de dojană.
— Da, răspunse Natașa. Nikolenka, știi, nu te supăra, dar eu sunt sigură că tu n-ai să te însori cu ea niciodată. N-aș putea spune de unde, dar știu bine că n-ai să te însori cu ea.
— Ei, asta n-ai cum s-o știi tu, îi replică Nikolai, dar trebuie să-i vorbesc. Ce minunată fată, Sonia! Adăugă el, surâzător.
— Minunată, într-adevăr. Þi-o trimit.
Și, după ce își sărută fratele, Natașa fugi.
După o clipă intră Sonia; era speriată, încurcată, ca și cum s-ar fi simțit vinovată. Nikolai se apropie de ea și-i sărută mâna. De când se întorsese, era întâia dată când stătea cu ea între patru ochi și putea să-i vorbească de dragostea lui.
— Sophie, începu el, timid, și continuă din ce în ce mai hotărât, dacă ai de gând să te dai în lături de la o partidă nu numai strălucită și avantajoasă, dar de la o propunere venită din partea unui om minunat, cu suflet nobil… care mi-e prieten…
Sonia îl întrerupse.
— L-am și refuzat, spuse ea repede.
— Dacă-l refuzi din cauza mea, mă tem că… mie…
Sonia îl întrerupse din nou. Îl privea cu ochi rugători și speriați.
— Nicolas, nu-mi spune asta, zise ea.
— Ba da, trebuie să ți-o spun. Poate că asta înseamnă din partea mea suffisance18, dar tot e mai bine s-o spun. Dacă refuzi din cauza mea, sunt dator să-ți spun tot adevărul. Te iubesc, cred, mai mult decât pe oricine…
— Îmi ajunge, zise, îmbujorându-se, Sonia.
— Da, dar m-am îndrăgostit de o mie de ori și mă voi mai îndrăgosti, cu toate că pentru nimeni altcineva n-am un sentiment de prietenie, de încredere, de iubire, cum am pentru dumneata. Dar sunt prea tânăr. Maman nu vrea să ne luăm. Așa că, pur și simplu, nu-ți pot promite nimic. Și te-aș ruga să te mai gândești la propunerea lui Dolohov, încheie el, rostind cu greu numele prietenului său.
— Nu-mi spune asta. N-am nevoie de nimic. Te iubesc ca pe un frate și te voi iubi mereu; mai mult decât atâta nu-mi trebuie nimic.
— Ești un înger și nu te merit; mă tem numai să nu-ți înșel așteptările.
Și Nikolai îi mai sărută odată mâna.
XII.
LA JOGEL SE DÃDEAU cele mai vesele baluri ale Moscovei. Asta era părerea mamelor când își vedeau leurs adolescentes schițând „primii pași” de-abia învățați; aceasta era și părerea des adolescentes et adolescents, care dansau până nu mai puteau; aceasta era și părerea tinerilor băieți și fete, care veneau la balurile lui cu ifose de superioritate și-și găseau aici până la urmă prilej minunat de petrecere. În cursul anului se încheiaseră, datorită acestor baluri, două căsătorii; cele, două drăgălașe prințese Gorceakov își găsiseră logodnici și se căsătoriseră, ceea ce făcu să crească și mai mult faima acestor baluri. Marea lor atracție se datora faptului că nu exista nici stăpân, nici stăpână a casei; drept gazdă nu era decât bunul Jogel, care, ușor ca fulgul, le făcea la toți, după toate regulile artei, reverențe și-și primea discret biletele de bancă, pentru lecțiile lui de dans, de la toți musafirii; mai era apoi și faptul că la aceste baluri venea numai tineretul care nu voia decât să danseze și să petreacă, așa cum vor de obicei fetițele pe la treisprezece-paisprezece ani, când își pun pentru prima dată rochie lungă. Toate, cu rare excepții, erau sau păreau drăgălașe, atâta fericire le lumina zâmbetul și atâta viață le ardea în priviri. Câteodată cele mai bune dintre eleve – și cea mai eminentă elevă era Natașa, distinsă și prin grația ei – dansau până și pas de châle, dar, la acest din urmă bal dansară numai l'anglaise, l'ecossaise și, cel mai la modă dans, mazurca. Jogel obținuse salonul caselor Bezuhov și toți erau de acord că balul e foarte reușit. Fete drăguțe erau cu duiumul și printre ele se remarcau domnișoarele Rostov. Amândouă radiau de fericire și voie bună. La serată, Sonia, mândră de propunerea lui Dolohov, de refuzul ei și de explicația pe care o avusese cu Nikolai, nu-și mai găsea astâmpăr; începuse încă de acasă să țopăie și abia putuse fata din casă să-i pieptene cozile, iar acum, în sala balului, părea iluminată de o bucurie ce-o transfigura.
Natașa, care nu era mai puțin mândră de rochia ei lungă, pe care o îmbrăca pentru prima dată în viață, ca la un bal adevărat, era și mai fericită. Amândouă purtau rochii albe de muselină, cu panglici roz.
Natașa simți că e îndrăgostită chiar din clipa în care intră în salon. Nu de cineva anume era îndrăgostită, ci se îndrăgostise de toată lumea. Asupra oricui își oprea privirea, de îndată ce-l privea, se și îndrăgostea de el.
— Ah, ce frumos! Repeta ea mereu, de câte ori se apropia de Sonia.
Nikolai și Denisov se plimbau prin saloane, urmărind protector, cu simpatie, perechile de dansatori.
— Ce drăguță e! O să fie o frumusețe, observă Denisov.
— Cine?
— Contesa Natașa, răspunse Denisov.
— Și cum dansează, câtă grație! Mai spuse el după o clipă de tăcere.
— Dar nu știu de cine vorbești!
— De sora ta, ce naiba! Se răsti supărat Denisov.
Pe Rostov îl apucă râsul.
— Mon cher comte, vous etes l'un de mes meilleurs écoliers, il faut que vous dansiez, i se adresă lui Nikolai mărunțelul Jogel, care se apropiase de ei. Voyez combien de jolies demoiselles19. Apoi i se adresă cu aceeași invitație lui Denisov, tot un fost elev de-al lui.
— Non, mon cher, je ferai tapisserie20, răspunse Denisov. Ai uitat cumva ce prost elev ți-am fost și că nu profit deloc de lecțiile dumitale?
— Da de unde! Se grăbi să-l liniștească profesorul. Erai numai neatent, dar aptitudini aveai, da, da, aveai aptitudini.
Răsunară primele măsuri ale mazurcii celei mai la modă. Nikolai nu-și mai putu refuza profesorul și-o invită la dans pe Sonia. Denisov își găsi un scaun lângă niște doamne mai în vârstă și, sprijinit în sabie, începu să bată involuntar măsura, uitându-se la tineretul care dansa și povestind totodată ceva care stârnea râsul răscoaptelor sale vecine. Jogel deschise dansul cu Natașa, mândria școlii lui, cea mai bună elevă. Cu pașii mărunți, mișcându-și cu grație piciorușele strânse în pantofi cu cataramă, Jogel începu să zboare în elanul dansului prin sală, împreună cu sfioasa Natașa, care însă făcea sârguincioasă pașii în chip corect. Denisov nu-și mai lua ochii de la ei și bătea măsura cu sabia, cu un aer care spunea limpede că dacă el nu dansează e numai fiindcă nu vrea și nicidecum fiindcă nu poate. Pe la mijlocul dansului, cum Rostov îi trecea tocmai pe dinainte, îl opri:
— Asta se dansează cu totul altfel, îi zise el. Asta-i mazurcă poloneză la tine? Ai noroc că partenera ta dansează splendid!
Cunoscând faima pe care și-o făcuse Denisov chiar și în Polonia prin măiestria lui de a dansa mazurca poloneză, Nikolai fugi repede la Natașa:
— Du-te și-l angajează pe Denisov. Știi cum dansează? Minunat! Îi spuse el.
Când veni iar rândul Natașei, ea se ridică și, sfioasă, pășind grăbit cu pantofiorii ei cu funde la catarame, traversă în fugă sala până la colțul unde stătea Denisov. Simțea că toți o privesc și așteaptă. De departe, Nikolai văzu că Denisov și Natașa discutau râzând și că Denisov o refuza, dar zâmbea bucuros. Dădu fuga la ei.
— Te rog, Vasili Dmitrici, spunea Natașa, hai, te rog!
— Îngăduie-mi, contesă, nu pot, răspunse Denisov.
— Ei, hai, Vasea, interveni Nikolai.
— Parcă l-ați pofti pe motanul Vaska, răspunse Denisov glumind.
— Am să-ți cânt o seară-ntreagă, îi făgădui Natașa.
— Face tot ce vrea din mine, zâna! Spuse Denisov și-și descinse sabia.
Ieși apoi dintre scaune, ținând strâns în mâna lui mâna partenerei, ridică puțin capul și se lăsă pe un picior, așteptând să intre în tact. Numai pe cal și la mazurcă trecea neobservată statura mică a lui Denisov, și-n ochii tuturor el apărea deodată plin de bărbăția pe care și-o simțea el însuși. Prinzând tactul, își privi dintr-o parte cu un surâs curtenitor, țanțoș, partenera, bătu brusc din picioare, apoi, elastic ca o minge, făcu un salt și se avântă în zbor jur împrejurul salonului, purtând-o ca pe un fulg. Dintr-un singur salt ajunsese la jumătatea salonului, fără nici un zgomot, și-n zborul lui ai fi crezut că nu vede scaunele care-i stau în față și că se va izbi drept de ele când, dintr-o dată, bătând din pinteni și depărtându-și picioarele, se opri pe călcâie, rămase o clipă așa, marcând cu zgomot pasul și zornăindu-și pintenii pe loc, apoi se răsuci repede și, lovind cu piciorul stâng în dreptul, se avântă din nou de-a curmezișul salonului; acum Natașa ghicea ce mișcare avea de gând să facă și, fără să știe nici ea cum, îl urma, lăsându-se în voia lui. El o învârtea, ba pe dreapta, ba pe stânga; când, lăsându-se într-un genunchi, o rotea împrejurul său ca să sară apoi în sus și să se avânte cu atâta repeziciune, încât părea că avea intenția să străbată dintr-o suflare toate încăperile, când se oprea iarăși brusc și făcea fel de fel de figuri noi și neașteptate. După ce-și învârti partenera cu elegantă ușurință până în dreptul locului pe care-l ocupase, se opri și se înclină cu zăngănit de pinteni în fața ei. Natașa, tulburată, uită să-i răspundă cu tradiționala reverență. Ea stătu și-l privi țintă, nedumerită, zâmbindu-i ca și cum nu l-ar mai fi recunoscut.
— Ce-i cu el? Se întrebă ea.
În ciuda faptului că profesorul Jogel nu recunoștea acest fel de a dansa mazurca drept cel adevărat, toată lumea era în admirație față de măiestria lui Denisov; îl asaltau mereu din toate părțile invitațiile la dans din partea fetelor, în timp ce bătrânii, zâmbind, își depanau aducerile-aminte în legătură cu Polonia și cu vremurile fericite de altădată. Denisov, înfierbântat de dans, tamponându-și mereu fața cu batista, se așeză lângă Natașa și nu se mai dezlipi de ea până la sfârșitul balului.
XIII.
ÎN CELE DOUÃ ZILE CE urmară, Rostov nu-l mai văzu pe Dolohov în vizită la ai săi și nici la el acasă nu dădu de dânsul. A treia zi primi de la el un bilet.
„Întrucât, din motive pe care le cunoști, sunt hotărât să nu mai trec pe la voi și să plec la regiment, vino astăzi, pe seară, la Restaurantul englez, unde ofer prietenilor mei o mică petrecere de adio.” În ziua hotărâtă, Rostov, ieșind la nouă seara de la teatru, unde fusese împreună cu ai săi și cu Denisov, se duse la Restaurantul englez. Fu condus îndată în cel mai frumos separeu al restaurantului, reținut de Dolohov pentru noaptea aceea.
Ca la vreo douăzeci de inși se înghesuiau în jurul unei mese, în capul căreia, între două lumânări aprinse, ședea Dolohov. Pe masă, se aflau monede de aur și bancnote. Dolohov ținea banca. Din ziua când acesta o ceruse în căsătorie pe Sonia și ea îl refuzase, Nikolai nu se mai văzuse cu el și se simțea oarecum stingherit la gândul că aveau să se revadă.
Privirea senină și rece a lui Dolohov îl întâmpină chiar din ușă, ca și cum l-ar fi așteptat demult.
— Nu ne-am mai văzut de atâta vreme, spuse el, îți mulțumesc c-ai venit. Terminăm îndată jocul. Între timp vine și Iliușka, cu corul.
— Am trecut pe la tine, spuse Rostov, înroșindu-se.
Dolohov nu-i răspunse.
— Poți miza, spuse el.
Rostov își aminti în clipa aceea de convorbirea ciudata pe care o avusese odată cu Dolohov. „La noroc joacă numai proștii”, îi spusese atunci Dolohov.
— Sau ți-e frică să joci cu mine? Îl întrebă acum Dolohov, ca și cum i-ar fi ghicit gândul, și zâmbi.
După zâmbet, Rostov recunoscu starea de spirit a prietenului său; era în aceeași dispoziție ca la banchetul de la Clubul englez și, îndeobște, ca de fiecare dată când, plictisit de monotonia vieții cotidiene, simțea nevoia imperioasă de a evada din ea printr-o acțiune ciudată, de cele mai multe ori printr-o cruzime.
Rostov nu prea era la largul lui și-și bătea capul zadarnic să găsească vreo vorbă în doi peri cu care să-i răspundă, dar Dolohov i-o luă înainte și, privindu-l țintă în ochi, îi spuse rar, răspicat, ca să-l poată auzi toată lumea:
— Îți mai amintești că, vorbind odată despre joc, îți spuneam: „E un prost cine joacă la noroc; trebuie să joci la sigur.” Asta vreau eu să încerc acuma.
„Să încerc la noroc sau la sigur?” se gândea Rostov.
— Sau, mai bine, nu juca deloc, adăugă Dolohov și, bătând pachetul de cărți abia desfăcut, strigă: Banca, domnilor!
Împingând banii înainte, Dolohov se pregătea să dea cărțile. Rostov se așeză lângă el, fără să joace la început. Dolohov trăgea din când în când cu coada ochiului la el.
— De ce nu joci? Îl întrebă Dolohov.
Și, lucru ciudat, Nikolai simți deodată nevoia de a cere o carte, mizând pe o sumă mică, și în felul ăsta să joace.
— N-am bani la mine, spuse Rostov.
— Te creditez!
Rostov miză cinci ruble pe o carte și pierdu; mai miză o dată și iar pierdu. Dolohov bătu, deci câștigă, de zece ori la rând, cartea lui Rostov.
— Domnilor, vorbi el, după ce amestecă un timp cărțile, vă rog să puneți banii chiar pe cărți, altfel mă încurc în socoteli.
Unul dintre jucători ripostă că lui, pe câte speră, i se poate acorda încredere…
— Încredere am, dar mă tem să nu mă încurc; pune, te rog, banii pe cărți, repetă Dolohov. Tu, n-avea nici o grijă, ne socotim noi mai târziu, îl liniști el pe Rostov.
Jocul continuă. Lacheul le turna necontenit șampanie în pahare.
Rostov pierdu tot ce mizase și contul lui se ridica acum la opt sute de ruble. O clipă se îndârji și scrise o miză de opt sute de ruble, ca s-o pună pe cartea următoare, dar, cât timp i se turnă șampanie, se răzgândi brusc și scrise iarăși miza lui obișnuită de douăzeci de ruble.
— Las-o cum era, îi spuse Dolohov, cu toate că, după câte dădea impresia, nici nu se uita la el. Te poți reface mai repede. Curios: ceilalți mă bat, dar la tine câștig mereu. Sau mi-ai prins cumva frica? Mai spuse el o dată.
Rostov se supuse și lăsă biletul pe care scrisese opt sute, mizând pe un șapte de cupă cu colțul rupt, pe care îl ridicase de pe jos. Cartea asta și-o aminti el bine multă vreme. Miză pe șaptele de cupă, scriind pe el cu o fărâmă de cretă cifre rotunde și drepte. Goli paharul de șampanie, care se încălzise, zâmbi drept răspuns la vorbele lui Dolohov și, cu strângere de inimă, cu ochii țintă la pachetul de cărți din mâinile lui, aștepta să-i apară șaptele. Câștigul sau pierderea mizei puse pe acest șapte de cupă însemna mult pentru Rostov. Duminica trecută, contele Ilia Andreici îi dăduse fiului său două mii de ruble, și ajunsese el, căruia niciodată nu-i plăcuse să vorbească de greutățile sale bănești, să-l prevină că banii aceștia sunt ultimii până în luna mai și, de aceea, își ruga fiul să fie de data asta mai chibzuit. Nikolai îi răspunsese că pentru el și suma asta era prea mare și că-i dă cuvântul său de onoare că nu-i va mai cere alți bani până la primăvară. Și acuma din suma aceea îi mai rămăseseră o mie două sute de ruble. Așadar, șaptele de cupă însemna pentru dânsul nu numai pierderea a o mie șase sute de ruble, ci și necesitatea de a-și călca cuvântul dat. Privea, deci, cu strângere de inimă la mâinile lui Dolohov și se gândea: „Hai, mai repede, dă-mi mai repede cartea, ca să-mi iau chipiul și să plec acasă, să mă văd iar la masă cu Denisov, Natașa și Sonia, și jur să nu mai pun cât oi trăi mâna pe o carte de joc!” În clipa aceea viața lui de acasă, glumele lui Petea, convorbirile cu Sonia, duetele cu Natașa, partidele de pichet cu tatăl său, până și patul lui comod din casa părintească de pe strada Povarskaia îi apărură înaintea ochilor cu atâta limpezime, cu atâta forță și atâta farmec, ca și cum toate astea ar fi fost o fericire neprețuită, demult pierdută. Nu putea admite ca hazardul orb, mutând șaptele de cupă mai la dreapta sau mai la stânga, să-l poată lipsi de fericirea asta, pe care acum o înțelegea într-un chip nou și o vedea într-o nouă lumină, și să-l azvârle în prăpastia unei nefericiri fără margini, nemaiîncercate până atunci! Nu, asta nu se putea întâmpla! Cu toate astea urmărea cu o neliniște mereu sporită mișcarea mâinilor lui Dolohov. Mâinile lui osoase, mari și roșietice, cu peri care se vedeau pe sub mânecile cămășii, puseră pachetul de cărți pe masă și apucară paharul și pipa de alăturea.
— Așadar, nu ți-e frică să joci cu mine? Repetă Dolohov și, ca și cum ar fi avut de gând să istorisească o întâmplare hazlie, lăsă cărțile pe masă, se răsturnă pe speteaza scaunului și începu să vorbească rar, păstrându-și nelipsitul zâmbet în colțurile gurii: Da, domnilor, am auzit că a făcut înconjurul Moscovei zvonul că aș fi trișor, așa că v-aș sfătui, fiți cu ochii-n patru când jucați cu mine.
— Hai, dă odată cărțile! Zise Rostov.
— Of! Cumetrele astea ale Moscovei! Spuse Dolohov și, zâmbind, apucă din nou pachetul de cărți.
— Aaah! Era cât pe ce să strige Rostov și se luă cu amândouă mâinile de cap. Șaptele de cupă de care avea nevoie era chiar deasupra, prima carte din pachet. Pierdea mai mult decât putea plăti.
— Vezi să nu întreci măsura, îi zise Dolohov, uitându-se în treacăt la el, și dădu mai departe cărțile.
XIV.
DUPÃ O ORA ȘI JUMÃTATE de joc, cei mai mulți dintre parteneri ajunseră să nu mai privească propriul lor joc decât ca pe o glumă.
Tot jocul se concentrase la ceea ce făcea Rostov. În locul celor o mie șase sute de ruble de adineauri, contul lui înfățișa acum o lungă coloană de cifre, căreia el îi ținuse socoteala numai până la zece mii, și care acum se ridica, așa cum presupunea după vagi impresii, la vreo cincisprezece mii. În realitate, contul trecuse de douăzeci de mii de ruble. Dolohov nu mai asculta nimic și nici nu mai povestea anecdote. Urmărea la fiecare mișcare mâinile lui Rostov și arunca în răstimpuri priviri furișe la contul acestuia. Hotărâse să joace înainte până în momentul când suma înscrisă avea să se ridice la patruzeci și trei de mii de ruble. Alesese această cifră pentru că patruzeci și trei reprezenta suma anilor lui și ai Soniei, adunați laolaltă. Rostov, cu capul sprijinit în mâini, ședea lângă masa murdărită de însemnări, de vin vărsat, cu cărți de joc răvășite pe ea. Îl chinuia o impresie care nu-i dădea răgaz defel: mâinile acestea osoase și late, roșietice și cu păr ieșind de sub manșetele cămășii, mâinile acestea, pe care le iubise și la ura, îl țineau în puterea lor.
„Șase sute de ruble, as, chenar, novar… nu-mi mai pot scoate pierderea! Și ce plăcut era să fi stat acasă… Să mizez pe valet… nu se poate! De ce s-o fi purtând așa cu mine?”… amesteca Rostov gânduri cu amintiri. Câteodată punea pe o carte mize mari, dar Dolohov refuza să bată din mână și fixa el însuși suma. Nikolai i se supunea și se ruga lui Dumnezeu – așa cum făcuse în lupta de la podul de pe Amstetten – sau începea să tragă nădejde că prima carte ce-i va cădea în mână din grămada de cărți îndoite aruncate sub masă, aceea și nu alta avea să-l salveze. Câteodată se apuca să-și numere brandenburgurile de pe surtuc și câte găsea, atâtea puncte trebuia să aibă cartea pe care să mizeze toată suma pierdută până atunci; uneori cerea ajutor din priviri celorlalți jucători, alteori se uita la fața împietrită a lui Dolohov și se străduia să înțeleagă ce se petrece în sufletul omului acestuia.
„Știe prea bine doar ce înseamnă pentru mine pierderea asta. Îmi poate el dori pieirea? Mi-a fost doar prieten. Doar l-am iubit! Dar nu-i nici el vinovat; ce să-i faci dacă are noroc? Are noroc și pace! Nici eu nu-s de vină, își spunea el singur. N-am făcut nimica rău. Am ucis eu? Am insultat pe cineva? Am dorit cuiva răul? De ce, dar, nenorocul ăsta groaznic? Și când a început? Parcă adineauri m-am apropiat de masa asta fără alt gând decât să câștig o sută de ruble, cu care să-i cumpăr mamei de ziua ei caseta aceea, și să mă duc liniștit acasă. Eram atât de fericit, atât de liber, de vesel! Atunci nu-mi dădeam seama ce fericit eram! Unde-i hotarul clipei când s-a curmat fericirea și de când a început starea asta nouă, îngrozitoare? Prin ce mi s-a vădit mie schimbarea asta? Tot la această masă eram, în același loc și tot așa alegeam și scoteam cărți, uitându-mă la mâinile acestea osoase îndemânatice. Când s-a întâmplat și ce anume s-a întâmplat? Sunt sănătos, zdravăn, tot același om sunt și stau tot unde stăteam adineauri. Nu, nu-i cu putință! Până la sfârșit, toate au să se aranjeze cu bine!”
Era roșu tot și curgeau sudorile de pe el, deși în cameră nu era cald deloc. Chipul lui trezea și groază, și milă, mai cu seamă datorită sforțării neputincioase de a părea liniștit.
Contul lui atinsese cifra fatală de patruzeci și trei de mii de ruble. Rostov se pregătea să mai ceară o carte, cu care spera să recâștige miza de trei mii de ruble, pierdută cu câteva clipe înainte, când Dolohov, izbind pachetul de cărți în masă, îl puse deoparte și, luând creta, începu să-și facă repede socotelile, cu scrisul lui citeț și atât de apăsat, încât creta i se sfărâma în mână.
— Ei, e vremea să cinăm! La masă! Iată, au apărut și țiganii!
Într-adevăr, cu vorba lor tărăgănată, începură să dea binețe, intrând pe ușă bărbați și femei tuciurii, aducând cu ei ceva din frigul de afară. Nikolai înțelese că pentru el totul s-a sfârșit; dar, cu o voce cât putu mai nepăsătoare, rosti:
— Ce e, nu mai joci? Și eu care tocmai pregăteam o cărticică grozavă!
S-ar fi zis că, mai mult decât orice, îl interesa partea distractivă a jocului.
„Totul s-a sfârșit, sunt pierdut! Își zicea el. Un glonț în tâmplă, atât îmi mai rămâne”, dar, în același timp, spuse cu glas vesel:
— Hai, încă o cărticică!
— Bine, răspunse Dolohov, încheindu-și socotelile, bine! Merg pe douăzeci și una de ruble, zise el, arătând spre cifra douăzeci și unu, care rotunjea suma, urcând-o la patruzeci și trei de mii în cap; apoi, luând cărțile, se pregăti să țină banca.
Resemnat, Rostov luă cu supunere creta și, în loc de cele șase mii de ruble pe care le pusese drept miză, însemnă cu îngrijire cifra douăzeci și unu.
— Mi-e totuna, zise el, sunt curios doar să văd dacă mă bați, sau îmi dai zecele ăsta.
Dolohov amestecă acum cu toată seriozitatea cărțile. Vai! Cât le ura în clipa aceea Rostov, aceste mâini roșietice, cu degetele scurte și cu păr ieșind de dedesubtul mânecii cămășii, care-l țineau în puterea lor… Pierdu și pe zece.
— Am la dumneata patruzeci și trei de mii, conte, i se adresă Dolohov și, întinzându-se, se ridică de la masă. Obosești când stai mult timp pe scaun.
— Da, și eu sunt obosit, zise Rostov.
Dolohov, ca și când ar fi voit să-i atragă atenția că nu era cazul să glumească, îl întrerupse.
— Pe când îmi poți făgădui banii, conte?
Aprins la față, Rostov îl chemă pe Dolohov într-o încăpere alăturată.
— Nu-ți pot plăti totul deodată; îți semnez o poliță, spuse el.
— Ascultă, Rostov, zise Dolohov, zâmbind senin și uitându-se țintă în ochii lui Nikolai, știi proverbul: „Cine are noroc în dragoste, n-are noroc la joc”. Verișoara ta e amorezată de tine, știu.
„O! Ce groaznic e să te simți așa, în mâinile unui om ca el”, își zise Rostov. Își dădea seama ce lovitură grea le va da el tatălui și mamei sale când le va anunța cât pierduse la cărți; se gândea ce imensă fericire ar fi fost să nu fi ajuns într-o asemenea situație; mai înțelegea că Dolohov știe că l-ar putea izbăvi de toată rușinea și durerea asta, dar că acum ținea să se mai joace un pic cu el, de-a pisica cu șoarecele.
— Verișoara ta… vru să spună Dolohov; dar Nikolai i-o tăie scurt:
— Verișoara mea n-are nici un amestec aici și n-avem ce vorbi de ea! Îi strigă el, cuprins de furie.
— Așadar, pe când am banii?
— Mâine, răspunse Rostov și ieși din sală.
XV.
SA SPUNÃ „MÂINE” și să rămână în tonul bunei-cuviințe era ușor; dar să ajungă să-și privească în ochi, acasă, surorile, fratele, mama, tatăl, să-și mărturisească greșeala și să le ceară banii, la care n-avea nici un drept în urma cuvântului dat – era ceva îngrozitor.
Acasă nu se culcase încă nimeni. După ce se întorsese de la teatru și cinase, tineretul casei Rostov se strânse în jurul clavicordului. De cum intră în salonul cel mare, Nikolai se simți învăluit de atmosfera aceea de poezie și de dragoste, ce domnea în iarna aceea la ei în casă și care acum, după cererea în căsătorie a lui Dolohov și după balul lui Jogel, părea că se condensează și mai tare în jurul Soniei și Natașei, ca văzduhul greu înaintea furtunii. Și una, și alta, în rochiile albastre cu care fuseseră la teatru, foarte drăguțe și conștiente de asta, zâmbeau fericite, stând lângă clavicord. Vera era cu Șinșin în salonul cel mic și juca șah. Contesa, așteptându-și bărbatul și fiul, făcea pasiențe lângă o bătrânică, o femeie de familie mare, de nobili curteni, care, însă, scăpătată, trăia la ei în casă. Denisov, cu ochii scânteind și cu părul vâlvoi, cu un picior îndoit și dat puțin înapoi, ședea la clavicord și, lovind cu degetele lui scurte clapele, cu privirile în tavan, încerca unele acorduri și cânta cu vocea lui slabă, răgușită, dar corect, compoziția lui, după o poezie proprie, Zâna vrăjitoare, la care încerca să potrivească muzica:
O! Zână vrăjitoare, spune
Ce foc în mine-ai ațâțat,
Ce dor m-atrage lângă strune,
Ce viață-n degete mi-ai dat?
Cânta cu glas pătimaș, ațintindu-și asupra Natașei, care-l privea emoționată și fericită, ochii lui lucitori ca agatele negre.
— Minunat! Splendid! striga Natașa, încă un cuplet, spunea ea, fără să bage de seamă că fratele ei intrase în odaie.
„Pentru ei, toate-s ca-nainte”, își spunea Nikolai, aruncând o privire în salonul în care ședeau Vera, mama lui și bătrânica.
— A! Iată-l și pe Nikolenka!
Natașa veni în fugă spre el.
— Tata e acasă? Întrebă Nikolai.
— Ce bine îmi pare că ai venit! Zise Natașa, fără să-i răspundă. Petrecem așa de bine! Vasili Dmitrici a mai rămas o zi pentru mine, știi?
— Nu, tata n-a venit încă, interveni Sonia.
— Coco, te-ai întors? Vino-ncoace, dragul mamei, se auzi vorba contesei din salonul cel mic.
Nikolai se apropie de mamă-sa, îi sărută mâna, se așeză lângă ea și, tăcut, se uită la mâinile ei, care întindeau cărțile. Din salonul cel mare se auzeau tot râsete și glasuri voioase, care o îndemnau pe Natașa să cânte.
— Bine, bine, spunea tare Denisov, acum nu mai ai încotro, trebuie să te ții de cuvânt și să ne cânți barcarola, te rog!
Contesa întoarse capul spre taciturnul ei fiu.
— Ce-i cu tine?
— Ah, nimic, răspunse el, ca și cum ar fi fost o întrebare pe care s-ar fi plictisit s-o tot audă. Tata se în toarce curând?
— Așa cred!
„La ei, toate-s ca-nainte. Ei nu știu nimic! Unde să mă duc?” gândi Nikolai și intră iar în salonul în care se găseau cântăreții.
Sonia era acum la clavicord și executa preludiul barcarolei, care-i plăcea atât de mult lui Denisov. Natașa se pregătea să cânte din gură. Denisov se uită la ea cu ochi admirativi.
Nikolai începu să se plimbe încoace și-ncolo prin odaie.
„Ce atâta stăruință ca s-o înduplece să cânte! Ce poate ea să cânte? Și apoi, ce plăcere o fi găsind în asta?” își zicea.
Sonia atacă primele acorduri ale preludiului.
„Doamne, sunt un om pierdut, dezonorat! Să-mi zbor creierii, e tot ce mi-a mai rămas de făcut, nu să cânt. Să plec de aici? Dar unde? E totuna, lasă-i să cânte!”
Nikolai se plimbă înainte întunecat prin odaie: se uita la Denisov și la fete, dar fugea de privirile lor.
„Nikolenka, ce-i cu dumneata?” îl întrebă din ochi Sonia, care nu-și mai dezlipea privirile de la el. Ea băgase numaidecât de seamă că se întâmpla ceva cu el.
Nikolai întoarse capul. Natașa, cu sensibilitatea ei, observase și ea în ce stare-i era fratele, dar se simțea atât de bine în clipa aceea, atât de departe erau de ea și dureri, și tristețe, și dojeni, încât (așa cum se întâmpla de multe ori cu cei tineri) căuta să se înșele cu bună știință. „Nu, prea sunt fericită acum și e păcat să-mi stric voia bună, ca să compătimesc pe cineva”, îi spunea ei inima, și-și zise: „Nu, nu, mă înșel eu, desigur, și el trebuie să fie tot atât de fericit ca și mine”.
— Hai, Sonia, spuse Natașa și se îndreptă spre mijlocul salonului unde, după cât i se părea ei, rezonanța era mai prielnică.
Ridicând capul, cu mâinile lăsate în voie, cum fac dansatoarele, Natașa, apăsând tare pe vârful piciorului și pe toc, păși către centrul sălii unde se opri.
„Iată-mă!” părea că spune, răspunzând privirii aprinse a lui Denisov, care o urmărea cu admirație.
„De ce o fi oare atât de fericită? Se întrebă Nikolai, privindu-și sora. Cum o fi răbdând-o inima! Cum de nu-i e rușine!” Natașa intonă prima notă. Gâtlejul i se umflă ușor, pieptul îi săltă și privirea-i deveni pe dată serioasă. Nu se gândea la nimeni și la nimic în clipa aceea; din gura ei, înflorită de un surâs, se revărsau numai sunete, aceleași care pot fi scoase de orișicine, cu aceleași inflexiuni și în același ritm, dar care, dacă auzindu-le de o mie de ori te pot lăsa rece, abia la a mia și una oară te tulbură și-ți storc lacrimi de emoție.
Natașa începuse în iarna aceea să se ocupe pentru prima dată în chip serios de canto, mai ales pentru că Denisov era entuziasmat de vocea ei. Nu mai cânta acum ca un copil și în cântecul ei nu mai era acum acea comică sforțare copilărească, pe care o trăda glasul ei dinainte, deși, cum spuneau toți cunoscătorii care o auziseră, nu cânta încă bine de tot. „Nu e cultivată vocea, dar e splendidă; trebuie să și-o cultive”, spuneau cu toții. Dar spuneau asta, de obicei, abia după ce ea tăcea. În timp ce răsuna încă vocea ei, așa necultivată cum era, cu respirația incorect dozată și cu treceri forțate, nici măcar cunoscătorii nu se mai gândeau să critice nimic și se delectau cu glasul ei necultivat și nu doreau decât să o mai asculte o dată. În glasul ei se simțea neîntinarea aceea feciorelnică, necunoașterea aceea plină de farmec a propriilor forțe și catifelarea încă necultivată, care se îmbinau în așa chip cu stângăciile vocii ei, încât părea cu neputință să schimbi ceva în glasul acesta, fără a-i strica, mai curând, decât a-i veni într-ajutor. „Ce-i asta? Se miră Nikolai, auzind vocea surorii sale, și-și deschise larg ochii. Ce s-o fi întâmplat cu ea? Astăzi cântă cu totul altfel!” Și, dintr-o dată, lumea întreagă se reduse pentru el la așteptarea emoționantă a notei următoare, a frazei muzicale care se desfășura, și totul în lumea asta se mărgini la ritmul de trei timpi al cântecului Oh, mio crudele affetto…21 Un, doi, trei… un, doi… trei… un… Oh, mio crudele affetto… Un, doi, trei… un… of, ce viață stupidă ducem! Își spuse Nikolai. Toate acestea – și nenorocul, și banii, și Dolohov, și furia, și onoarea, toate nu-s decât fleacuri… iată, aici e viața adevărată! Hai, Natașa, hai, mititico! Hai, fetițo! Să te văd cum iei acest si! L-ai luat! Slavă Domnului! Și, fără să bage de seamă nici el că a-nceput să cânte, pentru a întări acest si, se pomeni secondând în terță nota aceasta acută. „Doamne, ce frumos! Eu sunt oare cel care a cântat-o așa de bine? Ce fericire!”
O, cât de puternic a vibrat această terță și cât de adânc a răscolit ea tot ce era mai bun în sufletul lui Rostov. Și acest ceva, care era în el tot ce-i mai bun, era cu totul independent de lumea întreagă și era mai presus de orice pe lume: ce sunt toate pierderile la cărți și toți Dolohovii, și toate obligațiile astea pe cuvânt de onoare! Zădărnicii! Poți să ucizi, poți să furi, și totuși să fii fericit…
XVI.
DE MULT NU MAI ÎNCERCASE Rostov atâta desfătare câtă i-a dat muzica în ziua aceea. Dar nu-și sfârși bine Natașa barcarola, că realitatea și puse din nou stăpânire pe el. Fără să spună nici un cuvânt, ieși și coborî în camera lui. Un sfert de oră mai târziu sosi și bătrânul conte, vesel și mulțumit, de la club. Nikolai, auzind că venise, intră în cabinetul lui.
— Ei, te-ai distrat bine? Îl întrebă vesel Ilia Andreici, zâmbind mândru de fiul său.
Nikolai voia să spună „da”, dar nu fu în stare: era gata să izbucnească în plâns. Contele, care-și aprindea tacticos luleaua, nu băgă de seamă starea fiului său.
„Ei, n-am încotro!” își zise Nikolai, pentru a-și face curaj și, brusc, cu atâta nepăsare în glas, încât îi fu silă și lui singur, ca și cum i-ar fi cerut trăsura să iasă în oraș, îi vorbi tatălui său în chipul următor:
— Tată, am venit cu o treabă la dumneata. Era să și uit. Mi-ar trebui ceva bani.
— Așa, răspunse bătrânul, pe care-l prinsese într-un moment de bună dispoziție. Îți spuneam eu că n-o să-ți ajungă! Câți îți trebuiesc? Mulți?
— Foarte mulți, spuse, înroșindu-se, Nikolai, cu un zâmbet nepăsător și stupid, pe care nu și l-a putut ierta multă vreme… Am o mică datorie făcută la cărți, adică nu mică, mare, chiar foarte mare, patruzeci și trei de mii…
— Cum? La cine? Glumești! Strigă contele, căruia deodată i se înroșiseră apoplectic gâtul și ceafa, cum se înroșesc la bătrâni.
— Am făgăduit să-i achit mâine, preciza Nikolai.
— Ei, nu mai spune! Exclamă bătrânul conte, desfăcându-și brațele și căzând pe canapea.
— Ce să-i faci? Cine n-a trecut prin asta? Vorbi iar fiul, pe același ton nepăsător și îndrăzneț, când, de fapt, în sinea lui se socotea un nemernic, un ticălos, care nu-și va putea răscumpăra o viață întreagă crima asta.
Ar fi vrut să-i sărute tatălui său mâinile, să-i cadă în genunchi și să-i ceară iertare, dar, în loc de asta, cu glas nepăsător, chiar brutal, spusese că lucrul acesta se putea întâmpla oricui.
La auzul vorbelor acestora, contele Ilia Andreici își lăsă ochii în pământ, de parcă ar fi căutat ceva, și se grăbi să spună:
— Da, da, va fi greu, mă tem că va fi greu să-i găsim… Cine n-a trecut prin asta? Da, cine n-a trecut prin asta?
Și, aruncând în treacăt o privire spre fiul său, contele dădu să iasă din odaie… Nikolai se pregătise să-l înfrunte pe tatăl său și nu se așteptase defel la una ca asta.
— Tăticule! Tă… ticule! îi strigă el din urmă, suspinând, iartă-mă!
Și, luându-i mâna, își apăsă de ea buzele și izbucni în plâns.
În timp ce tatăl avea această explicație cu fiul, mama și fiica duceau o discuție nu mai puțin importantă. Natașa, tulburată, venise în fugă în camera contesei:
— Mamă! Mamă! Mi-a făcut propunerea!
— Ce propunere?
— Mi-a făcut propunerea de căsătorie! Auzi? Mamă! Repeta ea tot mai tare.
Contesa nu-și putea crede urechilor. Denisov să-i facă propuneri de căsătorie! Cui? Natașei, fetiței acesteia, care până mai ieri încă se juca cu păpușile și care mai lua și azi lecții.
— Natașa, fii serioasă, spui prostii! Zise contesa, care tot mai nădăjduia că nu e vorba decât de o glumă.
— Ei, asta-i, prostii! Îți vorbesc serios, zise Natașa, supărată. Eu viu să te-ntreb ce să fac, și dumneata-mi răspunzi: „prostii”…
Contesa strânse din umeri.
— Dacă e adevărat că monsieur Denisov ți-a făcut o propunere de căsătorie, n-ai decât să-i spui că-i un prost, asta-i tot!
— Nu, nu-i un prost, răspunse Natașa jignită, pe un ton grav.
— Ei, atunci, ce pretenții ai la mine? Astăzi toți sunteți îndrăgostiți pe câte văd. Bine, îndrăgostito, n-ai decât să te măriți cu el, râse contesa supărată, mărită-te și adio!
— Nu, mamă, eu nu-s îndrăgostită de el; am credința că nu-s îndrăgostită de el.
— Atunci, ce mai aștepți? Spune-i-o!
— Mamă, văd că te superi. Nu te supăra, măicuțo, ce sunt eu de vină?
— Nu, cum o să mă supăr, draga mamei? Dacă vrei, mă duc să-i spun eu, îi propuse contesa, surâzând.
— Nu, îi spun eu singură, numai învață-mă cum. Dumitale ți s-o fi părând ușor, adăugă ea, răspunzând la zâmbetul mamei sale. Dar dac-ai fi văzut cum mi-a vorbit! Știu bine că n-a avut intenția asta, dar mi-a spus-o fără să vrea!
— Ei, trebuie totuși să-l refuzi.
— Nu, nu trebuie! Mi-e așa de milă de el! E așa de drăguț!
— Ei, atunci primește-i propunerea. Tot ți-a venit ție timpul de măritiș, urmă contesa în zeflemea, nu fără supărare.
— Nu, mamă, mi-e tare milă de el. Nu știu cum aș putea să i-o spun.
— Tu nici n-ai ce să-i spui; îi voi spune eu, zise contesa, revoltată de faptul că îndrăznise cineva s-o trateze ca pe o domnișoară pe fetița asta, pe Natașa.
— Nu, pentru nimic în lume! Îi spun eu singură. Te rog numai să asculți la ușă, și Natașa trecu repede prin salonaș în salonul cel mare, unde Denisov rămăsese pe același scaun în fața clavicordului, cu obrazul ascuns în mâini.
La auzul pașilor ei ușori, tresări.
— Nathalie, îi spuse el, pășind grăbit înspre ea, hotărăște-mi soarta. Soarta mea e în mâinile dumitale.
— Vasili Dmitrici, îmi pare așa de rău de dumneata! Ești așa de bun… dar nu trebuie… asta… eu așa, am să te iubesc totdeauna…
Denisov se aplecă deasupra mâinii Natașei și ea auzi niște sunete ciudate, neînțelese pentru ea. Îl sărută și ea, pe părul negru, în creștet. În clipa aceea se auzi foșnetul rochiei contesei. Se apropie de ei.
— Vasili Dmitrici, îți mulțumesc pentru cinstea ce ne-o faci, spuse contesa cu o voce nesigură, care lui Denisov i se păru severă, dar fiica mea este atât de tânără! Și eu eram încredințată ca dumneata, ca prieten al fiului meu, mi te vei adresa mai întâi mie. În cazul acesta nu m-ai fi pus în situația de a-ți refuza categoric propunerea.
— Contesă… zise Denisov, lăsându-și ochii în jos cu un aer vinovat; voi să mai spună ceva, dar amuți.
Natașa nu putea suporta să-l vadă pe Denisov atât de trist. Începu să plângă tare cu sughițuri.
— Contesă, sunt vinovat față de dumneavoastră, continuă Denisov cu vocea întretăiată, dar vreau să știți că o ador pe fiica dumneavoastră, și iubesc toată familia dumneavoastră, încât mi-aș da și două vieți… Se uită la chipul contesei și, văzându-l sever, spuse: Rămâneți cu bine, contesă. Și, sărutându-i mâna, ieși din salon cu pași repezi și hotărâți, fără să se mai uite la Natașa.
A doua zi Rostov îl însoți pe Denisov, care pleca, nevrând să mai rămână nici o singură zi la Moscova. Prietenii lui din Moscova îl cărară cu toții la o petrecere de rămas-bun cu țigani, așa că Denisov nu-și mai putu aduce aminte a doua zi cum îl urcaseră în sanie și în ce chip călătorise cale de trei stații.
După plecarea lui Denisov, Rostov, în așteptarea banilor pe care bătrânul conte nu-i putuse strânge așa de repede, mai rămase încă două săptămâni la Moscova, și în tot acest timp nu ieși defel din casă, petrecându-și vremea mai mult în camera fetelor.
Sonia era și mai duioasă, și mai îndrăgostită de el ca înainte. Þinea parcă să-i arate că pierderea lui la cărți era un act de eroism, pentru care-l iubea și mai mult; dar Nikolai se socotea acum nevrednic de dânsa.
Umplu albumele fetelor cu versuri și cu fraze muzicale și, după ce reuși, în sfârșit, să-i trimită cele patruzeci și trei de mii de ruble și să primească chitanță din partea lui Dolohov, plecă pe la sfârșitul lui noiembrie, fără să-și mai ia rămas-bun de la nici un cunoscut, ca să-și ajungă din urmă regimentul, ce trecuse demult în Polonia.






Partea a doua.


I
DUPÃ EXPLICAÞIA PE CARE o avusese cu soția sa, Pierre plecă la Petersburg. La Torjok nu erau la stație cai de schimb, sau poate nu voia să-i dea lui căpitanul de poștă. Pierre fu nevoit să aștepte. Se întinse, așa îmbrăcat cum era, pe o canapea de piele, lângă o masă rotundă, și-și ridică sus, pe tăblia ei, picioarele uriașe, încălțate cu pâslari, cufundându-se apoi în gândurile lui.
— Doriți să desfac geamantanele? Să vă fac patul, să vă aduc un ceai? Îl întrebă valetul.
Pierre nu răspunse, fiindcă nici n-auzea, nici nu vedea nimic. Căzuse pe gânduri încă de la ultima stație de poștă și se gândea mereu la unul și același lucru care i se părea atât de important, încât nu mai dădea nici o atenție la cele ce se petreceau în jurul său. Nu numai că puțin îi păsa dacă va ajunge cu o zi sau cu un ceas mai devreme sau mai târziu la Petersburg ori dacă va avea sau nu loc unde să se odihnească la stația asta, dar, mai mult, îi era totuna, absorbit de gândurile care-l frământau acum, dacă avea să rămână câteva ore sau o viață întreagă aici, în stație.
Căpitanul de poștă, nevasta acestuia, valetul, și o bătrână care avea de vânzare cusături țărănești din ținutul Torjok intrară pe rând să-și ofere serviciile. Pierre, fără să-și schimbe poziția picioarelor, se uita prin ochelari la ei și nu pricepea la ce-ar putea avea nevoie de el și cum pot toți oamenii aceștia să trăiască, fără să fi găsit răspuns la problemele ce-l frământau pe dânsul. Iar pe el îl preocupa tot unul și același lucru chiar din ziua duelului, de îndată ce se întorsese de la Sokolniki și-și petrecuse în birou prima lui noapte de chin și nesomn; numai că acum, în singurătatea la care-l silea călătoria, gândurile acestea puseseră cu deosebită putere stăpânire pe el. La orice s-ar fi străduit să se gândească, revenea mereu tot la aceleași întrebări, la care nu-și putea răspunde și pe care nu se putea totuși opri să și le pună. Era ca și cum în cap i s-ar fi tocit filetul șurubului principal, de care depindea toată viața lui. Șurubul se învârtea mai departe, nu ieșea, dar se răsucea pe loc, în aceeași tăietură, fără să se poată fixa, și nu era chip să-l oprești.
Intră căpitanul de poștă și-l rugă umil pe luminăția-sa să mai aibă răbdare numai două ore, după care îi va da luminăției-sale (fie ce-o fi) caii de schimb destinați curierilor. Era vădit că șeful stației de poștă mințea și că nu urmărea decât să mai scoată și de la călătorul acesta ceva bani peste tarif. „E rău, sau e bine? Se întreba Pierre. Pentru mine e bine, pentru alt călător e rău, iar pentru el neapărat necesar, fiindcă n-are ce mânca. Mi s-a plâns că l-a bătut un ofițer pentru asta; dar ofițerul nu l-a bătut decât pentru că avea nevoie să plece cât mai repede. Eu am tras în Dolohov fiindcă m-am socotit jignit… Iar pe Ludovic al XVI-lea l-au executat fiindcă l-au considerat criminal și, după un an, cei care l-au trimis la moarte au fost și ei executați pentru o pricină oarecare. Ce e rău? Ce e bine? Ce trebuie să iubim și ce să urâm? De ce trăim și ce sunt eu? Ce este viața, ce este moartea? Care-i puterea care le dirijează pe toate?” se întreba el și nu găsea la niciuna dintre aceste întrebări alt răspuns decât unul, nelogic și cu totul fără legătură cu preocupările sale. Răspunsul acesta suna: „Când mori, totul s-a sfârșit. Mori și vei afla totul, sau vei înceta să te mai întrebi.” Dar și moartea îl înfricoșa.
Vânzătoarea din Torjok își întindea marfa înaintea lui, lăudându-și-o cu voce țipătoare, mai ales niște papuci din piele de capră. „Eu am sute de ruble cu care n-am ce face, iar femeia asta cu șuba ruptă stă și se uită cu sfială la mine, își zise Pierre. Și la ce i-ar fi de folos banii? I-ar putea spori oare fericirea și liniștea sufletească, măcar cât negru sub unghie? Există oare ceva pe lume care să ne facă, pe ea și pe mine, mai puțin supuși răului și morții? Moartea, care le pune capăt la toate și care tot vine până la urmă – dacă nu azi, mâine – deci într-o clipă în fața veșniciei.” Și apăsă iarăși pe șurubul nestăvilit al gândirii sale, și șurubul se învârtea în loc fără istov.
Valetul îi aduse o carte cu filele gata tăiate până pe la jumătate; era romanul epistolar al doamnei de Souza. Începu să citească povestea suferințelor și a luptei unei oarecare Amélie de Mansfeld pentru păstrarea virtuții ei. „Dar de ce o mai fi luptat împotriva seducătorului ei, se gândi Pierre, dacă-l iubea? Dumnezeu nu i-a putut sădi în suflet o dorință potrivnică voinței lui. Fosta mea nevastă n-a combătut-o, și poate că ea avea dreptate. Nu s-a descoperit nimic, își zise iarăși Pierre, nu s-a născocit nimic nou. Tot ce putem ști noi e doar că nu știm nimic. Și asta-i încă treapta cea mai înaltă la care a ajuns înțelepciunea omenească.”
Totul, în sufletul lui și împrejur, îi părea încurcat, fără rost, dezgustător. Și tocmai în acest dezgust de tot ce-l înconjura, Pierre își găsea un soi de satisfacție răscolitoare.
— Îndrăznesc să rog pe luminăția-voastră să faceți un pic de loc pentru dumnealui, spuse căpitanul de poștă, intrând în odaie cu un călător, nevoit și el să rămână acolo din lipsă de cai. Călătorul era un bătrân scund, lat în spate, galben și zbârcit tare la față, cu sprâncene albe străjuind doi ochi pătrunzători, de un cenușiu spălăcit.
Pierre își dădu jos picioarele de pe masă, se ridică și se întinse pe patul ce i se pregătise, azvârlind din când în când o privire spre noul-venit, care, posomorât și obosit, fără să se uite la Pierre, se dezbrăcă anevoie, ajutat de servitorul lui. După ce rămase într-un cojocel ponosit cu fața de nanchin și-și vârî picioarele slabe și osoase în niște șoșoni groși de casă, din pâslă, noul-venit se așeză pe canapea, sprijinindu-și de spătar capul neobișnuit de mare și lat în tâmple, cu părul tuns scurt, și se uită la Bezuhov. Expresia severă, inteligentă și pătrunzătoare a acestei priviri îl izbi pe Pierre. Grozav ar fi vrut să intre în vorbă cu el, dar, în clipa în care se pregătea să i se adreseze, întrebându-l ceva în legătură cu drumul, noul-venit închise ochii și-și încrucișă mâinile bătrâne zbârcite – la una purta pe un deget un inel mare de fier forjat cu cap de mort – și rămase neclintit, fie odihnindu-se, fie meditând adânc, în tăcere, cum i se păru lui Pierre. Servitorul călătorului era și el un bătrânel la fel de galben ca și stăpânul său; tot numai zbârcituri, fără mustăți, fără barbă, de bună seamă nu fiindcă le rădea, ci fiindcă nu-i crescuseră niciodată. Acest bătrânel desfăcu îndemânatec cufărașul cu merinde și veselă de drum, pregăti masa de ceai și aduse un samovar în clocot. Când totul fu gata, călătorul deschise ochii, se apropie de masă și, după ce-și umplu un pahar cu ceai, mai umplu unul și pentru bătrânelul spân și i-l dădu. Pierre începu să simtă o neliniște ciudată și un îndemn căruia nu i se putea împotrivi, de a intra în vorbă cu noul-venit.
Servitorul se întoarse, aducând îndărăt paharul gol cu fundul în sus și cu o bucățică de zahăr știrbită și-și întrebă stăpânul dacă mai poruncește ceva.
— Nimic. Adu-mi cartea, spuse călătorul.
Servitorul îi aduse o carte, care lui Pierre i se păru bisericească, și bătrânul se cufundă în lectură. Pierre îl privea. Dintr-o dată, călătorul lăsă deoparte cartea, puse între filele ei un semn și o închise, apoi închise iar ochii și se lăsă pe spate, sprijinit pe coate, așa cum stătuse la început. Pierre îl privea și nu izbuti să-și întoarcă ochii de la dânsul, atunci când bătrânul făcu deodată ochi mari și-și, aținti căutătura tăioasă și severă asupra lui.
Pierre se simți tulburat și voi să-i evite privirea, dar ochii scânteietori ai bătrânului îl atrăgeau spre ei cu o putere căreia nu-i putea rezista.
II
— AM PLÃCEREA SÃ VORBESC, dacă nu mă-nșel, cu contele Bezuhov, spuse călătorul cu glas domol, dar puternic.
Pierre rămase tăcut și-și privi întrebător, prin ochelari, interlocutorul.
— Am auzit de dumneata, domnul meu, continuă bătrânul, și de nenorocirea care te-a lovit. Rosti ultimele cuvinte, subliniindu-le, ca și cum ar fi spus: „Da, nenorocire, oricum ai vrea să o numești; știu că ceea ce ți s-a întâmplat la Moscova a fost pentru dumneata o nenorocire.” Te compătimesc mult pentru asta, domnul meu.
Pierre se înroși tot, își dădu grăbit picioarele jos din pat și, așezându-se pe margine, zâmbi cu sfială, în silă.
— Nu din simplă curiozitate ți-am amintit de asta, domnul meu, ci din motive mult mai întemeiate.
Tăcu o clipă, fără să-și ia ochii de la Pierre, și se retrase la un capăt al canapelei, dându-i a înțelege lui Pierre, prin asta, că-i face loc lângă el. Lui Pierre nu-i era prea plăcut să intre în vorbă cu acest bătrân, dar i se supuse fără voie, se apropie și se așeză alături de el.
— Ești nefericit, domnul meu, continuă el. Dumneata ești tânăr, iar eu sunt bătrân. Aș vrea să-ți vin, pe cât îmi stă în putere, într-ajutor.
— Ah, da! Exclamă Pierre, cu același zâmbet silit. Vă sunt foarte recunoscător… De unde veniți, mă rog?
Fața călătorului nu exprima defel bunăvoință, era rece și severă; dar, cu toate astea, atât figura cât și vorba noii lui cunoștințe exercitau asupra lui Pierre o atracție căreia nu-i putea rezista.
— Dar dacă, pentru vreun motiv oarecare, convorbirea cu mine vă este neplăcută, zise bătrânul, spuneți-mi sincer, domnul meu.
Și zâmbi deodată neașteptat de blând și de părintește.
— Ah, nu, deloc, dimpotrivă, sunt foarte bucuros să vă cunosc, răspunse Pierre și, lăsându-și ochii în jos la mâinile noului cunoscut, se uită îndeaproape, la inel.
Văzu pe el capul de mort, semnul masoneriei.
— Îmi îngăduiți să vă întreb, zise el: sunteți mason?
— Da, aparțin frăției liberilor constructori, răspunse călătorul, adâncindu-și tot mai mult privirea în ochii lui Pierre. Și în numele lor și al meu personal, îți întind o mână frățească.
— Mi-e teamă, zise Pierre, zâmbind și șovăind între încrederea ce i-o inspira personalitatea masonului și obișnuința pe care și-o făcuse de a-și bate joc de credințele masonice, mi-e teamă că sunt foarte departe de a înțelege… cum aș putea spune? Mă tem că întregul meu fel de a gândi, toată concepția mea despre lume și viață este atât de contrarie celei pe care o aveți dumneavoastră, încât între noi doi nu va putea exista înțelegerea dorită.
— Mi-e cunoscut felul dumitale de a gândi, zise masonul, și acest fel de a gândi, al dumitale, despre care-mi vorbești, și care ți se pare că e rezultatul unei trudnice meditații personale, este de fapt modul de a gândi al majorității oamenilor, este fructul caracteristic al semeției, al lenei și al ignoranței. Iartă-mă, domnul meu, dar dacă nu ți-l știam nici nu intram în vorbă cu dumneata. Modul dumitale de a gândi este o jalnică rătăcire.
— Întocmai cum pot și eu presupune despre dumneavoastră că mergeți pe un drum greșit, observă Pierre, schițând un zâmbet.
— Nu m-aș încumeta niciodată să afirm că aș cunoaște adevărul, răspunse masonul, uimindu-l din ce în ce mai mult pe Pierre prin precizia și proprietatea termenilor lui. Nimeni nu poate ajunge singur la adevăr; numai punând piatră peste piatră, cu participarea tuturor, a milioanelor de generații, de la strămoșul Adam și până în zilele noastre, se poate înălța templul care să fie lăcaș vrednic de Marele Arhitect al universului, spuse masonul și închise ochii.
— Trebuie să vă mărturisesc că nu cred… nu cred în… în Dumnezeu, spuse cu părere de rău în glas Pierre, făcând o sforțare; dar simțea neapărată nevoie de a spune tot adevărul.
Masonul îl măsură atent și-i zâmbi, cum ar zâmbi un nabab cu milioane de ruble unui calic care i-ar mărturisi că lui, sărmanului, îi lipsesc cele cinci ruble care ar putea să-l facă fericit.
— Da, dumneata nu-l știi, domnul meu, continuă masonul. Dumneata nu-l poți ști. Nu l-ai aflat și de aceea și ești nefericit.
— Da, sunt nefericit, încuviință Pierre, dar ce pot face?
— Nu l-ai aflat, domnul meu, de aceea ești așa de nefericit. Nu l-ai aflat, dar el e aici, e și în mine, în cuvintele mele, e și în tine, chiar și în vorbele nesăbuite pe care gura ta le-a rostit acum o clipă, spuse masonul sever, cu vocea tremurătoare de emoție.
Tăcu o clipă și oftă, făcând sforțări vizibile ca să-și astâmpere tulburarea.
— Dacă n-ar exista, reluă el încet, noi doi n-am vorbi acum despre el, domnul meu. Despre ce, despre cine am vorbit? Pe cine ai tăgăduit? Spuse el deodată cu solemnă și impunătoare severitate. Cine l-a născocit, dacă nu există? Cum de s-a născut în tine presupunerea că există o asemenea ființă neînțeleasă? De ce și tu și lumea întreagă presupuneți existența unei asemenea ființe de necuprins, a unei ființe care să fie atotputernică, și veșnică, și infinită în toate atributele ei?
Se opri și rămase mult timp fără să spună o vorbă.
Pierre nu putea și nu voia să întrerupă tăcerea.
— Există, dar e greu să-l cuprindem cu mintea, vorbi din nou masonul, uitându-se de data asta nu la Pierre, ci drept înainte, în timp ce mâinile sale de om bătrân care, din pricina tulburării lăuntrice, nu puteau sta locului, răsfoiau nervos filele cărții. Dacă ar fi un om de a cărui existență te-ai îndoi, te-aș pune față în față cu omul acesta: l-aș lua de mână și ți l-aș aduce. Dar cum pot arăta eu, muritor nevolnic, toată atotputernicia, toată veșnicia, toată bunătatea lui, unui orb sau unuia care închide ochii ca să nu-l vadă, ca să nu-l înțeleagă și să nu-și vadă totodată, să nu-și înțeleagă toată ticăloșia și toată nemernicia sa? Tăcu. Cine ești tu? Ce ești tu? Îți închipui că ești înțelept numai fiindcă poți rosti câteva cuvinte nelegiuite, continuă el, zâmbind întunecat și disprețuitor, când de fapt tu ești mai prost și mai fără minte decât un copil care, jucându-se cu piesele unui ceasornic măiestrit lucrat, ar îndrăzni să spună că, întrucât nu înțelege rostul acestui ceasornic, nu poate crede nici în meșterul care l-a făcut. E și greu să-l cunoști. De veacuri, de la Adam și până în zilele noastre, lucrăm pentru a-l cunoaște și suntem încă departe, foarte departe de atingerea acestui țel, dar în incapacitatea noastră de a-l cuprinde, noi vedem doar bicisnicia noastră și măreția lui…
Pierre asculta cu strângere de inimă, uitându-se cu ochi strălucitori la chipul masonului, fără să-l întrerupă și fără să-l întrebe ceva, și credea din adâncul sufletului tot ce-i spunea omul acesta străin. Îl convingeau oare argumentele raționale pe care le găsea în vorbele masonului, sau se lăsa, asemenea copiilor, furat de mlădierile vocii, de hotărârea și de sinceritatea cu care îi vorbea, de tremurul care-i întretăia adeseori glasul, sau de privirile acestea scânteietoare, îmbătrânite într-una și aceeași credință, ori, în sfârșit, îl cucereau liniștea, dârzenia acestui om și conștiința menirii sale, radiind din întreaga ființă a masonului, care-l izbeau cu atât mai puternic, cu cât contrastau mai vădit cu delăsarea și deznădejdea în care se afla el. Sigur e doar că vroia din toată inima să creadă, și credea chiar; încerca un sentiment îmbucurător de liniște, de înnoire și de întoarcere la viață.
— Nu poate fi cuprins cu mintea, dar îl cuprinzi trăind, adăugă masonul.
— Nu înțeleg, zise Pierre, simțind cu groază cum îndoiala îi încolțea în suflet.
Se temea să nu descopere slăbiciuni și confuzii în argumentele interlocutorului său, se temea să nu ajungă cumva să nu-l mai creadă. Nu înțeleg, zise el, cum se face că mintea omenească nu poate cuprinde cunoașterea de care îmi vorbiți.
Masonul zâmbi, cu zâmbetul său blajin, părintesc.
— Suprema înțelepciune și supremul adevăr sunt asemenea unei cuminecături pe care am vroi să o sorbim. Pot oare eu primi, vas pângărit ce sunt licoarea asta curată și pot eu oare prețui puritatea ei? Numai purificându-mi sufletul de orice urmă de necurățenie aș fi vrednic să mă împărtășesc cât de cât din limpezimea acestei cuminecături.
— Da, da, așa e! Exclamă Pierre cu bucurie.
— Suprema înțelepciune nu se întemeiază exclusiv pe rațiune, nu se bizuie pe științe laice ca fizica, istoria, chimia și celelalte în câte se divide cunoașterea rațională. Suprema înțelepciune cunoaște o singură știință, știința universală, știința care explică întreaga creație și locul pe care îl ocupă omul în această creație. Pentru a-i putea face loc în noi acestei științe, trebuie neapărat să ne purificăm și să ne înnoim ființa lăuntrică și, de aceea, înainte le a dori să cunoaștem, trebuie să credem și să ne desăvârșim. Și pentru a atinge țelurile acestea înalte, în sufletele noastre este sădită lumina divină, pe care noi o numim conștiință.
— Da, da, încuviință Pierre.
— Privește cu ochii sufletului la ființa ta lăuntrică și întreabă-te singur dacă ești mulțumit de tine însuți. La ce-ai ajuns, călăuzindu-te exclusiv după rațiune? Ce ești? Ești tânăr, ești bogat, ești inteligent și cultivat, domnul meu. Ce-ai făcut din toate aceste binecuvântate daruri hărăzite ție? Ești mulțumit de tine și de viața pe care o duci?
— Nu. Dimpotrivă, urăsc viața pe care o duc, răspunse Pierre, încruntându-se.
— Dacă o urăști, schimb-o, purifică-te și, pe măsură ce te vei purifica, vei cunoaște înțelepciunea. Cercetează-ți viața, domnul meu. Cum ai trăit-o? În orgii sălbatice și în desfrâu, primind din partea societății totul și nedându-i în schimb nimic. Þi-au fost hărăzite bogății. Cum le-ai folosit? Ce-ai făcut pentru aproapele tău? Te-ai gândit cumva la zecile de mii de robi pe care-i ai, ai căutat vreodată să-i ajuți fizicește și moralmente? Nu. Te-ai folosit de truda lor, ca să duci o viață desfrânată. Iată ce-ai făcut. Þi-ai ales cumva o îndeletnicire care să-ți fi îngăduit a veni în ajutorul aproapelui? Nu! Þi-ai dus viața numai în deșertăciuni. Apoi te-ai însurat, domnul meu, ți-ai luat asupra dumitale răspunderea îndrumării unei femei tinere, și ce-ai făcut? În loc s-o ajuți, domnul meu, să găsească drumul adevărului, ai aruncat-o în vâltoarea minciunii și a nefericirii. Un om te-a jignit, și dumneata l-ai lovit de moarte; și pe urmă vii și-mi spui că nu l-ai aflat pe Dumnezeu și că urăști viața pe care o duci. Nu-i de mirare, domnul meu, nici nu se putea altfel!
După ce rosti cuvintele acestea, masonul, ca și cum ar fi obosit de discuția aceasta prelungită, se sprijini din nou de speteaza canapelei și închise ochii. Pierre îi privea fața bătrână, severă, neclintită ca moartă, și-și mușca buzele fără să scoată nici un sunet. Ar fi vrut să spună: da, e adevărat, am dus o viață ticăloasă, netrebnică, desfrânată, dar nu îndrăzni să curme tăcerea.
Masonul tuși, hârâind răgușit, ca bătrânii, și-și strigă sluga.
— Ce-i cu caii? Întrebă el, fără să se uite la Pierre.
— Au sosit caii de schimb, răspunse servitorul. Nu vă mai odihniți?
— Nu, spune să înhame.
„Va pleca oare și mă va lăsa singur, fără să-mi spună tot ce are de spus și fără să-mi făgăduiască sprijinul său? Se gândi Pierre, ridicându-se în picioare, și începu să se plimbe prin odaie, cu capul plecat, uitându-se din când în când la chipul masonului. Da, nu m-am gândit la asta, da, am dus o viață vrednică de dispreț, desfrânată, care însă nu mi-a plăcut și pe care n-am voit-o, gândea Pierre, iar omul acesta cunoaște adevărul și, dacă ar vrea, mi l-ar putea dezvălui.” Asta ar fi voit Pierre să-i spună masonului, dar nu îndrăznea. Călătorul își strânse, cu gesturi tacticoase de bătrân, lucrurile, și-și încheie cojocelul. Sfârșind ce avea de făcut, se adresă lui Bezuhov și, pe un ton de politicoasă nepăsare, îi zise:
— Și unde pleci acum, mă rog, domnul meu?
— Eu? La Petersburg, îi răspunse Pierre cu nehotărâre copilărească în glas. Vă sunt recunoscător pentru cele ce mi-ați spus. Sunt întru totul de părerea dumneavoastră. Să nu credeți însă că aș fi atât de păcătos. De când mă știu, mi-am dorit din toată inima să fiu așa cum ați voi dumneavoastră să fiu; dar n-am găsit niciodată, nicăieri, sprijin… De altminteri, eu sunt cel mai vinovat. Ajutați-mă, învățați-mă și, poate am să…
Pierre nu mai putu continua, respiră adânc și se întoarse cu spatele.
Masonul tăcu îndelung; se vedea că-l frământa un gând.
— Ajutor nu-i de așteptat decât de la Dumnezeu, vorbi el, dar atâta cât e în puterea ordinului nostru, ordinul nostru ți-l va dărui, domnul meu. Tot te duci la Petersburg: predă asta contelui Willarsky (își scoase portvizitul, luă o hârtie mare, împăturită în patru, și scrise pe ea câteva cuvinte). Un sfat, dacă-mi dai voie să-ți dau: odată ajuns în capitală, închină-ți cele dintâi zile singurătății, judecă-te singur și părăsește căile pe care ai mers până acum. Îți doresc drum bun, domnul meu, încheie el, băgând de seamă că servitorul intrase în odaie, și succes!
Călătorul era Osip Alexeevici Bazdeev, după cum află Pierre din registrul căpitanului de poștă. Bazdeev era unul dintre cei mai cunoscuți masoni și martiniști22, încă din epoca lui Novikov. Mult timp după plecarea lui, Pierre nu se mai culcă să se odihnească și nici nu mai ceru caii de schimb, ci se plimbă întruna prin încăperea stației de poștă, gândindu-se la trecutul lui de desfrânat și reprezentându-și, cu bucuria omului renăscut, un viitor fericit, curat și plin de binefaceri, care i se părea atât de ușor de atins. Fusese păcătos, așa i se părea acum, numai pentru că uitase întâmplător ce bine este să fii virtuos. În suflet nu-i mai rămăsese nici urmă din vechile îndoieli. Credea cu toată tăria în putința frăției dintre oameni, uniți în scopul de a se sprijini unul pe altul în drumul spre virtute, și asta-și închipuia el că e masoneria.
III.
AJUNS LA PETERSBURG, Pierre nu înștiință pe nimeni că venise, nu se duse nicăieri și-și petrecu tot timpul citind pe Thomas Kempis23, a cărui carte nu știa cine i-o adusese. Citind această carte, Pierre încerca mereu unul și același sentiment: simțea desfătarea pe care n-o cunoscuse până atunci de a crede că desăvârșirea poate fi atinsă, că e cu putință dragostea frățească și constructivă dintre oameni, credință pe care i-o dezvăluise Osip Alexeevici. La o săptămână după sosirea sa, Pierre primi într-o seară vizita tânărului conte polonez Willarsky, pe care avusese prilejul să-l cunoască în treacăt în societatea înaltă petersburgheză. Acesta intră în camera lui cu același aer oficial și solemn cu care-i călcase pragul martorul lui Dolohov și, după ce trase ușa după sine și se convinse că nu se mai află nimeni în odaie, afară de Pierre, îi vorbi:
— Am venit la dumneavoastră, conte, cu o misiune și o propunere, zise el, fără să ia loc pe scaun. O persoană sus-pusă, om de foarte mare grad în frăția noastră, a intervenit ca dumneavoastră să fiți primit în rândurile frăției noastre, înainte de termen, și m-a însărcinat să vă fiu îndrumător. Consider împlinirea voinței acestei persoane ca pe o datorie sfântă pentru mine. Voiți să intrați, sub îndrumarea mea, în frăția liberilor constructori?
Vocea rece și severă a acestui om, pe care Pierre îl văzuse aproape totdeauna zâmbind curtenitor la baluri, în societatea celor mai strălucite femei, îl izbi.
— Da, vreau, răspunse Pierre.
Willarsky înclină capul.
— Încă o întrebare, conte, zise el, la care vă rog să-mi răspundeți cu toată sinceritatea, nu de viitor mason, ci de om de onoare (galant homme): ați renunțat la convingerile dumneavoastră anterioare? Credeți acum în Dumnezeu?
Pierre stătu să se gândească.
— Da… da, cred în Dumnezeu, spuse el.
— În cazul acesta… începu Willarsky, dar Pierre îl întrerupse:
— Da, cred în Dumnezeu, mai spuse el o dată.
— În cazul acesta putem pleca, zise Willarsky. Trăsura mea vă stă la dispoziție.
Tot timpul drumului, Willarsky tăcu. La întrebarea lui Pierre, ce anume trebuie să facă și cum să răspundă, Willarsky nu-i dezvălui decât că frați mai vrednici decât el îi vor pune întrebări și că Pierre n-are nimic altceva de făcut decât să spună adevărul.
Cupeul intră pe poarta clădirii impozante în care se afla sediul lojii și, urcând o scară întunecoasă, ei pătrunseră într-un vestibul nu prea spațios, dar bine luminat, unde își scoaseră singuri șubele, neajutați de nici un lacheu. Din vestibul trecură într-o altă încăpere. Un om îmbrăcat într-un chip ciudat se arătă în ușă. Willarsky se apropie de el, îi șopti ceva în franțuzește, și se îndreptă spre un dulăpior, în care Pierre observă niște veșminte cum nu mai văzuse niciodată. Scoțând din dulap o basma, Willarsky i-o trecu peste ochi și i-o înnodă la ceafă, prinzându-i din greșeală în nod o șuviță de păr, ceea ce-i pricinui o senzație de durere. Îl trase apoi spre sine, îl sărută și, luându-l de mână, îl duse într-o direcție necunoscută. Pierre, pe care-l sâcâiau firele de păr prinse în nod, se strâmba de durere și în același timp zâmbea, ca și cum s-ar fi rușinat de ceva. Uriaș, cu mâinile lăsate în jos, cu figura încrețită de un zâmbet, îl urma pe Willarsky cu pași nesiguri și supuși.
După ce făcu vreo zece pași cu el, Willarsky se opri.
— Orice ar fi să se întâmple cu dumneata, zise el, trebuie să înduri totul cu bărbăție, dacă ești ferm hotărât să intri în frăția noastră. (Pierre răspunse afirmativ printr-o înclinare a capului.) Când vei auzi o bătaie în ușă, te vei dezlega la ochi, adăugă Willarsky. Îți urez curaj și succes. Și, strângându-i mâna, ieși.
Rămas singur, Pierre continuă să zâmbească. Ridică o dată, de două ori din umeri și duse mâna la basma, ca și cum ar fi vrut să și-o dezlege, dar se răzgândi și-și lăsă iar în jos mâna. Cele cinci minute cât stătu cu ochii legați i se părură un ceas. Mâinile îi amorțiseră, picioarele i se muiaseră. I se părea că e obosit de tot. Încerca tot felul de simțăminte necunoscute. Îi era teamă și de ceea ce urma să i se întâmple, și îi era încă și mai teamă să nu lase să i se ghicească teama. Era curios să știe ce mai avea de făcut și ce va mai afla; dar, mai presus de orice, era bucuros că venise clipa în care, în sfârșit, avea să pășească pe drumul acela al reînnoirii și al unei vieți de virtute și binefacere, pe care o dorea din ziua întâlnirii cu Osip Alexeevici. În ușă răsunară bătăi puternice. Pierre își scoase legătura de la ochi și privi în jur. În încăpere era întuneric beznă, doar într-un colț ardea o candelă, pusă în ceva alb. Pierre se apropie și văzu că lângă candelă, pe masa neagră, se mai afla și o carte deschisă. Cartea era Evanghelia, iar obiectul alb în care ardea candela era un craniu omenesc, cu orbitele și găurile dinților luminate. După ce citi primele cuvinte ale Evangheliei: „La început era cuvântul, și cuvântul era Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul”, Pierre făcu ocolul mesei și dădu peste o ladă mare deschisă, plină cu ceva nedeslușit. Era o raclă cu oseminte. Nimic nu-l mai uimea din tot ce vedea. Nădăjduind să intre într-o viață cu desăvârșire nouă, cu desăvârșire alta decât cea de până atunci, se aștepta tot la lucruri neobișnuite, chiar mult mai neobișnuite decât acelea pe care le vedea. Craniul, racla, Evanghelia – i se părea că se așteptase la toate astea, că așteptase ceva și mai neobișnuit. Străduindu-se să-și deștepte în suflet un sentiment de pietate, el se uită în jurul său. „Dumnezeu, moartea, dragostea, frăția umană”, își zise ca pentru sine, legând aceste cuvinte de imagini nelămurite, dar dătătoare de bucurie. O ușă se deschise și cineva intră.
În lumina slabă, cu care totuși Pierre izbutise să se obișnuiască, se ivi un om mai mult mărunt decât înalt. Omul se opri o clipă: venea de bună seamă de la lumină; se apropie apoi de masă, pășind cu băgare de seamă, și-și puse pe tăblia ei mâinile mici, cu mănuși de piele.
Omul acesta scund era îmbrăcat cu un șorț alb de piele, care-i acoperea pieptul și în parte picioarele; de gât îi atârna un fel de salbă, iar de sub salbă ieșea un jabou alb, ce-i încadra fața lunguiață, luminată de jos în sus.
— De ce-ai venit aici? Întrebă omul, îndreptându-și privirea spre locul unde era Pierre, pe care îl ghici după mișcări. De ce-ai venit, dumneata, care nu crezi în lumina adevărului și nici nu vezi lumina, de ce-ai venit aici și ce dorești de la noi? Înțelepciune, virtute, învățătură?
În clipa în care se deschise ușa și apăru necunoscutul, Pierre încercă sentimentul de teamă și de evlavie pe care-l simțea în copilărie, la spovedanie: se vedea între patru ochi cu un om cu totul străin, de care nu-l lega nimic în viața de toate zilele, și totuși atât de apropiat sub raportul frăției dintre oameni. Cu respirația întretăiată de bătăile repezi ale inimii, Pierre se îndreptă spre ritor (așa se numea în masonerie fratele care pregătește pe cel ce caută să intre în frăție) și, apropiindu-se de el, recunoscu pe unul dintre cunoscuții săi, Smolianinov; dar gândul că omul care intrase era un cunoscut îl supăra; ar fi vrut să vadă în noul-venit doar un frate și un îndrumător pe căile virtuții. O bucată de vreme, Pierre nu putu scoate nici o vorbă, așa că ritorul fu nevoit să-și repete întrebarea.
— Da, vreau… vreau înnoirea, izbuti Pierre să îngaime.
— Bine, încuviință Smolianinov și numaidecât adăugă: Ai vreo idee de mijloacele prin care sacrul nostru ordin te va putea ajuta să-ți ajungi scopul?
Spusese asta repede, dar calm.
— Nădăjduiesc… îndrumare… și ajutor… în vederea înnoirii, rosti anevoie Pierre, al cărui glas tremura, atât de emoție, cât și din pricină că nu era obișnuit să formuleze în rusește lucruri atât de abstracte.
— Care sunt noțiunile dumitale despre francmasonerie?
— După cât înțeleg eu, francmasoneria este fraternité24 și egalitatea oamenilor pentru binele omenirii, răspunse el, și pe măsură ce vorbea, se simțea din ce în ce mai stingherit de faptul că vorbele sale erau nepotrivite cu solemnitatea clipei. După părerea mea…
— Bine, se grăbi să-l încurajeze ritorul, pe deplin satisfăcut pesemne de acest răspuns. Þi-ai căutat cumva mijloacele pentru atingerea țelului dumitale în religie?
— Nu, am socotit-o ca inechitabilă și nu i-am urmat preceptele, mărturisi Pierre cu glas atât de scăzut, încât ritorul nu-l auzi și-l întrebă ce-a spus. Am fost ateu, răspunse Pierre.
— Dumneata cauți adevărul în scopul de a-i urma legile în viață: prin urmare, cauți înțelepciunea și virtutea, nu-i așa? Îl întrebă ritorul după o clipă de tăcere.
— Da, exact, întări Pierre.
Ritorul își drese glasul, își încrucișă pe piept mâinile înmănușate și începu:
— Trebuie să-ți dezvălui acum țelul principal al ordinului nostru – zise el. Dacă țelul acesta este întru totul corespunzător cu al dumitale, înseamnă că nu va fi fără folos să intri în frăția noastră. Cea dintâi și cea mai însemnată țintă a noastră, piatra de temelie, pe care se sprijină ordinul nostru și pe care nici o putere omenească nu o poate doborî, este păstrarea și transmiterea către posteritate a unei taine de seamă… ajunsă până la noi încă din erele preistoriei și chiar de la cel dintâi om, taină de care depinde, poate, soarta întregului neam omenesc. Cum însă această taină are însușirea de a nu putea fi nici cunoscută și nici folositoare nimănui, dacă nu s-a pregătit și purificat îndelung și cu stăruință pe sine însuși, e limpede că nu oricine poate nădăjdui să-i afle dezlegarea. De aceea, cel de-al doilea țel al nostru constă în a-i pregăti, pe cât e cu putință, pe membrii ordinului nostru să-și însănătoșească sufletul, să-și purifice și să-și cultive rațiunea prin mijloacele transmise nouă de către aceia care s-au ostenit să cerceteze taina și, prin aceasta, a-i face vrednici de a o prelua. Purificându-i și îndreptându-i pe membrii ordinului nostru, noi ne străduim, în al treilea rând, să îndreptăm totodată întreg neamul omenesc, dându-i pe membrii noștri drept pildă de pietate și virtute, și astfel, ne străduim în același timp să luptăm din răsputeri împotriva răului ce domnește în lume. Gândește-te la asta; mă întorc îndată la dumneata, îi spuse el, ieșind din cameră.
„Să luptăm împotriva răului ce domnește în lume…” repetă Pierre și-și închipui numaidecât activitatea lui pe acest tărâm în viitor. Se gândea la categoria oamenilor din rândul cărora fusese și el nu mai departe decât cu două săptămâni în urmă și în gând le adresă cuvinte de povață și de îndrumare, văzându-i, în închipuirea lui, pe acești oameni păcătoși și nefericiți, ajutați de el cu vorba și cu fapta. Se vedea smulgând din mâinile asupritorilor victimele. Din cele trei țeluri pomenite de ritor, ultimul – îndreptarea neamului omenesc – îi stătea cel mai la inimă. Taina aceea atât de importantă, de care amintise ritorul, deși-i ațâțase întrucâtva curiozitatea, nu i se părea lucrul cel mai de căpetenie; iar cel de-al doilea țel, purificarea de sine și îndreptarea ființei lăuntrice, nu-l prea preocupa, fiindcă în aceste clipe se simțea cu încântare gata izbăvit de viața păcătoasă pe care o dusese și hotărâse să facă numai binele.
După vreo jumătate de oră, ritorul se întoarse, ca să transmită candidatului cele șapte virtuți, corespunzând celor șapte trepte ale templului lui Solomon, virtuți pe care trebuie să le cultive fiecare mason în sufletul lui. Aceste virtuți erau: 1) tăcerea, păstrarea secretelor ordinului, 2) supunerea față de gradele superioare ale ordinului, 3) bunele moravuri, 4) iubirea de oameni, 5) bărbăția, 6) generozitatea și 7) dragostea de moarte.
— În ce privește aceasta a șaptea virtute, stărui ritorul, dă-ți osteneala să ajungi, prin repetate meditații asupra morții, să nu mai vezi în ea un dușman îngrozitor, ci un prieten… care-ți izbăvește de suferințele acestei vieți sufletul ce tinde spre virtute, pentru a-l conduce la loc de răsplată și de împăcare.
„Da, așa trebuie să fie, își zise Pierre când, după cuvintele acestea, ritorul plecă din nou, lăsându-l să mediteze în singurătate. Așa trebuie să fie, dar eu sunt prea slab și-mi iubesc încă viața, al cărei rost abia acum începe sa mi se dezvăluie.” Dar celelalte cinci virtuți pe care, numărându-le pe degete, și le aminti una câte una, Pierre le simțea în sufletul său; și bărbăția, și generozitatea, și bunele moravuri, și iubirea de oameni și mai ales supunerea, care i se prezenta chiar ca o adevărată fericire și nu ca o virtute. (Cu dragă inimă se lepăda acum de liberul arbitru și era fericit să-și supună voința aceluia sau acelora care cunosc adevărul cel neîndoielnic.) Uitase însă a șaptea virtute și nu izbutea cu nici un chip să și-o amintească.
A treia oară, ritorul se întoarse mai curând și-l întrebă dacă e tot ferm în intențiile sale și dacă e hotărât să se supună la tot ce i s-ar cere.
— Sunt gata la orice, răspunse Pierre.
— Trebuie să-ți mai împărtășesc, adăugă ritorul, că ordinul nostru își propovăduiește învățătura nu numai prin cuvinte, ci și prin alte mijloace, care pot avea asupra adevăratului căutător al înțelepciunii și al virtuții o înrâurire poate mai mare decât orice lămurire prin cuvânt. Acest templu, cu tot ce vezi în el, trebuie să vorbească inimii dumitale, dacă e sinceră, mai mult decât cuvintele; vei mai vedea poate în decursul acestui ritual al inițierii dumitale și alte asemenea feluri de a lămuri înțelesuri ascunse. Ordinul nostru merge pe urmele asociațiilor din vechime, care-și dezvăluiau învățăturile prin hieroglife; hieroglifa, continuă ritorul, este un semn a ceva ce nu poate fi supus simțurilor și care cuprinde în sine însușirile proprii unei imagini simbolice.
Pierre știa foarte bine ce este o hieroglifă, dar nu îndrăznise să spună. Asculta, fără să rostească o vorbă, spusele ritorului, simțind după toate semnele acestea că în curând avea să fie supus la încercări.
— Dacă-ți menții hotărârea, va trebui să trec la călăuzirea dumitale spre inițiere, spuse ritorul, apropiindu-se mai mult de Pierre. Ca semn al generozității, îți cer să-mi predai toate lucrurile dumitale de preț.
— Dar nu le am la mine, zise Pierre, înțelegând că i se cere să dea tot ce posedă.
— Predă ce ai asupra dumitale: ceas, bani, inele…
Pierre se grăbi să dea portofelul, ceasul și se căzni mult până să-și scoată din degetul gros inelul de logodnă. Când punctul acesta din ritual fu îndeplinit, masonul rosti:
— Ca semn al supunerii, îți cer să te dezbraci.
Pierre își scoase fracul, vesta și gheata din piciorul stâng, după indicațiile ritorului. Masonul îi desfăcu cămașa în partea stângă a pieptului și, aplecându-se, îi suflecă pantalonul stâng, până mai sus de genunchi. Pierre, pripit, vru să-și scoată și cealaltă gheată și să-și suflece și pantalonul drept, pentru a-l scuti de osteneală pe acest om aproape necunoscut, dar masonul spuse că nu e nevoie de asta și-i dădu un papuc de stofă pentru piciorul stâng. Cu un surâs copilăresc de sfială, de îndoială și de ironie față de sine însuși, surâs care, fără voia lui, i se întipărise pe figură, Pierre stătea în fața fratelui-ritor cu mâinile lăsate în jos și cu picioarele depărtate, așteptând și alte indicații.
— Și, în sfârșit, ca semn al sincerității, îți cer să-mi destăinuiești viciul dumitale de căpetenie, mai zise acesta.
— Viciul meu! Am avut atât de multe, zise Pierre.
— Viciul care, mai mult decât celelalte, te-a făcut să șovăi pe drumul virtuții, preciză masonul.
Pierre se gândi în tăcere.
„Vinul? Lăcomia? Huzurul? Lenea? Violența? Ura? Femeile?” își cercetă el viciile, cântărindu-le în gând și neștiind pe care să-l dea drept viciu de căpetenie.
— Femeile, rosti el cu voce înceată, de-abia auzită.
Masonul nu făcu nici o mișcare și nu spuse o vorbă mult timp după răspunsul acesta. În cele din urmă se apropie de Pierre, luă de pe masă basmaua și-l legă din nou la ochi.
— Îți spun pentru cea din urmă oară; îndreaptă-ți toată atenția asupra ta însuți, înfrânează-ți simțurile și caută-ți fericirea nu în patimi, ci în inima ta. Izvorul fericirii nu este în afara noastră, ci în noi, în lumea lăuntrică…
Pierre se și simțea inundat de izvorul înviorător al fericirii, care-i umplea sufletul de o duioasă bucurie.
IV.
NU TRECU MULT ȘI ÎN întunericul camerei de chibzuință mai intră la Pierre o persoană, nu ritorul, ci Willarsky, pe care el îl recunoscu după voce. La noile lui întrebări asupra hotărârii lui Pierre, acesta îi răspunse:
— Da, da, consimt, și, cu un zâmbet luminos ca de copil, cu pași inegali și sfioși, înaintă cu un picior încălțat și celălalt desculț, condus de sabia lui Willarsky, pe care acesta i-o ținea întinsă spre pieptul gras și dezgolit.
Din camera de chibzuință îl purtară prin diferite coridoare, întorcându-l când într-o direcție, când într-alta, până ajunseră în sfârșit dinaintea ușii lojii. Willarsky tuși. I se răspunse cu bătăi masonice de ciocan și ușa lojii se deschise. O voce de bas (Pierre tot legat la ochi era) îi puse întrebări: cine este, unde și când s-a născut etc. După aceea îl conduseră undeva, fără să-l dezlege la ochi, și tot timpul drumului i se vorbi în chip alegoric de obstacolele ce avea de întâmpinat în călătoria sa, de sfințenia legăturilor prieteniei, de Marele Arhitect al universului, cel dinainte de toți vecii, de bărbăția cu care se cuvenea să ia asupră-și greutățile și primejdiile muncii ce avea de îndeplinit. Cât timp fu purtat așa, Pierre reținu că era numit când cel ce caută, când cel ce suferă, când cel care cere, și că din vreme-n vreme se mai auzeau și lovituri de ciocan și zăngănit de săbii. În clipa când ajunse în fața unui anume obiect, își dădu seama că se iscase un freamăt și oarecare învălmășeală printre călăuzele lui. Auzi cum discutau în șoaptă între ei cei care-l înconjurau și cum unul stăruia să fie condus pe un anumit covor. Cineva îi luă după asta mâna dreaptă, i-o puse pe un obiect, iar pe cea stângă îi porunciră să și-o țină în echer pe sânul stâng și să repete, după cineva care i-o citea, formula jurământului de credință față de legile ordinului. Apoi lumânările fură stinse și cineva aprinse puțin spirt, cum simți Pierre după miros. I se spuse că va vedea acum lumina cea mică. Îi dezlegară ochii și, la lumina palidă a flăcării spirtului, Pierre văzu ca prin vis câțiva oameni cu șorțuri la fel ca acela al ritorului, stând drept în față și ținându-și săbiile îndreptate spre pieptul lui. Între ei, țineau un om a cărui cămașă albă era pătată de sânge. Văzând asta, Pierre se repezi cu pieptul deschis înspre săbii, dornic să le înfrunte cu trupul lui. Dar săbiile se feriră din calea sa, și în aceeași clipă, fu legat iar la ochi.
— Acum ai văzut lumina cea mică, rosti o voce.
După asta, aprinzându-se din nou lumânările, i se spuse că va avea parte de lumina deplină; și din nou îi scoaseră legătura de pe ochi. Mai bine de zece voci spuseră deodată: sic transit gloria mundi.
Pierre începu să-și vină treptat în fire și să cerceteze din ochi încăperea în care se găsea și persoanele care se aflau înăuntru. În jurul unei mese lungi, îmbrăcată în negru, ședeau doisprezece oameni, în aceleași veșminte ca și cei pe care-i văzuse până atunci. Pe câțiva îi cunoștea din societatea petersburgheză. Locul prezidențial îl ocupa un tânăr necunoscut, pe pieptul căruia era o cruce de formă ciudată. La dreapta lui ședea abatele italian, pe care Pierre îl văzuse cu doi ani în urmă la serata Annei Pavlovna. Mai erau acolo un foarte important demnitar și un elvețian, fost preceptor în casa Kuraghin. Toți tăceau și ascultau solemn cuvintele venerabilului lojii, care ținea în mână un ciocan. Sus, pe zid, era înfățișată steaua înflăcărată; de o parte a mesei, spre încăpere, era întins un mic covor, cu diferite imagini, iar de cealaltă parte a mesei, spre perete, era un fel de altar, pe care se vedeau o Evanghelie și un craniu. Jur împrejurul mesei ardeau șapte sfeșnice mari, de felul celor bisericești. Doi dintre frați îl conduseră pe Pierre către altar, îl așezară cu călcâiele în unghi drept și-i ordonară apoi să se prosterneze, în semn de închinare a ființei sale la porțile templului.
— Ar trebui să i se dea mai întâi mistria, spuse șoptit unul dintre frați.
— Ah, nu-i nevoie, iartă-mă, răspunse altul.
Pierre, puțin zăpăcit, își plimbă o clipă în jurul lui privirea tulbure de miop și nu se înclină, cuprins deodată de o îndoială: „Unde mă aflu? Ce m-am apucat să fac? Nu cumva își râd de mine oamenii aceștia? N-are să-mi fie rușine când mi-oi aminti de toate acestea?” Dar îndoiala asta nu ținu decât o clipă. Uitându-se la chipurile grave ale celor dimprejur și gândindu-se la toate prin câte trecuse, Pierre înțelese că nu mai e cu putință să se oprească la jumătatea drumului. Se îngrozi de îndoielile ce-l cuprinseseră și, căutând să-și trezească din nou în suflet sentimentul de pietate de mai înainte, se prosternă la porțile templului și, într-adevăr, sentimentul evlaviei puse și mai puternic stăpânire pe el. După ce zăcu o vreme cu fața în jos, i se ordonă să se ridice și-i puseră un șorț alb de piele la fel cu șorțurile celorlalți, îi dădură o mistrie și trei perechi de mănuși, iar marele maestru de ceremonii începu să-i vorbească. Îi spuse să-și dea silința să nu întineze prin nimic albeața imaculată a șorțului, care întruchipează tăria și nevinovăția; în ceea ce privește mistria cu pricina, ea avea să-i servească pentru a-și curăți inima de patimi și pentru a netezi cu blândețe inima aproapelui. Despre prima pereche de mănuși bărbătești îi spuse că trebuie să le păstreze, cu toate că, nu-i e încă dat să le cunoască rostul; a doua pereche de mănuși, tot bărbătești, trebuie să le poarte în timpul adunărilor; în sfârșit, cât privește a treia pereche, cele de femeie, marele maestru îi spuse:
— Iubite frate și aceste mănuși femeiești îți sunt hărăzite. Le vei da acelei femei, pe care o vei stima mai mult decât pe toate celelalte. Prin acest dar vei convinge de neprihănirea inimii tale pe aceea pe care ți-o vei alege de vrednică cioplitoare a pietrei brute. După o tăcere de câteva clipe, adăugă: Dar bagă de seamă, iubite frate, ca aceste mănuși să nu împodobească mâini întinate.
Lui Pierre i se păru că venerabilul se tulburase când marele maestru rostise aceste din urmă cuvinte. Se tulbură și el însuși și mai tare; roșind până la lacrimi, așa cum roșesc de obicei copiii, privi neliniștit împrejur și o tăcere apăsătoare se așternu.
O întrerupse unul dintre frații care, conducându-l pe Pierre lângă covor, începu să-i citească dintr-un caiet explicația tuturor figurilor de pe el: soarele, luna, ciocanul, firul cu plumb, mistria, piatra brută și piatra cubică, coloanele, cele trei ferestre, și altele. Apoi i se indică locul rezervat lui, i se arătară semnele de recunoaștere ale lojii, i se dădu cuvântul de ordine care se spune la intrare și, în sfârșit, i se îngădui să stea jos. Marele maestru începu să citească statutul. Era foarte lung, și Pierre, tulburat de bucuria și sfiala inițierii, nu fu în stare să urmărească nimic din ceea ce i se citea și nu ascultă decât ultimele cuvinte ale statutului, pe care și le putu aminti mai târziu.
„În templele noastre, citea marele maestru, noi nu cunoaștem alte ranguri decât acelea ce despart virtuțile de viciu. Ferește-te să faci vreo deosebire, care ne-ar putea știrbi egalitatea. Sări în ajutorul fratelui, oricine ar fi să fie, povățuiește pe cel rătăcit, ridică pe cel căzut și nu nutri niciodată față de un frate ură sau dușmănie. Fii prietenos și binevoitor, trezește în inimile tuturora flacăra virtuții. Împarte-ți fericirea cu aproapele, iar pizma să nu-ți tulbure niciodată această bucurie curată.
Iartă dușmanului tău și nu te răzbuna decât făcându-i bine. Împlinind în felul acesta legea supremă, îți vei regăsi calea trecutei tale măreții, pierdute din vechime”, încheie marele maestru și, ridicându-se, îl îmbrățișa pe Pierre și-l sărută.
Pierre, cu lacrimi de bucurie în ochi, se uita în jurul lui și nu știa ce să răspundă la felicitările și la reînnoirea cunoștinței cu cei care-l înconjurau. Nu mai știa pe cine cunoscuse și pe cine nu. Dar în toți oamenii aceștia el vedea doar niște frați, cu care ardea de nerăbdare să pornească la lucru.
Marele maestru bătu cu ciocanul; se așezară cu toții la locurile lor, și un frate citi un îndemn la smerenie.
După asta, marele maestru dispuse să se împlinească ultimul ritual, și înaltul demnitar, care purta denumirea de paznic al trunchiului de caritate, trecu pe la fiecare dintre frați. Pierre ar fi voit să subscrie la trunchiul de caritate toți banii pe care îi avea la el, dar, de teamă să nu se creadă că o face din trufie, subscrise o sumă la fel cu ceilalți.
Ședința luase sfârșit. Ajuns acasă, lui Pierre i se păru că se întorcea dintr-o călătorie lungă, care durase zeci de ani, în timpul căreia se preschimbase cu totul, uitându-și vechile obiceiuri de viață și vechile preocupări.
V.
A DOUA ZI DUPÃ PRIMIREA sa în lojă, Pierre, singur acasă, citea o carte și se străduia să pătrundă înțelesul unui pătrat, ale cărui laturi simbolizau una pe Dumnezeu, alta lumea psihică, a treia lumea fizică, iar a patra lumea psiho-fizico-divină. Din când în când își ridica ochii de pe carte și de pe pătrat și închipuirea lui făurea un plan de viață nouă. În ajun, la lojă, i se spusese că împăratului îi ajunsese la ureche un zvon despre afacerea cu duelul și că ar fi mai cuminte din partea lui să se țină departe de Petersburg o vreme. Pierre plănuia să plece la moșiile lui din sud, să-și vadă acolo de țăranii săi. Se gândea cu bucurie la această viață nouă când, pe neașteptate, se pomeni că intră în cameră prințul Vasili.
— Dragul meu, ce te-ai apucat să faci la Moscova? De ce te-ai certat cu Liolia, mon cher? Ai fost indus în eroare, îi spuse prințul Vasili, de cum păși pragul. Sunt la curent cu tot ce te pot încredința că Hélene e nevinovată față de tine ca Christos față de iudei.
Pierre voi să răspundă, dar prințul Vasili îl întrerupse.
— Și de ce nu mi te-ai adresat de-a dreptul mie, ca unui prieten? Știu tot, te înțeleg, zise el. Te-ai purtat așa cum se poartă un om care ține la onoarea lui; te-ai cam pripit, poate, dar să trecem peste asta. Nu uita, însă, în ce situație o pui pe Hélene și pe mine față de o lume-ntreagă, și față de curte chiar, spuse el, coborând vocea. Ea la Moscova, tu aici! Nu uita, dragul meu, adăugă el, apucându-i mâna și trăgându-i-o în jos, nu poate fi la mijloc decât o neînțelegere; cred că-ți dai singur seama de asta. Hai, scrie-i chiar acum, cu mine, o scrisoare; ea va veni numaidecât aici și totul se va lămuri; altminteri, ți-o spun limpede, dragul meu, s-ar putea foarte ușor să ai neplăceri!
Prințul Vasili se uită cu înțeles la Pierre.
— Mi s-a spus din sursă vrednică de încredere că împărăteasa mamă se interesează în chipul cel mai viu de toată această afacere. Știi că e foarte binevoitoare față de Hélene.
Pierre era pe cale să spună și el ceva, dar, pe de o parte, prințul Vasili nu-i dădea răgaz, pe de altă parte îi venea greu să-i răspundă socrului său pe tonul categoric de refuz și de frondă, la care era hotărât în primul moment. În afară de aceasta îi stăruiau în minte cuvintele din statutul masonic: „Fii prietenos și binevoitor”. Se încrunta, roșea, se ridica și se lăsa din nou pe scaun, căznindu-se să se hotărască a face lucrul cel mai greu din viața lui și care-l costa totdeauna mari sforțări: să spună cuiva în față lucruri neplăcute și, în special, să-i spună acelui om, oricine ar fi el, altceva decât ceea ce aștepta acesta de la dânsul. Era atât de deprins să se supună tonului de sfidătoare încredere în sine al prințului Vasili, încât simțea că nici de această dată nu va avea tăria să i se împotrivească; dar mai simțea că de ceea ce avea să spună în clipa asta atârna toată soarta lui viitoare: va continua să meargă pe drumul cel vechi, bătut până atunci, sau va apuca altă cale, aceea pe care i-o înfățișaseră atât de atrăgător masonii și prin care era pe deplin încredințat că va renaște la o viață nouă.
— Hai, dragul meu, rosti cu ton glumeț prințul Vasili, spune-mi „da” și o să-i scriu eu; pe urmă vom tăia vițelul cel mai gras.
Dar n-apucă prințul Vasili să-și sfârșească gluma, că Pierre, cu o expresie de furie pe față, care-l făcea să semene cu tatăl său, rosti aproape șoptit, fără să se uite în ochii celui cu care vorbea:
— Prințe, nu v-am chemat; plecați, vă rog, de aici, plecați! Se repezi și-i deschise ușa. Plecați! Repetă el, fără să-și creadă singur urechilor, bucuros de zăpăceala și teama ce se întipăriseră pe fața prințului Vasili.
— Ce-i cu tine? Ești bolnav?
— Plecați! Mai repetă o dată Pierre și glasul îi tremură.
Prințul Vasili n-avu încotro și trebui să plece fără altă explicație.
După o săptămână, Pierre, luându-și rămas-bun de la noii săi prieteni masoni, cărora le lăsă sume mari de bani pentru trunchiul de caritate, plecă la moșiile lui. Noii săi frați îi dădură pentru Kiev și Odesa scrisori către masonii de acolo și-i făgăduiră să-i scrie și să-l îndrume prin scris pe noua lui cale.
VI.
AFACEREA PIERRE-DOLOHOV fu mușamalizată și, cu toată severitatea țarului față de dueluri, nu avu de suferit niciunul dintre cei doi adversari și nici martorii lor. Dar istoria cu duelul, confirmată prin despărțirea lui Pierre de soție, se răspândi în societate. Pierre, care fusese privit cu indulgență și binevoitoare îngăduință când nu era decât un fiu nelegitim, pe care-l lingușeau și-l proslăveau toți când devenise cea mai strălucită „partidă” din întreg imperiul rus, scăzuse foarte mult în ochii societății când, după căsătoria sa, fetele de măritat și mamele lor nu mai aveau ce aștepta de la el, cu atât mai mult, cu cât el nu se pricepea și nici nu ținea să-și câștige bunăvoința societății. Acum toți îl socoteau singurul vinovat de ceea ce se întâmplase și-l vorbeau de rău ca pe un om nebun de gelozie, stăpânit de aceleași accese de furie sângeroasă ca și tatăl său. Și când, după plecarea lui Pierre, Hélene se înapoie la Petersburg, toți cunoscuții o primiră nu numai cu toată dragostea, ci și cu o considerație plină de respect pentru nefericirea ei. Ori de câte ori venea vorba de bărbatul ei, Hélene își lua un aer demn, pe care ea, cu tactul ce o caracteriza, și-l însușise, cu toate că nu-i pătrundea înțelesul. Acest aer demn ținea să exprime hotărârea ei de a suporta, fără a se plânge, nefericirea ce o lovise și să arate că bărbatul ei nu era decât crucea pe care i-o sortise Dumnezeu s-o poarte. Prințul Vasili își arăta mai deschis părerea. Când aducea vorba cineva de Pierre, ridica din umeri și, arătând cu mâna la frunte, spunea:
— Un cerveau félé, je le disais toujours25.
— Am susținut cea dintâi, zicea Anna Pavlovna, am spus-o numaidecât, de atunci și înaintea tuturor (ținea mult la această întâietate), că Pierre e un tânăr fără minte, pervertit de ideile deșănțate ale veacului. Am spus-o încă de atunci când, abia sosit din străinătate, îi cucerise pe toți; vă amintiți, desigur, de seara aceea când făcea pe Marat la mine în casă? Iată unde a ajuns! Eu de pe atunci am fost împotriva căsătoriei acesteia și am prorocit tot ce avea să se întâmple…
Anna Pavlovna continua, după obiceiul de altădată, să dea în zilele ei libere seratele acelea, pe care numai ea avea darul să le organizeze ca și înainte, serate la care lua parte „la creme de la veritable bonne société, la fine fleur de l'essence intellectuelle de la société de Petersbourg”26, cum se exprima ea însăși. În afară de precizia măiastră cu care-și alegea invitații, seratele Annei Pavlovna se mai distingeau și prin grija ce o avea de fiecare dată de a prezenta invitaților ei câte o figură nouă, interesantă și, în afară de asta, prin faptul că nicăieri ca la aceste serate nu se înregistra mai clar și mai hotărât temperatura politică la care se ridica starea de spirit a legitimiștilor de la curtea din Petersburg.
Spre sfârșitul anului 1806, când ajunseseră la Petersburg tristele vești despre nimicirea armatelor prusace la Jena și Auerstadt de către Napoleon și despre capitularea celor mai multe dintre cetățile germane, când trupele rusești intraseră în Prusia și începuse cel de-al doilea război cu Napoleon, Anna Pavlovna organiză din nou la ea acasă o serată. „La creme de la veritable bonne société”27 erau în acea seară încântătoarea și nefericita Hélene, părăsită de bărbatul ei, Mortemart și încântătorul prinț Ippolit, abia sosit de la Viena, precum și doi diplomați, mătușica, și un tânăr care fusese prezentat în salon sub simpla denumire de un homme de beaucoup de mérite28, o domnișoară de onoare de curând numită, împreună cu mama ei, și alte câteva persoane mai puțin importante.
Persoana pe care Anna Pavlovna o servea în seara aceea drept trufanda musafirilor ei era Boris Drubețkoi, care tocmai venise în calitate de curier de la armatele din Prusia și era aghiotantul unui personagiu foarte sus-pus.
Termometrul politic arăta societății aflate la această serată următoarele: oricât s-ar strădui suveranii și comandanții de armate din Europa să-l încurajeze pe Bonaparte, pentru ca să-mi creeze mie, și în general nouă, neplăceri și supărări, părerea noastră asupra lui Bonaparte nu se va schimba. Nu vom înceta să arătăm pe față felul nostru de a vedea lucrurile și vom spune regelui Prusiei și celorlalți: „Cu atât mai rău pentru voi. Tu l'as voulu, Georges Dandin29. Asta-i tot ce vă putem spune”. Iată ce arăta termometrul politic la serata Annei Pavlovna. Când Boris, care trebuia servit musafirilor, își făcu intrarea în salon, aproape toți invitații erau adunați și discuția, sub îndrumarea Annei Pavlovna, ajunsese la relațiile diplomatice cu Austria și la speranțele ce se puteau pune într-o asemenea alianță.
Boris, maturizat, proaspăt și rumen, îmbrăcat într-o elegantă uniformă de aghiotant, intră cu dezinvoltură în salon și fu condus, așa cum se cuvenea, s-o salute întâi pe mătușica, apoi adus la loc în cercul celorlalți invitați.
Anna Pavlovna îi întinse mâna ei uscățivă ca să i-o sărute și-i prezentă apoi persoanele pe care nu le cunoștea, caracterizându-i-le pe fiecare în șoaptă.
— Le prince Hyppolite Kouraguine – charmant jeune homme. M-r. Kroug, chargé d'affaires de Copenhague – un esprit profond, apoi pur și simplu: M-r. Shittoff, un homme de beaucoup de mérite30 – pentru cel cunoscut numai sub această formulă.
Boris izbutise, datorită grijii Annei Mihailovna, propriilor sale gusturi și caracterului său tenace, să-și creeze o poziție cât se poate de avantajoasă în această perioadă a serviciului său. Era aghiotantul unei persoane foarte sus-puse, avea o foarte importantă misiune în Prusia, de unde tocmai sosea în calitate de curier. Își însușise pe deplin disciplina, neprevăzută de regulamente, care îi plăcuse atunci la Olmütz, după care un sublocotenent poate avea o situație incomparabil superioară unui general, și după care, pentru a face carieră, nu se cereau eforturi, muncă, acte de vitejie sau de străduință, ci numai arta de a ști să câștigi favoarea acelora care împart recompensele. Și adesea se mira el însuși de succesele sale rapide și de faptul că alții nu puteau înțelege acest lucru. Ca urmare a acestei descoperiri, întregul său fel de viață, toate legăturile cu cunoscuții de până atunci, toate planurile lui de viitor se schimbară cu desăvârșire. Nu era defel bogat, dar își cheltuia ultimii bani ca să se îmbrace mai bine decât toți ceilalți; s-ar fi lipsit mai curând de orice plăceri decât să-și permită să se urce într-o trăsură urâtă, sau să se arate într-o uniformă învechită pe străzile Petersburgului. Nu intra în legături și nu-și căuta cunoștințe decât printre persoanele mai sus-puse decât el, și care-i puteau fi deci de folos. Îi plăcea Petersburgul și disprețuia Moscova. Amintirea casei contelui Rostov și a dragostei lui copilărești pentru Natașa îi era neplăcută și, de la plecarea lui în armată, nu mai dăduse o dată măcar pe la Rostovi. În salonul Annei Pavlovna, a cărui frecventare echivala în mintea lui cu o importantă avansare în grad, își înțelese numaidecât rolul și-i lăsă Annei Pavlovna grija de a se folosi pe deplin de ceea ce-i părea ei vrednic de interes în persoana lui, mărginindu-se să observe cu atenție fiecare figură nouă și să cântărească foloasele ce le-ar putea trage și posibilitățile de a se apropia de fiecare. Se așeză la locul ce i se indică, lângă frumoasa Hélene, și urmări conversația celorlalți.
— Vienne trouve les bases du traité proposé tellement hors d'atteinte, qu'on ne saurait y parvenir meme par une continuité de succes les plus brillants, et elle met en doute les moyens qui pourraient nous les procurer.” C'est la phrase authentique du cabinet de Vienne31, spuse însărcinatul cu afaceri danez.
— C'est le doute qui est flatteur! Obiectă cu un zâmbet fin l'homme a l'esprit profond32.
— Il faut distinguer entre le cabinet de Vienne et l'Empereur d'Austriche, interveni Mortemart. L'Empereur d'Autriche n'a jamais pu penser a une chose pareille, ce n'est que le cabinet qui le dit33.
— Eh, mon cher vicomte, observă Anna Pavlovna, l'Urope (nu se știa de ce ea pronunța l'Urope, ca o subtilitate deosebită a limbii franceze, pe care și-o putea, în sfârșit, permite atunci când vorbea cu un francez), l'Urope ne sera jamais notre alliée sincere.34
După asta, pentru a-i da lui Boris prilej să intervină în discuție, Anna, Pavlovna aduse vorba de vitejia și tăria de caracter a regelui Prusiei.
Boris, așteptând momentul să-și spună și el părerea, asculta cu atenție ce spunea fiecare, dar, totodată, își aruncă în câteva rânduri ochii spre frumoasa lui vecină, Hélene, care, zâmbitoare, își încrucișă de mai multe ori privirile cu ale frumosului și tânărului aghiotant.
În chipul cel mai firesc, cum se discuta poziția Prusiei, Anna Pavlovna îl rugă pe Boris să istorisească peripețiile călătoriei sale la Glogau și starea în care găsise el armata prusacă. Boris povesti pe îndelete, într-o franceză curată și curgătoare, câteva episoade deosebit de interesante cu privire la armată și la curte, străduindu-se cu multă grijă, tot timpul cât povesti, să lase deoparte orice părere personală asupra faptelor înfățișate. Un timp, Boris izbutise să fixeze atenția întregii societăți, și Anna Pavlovna simțea că trufandaua pe care le-o oferise în seara aceea invitaților săi fusese pe placul tuturor. Dintre toți, Hélene arăta cel mai viu interes pentru cele povestite de Boris. De câteva ori îi ceru amănunte în legătură cu călătoria lui și părea că e foarte curioasă să se edifice asupra armatei prusiene. Cum încheie Boris, ea îi și adresă cuvântul, cu obișnuitul zâmbet pe buze:
— Il faut absolument que vous veniez me voir35, îi spuse ea pe un ton care dădea a înțelege că, din anumite motive care lui nu-i puteau fi cunoscute, vizita aceasta era absolut necesară. Mardi entre les 8 et 9 heures. Vous me ferez grand plaisir.36
Boris făgădui să răspundă invitației și era pe cale să înceapă o conversație numai cu Hélene, când Anna Pavlovna îl chemă, sub pretext că mătușica vrea să-i asculte povestirea.
— Îl cunoști, cred, pe bărbatul ei? Întrebă Anna Pavlovna, închizând ochii și arătând spre Hélene cu un gest de compătimire. Ah, e o femeie atât de nefericită și atât de încântătoare! Să nu-i pomenești de el, te rog, să nu-i pomenești. Suferă mult, mult de tot!
VII.
CÂND BORIS ȘI ANNA PAVLOVNA se întoarseră în cercul invitaților, prințul Ippolit dădea tonul discuției. Afundat într-un fotoliu, el se săltă puțin, ca să spună:
— Le Roi de Prusse!37 și, spunând asta, râse. Toți își îndreptară privirile spre el: Le Roi de Prusse? Întrebă Ippolit, râzând iar, și se afundă din nou grav și calm, în fotoliu.
Anna Pavlovna așteptă câteva clipe, dar cum Ippolit, hotărât, părea că nu mai vrea să continue, începu ea să povestească cum sceleratul de Bonaparte răpise la Potsdam sabia lui Frederic cel Mare.
— Cest l'épée de Frédéric le Grand, que je…38 începuse ea, dar Ippolit îi tăie vorba:
— Le Roi de Prusse… și, iarăși, de îndată ce simți ațintite asupră-și privirile tuturor, se scuză și tăcu.
Anna Pavlovna se încruntă. Mortemart, prietenul lui Ippolit, se întoarse deodată spre el:
— Vayons, a qui en avez vous avec votre Roi de Prusse?39
Ippolit râse și parcă se rușina de râsul lui.
— Non, ce n'est rien, je voulais dire seulement…40 (ținea să repete o glumă auzită la Viena și pe care se pregătise toată seara s-o plaseze). Je voulais dire seulement que nous avons tort de faire la guerre pour le Roi de Prusse.41
Boris râse prudent, în așa fel, încât zâmbetul să poată fi interpretat și ca zeflemisire și ca efect al reușitei glumei, după chipul în care avea să fie primită. Toți râseră.
— Il est tres mauvais votre jeu de mots, tres spirituel, mais injuste, observă Anna Pavlovna, amenințându-l cu degetul ei zbârcit. Nous ne faisons pas la guerre pour le Roi de Prusse, mais pour les bons principes. Ah, le méchant, ce prince Hyppolite!42
Discuția nu se mai potoli toată seara, învârtindu-se cu predilecție în jurul chestiunilor politice, și se însufleți și mai mult spre sfârșit, când veni vorba de decorațiile acordate de suveran.
— Dacă anul trecut N. N. a primit tabachera cu portret, întrebă l'homme a l'esprit profond, de ce nu ar putea primi și S. S. aceeași distincție?
— Je vous demande pardon, une tabatiere avec le portrait de l'Empereur est une récompense, mais point une distinction, preciză diplomatul, un cadeau plutôt.43
— Il y eut plutôt des antécédents, je vous citerai Schwarzenberg.44
— C'est impossible45, interveni un altul.
— Pariem. Le grand cordon, c'est différent…46
Când toți se ridicară să plece, Hélene, care vorbise foarte puțin toată seara, îi aminti din nou lui Boris pe un ton ușor, amabil, dar stăruitor, că-l așteaptă marți la ea.
— Þin foarte mult să vii, spuse ea zâmbind și se uită la Anna Pavlovna, care-i încuviință dorința, schițând zâmbetul acela trist ce-i însoțea cuvintele de câte ori vorbea de augusta ei protectoare.
S-ar fi putut crede că în seara aceea anumite amănunte din povestirea lui Boris în legătură cu armata prusacă îi stârniseră Hélenei dorința de a-l vedea și că ea îi promitea să-i lămurească motivele acestei dorinți, la vizita pe care avea să i-o facă marți.
Prezentându-se marți seara în somptuosul salon al Hélenei, Boris nu primi nici un fel de lămurire asupra motivului pentru care fusese atât de stăruitor invitat. Erau acolo și alți oaspeți, și contesa vorbi destul de puțin cu dânsul; abia la plecare, când el îi sărută mâna, ea, drept răspuns, îi spuse pe neașteptate, mai mult în șoaptă, fără să mai zâmbească după obicei, ceea ce la ea părea ciudat:
— Venez demain dâner… le soir. Il faut que vous veninez… Venez.47
În cursul șederii sale la Petersburg, Boris ajunse un obișnuit al casei contesei Bezuhov.
VIII.
RÃZBOIUL SE ÎNTEÞEA și teatrul luptelor se apropia de granițele Rusiei. Pretutindeni nu se auzeau decât blesteme la adresa lui Bonaparte, dușmanul neamului omenesc, în sate se mobilizau ostașii și se făceau recrutări noi, iar de pe teatrul de război soseau tot felul de știri, ca de obicei, mincinoase și, în consecință, interpretate în fel și chip.
Viața bătrânului prinț Bolkonski, a prințului Andrei și a prințesei Maria se schimbase mult de la 1805 încoace.
În 1806, bătrânul prinț fusese numit printre cei opt comandanți teritoriali ai miliției populare, însărcinați cu operațiile de încorporare pe tot cuprinsul Rusiei. Bătrânul prinț, deși slăbit de vârstă, slăbiciune ce se făcuse simțită cu deosebire în vremea cât își crezuse fiul mort, socotise că n-are dreptul să se dea în lături de la o slujbă în care îl numise însuși împăratul și acest nou tărâm de activitate care i se deschidea îl însuflețea și-i dădea puteri noi. Se ducea mereu în inspecție în cele trei gubernii ce-i fuseseră încredințate, își îndeplinea îndatoririle cu o exactitate riguroasă, până la pedanterie, se purta sever până la cruzime cu subalternii și se amesteca în cele mai mici amănunte ale serviciului. Prințesa Maria încetase de a mai lua lecții de matematici cu tatăl ei și numai dimineața mai intra în cabinetul tatălui însoțită de doică, împreună cu micuțul prinț Nikolai (cum îi spunea bunicul), când bătrânul prinț se întâmpla să fie acasă. Micul prinț Nikolai locuia împreună cu doica sa și cu Savișna – dădaca – în apartamentul defunctei prințese, iar prințesa Maria își petrecea cea mai mare parte din zi lângă copil, ținându-i, pe cât era în stare, loc de mamă. Mademoiselle Bourienne părea și ea că iubește cu pasiune băiețelul, și prințesa Maria îi lăsa adeseori prietenei sale plăcerea de a dădăci îngerașul (cum își numea ea nepotul) și de a se juca cu el.
Lângă altarul bisericii din Lâsâe Gorî, deasupra mormântului prințesei Liza, era acum o capelă, și în capelă familia pusese un monument de marmoră, adus din Italia, care înfățișa un înger cu aripile desfăcute, gata să se înalțe la cer. Îngerul avea buza de sus puțin ridicată, ca și cum ar fi fost gata să zâmbească și, într-un rând, ieșind din capelă, prințul Andrei și prințesa Maria își împărtășiră impresia că fața îngerului acestuia amintea de chipul răposatei. Dar, ceea ce era și mai ciudat, lucru pe care prințul Andrei nu-l mărturisi surorii sale, era că în expresia pe care artistul o dăduse întâmplător îngerului, el citea aceleași cuvinte de blândă dojană, pe care le citise atunci pe fața soției sale moarte: „Ah, de ce mi-ați făcut asta?”…
Curând după întoarcerea prințului Andrei, bătrânul prinț îi făcu fiului său parte de averea ce i se cuvenea, și-i dădu marea moșie Bogucearovo, aflată la patruzeci de verste de Lâsâe Gorî. Parte din pricina amintirilor triste legate pentru el de Lâsâe Gorî, parte pentru că nu totdeauna era în stare să suporte caracterul tatălui său, parte și pentru că simțea nevoia de singurătate, prințul Andrei se mută la Bogucearovo, începu să-și clădească acolo o locuință și să-și petreacă în ea cea mai mare parte din vreme.
După bătălia de la Austerlitz, prințul Andrei hotărâse cu toată tăria să renunțe la cariera armelor, și când războiul reîncepu și toți fură obligați să se înroleze, el nu mai intră în serviciul activ, ci primi un post sub ordinele tatălui său, ajutându-l la încorporarea rezerviștilor. Tatăl și fiul păreau că-și schimbaseră rolurile după campania din 1805. Bătrânul prinț, însuflețit de activitatea sa, nu aștepta decât bine de la campania ce începuse; prințul Andrei, dimpotrivă, neluând parte la război și ascunzând în suflet regretul că nu ia parte, nu prevedea decât înfrângeri.
În ziua de 26 februarie 1807, bătrânul prinț plecă în inspecție, în district. Prințul Andrei, așa cum se întâmpla de cele mai multe ori când tatăl său lipsea, rămase la Lâsâe Gorî. Era a patra zi de când micului Nikolușka nu-i mergea bine cu sănătatea. Vizitiii, care-l duseseră pe bătrânul prinț în oraș, aduseseră de acolo prințului Andrei hârtii și diferite scrisori.
Valetul, cu scrisorile în mână, negăsindu-l pe tânărul prinț în biroul lui, îl căută în apartamentul prințesei Maria, dar nici acolo nu era. I se spuse că se află în odaia copilului.
— Luminăție, vă caută Petrușa cu niște hârtii, îi spuse una dintre fetele din casă prințului Andrei, care ședea pe un scăunel de copil și, încruntat, cu mâini tremurătoare, turna dintr-o sticluță picături într-un păhărel umplut până la jumătate cu apă.
— Ce este? Întrebă el supărat și, mâna cu sticluța tremurându-i mai tare, turnă în păhărel picături mai multe decât era doza.
Vărsă doctoria pe jos și mai ceru o dată apă. O slujnică îi turnă din nou în păhărel.
În odaie erau un pătuț, două cufere, două fotolii, o masă și o măsuță de copil cu un scăunel, cel pe care ședea prințul Andrei. Ferestrele erau acoperite cu perdele grele, iar pe masă ardea o lumânare pusă după un caiet de note muzicale cu scoarțe tari, ca lumina ei să nu ajungă la pătuțul copilului.
— Dragul meu, spuse către fratele ei prințesa Maria, care stătea lângă pat, mai bine așteptăm… mai târziu…
— Te rog lasă-mă-n pace, spui numai prostii; ai tot așteptat și iată unde-am ajuns, răspunse prințul Andrei mânios, dar pe șoptite, vizibil pornit să-și înțepe sora.
— Dragul meu, zău, mai bine să nu-l trezești; abia a adormit, spuse cu glas rugător prințesa.
Prințul Andrei se ridică și se apropie de pătuț în vârful picioarelor, cu păhărelul în mână.
— Zici să nu-l mai trezim? Întrebă el, nehotărât.
— Cum crezi! Adică… asta e părerea mea… dar cum crezi tu, răspunse prințesa Maria, care părea că se sfiește și că-i e rușine de părerea ei care triumfase.
Arătă apoi spre fata care-i chema în șoaptă fratele.
Era a doua noapte de când nu dormeau, nici ea, nici el, veghindu-l pe micuțul care avea fierbințeli și ardea ca jarul. În tot acest timp, neîncrezându-se de ajuns în medicul casei și așteptând altul, după care trimiseseră la oraș, încercaseră când un leac, când altul. Istoviți de nesomn și îngrijorați, își vărsau necazul unul asupra celuilalt, se învinovățeau reciproc și se certau.
— A sosit Petrușa cu hârtii de la tatăl dumneavoastră, șopti slujnica.
Prințul Andrei ieși.
— Ei, ce vrei? Întrebă el supărat și, după ce ascultă ceea ce îi comunica tatăl său prin vizitiu, luă plicurile și scrisoarea pe care i le întindea acesta și se înapoie în odaia copilului.
— Ei, cum îi mai este? Întrebă el.
— Tot așa; dar mai așteaptă, pentru Dumnezeu. Karl Ivanâci spune totdeauna că somnul e leacul cel mai de preț, șopti prințesa Maria, oftând.
Prințul Andrei se apropie de copil și-i puse mâna pe căpșor. Ardea.
— Mai slăbiți-mă cu Karl Ivanâci al vostru!
Luă păhărelul cu picăturile diluate în apă și se apropie iar de pătuț.
— André, nu face asta! Se rugă prințesa Maria.
Dar el se încruntă la ea, mânios și îndurerat, și se aplecă asupra copilului cu paharul în mână.
— Eu vreau să i-o dăm! Spuse el. Dă-i-o tu, te rog.
Prințesa Maria ridică din umeri, dar luă resemnată păhărelul și, chemând dădaca, încercă să dea copilului doctoria. Micuțul începu să scâncească și să se înece. Prințul Andrei se încruntă, se luă cu mâinile de cap și ieși din odaie ca să se așeze pe canapea, în odaia vecină.
Avea în mână scrisorile. Le desfăcu mașinal și începu să le citească. Hârtia albastră, cu scrisul mare, prelung, al bătrânului prinț, care folosea pe alocuri prescurtări, îi vestea următoarele: „Chiar în clipa de față, am primit printr-un curier o știre cu totul îmbucurătoare, numai de-ar fi adevărat! Benigsen a repurtat o victorie, deplină, se pare, asupra lui Napoleon, la Eylau. La Petersburg se umflă toți în pene, iar decorațiile curg, cu nemiluita, în armată. Cu toate că e neamț, îl felicit. Comandantul de la Korcevo, un oarecare Handrikov, nu pot pricepe ce face: nici până acum nu mi-a trimis suplimentul de proviant și de oameni. Repede-te îndată până la el și spune-i că-i tai capul dacă într-o săptămână nu am totul aici. Despre bătălia de la Preussisch-Eylau am mai primit vești și de la Petenka, mi-a scris, a luat și el parte – totul este adevărat. Când nu-și vâră nasul cine nu se cade să-și vâre nasul, până și un neamț îl bate pe Bonaparte. Se spune că fuge în mare dezordine. Vezi, repede-te fără zăbavă la Korcevo și execută-mi ordinele!”
Prințul Andrei oftă și desfăcu alt plic. Erau două foițe acoperite cu scrisul mărunt al lui Bilibin. Le împături fără să le citească și străbătu din nou cu ochii scrisoarea tatălui său, care se încheia cu cuvintele: „Vezi, repede-te fără zăbavă la Korcevo și execută-mi ordinele!” „Ba, să am iertare, nu mă duc până nu se îndreaptă copilul”, își spuse el și, apropiindu-se de ușă, aruncă o privire înăuntru. Prințesa Maria era tot lângă pătuț și legăna încet copilul.
„Ce lucru neplăcut îmi mai scrie?” căuta să-și amintească prințul Andrei conținutul scrisorii tatălui său. Da, victoria alor noștri asupra lui Bonaparte, care se-ntâmplă tocmai acum, când eu nu-s în armată. Da, da, soarta își bate joc de mine… ei, n-au decât, să le fie într-un ceas bun!”… și începu să citească scrisoarea lui Bilibin, scrisă în limba franceză. O citea fără să rețină nici jumătate din ce citea, dar o citea, numai ca să pună capăt măcar câteva clipe gândurilor care de atâta vreme îl frământau, chinuindu-l, tot aceleași și iar aceleași.
IX.
BILIBIN SE GÃSEA ACUM în calitate de membru al corpului diplomatic la cartierul general al armatei și, deși scria în limba franceză, cu glume și întorsături de frază franțuzești, descria campania cu acea îndrăzneală proprie numai rușilor de a se autojudeca și autoironiza. Se plângea că faimoasa „discreție” diplomatică îl chinuia și spunea că era fericit să știe că are în prințul Andrei un corespondent de nădejde, față de care putea să-și verse tot năduful ce i se adunase în suflet picătură cu picătură, câtă vreme fusese martor la cele ce se petreceau în armată. Scrisoarea era veche, dinaintea bătăliei de la Preussisch-Eylau.
„Depuis nos grands succes d'Austerlitz vous savez, mon cher prince, scria Bilibin, que je ne quitte plus les quartiers généraux. Décidément, j'ai pris le gout de la guerre, et bien m'en a pris. Ce que j'ai vu ces trois mois est incroyable.
Je commence ab ovo. L'ennemi du genre humain, comme vous savez, s'attaque aux Prussiens. Les Prussiens sont nos fideles alliés, qui ne nous ont trompés que trois fois depuis trois ans. Nous prenons fait et cause pour eux. Mais il se trouve que l'ennemi du genre humain ne fait nulle attention a nos beaux discours, et, avec sa maniere impolie et sauvage, se jette sur les Prussiens sans leur donner le temps de finir la parade commencée, en deux tours de main les rosse a plate couture et va s'installer au palais de Potsdam.
„J'ai le plus vif désir, écrit le Roi de Prusse a Bonaparte, que V. M. soit accueillie et traitée dan mons palais d'une maniere qui lui soit agréable, et c'est avec empressement que j'ai pris a cet effet toutes les mesures que les circonstances me permettaient. Puissé-je avoir réussi!” Les généraux prussiens se piquent de politesse envers les Français et mettent bas les armes aux premieres sommations.
Le chef de la garnison de Glogau, avec dix mille hommes, demande au Roi de Prusse ce qu'il doit faire s'il est sommé de se rendre?… Tout cela est positif.
Bref, espérant en imposer seulement par notre attitude militaire, il se trouve que nous voila en guerre pour tout de bon, et ce qui est plus, en guerre sur nos frontieres avec et pour le Roi de Prusse. Tout est au grand complet, il ne nous manque qu'une petite chose, c'est le général en chef. Comme il s'est trouvé que les succes d'Austerlitz auraient pu etre plus décisifs, și le général en chef eut été moins jeune, on fait la revue des octogénaires et, entre Prosorofsky et Kamensky, on donne la préférence au dernier. Le général nous arrive en kibik a la maniere de Souvoroff, et est accueilli avec des acclamations de joie et de triomphe.
Le 4 arrive le premier courrier de Pétersbourg. On apporte les malles dans le cabinet du maréchal qui aime a faire tout par lui-meme. On m'appelle pour aider a faire le triage des lettres et prendre celles qui nous sont destinées. Le maréchal nous regarde faire et attend les paquets qui lui sont adressés. Nous cherchons – il n'y en a point. Le maréchal devient impatient, se met lui-meme, a la besogne et trouve les lettres de l'Empereur pour le comte T., pour le prince V. et autres. Alors le voila qui se met dans une de ses coleres bleues. Il jette feu et flamme contre tout le monde, s'empare des lettres, les décacheté et lit celles de l'Empereur adressées a d'autres. „A, așa se poartă cu mine! N-are încredere! Aha, a pus să fiu urmărit! Bine! Ieșiți afară!” Et il écrit le fameux ordre du jour au général Benigsen.48 „Sunt rănit și nu pot să încalec, prin urmare nu pot nici să comand armata. Dumneata ți-ai adus corpul de armată înfrânt, ce-a mai rămas din el adică, la Pultusk: aici el este descoperit, fără lemne și fără furaje, așa că trebuie să ne îngrijim de toate acestea și, după cum ați raportat ieri chiar dumneavoastră contelui Bukshoewden, trebuie să ne gândim la o retragere spre granița noastră, ceea ce veți executa chiar astăzi.” „După atâtea drumuri câte am bătut, écrit-il a l'Empereur49, m-am ales cu o nouă rosătură de șa care, pe lângă cele vechi, mă împiedică cu desăvârșire să încalec și să comand o armată atât de importantă, din care cauză am predat comanda generalului imediat inferior mie, contele Bukshoewden, încredințându-i serviciile respective și tot ce ține de ele și sfătuindu-l, dacă rămâne fără hrană, să se retragă cât poate mai mult înăuntrul Prusiei, căci hrană nu mai e decât pentru o zi, și în unele regimente nu mai e deloc, după cum m-au informat comandanții de divizie Ostermann și Sedmorețki, iar mujicilor li s-a luat tot ce aveau. Cât despre mine, până la însănătoșire voi rămâne în spitalul din Ostrolenka. În privința numărului celor care zac acolo, aduc la augusta voastră cunoștință, printr-un raport special, că dacă armata mai zăbovește în condițiile actuale de bivuacare încă cincisprezece zile, până la primăvară nu ne va mai rămâne nici un om sănătos.
Îngăduiți să se retragă la țară bătrânul care, oricum, și-a pierdut gloria, fiindcă n-a putut împlini marele și slăvitul destin pentru care a fost ales. Preamilostiva învoire o voi aștepta aici, la spital, ca să nu joc rolul de furier în loc de comandant în fața armatei. Plecarea mea din armată nu va pricinui nici cea mai mică vâlvă, căci doar nu pleacă decât un orb din armată. Oameni ca mine sunt mii și mii în Rusia.”
Le maréchal se fâche contre l'Empereur et nous punit tous; n'est-ce pas que c'est logique!
Voila le premier acte. Aux suivants, l'intéret et le ridicule montent, comme de raison. Apres le départ du maréchal, il se trouve que nous sommes en vue de l'ennemi, et qu'il faut livrer bataille. Boukshoewden est général en chef par droit d'ancienneté mais le général Benigsen n'est pas de cet avis; d'autant plus qu'il est lui, avec son corps, en vue de l'ennemi, et qu'il veut profiter de l'occasion d'une bataille, „aus eigener Hand”, comme disent les Allemands. Il la donne. C'est la bataille de Poultouske, qui est censée etre une grande victoire, mais qui, a mon avis, ne l'est pas du tout. Nous autres pékins avons, comme vous savez, une tres villaine habitude de décider du gain ou de la perte d'une bataille. Celui qui s'est retiré apres la bataille, l'a perdue, voila ce que nous disons, et a ce titre nous avons perdu la bataille de Poultousk. Bref, nous nous retirons apres la bataille, mais nous envoyons un courier a Pétersbourg, qui porte les nouvelles d'une victoire et le général ne cede pas le commandement en chef a Boukshoewden, espérant recevoir de Pétersbourg, en reconnaissance de sa victoire, le titre de général en chef. Pendant cet interregne, nous commençons un plan de manoeuvres excessivement intéressant et original. Notre but ne consiste pas, comme il devrait l'etre, a éviter ou a attaquer l'ennemi; mais uniquement a éviter le général Boukshoewden, qui, par droit d'ancienneté, serait notre chef. Nous poursuivons ce but avec tant d'énergie, que meme en passant une riviere qui n'est pas guéable, nous brulons les ponts pour nous séparer de notre ennemi, qui, pour le moment n'est pas Bonaparte, mais Boukshoewden. Le général Boukshoewden a manqué d'etre attaqué et pris par des forces ennemies supérieures, a cause d'une de nos belles manoeuvres qui nous sauvait de lui. Boukshoewden nous poursuit – nous filons. A peine passe-t-il de notre côté de la riviere, que nous repassons de l'autre. A la fin, notre ennemi Boukshoewden nous attrappe et s'attaque a nous. Les deux généraux se fâchent. Il y a meme une provocation en duel de la part de Boukshoewden et une attaque d'épilepsie de la part de Benigsen. Mais, au moment critique, le courrier, qui porte la nouvelle de notre victoire de Poultousk, nous apporte de Pétersbourg notre nomination de général en chef, et le premier ennemi, Boukshoewden, est enfoncé: nous pouvons penser au second, a Bonaparte. Mais ne voila-t-il pas qu'a ce moment se leve devant nous un troisieme ennemi, c'est la pravoslavnica oștire qui demande a grands cris du pain, de la viande, des souchary, du foin – que sais-je! Les magasins sont vides, les chemins impracticables. La pravoslavnica se met a la maraude, et d'une maniere dont la derniere campagne ne peut vous donner la moindre idée. La moitié des régiments forme des troupes libres, qui parcourent la contrée en mettant tout a feu et a sang. Les habitants sont ruinés de fond en comble, les hôpitaux regorgent de malades, et la disette est partout. Deus fois le quartier général a été attaqué par des troupes de maraudeurs et le général en chef a été obligé lui-meme de demander un bataillon pour les chasser. Dans une de ces attaques on m'a emporté ma malle vide et ma robe de chambre. L'Empereur veut donner le droit a tous les chefs de divisions de fusiller les maraudeurs, mais je crains fort que cela n'oblige une moitié de l'armée de fusiller l'autre.”50
Prințul Andrei parcurse la început scrisoarea doar din ochi, dar în curând, pe măsură ce citea, cele ce-i comunica Bilibin (deși știa în ce măsură putea să-l creadă) îl interesau din ce în ce mai mult. Ajuns la pasajul acesta, mototoli scrisoarea și o aruncă. Nu ceea ce citise în ea îl supărase, ci faptul că viața de acolo, străină de el, putea să-l tulbure. Închise ochii, se frecă pe frunte cu mâna, ca și cum ar fi vrut să îndepărteze orice preocupare în legătură cu cele citite, și trase cu urechea la ce se petrecea în odaia copilului. Deodată, i se păru că de dincolo de ușă se aude un zgomot ciudat. Frica puse stăpânire pe el; se temu să nu i se fi întâmplat ceva copilului în timpul cât citise scrisoarea. Se apropie în vârful picioarelor de ușa odăii și o deschise.
În clipa când intră, văzu că dădaca, speriată, ascundea ceva de el și că prințesa Maria nu mai era lângă pătuț.
— Dragul meu, i se păru că aude din spatele lui șoapta deznădăjduită a prințesei Maria.
Așa cum se întâmplă adesea după nopți lungi de veghe și emoții prelungite, o teamă nebună îl cuprinse; îi trecu prin cap că micuțul murise. Tot ce vedea și auzea i se părea doar o confirmare a acestei temeri.
„Totul s-a sfârșit”, își zise el, și o sudoare rece îi îmbroboni fruntea. Se apropie de pătuț disperat, încredințat că-l va găsi gol și că dădaca ascunsese trupul mort al copilului. Trase perdelele și mult timp ochii săi speriați, rătăciți, nu putură distinge copilul. În sfârșit, îl văzu. Băiețașul, rumen, cu brațele și picioarele desfăcute, se întinsese de-a curmezișul pătucului, lăsându-și capul jos, lângă pernă, și în somn buzele lui mici parcă sugeau; respira regulat.
Văzându-și băiatul, prințul Andrei se bucură atâta, de parcă l-ar fi pierdut și-l regăsea. Se aplecă și, așa cum îl învățase soră-sa, încercă să constate, lipindu-și buzele de fața lui, dacă are sau nu febră. Fruntea gingașă a micuțului era jilavă; îi puse mâna pe cap: și părul îi era ud, atât de tare asudase. Nu numai că nu murise, dar se vedea acum limpede că și criza trecuse și că era pe cale de vindecare. Îi venea să îmbrățișeze, să strângă la piept, sa sărute făptura asta mică, plăpândă dar nu îndrăznea s-o facă. Stătea aplecat asupra copilului și nu-și lua ochii de la capul, mânuțele și piciorușele, ale căror forme se ghiceau prin învelitoare. În preajmă-i se auzi un foșnet și sub pologul pătuțului se arătă o umbră. El nu se uită cine era și nu-și dezlipi ochii de pe chipul copilului, lacom să-i audă respirația regulată. Umbra era a prințesei Maria, care se apropiase cu pași neauziți de pătuț, ridicase pologul și îl lăsase la loc în urma ei. Fratele ei, fără să o vadă, o ghici și-i întinse mâna. Ea i-o luă și i-o strânse.
— E asudat, spuse prințul Andrei.
— Veneam să ți-o spun.
Copilul se mișcă ușor în somn; zâmbi și-și freca lin fruntea de pernă.
Prințul Andrei se uită la sora sa. În semiîntunericul de sub polog, ochii ei strălucitori sclipeau și mai tare decât de obicei, scăldați în lacrimi de bucurie. Prințesa Maria se întinse spre fratele ei și-l sărută, ținându-se cu mâinile ușurel de pologul pătucului. Își făcură unul altuia semn să tacă și mai rămaseră un timp în lumina slabă de sub polog, ca și cum n-ar fi vrut să se despartă de lumea asta mică, înăuntrul căreia ei trei se simțeau izolați de tot restul universului. Prințul Andrei fu cel dintâi care se smulse de lângă pătuț, zburlindu-și părul de perdeaua pologului: „Da, numai el mi-a mai rămas!” își spuse în gând și oftă.
X.
CURÂND DUPÃ INTRAREA SA în frăția masonilor, Pierre plecă în gubernia Kiev, unde avea cei mai mulți iobagi, ducând cu sine îndrumări scrise cu privire la felul cum trebuia să-și desfășoare acțiunile de binefacere pe moșiile sale.
Ajuns la Kiev, chemă la administrația domeniilor lui pe toți vătafii și le explică intențiile și dorințele sale. Le spuse că se vor lua nemijlocit măsuri pentru eliberarea tuturor țăranilor iobagi și că, până atunci, țăranii să nu mai fie împovărați de munci, că femeile și copiii nu trebuie să mai fie scoși la lucru, că țăranilor trebuie să li se dea ajutoare, că pedepsele trebuiesc folosite cu scopul de a îndrepta pe om și în nici un caz nu sunt admise cele corporale și că pe fiecare moșie trebuiesc înființate spitale, aziluri și școli. O parte dintre vătafi (erau acolo și simpli logofeți care abia dacă-și puteau scrie numele) ascultau înspăimântați, crezând că înțelesul vorbelor acestora nu putea fi altul decât că tânărul conte își arăta astfel nemulțumirea față de proasta lor administrație și de furtișagurile lor; alții, după ce le trecu frica dintâi, făcură haz pe seama cuvintelor sale rostite cu stângăcie, cum nu mai auziseră până atunci; mai erau și unii, a treia categorie, care găsiră o mulțumire în a asculta cum le vorbește stăpânul; iar alții câțiva, a patra categorie, cei mai isteți, printre care și administratorul principal, înțeleseră după discursul acesta cam cum vor trebui să se poarte pe viitor cu stăpânul lor, ca să-și poată atinge scopul.
Administratorul principal se arătă însuflețit de o mare înțelegere pentru aceste intenții ale lui Pierre, dar îi atrase atenția că, pe lângă aceste mari reforme, ar fi neapărat nevoie să se mai ocupe îndeobște și de treburile moșiilor, care nu prea mergeau strălucit.
Cu toată averea sa imensă de conte Bezuhov, care de când intrase pe mâna lui îi aducea, pe cât se spunea, un venit anual de cinci sute de mii de ruble, Pierre se simțea mult mai puțin bogat decât pe vremea când își primea regulat cele zece mii de ruble ale lui de la răposatul conte. În linii generale, el își făcea despre buget cam următoarea imagine: circa optzeci de mii de ruble se plăteau, pentru toate proprietățile, Consiliului tutelar; întreținerea proprietății de lângă Moscova, a casei de la Moscova și a prințeselor costa cam treizeci de mii de ruble; vreo cincisprezece mii se duceau pentru pensii și tot atât pentru instituții de binefacere; pentru întreținerea contesei se trimiteau o sută cincizeci de mii; procente la datorii se plăteau vreo șaptezeci de mii; aproximativ zece mii costase în ultimii doi ani construcția unei biserici începute; restul, cam o sută de mii de ruble, se cheltuiau nici el singur nu știa cum, și nu era an aproape în care să nu fie nevoit a se împrumuta. Pe lângă acestea, în fiecare an, administratorul principal îi scria, ba de vreun incendiu, ba de o secetă, ba de nevoile de reparații la ateliere și fabrici. Astfel că prima sarcină care îi revenea lui Pierre era tocmai aceea pentru care avea mai puțin decât pentru orice altceva pe lume aplicație și pregătire: grija afacerilor.
Pierre lucra zilnic cu administratorul principal. Își dădea seama însă că ceea ce lucra el nu ducea mai departe nici cu un pas treburile. Simțea că așa-zisul lui lucru n-avea nici o legătură cu gospodărirea propriu-zisă, că treburile tot încurcate rămâneau și că nu depindea de el să le facă să meargă mai bine. Pe de o parte, administratorul principal îi înfățișa situația sub cea mai neprielnică lumină, arătându-i lui Pierre necesitatea de a plăti înainte de toate datoriile și de a spori numărul brațelor de muncă din pricina noilor lucrări, ceea ce Pierre nu admitea; pe de altă parte, Pierre cerea să se treacă numaidecât la eliberarea iobagilor, la care administratorul opunea necesitatea de a plăti mai întâi datoria către Consiliul tutelar, așa că îndeplinirea grabnică a dorinței contelui nu era cu putință.
Administratorul nu spunea că eliberarea iobagilor e un lucru cu totul imposibil; ca să poată fi însă îndeplinit, el propunea vânzarea pădurilor din gubernia Kostroma, vânzarea pământurilor din sud și din Crimeea. Dar toate aceste operații administratorul avea grijă să le prezinte ca fiind legate de procese atât de complicate, de ridicări de sechestre, de petiții, rezoluții ș.a.m.d., încât Pierre se zăpăcea și nu mai putea răspunde decât: „Da, da, așa să faci!”
Nu avea hotărârea omului practic, care să-i dea putința să se apuce fără zăbavă de lucru, și de aceea nu-i plăcea să se ocupe de gospodărie, ci se străduia doar să se prefacă, de ochii administratorului, preocupat de toate treburile acestea. Administratorul își dădea la rândul său toată osteneala să treacă în fața contelui drept un om conștient că treburile acestea, care stăpânului îi vor aduce numai foloase, lui îi vor cășuna numai bătaie de cap.
În Kiev, oraș mare, Pierre își găsi cunoscuți; cei care nu-l cunoșteau se grăbiră să-i facă cunoștință și să salute cordial, în noul-sosit, pe marele bogătaș și pe cel mai de vază proprietar din toată gubernia. Ispitele, legate de slăbiciunea pe care și-o recunoscuse și la primirea sa în lojă ca fiind cea mai de căpetenie, începură să-l hărțuiască atât de nemilos, încât Pierre nu li se mai putu împotrivi. Din nou, zile după zile, săptămâni și luni din viață, Pierre și le pierdu ocupat numai cu serate, mese, zaiafeturi și baluri, care nu-i mai dădeau răgaz să se dezmeticească, întocmai ca pe vremuri la Petersburg. În locul vieții noi pe care nădăjduise s-o ducă, Pierre își petrecea viața ca și până atunci, numai că în alt decor.
Din cele trei prescripții masonice, își dădea seama bine că pe aceea care recomanda masonului să fie o pildă de viață morală n-o putuse îndeplini și că, dintre cele șapte virtuți, îi lipseau cu desăvârșire două: bunele moravuri și dragostea de moarte. Se mângâia însă cu faptul că împlinea altă prescripție: însănătoșirea neamului omenesc și că putea dovedi alte virtuți: iubirea aproapelui, și mai ales, dărnicia.
În primăvara anului 1807, Pierre hotărî să se întoarcă la Petersburg. În drum avea de gând să treacă pe la toate proprietățile sale și să se convingă personal ce anume se îndeplinise din tot ce poruncise el și să vadă în ce stare se aflau acum oamenii pe care Dumnezeu i-i încredințase și pe care se străduia să-i fericească.
Administratorul principal, care vedea toate reformele tânărului conte ca pe niște aiureli păgubitoare nu numai pentru el și pentru conte, dar chiar și pentru țărani, era destul de viclean ca să facă unele concesii. Continuând să prezinte acțiunea de eliberare a țăranilor ca fiind cu neputință de dus la capăt, dispusese construirea de mari clădiri pentru școli, spitale și azile pe fiecare moșie, și organizase, pretutindeni pe unde urma să treacă stăpânul său, primiri, nu dintr-acelea solemne și pompoase, care să nu-i placă lui Pierre, ci cu caracter religios, procesiuni de recunoștință, cu icoane, cu pâine și sare, adică tocmai așa cum – pe cât își cunoștea el stăpânul – trebuiau să fie ca să-l impresioneze și să-l amăgească.
Primăvara din părțile de miazăzi ale țării, călătoria tihnită și singurătatea zilelor când străbătea iute drumuri în trăsura sa vieneză, avură o înrâurire binefăcătoare asupra lui Pierre. Moșiile, pe la care până atunci nici nu dăduse, erau una mai frumoasă decât cealaltă; țăranii păreau pretutindeni trăiți în belșug și arătau o recunoștință mișcătoare față de toate binefacerile de care aveau parte. Pretutindeni i se făceau primiri care, deși îl puneau în încurcătură, îl bucurau totuși în adâncul sufletului. Într-un loc, mujicii îi ieșiră înainte cu pâine și sare și cu icoana sfinților Petru și Pavel, cerându-i îngăduința ca, în cinstea sfinților hramului său și în semn de dragoste și de mulțumire pentru binefacerile ce-i covârșeau, să ridice pe socoteala lor un nou altar bisericii. În altă parte îl întâmpinară femei cu prunci la sân, mulțumindu-i pentru că le scutise de munci grele. Pe a treia moșie îl primi preotul cu crucea în mână, înconjurat de copiii pe care, din bunătatea contelui, îi învăța azbuchea și religia. Pe toate proprietățile sale, Pierre văzu cu ochii ridicându-se clădiri de piatră, unele gata, altele încă în lucru, toate după același plan și destinate spitalelor, școlilor, azilelor, care în scurtă vreme trebuiau să se deschidă. Pretutindeni, Pierre nu avu de citit din partea administratorilor decât condici cu numărul zilelor de clacă reduse față de trecut și ascultă mișcătoarele vorbe de recunoștință ale delegațiilor de țărani, gătiți cu caftane albastre.
Numai că Pierre nu știa că, acolo unde-i ieșiseră înainte cu pâine și sare și-i ceruseră voie să ridice un altar sfinților Petru și Pavel, era în fiecare an un târg de vară, un iarmaroc, tocmai de sfântul Petru; că la altar se începuse demult lucrul, pe cheltuiala mujicilor bogați din sat, aceiași care îl întâmpinaseră, și că nouă zecimi dintre mujicii localnici erau săraci lipiți pământului. Nu știa că scutirea de corvezi a femeilor cu copii sugaci, poruncită de el, nu le folosea, fiindcă munceau acum mult mai greu la ele acasă. Nu știa nici că preotul, care-i ieșise întru întâmpinare cu crucea în mână, îi împovăra pe mujici cu dări în folosul său, că părinții își dăduseră plângând copiii la învățătură și că și-i răscumpăraseră pe urmă pe bani grei. Nu știa că acele clădiri de piatră, prevăzute în plan, erau ridicate cu brațele oamenilor săi și nu făceau decât să sporească numărul zilelor de clacă ale țăranilor, reduse numai pe hârtie. Nu știa că acolo unde administratorul, potrivit dorinței sale, îi arătase în condici micșorarea cu o treime a obrocului, boierescul sporise cu jumătate. De asta și rămase Pierre încântat de călătoria pe moșiile sale, de asta reveni la dispoziția filantropică cu care plecase din Petersburg și de asta îi scria fratelui său îndrumător, cum îl numea el pe marele maestru, scrisori entuziaste.
„Ce ușor e, ce puține sforțări ne trebuiesc pentru a face atât de mult bine, își zicea Pierre, și cât de puțin ne îngrijim de acest lucru!”
Era fericit de recunoștința ce i se arăta, dar se simțea stânjenit atunci când devenea obiectul ei. Această recunoștință îi aducea aminte cât ar fi el în stare să facă mai mult pentru acești oameni simpli și de omenie.
Administratorul principal, un om destul de mărginit, dar tare șiret, îl înțelegea foarte bine pe conte, om inteligent, dar naiv, și-l juca pe degete; ajunsese să facă din el jucăria lui și, dându-și repede seama de efectul ce-l aveau asupra lui Pierre primirile dibaci puse la cale, începu cu și mai multă tărie să-l convingă de imposibilitatea și, mai ales, de inutilitatea eliberării țăranilor, care și așa erau pe deplin fericiți.
În străfundul tainic al sufletului său, Pierre era de acord cu administratorul că era greu să-și închipuie cineva oameni mai fericiți decât țăranii de pe moșiile sale și că, odată liberați, Dumnezeu știe ce avea să-i mai aștepte; dar rămânea totuși, deși nu din toată inima, la ideea lui pe care o socotea justă. Administratorul făgădui să depună toate sforțările pentru îndeplinirea voinței contelui, fiind încredințat că acesta nu numai că nu va putea niciodată controla dacă se iau toate măsurile pentru vânzarea pădurilor și a proprietăților în vederea achitării datoriei către Consiliul tutelar, dar că, de bună seamă, nici nu se va interesa vreodată și nici prin gând nu-i va trece că toate clădirile ridicate stau goale și că țăranii dau și acuma muncă și bani, tot ceea ce dădeau și altor stăpâni, adică tot ceea ce puteau ei da.
XI.
ÎNTORCÂNDU-SE DIN CÃLÃTORIA lui în sud, în cea mai fericită dispoziție sufletească, Pierre își împlini vechea dorință de a-l vizita pe prietenul său Bolkonski, pe care nu-l mai văzuse de doi ani.
Moșia Bogucearovo era situată într-o regiune de șes, puțin atrăgătoare, cu câmpuri întinse și cu păduri de molifți și de mesteceni, tăiate pe alocuri și pe alocuri netăiate. Curtea boierească se afla la capătul satului, întins de-a lungul drumului mare, într-un crâng de pini înalți și tineri, dincolo de heleșteul săpat de curând și umplut cu apă, pe marginile căruia iarba nu avusese încă timpul să crească.
Curtea boierească era alcătuită dintr-o ogradă cu diferite acareturi, grajduri, baie, un pavilion și un conac boieresc de piatră, cu frontonul semicircular, încă în construcție. În jurul casei era o grădină proaspăt răsădită. Gardul și poarta erau noi și trainice; sub un șopron se vedeau două pompe de incendiu și o saca vopsită în verde; aleile erau drepte, podețele trainice și cu parmaclâcuri solide. Pecetea bunei orânduieli și a spiritului gospodăresc era întipărită peste tot. Argații întâlniți, întrebați de Pierre unde locuiește prințul, îi arătară un mic pavilion nou, chiar pe malul iazului. Bătrânul Anton, fostul diadka51 al prințului Andrei, îi dădu lui Pierre ajutor să coboare din trăsură și-i spuse că prințul e acasă, după care-l petrecu într-o mică săliță curată.
Pe Pierre îl surprinse modestia casei mici, dar curate, după strălucitorul lux în care-și văzuse ultima dată prietenul, la Petersburg. Se grăbi să intre în salonaș, în care lucrările de stuc nu erau încă gata și mirosea a lemn de brad, și voi să treacă mai departe, dar Anton, mergând în vârful picioarelor, i-o luă repede înainte și ciocăni la o ușă.
— Cine-i? Răsună o voce aspră, neprietenoasă.
— Avem un musafir, răspunse Anton.
— Roagă-l să aștepte! Se auzi zgomotul unui scaun dat la o parte.
Pierre se apropie cu pași repezi de ușă și în prag se întâlni piept în piept cu prințul Andrei, care-i ieșea înainte și care-i păru posomorât și îmbătrânit. Pierre îl îmbrățișă, își scoase ochelarii, îl sărută pe amândoi obrajii și-l măsură de aproape.
— La asta nu mă așteptam! Sunt foarte bucuros, zise prințul Andrei.
Pierre nu zise nimic; se uită cu mirare la prietenul său, fără să-și poată lua ochii de la el. Era surprins de schimbarea pe care o vedea la prințul Andrei. Îi vorbise, ce-i drept, prietenește, cu zâmbetul pe buze și pe chip, dar privirea îi era stinsă și lipsită de viață și, cu toată sforțarea lui vădită, prințul Andrei nu-i putea reda strălucirea de voie bună și de bucurie. Nu faptul că-și găsi prietenul slăbit, palid și maturizat îl uimi pe Pierre și-l făcu să se simtă la început oarecum înstrăinat, până se mai obișnui, cu privirea asta, ci mai ales cuta de pe frunte, ce spunea limpede că era frământat de unul și același gând.
Așa cum se întâmplă totdeauna când se revăd prietenii după un timp îndelungat, Pierre și Andrei aveau să-și spună fel de fel de lucruri, și convorbirea mult timp nu putu ieși din faza întrebărilor și răspunsurilor scurte în legătură cu fapte, asupra cărora fiecare dintre ei știa că mai aveau multe de adăugat. În sfârșit, convorbirea începu să mai zăbovească puțin la chestiunile mai importante atinse înainte, la evenimentele ultimilor ani, la planurile lor de viitor, la călătoria lui Pierre și la preocupările sale, la război și la celelalte. Deprimarea și frământarea, surprinse de Pierre de la început în privirea prințului Andrei, se manifestau acum și mai puternic în zâmbetul cu care-i asculta cuvintele, mai cu seamă atunci când Pierre aduse cu însuflețire și voioșie vorba de cele petrecute și de planurile lui de viitor. Era ca și cum prințul Andrei ar fi dorit, dar nu-i stătea în putință, să ia parte la ele. Pierre începu să-și dea seama că nu erau la locul lor în fața prințului Andrei nici entuziasmul, nici visurile, nici nădejdile de fericire și de bine. Se simți stingherit să-i împărtășească ideile sale noi, masonice, îndeosebi acelea care-i fuseseră confirmate și reînnoite în cuget de ultima lui călătorie. Se reținu, de teamă să nu pară naiv; dar în același timp îl cuprinse o dorință nestăvilită de a-i arăta cât mai curând prietenului său că era acum cu totul alt om, cu totul alt Pierre, mai bun decât acela pe care prințul îl cunoscuse la Petersburg.
— Nu pot să-ți spun prin câte am trecut de când nu ne-am văzut. Nici eu singur nu m-aș putea recunoaște.
— Da, ne-am schimbat mult, mult de tot, de atunci, răspunse prințul Andrei.
— Dar dumneata, întrebă Pierre, ce planuri ai?
— Planuri? Repetă ironic prințul Andrei. Planurile mele? Făcu el, mirat parcă de înțelesul unui asemenea cuvânt. Cum vezi, mă instalez, clădesc, vreau să mă mut aici cu totul, până la anul…
Pierre se uită, tăcut și atent, la chipul îmbătrânit al lui Andrei.
— Nu, eu te întrebam… urmă Pierre, dar prințul Andrei îl întrerupse:
— Dar ce să vorbim de mine…, mai bine spune-mi tu, povestește-mi călătoria ta și tot ce ai făcut tu pe moșiile tale!
Și Pierre începu să-i vorbească de tot ce realizase pe moșiile sale, silindu-se cât putu mai bine să ascundă contribuția sa personală la îmbunătățirile acestea. Prințul Andrei i-o luă de câteva ori înainte, ca și cum tot ce spunea Pierre că făcuse ar fi fost o poveste veche, demult știută, și de aceea nu numai că nici nu-l urmărea cu interes, dar parcă îl asculta chiar oarecum stingherit.
Pierre nu se simțea prea la largul lui și chiar începu să-l apese societatea prietenului său. Tăcu.
— Știi ce, dragul meu, spuse prințul Andrei, care se vedea că e și el încurcat și stânjenit față de musafirul său, eu aici sunt numai în trecere, am venit doar ca să supraveghez lucrările. Astăzi mă întorc la soră-mea. Am să-ți fac cunoștință cu ea. Dar parcă o cunoști, zise el, cu gândul vădit de a-și întreține musafirul, cu care nu se mai vedea având ceva comun. Plecăm după-prânz. Și acum, ce zici? Vrei să-mi vezi conacul?
Ieșiră și-și trecură vremea vorbind până la prânz despre noutățile politice și despre cunoștințele lor comune, ca niște oameni prea puțin apropiați unul de altul. Oarecare însuflețire și interes arătă prințul Andrei numai atunci când fu vorba de noul lui conac și de clădirile pe care și le ridica, dar și aici, în mijlocul discuției, în timp ce-i descria lui Pierre de pe schele viitoarea împărțire a casei, se opri deodată:
— De altfel, nu-i nimic interesant în toate astea; hai să stăm la masă și s-o pornim apoi la drum.
În timpul mesei, veni vorba de căsătoria lui Pierre.
— Am fost foarte mirat când am auzit, mărturisi prințul Andrei.
Pierre roși, așa cum roșea ori de câte ori se pomenea de căsnicia lui, și spuse grăbit:
— Am să-ți spun eu odată cum s-a întâmplat. Dar să știi că totul s-a sfârșit, și pentru totdeauna.
— Pentru totdeauna? Se miră prințul Andrei. Nimic nu-i pentru totdeauna.
— Dar nu știi poate cum s-a sfârșit! De duel ai auzit?
— Da, ai trecut și prin asta.
— De un singur lucru mulțumesc lui Dumnezeu: că nu l-am omorât pe omul acela, mai zise Pierre.
— De ce? Întrebă prințul Andrei. A ucide un câine turbat e chiar o faptă bună.
— Nu, nu e bine să ucizi un om, nu e drept…
— De ce nu e drept? Repetă prințul Andrei. Ce e drept și ce nu e drept nu-i e dat omului să judece. Oamenii s-au înșelat de când e lumea și se vor înșela veșnic; și nu se înșală niciodată mai rău decât atunci când au de cântărit ce este drept și ce nu este.
— Nedrept este ceea ce face altuia rău, afirmă Pierre, simțind cu bucurie că, pentru întâia oară de la venirea sa, prințul Andrei se însuflețea și începea să vorbească, ceea ce-l făcu și mai dornic să-i împărtășească pricina care-l făcea să fie așa cum era acum.
— Dar cine-ți spune ție ce anume e rău pentru altul? Întrebă el.
— Ce e rău? Ce e rău? Zise Pierre. Știm doar cu toții ce e rău pentru fiecare dintre noi.
— Da, știm, dar răul acesta, pe care-l știu ca fiind rău pentru mine, eu nu-l pot face altui om, spuse prințul Andrei, însuflețindu-se tot mai mult și încercând să-i arate, pesemne, lui Pierre noul său fel de a vedea lucrurile. Mai departe spuse în franțuzește: Je ne connais dans la vie que deux maux bien réels: c'est le remords et la maladie. Il n'est de bien que l'absence de ces maux.52 A trăi pentru sine, evitând doar aceste două rele: iată toată înțelepciunea mea de astăzi.
— Dar iubirea aproapelui, dar jertfa de sine? Spuse Pierre. Nu, nu pot fi de acord cu dumneata! A trăi numai pentru a nu face rău, pentru a nu avea remușcări, e prea puțin. Am dus și eu o viață ca asta, am trăit numai pentru mine și mi-am irosit viața. De-abia acum, când trăiesc, sau cel puțin îmi dau osteneala (se corectă Pierre, din modestie) să trăiesc pentru alții, de-abia acum înțeleg fericirea de a trăi. Nu, nu sunt de acord cu dumneata și, de altfel, nici dumneata nu crezi ceea ce spui.
Prințul Andrei se uita la Pierre tăcut și zâmbea ironic.
— Bine, ai s-o cunoști pe sora mea, prințesa Maria. O să vă potriviți de minune, spuse el. Poate că în ce te privește ai dreptate, continuă el după o scurtă tăcere, dar fiecare trăiește în felul său; tu ai trăit numai pentru tine și zici că în felul acesta erai cât p-aci să-ți prăpădești viața și că n-ai aflat fericirea decât atunci când ai început să trăiești pentru alții. Iar eu am făcut experiența contrarie. Am trăit pentru glorie. (Și, ce e gloria? Tot dragoste de alții, dorința de a face ceva pentru ei, dorința de a fi lăudat de ei.) Așadar, am trăit și eu pentru alții, și nu numai că era să-mi pierd viața, dar chiar mi-am pierdut-o cu totul. De când trăiesc însă numai pentru mine, sunt mai liniștit.
— Cum așa, cum trăiești numai pentru tine? Întrebă Pierre, aprinzându-se. Dar fiul tău, dar sora ta, dar tatăl tău?
— Ei sunt tot eu, nu alții, spuse Andrei, dar ceilalți, aproapele, le prochain53 cum spuneți voi, tu și cu prințesa Maria, sunt izvorul principal al tuturor rătăcirilor și relelor. Le prochain, asta-nseamnă mujicii tăi din ținutul Kiev, cărora vrei să le faci bine.
El se uită la Pierre ironic și sfidător. Era limpede că-l zădăra.
— Glumești, răspunse Pierre, însuflețindu-se din ce în ce mai tare. Ce rătăcire, ce rău poate fi în faptul că am dorit (deși n-am îndeplinit decât prea puțin și destul de prost), că am dorit să fac bine și am mai și făcut câte ceva? Ce rău poate aduce faptul că niște oameni nefericiți, mujicii noștri, oameni la fel ca și noi, trăind și murind fără altă idee despre Dumnezeu și despre adevăr decât slujbele și rugăciunile pe care nu le înțeleg, vor învăța să-și însușească mângâietoarele credințe în viața de apoi, în răsplata faptelor bune și rele, în pacea sufletului? Ce rău, și ce rătăcire găsești în faptul că, fiindu-mi atât de ușor să le dau ajutor, pun doctori și spitale la îndemâna celor care, lipsiți îndeobște de ajutor, mor cu zile, și că înființez aziluri de bătrâni? Și nu-i oare o adevărată fericire, o fericire neîndoielnică, să dai dreptul la odihnă unui mujic sau unei femei împovărate de copii – oameni care n-au nici zi, nici noapte răgaz să-și tragă sufletul? Continuă Pierre, grăbit și încurcându-se puțin în vorbă. Asta am făcut eu, deși modest și în măsură neîndestulătoare; și nu numai că n-ai să mă poți convinge că tot ce-am făcut nu-i bine, dar n-ai să mă poți face să cred nici măcar că ai putea fi de altă părere. Dar, ceea ce e mai important, întări Pierre, este că eu știu, și o știu foarte sigur, că bucuria de a face binele e singura adevărată fericire a vieții.
— Da, dacă așa pui problema, atunci e altceva, replică prințul Andrei. Eu îmi construiesc o casă, sădesc o grădină, iar tu întemeiezi spitale. Și într-un fel, și într-altul îți poți găsi un mijloc de a-ți trece timpul. Cât despre ce e drept și ce e bine, să lăsăm să judece asta acela care știe să judece totul, nu noi. Tu, cum văd eu, ai însă poftă de discuții, adăugă el. Bine, fie! Se ridicară de la masă și ieșiră în cerdac, care ținea loc de balcon.
— Fie, să discutăm atunci, își urmă prințul Andrei gândul. Vorbești de școli, continuă el, îndoind un deget în palmă, de povețe și de atâtea altele, cu alte cuvinte vrei să-l ridici, zise el, arătând pe un mujic care, trecând prin fața lor, își scosese căciula, vrei să-l ridici din starea lui animalică și să-i insufli cerințe de ordin moral, dar credința mea este că singura fericire posibilă este fericirea animalică, de care tu vrei să-l lipsești. Eu îl invidiez, iar tu vrei să-l aduci la starea mea, fără să-i dai mijloacele mele. În al doilea rând, tu mai spui: să-i ușurăm munca. După mine însă, munca fizică e pentru el o necesitate, o condiție de existență tot atât de imperioasă cum este pentru mine sau pentru tine munca intelectuală. Tu nu poți să nu gândești. Eu mă culc pe la trei noaptea; mă năpădesc gândurile și nu pot adormi; mă răsucesc în așternut și nu ațipesc până a doua zi dimineața, și asta numai pentru că gândesc și nu pot face altfel, așa cum el nu poate să nu grape ori să nu cosească; altminteri, se duce la cârciumă, sau se îmbolnăvește. După cum eu n-aș putea suporta groaznica lui muncă fizică și aș muri într-o săptămână, tot așa el n-ar putea suporta inactivitatea mea fizică, s-ar îngrășa și ar muri. Al treilea… ce naiba mai spuneai?
Prințul Andrei își îndoi și al treilea deget.
— A, da, spitalele, medicamentele. Să zicem că-l lovește damblaua și trage să moară; dar tu vii, îi iei sânge și-l scapi. Va mai trăi, calicit, încă zece ani și va fi o povară pentru toți. Mult mai bine și mai simplu s-ar fi încheiat pentru el totul dacă murea. Se nasc alții; și-așa sunt prea mulți! Cel puțin, dacă ți-ar părea rău că pierzi în el un muncitor, așa cum privesc eu lucrurile, dar tu vrei să-l lecuiești doar din dragoste pentru el. Și lui numai de asta nu-i arde. Și apoi, ce idee să crezi că medicina a putut vreodată vindeca pe cineva! De omorât, asta da! Rosti el, încruntându-se mânios și întorcându-și fața de la Pierre.
Prințul Andrei își exprima gândurile atât de tăios și cu atâta precizie, încât se vedea limpede că nu o dată se gândise la asta; vorbea repede și cu vădită plăcere, ca un om care nu mai avusese demult prilej să stea cu cineva de vorbă și privirea i se aprindea tot mai mult, pe măsură ce ideile lui dădeau pe față mai multă deznădejde.
— Ah, e îngrozitor, îngrozitor! Exclamă Pierre. Nu pricep însă cum se mai poate trăi cu asemenea idei. Am trecut și eu prin clipe ca astea; nu e mult de atunci, la Moscova și în drum spre moșii; dar pe atuncea mă simțeam în așa hal de abătut, încât parcă nici nu mai trăiam; totul mă dezgusta… în primul rând eram dezgustat de mine însumi. Când sunt așa, nici nu-mi vine să mănânc, sau să mă spăl… Nu tot așa-i și cu dumneata?
— Cum să nu te speli? E nehigienic, îi răspunse prințul Andrei. Dimpotrivă, trebuie să cauți să-ți faci viața cât mai plăcută cu putință. Trăiesc și nu sunt eu de vină că trăiesc; așa că ar trebui să căutăm a trăi cât mai bine cu putință, până la moarte, fără să facem nimănui vreun rău…
— Dar ce te face să ai asemeneai gânduri? Ai să înțepenești, n-ai să mai miști un deget n-ai să mai întreprinzi nimic…
— Și așa nu ne lasă în pace viața! Aș fi foarte bucuros să pot să nu fac nimic; dar iată, pe de o parte îți cade pe cap câte o însărcinare: nobilimea de aici mă-nvrednicește cu titlul de mareșal al ei, cinste de care abia cu mare greutate m-am putut scutura. Nu-i puteam face să înțeleagă că nu-i în firea mea să fiu blajin și șters cum se cere unui om în situația asta. Pe urmă mai e și casa, pe care trebuie să mi-o construiesc ca să-mi am și eu un colț al meu unde să mă simt liniștit! Și acuma, ca să le pună vârf la toate, rechizițiile.
— De ce nu te întorci în armată?
— După Austerlitz! Rosti prințul Andrei posomorât. Nu, foarte mulțumesc! Mi-am dat cuvântul să nu mai rămân în rândurile armatei ruse operative, și nu mai intru. Nici dacă ar ajunge Bonaparte aici, la Smolensk și ar amenința Lâsâe Gorî, nici atunci n-aș mai intra în armata rusă. Așadar, cum îți spuneam! Continuă prințul Andrei, potolindu-se. Acuma, cu rechizițiile: tata e comandantul suprem al districtului al treilea teritorial și singurul mijloc de a scăpa de armată este pentru mine să rămân pe lângă dânsul.
— Așadar, ești în serviciu?
— În serviciu.
Și tăcu o clipă.
— Atunci, de ce ești în serviciu?
— Iată de ce. Tatăl meu e unul dintre cei mai de seamă oameni ai veacului său. Îmbătrânește, însă, și n-aș putea spune că e crud, dar are un temperament mult prea energic. E de speriat cât de adânc i-a intrat în obișnuință să aibă puteri nelimitate, și aceste puteri nelimitate i-au și fost date acum de suveran în calitate de comandant suprem al rechizițiilor. Acum două săptămâni, dacă soseam eu cu două ore mai târziu la Iuhnov, ar fi spânzurat un funcționar, povesti prințul Andrei, zâmbind. Mă aflu deci în armată fiindcă nimeni, afară de mine, n-are nici o influență asupra tatălui meu și fiindcă pot, în felul acesta, să-l împiedic din când în când de la fapte de care mai târziu s-ar căi.
— Ei, vezi?!
— Da, mais ce n'est pas comme vous l'entendez54, continuă prințul Andrei. N-am avut și n-am nici acum urmă de milă pentru tâlharul acela de conțopist, care șterpelise niște cizme de la mobilizați; aș fi fost chiar foarte mulțumit să-l văd spânzurat, dar mi-a fost milă de tata – adică tot de mine însumi.
Prințul Andrei se însuflețea din ce în ce mai mult. Ochii îi ardeau febril, cât timp își dădu osteneala să-i dovedească lui Pierre că în acțiunea lui nu fusese nici un fel de dorință de a face bine aproapelui.
— Iată, tu vrei să dai libertate țăranilor, continuă el. Asta-i foarte bine, dar nu pentru tine (tu, mi-nchipui că n-ai ucis în bătaie oameni și n-ai trimis pe nimeni în Siberia), și cu atât mai puțin e bine pentru țărani. Pe ei poți să-i și stâlcești în bătăi, poți să-i calci în picioare, sau să-i trimiți în Siberia, cred că e totuna pentru dânșii. În Siberia, țăranul continuă să-și ducă viața de vită cu care s-a deprins, rănile i se-nchid de la sine și e tot atât de fericit cum era și-nainte. Dar e nevoie de eliberarea țăranilor pentru cei care se prăbușesc moralmente, care adună remușcări peste remușcări și, căutând să-și înnăbușe aceste remușcări, sfârșesc prin a-și înăspri sufletul și ajung la prăbușire morală, din pricină că au puterea de a pedepsi pe drept și pe nedrept. Iată de cine mi-e milă și pentru cine aș dori eu eliberarea țăranilor. Poate că tu n-ai avut prilejul să vezi, dar eu am văzut oameni de treabă care, crescuți în această tradiție a puterii nelimitate, odată cu vârsta – când devin mai irascibili – se fac cruzi și brutali, își dau seama de meteahna lor, dar, neputându-se stăpâni, se simt din ce în ce mai nenorociți.
Prințul Andrei spuse toate acestea cu atâta însuflețire, încât Pierre își zise, fără să vrea, că gândurile acestea îi veneau fără doar și poate de la tatăl său. Nu-i răspunse nimic.
— Așadar, iată de ce-mi pare mie rău: de demnitatea omenească, de linștea conștiinței, de puritatea ei, și nu de spinările și scăfârliile țăranilor, pe care oricât le-ai stâlci în bătaie și le-ai rade, tot spinări vor rămâne și tot țeste.
— Nu, nu, de o mie de ori nu! Niciodată nu voi putea fi de părerea dumitale, spuse Pierre.
XII.
SEARA, PRINÞUL Andrei și Pierre se urcară în trăsură și porniră spre Lâsâe Gorî. Prințul Andrei, uitându-se la Pierre, întrerupea din când în când tăcerea, manifestându-și buna dispoziție.
Arătându-i ogoarele, îi vorbea de îmbunătățirile aduse pe moșia lui.
Pierre tăcea, posomorât, răspundea monosilabic și părea cufundat în gânduri.
Îl frământa gândul că prietenul său e nefericit, că e pe o cale greșită, că nu cunoaște adevărata lumină și că el, Pierre, trebuie să-i vină într-ajutor, să-l îndrume și să-l pună iar pe picioare. Dar, de îndată ce-și formula cum și ce anume să-i vorbească, presimțea că prințul Andrei îi va răsturna toată doctrina cu un singur cuvânt, cu un singur argument, și se temea să înceapă, se temea să nu supună zeflemelei ceea ce avea el mai sfânt și mai scump pe lume.
— Cum poți gândi așa cum gândești? Începu deodată Pierre, lăsând capul în piept ca un taur gata să împungă. De ce gândești așa? Dumneata n-ar trebui să gândești așa!
— Despre ce anume? Întrebă prințul Andrei cu mirare.
— Despre viață, despre rosturile omului pe lume. Nu se poate! Și eu am gândit tot așa și m-a salvat știi ce? Masoneria! Nu, nu zâmbi! Masoneria nu este, așa cum am crezut și eu, o sectă religioasă, bazată pe un ritual, masoneria e ceva cu mult mai desăvârșit: este expresia unică și cea mai înaltă a tot ce e mai bun în umanitate, a ceea ce e veșnic în om.
Și începu să-i explice prințului Andrei masoneria, așa cum o înțelegea el.
Îi spuse că masoneria este învățătura creștinismului, eliberat de cătușele statului și ale bisericii, doctrina egalității, a fraternității și a iubirii dintre oameni.
— Numai venerabila noastră fraternitate masonică are un sens real în viață, tot restul nu e decât vis, spuse Pierre. Trebuie să-nțelegi, dragă prietene, că în afară de această uniune, tot restul lumii e plin de minciună și nedreptate, și admit că pentru un om inteligent și bun nu mai e nimic altceva de făcut decât să-și ducă viața așa ca dumneata, dându-și doar osteneala să nu dăuneze celorlalți. Dar însușește-ți principiile noastre de bază, intră în frăția noastră, încredințează-mi-te și lasă-te condus de noi, și te vei simți numaidecât, așa cum m-am simțit și eu, o verigă din marele lanț nevăzut, al cărui început se pierde în înaltul cerului, încheie Pierre.
Prințul Andrei tăcea, uitându-se drept înaintea lui, și asculta cele ce-i spunea Pierre. În câteva rânduri, cum huruitul trăsurii îl împiedica să audă, el îi ceru lui Pierre să repete cuvintele care îi scăpaseră. După licărirea deosebită ce i se aprinsese în ochi și după tăcerea prințului Andrei, Pierre înțelesese că vorbele nu-i fuseseră zadarnice, că prințul Andrei n-avea de gând să-l întrerupă și nici să râdă de cuvintele lui.
Ajunseră la un râu revărsat, pe care nu puteau să-l treacă decât pe un pod plutitor. Până să se pregătească trăsura și caii pentru trecere, ei pășiră pe bac.
Prințul Andrei, sprijinit în coate de parapetul bacului, privea tăcut în jos la apa care strălucea până departe, în razele apusului de soare.
— Ei, ce crezi despre toate astea? Întrebă Pierre. De ce taci?
— Ce cred eu? Te-am ascultat. Toate bune, zise prințul Andrei. Dar tu zici: intră în frăția noastră, și noi îți vom arăta scopul vieții, și rostul omului, și legile ce conduc lumea. Care noi? Niște simpli oameni. Cum puteți voi ști totul? De ce numai eu singur nu pot vedea ce vedeți voi? Voi vedeți cu putință domnia binelui și a adevărului pe pământ; eu n-o văd.
Pierre îl întrerupse.
— Crezi în viața viitoare? Întrebă el.
— În viața viitoare? Repetă prințul Andrei, dar Pierre nu-i dădu răgaz să răspundă și luă repetarea cuvintelor lui drept un răspuns negativ, mai ales că-i cunoștea prințului Andrei convingerile de ateu, de altădată.
— Spui că nu poți vedea domnia binelui și a adevărului pe pământ. Nici eu n-am văzut-o și nici nu poate fi văzută, dacă socotim că odată cu viața noastră totul se sfârșește. Pe pământ, tocmai pe acest pământ (Pierre arătă spre câmp) nu există adevăr, totul e minciună și răutate; dar în univers, în întregul univers, împărăția adevărului e o realitate; noi, acum, suntem copiii pământului, dar în veșnicie suntem odrasle ale universului întreg. Nu simt eu, oare, în adâncul sufletului meu, că sunt o părticică din acest imens tot armonios? Oare în această uriașă, fără de număr, mulțime de făpturi, în care se face simțită dumnezeirea – sau forța supremă – cum vrei să-i spui, nu simt eu că nu sunt decât o verigă, o treaptă între ființele inferioare și cele superioare? Și dacă văd, dacă văd limpede această scară care duce de la plantă la om, atunci pentru ce-aș presupune că scara asta se sfârșește cu mine și nu duce mai departe, tot mai departe? Simt nu numai că nu pot să dispar, așa cum nimic nu dispare în univers, dar și că voi exista întotdeauna, și că am existat de-a pururi. Simt că în afară de mine și deasupra mea trăiesc spirite și că nu se poate să nu existe în astă lume un adevăr.
— Da, asta-i doctrina lui Herder, spuse prințul Andrei, dar nu asta mă poate convinge, dragul meu. Viața și moartea, iată ce mă convinge! Te convinge faptul că vezi legată o ființă scumpă de tine, față de care te-ai făcut vinovat de ceva și nădăjduiai să te justifici (vocea începu să-i tremure și-ntoarse capul); și, dintr-o dată, făptura asta începe să sufere, se chinuiește și încetează de a mai exista… De ce? Nu se poate să nu existe un răspuns! Și eu cred că răspunsul există! Iată ce convinge, iată ce m-a convins, spuse prințul Andrei.
— Ei da… ei da, desigur, încuviință Pierre, nu susțin și eu același lucru?
— Nu. Eu spun numai că de necesitatea vieții viitoare ne conving nu argumentele, ci împrejurarea că ființa omenească, cu care mergi în viață mână în mână, dispare dintr-o dată acolo în neant, iar tu rămâi singur în fața acestui abis și-ți ațintești ochii în străfundurile lui. Și eu mi-am ațintit privirile-n abis…
— E totuna! Atunci știi că este un acolo și că acolo este cineva! Acolo e viața viitoare, și acel cineva e Dumnezeu.
Prințul Andrei nu răspunse. Trăsura și caii erau trecuți demult pe malul celălalt și înhămați la loc, iar la orizont soarele asfințise pe jumătate. Înghețul serii așternea pojghițe pe apa băltoacelor înstelate, dar, spre uimirea lacheilor, a vizitiilor și a păzitorilor podului, Pierre și Andrei tot mai stăteau pe bac și discutau.
— Dacă există Dumnezeu și există viața viitoare, atunci există și adevăr, și virtute; iar fericirea supremă a omului constă în silința de a le atinge. Trebuie să trăim, spuse Pierre, trebuie să iubim, trebuie să credem că trăim nu numai acum și nu numai pe acest petec de pământ, dar că am trăit și că vom trăi de-a pururi, acolo, în acest tot (și Pierre arătă spre cer).
Prințul Andrei continua să stea sprijinit cu coatele de balustrada bacului și, ascultând la spusele lui Pierre, nu-și lua ochii de la sclipirile roșietice ale soarelui răsfrânt în apele albăstrii ale râului ieșit din matcă. Pierre tăcu. Liniștea era desăvârșită. Bacul trăsese demult la mal doar valurile râului îi loveau cu zgomot slab fundul, și prințului Andrei i se păru că plescăitul lor acompania ca un refren vorbele lui Pierre: „E adevărat, crede”.
Prințul Andrei oftă și se uită duios, cu ochi strălucitori, de copil, la chipul îmbujorat al lui Pierre, care stătea timid în fața prietenului său și-l privea cu respect.
— Ei, dacă ar fi așa! Spuse el. Dar hai să ne urcăm în trăsură, adăugă prințul Andrei și, trecând de pe bac pe mal, își ridică ochii la cerul spre care îi arătase Pierre; și, pentru întâia dată după Austerlitz, văzu iar înaltul cerului veșnic, pe care-l văzuse odinioară, pe când zăcea întins pe câmpia de la Austerlitz, și simți, cu bucurie dureroasă, că în suflet i se trezește ceva de multă vreme adormit, ceva frumos, care era tot ce avea mai bun în el. Sentimentul acesta se topi de îndată ce prințul Andrei păși din nou pe făgașul vieții lui de fiecare zi; dar acum știa că sentimentul acesta, pe care nu era în stare să-l dezvolte, era în el viu. Întâlnirea cu Pierre a însemnat pentru prințul Andrei o epocă în care-și începea o nouă existență lăuntrică, deși viața exterioară pe care o ducea era aceeași.
XIII.
SE ÎNNOPTA CÂND PRINÞUL Andrei și Pierre ajunseră la intrarea principală a casei din Lâsâe-Gorî. Pe când trăsura se apropia de casă, prințul Andrei, zâmbind, îi atrase lui Pierre atenția asupra forfotei ce se iscase la poarta de din dos. O bătrână încovoiată, cu niște desagi în spinare, și un bărbat de statură mijlocie, îmbrăcat în negru și cu plete lungi, văzând trăsura care intra în curte, o zbughiră înapoi spre poartă. Două femei se luară după ei și, toți patru, speriați, întorcând mereu capul spre trăsură, alergară spre intrarea laterală.
— Sunt „oamenii lui Dumnezeu”, protejații Mașei, îl lămuri prințul Andrei. Ne-au luat drept tata. Ãsta e singurul lucru în care ea-și îngăduie să nu i se supună; el a dat ordin să-i gonească, dar ea îi primește iar pe oamenii ăștia ciudați.
— Dar ce sunt acești „oameni ai lui Dumnezeu”? Întrebă Pierre.
Prințul Andrei nu mai apucă să-l lămurească. Le ieșiră înainte servitorii și el îi întrebă unde era tatăl său și dacă avea să vie curând.
Bătrânul prinț era dus la oraș și-l așteptau să se întoarcă din clipă în clipă.
Prințul Andrei, după ce-l conduse pe Pierre în apartamentul totdeauna pregătit pentru el în casa bătrânului său tată, trecu singur în odaia copilului.
— Să mergem la sora mea, spuse prințul Andrei, venind înapoi la Pierre. N-am văzut-o încă nici eu; se ascunde acum, căci stă cu „oamenii lui Dumnezeu”. Treaba ei! Are să se simtă stingherită, dar ai să-i poți vedea în sfârșit, pe acești „oameni ai lui Dumnezeu”. Cest curieux, ma parole.55
— Qu'est-ce que c'est que56 „oamenii lui Dumnezeu”? Întrebă Pierre.
— Ai să vezi numaidecât…
Prințesa Maria se rușină într-adevăr când intrară ei și obrajii i se acoperiră de pete roșii. În odaia ei plăcută, cu icoane și candele, ședea în rând cu ea, pe canapea, în fața unui samovar, un tinerel cu nas lung și cu plete, îmbrăcat în rasă călugărească.
În fotoliu lângă ea ședea o bătrânică slabă și zbârcită, cu o expresie blândă ca de copil.
— André, pourquoi ne pas m'avoir prevenue?57 spuse prințesa Maria cu o dojană blândă în glas, așezându-se în fața pelerinilor, ca o cloșcă în fața puilor.
— Charmée de vous voir. Je suis tres contente de vous voir58 îi spuse ea lui Pierre, în timp ce el îi săruta mâna. Îl cunoștea de copil, și prietenia lui cu Andrei ca și nefericirea încercată în căsătorie, și mai ales înfățișarea lui blândă și deschisă, o făceau să-l simpatizeze. Își ațintise asupra lui minunații ei ochi luminoși și părea că-i spune: „Þin mult la dumneata, dar, te rog, să nu râzi de ai mei”. După cuvintele de bun venit, luară toți loc pe scaune.
— A, și Ivanușka e aici, spuse prințul Andrei, și arătă zâmbind spre tânărul pelerin.
— André! Spuse rugător prințesa Maria.
— Il faut que vous sachiez que c'est une femme59, îi destăinui Andrei lui Pierre.
— André, au nom de Dieu60, repetă prințesa Maria.
Se vedea că atitudinea ironică a prințului Andrei față de pelerini și apărarea pe care le-o lua zadarnic prințesa Maria erau lucruri obișnuite, demult statornicite în relațiile dintre frate și soră.
— Mais, ma bonne amie, spuse prințul Andrei, vous devriez au contraire m'etre reconnaissante de ce que j'explique a Pierre votre intimité avec ce jeune homme61.
— Vraiment?62 spuse Pierre, îmboldit de curiozitate, uitându-se prin ochelari, cu interes și fără urmă de zeflemea (fapt pentru care prințesa Maria fu deosebit de recunoscătoare) la Ivanușka; acesta, înțelegmd de cine era vorba, se uita cu ochi șireți când la unul, când la altul.
Prințesa Maria se îngrijorase cu totul fără temei pentru oamenii ei. Aceștia nu se sfiiră câtuși de puțin. Bătrâna, stând liniștită în fotoliul ei, cu privirea în pământ, trăgea totuși cu coada ochiului la noii-veniți și-și răsturnase paharul cu fundul în sus pe farfurioară, cu bucățica de zahăr începută lângă el, așteptând să i se mai dea ceai. Ivanușka, sorbind din farfurioară, se uita pe sub sprâncene la cei doi bărbați, cu ochi de femeie vicleană.
— Unde-ai fost? La Kiev? O întrebă prințul Andrei pe bătrână.
— Fost, maică, răspunse bătrâna care avea mare chef de vorbă. M-am învrednicit, chiar de ziua nașterii Domnului să mă împărtășesc din mâna cuvioșilor părinți cu sfintele și cereștile taine. Acum vin de la Koliazino, maică. Mare minune s-a săvârșit acolo…
— Și Ivanușka e cu dumneata?
— Eu de unul singur umblu, milostivule, îi răspunse Ivanușka, dându-și osteneala să vorbească cu glas gros. Cu Pelagheiușka m-am întâlnit numai în Iuhnov…
Pelagheiușka își întrerupse tovarășul. Avea poftă să povestească ea cele văzute.
— La Koliazino, maică, s-a săvârșit o minune mare!
— Niscaiva moaște noi? Întrebă prințul Andrei.
— Ajunge, Andrei, interveni prințesa Maria. Nu mai povesti, Pelagheiușko.
— Da' de ce, maică, de ce să nu povestesc? Mi-e drag, că e om bun. Alesul lui Dumnezeu! S-a milostivit de mine, mi-a dat zece ruble și-l țin minte. Cum m-am văzut la Kiev, numa' ce-mi spuse Kiriușa, blajinul, adevărat om al lui Dumnezeu umblă desculț și iarna, și vara: ce umbli, zice, după potcoave de cai morți, du-te la Koliazino, că acolo s-a ivit o icoană făcătoare de minuni, a Preasfintei născătoare de Dumnezeu. Și cum aud eu de una ca asta, îmi și iau rămas-bun de la cuvioși și pe-aici ți-e drumul…
Toți tăceau. Numai femeia întoarsă din hagialâc vorbea domol, trăgând cu zgomot aer în piept.
— Și n-apuc bine s-ajung, maică, că tot norodul, care dincotro-mi spunea: s-a săvârșit minune mare. Preasfintei născătoare de Dumnezeu îi picură stropi de mir din obrăjori…
— Bine, bine, ai să povestești mai pe urmă, o întrerupse prințesa Maria, roșind.
— Dați-mi voie s-o întreb, interveni Pierre. Ai văzut cu ochii dumitale? O întrebă el.
— Cum nu, maică, cu ochii mei, m-am învrednicit. Așa lucire era pe fața ei, ca o lumină din cer, și din obrăjorul ei, al Maicii Domnului, uite-așa picură, picură întruna stropi…
— Păi asta-i curată înșelătorie! Observă cu naivitate Pierre, care ascultase cu atenție vorbele bătrânei.
— Ah, maică, auzi-l ce-a putut rosti! Se îngrozi Pelagheiușka, uitându-se la prințesa Maria, ca și cum ar fi așteptat de la ea un ajutor.
— Așa păcălesc ei poporul, repetă Pierre.
— Doamne Isuse Christoase, făcu, închinându-se, baba. Vai, nu mai vorbi așa, măicuță! Tot așa, iaca, era un ghinărar; n-a crezut și a spus: „Călugării vă-nșală”. Și cum a rostit asta, pe loc a și orbit. Și-n somn i s-a arătat Maica Domnului din Peciora și i-a spus: „Crede în mine și eu te voi tămădui”. Și numai iaca prinde el a se ruga: „Duceți-mă, făceți-vă pomană și duceți-mă la ea!” Ce-ți spun eu e adevărul adevărat; am văzut cu ochii mei. L-au adus pe el, pe orb, drept la sfânta icoană; s-a apropiat de ea, a căzut în genunchi și a zis: „Dezleagă-mă, că-ți dau, zice, tot, cu ce m-a miluit țarul”. Am văzut cu ochii mei, maică, iaca-așa ardea o stea pe icoană. Și ce să-ți spun, i-a venit la loc vederea! Nu vorbi așa, că-i păcat! Te bate Dumnezeu, îi spuse ea cu dojană în glas lui Pierre.
— Dar cum de-a nimerit steaua pe icoană? Întrebă Pierre.
— Cum adică, au avansat-o pe Maica Domnului la gradul de general? Se amestecă prințul Andrei, zâmbind.
Pelagheiușka păli deodată și-și lovi palmele una de alta.
— Maică, maică, vorbești cu păcat, doar ai copil! Se văicări ea, și fața ei, din galbenă cum era, se făcu roșie-aprins. Maică, ce-ți ieși din gură. Iartă-l, Doamne! Și-și făcu semnul crucii. Doamne, iartă-l! Măicuță, ce-i asta? o întrebă ea pe prințesa Maria.
Se ridică și, aproape plângând, începu să-și strângă desaga. Îi era, se vede, și groază, și rușine că putuse primi milă de la o casă în care se puteau rosti astfel de vorbe, și-i părea rău că trebuia să renunțe acum la binefacerile acestei case.
— Ce plăcere găsiți în asta? Întrebă prințesa Maria. De ce ați mai venit la mine?
— Nu, Pelagheiușka, am glumit, căuta s-o liniștească Pierre. Princesse, ma parole, je n-ai pas voulu l'offenser63, am spus și eu numai așa. Să nu crezi, am spus-o în glumă, îi vorbi el, zâmbindu-i cu blândețe, și dorind să-și îndrepte greșeala.
Pelagheiușka se opri neîncrezătoare, dar pe chipul lui Pierre era atâta sinceră căință, iar prințul Andrei se uita atât de blând când la Pelagheiușka, când la Pierre, încât bătrâna, încet-încet, se liniști.
XIV…
BÃTRÂNEI ÎNTOARSE DIN hagialâk îi trecu supărarea și, îndemnându-se iarăși la vorbă, le povesti pe îndelete despre părintele Amfilohie, căruia, de sfânt ce era, îi miroseau mâinile a tămâie, și despre felul cum niște călugări, pe care-i cunoștea, i-au dat ei, ultima dată când a fost la Kiev, cheile de la peșteri, și cum, numai cu câțiva pesmeciori ce și-a luat, a petrecut două zile și două nopți în peșterile cuvioșilor. „M-am mai rugat la unul, am mai zis câte o rugăciune, am trecut pe urmă la altul, am mai adormit puțin și iar m-am închinat; și era atâta liniște, măicuță, atâta har, că nu-ți mai venea să ieși de acolo, să vezi soarele lui Dumnezeu.”
Pierre o asculta serios, cu atenție. Prințul Andrei ieși din odaie. În urma lui, lăsându-și oamenii să bea mai departe ceai, ieși și prințesa Maria, care-l conduse pe Pierre în salon.
— Ești foarte bun, îi spuse ea.
— Uite, zău că n-am avut de gând s-o jignesc, eu înțeleg prea bine și prețuiesc foarte mult aceste sentimente.
Prințesa Maria se uită la el și-i zâmbi blând, fără să spună nimic.
— Te cunosc demult și te iubesc ca pe fratele meu, spuse ea. Cum îl găsești pe Andrei? Se grăbi ea să-l întrebe, ca să nu-i dea timp să răspundă ceva la cuvintele ei prietenești. Mă neliniștește foarte mult. Iarna o duce mai bine cu sănătatea, dar primăvara trecută i s-a redeschis rana, și doctorul l-a sfătuit să plece undeva să se caute. Și starea lui sufletească mă îngrijorează. El nu-i ca noi, femeile, nu e-n caracterul lui să-și spună durerea și să plângă; o-nchide-n suflet. Astăzi e vesel și entuziast. Dar asta din pricina vizitei dumitale; rareori i se întâmplă să fie așa. Dacă l-ai putea cumva convinge să plece în străinătate! E un om care simte nevoia să fie activ: viața asta monotonă și tihnită îl distruge. Ceilalți nu bagă de seamă, dar eu văd.
Cam prin preajma orei zece, valeții se repeziră la scară, căci se auzeau zurgălăii de la trăsura bătrânului prinț. Prințul Andrei și Pierre îi ieșiră și ei întru întâmpinare.
— Cine-i? Întrebă bătrânul prinț când coborî din trăsură și dădu cu ochii de Pierre.
— A! Sunt foarte bucuros! Sărută-mă, spuse el, aflând cine e tânărul necunoscut.
Era bine dispus, așa că se purtă prietenos cu Pierre.
Înainte de cină, prințul Andrei, intrând din nou în cabinetul tatălui său, îl găsi pe bătrân discutând aprins cu Pierre. Acesta îi demonstra că va veni o vreme în care nu vor mai fi războaie. Bătrânul îl contrazicea, zeflemisindu-l, dar fără să se supere.
— Când n-o mai fi în vinele oamenilor pic de sânge și li se va turna apă în loc, numai atunci nu vor mai fi războaie. Prostii, prostii băbești, îi spuse el lui Pierre, bătându-l cu toate astea prietenos pe umăr, și se apropie de masa la care prințul Andrei, nevoind, pesemne, să se amestece în discuție, punea în ordine hârtiile aduse de tatăl său din oraș.
Bătrânul se apropie de el și începu să-i vorbească despre serviciul său.
— Mareșalul nobilimii, contele Rostov, mi-a adus numai jumătate din câți oameni trebuia să dea. Ba, i-a mai trecut prin cap, ieșind din oraș, să mă și invite la masă; i-am arătat eu invitație! Ia vezi, ce-i cu asta… Ei, frate, îi spuse prințul Nikolai Andreici fiului său, bătându-l pe Pierre pe umăr, bun băiat e prietenul tău, mi-e drag! Are darul de a mă stârni. Sunt alții care-ți îndrugă lucruri inteligente și nu-i poți asculta, iar el, cu scornelile lui, izbutește să mă stârnească până și pe mine, un moșneag. Ei hai, duceți-vă, duceți-vă, spuse el. Poate vin și eu să mai stau cu voi în timpul cinei. Mai vorbim câte ceva. Vezi, fii drăguț și cu prostuța mea de prințesă Maria, îi mai strigă el lui Pierre din ușă.
Abia aici, la Lâsâe Gorî, putu Pierre să prețuiască toată trăinicia și tot farmecul prieteniei lui cu prințul Andrei. Farmecul acesta se arăta nu atât în raporturile dintre ei doi, cât în cele ale lui Pierre cu familia prințului Andrei și cu toți ai casei. Deși nu-i cunoștea mai deloc, Pierre se simți dintr-o dată prieten vechi, atât cu bătrânul și aprigul prinț, cât și cu blânda și sfioasa prințesă Maria. Îl și îndrăgiseră toți. Nu numai prințesa Maria, câștigată de purtarea lui blândă față de „oamenii lui Dumnezeu”, îl privea cu ochi deosebit de luminoși, dar și micuțul numai de un an – prințul Nikolai, cum îl numea bunicul său – îi surâdea și venea la el în brațe. Iar Mihail Ivanâci și mademoiselle Bourienne zâmbeau fericiți când Pierre discuta cu bătrânul.
Prințul Nikolai Andreici veni la cină; făcea asta, de bună seamă, pentru Pierre. Fu deosebit de prietenos cu el în cele două zile cât stătu Pierre la Lâsâe Gorî și-l pofti să mai vină pe la dânsul.
După plecarea lui Pierre, când se aflară iar împreună toți membrii familiei singuri între ei, îl judecară – așa cum se întâmplă totdeauna după vizita unui oaspete – și toți îl vorbiră cu acel prilej numai de bine, ceea ce se întâmpla destul de rar.
XV.
ÎNTORCÂNDU-SE DE DATA asta din concediu, Rostov își dădu seama pentru prima oară în viață ce puternic se simțea el legat de Denisov și de regiment.
Pe când se apropia de regiment, Rostov încercă un sentiment asemănător cu acela care-l cuprinsese atunci când se apropiase de casa din strada Povarskaia. Când dădu cu ochii de cel dintâi husar din regimentul său, cu tunica descheiată, când îl văzu pe roșcovanul Dementiev, și conovețele cu caii roibi, când îl auzi pe Lavrușka, strigând bucuros către stăpânul său: „A venit contele!” și mai cu seamă când Denisov, ciufulit, sări din bordeiul unde dormea, ca să-l îmbrățișeze, iar ofițerii se strânseră în jurul lui, Rostov simți același lucru ca odinioară, când îl îmbrățișaseră părinții și surorile sale și când lacrimile de bucurie, punându-i-se nod în gât, îl împiedicaseră să scoată o vorbă. Regimentul era pentru el tot un cămin, la fel de drag și de scump ca și casa părintească.
După ce se prezentă comandantului de regiment și-și luă repartizarea la vechiul său escadron, după ce făcu de serviciu și se ocupă de aprovizionarea cu furaje, punându-se la curent cu nevoile mărunte ale regimentului, Rostov se simți din nou ostașul disciplinat, îngrădit de un cadru îngust și neschimbător, și încercă aceeași siguranță, aceeași liniște și același sentiment că e acum acasă, la locul lui, simțăminte pe care le avea și sub acoperământul căminului părintesc. Aici nu mai era forfota din lumea celor ce se învârtesc fără rost, lume în care el nu-și putea găsi locul și unde se înșela adesea în alegerile ce făcea; nu mai era nici Sonia, cu care trebuia sau nu trebuia să aibă o explicație. Nu i se mai punea problema dacă să se ducă sau să nu se ducă undeva și nu-și mai bătea capul cum să-și întrebuințeze cele douăzeci și patru de ore ale zilei, care puteau fi petrecute în atâtea feluri; nu se mai lovea de mulțimea aceea de oameni cărora le pierdea șirul și dintre care niciunul nu-i era aproape și niciunul departe; nu mai erau acele încurcate și nelămurite relații bănești cu tatăl său, nu mai era amintirea groaznică a pierderii la jocul de cărți cu Dolohov! Aici, în regiment, totul era simplu și limpede. Întreg universul era împărțit în două părți inegale: una, regimentul Pavlogradski, iar cealaltă, tot restul lumii. Și de restul acesta, lui îi păsa prea puțin. În regiment toate erau știute: cine era locotenent, cine căpitan, cine era bun, cine era rău, ca om și, mai presus de toate, ca tovarăș de arme. Cantinierul îți face credit pe termen lung, solda vine din patru în patru luni; n-ai de ce-ți bate capul, nici ce alege; să te ferești doar să faci ceva ce-ar putea fi socotit rău în regimentul Pavlogradski; iar dacă primești vreo însărcinare, dă-ți silința să faci ceea ce ți s-a ordonat atât de limpede și de precis – și totul va fi bine.
Intrând din nou în aceste condiții bine determinate ale vieții de regiment, Rostov simți bucuria și liniștea sufletească pe care o simte omul obosit când se culcă să doarmă. Îl bucura cu atât mai mult viața de soldat, pe care avea s-o ducă în această campanie, cu cât, după pierderea suferită la cărți (faptă pe care, cu toate mângâierile părinților, nu și-o putea ierta), se hotărâse, pentru a-și îndrepta greșeala, să-și facă serviciul nu ca înainte, ci ca un militar bun, și să fie un camarad și un ofițer excepțional, cu alte cuvinte un om desăvârșit, ceea ce părea un lucru atât de greu de realizat în lume, și atât de ușor la regiment.
După pierderea la cărți, Rostov își mai pusese în gând să se achite în cinci ani de datoria față de părinți. Din cele zece mii de ruble ce i se trimiteau anual, se hotărî să nu ia decât două mii și să lase la dispoziția părinților restul de opt mii, pentru stingerea datoriei.
După repetate retrageri, ofensive și lupte, la Pultusk și la Preussisch-Eylau, armata noastră se concentra în apropiere de Bartenstein. Se aștepta sosirea suveranului și începutul unei noi campanii.
Regimentul Pavlogradski, făcând parte dintre unitățile armatei care făcuse campania din 1805, fusese adus înapoi în Rusia pentru refacere și, din această pricină, nu ajunsese la timp ca să poată participa la prima fază a campaniei. Nu luptă nici la Pultusk, nici la Preussisch-Eylau, dar în a doua parte a campaniei fu încadrat în armata operativă, în detașamentul lui Platov.
Acest detașament acționa independent de restul armatei. Formații de pavlogrădeni avuseseră în câteva rânduri schimb de focuri cu inamicul, luaseră prizonieri și, într-un rând, capturaseră chiar și trăsurile mareșalului Oudinot. În luna aprilie, pavlogrădenii stătură câteva săptămâni inactivi, în apropierea unui sat german părăsit și distrus până-n temelii, fără să se urnească din loc.
Era moină, noroi și frig; dezghețul revărsase apele și drumurile se desfundaseră rău de tot: treceau zile de-a rândul fără să se împartă provizii, nici pentru cai, nici pentru oameni. Cum nu se mai puteau face transporturi, oștenii se răspândeau prin satele părăsite și pustii, în căutare de cartofi; dar și cartofii începură să se găsească tot mai rar.
Nu mai era nimic de-ale mâncării, și locuitorii fugiseră care încotro; cei care rămăseseră pe loc erau mai rău decât cerșetorii și de luat ceva de la ei nici nu mai putea fi vorba; chiar și cei mai puțin miloși dintre soldați le dădeau din bruma de provizii rămase, în loc să se îndestuleze ei, luându-le ceva.
Regimentul Pavlogradski nu avusese în lupte alte pierderi decât doi răniți, dar pierduse aproape jumătate din efectiv de pe urma foametei și a boliștelor. Prin spitale mureau atât de mulți, încât soldații – suferind de friguri, sau cu umflături pricinuite de hrana proastă – își târau și ei picioarele cum puteau în front, la rând cu camarazii lor sănătoși, numai să nu fie duși la spital. Odată cu venirea primăverii soldații dădură peste o plantă ieșită din pământ fără să fi fost semănată și aducâd cu sparanghelul, pe care o botezaseră, nu se știe de ce, „rădăcina dulce a Mașei”, și numai ce-i vedeai că se împrăștie prin lunci și pe ogoare, căutând de zor rădăcina asta dulce a Mașei (care era foarte amară), dezgropând-o cu săbiile și mâncând-o, fără să țină seamă că li se ordonase să nu se atingă de buruiana asta dăunătoare. Odată cu venirea primăverii, printre soldați se ivi o nouă boliște – li se umflau mâinile, picioarele și fața. Pricina, medicii presupuneau că este rădăcina aceasta. Dar, cu toată opreliștea, soldații pavlogrădeni din escadronul lui Denisov mâncau întruna „rădăcina dulce a Mașei”, fiindcă era a doua săptămână de când o întindeau cu ultimii pesmeți, care nu li se mai distribuiseră decât câte o jumătate de funt de om, iar cartofii din ultimul transport ajunseseră degerați și încolțiți.
De o săptămână și mai bine hrăneau caii cu paie de pe acoperișurile caselor; aceștia erau slabi din cale-afară și, de slăbiciune, nici nu le năpârlise părul cel vechi de iarnă, tot numai smocuri încâlcite.
Cu toată mizeria asta, soldații și ofițerii trăiau la fel ca-ntotdeauna. Ca-ntotdeauna, deși palizi și buhavi la față, cu vestoanele rupte pe ei, husarii se adunau regulat în front la apel, se îngrijeau de curățenia lor și a cailor, a echipamentului și a armelor, cărau, în loc de furaje, paiele de pe acoperișuri, și se strângeau la prânz pe lângă cazane, de care se depărtau apoi flămânzi, făcându-și de glumă pe seama hranei proaste și a foamei lor. Ca întotdeauna, în orele în care n-aveau program, soldații aprindeau focuri, la care se pârleau stând goi și fumau sau alegeau câțiva cartofi încolțiți și mucegăiți pe care îi coceau, istorisind sau stând și ascultând întâmplări din campaniile lui Potiomkin și Suvorov, sau povești cu Alioșa-cel-isteț și cu Mikolka, argatul popii.
Ofițerii locuiau ca întotdeauna câte doi și trei la un loc, în case fără acoperișuri și pe jumătate dărâmate. Comandanții se frământau să găsească paie de nutreț pentru cai și cartofi sau orice alt mijloc de a-și hrăni oamenii. Ofițerii subalterni își treceau timpul, ca de obicei, care cu jocul de cărți (bani erau berechet, cu toate că duceau lipsă de provizii), care cu jocuri nevinovate, ca svaika64 și gorodki65. De mersul general al operațiunilor militare nu se prea vorbea, parte pentru că nu aveau nici un fel de știri sigure, parte pentru că toți simțeau vag că mersul războiului îndeobște nu era strălucit.
Rostov locuia, ca și înainte, cu Denisov, și legătura de prietenie din vremea concediului se făcuse și mai puternică. Denisov nu-i vorbea lui Rostov niciodată despre cei de acasă, dar, după prietenia duioasă pe care comandantul o avea față de subaltern, Rostov simțea că dragostea nefericită a acestui vechi husar pentru Natașa își avea și ea partea ei la întărirea acestei prietenii. Se vedea că Denisov își dădea cât putea osteneala să-l ferească pe Rostov de primejdii și să-l pună la adăpost și, după lupte, când îl vedea întreg și nevătămat, îl întâmpina cu deosebită bucurie. Cu prilejul uneia dintre misiunile sale, Rostov găsi într-un sat părăsit și devastat, unde plecase după provizii, familia unui bătrân polonez, care avea o fată cu un copil la piept. Erau aproape goi, flămânzi, și nu puteau pleca fiindcă n-aveau cu ce. Rostov îi aduse cu el la cantonament, îi adăposti la gazda lui și, în timp de câteva săptămâni, până ce bătrânul se înzdrăveni, le purtă de grijă. Un camarad al lui Rostov, odată când era vorba de femei, începu să glumească pe socoteala lui, spunând că fusese mai șiret decât ei toți și că n-ar face rău dacă le-ar face și lor cunoștință cu drăguța poloneză pe care o salvase. Rostov luă gluma drept jignire și, aprinzându-se, îi spuse în față ofițerului lucruri atât de neplăcute, încât Denisov cu mare greutate izbuti să-i împiedice a se bate în duel. Când, după plecarea ofițerului, Denisov, care nu știa nici el ce să creadă despre legăturile lui Rostov cu poloneza, îl mustră pentru violența lui, Nikolai îi răspunse:
— Ce vrei… Mi-e ca o soră și nu pot să-ți spun cât de rău m-a jignit… pentru că… ei, fiindcă…
Denisov îl bătu pe umăr și începu să se plimbe repede prin odaie, fără să se uite la Rostov, așa cum făcea de câte ori era prada unei frământări lăuntrice.
— Ce fire păcătoasă mai aveți voi, neamul ăsta al Rostovilor, spuse el, și Rostov văzu în ochii lui Denisov lacrimi.
XVI.
PRIN LUNA APRILIE, trupele se mai înviorară la vestea vizitei împăratului. Rostov n-avu parte să fie de față la revista militară pe care suveranul o fixase la Bartenstein: pavlogrădenii se aflau pe vremea aceea în avanposturi, mult mai departe de Bartenstein.
Stăteau în bivuacuri. Denisov și Rostov locuiau într-un bordei săpat pentru ei de soldați, acoperit cu crengi de copac și cu mușchi. Bordeiul era construit după un nou sistem, la modă pe atunci: se săpa un șanț lat de un arșin și jumătate, adânc de doi și lung de trei și jumătate. La unul dintre capetele șanțului făceau câteva trepte, și asta era scara de la intrare; șanțul propriu-zis servea de încăpere de locuit, în care, la cei mai privilegiați cum era comandantul de escadron, se mai găsea la celălalt capăt, opus intrării, o scândură pusă pe niște pari. Asta închipuia masa. De-a lungul șanțului, pe amândouă părțile, pământul era săpat pe o lățime de un arșin, închipuind două paturi sau divane. Acoperișul era astfel construit că se putea sta în picioare numai la mijloc, iar pe paturi te puteai așeza doar dacă te apropiai mai mult de masă. Denisov, care trăia pe picior mare, mai avea în frontonul acoperișului o scândură, în care, pentru că soldații îl iubeau, îi puseseră și un geam, crăpat, e drept, dar lipit. Când era foarte frig soldații aduceau de la focurile lor, pe o tinichea îndoită, jăratic, pe care-l puneau pe trepte (în vestibul, cum numea Denisov această parte a bordeiului) și se făcea atât de cald, încât ofițerii, care umpleau întotdeauna locuința lui Denisov și a lui Rostov, puteau sta numai în cămașă.
Într-una dintre zilele lunii aprilie, Rostov fusese de serviciu și se înapoiase la bordei pe la orele opt dimineața, după o noapte de veghe, ud leoarcă de ploaie; ceru să i se aducă jăratic, își schimbă rufăria udată de ploaie, se închină și, după ce-și bău ceaiul și se mai încălzi, își strânse lucrurile în ordine în ungherul său și pe masă, și se întinse apoi pe spate, punându-și mâinile căpătâi, fără altceva pe el decât cămașa. Simțea cum îi dogoresc obrajii arși de vânt. Se gândea cu plăcere că într-o zi-două avea să-i vină avansarea în grad, ca urmare a ultimei lui recunoașteri la inamic, și-l aștepta așa pe Denisov, care era desigur plecat pe undeva, prin apropiere. Avea chef să mai stea cu el de vorbă.
De afară se auzi vocea întărâtată a lui Denisov, care se înfuriase, pesemne. Rostov se apropie de geam să vadă cine era cel pe care-l luase la rost și văzu că era vagmistrul Topceenko.
— Nu ți-am dat ordin să nu-i mai lași să roadă rădăcina asta afurisită, a Mașei ori a cui o mai fi? Se răstea Denisov. L-am văzut cu ochii mei pe Lazarciuk cum venea de la câmp, încărcat.
— Le-am ordonat, domnule căpitan, dar nu ascultă, răspunse vagmistrul.
Rostov se întinse la loc pe pat, gândindu-se cu satisfacție: „Lasă-l să se mai dea și el peste cap, să se frământe; e rândul lui; eu mi-am isprăvit treaba și acum stau liniștit. Ce bine!” Prin pereții bordeiului mai auzi că, în afară de vagmistru, intrase în vorbă și Lavrușka, îndrăznețul și hâtrul valet al lui Denisov. Lavrușka îi raporta ceva despre un convoi de vite și de căruțe cu pesmeți pe care-l văzuse când se dusese să caute de-ale mâncării.
De afară se auziră din nou țipetele lui Denisov, îndepărtându-se, și cuvintele: „Plutonul doi! Șeile pe cai!” „Unde s-or fi ducând?” se întreba Rostov.
După vreo cinci minute, Denisov intră în bordei și se trânti cu picioarele murdare pe pat, tot trăgând mânios din lulea, apoi își răvăși lucrurile, își scoase sabia și cravașa și dădu să iasă. Întrebat de Rostov unde se duce, îi răspunse vag, supărat, că are treabă.
— Să mă judece Dumnezeu din cer și marele nostru împărat! Rosti Denisov, ieșind.
Și Rostov auzi cum tropăiau îndărătul bordeiului, frământând noroiul cleios, câțiva cai. N-avu nici măcar curiozitatea să afle încotro o luase Denisov. Toropit de căldură în culcușul lui, adormi și de-abia spre seară ieși din bordei. Denisov încă nu se înapoiase. Seara era minunată; lângă bordeiul vecin, doi ofițeri și un iuncher jucau svaika și înfigeau, făcând haz mare, cuie în pământul moale și lipicios. Rostov se vârî și el între ei. În toiul jocului, ofițerii văzură venind spre ei câteva căruțe și, în urma lor, vreo cincisprezece husari, călări pe cai costelivi. Căruțele escortate de husari fură trase la conovețe și pe loc mulțimea de husari le înconjură.
— Ei, vezi, degeaba se tot văieta Denisov, zise Rostov, iată că ne-au sosit și proviziile!
— În sfârșit! Exclamară ofițerii. Acum să vezi ce bucurie o să fie pe soldați!
Puțin mai în urma husarilor venea Denisov, însoțit de doi ofițeri de infanterie, cu care nu mai sfârșea tot discutând ceva, pe un ton aprins. Rostov îi ieși înainte.
— Vă previn… domnule căpitan, spunea unul dintre ofițeri, slab și mărunțel, care părea furios.
— Am spus odată că nu le las, răspunse Denisov.
— Veți răspunde, domnule căpitan; ceea ce faceți este un act de violență! Să pui mâna pe un transport care nu-ți aparține! Ai noștri n-au mâncat de două zile.
— Ai mei n-au mâncat de două săptămâni! Îi întoarse vorba Denisov.
— Asta-i tâlhărie! Veți răspunde, domnul meu! Repetă ofițerul de infanterie, ridicând vocea.
— Dar ce vă tot țineți după mine? Ai? Strigă la ei Denisov, înfierbântându-se deodată. Răspund eu, nu voi! Și să nu vă mai văd mult că-mi bâzâiți pe aici; cărați-vă cât mai sunteți întregi! Marș! Răcni el la ofițeri.
— Bine, bine! Strigă fără teamă și fără să se miște din loc ofițerul cel mărunt. Dacă vă apucați de tâlhărit, vă arăt eu…
— Marș dracului, în pas alergător, până mai ești teafăr! Și Denisov își întoarse capul spre el.
— Bine, bine! Îl amenință ofițerul și, întorcând, o porni în trapul calului, săltându-se în șa.
— Câine în vârful gardului, câine cocoțat pe gard, strigă după el Denisov, repetând cea mai usturătoare zeflemea a cavaleriștilor la adresa infanteriștilor care călăreau, și se apropie apoi de Rostov, râzând cu hohote.
— Le-am smuls infanteriștilor, le-am smuls cu forța un transport! Îl lămuri el. Ce vrei, n-o să-mi las oamenii să moară de foame!
Căruțele venite husarilor fuseseră destinate unui regiment de infanterie, dar, aflând de la Lavrușka de transport, care n-avea gardă, Denisov pusese stăpânire pe el, cu husarii lui, luându-l cu de-a sila. Li se distribuiră soldaților pesmeți pe săturate și mai rămase destul ca să se împartă și altor escadroane.
A doua zi, comandantul de regiment îl chemă la el pe Denisov și-i spuse, acoperindu-și ochii cu degetele rășchirate: „Iată cum mă uit eu la afacerea asta; nu știu nimic, nu mă vâr; dar te sfătuiesc să te duci la comandament, și acolo, la serviciul de intendență, să lămurești afacerea și, dacă e cu putință, să dai iscălitură că ai primit atâta și atâta cantitate de provizii; în caz contrar, cererea fiind înscrisă la rubrica regimentului de infanterie, treaba se-ncurcă și poate să se sfârșească urât”.
De la comandantul de regiment, Denisov se duse direct la comandament cu dorința sinceră de a-i împlini sfatul. Spre seară se înapoie la bordeiul lui, într-o stare cum Rostov nu-și mai văzuse niciodată prietenul. Nu putea vorbi, se înăbușea. Când Rostov îl întrebă ce-i cu el, vocea lui răgușită și stinsă nu putu lega decât vorbe neînțelese, sudălmi și amenințări.
Speriat, de starea lui Denisov, Rostov îl făcu să se dezbrace, îi dădu să bea apă și trimise după medic.
— Vor să mă judece pentru tâlhărie! Of! Mai dă-mi apă… Las-să mă judece, eu tot n-am să-i cruț, niciodată n-am să-i cruț pe ticăloși! Spun asta și împăratului! Aduceți-mi gheață! Îngăimă el.
Medicul regimentului veni și spuse că trebuie să-i ia numaidecât sânge. O farfurie adâncă de sânge negru i se scoase din brațul păros, și abia atunci Denisov fu în stare să istorisească tot ce i se întâmplase.
— Ajung la comandament, începu Denisov, și întreb: „Ei, unde vi-i comandantul?” Mi-arată unde-i. „Fiți bun și așteptați.” „Am și eu slujba mea, am venit de la treizeci de verste, n-am timp să aștept, anunță-mă”. Bun, iată că iese căpetenia hoților; și lui tot să mă dăscălească îi ardea: „Asta-i tâlhărie!” „Tâlhar, îi spun eu, nu este acela oare ia provizii ca să-și hrănească soldații, ci acela care le ia pentru a le băga în buzunar!” Bun. „Semnează, zice el, în fața gestionarului. Afacerea dumitale va fi înaintată șefilor ierarhici.” Mă duc la gestionar. Intru… și, la masă… pe cine văd?! Nu, ghicește! Cine crezi că e cel care ne lasă să murim de foame, strigă Denisov și trânti un pumn atât de puternic în masă cu brațul cel bolnav încât masa fu cât pe-aci să se răstoarne și paharele căzură. Teleanin! „A, va să zică tu-mi ești ăl de ne lasă să crăpăm de foame?!” și poc-poc, peste bot! Îmi căzuse cum nu se poate mai bine… „Ah! Așa și pe dincolo…” și-am început să-i car! Pot să spun că m-am ușurat de năduf, strigă Denisov, arătându-și cu un rânjet de bucurie răutăcioasă dinții albi, sub mustățile negre. Îl omoram dacă nu-l scăpau din mâinile mele.
— Dar de ce strigi, liniștește-te, îl rugă Rostov. Poftim, a început iar sângele. Stai, să-ți punem alt pansament.
I se făcu pansamentul și fu culcat. A doua zi, Denisov se sculă vesel și liniștit.
Dar, către amiază, adjutantul regimentului, grav și abătut intră în bordeiul lui Denisov și al lui Rostov și le arătă o hârtie oficială, adresată maiorului Denisov de comandantul regimentului, prin care i se cereau informațiuni asupra celor petrecute în ajun. Adjutantul îl anunță că afacerea va lua o întorsătură extrem de neplăcută, că fusese instituită o comisie de anchetă și că, având în vedere severitatea măsurilor luate în ultima vreme împotriva jafurilor și actelor de samavolnicie ale trupelor, afacerea putea să aibă drept sfârșit, în cazul cel mai fericit, doar degradarea.
Din partea reclamanților, lucrurile erau prezentate în așa chip, încât reieșea că, după luarea cu forța a transportului, maiorul Denisov, fără să fie chemat, se prezentase în stare de ebrietate la șeful serviciului de intendență, numindu-l hoț, îl amenințase cu bătaia și, când fusese scos afară, se repezise în cancelarie, unde snopise în bătaie doi funcționari și-i scrântise unuia dintre ei mâna.
Denisov, la întrebările repetate ale lui Rostov, îi răspunse râzând că, pesemne, l-o mai fi nimerit atunci și pe vreun altul de pe acolo, dar că nu fusese cine știe ce, un fleac de nimica, și că n-are nici pic de teamă de vreo judecată și, dacă ticăloșii au să-ncerce să-l atace, are să le răspundă el, să-l pomenească toată viața!
Denisov vorbea nepăsător de toată această afacere, dar Rostov îl cunoștea prea bine ca să nu observe că în sufletul lui (pe ascuns de ceilalți) era tare îngrijorat de această anchetă și-l chinuia afacerea asta, care avea să aibă, fără îndoială, urmări proaste pentru el. Zilnic îi soseau fel de fel de hârtii, adrese prin care i se cereau informații în vederea anchetei, iar în ziua de 1 mai, Denisov primi ordin să predea comanda escadronului ofițerului celui mai mare în grad îndată după el și să se prezinte la comandamentul diviziei pentru a da explicații cu privire la actele de violență de care se făcuse vinovat la comisia pentru aprovizionarea armatei. În ajunul acelei zile, Platov făcuse o recunoaștere la inamic cu două regimente de cazaci și două escadroane de husari. Ca întotdeauna, Denisov fusese în frunte, dovedindu-și odată mai mult bravura. Un glonte al unui pușcaș francez îl nimerise în pulpă. Poate că, în altă împrejurare, cu o rană atât de ușoară Denisov nici nu ar fi părăsit regimentul; de astă dată se folosi de acest prilej, refuză să se prezinte la divizie și se internă în spital.
XVII.
ÎN LUNA IUNIE SE DÃDU lupta de la Friedland, la care pavlogrădenii nu luară parte și în urma ei se încheie un armistițiu. Rostov, care simțea mult lipsa prietenului său și care nu mai avusese de la plecarea lui Denisov nici o știre despre el, nerăbdător să afle cum stătea cu procesul și cum îi mergea rana, se folosi de armistițiu și-și luă permisie ca să se ducă la spital, să-l vadă.
Spitalul se afla într-un mic târgușor prusac ce fusese distrus de două ori: o dată de ruși și altă dată de francezi. Tocmai pentru că era vară și câmpia se-ntindea atât de frumoasă, târgușorul, cu acoperișurile și gardurile lui parte, cu ulițele lui murdare roind de mulțimea locuitori lor zdrențăroși și a soldaților beți sau bolnavi care-l înțesau, prezenta o priveliște și mai mohorâtă.
Într-o casă de piatră, în mijlocul unei curți cu rămășițe de gard, se instalase spitalul; cercevelele și geamurile erau în parte distruse. Câțiva soldați bandajați, cu fețele palide și umflate, umblau prin curte sau ședeau la soare.
Cum intră pe ușă, pe Rostov îl izbi duhoarea de cadavru și mirosul de spital. Pe scară se întâlni cu un medic militar rus, cu o țigară de foi în gură. După doctor venea un felcer, tot rus.
— Nu pot să mă rup în două, spunea doctorul; vino diseară la Makar Alexeevici, voi fi acolo.
Felcerul îl mai întrebă ceva.
— Ei, fă cum știi! Nu-i totuna?
Doctorul dădu cu ochii de Rostov, care urca scările.
— Ce cauți aici, domnule? Îl întrebă doctorul. La ce ai venit? Te-a cruțat glonțul și vrei să te cureți de tifos? Aici, mă nene, e leprozerie, nu alta!
— De ce? Întrebă Rostov.
— Tifos, nene! Care cum intră e mort! Numai noi doi, eu și cu Makeev (arătă la felcer), ne mai ducem zilele pe aici. Ne-au murit și vreo cinci confrați, doctori de-ai noștri, Cum vine unul nou, într-o săptămână-l dă gata, zise medicul cu vădită satisfacție. Am chemat și doctori prusaci, dar nu se prea simt bine aici aliații noștri!
Rostov îl lămuri că dorea să-l vadă pe maiorul de husari Denisov, care se afla acolo în spital.
— Nu știu, nenișorule, habar n-am! Gândește-te și dumneata, sunt singur și am pe capul meu trei spitale, mai bine de patru sute de bolnavi! Bine că „doamnele-filantroape” prusace ne trimit câte două funturi de cafea și de scamă pe lună! Altfel, ne prăpădeam! Începu să râdă. Patru sute, nenișorule, și-mi tot vin mereu, alții noi. Ce zici, sunt patru sute, ha? Îl întrebă el pe felcer.
Felcerul părea istovit. Se vedea că așteaptă înciudat să plece mai repede doctorul, care avea chef de vorbă.
— Maiorul Denisov, repetă Rostov, a fost rănit la Molitten.
— Mi se pare că a murit. Ha? Makeev? Se adresă doctorul cu nepăsare infirmierului.
Acesta, însă, nu confirmă cele spuse de doctor.
— Cum e? Unul așa, lung și roșcovan? Întrebă doctorul.
Rostov îi descrise înfățișarea lui Denisov.
— Da, da, a fost unul așa, încuviință doctorul, parcă bucurându-se că și-l amintise, trebuie să fi murit; de altfel, stai să ți-l caut, aveam niște tabele. Nu-s la tine, Makeev?
— Tabelele sunt la Makar Alexeici, răspunse felcerul. Dar poftiți în saloanele ofițerilor, îl puteți vedea și singur, adăugă el, adresându-se lui Rostov.
— Of, mai bine nu te duce, nenișorule! Interveni doctorul, să nu cumva să rămâi și dumneata pe aici.
Dar Rostov se înclină în fața doctorului și-l rugă pe felcer să-l conducă.
— Să nu zici mâine-poimâine că-i vina mea! Îi strigă doctorul din josul scării.
Rostov, însoțit de felcer, pătrunse într-un coridor. De tare ce mirosea a spital în coridorul întunecos, își astupă nasul și simți nevoia să se oprească locului ca să-și mai revină și să poată merge mai departe. În dreapta i se deschise o ușă și în prag se ivi un om slab, galben, în cârji, desculț și numai în cămașă și izmene. Sprijinit de ușorul ușii, se uită cu ochii arși de febră, pizmaș, la cei care treceau. Prin ușa deschisă, Rostov văzu că bolnavii și răniții zăceau pe jos, pe paie și pe mantalele lor întinse pe dușumea.
— Pot să intru să-i văd?
— Dar n-aveți ce vedea! Se miră felcerul.
Însă tocmai pentru că acesta n-avea, după cum bănuia el, nici un chef să-l lase înăuntru, Rostov intră în saloanele soldaților. Duhoarea, cu care începuse să se mai obișnuiască pe coridor, se simțea și mai tare aici. Miasmele erau întrucâtva diferite aici; erau mai înțepătoare; și nu era greu să-ți dai seama că veneau chiar de la bolnavii din această încăpere.
Într-o sală lungă, în care soarele răzbea cu putere prin ferestrele mari, zăceau pe două șiruri bolnavii și răniții, cu capul spre perete și lăsând prin mijloc o cărare. Cei mai mulți zăceau fără cunoștință și nu dădură nici o atenție vizitatorilor. Ceilalți, cei care-și dădeau seama de ce se petrece, se opintiră să se ridice sau să-și întoarcă numai fețele galbene și slabe spre cei care intraseră, și toți, cu aceeași expresie de nădejde într-un ajutor salvator, dar și de dojană și invidie față de acest străin sănătos, se uitau la Rostov, fără să-l slăbească din ochi. Ajuns în mijlocul salonului, Rostov privi pe ușile deschise în încăperile vecine și văzu în amândouă părțile același lucru. Se opri și se uită tăcut în jurul său. Nu-și putuse închipui așa ceva. Chiar în fața lui, aproape de-a curmezișul cărării de la mijloc, pe dușumeaua goală, zăcea un bolnav, de bună seamă cazac, judecând după faptul că era tuns căzăcește. Cazacul zăcea pe spate, cu picioarele și mâinile lui uriașe rășchirate. Fața îi era roșie-vânătă, ochii dați peste cap, și nu li se mai vedea decât albul, iar vinele de la picioarele desculțe și de la mâinile lui, încă roșii, erau groase și răsucite ca niște funii. Bolnavul se izbea cu capul de podele și repeta întruna, cu voce răgușită, același cuvânt. Rostov ascultă ce spunea și înțelese cuvântul pe care-l tot repeta: apă, apă, apă! Se uită împrejur, căutând pe cel care-ar fi putut să-l așeze pe bolnav la loc și să-i dea apă.
— Cine îngrijește aici de bolnavi? Întrebă el pe felcer.
Și de îndată ieși din salonul vecin un soldat din serviciul auxiliar, servitor al spitalului, care, lovind călcâiele, luă poziția de drepți în fața lui Rostov.
— S-trăiți, domnule locotenent! Rosti tare soldatul, holbând ochii la Rostov, pe care se vedea că-l luase drept vreun superior din serviciul sanitar.
— Ridică-l și dă-i apă, spuse Rostov, arătând spre cazac.
— Am înțeles, domnule locotenent, răspunse, fără întârziere, binevoitor, soldatul, holbând și mai tare ochii și înțepenind în poziția de drepți; dar nu se mișcă din loc.
„Nu, nu-i nimic de făcut aici”, își zise Rostov în gând, lăsându-și ochii în jos, și dădu să plece, dar dinspre dreapta simți o privire semnificativă ațintită asupra sa și se întoarse într-acolo. Chiar în colțul salonului, stând pe o manta, un soldat galben și slab ca un schelet, cu fața aspră acoperită de o barbă sură și nerasă de multă vreme, îl privea stăruitor; de alături, vecinul bătrânului soldat îi tot șoptea ceva arătând spre Rostov. Înțelegând că bătrânul voia să-l roage ceva, se apropie de el și băgă de seamă că numai un picior era îndoit sub el și că al doilea îi lipsea cu totul, până mai sus de genunchi. Celălalt vecin al bătrânului zăcea nemișcat, cu capul dat pe spate, ceva mai departe de el, și era un soldat tânăr, cârn și cu fața galbenă ca ceara, pe care se vedeau încă pistrui; dăduse ochii peste cap. Rostov se uită la soldatul cel cârn și un fior rece îi trecu prin șira spinării.
— Dar ăsta, mi se pare că… se adresă el felcerului.
— Cât nu ne-am rugat să-l ia, domnule locotenent, spuse soldatul cel bătrân, a cărui falcă de jos tremura, încă de azi dimineață s-a stins. Suntem și noi oameni, nu suntem câini…
— Trimit îndată să-l ia. O să-l ia, o să-l ia numaidecât, spuse pripit felcerul. Poftiți, domnule locotenent.
— Să mergem, să mergem, spuse repede Rostov și, silindu-se să treacă neobservat, cu privirile-n pământ și capul între umeri, printre șirurile de ochi ce-l urmăreau mustrător și plini de invidie, ieși din salon.
XVIII.
DUPÃ CE STRÃBÃTURÃ coridorul, felcerul îl introduse pe Rostov în secția ofițerilor, compusă din trei încăperi, cu ușile deschise între ele. În camerele acestea erau paturi, pe care ședeau sau zăceau ofițerii răniți ori bolnavi. Câțiva ofițeri, în halate de spital, se plimbau de colo până colo. Cea dintâi figură ce-i sări în ochi lui Rostov fu un omuleț mărunt și slab, fără o mână, în halat și cu tichie pe cap, care, cu o lulea între dinți, se plimba prin încăperea din față. Rostov se uită la el, încercând să-și amintească unde-l mai văzuse.
— Iată unde a vrut Dumnezeu să ne revedem, i se adresă omulețul. Tușin, Tușin, nu-ți amintești? Cel care te-a dus la Schöngraben?! Uite, mie mi-au tăiat o bucățică…! Zise el, zâmbind și arătându-i mâneca goală a halatului: îl cauți pe Vasili Dmitrievici Denisov? E cu mine-n cameră! Îl lămuri el, când află pe cine căuta Rostov. Aici, aici!
Și Tușin îl conduse într-o altă sală, din care se auzeau râsetele cu hohote ale mai multor glasuri.
„Cum de le mai vine să și râdă; nu le ajunge că trebuie să trăiască aici?” gândi Rostov, care tot mai simțea încă în nări mirosul de cadavru, pe care-l adusese cu sine din saloanele soldaților, și parcă tot mai vedea în jurul lui privirile acelea pizmașe, care-l urmăreau dintr-amândouă părțile, precum și fața tânărului soldat, cu ochii dați peste cap.
Denisov, cu pătura trasă peste cap, dormea, cu toate că era ziua în amiaza mare.
— A, Rostov? Noroc, noroc! Strigă el, tot cu vocea lui de la regiment.
Rostov simți însă cu mâhnire că în repeziciunea și vioiciunea cu care vorbea se ascundea ceva ca un sentiment nou și rău, ce mocnea adânc și care răzbătea în expresia feței, în intonațiile vocii și chiar în vorbele lui Denisov.
Rana lui, care nu păruse gravă, nu se cicatrizase încă, deși trecuseră șase săptămâni de când fusese rănit. Pe fata lui era aceeași paloare lâncedă, care se așternuse pe fețele tuturor celor din spital. Dar nu asta îl surprinse pe Rostov, ci faptul că Denisov parcă nu se prea bucura de venirea lui și-i zâmbea silit. Nu se interesă nici de regiment, nici de mersul lucrurilor îndeobște și, când Rostov îi vorbi de unele și altele, nu-l ascultă.
Rostov băgă chiar de seamă că prietenului său nu-i făcea plăcere să i se vorbească de regiment și, în genere, de întâmplările vieții celeilalte, din afara spitalului. Părea că-și dă osteneala să-și uite cu totul viața de până atunci și nu se mai interesa decât de chestiunea lui, cu funcționarii aprovizionării. La întrebarea lui Rostov, care vroia să știe în ce stadiu se găsește această afacere, Denisov scoase de sub pernă hârtia primită din partea comisiei de anchetă și ciorna răspunsului său. Când începu să citească, se însufleți și-i atrase în special atenția lui Rostov asupra bobârnacelor pe care le trăgea el reclamanților în scrisoarea aceea. Camarazii de spital ai lui Denisov, care făcuseră cerc în jurul lui Rostov, ca în jurul unui om venit din lumea liberă, începură a se îndepărta unul câte unul de îndată ce Denisov prinse să-și citească memoriul. După fețele lor, Rostov înțelese că fiecare dintre acești domni ascultase nu o dată toată istoria, care sfârșise prin a-i plictisi. Doar vecinul lui de pat, un ulan mătăhălos, sta între perne și-l urmărea încruntat și posomorât, trăgând din lulea, pe când Tușin, mărunțel și ciung de o mână, stătea și-l asculta mai departe, clătinând din cap în semn că nu-i de aceeași părere. Pe la mijlocul lecturii, ulanul îl întrerupse pe Denisov.
— După mine, îi spuse el lui Rostov, trebuie să-i ceară pur și simplu împăratului să-l grațieze. Se zice că acum se vor acorda multe decorații și va fi iertat, de bună seamă…
— Eu să-l rog pe împărat! Exclamă Denisov cu o voce căreia vroia să-i imprime energia și dârzenia lui de altă dată, dar care acum suna cam fals. Ce să-l rog? I-aș cere iertare dac-aș fi un tâlhar; dar așa, m-au trimis în fața judecății fiindcă i-am dat pe hoți în vileag! N-au decât să mă judece, nu mi-i frică de nimeni; mi-am servit cu cinste țarul și patria și n-am furat! Să mă degradeze și… Ascultă, le-o spun în față, iată ce le scriu: „dacă aș fi un delapidator…”
— E bine scris, n-am ce spune, interveni Tușin. Dar nu despre asta e vorba, Vasili Dmitrici. Apoi, întorcându-se către Rostov: Trebuie să se supună, și, uite, Vasili Dmitrici nu vrea. Procurorul ți-a spus doar că afacerea stă prost.
— Ei și? N-are decât să stea prost! Răspunse Denisov.
— Procurorul ți-a lăsat spre semnare o petiție scrisă de el. Trebuie s-o iscălești și s-o trimiți, iată, prin dumnealui! Dumnealui (și arătă spre Rostov) are, fără îndoială, legături pe la comandament. Mai bun prilej ca ăsta n-ai să găsești.
— V-am spus doar că n-am de gând să mă înjosesc, îl întrerupse Denisov și începu să citească din nou hârtia.
Rostov nu îndrăzni să stăruie ca să-l convingă pe Denisov, deși prin instinct simțea că drumul propus de Tușin și de ceilalți ofițeri era cel mai bun și cu toate că s-ar fi socot fericit dacă i-ar fi putut veni în ajutor; dar cunoștea încăpățânarea prietenului său și dorul lui aprins de dreptate, așa că nici nu încercă să-l convingă.
Când citirea înveninatelor hârtii ale lui Denisov, care durase mai bine de o oră, luă sfârșit, Rostov nu spuse nimic și, abătut peste măsură, cum camarazii de spital ai lui Denisov se adunaseră din nou în jurul lui, își petrecu restul zilei povestindu-le cele ce știa și ascultând cele ce povesteau ceilalți. Denisov, posomorât, tăcu toată seara. Târziu, când se-ntunecase de tot, Rostov se pregăti de plecare și-și întrebă prietenul dacă n-are cumva vreo însărcinare să-i dea.
— Da, stai puțin, răspunse Denisov, trăgând cu ochiul la ceilalți ofițeri și, după ce-și scoase de sub pernă hârtiile, se apropie de fereastra unde își ținea călimara și se apucă de scris.
— Se vede că „nu dobori cu praștia luna de pe cer”, zise el, depărtându-se de geam, și-i înmână lui Rostov un plic mare. Era petiția adresată împăratului, pe care i-o întocmise procurorul și în care Denisov, fără să pomenească nimic de vinovăția serviciului de intendență, cerea doar să fie grațiat.
— Dă-i drumul tu, vezi că…
Dar nu-și sfârși gândul și zâmbi chinuit, în silă.
XIX.
DUPÃ CE SE ÎNAPOIE la regiment și raportă comandantului care era situația în afacerea Denisov, Rostov luă cererea adresată împăratului și plecă la Tilsit.
La 13 iunie, împăratul Franței și împăratul Rusiei se întâlneau la Tilsit. Boris Drubețkoi se rugase de personajul important pe lângă care era atașat să-l treacă și pe el în suita ce urma să ia parte la întâlnirea de la Tilsit.
— Je voudrais voir le grand homme66, spuse el, vorbind de Napoleon, pe care totdeauna îl numise până atunci, ca toți ceilalți, Buonaparte.
— Vous parlez de Buonaparte?67 îl întrebă zâmbind generalul.
Boris se uită întrebător la generalul lui și înțelese îndată că era un fel glumeț de a-l pune la încercare.
— Mon prince, je parle de l'Empereur Napoléon68, răspunse el.
Generalul îl bătu pe umăr, zâmbitor.
— Ai să ajungi departe, îi spuse și-l luă cu dânsul.
Boris fu astfel din rândul celor puțini care se aflară pe malul Niemenului în ziua întrevederii dintre cei doi împărați. Văzu bacurile cu cifra imperială și avu prilejul să-l vadă pe malul opus pe Napoleon trecând în revistă garda franceză; îl văzu și pe împăratul Alexandru în clipele când aștepta, tăcut și îngândurat, într-o cârciumă de pe malul Niemenului, sosirea lui Napoleon. Văzu apoi cum cei doi împărați se urcară în bărci și cum Napoleon ajuns primul la bac, se îndreptă cu pași grăbiți înspre Alexandru și-i întinse mâna și cum se retraseră amândoi în pavilion. De când pătrunsese în sferele cele mai înalte, Boris își făcuse obiceiul să observe cu atenție ceea ce se petrecea în jurul lui și să-și facă însemnări. În cursul întrevederii de la Tilsit, el se interesă de numele celor ce-l însoțeau pe Napoleon, de uniformele pe care le purtau, și ascultă cu interes tot ce spuneau persoanelor cu vază. În momentul intrării celor doi împărați în pavilion își notă ora și nu pierdu din vedere să se uite din nou la ceas în clipa când Alexandru părăsi pavilionul. Întrevederea durase o oră și cincizeci și trei de minute. Seara chiar își notă acest amănunt împreună cu alte fapte care, după părerea lui, aveau o însemnătate istorică. Întrucât suita împăratului era foarte puțin numeroasă, era de mare importanță pentru un om, care ținea să avanseze cât mai repede în carieră, să se găsească la Tilsit în zilele întrevederii dintre cei doi împărați, și Boris, fiind printre cei care asistaseră la evenimentul de la Tilsit, își dădea seama că din acel moment situația i se consolidase pe de-a-ntregul. Nu numai că era cunoscut de toți, dar era bine văzut și devenise una dintre figurile obișnuite ale acestui cerc. În două rânduri avusese misiuni la împărat, așa că împăratul îl cunoștea după înfățișare, iar toți cei din jurul lui nu numai că nu-l mai ocoleau ca înainte și nu-l tratau ca pe un nou-venit, dar, dimpotrivă, s-ar fi mirat chiar dacă nu l-ar mai fi văzut pe acolo.
Boris locuia împreună cu un alt aghiotant, bogatul conte polonez Zylinski, care, ca toți polonezii crescuți la Paris, murea după francezi și n-a fost zi, cât au stat la Tilsit, în care Zylinski și Boris să nu aibă la masă ofițeri francezi din gardă și de la marele cartier general francez.
În seara zilei de 24 iunie, contele Zylinski, colegul de apartament al lui Boris, organizase un dineu pentru câțiva cunoscuți de-ai lor, dintre francezi. Printre invitații la acest dineu se afla un oaspete de seamă, unul dintre aghiotanții lui Napoleon, câțiva ofițeri din garda franceză și un tânăr, dintr-o veche familie de aristocrați francezi, pajul lui Napoleon. În aceeași seară, Rostov, folosindu-se de întuneric ca să nu fie recunoscut, în haine civile, intră în Tilsit și se îndreptă spre locuința lui Boris și a lui Zylinski.
Rostov, ca de altfel întreaga armată din rândurile căreia venea, era încă departe de a-și fi impus în sentimentele față de Napoleon și de francezii, deveniți din vrăjmași prieteni, acea schimbare care se petrecuse în conștiința celor de la cartierul general și în conștiința lui Boris. În armată, toți, ca și înainte, nutreau față de Bonaparte și de francezi aceeași ură, îmbinată cu dispreț și cu teamă. Nu era mult de când, vorbind cu un ofițer cazac din grupul lui Platov, Rostov își exprimase gândul că dacă Napoleon ar cădea prizonier, ar fi tratat nu ca un suveran, ci ca un răufăcător. Și nu era mult de când, întâlnindu-se pe șosea cu un colonel francez rănit și vorbind cu el, Rostov se aprinsese și-i spusese că nu se putea concepe o pace între un suveran legitim și criminalul Bonaparte. Din pricina asta, lui Rostov i se păru ciudat să găsească ofițeri francezi la Boris acasă, cu aceleași uniforme pe care se obișnuise să le privească cu alți ochi din avanposturile înaintate, și-i fu de ajuns să dea cu ochii de un ofițer francez ivit în prag, ca să se trezească din nou în el sentimentul acela de necruțătoare dușmănie, care, în fața inamicului, punea întotdeauna stăpânire pe el. Se opri în prag și întrebă în rusește dacă acolo locuia Drubețkoi. Boris, auzind o voce străină în antecameră, ieși să vadă cine e. De îndată ce-l recunoscu pe Rostov, pe fața lui se așternu o expresie de plictiseală, care dură o clipă.
— Ah, tu ești! Sunt foarte, foarte bucuros să te văd, spuse Boris, zâmbind totuși și apropiindu-se de el.
Dar Rostov îi observase prima reacție.
— Sunt inoportun, pe cât s-ar părea, zise el. N-aș fi venit, dar am treabă, adăugă el rece…
— Nu, mă mir numai cum de-ai putut scăpa de la regiment. Dans un moment je suis a vous,69 răspunse el glasului care-l chema.
— Văd că sunt inoportun, repetă Rostov.
Expresia de neplăcere se ștersese de pe fața lui Boris; gândindu-se, de bună seamă, cum să iasă din încurcătura și găsind soluția, îl luă cu un calm desăvârșit de braț și-l conduse într-o odaie alăturată. Ochii lui Boris, care priveau cu liniște și siguranță la Rostov, erau ca acoperiții de un văl, ascunși ca sub o mască – sub ochelarii albaștrii ai convenționalismului – pe care o purta deasupra adevăratei lui fețe. Așa cel puțin i se păru lui Rostov.
— Ah, încetează, te rog. Cum ai putea fi tu inoportun protestă Boris.
Intră apoi cu el în camera în care fusese întinsă masa și-l prezentă invitaților, spunându-i numele și explicându-le că nu era civil, ci ofițer de husari, vechi prieten de-al său. Contele Zylinski, le comte N. N., le capitaine Z. Z., sunau prezentările. Rostov se uita posomorât la francezi, își călca pe inimă înclinându-se și nu spunea o vorbă.
Zylinski, se vedea bine, nu era defel bucuros de acest nou musafir rus, care-i strica cercul, și nu-i adresă nici un cuvânt. Cât despre Boris, s-ar fi zis că nu observă stinghereala provocată de noul-venit și-și dădea osteneala să animeze conversația cu același calm plin de grație și cu aceeași mască de convenționalism cu care-l întâmpinase pe Rostov. Unul dintre oaspeții francezi se întoarse cu obișnuita politețe franceză către Rostov, care tăcea îndârjit, și-și exprimă părerea că, desigur, pentru a-l vedea pe împărat venise la Tilsit.
— Nu, am treabă, răspunse scurt Rostov.
Lui Rostov îi pierise tot cheful, de îndată ce băgase de seamă stinghereala de pe fața lui Boris și, așa cum se întâmplă întotdeauna cu oamenii care nu-s în apele lor, i se părea că toată lumea se uită dușmănos la el și că-i stânjenește pe toți. Și într-adevăr, îi stânjenea pe toți și era singurul care rămânea deoparte de conversația ce fusese reluată. „Ce-o fi căutând și ăsta aici?” spuneau parcă privirile pe care i le aruncau invitații. Se ridică și se apropie de Boris.
— Totuși, te stingheresc, îi zise el încet. Vino să-ți spun ce am de spus și pe urmă plec.
— Da de unde, nu mă stingherești deloc! Răspunse Boris. Dar dacă ești obosit, hai în odaia mea să te odihnești.
— Bună idee…
Intrară în odăița unde dormea Boris. Pe loc, Rostov, fără să se așeze și enervat, ca și cum Boris s-ar fi făcut vinovat cu ceva față de el, începu să-i istorisească povestea cu Denisov, întrebându-l dacă vrea și dacă poate cumva interveni pentru Denisov pe lângă împărat prin generalul sau și dac-ar putea să trimită scrisoarea prin acesta. Abia acum, rămânând între patru ochi, Rostov își dădu seama pentru prima dată cât de greu îi venea să-și privească prietenul în față. Boris stătea picior peste picior, își mângâia cu stânga degetele subțiri de la mâna dreaptă, ascultând ce-i spunea Rostov așa cum ascultă un general raportul unui subaltern, când uitându-se în lături, când, cu aceeași privire distrată, uitându-se drept în ochii lui Rostov. De câte ori îi întâlnea privirea, Rostov se simțea stingherit și-și lăsa ochii în jos.
— Am mai auzit despre asemenea afaceri și știu că în cazuri de felul acesta împăratul e foarte sever. Cred că nu trebuie să ajungem până la majestatea-sa. Ar fi mai bine, după mine, să se adreseze direct comandantului de corp… Dar, în general, eu cred…
— Zi mai bine că nu vrei să faci nimic! Îi spuse Rostov, aproape strigând, fără să-l privească în ochi.
Boris zâmbi:
— Dimpotrivă, voi face tot ce pot, numai că eu cred…
În clipa aceea, de dincolo de ușă se auzi vocea lui Zylinski, care-l chema pe Boris.
— Ei, du-te, du-te, du-te, îl îndemnă Rostov și, refuzând să vină și el la masă, se plimbă îndelung, rămas singur în odăiță, de-a lungul și de-a latul ei, și ascultă larma veselă a vorbăriei franțuzești din camera vecină.
XX.
ROSTOV NIMERISE LA TILSIT în ziua cea mai puțin potrivită pentru o intervenție în favoarea lui Denisov. Să se prezinte personal la generalul de serviciu, așa cum era îmbrăcat, în frac, mai ales că venise la Tilsit fără învoirea superiorilor, nu putea, iar Boris, chiar de-ar fi vrut, n-ar fi putut face nimic a doua zi după sosirea lui Rostov, fiindcă la 27 iunie se semnau condițiile preliminare ale păcii. Cei doi împărați se decorară reciproc: Alexandru primi Legiunea de Onoare, iar Napoleon Ordinul Sfântului Andrei clasa I, și în aceeași zi se anunță banchetul oferit de un batalion din garda franceză unui batalion din regimentul de gardă Preobrajenski. Cei doi suverani urmau să fie de față la acest banchet.
Rostov se simțea atât de prost în prezența lui Boris, care-l indispunea, încât, după cină, când Boris intră să vadă ce-i cu el, se prefăcu adormit, iar a doua zi dis-de-dimineață, făcând tot posibilul ca să evite a-l mai vedea, plecă. În frac și cu pălărie tare, Nikolai hoinări prin oraș, uitându-se la francezi și la uniformele lor, cercetând străzile și clădirile ocupate de suveranul rus și de cel francez. Într-o piață văzu niște mese și alte pregătiri în vederea banchetului: iar străzile erau pavoazate cu steaguri rusești și franceze și cu uriașele inițiale A. și N. La ferestrele caselor erau de asemeni scoase drapele cu inițiale.
„Boris nu vrea să-mi dea o mână de ajutor, dar nici eu nu vreau să mă mai rog de el. Hotărât lucru, își spunea Nikolai, între noi totul s-a sfârșit, dar nu plec de aici până ce nu fac tot ce-mi stă în putință pentru Denisov și, mai cu seamă, până ce nu mă-ncredințez că scrisoarea va ajunge în mâinile împăratului. Împăratul?! E aici, el!” se gândi Rostov, apropiindu-se iar, fără voie, de casa ocupată de Alexandru.
În fața casei așteptau mai mulți cai înșeuați și se aduna suita, care se pregătea, pesemne, să-l escorteze pe suveran.
„Mă pot aștepta să-l văd din clipă în clipă, își spuse Rostov. Numai de-aș putea să-i înmânez scrisoarea și să-i spun tot… nu m-or aresta cumva fiindcă-s îmbrăcat civil? Nu se poate! El ar înțelege de partea cui e dreptatea. El înțelege tot, știe tot. Cine poate fi mai drept și mai mărinimos decât el? Și chiar dacă m-ar aresta fiindcă mă aflu aici, ce mare nenorocire ar fi? Își spuse el, zărind un ofițer care intra în casa ocupată de împărat. Iată cum se intră. Simplu de tot. Mă duc și-i înmânez chiar eu împăratului scrisoarea: cu atât mai rău pentru Drubețkoi, care m-a silit să fac asta.” Și, cu o hotărâre de care nu s-ar fi crezut niciodată în stare, Rostov, pipăindu-și buzunarul cu scrisoarea, se îndreptă spre casa ocupată de împărat.
„Nu, de data aceasta nu mai scap prilejul, ca după Austerlitz”, se gândi el, așteptându-se din clipă în clipă să-l vadă pe împărat și simțind cum îi năvălește sângele în inimă numai la gândul acesta. Voi cădea la picioarele lui și-l voi ruga. El are să mă ridice, are să mă asculte și-mi va mai și mulțumi pentru asta.„ „Sunt fericit de câte ori pot face un bine, și repararea unei nedreptăți este cea mai mare fericire!” așa își închipuia Rostov că va suna răspunsul pe care avea să i-l dea împăratul. Și păși drept spre intrarea casei, trecând pe lângă un șir de oameni care-l priviră curioși.
De la intrare, o scară largă ducea de-a dreptul spre etajul de sus: în dreapta, era o ușă închisă. Sub scară era o ușă care dădea în apartamentul de jos.
— Pe cine căutați? Fu întrebat.
— Vreau să dau o scrisoare, o cerere către majestatea-sa, răspunse Nikolai cu glas tremurat.
— Cererile, la aghiotantul de serviciu, pe aici, vă rog (și-i arătă în jos). Dar nu va fi primită.
Auzind tonul acesta nepăsător, Rostov se înspăimântă de ceea ce făcuse; gândul că l-ar putea vedea din clipă în clipă pe împărat era pentru el atât de ispititor și tocmai, de aceea, atât de înfricoșător, încât fu cât pe-aci să o ia la fugă, dar furierul care-l întâlnise îi deschisese ușa de la camera aghiotantului de serviciu, așa că Rostov n-avu încotro și intră.
Un om de vreo treizeci de ani, de statură potrivită, plin la trup, în botfori și cu pantaloni albi, cu o cămașă proaspătă de batist, pe care se vedea că de-abia și-o pusese, se afla în cameră, și un lacheu îi prindea la spate bretelele noi, brodate cu mătase, pe care Rostov, nu se știe de ce, le privi cu luare-aminte. Omul acesta vorbea cu cineva dintr-o cameră vecină.
— Bien faite et la beauté du diable70, spuse el. Dar, văzându-l pe Rostov, se opri și se încruntă.
— Ce doriți? O cerere?
— Qu'est ce que c'est?71 întrebă cineva din altă cameră.
— Encore un petitionnaire72, răspunse omul cu bretelele.
— Spune-i că, poate, mai târziu. Acuma iese, trebuie să plecăm.
— Mai târziu, mai târziu, mâine. Acuma nu se poate…
Rostov se întoarse și dădu să plece, dar omul cu bretele îl opri.
— Din partea cui? Cine ești dumneata?
— Din partea maiorului Denisov, răspunse Rostov.
— Dumneata cine ești? Ești ofițer?
— Locotenent, contele Rostov.
— Ce îndrăzneală! Trimite-o pe cale ierarhică. Iar dumneata poți pleca, pleacă… Și-și vârî o mână pe mâneca tunicii pe care i-o întindea valetul.
Rostov se găsi iarăși în antecameră și observă că pe scară se aflau o mulțime de ofițeri și de generali în mare ținută, prin fața cărora era nevoit să treacă.
Își blestema îndrăzneala și tremura la gândul că s-ar putea să dea din clipă în clipă ochi cu împăratul, să fie făcut de rușine și trimis la urmă sub stare de arest, chiar în fața lui; își înțelese, în sfârșit, prea bine fapta necugetată și se căi de ea, lăsându-și privirile în jos și căutând să-și facă drum prin mijlocul strălucitei suite, când se auzi deodată strigat de o voce cunoscută și simți că-l oprește în loc mâna cuiva.
— Ce faci aici, nenișorule, așa, pus la frac? Îl întrebă vocea groasă de bas.
Era un general de cavalerie, care-și câștigase în această campanie deosebita favoare a împăratului, fostul comandant de divizie al lui Rostov.
Rostov începu să se justifice speriat, dar, văzând figura blajină și glumeață a generalului, îl rugă să vină mai la o parte și-i istorisi cu emoție în glas tot ce i se întâmplase lui Denisov, pe care generalul îl cunoștea, și-l imploră să intervină în favoarea lui. După ce-l ascultă, generalul clătină din cap cu un aer îngrijorat.
— Păcat, păcat de băiatul ăsta! Dă-mi scrisoarea.
Abia avusese Rostov timp să-i expună cazul lui Denisov și să-i înmâneze petiția, că se și auziră pe scări pași repezi cu zăngănit de pinteni, și generalul, depărtându-se de el, își luă locul pe scară. Domnii din suita suveranului se repeziră în jos pe scări și dădură să-și încalece caii. Maestrul de călărie, același Ainé de la Austerlitz, aduse de frâu calul împăratului, și pe scări se auzi un scârțâit ușor de pași, pe care Rostov îl recunoscu de îndată. Uitând de pericolul de a fi recunoscut, Rostov își făcu loc printre câțiva localnici curioși de la intrare și revăzu, după doi ani, același trăsături pe care le adora, același chip, aceeași privire, același mers, aceeași îmbinare de măreție și blândețe… Și entuziasmul și dragostea lui de altădată pentru împărat îi reînviară în suflet. Împăratul, în uniforma regimentului Preobrajenski, cu botfori înalți, pantaloni albi din piele de ren, cu o stea pe piept necunoscută lui Rostov (era La Légion d'Honneur73), se ivi pe trepte, ținându-și bicornul sub braț și trăgându-și o mănușă. Se opri, se uită împrejur, și totul păru că se luminează în preajmă sub privirea lui. Spuse unora dintre generali câteva cuvinte și, recunoscându-l pe fostul comandant de divizie al lui Rostov, îi zâmbi și-l chemă la el.
Întreaga suită se dădu câțiva pași îndărăt și Rostov văzu cum generalul îi spune ceva împăratului, destul de multă vreme.
Împăratul îi răspunse câteva cuvinte și făcu un pas spre cal. Și din nou suita și mulțimea curioșilor, printre care și Rostov, se apropie de împărat. Oprindu-se lângă cal și punându-și o mână pe oblâncul șeii, suveranul se adresă generalului de cavalerie cu voce tare, cu intenția vădită ca toți cei de față să-l audă:
— Nu pot, generale, și nu pot fiindcă legea e mai puternică decât mine, rosti împăratul, punând piciorul în scară.
Generalul înclină respectuos capul, împăratul încălecă și porni la galop în josul străzii. Rostov, nemaiștiind ce face de entuziasm, alergă după el, împreună cu mulțimea.
XXI.
ÎN PIAÞA SPRE CARE SE îndrepta împăratul, stăteau față-n față, pe dreapta un batalion din regimentul Preobrajenski, pe stânga un batalion din garda franceză, cu căciuli de blană de urs.
Și, în vreme ce împăratul se apropia de unul dintre flancurile batalioanelor, care luaseră poziția pentru onor, spre flancul opus venea în galop un alt grup de călăreți, în fruntea cărora Rostov recunoscu pe Napoleon. Nu putea fi confundat cu altcineva. Venea în galop, cu pălăria lui mică, cu o tunică albastră peste o vestă albă și cu lenta sfântului Andrei pe umăr, călare pe un cal arab sur, de rasă pură, cu șabrac de culoarea zmeurei, cusut cu fir de aur. Ajungând în fața lui Alexandru, își ridică în aer pălăria, și la gestul acesta, ochiul de cavalerist al lui Rostov nu se putu opri să nu observe că ținuta lui Napoleon pe cal nu era nici frumoasă și nici prea sigură. Batalioanele strigară: „Ura!” și „Vive l'Empereur!”74 Napoleon îi spuse ceva lui Alexandru. Cei doi împărați descălecară și-și strânseră unul altuia mâna. Pe chipul lui Napoleon se zugrăvise un zâmbet antipatic și prefăcut. Alexandru îi spunea ceva cu o expresie prietenoasă.
Deși o grămadă de jandarmi francezi călări căutau să îndepărteze mulțimea, Rostov nu-și lua ochii de la Alexandru și Bonaparte și le urmărea fiecare mișcare. Îl surprinse ca un lucru cu totul neașteptat faptul că Alexandru se comporta ca de la egal la egal cu Bonaparte și că Bonaparte avea un fel de a se purta foarte degajat, ca și cum apropierea de suveran ar fi fost pentru el un lucru cât poate de natural și obișnuit, și i se adresa, ca unui egal, țarului Rusiei.
Alexandru și Napoleon se îndreptară cu suita lor numeroasă, care se lungea ca o coadă, spre flancul drept al batalionului Preobrajenski, drept în fața mulțimii, care se pomeni pe neașteptate atât de aproape de ei, încât lui Rostov, aflat în primele rânduri, îi fu teamă să nu-l recunoască cineva.
— Sire, je vous demande la permission de donner La Légion d'Honneur au plus brave de vos soldats75, rosti aspru și precis un glas, apăsând pe fiecare sunet.
Vorbise mărunțelul Bonaparte, privind de jos în sus spre Alexandru. Þarul, care asculta cu atenție ceea ce i se spunea, înclină capul, zâmbind plăcut.
— A celui qui s'est le plus vaillamment conduit dans cette derniere guerre76, adăugă Napoleon, accentuând fiecare silabă și privind, cu o liniște și o siguranță de sine ce-l revolta pe Rostov, rândurile soldaților ruși, rămași în poziție de drepți, cu arma pentru onor și cu ochii ațintiți spre împăratul lor.
— Votre majesté me permettra-t-elle de demander l'avis du colonel77, răspunse Alexandru și făcu grăbit câțiva pași spre prințul Kozlovski, comandantul batalionului.
Între timp Bonaparte vroi să-și scoată mănușa de pe mâna lui mică și albă, dar, rupându-și-o, o aruncă. Un aghiotant, care-i călca aproape pe urmele pașilor, se repezi și i-o ridică.
— Cui să-i dăm decorația? Întrebă împăratul, cu glas scăzut, în rusește, pe Kozlovski.
— Cui veți ordona, majestate.
Împăratul se încruntă nemulțumit și, rotindu-și ochii împrejur, zise:
— Trebuie totuși să-i dau un răspuns.
Kozlovski, cu un aer hotărât, aruncă o privire printre rânduri, și privirea lui îl întâlni și pe Rostov.
„Nu cumva, pe mine?” își zise Rostov.
— Lazarev! Ordonă colonelul, încruntându-se; și Lazarev, primul din flanc după înălțime, ieși ager în fața frontului.
— Unde te duci? Stai pe loc! Îi șoptiră câteva glasuri lui Lazarev, care nu știa încotro să apuce. Soldatul se opri, trase speriat cu coada ochiului la colonel și se schimbă la față, așa cum se întâmplă de obicei cu soldații scoși în fața frontului.
Napoleon întoarse ușor capul îndărăt și-și întinse peste umăr mâna mică și grasă în semn că dorea să apuce ceva. Persoanele din suită, ghicind în aceeași clipă ce dorește, începură să se frământe și să șoptească între ele, și-și trecură ceva din mână în mână, în vreme ce un paj, același pe care Rostov îl văzuse în ajun la Boris, dădu fuga în față și, aplecându-se respectuos asupra mâinii întinse, fără să o lase să aștepte nici o clipă, depuse în ea o decorație cu panglică roșie. Napoleon o apucă, fără să se uite la ea, cu două degete. Decorația licări între ele. Apropiindu-se apoi de Lazarev, care cu ochii holbați nu se uita decât spre țar, Napoleon își întoarse privirea spre Alexandru, ținând să-i arate prin aceasta că gestul pe care-l făcea acum era adresat aliatului său. Mâna mică și albă cu decorația atinse un nasture de la tunica ostașului Lazarev. Napoleon părea convins că era de ajuns numai o atingere a mâinii lui pe pieptul acestui soldat, pentru ca acesta să se socotească pe vecie fericit de a fi fost decorat și distins pentru toți ceilalți oameni de pe lume. Napoleon doar cât lipi crucea de haina lui Lazarev și-și și retrase mâna, întorcându-se spre Alexandru, ca și cum ar fi fost sigur că decorația nu se putea să nu rămână lipită de pieptul soldatului. Și crucea, într-adevăr, rămăsese lipită.
Mâini grijulii de ruși și francezi se repeziseră să o prindă în aceeași clipă de tunica ostașului. Lazarev se uită posomorât la omul scund cu mâini albe ce-i făcuse nu știu ce la pieptul tunicii și, stând tot în poziția pentru onor, se uită apoi din nou drept în ochii lui Alexandru, ca și cum l-ar fi întrebat dacă să mai rămână mult așa, ori îi ordonă să plece, sau, poate, mai are ceva, cine știe ce, de făcut? Dar nu i se ordonă nimic și el mai ramase încă multă vreme țeapăn, în această poziție.
Cei doi suverani se urcară pe cai și plecară. Soldații regimentului Preobrajenski rupseră rândurile, amestecându-se cu francezii din garda imperială, și se așezară la mesele pregătite pentru ei.
Lazarev ședea la locul de cinste; toți îi îmbrățișau și-l felicitau, iar ofițerii ruși și francezi din cele două batalioane îi strângeau mâna. O mulțime de curioși dintre ofițeri și din popor se apropiau de el numai ca să-l vadă. Larma convorbirilor în rusește și franțuzește, învălmășite, umplea, deopotrivă cu hohotele de râs, toată piața jur împrejurul meselor. Doi ofițeri, aprinși amândoi la față, trecură pe lângă Rostov, veseli și mulțumiți.
— Ce mai tratație, măi frate! Numai talere de argint, zise unul. L-ai văzut pe Lazarev?
— L-am văzut.
— Mâine, cică franțujii vor fi oaspeții husarilor de la Preobraienski.
— Are un noroc Lazarev ăsta! O mie două sute de franci pensie viageră.
— Ian uitați-vă câta mai căciula, băieți! Striga unul de la Preobrajenski, gătindu-se cu căciula înfoiată a unui francez.
— Grozav îți stă de bine; minunat!
— Cunoști parola? Întrebă un ofițer din gardă pe un altul. Alaltăieri a fost Napoléon, France, bravoure78; ieri Alexandre, Russie, grandeur79; o zi dă împăratul nostru parola, altă zi Napoleon. Mâine împăratul va decora cu Ordinul Sfântul Gheorghe pe cel mai viteaz ostaș din garda franceză. N-are încotro! Trebuie să răspundă cu aceeași monedă.
Boris și camaradul său Zylinski erau și ei printre cei veniți să vadă ospățul. La întoarcere, Boris îl zări pe Rostov, care stătea la colțul unei case.
— Noroc, Rostov! Nici n-am mai avut timp să ne vedem, îi spuse el și nu se putu abține să nu-l întrebe ce i se întâmplase, atât de ciudat, de posomorât și de necăjit arăta Rostov.
— Nimic, nimic, răspunse Rostov.
— Mai treci pe la mine?
— Am să trec.
Rostov rămase multă vreme lângă colțul casei, uitându-se de departe la ospăț. În mintea lui începură să se frământe gânduri chinuitoare, cărora în zadar căuta să le dea de capăt. Îndoieli înfricoșătoare i se trezeau în suflet. Când îi venea în minte Denisov, cu expresia feței atât de schimbată, cu înfățișarea de om resemnat, sau întreg spitalul, plin de mutilați fără mâini și fără picioare, cu murdăria lui și bolile de tot soiul, și i se părea că simte mirosul de spital și de cadavru atât de viu, încât se uita de jur împrejur ca să vadă de unde-ar putea veni miasma asta; când îi răsărea în fața ochilor Bonaparte cel încântat de sine, cu mâna lui albă, Bonaparte care era acum împărat și care ajunsese să fie iubit și stimat de către însuși țarul Alexandru. La ce, așadar, atâtea mâini și picioare amputate, la ce atâția oameni morți? Îi răsărea în fața ochilor când soldatul Lazarev, decoratul, când Denisov cel pedepsit, fără speranță de a fi iertat. Și-l năpădiră gânduri pe cât de ciudate, pe atât de înfricoșătoare.
Mirosul îmbietor al mâncărurilor, din care se ospătau soldații regimentului Preobrajenski, și foamea care-i da ghes îl treziră din starea aceasta: simțea nevoia să mănânce ceva înainte de a pleca la drum. Se îndreptă spre un birt pe care îl văzuse de dimineață. În birt era atâta lume, și mai ales ofițeri veniți ca și el în haine civile, încât cu mare greutate putu căpăta ceva de mâncare. Doi ofițeri din divizia lui se așezară alături. Firește, toți discutau numai despre pace. Camarazii săi ofițeri erau, ca de altfel cea mai mare parte a armatei, nemulțumiți de pacea aceasta încheiată după lupta de la Friedland. Susțineau că, dacă ar mai fi rezistat, Napoleon ar fi putut fi nimicit, fiindcă nu mai avea pesmeți și nici muniții. Nikolai tăcea, mânca și, mai cu seamă, bea. Bău singur două sticle de vin. Îl chinuia mereu acea frământare interioară căreia nu-i găsise dezlegare. Se temea să se lase în voia gândurilor, dar nici nu putea scăpa de ele. Dar, dintr-o dată, la observația unuia dintre ofițeri că simplul fapt de a te uita la francezi e înjositor, Rostov începu să strige, aprinzându-se din senin, ceea ce-i miră din cale-afară pe ofițeri.
— Și cum puteți dumneavoastră judeca ce ar fi fost mai bine! Se răsti el, și sângele îi năvăli în obraz. Cum puteți dumneavoastră judeca faptele suveranului? Ce drept avem noi să le judecăm?! Noi nu putem înțelege nici ce urmărește, nici ce face împăratul!
— Dar n-am pomenit o vorba despre împărat, se justifică ofițerul, care nu-și putea explica ieșirea asta violentă altfel decât prin faptul că Rostov băuse cam mult.
Dar Rostov nu-i dădu ascultare.
— Noi nu suntem funcționari de ambasadă, suntem soldați și nimic altceva, urmă el. Dacă ni se ordonă să murim, murim. Dacă ni se dau pedepse, înseamnă că suntem vinovați; nu e treaba noastră sa judecăm. Dacă împăratului, suveranul nostru, i se pare nimerit să-l recunoască pe Bonaparte împărat și să încheie pace cu el, însemnează că așa trebuie! Altminteri, dacă ne-am apuca să le judecăm și să le discutăm pe toate, ar însemna să nu ne mai rămână nimic sfânt. Atunci am fi în stare să spunem ca nu există nici Dumnezeu, că nu există nimic, striga Rostov, bătând cu pumnul în masă, cu totul nelalocul său după părerea comesenilor, dar întrutotul consecvent cu mersul gândurilor sale.
— Ceea ce avem noi de făcut este să ne îndeplinim datoria, să luptăm și nu să discutăm; asta-i tot, încheie el.
— Și să bem, interveni unul dintre ofițeri, care n-avea nici un chef de ceartă.
— Da, și să bem, repetă Nikolai. Ei, tu, ascultă! Mai adă o sticlă! Strigă el.



Partea a treia.

I
ÎN ANUL 1808, ÎMPÃRATUL Alexandru plecă la Erfurt în vederea unei noi întâlniri cu împăratul Napoleon, și în înalta societate petersburgheză se vorbi mult despre măreția acestei întrevederi solemne.
În 1809, alianța dintre cei doi stăpâni ai lumii, cum erau numiți Napoleon și Alexandru, mersese atât de departe, încât atunci când Napoleon declară în acel an război Austriei, un corp de armată rus trecu granița ca să lupte de partea inamicului de altădată al Rusiei, Bonaparte, împotriva fostului ei aliat, împăratul Austriei; atât de departe mersese alianța, încât cercurile sus-puse vorbeau despre posibilitatea unei căsătorii între Napoleon și una dintre surorile împăratului Alexandru. Dar, în afară de aceste considerații de politică externă, societatea rusă a vremii dădea o mare atenție reformelor interne care cuprinseseră în această epocă toate ramurile administrației de stat.
În tot acest timp, viața de toate zilele, viața cea adevărată a oamenilor, cu grijile lor reale – sănătatea și boala, munca și odihna – cu aspirațiile lor spre gândire, știință, poezie, ori muzică, și cu iubirile, prieteniile, aversiunile și pasiunile lor, își urma ca întotdeauna drumul, independent și în afară de orice preocupări privind alianța sau inimiciția politică a lui Napoleon Bonaparte cu Rusia și în afară de orice reformă posibilă.
Prințul Andrei stătuse la țară doi ani în șir. Toate reformele pe care le încercase Pierre pe moșiile sale și nu obținuse nici un rezultat – grăbit cum era să treacă mereu de la o treabă la alta – toate aceste reforme le dusese la bun sfârșit prințul Andrei pe moșia lui, fără să bată toba față de nimeni și fără vreo sforțare deosebită.
Posedând în cel mai înalt grad spiritul întreprinzător al omului practic, însușire ce-i lipsea lui Pierre, știa să pună în mișcare lucrurile, fără să fie nevoie de gesturi și eforturi prea mari din partea lui.
Pe una dintre moșiile lui organiză trei sute de țărani într-o obște de plugari liberi (era unul dintre primele exemple de acest fel în Rusia); pe alte moșii desființă boierescul, înlocuindu-l cu obrocul. La Bogucearovo era înscrisă pe statele lui de plată o moașă cu diplomă, care îngrijea femeile lehuze, și un preot avea leafă ca să-i învețe carte pe copiii țăranilor și ai argaților.
Prințul își petrecea o parte din timp la Lâsâe Gorî, cu tatăl său și cu copilul, care mai avea încă nevoie să fie dădăcit; restul timpului și-l trecea în sihăstria de la Bogucearovo, cum numea tatăl său această proprietate. Cu toată indiferența pe care și-o arătase în fața lui Pierre în legătură cu tot ceea ce se petrece în lumea din afară, el urmărea totuși stăruitor evenimentele, primea nenumărate cărți și, spre uimirea lui, băga de seamă, de câte ori îi veneau lui sau tatălui său oaspeți noi de la Petersburg, de-a dreptul din vâltoarea vieții, că, asupra chestiunilor politice externe și interne, el, care nu ieșea din satul lui, era mult mai bine informat decât persoanele acestea.
Pe lângă ocupațiile legate de gospodărirea proprietăților sale și în afara lecturii celor mai variate cărți, prințul Andrei se mai îndeletnicea în perioada aceea cu redactarea unui studiu critic asupra ultimelor două nenorocoase campanii ale armatei ruse și cu elaborarea unui proiect de reformă a codurilor și regulamentelor militare.
În primăvara anului 1809, prințul Andrei plecă la proprietățile din Riazan ale fiului său, pe care le îngrijea în calitatea lui de tutore.
Încălzit de soarele primăvăratic, ședea în fundul trăsurii, privind firele crude de iarbă odată cu cele dintâi frunze de mesteacăn și urmărind norii de primăvară, cei dintâi care alunecau în rotocoale pe albastrul siniliu al bolții. Nu se gândea la nimic și se mulțumea să se uite voios și visător jur împrejurul său, în toate părțile.
Trecuseră de podul plutitor unde, cu un an în urmă, stătuse de vorbă cu Pierre. Trecură și printr-un sat noroios de-a lungul unor arii și al unor semănături de toamnă înverzite, peste o râpă care mai păstra pe fundul ei zăpadă și care cobora spre un pod, apoi pe o coastă de deal cu lutul spălat de ape, peste miriști și prin tufișuri ici-colo înverzite, și intrară într-o pădure de mesteceni, ce se întindea de o parte și de alta a drumului. În pădure vântul nu sufla deloc, așa că era aproape cald. Mestecenilor, numai frunze verzi, cleioase de sevă, nu li se clintea o ramură, iar jos, de sub frunzele veștede, de anul trecut, se opinteau spre soare, săltându-le, primele fire de verdeață, iarbă și flori viorii. Verdele adânc al brazilor mărunți ce nu-și leapădă cetina niciodată, strecurat printre mesteceni, era ca o amintire neplăcută a iernii. Adâncindu-se în pădure, caii începură să fornăie și să asude tot mai tare. Piotr, lacheul, îi șopti ceva vizitiului, și vizitiul îi răspunse afirmativ. Dar lacheului i se păru pesemne prea puțin numai părerea vizitiului; se întoarse pe capră către stăpân.
— Luminăție, ce ușurare! Spuse el, zâmbind respectuos.
— Cum?
— Te simți mai ușor, luminăție!
„Ce-o fi spunând? Se gândi prințul Andrei. Ceva în legătură cu primăvara, desigur”, își zise el, uitându-se în toate părțile. „Ia uite! A înverzit totul… ce repede! Și mestecenii, și mălinii, până și arinii au început… Numai stejarii nu se văd. Ba da, uite, ăsta e stejar.”
La marginea drumului străjuia un stejar. Cu zeci de ani mai bătrân decât mestecenii ce alcătuiau pădurea, era de zece ori mai gros și de două ori mai înalt decât oricare dintre ei. Era un stejar uriaș, abia l-ar fi putut cuprinde doi oameni, cu o parte dintre crăci rupte de multă vreme, cum se vedea, și cu trunchiul cojit, crestat de cicatrici vechi. Cu uriașele lui brațe și cu degete noduroase, nesimetric rășchirate – monstru bătrân și disprețuitor – sta supărat între mestecenii zâmbitori. El singur se împotrivea și nu voia să se lase cuprins de farmecul primăverii și nu voia să știe nici de primăvară, nici de soare.
„Primăvară, și dragoste, și fericire! Părea să spună stejarul acesta, cum de nu vi se urăște tot cu aceeași și iar aceeași minciună neroadă și fără rost? Mereu același lucru și nimic altceva decât minciună! Nu există nici primăvară, nici soare, nici fericire. Uitați-vă la molifți cum se înăbușă unii pe alții de moarte; sunt veșnic aceiași. Priviți-mă și pe mine cum mi-am mai întins brațele și degetele noduroase și umflate; unde nu mi-au crescut? Și din spinare și din părți… Cum, mi-au crescut, așa am rămas și nu cred în nădejdile și în minciunile voastre.
Trecând prin pădure, prințul Andrei întoarse capul să se uite de câteva ori la acest stejar, ca și cum ar fi așteptat ceva din partea lui. Flori și iarbă creșteau și pe sub stejar, dar el rămânea în mijlocul lor mereu același – ursuz, neclintit, monstruos și dârz.
„Da, are dreptate, are de o mie de ori dreptate acest stejar, își zise prințul Andrei. Lasă-i pe ceilalți, pe cei tineri să cadă din nou pradă acestei minciuni; noi, însă, știm ce e viața; cu viața noastră s-a sfârșit!” Un șuvoi de gânduri deznădăjduite, dar dureros de dulci îi năpădiră sufletul, stârnite de vederea stejarului. În timpul acestei călătorii, prințului Andrei îi trecu parcă din nou prin fața ochilor întreaga-i viață și iarăși ajunse la concluzia aceea deznădăjduită, dar oarecum liniștitoare pentru el, pe care o mai formulase și alte dăți, că nu trebuie să se apuce de nimic, că trebuie să-și trăiască mai departe viața, ferindu-se doar de a face rău cuiva, departe de orice frământări și de orice dorințe.
II.
ÎN CALITATE DE TUTORE AL fiului său, pentru proprietățile acestuia din Riazan, prințul Andrei era nevoit să se vadă cu mareșalul nobilimii din județ. Mareșal al nobilimii era contele Ilia Andreevici Rostov, și prințul, pe la mijlocul lunii mai, se duse să-i facă o vizită.
Era cald: primăvară în toi. Pădurea se îmbrăcase toată cu frunziș, pe drum era atâta praf și așa de cald, încât, trecând pe lângă o apă, îți venea să te scalzi.
Prințul Andrei, necăjit, preocupat să-și repete în gând toate câte avea să le discute cu mareșalul nobilimii, intră pe una dintre aleile parcului din jurul conacului Rostovilor, din Otradnoe. Din dreapta, dintre copaci, îi ajunseră la ureche strigăte vesele și glasuri femeiești și văzu un grup de fete care îi tăie drumul, trecându-i în fugă înaintea trăsurii. În fruntea tuturor, cea mai aproape de el, alerga spre trăsură o fată cu părul negru și foarte zveltă, neobișnuit de zveltă, cu ochii mari, negri, îmbrăcată într-o rochie galbenă de stambă și legată la cap cu o basma albă, de sub care îi cădeau, răsfirându-se pe umeri, șuvițe buclate de păr. Fata striga din fugă ceva, dar văzând un străin, nu se mai uită la el, ci se întoarse și se depărtă râzând.
Prințul Andrei simți, deodată, ceva ca o durere. Ziua era așa de frumoasă, soarele strălucea atât de puternic; pretutindeni în jurul lui era atâta voie bună; dar fata asta zveltă și drăguță nici nu știa și nici nu voia să știe de existența lui, mulțumită și fericită cum era de viața ei, care putea fi și stupidă, dar care-i apărea voioasă și senină. „De ce-o fi oare atât de veselă? La ce s-o fi gândind? Desigur, nu la regulamente militare, nici la organizarea dijmașilor de pe moșia din Riazan. La ce s-o fi gândind? De ce-o fi oare atât de fericită?” se întrebă fără să vrea, cu un sentiment de curiozitate, prințul Andrei.
Contele Ilia Andreici își trăia la Otradnoe, în 1809, viața lui de totdeauna, adică primea ca și altădată aproape toată gubernia și le oferea tuturor vânători, spectacole de teatru, ospețe cu muzicanți. Se bucură de vizita prințului Andrei, așa cum se bucura de orice oaspe nou, și îl opri, aproape cu de-a sila, să rămână la el peste noapte.
În cursul acelei zile plicticoase, cât timp trebui să stea cu stăpânii casei și cu cei mai respectabili dintre oaspeții care, cum se întâmplase să fie în preajma unei onomastici, umpluseră casa bătrânului conte, Bolkonski își aruncă de câteva ori ochii spre Natașa, care-și găsea necontenit de râs și se distra în tovărășia celeilalte jumătăți a societății, compusă din tineret. Prințul Andrei se tot întreba: „La ce s-o fi gândind? De ce o fi atât de veselă?”
Noaptea, rămas singur și neobișnuit să schimbe patul, multă vreme nu izbuti să adoarmă. Mai întâi citi, apoi stinse lumânarea, dar o aprinse curând la loc. În camera cu obloanele trase era zăpușeală. Îi era ciudă pe acest bătrân netot (cum îl socotea el pe contele Rostov), care-l reținuse sub cuvânt că hârtiile de care avea nevoie nu i-ar fi venit încă de la oraș; și-i era nu mai puțin necaz pe el însuși, că rămăsese.
Se sculă și se îndreptă spre fereastră, cu gândul s-o deschidă. Cum dădu la o parte obloanele, lumina lunii năvăli în cameră ca și cum ar fi stat la pândă îndărătul ferestrei, așteptând demult clipa asta. Deschise fereastra. Noaptea era răcoroasă și foarte senină. Chiar în dreptul ferestrei se înșira un rând de copaci tunși, ale căror coroane erau întunecate de o parte și numai argint de cealaltă. Dedesubtul lor, străluceau pe alocuri, tot ca de argint, frunzele și tulpinile unor plante pline de sevă, stufoase și jilave. Dincolo de linia întunecată a copacilor se vedea un acoperiș lucind de rouă; mai la dreapta străjuia un copac mare și umbros, cu trunchiul și ramurile albicioase, sclipind în razele lunii aproape pline de pe cerul primăvăratic, atât de luminos, încât stelele abia se mai vedeau. Prințul Andrei se rezemă în coate de fereastră și-și aținti ochii la bolta cerului.
Odaia prințului Andrei se afla la etajul din mijloc; încăperile de deasupra erau de asemenea locuite, dar nici cei de acolo nu dormeau. Auzi sus voci femeiești.
— Hai, o singură dată numai, se ruga sus un glas de femeie, pe care prințul Andrei îl recunoscu numaidecât.
— Dar când ai să mai adormi? Îi răspunse a doua voce.
— N-am să dorm deloc; nu pot să dorm, ce să fac! Hai, te rog, ultima oară…
Două glasuri femeiești intonară o frază muzicală, care părea să fie un sfârșit de cântec.
— Ah, ce minune! Ei, și acuma, la culcare, gata!
— Dormi tu, eu nu pot, răspunse vocea dintâi, apropiindu-se de fereastră.
Se aplecase pesemne mult în afară, pe fereastră, de vreme ce i se auzea și foșnetul rochiei, și până și respirația. Toate tăcuseră împietrite, ca și luna, ca și lumina ei, ca și umbrele. Și prințul Andrei se temea să se miște, ca să nu-și dea pe față prezența nedorită.
— Sonia! Sonia! Se auzi din nou vocea celei dintâi. Cum poți să dormi? Ia te uită ce minune! Ah, ce minune! Trezește-te odată, Sonia, o rugă ea, aproape cu lacrimi în glas. Niciodată, niciodată nu mi-a fost dat să văd o noapte atât de minunată.
Sonia răspunse ceva în silă.
— Nu, uită-te, te rog, ce lună! Ah, ce frumusețe! Hai, vino-ncoace. Draga mea, sufletul meu, vino! Ei vezi? Uite așa, să-ți îndoi ușor picioarele, să-ți cuprinzi uite așa genunchii, strâns, cât mai strâns, să te încordezi tare și să-ți iei zborul. Uite așa!
— Ajunge, ai să cazi!
Se auzi ceva ca un soi de luptă; pe urmă răsună vocea plictisită a Soniei:
— E târziu; e aproape două.
— Ah, nu știi decât să-mi strici toată plăcerea. Bine, du-te, du-te!
Și iarăși tăcură toate, dar prințul Andrei știa că ea e tot acolo; o auzea din când în când mișcându-se încet și din când în când oftând.
— Ah, doamne, doamne! Ce-i cu mine? Exclamă ea deodată. Hai, la culcare, dacă-i vorba așa! Și închise cu zgomot fereastra.
„De existența mea nici nu-i pasă!” își spunea prințul Andrei în timp ce o asculta vorbind și, fără să știe de ce, aștepta și totodată se temea să n-o audă spunând ceva despre el. „Iarăși ea! Parcă e un făcut!” gândi el. În suflet i se trezi deodată un amestec așa de neașteptat de gânduri, de senzații și speranțe tinerești ce contrastau până-ntr-atâta cu întreaga lui viața, încât, simțind că nu e-n stare să și le lămurească nici pentru sine însuși, se culcă și adormi numaidecât.
III.
A DOUA ZI, LUÂNDU-ȘI rămas-bun numai de la bătrânul conte, fără să mai vadă doamnele, prințul Andrei plecă acasă.
Era pe la începutul lui iunie, când prințul Andrei, întorcându-se la moșie, trecu din nou prin crângul de mesteceni în care văzuse stejarul acela bătrân și noduros care-l impresionase atât de ciudat, încât nu-l mai putea uita. Zurgălăii cailor răsunau acum mai înăbușit decât cu o lună și jumătate înainte; pădurea se împlinise, era mai umbroasă și mai deasă, iar brazii tineri presărați prin pădure, cu vlăstarii lor proaspeți, pufoși, de un verde gingaș, nu mai stricau frumusețea priveliștii, ci se îmbinau armonios în tot.
Toată ziua fusese cald; se adunau ici și colo nori ca de furtună, dar numai un nouraș trecător stropi praful drumului și frunzele îmbibate de sevă. De-a stânga drumului pădurea era întunecată, în umbră; în dreapta ea scânteia udă în razele soarelui, abia legănată de vânt. Erau numai flori peste tot și privighetorile-și îngânau trilurile și se-ntreceau, care mai aproape, care mai de departe. „Da, aici, în pădurea asta, era stejarul acela cu care mă simțeam atât de asemenea, își zise prințul Andrei. Dar unde o fi?” se întrebă el din nou, uitându-se tot în stânga drumului și, fără să știe cum și fără să-și dea seama că e același, se surprinse admirând stejarul, același pe care-l căutase. Bătrânul stejar era de nerecunoscut; frunzișul lui verde-închis și doldora de sevă, întins ca o boltă de cort, fremăta ușor în razele asfințitului de soare. Nici degetele noduroase, nici cicatricele, nici îndoiala și nici suferința lui de odinioară, nimic dintre toate acestea nu se mai vedea. Prin scoarța lui aspră, de veacuri, răsăriseră de-a dreptul frunze tinere și pline de suc, încât cu greu s-ar fi putut crede că moșneagul acesta le putuse da la lumină. „Da, e chiar el, e același stejar!” își zise prințul Andrei și, fără veste, îl învălui un sentiment inexplicabil de primăvăratecă bucurie și de viață nouă. Toate clipele frumoase ale vieții lui îi năvăliră deodată, de-a valma, în minte. Austerlitzul cu cerul înalt, și chipul dojenitor al soției sale moarte, și silueta lui Pierre stând pe podul plutitor, și fata tulburată de frumusețea nopții, și noaptea aceea, și luna, și toate laolaltă îi reapărură înaintea ochilor.
„Nu, viața nu se sfârșește la treizeci și unu de ani, hotărî deodată, nestrămutat, în chip de încheiere, prințul Andrei. Nu e destul să știu eu ce am în suflet; trebuie s-o afle cu toți: și Pierre, și fata aceea care voia să-și ia zborul spre cer; trebuie să știe, ca să mă cunoască toți, ca viața să nu mi se mai scurgă așa, numai pentru mine, ca ei să nu mai trăiască așa, fără nici o legătură cu viața mea, și pentru ca viața mea să se reflecte în toți și toți să trăiască laolaltă cu mine!”
După ce se întoarse din călătorie, prințul Andrei se hotărî ca în toamnă să plece la Petersburg, găsind fel de fel de justificări pentru această hotărâre. Un șir întreg de argumente, pe cât de temeinice, pe atât de logice, care îl îndreptățeau să plece la Petersburg și chiar să-și caute acolo o slujbă, era pregătit să-l servească. Ajunsese să nu mai priceapă cum de i-a putut trece vreodată prin gând să se sustragă necesității de a lua parte la viața activă, întocmai așa cum, cu o lună înainte, n-ar fi conceput că ar putea să se gândească măcar a părăsi viața de la țară. Îi apărea acum lămurit că tot ce adunase ca experiență de viață avea să se irosească în zadar și să se dovedească simplă absurditate, dacă n-ar pune-o în practică și dacă n-ar lua din nou parte activă la viață. Nu putea înțelege nici cum, întemeiat pe argumente raționale, i se păruse altădată atât de vădit că s-ar fi înjosit dacă acum, după toată experiența sa de viață, ar mai fi crezut că poate fi de folos cuiva și că există pe lume putința de a fi fericit și iubit. Rațiunea îi șoptea acum cu totul altceva. După această călătorie, prințul Andrei începu să se plictisească la țară; vechile sale ocupații nu-l mai interesau și adesea, când era singur în cabinetul lui, se ridica de pe scaun, se apropia de oglindă și-și privea îndelung chipul. Se întorcea apoi și se uita la portretul răposatei sale soții, care, înfățișată cu bucle a la grecque, îl privea duios, cu ochi veseli, din rama aurită. Nu-l mai mustra, ca înainte, cu cuvintele acelea groaznice, ci-l privea simplu, cu voie bună și curiozitate. Și prințul Andrei se plimba îndelung prin odaie cu mâinile la spate, când posomorât, când zâmbitor, după firul gândurilor sale, care frământau deopotrivă ideile acelea nesăbuite pe care nu le împărtășise niciodată nimănui și pe care le ținuse tăinuite ca pe o crimă – cele vorbite atunci cu Pierre, cele în legătură cu gloria, cu fata din fereastră, cu stejarul, cu frumusețea femeiască și cu dragostea, idei care-i schimbaseră tot cursul vieții. Dacă în asemenea momente intra cumva la dânsul cineva, se arăta deosebit de rece, de ferm și de aspru, dar mai ales de o logică supărătoare.
— Mon cher, i se întâmpla să-i spună prințesa Maria, când îl nimerea în asemenea clipe de zbucium, Nikolușka n-ar trebui să iasă azi la plimbare: e prea frig.
— Dacă ar fi cald, îi răspundea prințul Andrei surorii sale în asemenea momente pe un ton rece, ar ieși numai în cămașă; dar așa, cum azi e frig, trebuie îmbrăcat cu haine călduroase, care tocmai de asta au și fost născocite. Iată, așadar, ce rezultă din faptul că e frig și nicidecum că trebuie să rămână în casă, când e știut că un copil are nevoie de aer, spunea el cu logică riguroasă, ca și cum ar fi vrut să pedepsească pe cineva pentru misterioasa și ilogica activitate lăuntrică ce se desfășura întrânsul.
În împrejurări de acestea, prințesa Maria se gândea cât înăspresc preocupările intelectuale inima bărbaților.
IV.
PRINÞUL ANDREI SOSI LA Petersburg în luna august a anului 1809. Era epoca în care tânărul Speranski își atinsese apogeul gloriei și când se puneau cu deosebită energie în aplicare reformele sale. În aceeași lună august, împăratul, care, ieșind odată cu trăsura, fusese accidentat, frângându-și un picior, se văzuse nevoit să rămână la Peterhof timp de trei săptămâni și lucra zilnic numai cu Speranski. În acea epocă se pregătiră nu numai cele două decrete faimoase și atât de alarmante pentru întreaga societate – cel pentru desființarea rangurilor de la curte și cel prin care se instituiau examene pentru obținerea gradului de asesor de colegiu și de consilier de stat – ci însăși Constituția statului, care trebuia să reformeze toată rânduiala existentă în justiția, administrația și finanțele Rusiei, de la Consiliul de Stat până la administrația de plasă. Acum se traduceau în fapt și se împlineau acele nelămurite visuri de liberalism cu care se urcase pe tron împăratul Alexandru și pe care năzuise să le realizeze cu ajutorul sfetnicilor săi: Czartoryski, Novosilțev, Kociubei și Stroganov, pe care chiar el îi numea în glumă comité du salut public.80
Acum toți aceștia laolaltă fuseseră înlocuiți cu Speranski, pentru problemele civile, și cu Arakceev, pentru cele militare. Curând după sosirea sa, prințul Andrei apăru, în calitate de șambelan, la curte și la toate prilejurile în care împăratul se arăta. Împăratul, în cele două rânduri când îl întâlni, nu-l învrednici nici cu un cuvânt măcar. Și înainte prințului Andrei i se păruse mereu că nu se bucură de simpatia suveranului, că suveranului nu-i plac ochii lui și nu-l prea agreează. În privirea rece și distantă pe care i-o aruncase acum suveranul, prințul Andrei văzu o nouă și puternică confirmare a acestei vechi bănuieli. Cei de la curte îi lămuriră prințului Andrei lipsa de atenție a împăratului față de el prin faptul că Bolkonski părăsise din 1805 armata.
„Îmi dau seama cât de puțin stăpâni suntem pe simpatiile și antipatiile noastre, își spuse prințul Andrei, și de aceea nici prin gând nu-mi trece să prezint personal împăratului memoriul meu asupra regulamentului militar, care, de altfel, va pleda singur în favoarea sa.” Îi vorbi despre memoriu unui bătrân feldmareșal, prieten al tatălui său, care îi și fixă o întrevedere, i-l primi călduros și-i promise să-l transmită împăratului. După câteva zile, i se anunță că urmează să se prezinte ministrului de război, contele Arakceev.
La ceasurile nouă dimineața, în ziua hotărâtă, prințul Andrei se înființa în antecamera contelui Arakceev.
Personal nu-l cunoștea pe Arakceev și nu-l văzuse niciodată, dar tot ce știa despre dânsul îi inspira prea puțină considerație pentru acest om.
„E ministru de război și om de încredere al suveranului; nu-i nevoie să-l judece nimeni după însușirile sale personale; i s-a dat însărcinarea să examineze memoriul meu și, prin urmare, el singur poate să-i și dea curs”, se gândea prințul Andrei, în timp ce aștepta, la rând cu o mulțime de persoane importante și neimportante, în antecamera contelui Arakceev.
Prințul Andrei, care își făcuse mai tot serviciul în armată ca aghiotant, avusese prilejul să vadă antecamerele multor personaje importante, și caracteristicile diferite ale acestor antecamere îi erau foarte familiare. Dar antecamera contelui Arakceev avea un caracter cu totul aparte. Persoanele de mai mică însemnătate, care-și așteptau rândul la audiență în antecamera contelui Arakceev, aveau întipărită pe față o expresie de timiditate și supunere; fețele persoanelor mai cu vază exprimau unul și același sentiment de stinghereală, ascuns sub un aer degajat și de autoironie, glumind pe socoteala lor și a situației în care se aflau, ca și a persoanei așteptate. Unii se plimbau gânditori de colo-colo, alții își vorbeau în șoaptă și râdeau, și prințul Andrei putu surprinde sobriquet-ul81 de „Sila Andreici”82, și cuvintele: „Ne arată el, nenea!” care se refereau la contele Arakceev. Un general (persoană cu vază), vădit jignit de faptul că trebuia să aștepte atâta vreme, stătea picior peste picior și zâmbea disprețuitor, de unul singur.
Dar cum se deschidea ușa cabinetului, pe toate fețele se zugrăvea, în aceeași clipă, același sentiment: teama. Prințul Andrei îl rugă pentru a doua oară pe ofițerul de serviciu să-l anunțe, dar toți întoarseră spre el priviri ironice, spunându-i că-i va veni și lui timpul să intre, la rând. După ce aghiotantul introduse și petrecu apoi câteva persoane afară din cabinetul ministrului, îi veni rândul să intre, pe ușa ce inspira atâta groază, unui ofițer care-l impresionase pe prințul Andrei prin înfățișarea sa umilă și speriată. Audiența ofițerului se prelungi neașteptat de mult. Deodată, prin ușă se auziră strigătele unei voci neplăcute, și ofițerul palid și cu buzele tremurând ieși din cabinet și trecu prin antecameră, ținându-se cu mâinile de cap.
După el fu introdus prințul Andrei, și aghiotantul îi spuse pe șoptite: „În dreapta, la fereastră”.
Prințul Andrei intră într-un cabinet îngrijit, dar lipsit de orice lux, și văzu la birou un om de vreo patruzeci de ani, cu talie lungă și cap lunguieț, dar cu părul tuns scurt, cu fața brăzdată de cute largi, cu sprâncenele stufoase, încruntate deasupra unor ochi șterși, verzi-căprui, și cu un nas roșu, coroiat. Arakceev își întoarse capul spre prințul Andrei fără să-l privească.
— Dumneata ce dorești? Întrebă Arakceev.
— Eu nu… doresc nimic, excelență, răspunse încet prințul Andrei.
Privirile lui Arakceev se îndreptară spre el.
— Ia loc, spuse ministrul. Prințul Bolkonski?
— Nu doresc nimic; suveranul a binevoit să trimită excelenței-voastre memoriul pe care…
— Stai să vezi, dragul meu; ți-am citit memoriul, îl întrerupse Arakceev, dar nu rosti cu blândețe decât primele vorbe, și din nou, uitându-se în altă parte, vocea îi reveni din ce în ce mai limpede la tonul ursuz și disprețuitor dinainte. Propui noi legiuiri militare? Legi avem destule, dar n-are cine să le pună în aplicare nici pe cele vechi! Azi toată lumea scrie legi: să scrii e mai ușor decât să le înfăptuiești.
— Am venit, potrivit voinței suveranului, să aflu de la excelența-voastră ce urmare credeți că trebuie să se dea memoriului meu. Spuse politicos prințul Andrei.
— Memoriul dumitale a fost trimis comitetului cu rezoluția mea. Eu nu-l aprob, adăugă Arakceev, ridicându-se și luând de pe masa de scris o hârtie. Iată, și o întinse prințului Andrei.
Pe marginea hârtiei, cu creionul și de-a curmezișul, era scrisă fără majuscule, fără nici o ortografie și fără punctuație, rezoluția următoare: „alcătuit fără nici un temei nefiind altceva decât o imitație copiată după regulamentul militar francez și se îndepărtează în chip arbitrar de orice regulamente militare”.
— La ce comitet a fost trimis memoriul? Întrebă prințul Andrei.
— La comitetul regulamentului militar, și cu recomandația mea ca de aci înainte domnia-voastră să fiți socotit printre membri. Însă fără leafă.
Prințul Andrei zâmbi.
— Nici nu pretind.
— Membru onorific, repetă Arakceev. Am onoarea. Ei! Poftește! Cine mai e? Strigă el, salutându-l pe prințul Andrei.
V.
AȘTEPTÂND SÃ-I VINÃ înștiințarea oficială a înscrierii sale ca membru în comitet, prințul Andrei își reînnoi vechile cunoștințe, îndeosebi cu persoanele de care știa că sunt influente și care-i puteau fi deci de folos. Încerca acum, la Petersburg, un sentiment asemănător aceluia pe care-l avea întotdeauna în ajunul unei bătălii, când îl frământa dorința neastâmpărată de a ști ce se pune la cale de către conducători, dorința care-l împingea spre sferele înalte, acolo unde se pregătea viitorul ce avea să decidă soarta câtorva milioane de oameni. Judecând situația după izbucnirile de mânie ale bătrânilor, după curiozitatea celor neinițiați și aerul rezervat al celor inițiați, ca și după graba și îngrijorarea tuturor, după numărul nesfârșit de comitete și comisii de existența cărora afla pentru întâia oară, în fiecare zi își dădea seama că acum, în anul 1809, se pregătea aici, la Petersburg, un fel de uriașă bătălie, al cărei comandant suprem era o persoană misterioasă, pe care n-o cunoștea și care i se părea o figură genială: Speranski. Atât problema reformelor, pe care o cunoștea destul de vag, cât și marele lor inițiator – Speranski – începură să-l pasioneze într-atât, încât chestiunea regulamentului militar trecu foarte curând, în preocupările sale, pe al doilea plan.
Prințul Andrei avea o poziție din cele mai favorabile pentru a fi bine primit în cercurile cele mai diferite și mai înalte ale societății petersburgheze de pe atunci. Partidul reformatorilor îl privea cu ochi buni și căuta să-l atragă, în primul rând pentru faptul că avea o reputație de om inteligent și foarte citit, în al doilea rând pentru că, prin eliberarea țăranilor, își făcuse și o reputație de liberal. Partidul bătrânilor nemulțumiți i se adresa de-a dreptul, ca unui fiu al prințului Bolkonski, așteptând din partea lui să le împărtășească nemulțumirea față de nedreptatea ce li se făcea prin reforme. Societatea femeilor și, în genere, lumea bună, îl primea bucuros, socotindu-l o „partidă” bogată și de neam, o figură aproape nouă, cu aureola romanticei istorii a bănuitei sale morți în război și a tragicului sfârșit al soției sale. Pe lângă asta, părerea despre el a tuturor acelora care-l cunoșteau mai demult era că se schimbase mult în bine în acești cinci ani, că se mai îmblânzise și se maturizase, că nu mai era în el nimic din afectarea, trufia și tendința spre zeflemea din trecut și că-și câștigase calmul acela care nu se dobândește decât odată cu anii. Se vorbea de el, se interesa lumea de el, și toți doreau să-l vadă.
A doua zi după audiența la contele Arakceev, prințul Andrei îl vizită spre seară pe contele Kociubei. Îi relată contelui întrevederea sa cu Sila Andreici (așa îl numea și Kociubei pe Arakceev, cu aceeași ironie vagă, nedeslușită, pe care prințul Andrei o constatase la cei din antecamera ministrului de război).
— Mon cher, nici în această chestiune nu trebuie să-l nesocotești pe Mihail Mihailovici. Cest le grand faiseur83. Am să-i vorbesc. Mi-a promis că vine să mă vadă astă-seară…
— Dar ce are de-a face Speranski cu regulamentele militare? Întrebă prințul Andrei.
Kociubei zâmbi și dădu din cap, ca și cum s-ar fi mirat de naivitatea lui Bolkonski.
— Am vorbit cu el, zilele acestea, despre dumneata, continuă Kociubei, despre organizația dumitale de plugari liberi…
— A, dumneata ești prințul Bolkonski, cel care și-a eliberat mujicii? Se amestecă în vorbă un bătrân de pe vremea Ecaterinei, întorcându-se cu dispreț spre Bolkonski.
— Era o proprietate mică, nu-mi aducea nici un venit, răspunse Bolkonski, dându-și osteneală, pentru a nu-l supăra zadarnic pe bătrân, să reducă în ochii lui din importanța faptei sale.
— Vous craignez d'etre en retard!84 zise bătrânul, uitându-se la Kociubei. Un singur lucru nu înțeleg eu, continuă bătrânul, cine o să mai are pământul, dacă lor li se dă libertatea? E lesne să întocmești legi, dar e greu să conduci. La fel cum, de azi înainte te mai întreb, conte, cine va putea fi numit director în administrație, dacă toți vor trebui să dea examene?
— Cred că acei care vor reuși la examene, răspunse Kociubei, punând picior peste picior și susținându-i privirea.
— Iată, eu am în slujba mea pe unul Prianicinikov, un om minunat, să-l plătești cu aur; și are șaizeci de ani; va trebui și el să vină la examen?
— Da, va fi cam greu, instrucțiunea e destul de puțin răspândită, dar…
Contele Kociubei nu-și sfârși gândul. Se ridică, îl luă de mână pe prințul Andrei și ieșiră să întâmpine un bărbat înalt, blond, puțin chel, ca de vreo patruzeci de ani, cu fruntea înaltă și largă și cu o față ciudată, prelungă, neobișnuit de albă. Noul-venit purta un frac albastru cu o cruce la gât și o stea în partea stângă a pieptului. Era Speranski. Prințul Andrei îl recunoscu numaidecât și în sufletul lui vibră ceva, așa cum se întâmplă în momentele însemnate ale vieții. Să fi fost stimă, invidie, curiozitate, nu știa nici el. Toată făptura lui Speranski avea o înfățișare atât de caracteristică, încât putea fi ușor recunoscut. La nimeni, în societatea în mijlocul căreia trăia, prințul Andrei n-avusese prilejul să vadă atâta calm și încredere în sine, îmbinate cu mișcări atât de stângace și greoaie, la nimeni nu văzuse asemenea ochi, ușor umeziți și numai pe jumătate deschiși, care să privească cu atâta hotărâre și blândețe totodată, un zâmbet atât de lipsit de expresie, care să arate însă atâta fermitate, o voce atât de subțire, de egală și de domoală, și nici o față atât de albă și de delicată, și mai ales asemenea mâini, cam late, ce e drept, dar atât de moi, de catifelate și de albe. Fețe atât de albe și de delicate mai văzuse prințul Andrei numai la soldații care zăcuseră mult prin spitale. Așa arăta Speranski, secretarul de stat, sfetnicul suveranului și însoțitorul acestuia la Erfurt, unde nu o dată se întâlnise și vorbise cu Napoleon.
Speranski nu-și muta privirea de la o persoană la alta, așa cum faci fără să vrei când intri într-o societate numeroasă, și nici nu se grăbea să vorbească. Vorbea fără să ridice glasul, sigur că va fi ascultat, și nu se uita decât la persoana cu care se întreținea.
Prințul Andrei urmărea deosebit de atent fiecare vorbă și fiecare mișcare a lui Speranski. Așa cum se întâmplă cu unii oameni, și mai cu seamă cu cei obișnuiți să-și judece sever semenii, prințul Andrei, când întâlnea întâia oară un om și mai ales unul ca Speranski, a cărui reputație îi era cunoscută, se aștepta întotdeauna să găsească în el toate perfecțiunile de care se poate învrednici neamul omenesc.
Speranski îi declară lui Kociubei că-i pare rău de întârziere, dar că nu putuse veni mai devreme pentru că fusese reținut la palat. Nu spuse că-l reținuse însuși suveranul, și această afectare a modestiei nu scăpă neobservată de prințul Andrei. Când Kociubei rosti numele prințului Andrei, Speranski își întoarse încet privirile către Bolkonski, fără să înceteze a zâmbi, și începu să-l fixeze, tăcut.
— Sunt foarte bucuros că vă fac cunoștință; am auzit și eu, ca toată lumea, vorbindu-se despre dumneavoastră, zise el.
Kociubei îi spuse în câteva cuvinte cum fusese primit Bolkonski de Arakceev. Zâmbetul lui Speranski se adânci.
— Directorul comisiei regulamentelor militare, domnul Magnițki, mi-e bun prieten, zise el, pronunțând răspicat fiecare silabă și fiece cuvânt în parte, și, dacă doriți, vă pot pune în legătură cu el. (La punct, făcu o pauză.) Nădăjduiesc că veți găsi la el simpatie și dorința de a promova tot ce e rezonabil.
În jurul lui Speranski se făcu numaidecât un cerc; până și bătrânul, care pomenise de slujbașul său Prianicinikov, găsi ceva să-l întrebe.
Prințul Andrei, care nu lua parte la discuție, observa fiece mișcare a lui Speranski, a acestui om care nu demult era doar un obscur seminarist și care astăzi, după cum credea Bolkonski, avea în mâini – în mâinile acestea albe și catifelate – soarta întregii Rusii. Prințul Andrei fu surprins de calmul neobișnuit, disprețuitor, cu care îi răspunse Speranski bătrânului. S-ar fi zis că-i adresa de la înălțimi amețitoare cuvintele acestea, ce se înjoseau să ajungă până la el. Când bătrânul începu să ridice prea mult tonul, Speranski zâmbi și-i spuse că nu e în măsură să judece dacă e folositor sau nu ceea ce găsește cu cale suveranul să facă.
După ce mai stătu câtva timp de vorbă cu cei din jurul lui, Speranski se ridică și, venind spre prințul Andrei îl luă cu dânsul în capătul celălalt al salonului. Era vădit că socotise necesar să se întrețină cu el.
— N-am reușit să vorbesc cu dumneata, prins cum eram în această discuție însuflețită, în care am fost atras de acel bătrân venerabil, zise el, zâmbind blând și totodată disprețuitor, dând a înțelege prin acest zâmbet că numai el și prințul își pot da seama de nimicnicia oamenilor cu care abia terminase de vorbit. Această atenție îl măguli pe prințul Andrei. Te știu demult: în primul rând pentru fapta dumitale – primul exemplu la noi în țară, care ar fi atât de prețios dacă ar fi urmat de cât mai mulți – cu eliberarea țăranilor dumitale, continuă Speranski, și în al doilea rând pentru că ești unul dintre șambelanii care nu s-au considerat jigniți de noul decret cu privire la rangurile curtenilor, decret care a stârnit atâtea discuții și bârfeli.
— Da, zise prințul Andrei, tatăl meu n-a vrut să mă folosesc de acest drept; eu mi-am început cariera de la cele mai mărunte funcții.
— Tatăl dumitale, deși om al veacului trecut, stă fără doar și poate mult mai presus decât contemporanii noștri, care nu știu cum să mai condamne reforma asta, ce nu face decât să restabilească dreptatea pe bazele ei firești.
— Cred cu toate astea că au și aceste critici un temei, spuse prințul Andrei, căutând să se sustragă influenței acestui om pe care începea să o simtă.
Îi era neplăcut să primească orice fără contrazicere; ar fi vrut să-i poată riposta. Prințul Andrei, care vorbea de obicei ușor și elegant, simțea acum, vorbind cu Speranski, oarecare greutate în exprimare. Prea îl absorbea dorința de a pătrunde cât mai adânc în analiza personalității acestui om celebru.
— Un temei, poate, din punctul de vedere al ambiției personale, își exprimă Speranski părerea, cu voce înceată.
— În parte, și pentru stat, replică prințul Andrei.
— Cum înțelegi asta? întrebă Speranski și-și lăsă domol ochii în jos.
— Sunt un admirator al lui Montesquieu, zise prințul Andrei, și părerea sa, că le principe des monarchies est l'honneur, me paraât incontestable. Certains droits et privileges de la noblesse me paraissent etre des moyens de soutenir ce sentiment.85
Zâmbetul de pe fața prea albă a lui Speranski dispăru și înfățișarea sa avu de câștigat din asta. Pesemne că părerea prințului Andrei i se păru vrednică de reținut.
— si vous envisagez la question sous ce point de vue…86 începu el, exprimându-se cu vădită greutate în franțuzește, ceea ce-l făcea să vorbească mai rar decât în rusește, dar cu un calm desăvârșit.
El spuse că onoarea, l'honneur, nu se poate menține prin privilegii dăunătoare bunului mers al serviciului; că onoarea, l'honneur, este: sau un concept negativ – a nu comite fapte condamnabile – sau un binecunoscut izvor de emulație la câștigarea laudelor și recompenselor menite să concretizeze elogii.
Argumentele lui erau concise, simple și clare.
— Instituția care susține această onoare – izvor al emulației – este o instituție asemănătoare Legiunii de Onoare a marelui împărat Napoleon, care nu numai că nu dăunează, dar chiar încurajează succesele în serviciu, și nicidecum nu e un privilegiu de castă sau de curte.
— Nu contest faptul, dar nu se poate nega că privilegiile de curte au dus la același rezultat, zise prințul Andrei. Fiecare curtean se consideră obligat să fie vrednic de situația sa.
— Dar dumneata, prințe Bolkonski, n-ai vrut să te prevalezi totuși de această situație, spuse Speranski, arătând printr-un zâmbet că voia să încheie printr-o amabilitate această discuție care nu-i convenea interlocutorului său. Dacă îmi vei face onoarea să poftești la mine pe miercuri, adăugă el, îți voi comunica ceea ce te interesează, după ce voi fi stat de vorbă între timp cu Magnițki și, pe lângă aceasta, voi avea plăcerea să pot discuta mai pe îndelete cu dumneata.
Închizând apoi ochii, îl salută și, fără să-și mai ia ziua bună, ieși din salon a la française87, căutând să se strecoare neobservat.
VI.
DIN PRIMELE ZILE ALE șederii sale la Petersburg prințul Andrei simți cum întregul său fel de a gândi, pe care și-l formase cât timp dusese o viață singuratică, pălea acum cu totul sub valul grijilor mărunte ce-l absorbeau în capitală.
Când se înapoia acasă seara, își însemna în agendă patru-cinci vizite sau vreun rendez-vous neapărat necesar pe a doua zi, cu orele respective. Mecanismul acestei vieți, orânduite astfel, încât să ajungă la timp peste tot, îi irosea cea mai mare parte din energie. Nu mai putea face nimic, nu gândea și nici n-ar fi reușit să gândească, ci se mulțumea să vorbească și avea succes spunând lucruri la care se gândise cât timp stătuse singur la țară.
Câteodată se surprindea cu nemulțumire repetând în aceeași zi, în cercuri diferite, unul și același lucru. Dar era atât de prins de vârtejul vieții pe care o ducea zi de zi, încât nici nu mai avea răgaz să se gândească la faptul că n-avea timp să se mai gândească deloc.
Speranski, ca și la prima lor întrevedere de la Kociubei, făcu asupra prințului Andrei o impresie tot atât de puternică și a doua oară când îl primi acasă la dânsul, unde vorbiră îndelung între patru ochi. Prințul Andrei considera atât de mulți oameni ca pe niște ființe de nimic, vrednice de dispreț, și atât de mult dorea să găsească în altul idealul acelei desăvârșiri spre care năzuia el, încât îi fu ușor să se încredințeze că găsise în Speranski întruparea omului inteligent și virtuos.
Dacă Speranski ar fi fost din aceeași lume din care făcea parte prințul Andrei, dacă ar fi avut educația și moravurile obișnuite, de bună seamă că Bolkonski i-ar fi găsit repede părțile slabe, omenești, cu totul lipsite de eroism; dar așa, structura acestui spirit logic, ciudat pentru el, se impunea cu atât mai mult prețuirii sale cu cât nu putea spune că-l înțelege pe deplin. Pe lângă asta și Speranski, fie pentru că prețuia într-adevăr însușirile prințului Andrei, fie numai pentru că găsea necesar să-l câștige de partea lui, căuta să-l impresioneze, dând frâu liber de față cu el rațiunii sale calme și de înaltă ținută și flatându-l printr-un soi de considerație ce mergea uneori până la acea ușoară lingușire îmbinată cu desăvârșita încredere în sine, care consta în a da de înțeles fără s-o spui că, în afară de tine însuți, singur interlocutorul tău ar fi un om capabil să înțeleagă cât de mare e prostia tuturor celorlalți și cât de puternice și de adânci sunt propriile tale idei.
În timpul îndelungatei lor convorbiri de miercuri seara, Speranski spusese nu o dată: „Tot ce iese la noi din nivelul comun al obiceiurilor înrădăcinate atrage atenția…” sau, zâmbind: „Dar noi vrem să fie, în același timp, și lupii sătui, și oile întregi…” sau: „Ei, asta n-or să o poată pricepe…” și toate acestea, rostite cu aerul de a spune: „Noi, adică dumneata și cu mine, noi doi pricepem ce sunt ei și cine suntem noi”.
Această primă convorbire de lungă durată cu Speranski nu făcu decât să-i întărească și mai mult prințului Andrei impresia pe care i-o făcuse ministrul chiar de la prima lor întrevedere. Vedea în el înțeleptul, gânditorul profund și sever, omul de spirit, care, ajungând la putere prin energie și stăruință, folosea puterea numai spre binele Rusiei. Speranski întruchipa în ochii prințului Andrei tocmai omul care ar fi vrut el să fie, filosoful care explica toate fenomenele vieții pe cale rațională, recunoscând ca adevărat numai ceea ce este rațional și supunând totul examenului logic al rațiunii. Totul se prezenta atât de simplu și de lămurit în expunerile lui Speranski, încât prințul Andrei era, fără să vrea, în toate de acord cu el. Dacă totuși îl combătea, o făcea numai pentru că voia să se dovedească independent și să nu se lase dominat cu totul de părerile lui Speranski. Totul, așa cum era, era cum trebuie și cum e bine; un singur lucru îl neliniștea însă: privirea rece și sticloasă care nu-ți dădea voie să-i pătrunzi în suflet, și mâna lui albă, delicată, la care prințul Andrei se uita fără să vrea, așa cum te uiți de obicei la mâinile celor care dețin puterea. Privirea lui sticloasă și mâna asta delicată îl enervau, fără să știe de ce. Îl mai impresiona neplăcut pe prințul Andrei disprețul din cale-afară de vădit față de oameni, pe care îl simțea la Speranski, precum și felul lui de a jongla cu tot soiul de argumente în sprijinul părerilor ce susținea. Folosea toate modurile posibile de argumentare, în afară de comparație, și trecea, după părerea prințului Andrei, cu prea mare îndrăzneală de la una la alta. Se situa când pe poziția omului de acțiune practică și condamna pe visători, când pe poziția satiricului și-și ironiza crunt adversarii, când dintr-un punct de vedere strict logic, când înălțându-se brusc până în norii metafizicii. (Această ultimă armă de pledoarie o întrebuința deosebit de des.) Ridicând problema la înălțimile metafizicii, purcedea la definirea conceptelor de spațiu, de timp și de gândire, pentru ca, extrăgându-și de aici argumentele necesare, să coboare, odată mai mult, la atacul polemic. În general, trăsătura principală a spiritului lui Speranski, cea care îl impresionase pe prințul Andrei, era credința sa absolută și nezdruncinată în puterea și legitimitatea rațiunii. Era vădit că lui Speranski nu putuse nicicând să-i treacă prin cap gândul, atât de obișnuit pentru prințul Andrei, că nu poți exprima niciodată tot ce gândești, și niciodată nu-l cuprinsese îndoiala dacă nu cumva sunt deșertăciuni toate câte le gândești și toate în câte crezi. Și tocmai această structură caracteristică a spiritului lui Speranski îl atrăgea mai mult decât orice pe prințul Andrei.
La începutul legăturilor sale cu Speranski, prințul Andrei avu pentru el un sentiment de înflăcărată admirație, asemănător aceluia pe care-l avusese cândva pentru Bonaparte. Împrejurarea că Speranski era fiu de preot – ceea ce putea fi pentru proști un motiv să-l disprețuiască, așa cum și făceau mulți care-l tratau ca pe un neam de popă, un țârcovnic – îl influență oarecum pe prințul Andrei, care, fără să vrea, căuta să nu se lase furat de prea marele său entuziasm pentru Speranski, dar nu izbutea decât să și-l întărească, inconștient, în sinea lui.
În seara aceea în care Bolkonski se întâlnise pentru prima dată cu Speranski la el acasă, vorbind printre altele de comisia legislativă, Speranski povestise cu ironie prințului Andrei că această comisie, care exista de cincizeci de ani, costase milioane și nu făcuse nimic, că Rosenkampf nu făcuse altceva decât să lipească etichete tuturor articolelor legislației comparate.
— Iată pentru ce a plătit statul milioane! Noi vrem să dăm senatului noi puteri judecătorești88, dar ne lipsesc legile. De aceea, e păcat ca oameni ca dumneata, prințe, să nu ocupe acum funcții.
Prințul Andrei îi răspunse că pentru asta i-ar fi trebuit studii juridice, pe care nu le avea.
— Parcă le are cineva! Atunci, ce-i de făcut? E un circulus viciosus89, din care trebuie să ieșim printr-o sforțare.
În răstimp de o săptămână, prințul Andrei se văzu membru al comisiei pentru întocmirea codului militar și, lucru la care nu se așteptase defel, și director al comisiei legislative. La cererea lui Speranski, își luă asupră-și elaborarea primei părți a codului civil și, cu ajutorul codului lui Napoleon și al codului lui Justinian, începu să lucreze la întocmirea capitolului despre: Drepturile personale.
VII.
CU DOI ANI ÎN URMÃ, în 1808, înapoindu-se la Petersburg după ce-și vizitase proprietățile, Pierre se trezise ajuns în fruntea masoneriei petersburgheze. Organiza lojile Marelui Orient și pe cele ce fuseseră în adormire, recruta membri noi, se preocupa de fuzionarea diferitelor loji și de dotarea lor cu charte de fondare și titluri. Dădea din banii lui pentru construirea de temple și rotunjea cât putea trunchiurile de caritate, cu prilejul umplerii cărora cea mai mare parte a membrilor se arătau strânși la mână și nu prea punctuali. Susținea aproape singur, cu banii săi, azilul pentru săraci, întemeiat de ordinul masonic la Petersburg.
Viața lui în tot acest timp se scurgea ca și odinioară, în desfătare și desfrâu. Îi plăcea să mănânce bine și să bea, și, cu toate că le considera imorale și degradante, nu se putea abține să tragă chefuri în societatea burlacilor.
În vârtejul atâtor ocupații și petreceri, către sfârșitul anului Pierre își putu da seama totuși că poziția aceea a masoneriei, pe care se situase, i se clătina cu atât mai mult sub picioare, cu cât se străduia mai îndârjit să se mențină în ea. Totodată simțea că, pe măsură ce terenul pe care și-l alesese îi fugea de sub tălpi, el era, fără să vrea, tot mai legat de masonerie. Când intrase în masonerie, se simțise ca un om care pășește în mocirlă încredințat că e loc neted. Punând un picior, simte că se scufundă. Ca să se încredințeze de tăria poziției pe care s-a situat, el pune și celălalt picior, se înfundă și mai mult în mocirlă, se zbate și, în loc să iasă, vede că se înnămolește fără să vrea până la genunchi în mocirlă.
De Iosif Alexeevici nu mai dădu la Petersburg. (În ultima vreme el se ținuse deoparte de activitatea lojilor din Petersburg și trăia retras la Moscova.) Toți frații, membri ai lojilor, îi erau lui Pierre cunoscuți din viața lor socială și-i era greu să vadă în ei doar niște frați întru cioplirea pietrei brute, și nu pe prințul B., sau pe Ivan Vasilievici D., oameni știuți din relațiile lor de fiece zi ca niște ființe șterse și bune de nimic. Sub șorțurile lor masonice și sub bijuteriile simbolice întrezărea acum uniformele și decorațiile pe care le vânau ei în viață. Adesea, când aduna în trunchiul de caritate cele douăzeci-treizeci de ruble subscrise la plecare, în cea mai mare parte pe datorie, de zece membri, dintre care jumătate erau tot atât de bogați ca și el, Pierre își amintea de jurământul masonic prin care fiecare frate se obliga să-și dea tot avutul pentru aproapele său, și în suflet i se trezeau îndoieli asupra cărora se străduia să nu se oprească.
Împărțise toți frații pe care-i cunoștea în patru categorii, în prima categorie se numărau acei frați care nu luau parte nici la activitatea lojii, nici la acțiunile cu caracter umanitar, ci erau preocupați exclusiv cu aprofundarea misterelor științei ordinului, preocupați de problema întreitei denumiri a lui Dumnezeu, sau de cele trei principii din care purced toate lucrurile, și anume: sulful, mercurul și sarea, sau de semnificația pătratului și a tuturor figurilor din templul lui Solomon. Pierre stima această categorie de masoni, căreia îi aparțineau mai cu seamă frații bătrâni și, după părerea lui Pierre, însuși Iosif Alexeevici; dar nu împărtășea interesul lor pentru aceste studii. Inima lui nu simțea înclinare spre latura mistică a masoneriei.
În cea de a doua categorie, Pierre se trecea pe el însuși și pe frații care, ca și el, șovăitori, căutau și nu găsiseră încă drumul cel adevărat și drept, dar nădăjduiau mereu să-l găsească.
În categoria a treia îi cuprindea pe acei frați care (și aceștia erau cei mai mulți), nevăzând în masonerie nimic altceva decât formele exterioare și ritualul, țineau la respectarea severă a acestor forme, fără să-și bată capul cu conținutul și înțelesul lor. Așa erau Willarsky și chiar marele maestru al marii loji.
Categoria a patra, în sfârșit, număra de asemenea o mulțime de frați, mai ales dintre aceia care intraseră de curând în frăție. Erau oameni care, după cum observase Pierre, nu credeau în nimic, nu doreau nimic și se înscriseseră în masonerie numai pentru a se putea apropia de oamenii puternici prin numele, situația și relațiile lor, foarte numeroși în lojă.
Pierre începu să se simtă nemulțumit de activitatea ce depunea. Masoneria, cel puțin acea masonerie pe care o cunoștea el aici, i se părea câteodată întemeiată numai pe forme exterioare. Nici nu se gândea să pună la îndoială temeinicia însăși a masoneriei, dar bănuia că masoneria rusă mergea pe o cale falsă și că se abătuse de la matca și izvoarele ei. De aceea, către sfârșitul anului, Pierre plecă în străinătate pentru a se iniția acolo în cele mai înalte taine ale ordinului.
Încă în vara anului 1809, Pierre era îndărăt, la Petersburg. Din corespondența masonilor ruși cu cei de peste graniță se știa că Bezuhov izbutise să câștige în străinătate încrederea multor persoane suspuse și intrase în secretele ordinului prin inițieri de grad foarte înalt, și că acum aducea cu sine o grămadă de proiecte pentru binele comun al operei masonilor din toată Rusia. Masonii din Petersburg veniră cu toții să-l vadă, căutând să-și atragă bunăvoința lui, și tuturor li se păru că el ascunde cine știe ce planuri secrete.
Se fixă o ședință solemnă a lojii de gradul al doilea, unde Pierre urma să aducă la cunoștința fraților din Petersburg ceea ce avea de transmis din partea conducătorilor superiori ai ordinului. Asistența era foarte numeroasă. După îndeplinirea ritualului obișnuit, Pierre se ridică și-și începu cuvântarea:
— Frați iubiți, începu el, roșind și bâlbâindu-se de îndată ce luă în mână foile pe care-și scrisese cuvântarea. Nu e de ajuns să ne îndeplinim în liniștea lojii misterele noastre; mai trebuie să și acționăm… să acționăm. Ne găsim în adormire și se cuvine să pornim la lucru.
Își luă apoi caietul și începu să citească: „Pentru răspândirea luminii curate a adevărului și pentru întronarea virtuții, trebuie să liberăm lumea de prejudecăți, să răspândim principiile corespunzătoare spiritului vremii, să luăm asupra noastră sarcina educării tineretului, să ne unim cu oamenii cei mai înțelepți prin legături ce nu se pot desface, să biruim împreună, cu prudență și curaj, superstiția, necredința și prostia, să facem din oamenii care ne sunt devotați oameni strâns legați între ei, printr-un același scop și prin puterea ce dețin. Pentru a atinge acest țel trebuie să facem ca virtutea să precumpănească asupra păcatului; trebuie să ne dăm osteneala ca omul cinstit să-și aibă încă din lumea aceasta răsplata virtuților. Dar, în urmărirea acestor mari țeluri, ne pun obstacole uriașe orânduirile politice actuale. Ce avem de făcut dacă așa stau lucrurile? Să favorizăm revoluțiile, să răsturnăm totul, să înlăturăm forța prin forță? Nu, departe de noi gândul acesta! Orice reformă obținută prin violență trebuie dezaprobată, pentru că ea nu poate îndrepta răul atâta vreme cât oamenii rămân așa cum sunt, și pentru că înțelepciunea n-are nevoie de violență.
La baza întregului plan al ordinului nostru trebuie să se afle formarea de oameni puternici, virtuoși și legați între ei prin aceeași convingere, convingerea că pretutindeni, și din toate puterile păcatul și prostia trebuie combătute, și că talentul și virtutea trebuie ocrotite; trebuie ridicați din țărână oameni vrednici de a fi alăturați frăției noastre. Numai atunci ordinul nostru va avea puterea să-i lege pe nesimțite de mâini și de picioare pe aceia care sprijină dezordinea și să-i îndrumeze către ținta urmărită, în așa chip, încât ei să nici nu prindă de veste. Într-un cuvânt, trebuie să instaurăm o formă generală de conducere autoritară, care să se întindă asupra întregii lumi, fără să anuleze drepturile cetățenești, pe lângă care toate celelalte instituții în uz să-și poată duce mai departe rânduiala lor obișnuită: o autoritate care să vegheze să nu se întreprindă decât ceea ce nu s-ar opune marelui scop al ordinului nostru, adică întronarea unei ere în care virtutea să domnească asupra păcatului. Þelul acesta și l-a propus și creștinismul. El i-a învățat pe oameni să fie înțelegători și buni și, în propriul lor interes, să urmeze pilda și învățăturile celor mai buni și mai înțelepți dintre oameni.
Pe atunci, pe vremea când lumea zăcea încă în întuneric, era de ajuns, firește, să propovăduiești: noutatea adevărului propovăduit împrumuta creștinismului o forță nemaiîntâlnită. Astăzi însă ne trebuiesc mijloace mult mai puternice. Acum e nevoie ca omul, condus încă de simțurile sale, să găsească în practica virtuții o satisfacție tot atât de senzuală. Pasiunile nu se pot dezrădăcina; trebuie doar să ne dăm osteneala a le îndrepta spre scopuri nobile, și pentru asta e nevoie ca fiecare dintre noi să-și poată satisface pasiunile în limitele virtuții și ca ordinul nostru să-i procure mijloacele necesare în acest scop.
De îndată ce vom avea în fiecare stat un număr oarecare de oameni vrednici, când fiecare dintre ei va putea forma la rândul său alți doi, și când toți aceștia vor fi strâns uniți între ei, atunci nimic nu va mai fi cu neputință pentru ordinul nostru care, în taină, a izbutit și până acum să facă mult pentru binele omenirii.”
Această cuvântare produse nu numai o puternică impresie, ci și mare agitație în lojă. Cea mai mare parte dintre frați nu văzură însă în această cuvântare decât o periculoasă concepție iluministă și, spre uimirea lui Pierre, primiră spusele lui cu răceală. Marele maestru fu cel care-i dădu răspunsul. Pierre începu să-și susțină ideile cu o înflăcărare din ce în ce mai mare. Demult nu mai avusese loc o ședință atât de furtunoasă. Se formară grupuri: unii îl acuzau pe Pierre și socoteau că lunecase spre iluminism; alții îl susțineau. Pentru întâia oară în viață, Pierre se izbi la această adunare de nesfârșita varietate a minților omenești, care face ca nici un adevăr să nu se prezinte în același chip pentru doi oameni. Chiar și membrii care, pe cât păreau, îi țineau parte, îl înțeleseseră în felul lor, cu rezerve și cu modificări la care el nu putea consimți, de vreme ce simțea tocmai nevoia de a transmite altora ideile sale exact așa cum le înțelegea el.
La sfârșitul ședinței, marele maestru îi atrase lui Bezuhov atenția, ironic și fără bunăvoință, asupra patimii cu care discutase și asupra faptului că nu dragostea de virtute, ci pasiunea luptei îl condusese în timpul discuției. Pierre nu-i răspunse și întrebă scurt dacă propunerea lui avea să fie primită. I se răspunse că nu; și Pierre, fără să mai aștepte formalitățile obișnuite ale ceremonialului, părăsi loja și se întoarse acasă.
VIII.
PE PIERRE ÎL NÃPÃDI IARÃȘI melancolia aceea de care se temea atât. Trei zile încheiate, după cuvântarea sa din lojă, stătu acasă întins pe canapea, fără să primească pe nimeni și fără să se ducă nicăieri.
În vremea asta îi veni o scrisoare din partea soției, care-l implora să-i acorde o întrevedere, îi scria despre dorul ce-o cuprinsese de el și de dorința de a-i consacra lui întreaga ei viață.
La sfârșitul scrisorii îl înștiința că sosește în curând la Petersburg, venind din străinătate.
După scrisoare, singurătatea lui Pierre mai fu tulburată și de unul dintre frații săi masoni, dintre cei mai puțin respectați de el și, venind vorba de căsnicia lui Pierre, el îi spuse în chip de frățească povățuire că severitatea față de nevastă nu-i defel întemeiată și că, neiertând pe cel care se căiește, se abate de la cea dintâi regulă a bunului mason.
Tot în același timp și soacra lui, soția prințului Vasili, stărui pe lângă el cu rugămintea să vină să o vadă măcar pentru câteva minute, având să-i vorbească într-o afacere foarte însemnată. Pierre înțelese că se urzise un complot împotriva lui, că voiau toți să-l împace cu nevasta, fapt care, în starea în care se afla, nici măcar nu-i era neplăcut. Îi era totuna: nimic în viață nu i se mai părea de mare însemnătate și, sub înrâurirea tristeții care-l stăpânea în clipele acelea, nu mai punea preț nici pe libertatea lui, nici pe dârzenia sa în pedepsirea nevestei.
„Nimeni n-are dreptate și nimeni nu e vinovat; așadar, nici ea nu e vinovată”, își zicea el; și dacă nu-și făcu pe loc cunoscută încuviințarea în privința împăcării cu nevastă-sa, fu numai datorită faptului că în starea de adâncă mâhnire ce-l cuprinsese nu era capabil să ia nici o hotărâre. Dacă nevasta lui i-ar fi venit în casă acum, n-ar mai fi izgonit-o. Oare nu era totuna, față de preocupările lui actuale, dacă trăia ori nu lângă ea?
Fără să răspundă nici nevestei, nici soacrei, el plecă în aceeași noapte la Moscova ca să se vadă cu Iosif Alexeevici. Iată ce-și însemnă Pierre în jurnalul său.
„Moscova, 17 noiembrie.
Chiar în momentul acesta mă întorc de la binefăcătorul meu și mă grăbesc să notez tot ce am simțit cu acest prilej: Iosif Alexeevici trăiește în sărăcie și suferă de trei ani de o chinuitoare boală a bășicii. Nimeni n-a auzit vreodată din partea lui vreun geamăt sau vreo cârteală. De dimineață și până noaptea târziu, cu excepția celor câtorva momente rezervate meselor sale frugale, se consacră muncii științifice. M-a primit cu bunătate și m-a poftit să iau loc pe patul pe care zăcea; i-am făcut salutul cavalerilor Marelui Orient și ai Ierusalimului; mi-a răspuns în același chip și m-a întrebat, zâmbindu-mi blând, ce-am învățat și ce-am aflat prin lojile din Prusia și din Scoția. I-am istorisit totul cum m-am priceput mai bine, i-am vorbit de ideile pe care le-am expus în loja noastră de la Petersburg și i-am adus la cunoștință primirea proastă ce mi s-a făcut, ca și ruptura intervenită între mine și ceilalți. Iosif Alexeevici, după ce tăcu îndelung și se gândi, îmi spuse la toate acestea părerea sa, care-mi lumină într-o clipă tot trecutul și tot drumul de viitor. M-a luat prin surprindere, întrebându-mă dacă-mi amintesc în ce constă întreitul țel al ordinului: 1)… în păstrarea și cunoașterea tainei; 2)… în purificarea și îndreptarea noastră proprie pentru primirea acestei taine și 3) în însănătoșirea omenirii prin năzuința către o asemenea purificare. Care dintre aceste trei țeluri este primul și cel mai de seamă? Desigur, propria noastră îndreptare și purificare. Numai către acest țel putem întotdeauna năzui, independent de împrejurări. Dar, totodată, țelul acesta este și cel care cere din partea noastră cea mai mare sforțare; și numai copleșiți de îngâmfare, lăsând deoparte țelul principal, ne încumetăm a ne ocupa fie de cercetarea tainei pe care, în necurățenia noastră, nu suntem încă vrednici s-o preluăm, fie de îndreptarea omenirii, cât timp noi înșine suntem o pildă de mârșăvie și de desfrânare. Iluminismul nu este o doctrină pură, tocmai pentru că a prins patima vieții publice, pătându-se de îngâmfare. Pe baza asta, Iosif Alexeevici mi-a dezaprobat și cuvântarea, și întreaga mea activitate. În adâncul sufletului, eram și eu de acord cu el. Când a venit vorba de chestiunile mele familiale, mi-a spus: „Principala îndatorire a unui adevărat mason este, cum ți-am mai spus, propria lui desăvârșire. Dar adesea noi credem că, îndepărtând din calea noastră greutățile vieții, ne putem mai curând ajunge scopul acesta; dimpotrivă, domnul meu, mi-a spus, numai în vâltoarea vieții putem fi în măsură a atinge cele trei țeluri principale: 1) cunoașterea de sine, căci numai prin comparație omul se poate cunoaște pe sine însuși; 2) desăvârșirea, căci numai prin luptă ajungi la ea și 3) atingerea principalei virtuți – dragostea de moarte. Numai vicisitudinile vieții ne pot arăta deșertăciunea ei și pot întări în noi iubirea de moarte, care ne e înnăscută, sau dorința de a renaște la o nouă viață.” Aceste cuvinte îmi apăreau de o însemnătate cu atât mai mare, cu cât pe Iosif Alexeevici, deși suferind greu trupește, nu l-a copleșit niciodată jugul vieții, dar a-ndrăgit moartea, pentru care nu se socotește încă destul de pregătit, cu toată curățenia și înălțimea vieții sale lăuntrice. Pe urmă, binefăcătorul meu mi-a explicat înțelesul deplin al marelui pătrat al creațiunii și mi-a atras atenția asupra faptului că trei și șapte sunt numerele ce stau la baza tuturor lucrurilor. M-a sfătuit să nu mă îndepărtez de comunitatea fraților din Petersburg, să ocup în lojă numai oficii de rangul al doilea și să-mi dau osteneală să dezvăț pe frați de înfumurare, ca să-i aduc pe calea cea adevărată, a cunoașterii de sine și a desăvârșirii. Pe lângă asta, m-a mai sfătuit ca, în ce mă privește, să mă supraveghez înainte de orice altceva, și mi-a dat în acest scop un caiet, acesta în care scriu, și în care-mi voi însemna de acum înainte tot ce fac.„
„Petersburg, 23 noiembrie.
Trăiesc din nou cu soția mea. Soacra mea a venit la mine cu lacrimi în ochi și mi-a spus că Hélene e în Petersburg și că mă roagă s-o ascult, că e nevinovată, că e nefericită fără mine și câte și mai câte. Știam eu că dacă-mi îngădui doar s-o văd, nu voi mai avea puterea să-i nesocotesc cererea. În îndoiala mea, nu știam la cine să cer sfat și ajutor. Dacă binefăcătorul ar fi fost aici, mi-ar fi spus ce am de făcut. M-am retras la mine, am recitit scrisorile lui Iosif Alexeevici, mi-am amintit de discuțiile cu el și din toate am văzut că nu trebuie să refuz pe cel ce mă roagă, că trebuie să întind mâna oricui îmi cere ajutorul și cu atât mai mult unei ființe omenești atât de legate de mine, că trebuie să-mi duc mai departe crucea. Dar dacă am iertat-o, de dragul binefăcătorului meu, fie ca legătura mea cu ea să n-aibă decât o țintă spirituală. Așa am hotărât și am scris asta lui Iosif Alexeevici. I-am spus soției mele că o rog să uite tot ce-a fost, că o rog să-mi ierte greșelile de care m-am putut face vinovat față de ea; și am adăugat că eu nu aveam ce să-i iert. M-am bucurat să-i spun toate acestea. Mai bine să nu afle ce greu mi-a venit s-o revăd. M-am instalat în camerele de sus ale clădirii principale și încerc un fericit sentiment de reînnoire.”
IX.
CA ÎNTOTDEAUNA, ÎNALTA societate, când se aduna la curte sau la marile baluri, se împărțea și pe atunci în câteva cercuri, avându-și fiecare nuanța sa. Cel mai numeros era cercul francez, al uniunii pronapoleoniene dintre contele Rumianțev și Caulaincourt. În cercul acesta, unul dintre locurile cele mai de frunte îl ocupa Hélene îndată după împăcarea ei cu Pierre și stabilirea lor la Petersburg. Salonul ei era frecventat de membrii ambasadei franceze și de multe alte persoane, remarcabile prin inteligența și curtoazia lor, dintre cele care aparțineau acestui curent.
Hélene fusese la Erfurt în timpul memorabilei întrevederi a celor doi împărați, și acolo-și făcuse aceste legături cu toate notabilitățile napoleoniene ale Europei. La Erfurt, ea avusese un succes strălucit. Însuși Napoleon, zărind-o la teatru, îi lăudase frumusețea și ținuse să știe cine e. Succesele ei de femeie frumoasă și elegantă nu-l mirau pe Pierre pentru că Hélene, cu trecerea anilor, se făcuse și mai frumoasă. Dar ceea ce-l mira era că, în acești doi ani, soția sa reușise să-și câștige reputația „d'une femme charmante, aussi spirituelle que belle”90. Renumitul prince de Ligne îi scria scrisori de câte opt pagini; Bilibin își păstra noile sale mots91, spre a le plasa mai întâi în prezența contesei Bezuhova. A fi primit în salonul contesei Bezuhova echivala cu o diplomă de inteligență; cei tineri citeau cărți după cărți în așteptarea seratelor Hélenei, pentru a avea ce discuta în salonul ei, iar secretarii de ambasadă și chiar miniștrii străini îi încredințau secrete diplomatice; așa că Hélene reprezenta în felul ei o autoritate. Pierre, care știa cât e de proastă, lua parte câteodată la seratele și dineurile ei – la care se discuta politică, poezie, filosofie – cu un sentiment straniu de nedumerire și teamă. La seratele acestea el încerca o stare sufletească asemănătoare celei pe care trebuie să o simtă un scamator chinuit de fiecare dată de teamă că trucul îi va fi descoperit din clipă în clipă. Dar, fie că la prezidarea unui astfel de salon tocmai prostia e mai necesară, fie că păcăliții găseau o plăcere în această păcăleală, fapt e că înșelăciunea nu era dată pe față și reputația d'une femme charmante et spirituelle92 a Elenei Vasilievna Bezuhova se întărea până într-atât, încât ea putea debita cele mai mari platitudini și prostii, căci în orice caz fiece cuvânt ce-i ieșea din gură era primit de toți ca o încântare și toată lumea căuta în el un înțeles adânc, la care ea nici nu visa.
Pierre era tocmai soțul care-i trebuia acestei fermecătoare femei de lume. Era omul original, mereu distrat, soțul grand seigneur93, care nu încurca pe nimeni și care nu numai că nu aducea vreo știrbire tonului înalt al salonului, ci, prin contrast, făcea să se evidențieze și mai mult grația și tactul soției sale.
În acești doi ani din urmă, ca o consecință a continuei și stăruitoarei sale preocupări de problemele spirituale și a disprețului sincer față de tot restul, Pierre își permitea în societatea, neinteresantă pentru el, din salonul soției sale, acel ton de indiferență, de neglijență și de largă îngăduință față de toată lumea, nuanță care nu se poate obține pe cale artificială și care, din pricina asta, îi și obliga pe toți la un involuntar respect. Intra în salonul soției lui ca la teatru; cu fiecare dintre invitați se cunoștea și era la fel de bucuros de fiecare, fiecare-l lăsa la fel de indiferent. Câteodată lua parte la discuții, când subiectul îl interesa, și atunci, fără să țină seama dacă erau sau nu de față les messieurs de l'ambasade94, își spunea, zâzâind, părerile, care nu erau de multe ori potrivite defel cu tonul momentului. Dar opinia despre ciudățenia bărbatului de la femme la plus distinguée de Petersbourg95 era atât de bine stabilită, încât nimeni nu-i mai lua au serieux96 ieșirile.
Printre numeroșii tineri care veneau zilnic în casa Hélenei, după înapoierea ei de la Erfurt, Boris Drubețkoi, care avusese timpul să obțină mari succese în carieră, era omul de casă al Bezuhovilor. Hélene îl numea mon page97 și-l trata ca pe un copil; zâmbetul pe care-l avea pentru el era la fel cu cel destinat celorlalți, dar câteodată zâmbetul acesta îi sărea în ochi lui Pierre și nu-i plăcea deloc. Boris îi arăta contelui Bezuhov un deosebit respect, plin de demnitate și de duioșie, și această nuanță de duioșie îl neliniștea de asemenea pe Pierre. Prea suferise dureros cu trei ani înainte, de pe urma jignirii ce-i adusese nevasta, ca să nu se ferească acum de eventualitatea unei noi jigniri de același fel, mai întâi pentru că nu mai era bărbatul soției sale și, în al doilea rând, pentru că nu-și mai permitea s-o bănuiască.
„Nu, acum, când a ajuns o bas-bleu98, a renunțat pentru totdeauna la înclinările ei de altădată, își spunea el. Unde s-a mai pomenit ca o bas-bleu să aibă aventuri sentimentale?” își repeta el singur sieși o regulă scoasă nu mai știa nici el de unde și în care credea cu tărie. Dar, lucru ciudat, prezența lui Boris în salonul soției lui (și el era aproape necontenit acolo) avea asupră-i un efect de-a dreptul fizic: îi încătușa mâinile și picioarele, îi paraliza libertatea și spontaneitatea mișcărilor.
„Ce stranie antipatie, se gândea Pierre, și altădată ce simpatic mi-era!”
În ochii lumii, Pierre era marele boier, bărbatul puțintel miop și cam caraghios al unei femei celebre, original, plin de ciudățenii, care nu făcea nici o ispravă, dar care nici nu pricinuia vreun rău cuiva, om bun și de treabă cum era. Dar în adâncul sufletului său, Pierre trecea în vremea asta printr-un greu și complicat proces de transformare sufletească, care-i deschidea căi noi spre mari bucurii spirituale, dar care nu-l cruța de îndoieli.
X.
ÎȘI CONTINUÃ CU REGULARITATE jurnalul și iată ce însemna în el pe atunci:
„24 noiembrie.
M-am sculat la ora opt, am citit din Sfânta Scriptură, apoi am plecat la slujbă (după sfatul binefăcătorului său, Pierre își luase o slujbă într-unul din comitete); m-am întors la prânz și-am mâncat singur (contesa avea o mulțime de invitați din cei care nu-mi plac); am mâncat și-am băut cumpătat, iar după-prânz am transcris articole pentru frați. Seara m-am arătat în salonul contesei și am istorisit o snoavă nostimă cu privire la B., și abia când toți au început să râdă tare, mi-am dat seama că nu se cădea s-o povestesc.
Mă pregătesc să mă culc, fericit și cu sufletul împăcat. Dumnezeule mare, ajută-mi să umblu pe urmele tale: 1) să înving puterea mâniei prin stăpânire de sine și măsură; 2) să înăbuș senzualitatea, prin abținere și deturnări; 3) să fug de deșertăciune, dar să nu mă sustrag de la: a) îndatoririle serviciului; b) grija familiei; c) legăturile de prietenie și d) preocupările de ordin economic.„
„27 noiembrie.
M-am sculat târziu și, după ce m-am trezit, am trândăvit mult în pat, lăsându-mă în voia leneviei. Doamne! Ajută-mi și întărește-mă ca să pot umbla pe căile tale. Am citit din Sfânta Scriptură, dar fără reculegerea cuvenită. M-a vizitat fratele Urusov și am discutat împreună despre deșertăciunile lumii. Mi-a vorbit de noile prescripții ale împăratului. Pornisem să le critic, dar mi-am reamintit de regulile noastre și de cuvintele binefăcătorului, care spunea că adevăratul mason trebuie să fie un om activ în stat, când i se cere colaborarea, și un spectator calm al treburilor în care n-are nici o chemare. Limba mea îmi e dușmanul. M-au vizitat frații G. V. și O., cu care am pregătit ceremonia primirii printre noi a unui nou frate. Mi-au propus mie sarcina de ritor. Mă simt slab și nevrednic. Pe urmă a venit vorba de explicarea celor șapte stâlpi și șapte trepte ale templului: șapte științe, șapte virtuți, șapte vicii, șapte daruri ale Sfântului Duh. Fratele O. a fost foarte elocvent. Seara s-a oficiat inițierea. Noul aranjament al locașului a contribuit mult la frumusețea ceremonialului. Inițiatul era Boris Drubețkoi. Eu l-am propus și tot eu i-am fost ritor. Ciudat sentiment m-a tulburat tot timpul cât am stat cu el în bezna camerei de chibzuință! Mi s-a răscolit în adâncul sufletului o ură împotriva lui, pe care zadarnic mă osteneam s-o birui. Tocmai de asta aș fi dorit să-l izbăvesc cu adevărat de rău și să-l îndrumez pe căile adevărului, dar gândurile urâte față de el nu mă slăbeau. Mi-a trecut prin cap că scopul pentru care ține el să intre în frăție nu e decât dorința de a se apropia de unii oameni, de a câștiga favoarea celor din loja noastră. Dar, în afară de faptul că în câteva rânduri m-a întrebat dacă N. sau S. nu sunt în loja noastră (întrebări la care nu-i puteam răspunde), în afară de faptul că el, atâta cât îl cunosc, nu e în stare să nutrească respectul cuvenit pentru venerabilul nostru ordin, fiind prea prins și încântat de persoana lui fizică pentru a putea dori progresul ființei sale spirituale, nu aveam alte motive să mă îndoiesc de el; totuși, îmi părea nesincer și, tot timpul cât am stat cu el între patru ochi, pe întuneric, în camera de chibzuință, mi se părea mereu că zâmbește disprețuitor la fiecare cuvânt al meu și-mi venea să-l înjunghii de-a binelea cu spada pe care i-o țineam lipită de pieptul dezgolit. N-am putut fi deloc elocvent și nici nu mi-am putut împărtăși cu sinceritate, nici fraților și nici marelui maestru, îndoiala mea. Tu, Mare Arhitect al universului, ajută-mă să găsesc căile adevărului, care te scot din labirintul minciunii!”
După aceste însemnări, în jurnal erau lăsate albe trei foi și apoi era scris ceea ce urmează: „Am avut o lungă și instructivă convorbire între patru ochi cu fratele V., care m-a sfătuit să mă țin de fratele A. Multe, deși nu sunt vrednic, multe mi-au fost până acum dezvăluite. Adonai este numele creatorului lumii. Elohim este denumirea celui prin care toate se săvârșesc. Prin al treilea nume, care nu se poate rosti, se înțelege Totul. Convorbirile cu fratele V. mă întăresc, mă împrospătează și mă susțin pe drumul virtuții. Alături de el îndoiala nu-și mai are locul. E limpede acum pentru mine cât de sărace sunt toate științele sociale pe lângă atotcuprinzătoarea și sfânta noastră învățătură. Științele omenești împart totul în crâmpeie, ca să-l poată pricepe, omoară totul spre a putea cerceta crâmpeiele. În sfânta știință a ordinului totul este unitar, totul se poate recunoaște în multilateralitatea lui organică, în viețuirea lui. Treimea – cele trei principii ale tuturor lucrurilor – o constituie sulful, mercurul și sarea. Sulful e onctuos și inflamabil; în unire cu sarea și datorită inflamabilității sale, el trezește în ea aviditatea, prin care atrage mercurul, îl prinde, îl reține, și toate laolaltă produc corpurile individuale. Mercurul este o esență spirituală lichidă și volatilă – Christos, Duhul Sfânt, el.”
„3 decembrie.
M-am trezit târziu, am citit din Sfânta Scriptură, dar fără smerenie. Pe urmă am ieșit din cameră și m-am plimbat prin salon. Voiam să-mi adun gândurile, dar în loc de asta închipuirea îmi aducea mereu în fața ochilor o întâmplare de acum patru ani. Domnul Dolohov, întâlnindu-mă la Moscova după duel, mi-a spus că speră că mă bucur acum de toată liniștea sufletească, cu toată absența soției mele. Atunci nu i-am răspuns nimic. Acum însă îmi amintesc de toate câte m-au frământat la acea întâlnire: i-am adresat în gând cele mai răutăcioase cuvinte și cele mai usturătoare răspunsuri. M-am dezmeticit și m-am silit să alung aceste gânduri numai când m-am văzut pe cale de a mă aprinde iar de furie; dar nu m-am căit îndeajuns. După asta iată că vine Boris Drubețkoi, care începe să-mi istorisească tot felul de pățanii; eu, chiar din clipa în care a apărut, m-am arătat că sunt nemulțumit de vizita lui și i-am spus ceva nepoliticos. Mi-a ripostat. M-am aprins și i-am zvârlit în obraz o grămadă de vorbe neplăcute și chiar grosolănii. El tăcea, și eu nu mi-am dat seama ce-am făcut decât atunci când era prea târziu. Doamne, nu știu deloc să mă port cu el! Pricina e orgoliul meu. Mă consider mai presus de el și de aceea devin mult mai rău decât el, căci pe când el îmi primește cu indulgență grosolăniile, eu, dimpotrivă, îl disprețuiesc. Doamne, ajută-mi să ajung ca lângă el să-mi simt și mai mult ticăloșia și să fac în așa fel ca și lui să-i fie de folos purtarea mea. După-prânz am ațipit și, adormind, am auzit lămurit un glas care-mi spunea în urechea stângă: „E ziua ta”.
Am visat că umblu prin întuneric și deodată mă văd înconjurat de câini; dar merg fără nici o frică; deodată, un câine nu prea mare mă apucă cu dinții de șoldul stâng și nu-mi mai dă drumul. Încerc să-l strâng de gât. Și nu izbutesc bine să scap de el, când un alt câine, mai mare de data asta, se repede la mine. Dau să-l ridic, dar cu cât îl ridic mai sus, cu atât se face mai mare și mai greu. Și deodată iată că vine fratele A. care, luându-mă de braț, mă duce cu el către o clădire, unde, ca să intru, trebuia să trec pe o scândură îngustă. Calc pe ea. Scândura se încovoaie și cade, iar eu încep să mă agăț de un gard la care de-abia mi-ajung mâinile. După mari sforțări, îmi trag trupul pe muchea gardului astfel încât picioarele îmi atârnă de o parte, iar trupul de cealaltă parte. Mă uit înapoi și-l vad pe fratele A. stând pe gard și arătându-mi o alee largă și o grădină, iar în grădină e o clădire mare și minunată. Aici m-am trezit. Dumnezeule, Mare Arhitect al universului, ajută-mi să mă mântui de câini – pasiunile mele – și de ultima dintre ele, aceea care cuprinde în ea forțele tuturor celor dinainte, și ajută-mă să pătrund în templul virtuții, a cărui vedenie am avut-o în vis.„
„7 decembrie.
Am avut un vis. Se făcea că Iosif Alexeevici era în casa mea și că mă bucuram mult și voiam să-l ospătez cu ceva. Parcă eu tot vorbesc ceva cu niște oameni străini și, dintr-o dată-mi dau seama că lui asta nu poate să-i placă și simt dorința să mă apropii de dânsul și să-l îmbrățișez. Dar când mă apropii, văd că fața i se schimbase; întinerise și îmi spunea încet ceva din învățătura ordinului, dar atât de încet că nu-l puteam auzi. Apoi parcă ieșisem cu toții din odaie și atunci s-a întâmplat un lucru ciudat. Stăteam jos, culcați pe podea, el îmi spunea mereu ceva. Voiam parcă să-i arăt ce adâncă sensibilitate dobândisem și nu-l mai ascultam ce spunea, preocupat doar să-mi deslușesc starea sufletească, asupra căreia simțeam că se revărsase harul dumnezeiesc. Îmi dăduseră lacrimile și eram mulțumit că observase asta. Dar el se uită supărat la mine și se ridică deodată, încetând de a-mi mai vorbi. M-am fâstâcit și l-am întrebat dacă cele ce ținea să-mi spună mă priveau pe mine; dar nu mi-a răspuns nimic, cu toate că s-a uitat duios la mine. Apoi ne pomenirăm deodată în dormitorul meu, în care se află un pat dublu. El s-a culcat la marginea patului, iar eu parcă ardeam de dorul alintărilor lui și de dorința să mă culc alături de el. Se făcea că mă întreba: „Spune adevărat, care-ți este principala slăbiciune? Ai dibuit-o? Cred că ai izbutit s-o afli.” Eu, tulburat de această întrebare, i-am răspuns că lenea e principala mea slăbiciune. El a dat neîncrezător din cap. Atunci eu, și mai intimidat, i-am răspuns că deși locuiesc după sfatul său cu nevasta mea, nu-i sunt bărbat. La asta mi-a răspuns că nu trebuie să-mi lipsesc nevasta de dezmierdări și mi-a dat să înțeleg că în asta și consta îndatorirea mea. I-am răspuns că mi-e rușine. Și, dintr-o dată totul dispăru. M-am deșteptat și mi-am adus aminte de textul Sf. Scripturi: Viața este lumina omului și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o. Fața lui Iosif Alexeevici era tinerească și luminoasă. În ziua aceea am primit de la binefăcător o scrisoare, în care îmi scria despre îndatoririle conjugale.„
„9 decembrie.
Am visat un vis din care m-am deșteptat cu inima bătând să-mi spargă pieptul. Visam că eram la Moscova, în casa mea, în odaia turcească și că din salon ieșea Iosif Alexeevici. Parcă eu mi-am dat seama numaidecât că și cu el se petrecuse un proces de reînnoire, și-i ieșii în întâmpinare. Îi sărutam fața și mâinile, iar el îmi spunea: „Ai observat că am altă înfățișare?” Mă uitam la el și-l țineam mereu în brațe și parcă vedeam că fața lui era tot tânără, dar nu mai avea nici un fir de păr pe cap, iar trăsăturile îi erau cu totul altele. I-am răspuns: „Te recunoșteam și dacă te întâlneam din întâmplare” și, vorbind astfel, mă gândeam: „Oare i-am spus adevărul?” Și, deodată, văd că rămâne întins ca un trup neînsuflețit, apoi încetul cu încetul își revine și intră cu mine în cabinetul cel mare, ținând în mână o carte groasă, manuscript, pe hârtie de Alexandria. I-am spus: „Asta eu am scris-o”. Mi-a răspuns printr-un semn din cap. Am deschis cartea și în ea, pe toate paginile, erau desene minunate. Și eu parcă știam că aceste tablouri reprezintă aventurile sufletului îndrăgostit de sufletul iubitei. Și din paginile ei se desprindea parcă pentru mine imaginea minunată a unei fete cu veșminte străvezii ca și corpul ei, ce se avânta spre norii cerului. Știam în vis că fata nu este alta decât imaginea Cântării Cântărilor și parcă simțeam că fac rău privind desenele acestea, dar nu mă puteam desprinde de ele. Doamne, Dumnezeule, ajută-mi! Dacă părăsirea în care m-ai lăsat este voința ta, atunci facă-se voia ta; dar dacă sunt eu pricina că m-ai lăsat singur, învață-mă ce să fac. Voi pieri în desfrâu, dacă mă părăsești cu desăvârșire.”
XI.
SITUAÞIA MATERIALA A Rostovilor nu se îndreptase în cursul celor doi ani cât ei stătuseră la țară.
În ciuda faptului că Nikolai Rostov, ținându-se cu hotărâre de ceea ce-și pusese în gând, continua să-și facă obscur serviciul într-un regiment de rând, cheltuind relativ puțini bani, viața la Otradnoe era totuși de așa natură și mai ales Mitenka conducea în așa chip afacerile, încât datoriile sporeau cu fiecare an ce trecea. Singurul fel de a se mai înlesni pe care-l putea avea în vedere bătrânul conte era, după toate probabilitățile, o slujbă, și el se hotărî să-și caute un post la Petersburg; să-și caute post și, totodată, cum zicea el, să-și mai distreze fetele pentru ultima oară.
Curând după venirea Rostovilor la Petersburg, Berg o ceru pe Vera în căsătorie și propunerea lui fu primită.
Cu toate că la Moscova Rostovii se numărau printre familiile din cea mai înaltă societate, fără a fi conștienți de lucrul acesta și fără a se întreba măcar cărei societăți aparțineau, la Petersburg, ei trăiau în cercuri foarte amestecate și nedefinite din punct de vedere social. În capitală, ei nu erau decât niște provinciali, și din cauza asta nu catadicseau să se coboare până la ei tocmai oamenii pe care la Moscova ei îi hrăneau fără să-i întrebe cărei societăți aparțineau.
Rămăseseră totuși, și la Petersburg, aceiași oameni primitori de la Moscova, și la mesele lor erau întrunite cele mai felurite persoane: vecini de la Otradnoe, bătrâni moșieri de mâna a doua, cu fetele lor, și Peronskaia, doamna de onoare a împărătesei, Pierre Bezuhov și fiul dirigintelui unui oficiu poștal județean, intrat într-o slujbă la Petersburg. Printre bărbații deveniți foarte curând de-ai casei în familia Rostovilor, la Petersburg, se numărau și Boris, și Pierre, pe care întâlnindu-l pe stradă, îl adusese într-o zi cu forța bătrânul conte, și Berg, care își petrecea zile întregi în casa Rostovilor și se purta față de Vera, cea mai mare dintre contese, cu toată atenția pe care o poate arăta unei fete un tânăr hotărât să-i facă o propunere de căsătorie.
Nu în zadar își arăta Berg la toată lumea mâna dreaptă, rănită în lupta de la Austerlitz, și ținea cu stânga o sabie cu totul nefolositoare. Povestise toată întâmplarea asta atât de des și cu atâta stăruință, încât până la urmă toată lumea sfârși prin a crede că fusese o faptă cum nu se poate mai vitejească și mai plină de urmări, iar Berg primi pentru participarea sa la Austerlitz două decorații.
În războiul din Finlanda reușise de asemenea să se distingă. Ridicase o schijă din grenada care omorâse pe adjutantul comandantului suprem și o dusese superiorului său. Întocmai ca și după Austerlitz, istorisise apoi tot ce se putea spune despre evenimentul acesta, cu atâta stăruință și de atâtea ori, încât până la urmă toată lumea fu iarăși încredințată că altminteri nici nu se putea, și Berg mai primi două decorații pentru campania din Finlanda. În 1809 era căpitan de gardă, decorat de mai multe ori, și ocupa la Petersburg numai posturi avantajoase și ieșite din comun.
Cu toate că unii sceptici zâmbeau când auzeau vorbindu-li-se de meritele lui Berg, era cu neputință să nu fi de acord că era un ofițer corect și viteaz, foarte bine văzut de superiori, și că era un tânăr cu moravuri frumoase, având o carieră strălucită înaintea lui, și chiar o situație bine stabilită în societate.
Cu patru ani înainte, întâlnindu-se la Moscova, la teatru, cu un camarad, un neamț, Berg i-o arătase pe Vera Rostov și-i spusese în nemțește: „Dass soll mein Weib werden”99, și din clipa aceea hotărâse să se însoare cu ea. Acum, la Petersburg, luând în considerație situația sa și a Rostovilor, decise că venise ceasul hotărâtor și-și făcu propunerea.
La început, propunerea lui Berg fu primită cu o nedumerire foarte puțin măgulitoare pentru el. Păruse curios, la început, ca fiul unui obscur boiernaș litvan să facă propuneri de căsătorie unei contese Rostov; dar principala însușire a caracterului lui Berg era un egoism atât de naiv și de blajin, încât, fără să vrea, Rostovii ajunseră și ei să creadă că totul va fi bine, de vreme ce el era atât de ferm convins că e bine, și chiar că e foarte bine. Pe lângă asta, afacerile Rostovilor erau foarte încurcate, fapt pe care nu putea să nu-l știe tânărul pretendent și, ceea ce era foarte important, Vera împlinise douăzeci și patru de ani, ieșea pretutindeni în lume și, cu toate că era fără îndoială drăguță și deșteaptă, până atunci încă n-o ceruse nimeni în căsătorie. Consimțământul fu dat.
— Iată, vezi, îi spuse Berg camaradului său, căruia îi zicea prieten numai pentru că știa că nu există om să n-aibă prieteni. Iată, vezi, am prevăzut totul și nu m-aș fi însurat dacă n-aș fi chibzuit bine acest lucru și dacă, dintr-un motiv oarecare, n-ar fi fost convenabil. Dar, tocmai dimpotrivă, tataia și mamaia sunt acum asigurați; le-am aranjat o arendă în Þările Baltice și-mi pot permite să locuiesc la Petersburg. Cu solda, cu ce mai aduce ea și cu cumpătarea mea, pot să trăiesc bine. Nu mă însor pentru bani, căci consider lucrul acesta lipsit de nobleță, dar trebuie să aducă și nevasta ceva, cum aduce și bărbatul. Eu am slujbă, ea are legături și ceva mijloace, nu cine știe ce. Asta, în ziua de azi, înseamnă ceva, nu? Și ceea ce-i mai important, e o fată foarte bună, onorabilă și mă iubește…
Berg roși tot și zâmbi.
— Și eu o iubesc fiindcă e fată cu scaun la cap și are un caracter foarte frumos. Iat-o pe cealaltă, pe soră-sa: sunt din aceeași familie, dar e cu totul altfel: are și un caracter antipatic și n-are pic de minte, și, în sfârșit, mă-nțelegi? Nu-i deloc plăcut… Pe când logodnica mea… Dar uite, ai să vii la noi… era să spună: „la masă”, dar se răzgândi și spuse: „la ceai” și, lungindu-și îndată după asta limba, dădu drumul unui rotocol mic de fum, care putea cuprinde pe deplin toate visurile sale de fericire.
După nedumerirea pe care propunerea lui Berg o trezise la început în sufletul părinților, familia arboră un aer de sărbătoare și de bucurie, obișnuit în asemenea ocazii, dar bucuria asta nu era sinceră, ci numai aparentă. În inima părinților își făcuse loc, în legătură cu această căsătorie, oarecare confuzie și chiar jenă. Ca și cum le-ar fi fost rușine că au iubit-o prea puțin pe Vera și că sunt acum atât de dornici să n-o mai aibă pe cap. Cel mai încurcat era bătrânul conte. Nici el probabil n-ar fi putut spune exact pricina acestei stări sufletești, dar pricina erau tot problemele bănești. Habar n-avea ce bani are, la cât se ridică datoriile și ce zestre va fi în stare să-i dea Verei. La nașterea fetelor, fiecăreia dintre ele îi fusese pus deoparte ca zestre câte un lot de trei sute de suflete; dar unul dintre aceste sate fusese vândut demult, altul fusese ipotecat și polița ajunsese la scadență, deci trebuia vândut și acesta, așa că moșie nu putea să-i dea. Bani n-avea nici atât.
Berg era de mai bine de o lună considerat ginere și mai era o săptămână doar până la nuntă, iar contele încă nu rezolvase cu sine însuși problema zestrei și nu vorbise nimic despre asta nici cu contesa. Când vroia să-i dea Verei proprietatea din Riazan, când să vândă o pădure, când să ia bani cu împrumut, semnând o poliță. Câteva zile înainte de nuntă, Berg intră de dimineață, foarte devreme, în cabinetul contelui, și-l rugă respectuos, cu un zâmbet amabil, pe viitorul lui socru, să-i spună ce zestre va avea contesa Vera. Contele se fâstâci atât de tare în fața acestei întrebări demult prevăzute, încât spuse fără să se mai gândească ce-i trecu întâi prin minte:
— Îmi place că te-ngrijești, îmi place; ai să rămâi mulțumit…
Și, bătându-l pe Berg pe umăr, se ridică cu intenția vădită de a întrerupe discuția. Dar Berg îl lămuri, cu un zâmbet amabil, că dacă nu va ști precis ce zestre i se dă Verei și nu va primi înainte măcar o parte din ceea ce îi este destinat, se va vedea nevoit să renunțe.
— Pentru că, judecați și dumneavoastră, conte, dacă mi-aș permite să mă însor acum, fără să am mijloace bine delimitate pentru întreținerea soției mele, ar însemna să comit o ticăloșie…
Convorbirea se încheie prin gestul contelui, care, voind să fie mărinimos și mai ales să nu se expună la noi cereri, îi promise o poliță de optzeci de mii de ruble. Berg zâmbi blând, îi sărută umărul și-i spuse că e foarte mulțumit, dar că nu-și poate cu nici un chip orândui noua lui viață fără să primească în mână treizeci de mii de ruble, bani gheață.
— Fie și douăzeci de mii măcar, conte, adăugă el, polița poate fi, în acest caz numai de șaizeci de mii.
— Da, da, bine, spuse repede contele, numai scuză-mă, dragul meu, îți dau douăzeci de mii și, pe deasupra, îți mai dau polița, dar de optzeci de mii. Și acum, sărută-mă.
XII.
NATAȘA ÎMPLINISE ȘAISPREZECE ani și venise și anul 1809, anul până la care numărase ea pe degete cu patru ani înainte, împreună cu Boris, după ce se sărutase cu el. De atunci nu-l mai văzuse nici măcar o dată. În fața mamei ei și a Soniei, când venea vorba de Boris, ea spunea fără nici un înconjur că tot ce a fost odinioară era o copilărie despre care nici nu merită să se vorbească și de care uitase demult. Dar în fundul sufletului ei, chestiunea dacă promisiunea dată lui Boris era o glumă sau o obligație serioasă capabilă să o lege o chinuia încă.
De când plecase la armată, chiar din anul 1805, Boris nu-i mai văzuse pe Rostovi. Fusese de câteva ori la Moscova și trecuse prin apropiere de Otradnoe, dar nu dăduse niciodată pe la ei.
Natașei îi trecea uneori prin cap că el nu voia să vie ca să nu dea ochi cu ea, și bănuielile acestea erau confirmate de tonul melancolic cu care bătrânii vorbeau despre el:
— În ziua de azi oamenii nu-și mai amintesc de prietenii vechi, spunea contesa când se vorbea de Boris.
Anna Mihailovna, care în ultimul timp venea mai rar pe la Rostovi, avea de asemenea o ținută deosebit de distantă și de fiecare dată vorbea cu entuziasm și satisfacție despre meritele băiatului ei și despre strălucita carieră la care avea dreptul să se aștepte. Când Rostovii veniră la Petersburg, Boris se duse la ei în vizită.
Se ducea la ei nu fără tulburare. Amintirea Natașei era cea mai poetică amintire a lui. Se ducea totuși cu intenția fermă de a-i da să înțeleagă limpede, atât ei, cât și părinților ei, că legăturile din copilărie nu puteau fi, nici pentru ea, nici pentru el, o obligație. Situația lui în societate era strălucită grație intimității cu contesa Bezuhova, avea o situație la fel de strălucită și în armată, datorită protecției pe care i-o acorda o persoană importantă de a cărei încredere se bucura din plin, și mai avea și unele planuri, abia încolțite, dar care puteau foarte ușor deveni realitate, vizând o căsătorie cu una dintre cele mai bogate fete din Petersburg. Când Boris intră în salonul Rostovilor, Natașa era în odaia ei. Aflând de venirea lui, ea, înroșindu-se toată, intră aproape în fugă în salon, cu fața luminată de un zâmbet mai mult decât prietenos.
Boris își amintea de o Natașă cu rochița scurtă, cu ochi negri strălucitori de sub bucle și cu un râs răsunător de copil, Natașa pe care o cunoscuse cu patru ani înainte și, din pricina asta, atunci când în salon apăru o cu totul altă Natașă, fu foarte încurcat și pe fața lui se așternu o surprindere plină de entuziasm. Expresia feței lui făcu bucurie Natașei.
— Ei, îți mai recunoști mica prietenă zburdalnică? Spuse contesa.
Boris sărută mâna Natașei și spuse că e cum nu se poate mai mirat de schimbarea ce se petrecuse cu ea.
— Ce frumoasă te-ai făcut!
„Nici vorbă!” răspundeau ochii surâzători ai Natașei.
— Dar pe tata cum îl găsești? A mai îmbătrânit? Întrebă ea.
Natașa luă loc pe un scaun și, fără să ia parte la discuția dintre Boris și contesă, își cercetă tăcută cu privirea prietenul din copilărie. El simțea ațintită asupra lui căutătura ochilor ei, grea, stăruitoare și duioasă, și se uita din când în când la ea.
Tunica, pintenii, cravata, pieptănătura lui Boris, totul era foarte la modă și comme il faut100. Natașa băgă de seamă numaidecât acest lucru. El ședea cam într-o rână, într-un fotoliu, alături de contesă, și-și îndrepta cu dreapta mănușa impecabil de curată și de întinsă de pe stânga, vorbea cu o strângere distinsă, rafinată, a buzelor, despre amuzamentele înaltei societăți petersburgheze și-și amintea cu blândă ironie de viața de altădată de la Moscova și de cunoștințele de pe atunci. Apoi, nu fără premeditare, cum simți numaidecât Natașa, pomeni câteva nume din cea mai înaltă aristocrație, de balul dat de un ambasador, la care luase parte, și de niște invitații la X și la Y. Natașa stătea tot timpul tăcută și-l privea pe sub sprâncene. Privirea asta îl neliniștea și-l tulbura din ce în ce mai mult pe Boris, care întorcea tot mai des capul spre Natașa și-și întrerupea vorba. Stătu câtva timp, nu mai mult de zece minute, apoi se ridică și se înclină. Aceiași ochi curioși, provocatori și oarecum batjocoritori erau ațintiți asupra lui. După această primă vizită, Boris își zise că, pentru el, Natașa a rămas la fel de atrăgătoare ca și odinioară, dar că nu trebuie să se lase în voia acestui sentiment, fiindcă o căsătorie cu ea – fată aproape fără avere cum era – ar fi însemnat să-și distrugă cariera, iar reînnoirea vechilor legături, fără gânduri de căsătorie, ar fi fost un gest cu totul lipsit de nobleță. Boris hotărî în sinea lui să fugă de orice prilej de a se întâlni cu Natașa, dar, cu toată hotărârea lui, după câteva zile veni din nou în casa Rostovilor și începu să-i viziteze des și să-și petreacă zile întregi la ei. I se părea că trebuie să aibă neapărat o explicație cu Natașa, să-i spună că tot ce a fost altădată trebuie dat uitării, că oricum ar fi… ea nu-i poate fi soție, căci el n-are avere, și că părinții ei nu vor consimți niciodată să o dea după el. Dar tot nu izbutea și-i era greu să ajungă la această explicație. Cu fiecare zi, încurcătura lui creștea. Natașa, cum observase mama ei și Sonia, părea ca și odinioară îndrăgostită de Boris. Îi cânta cântecele care-i plăceau lui, îi arăta albumul, îl punea să scrie în el, nu-l lăsa nici măcar să-i pomenească de trecut, dându-i să înțeleagă ce minunat era prezentul, și el de fiecare dată pleca zăpăcit, fără să fi spus ce avea de gând să spună, fără să știe nici el ce face, pentru ce vine și cum aveau să se sfârșească toate acestea. Boris încetase de a se mai duce pe la Hélene, de la care primea zilnic bilețele cu reproșuri, și petrecea zile întregi la Rostovi.
XIII.
O DATÃ, ÎNTR-O SEARÃ, pe când bătrâna contesă, cu scufie de noapte și în camizol, fără bucle false și numai cu un smoc sărac de păr ce-i ieșea de sub scufia albă de percal, își făcea mătăniile dinainte de culcare, pe un preș, ușa scârțâi, și intră în fugă Natașa, tot în camizol, cu picioarele goale în papuci și cu părul pe moațe. Contesa se uită la ea și se încruntă. Își sfârșea tocmai ultima rugăciune: „Fi-va, oare patul acesta mormântul meu?” Dar evlavia îi pierise din suflet. Natașa, roșie la față și foarte agitată, văzându-și mama în rugăciune, se opri brusc din fugă, se făcu mică și, înspăimântată de fapta ei, scoase fără să vrea limba, ocărându-se ea singură, în gând. Băgând însă de seamă că maică-sa își continuă rugăciunea, ea se apropie de pat în vârful picioarelor, își aruncă papucii, scoțându-și din ei cu repeziciune un picior după altul, și sări în patul de care contesa se temea să nu cumva să-i fie mormântul. Patul era înalt, cu saltea de puf și cu cinci perne clădite în chip de piramidă. Natașa se vârî în el, se afundă în salteaua de puf, se rostogoli spre perete și începu să se miște sub plapomă, cuibărindu-se, să-și adune genunchii până sub bărbie, să dea din picioare și să râdă înfundat, când acoperită până peste cap, când ieșind și uitându-se la maică-sa. Contesa își sfârși rugăciunea și, cu o înfățișare severă, se apropie de pat; dar, văzând că Natașa își trăsese plapoma pe deasupra capului, zâmbi, cu zâmbetul ei blând și moale.
— Ei, ei, ei, zise contesa.
— Mamă, putem sta de vorbă, da? Zise Natașa. Hai! Un pupic, încă unul, și gata!
Și, luându-și mama cu brațele pe după gât, Natașa o sărută sub bărbie. În felul ei de a se purta cu maică-sa, Natașa avea, în aparență, oarecare asprime, dar atât de delicată și de îndemânatică era, încât știa să facă în așa chip, ca să nu-i producă nici odată durere sau neplăcere.
— Ei, azi ce-mi mai spui? O întrebă maică-sa, făcându-și loc între perne și așteptând ca Natașa, care se mai răsuci de câteva ori ca o zvârlugă, să se potolească, stând cu ea binișor sub aceeași plapomă, să-și elibereze mâinile și să-și ia o mutră serioasă.
Aceste vizite nocturne ale Natașei, făcute înainte de înapoierea contelui de la club, erau una dintre desfătările cele mai gustate ale mamei și ale fetei.
— Despre ce-i vorba azi? Trebuie să-ți vorbesc mai întâi…
Natașa îi închise gura cu mâna.
— De Boris… Știu, zise ea cu seriozitate. Și eu am venit pentru asta. Nu-mi mai spune nimic, știu. Ba nu, spune! Și-și luă mâna de pe gura ei. Spune, mamă. Nu-i așa că-i drăguț?
— Natașa, ai șaisprezece ani; la vârsta ta eu eram măritată. Spui că Boris e drăguț. E foarte drăguț și țin la el ca la copilul meu, dar ce vrei? Ce intenții ai? I-ai sucit capul de tot, cum văd…
Spunând acestea, contesa își privi fata. Natașa stătea culcată, uitându-se nemișcată drept înainte la unul dintre sfincșii de mahon sculptați la colțurile patului, așa că mama ei n-o vedea decât din profil. O surprinse expresia deosebit de serioasă și de concentrată de pe obrazul fetei.
Natașa asculta și se gândea.
— Ei, și ce-i? Zise ea.
— I-ai sucit de tot capul; pentru ce? Ce vrei de la dânsul? Știi bine că nu poți să te măriți cu el.
— De ce? Întrebă Natașa, fără să-și schimbe poziția.
— Așa, pentru ca e tânăr, pentru că e sărac, pentru că ți-e rudă… pentru că nici nu-l iubești.
— De unde știi?
— Știu. Nu faci bine, draga mamei.
— Dar dacă vreau eu… spuse Natașa.
— Nu mai vorbi prostii, zise contesa.
— Dar dacă vreau eu…
— Natașa, eu nu glumesc…
Natașa, însă, nu-i dădu răgaz să-și termine vorba și, luând mâna mare a contesei, îi sărută podul palmei, apoi dosul mâinii, pe urmă i-o răsuci iar și începu să-i sărute, rând pe rând, rădăcinile degetelor, apoi golurile dintre ele, spunând încet la fiecare: „ianuar, februar, mart, april, mai”.
— Vorbește, mamă, de ce taci? Vorbește, spuse ea, întorcându-se spre mamă-sa, care o privea cu duioșie și care, din cauza acestei contemplații, părea să fi uitat tot ce avusese de gând să spună.
— Nu se cade, fetița mamei. Nu toată lumea are să înțeleagă legătura asta a voastră din copilărie, și dacă e văzut mereu tot lângă tine, asta poate să-ți strice în ochii celorlalți tineri care ne vin în casă, și ceea ce e mai important, îl chinuiești zadarnic pe el. Poate că el și-o fi găsit chiar vreo partidă pe măsura lui, o fată bogată; iar acum tu-l scoți din minți.
— L-am scos din minți? Repetă Natașa.
— Să-ți spun ce mi s-a întâmplat mie. Aveam un cousin…
— Îl știu: Kiril Matveici, dar e bătrân!
— N-a fost întotdeauna bătrân. Dar uite ce-i, Natașa, am să vorbesc eu cu Borea. Nu trebuie să mai vină pe la noi atât de des…
— De ce nu trebuie, dacă-i place lui?
— Pentru că știu că asta n-are să ducă la nimic.
— De unde știi? Nu, mamă, nu-i vorbi. Ce prostie! Rosti Natașa, pe tonul omului căruia cineva vrea să-i ia ceva ce-i aparține. Bine, nu mă mărit cu el, dar lasă-l să vină numai așa, dacă-i face plăcere lui și-mi face și mie plăcere.
Și Natașa se uită la maică-sa, zâmbind.
— Nu pentru măritat, numai așa, repetă ea.
— Cum asta, draga mea?
— Păi, așa. Și apoi, mare lucru dacă n-am să mă mărit; lasă, numai… așa.
— Numai așa, numai așa, repetă contesa și râse de odată cu neașteptată bunătate bătrânească, cutremurându-și tot trupul.
— De-ajuns, nu mai râde, oprește-te, strigă Natașa, râzi de se zguduie tot patul. Grozav mai semeni cu mine; tot așa, când începi să râzi… oprește-te… Și, apucându-i amândouă mâinile, sărută la una rădăcina degetului mic, pe iunie, și continuă cu iulie și august la cealaltă. Mamă, e amorezat tare, nu-i așa? Cum ți se pare? Tot așa se îndrăgosteau și de mata? E foarte drăguț, foarte, foarte drăguț! Numai că nu e chiar pe gustul meu; e subțirel, ca un piedestal de pendulă… Nu-nțelegi? Subțirel, știi, cenușiu-deschis…
— Ce tot îndrugi acolo? Zise contesa.
Natașa continuă:
— Cum de nu mă-nțelegi? Nikolenka m-ar fi înțeles… Uite, Bezuhov, de pildă, e albastru-închis, cu roșu și în patru colțuri.
— Și cu el cochetezi, zise contesa râzând.
— Nu, el e francmason, am aflat. E un băiat minunat, albastru-închis cu roșu, cum să-ți explic.
— Contesina mea, se auzi vocea contelui dindărătul ușii. Nu dormi?
Natașa sări cu picioarele goale pe podea, își luă papucii în mână și fugi în odaia ei.
Mult timp nu putu să adoarmă. Se gândea mereu la faptul că nimeni nu putea cu nici un chip înțelege tot ce înțelegea ea și tot ce era în inima ei.
„Sonia? Se gândi ea, uitându-se la pisicuța care dormea, făcută ghem și încolăcită cu coada ei imensă. Da de unde! Ea e o virtuoasă! E îndrăgostită de Nikolenka și nu vrea să mai știe de nimic altceva. Mama, nici ea nu pricepe. Minune mare cât sunt de deșteaptă și cât… cât e ea de drăguță”, continuă Natașa să-și vorbească despre ea însăși la persoana a treia, închipuindu-și că tot ce spunea erau păreri despre ea, spuse de un bărbat foarte inteligent – cel mai inteligent și cel mai frumos dintre bărbați… „Tot, tot ce vrei găsești la ea, continuă acest bărbat, e neobișnuit de inteligentă, drăgălașă și, mai ales, frumoasă, neobișnuit de frumoasă și sprintenă; înoată, călărește minunat, iar vocea… Ce voce! Pot să spun că vocea e ceva nemaiauzit!” Natașa cântă fragmentul ei preferat al ariei de soprană dintr-o operă de Cherubini, se aruncă în așternut, râse de bucurie la gândul că va adormi îndată, strigă Duniașei să stingă lumânarea și, înainte ca Duniașa să fi apucat a ieși din odaie, ea și trecuse în lumea, încă și mai fericită, a visului, unde toate erau la fel de ușoare și de minunat de frumoase ca și în realitate, dar era mai frumos, pentru că era totuși altfel.
A doua zi, contesa, luându-l pe Boris deoparte, stătu de vorbă cu dânsul, și din ziua aceea el nu mai veni la Rostovi.
XIV.
LA 31 DECEMBRIE, ÎN ajunul noului an 1810, de revelion, dădea un bal un demnitar din epoca Ecaterinei. La bal urmau să ia parte corpul diplomatic și împăratul.
Cheiul Englez strălucea tot de lumina nenumăratelor făclii ale faimoasei case a dregătorului. La intrarea luminată și așternută cu un covor roșu, păzea poliția, și nu doar jandarmi, ci însuși șeful poliției capitalei și zeci de ofițeri de poliție.
Trăsuri după trăsuri plecau și soseau, tot altele, cu lachei în livrele roșii și cu pene la pălării. Din cupeuri coborau bărbați în uniforme, cu ledunci și decorații; doamne în atlaz și hermină coborau cu băgare de seamă pe scările, desfăcute cu zgomot, ale cupeurilor și, cu pași grăbiți, călcau neauzite pe covorul de la intrare.
De fiecare dată când sosea un cupeu, prin mulțime se răspândea un murmur și oamenii își descopereau capetele.
— Împăratul? Nu, ministrul… prințul… ambasadorul… Nu vezi penele? se auzea din mulțime. Unul din grup, mai bine îmbrăcat decât ceilalți, părea să-i cunoască pe toți și rostea numele tuturor celebrităților atotputernice ale vremii.
Mai bine de o treime dintre invitați sosiseră, pe când Rostovii – invitați și ei – încă mai erau în frigurile pregătirilor de bal.
Câte comentarii și câte pregătiri nu avuseseră loc în familia Rostovilor, în legătură cu acest bal; câte griji că nu vor primi invitațiile, că rochiile nu vor fi gata, că lucrurile nu vor ieși așa cum trebuia.
Cea care-i introducea pe provincialii Rostovi în înalta societate a Petersburgului era Maria Ignatievna Peronskaia, o femeie slabă și gălbejită, fostă doamnă de onoare la vechea curte, prietenă și rudă a contesei. Urma să meargă la bal împreună cu Rostovii.
La zece seara, Rostovii mai trebuiau deci să treacă și pe la doamna de onoare, care locuia pe lângă parcul Tauridei; dar era ora zece fără cinci și domnișoarele încă nu erau îmbrăcate de bal.
Natașa era la primul mare bal din viața ei. În ziua aceea se sculase la opt dimineața și fusese toată ziua în fierbere și-n plină activitate. Din primele ceasuri ale dimineții, făcuse tot ce-i stătuse în puteri pentru ca ea, mama ei și Sonia să fie toate îmbrăcate cum nu se poate mai frumos. Sonia și contesa i se supuseră în totul. Contesa avea să se îmbrace în rochia de catifea roșie-închis, iar ele două în rochii albe de voal, străvezii ca aburul deasupra combinezoanelor de mătase roz, cu trandafiri în corsaj. Părul aveau să și-l pieptene a la grecque.
Tot ce era mai important fusese făcut: picioarele, mâinile, gâtul, urechile fuseseră spălate cu deosebită grijă, parfumate și pudrate, ca pentru bal; își puseseră ciorapi de mătase ajurați și pantofi de atlaz cu funde; cu pieptănătura erau aproape gata. Sonia era pe sfârșite cu îmbrăcatul, contesa la fel, dar Natașa, care le purtase tuturor de grijă, rămăsese în urmă: încă mai stătea în fața oglinzii, cu peignoir-ul aruncat pe umerii slăbuți. Gata îmbrăcată, Sonia stătea în mijlocul odăii și, apăsându-și până la durere degetul delicat pe acul ultimei funde, și-o prindea sub cordon.
— Nu așa, nu așa, Sonia, zise Natașa, întorcându-se brusc și prinzându-și capul cu mâinile, căci fata care o pieptăna nu avusese timp să dea drumul părului. Nu ți-ai prins bine funda, vino-ncoace.
Sonia veni și se aplecă. Natașa îi prinse funda altfel.
— Vă rog, domnișoară, nu dați așa din cap, spuse camerista care o pieptăna pe Natașa.
— Ah, Doamne, lasă; pe urmă! Uite așa, Sonia.
— Mai aveți mult? Se auzi vocea contesei. S-a făcut zece.
— Numaidecât, numaidecât. Da' dumneata ești gata, mamă?
— Numai toca să mi-o mai prind.
— Nu ți-o prinde fără mine, mamă, strigă Natașa. N-ai să știi cum.
— Dar e ceasul zece!
Era hotărât să fie la bal la ora zece și jumătate, dar mai trebuia să se îmbrace și Natașa, și mai aveau să treacă și pe la parcul Tauridei.
Când fu gata pieptănată, Natașa, într-un camizol de-al contesei și o fustă prea scurtă de sub care i se vedeau pantofii albi, alergă la Sonia, o cercetă, apoi alergă iar la maică-sa. Îi întoarse capul, îi prinse toca și după ce-i sărută în fugă părul cărunt, alergă iar la fetele care lucrau la rochia ei.
Tot buclucul era fusta Natașei, care nu-i venea bine: era prea lungă. Două fete i-o scurtau, rupând grăbite ața cu dinții. O a treia, cu ace de gămălie între buze, alerga de la contesă la Sonia, iar o a patra ținea cu mâna în sus rochia de voal întreagă.
— Mavrușa, mai repede, dragă!
— Dați-mi degetarul de colo, domnișoară.
— Sunteți odată gata? Spuse contele, arătându-se în ușa întredeschisă. Poftim parfumul! Peronskaia s-o fi săturat de atâta așteptare.
— Gata, domnișoară, spuse camerista, ținând cu două degete rochia vaporoasă și suflând ceva de pe ea pentru a arăta, scuturând-o, cât de conștientă e de finețea și de curățenia lucrului care-i fusese dat pe mână.
Natașa începu să-și tragă rochia pe cap.
— Un moment, un moment, nu intra, papa, strigă Natașa de sub voalul fustei care-i acoperea fața, către tatăl ei care deschisese ușa.
Sonia trânti ușa. După un minut, i se dădu contelui drumul. Era îmbrăcat în frac albastru, cu ciorapi lungi și pantofi, parfumat și pomădat.
— Ah, tată, ce frumos ești, o minune! Spuse Natașa, stând în mijlocul odăii și îndreptându-și cutele rochiei.
— Vă rog, domnișoară, fiți bună, se ruga fata care, stând în genunchi și mutându-și cu limba acele dintr-o parte în cealaltă a gurii, îi ajusta rochia.
— Degeaba, degeaba! Exclamă cu voce deznădăjduită Sonia, uitându-se la rochia Natașei. Degeaba, tot lungă e.
Natașa se dădu mai departe de oglindă ca să se vadă în întregime. Rochia era lungă.
— Doamne, domnișoară, nu-i lungă deloc, zău, spuse Mavrușa, târându-se pe dușumea după ea.
— Ei, dacă-i lungă, o scurtăm noi numaidecât, într-o minută o scurtăm, zise Duniașa hotărâtă, scoțându-și acele din capătul basmalei de pe piept, așezându-se iar jos și punându-se pe treabă.
În vremea asta, cu pași înceți, sfioasă, intră în odaie contesa, gătită cu tocă și cu rochie de catifea.
— Oo, frumoasa mea! Exclamă contele. Mai frumoasă decât voi toate!
Voi s-o îmbrățișeze, dar ea, roșind, se feri, de teamă să nu-i șifoneze rochia.
— Mamă, apleacă-ți mai mult toca pe-o ureche, zise Natașa. Stai să ți-o pun eu, și se repezi spre maică-sa, iar fetele care-i coseau rochia, neavând vreme să se repeadă și ele, rămaseră cu o bucățică de voal în mână.
— Doamne! Ce-am făcut! Zău, nu-s eu de vină…
— Nu-i nimic, îndoim și nu se vede, zise Duniașa.
— Frumoasa din povești, crăiasă nu altceva, zâna mea, se auzi din ușă vocea dădacei. Dar tu, Soniușka! Ah, frumoase mai sunteți!
La unsprezece fără un sfert, în sfârșit, se urcară în cupeu și porniră. Dar trebuiau să mai treacă și pe la parcul Tauridei.
Peronskaia era gata demult. Bătrână și urâtă cum era, se pregătise și ea de bal cum se pregătiseră și Rostovii, deși nu cu aceeași înfrigurare (pentru ea, astea erau lucruri obișnuite); dar se parfumase și ea, era curată și-și pudrase corpul bătrân și urât, și cu aceeași grijă se spălase pe după urechi și, întocmai așa cum se întâmplase la Rostovi, bătrâna cameristă admirase cu entuziasm gătelile stăpânei, când aceasta intrase în salon, cu rochia ei galbenă cu cifra imperială pe piept. Peronskaia lăudă toaletele Rostovilor.
Rostovii îi lăudară gustul și toaleta și, păzindu-și cu grijă coafurile și rochiile, se împărțiră în cele două cupeuri și plecară la ora unsprezece.
XV.
TOATÃ ZIUA, NATAȘA n-avusese o clipă de răgaz ca să se poată gândi măcar o dată la ceea ce o aștepta seara.
În aerul umed și rece de afară, în înghesuiala și semiîntunericul cupeului care o legăna, ea avu pentru prima dată imaginea vie a tuturor celor ce-o așteptau acolo la bal, în saloanele luminate, cu muzică, flori, dansuri, în prezența împăratului și a florii tineretului din Petersburg. Cele ce o așteptau erau atât de minunate, încât nici nu-i venea a crede că se vor îndeplini, atât erau de puțin în concordanță cu senzația de frig, de înghesuială și de întuneric din cupeu. Înțelese tot ce-o aștepta abia atunci când, pășind pe covorul roșu de la intrare, pătrunse în vestibul și, după ce-și lăsă blana, urcă alături de Sonia, înaintea mamei sale, printre flori, pe scara scăldată în lumină. Abia atunci își aminti ce ținută se cuvenea să aibă la un bal și se strădui să-și ia atitudinea majestuoasă pe care o socotea neapărat necesară pentru o fată care ia parte la un bal. Dar din fericire ea simți că toate i se învârtesc înaintea ochilor: nu vedea nimic lămurit, pulsul i se ridicase la o sută de bătăi pe minut și sângele începuse să-i năvălească zvâcnind în inimă. Nu izbuti să-și ia atitudinea voită, care ar fi făcut-o ridicolă, și pășea așa, cu respirația tăiată de emoție, dându-și toată osteneala doar să și-o ascundă. Și asta era tocmai ținuta care-i ședea mai bine decât oricare alta. Înaintea și în urma lor, printre aceleași convorbiri în șoaptă, și tot în toalete de bal, urcau alți invitați. Oglinzile reflectau de-a lungul scării rochii albe, albastre, roze, cu briliante și alte pietre scumpe pe gât și pe brațele goale.
Natașa se uita în oglinzi și, în șiragul invitaților, nu izbutea să-și distingă imaginea dintre ale celorlalți. Toate se învălmășeau într-o procesiune strălucitoare. La intrarea în primul salon o asurzi vuietul monoton al vocilor, al pașilor și al cuvintelor de bun venit, iar lumina și strălucirea sălii o orbiră și mai tare. Amfitrionul și amfitrioana, care stăteau de o jumătate de oră la ușa de intrare și spuneau invitaților tot aceleași și aceleași cuvinte: „Charmés de vous voir”101, îi întâmpinară la fel și pe Rostovi și pe Peronskaia.
Cele două fete, îmbrăcate la fel în rochii albe și cu trandafiri în părul negru, se înclinară în același timp în fața amfitrioanei, care-și opri fără să vrea privirile mai îndelung asupra zveltei Natașa. Se uită la ea, și numai ei îi dărui un zâmbet deosebit, pe lângă cel la care o obliga calitatea ei de gazdă. Uitându-se la ea, își amintise poate vremurile de aur ale tinereții sale, care n-avea să se mai întoarcă, și întâiul ei bal. Amfitrionul de asemenea o petrecu cu privirile pe Natașa și-l întrebă pe conte care-i e fiica.
— Charmante102, zise el, sărutându-și buricele degetelor împreunate.
În salonul cel mare, invitații, înghesuiți la intrare, erau în așteptarea suveranului. Contesa își găsi loc în primele rânduri ale grupului. Natașa auzea și simțea multe voci care se interesau de ea și mulți ochi care o priveau. Înțelese că plăcuse și constatarea asta o liniști întrucâtva.
„Sunt și unii ca noi printre cei de față, sunt și alții care se prezintă mai prost decât noi”, își spuse Natașa.
Peronskaia îi înșira contesei toate persoanele mai de seamă de la bal.
— Iată-l pe ambasadorul Olandei, îl vezi? Acela cărunt, spuse Peronskaia, arătând spre un bătrânel cu păr bogat, creț și sur, înconjurat de un grup de doamne, pe care le făcea să râdă povestind ceva.
— Iat-o și pe regina Petersburgului, contesa Bezuhova, continuă ea, arătând-o pe Hélene, care tocmai intra.
— Frumoasă e! O ia cu mult înaintea Mariei Antonovna; ia te uită cum roiesc împrejurul ei și tineri, și bătrâni! Și frumoasă, și inteligentă… Se spune că prințul… e nebun după ea. Dar iată-le și pe acestea două; deși nu-s frumoase, sunt și mai anturate.
Arătase o doamnă care străbătea salonul împreună cu fata ei, urâtă foc.
— Este o partidă de milioane, spuse Peronskaia. Iată și pretendenții. Acesta e fratele Bezuhovei, Anatol Kuraghin, continuă ea, arătând un chipeș ofițer de cavalerie de gardă, care tocmai trecea pe lângă ele, cu capul sus, printre cucoane, și căuta ceva din ochi. Ce frumos e! Nu-i așa? Se spune că-l însoară cu bogătașa aceea. Și vărul acela al vostru, Drubețkoi, se dă-n vânt după ea. Milioane, zice lumea! Ba da, e chiar ambasadorul francez, răspunse ea la o întrebare a contesei despre Caulaincourt. Ia te uită, parc-ar fi cine știe ce țar! Și totuși sunt simpatici, foarte simpatici, franțujii ăștia. Nu există oameni mai simpatici în societate! Dar iat-o și pe ea! Nu, tot ea e mai bine decât toate, Maria Antonovna a noastră! Și ce simplu e îmbrăcată. E delicioasă!
— Și ăsta grasul, cu ochelari, farmazonul mondial, zise Peronskaia, arătând spre Bezuhov. Pune-l alături de nevastă-sa: e ridicol, parc-ar fi un bufon!
Pierre își tăia drum prin mulțimea invitaților, cu mersul lui legănat și greoi, salutând în dreapta și în stânga, cu aceeași indiferență binevoitoare cu care ar fi trecut prin îmbulzeala unui iarmaroc. Se uita scrutător prin mulțime, căutând pesemne pe cineva.
Natașa văzu cu bucurie chipul bine cunoscut al lui Pierre, acest bufon ridicol, cum îi zicea Peronskaia, știind că pe ei îi caută și mai cu seamă pe ea. Pierre îi promisese că va veni la bal și că îi va prezenta cavaleri.
Dar, până să ajungă la ele, se opri lângă un tânăr brun, de statură potrivită, foarte frumos, cu tunică albă, care, stând lângă fereastră, discuta cu un alt bărbat, înalt, cu decorații și lentă pe piept. Natașa îl recunoscu numaidecât pe tânărul brun cu tunică albă: era Bolkonski, care însă i se părea acum mult întinerit, mai vesel și mai frumos.
— Iată încă un cunoscut, Bolkonski. Îl vezi, mamă? Spuse Natașa, arătându-l pe prințul Andrei. Îți amintești, acela pe care l-am găzduit noi o noapte la Otradnoe.
— Îl cunoașteți și voi? Întrebă Peronskaia. Nu pot să-l sufăr. Il fait a présent la pluie et le beau temps.103 E de o mândrie fără margini! Calcă pe urmele lui tătâne-său. Acum e bine cu Speranski, nu știu ce proiecte de legi scriu împreună. Uitați-vă cum știe să se poarte cu doamnele! Vorbește o doamnă cu el, și el se uită în altă parte, zise ea, arătând spre prințul Andrei. Să fi fost în locul ei, îi arătam eu cum se vorbește cu doamnele!
XVI.
DEODATÃ SE PRODUSE O mișcare generală; mulțimea începu să murmure, se îngrămădiră toți, apoi se retraseră iar, despărțindu-se, și printre cele două rânduri de invitați, în sunetele muzicii, păși împăratul, urmat de amfitrion și de amfitrioane. Suveranul mergea grăbit, salutând în dreapta și-n stânga, ca și cum ar fi vrut să scape mai curând de această primă clipă a luării de contact. Muzicanții cântau o poloneză, cunoscută atunci prin cuvintele puse pe melodia ei: „Alexandru, Elizabeta, suntem fermecați de voi”. Suveranul intră într-alt salon, și mulțimea invitaților se îmbulzi în ușă; câteva persoane, schimbate la față, trecură grabnic într-acolo și îndărăt. Mulțimea invitaților se retrase iarăși din ușa salonului, unde împăratul putea fi văzut vorbind ceva cu stăpâna casei. Un tânăr cu fața înspăimântată se repezi spre doamnele de la ușă, rugându-le să se retragă. Câteva dintre aceste doamne, pe ale căror figuri se citea uitarea tuturor conveniențelor înaltei societăți, se îmbulzeau înainte, mototolindu-și toaletele. Bărbații începură să se încline în fața doamnelor și în curând se formară perechile pentru poloneză.
Dar se dădură toți în lături, și împăratul, zâmbind și conducând de mână pe stăpâna casei, fără să pășească în tactul muzicii, apăru în ușa salonului. În urma lor venea stăpânul casei cu M. A. Narâșkina, apoi ambasadorii și miniștrii, diferiți generali, ale căror nume Peronskaia le rostea unul după altul, fără întrerupere. Mai mult de jumătate dintre doamnele de față își aveau cavalerii lor și intrau sau se pregăteau să intre în dans. Natașa presimțea că ea, cu mamă-sa și cu Sonia, aveau să fie din rândul celor puține care vor rămâne neluate la dans, înghesuite pe lângă pereți. Stătea așa, cu mâinile subțiratice atârnate, abia ținându-și respirația, pieptul timid conturat îi sălta ritmic, și se uita drept înainte cu ochi strălucitori, speriați, având aerul că e gata să întâmpine deopotrivă o mare bucurie sau o mare durere. Pe ea n-o preocupa nici împăratul, nici toate personalitățile marcante la care tot arăta Peronskaia, și n-avea decât un singur gând: „Să nu vină, așadar, nimeni la mine, să nu dansez eu printre cele dintâi, să nu mă bage-n seamă bărbații aceștia care acum parcă nici nu m-ar vedea, sau, dacă se uită la mine, se uită ca și cum ar spune: A! Nu e ea, n-am de ce să mă uit. Nu, asta nu-i cu putință! Își spunea ea. Dar ei nu se poate să nu știe cât de mult doresc eu să dansez, cât de minunat dansez și cât de plăcut e să danseze cineva cu mine”.
Sunetele polonezei începute de o bună bucată de vreme prinseră să sune trist, ca o amintire, în urechile Natașei. Îi venea să plângă. Peronskaia se depărtase de grupul lor. Contele era în celălalt capăt al salonului, iar contesa, Sonia și cu ea se simțeau părăsite și singure, ca într-o pădure, în mijlocul acestei mulțimi de străini care nu se interesau și n-aveau nevoie de ele. Prințul Andrei trecuse cu o doamnă pe lângă ele, fără să le recunoască, probabil. Chipeșul Anatol, zâmbind, spunea ceva doamnei pe care o ducea de braț și se uita la Natașa cum s-ar fi uitat la un perete. Boris trecuse de două ori pe lângă ele și tot de atâtea ori se uitase în altă parte. Berg cu nevastă-sa, care nu dansau, se apropiară de ele.
Natașei i se păru jignitoare adunarea asta a întregii familii, aici la bal, ca și cum n-ar mai fi fost alt loc pe lume pentru discuțiile de familie, în afară de sălile de bal. De aceea nu-i dădu ascultare Verei și nici nu se uită la ea când Vera-i spuse ceva despre rochia ei verde.
În cele din urmă, împăratul se opri lângă ultima sa parteneră (dansase cu trei) și muzica tăcu; un aghiotant aferat alergă spre grupul familiei Rostov și rugă doamnele să se dea ceva mai la o parte, deși stăteau chiar la perete, iar dinspre orchestră veniră sunetele clare, insinuante, cadențate și antrenante ale unui vals. Împăratul aruncă, zâmbind, o privire prin toată sala. Trecuse un minut și nimeni nu începea dansul. Aghiotantul cel cu ordinea se apropie de contesa Bezuhova și o invită. Contesa, zâmbind, își ridică un braț și-l sprijini de umărul aghiotantului, fără să-l privească. Stăpân pe meșteșugul său, aghiotantul își cuprinse cu putere partenera și se avântă cu ea, încrezător, fără grabă și în ritm, mai întâi într-o glisadă pe marginea cercului, apoi, când ajunse în colțul sălii, îi prinse mâna stângă, își învârti dansatoarea și, în curând, în afară de sunetele tot mai repezi ale muzicii, nu se mai auzi decât zăngănitul cadențat al pintenilor de la picioarele iuți și sprintene ale aghiotantului, și la fiecare trei măsuri, la-nvârtitură, rochia de catifea a partenerei lui sălta, învolburându-se, în aer. Natașa se uita la ei și-i venea mai-mai să plângă că nu era ea cea care să danseze întâiul rond al valsului.
Prințul Andrei în tunica lui de colonel, albă (cum e uniforma cavaleriei), cu ciorapi lungi și pantofi, voios și plin de însuflețire, se afla în primele rânduri ale cercului, nu departe de Rostovi. Baronul Vierhoff discuta cu el despre ședința ce se punea la cale, cea dintâi ședință a Consiliului de Stat, hotărâtă pentru a doua zi. Prințul Andrei, ca unul ce era în intimitatea lui Speranski și lua parte la lucrările comisiei legislative, putea să-i dea informații precise despre ședința de a doua zi, cu privire la care circulau tot felul de zvonuri. Dar el nu asculta ce-i spunea Vierhoff, și se uita când la împărat, când la cavalerii care se pregăteau să danseze, fără să se hotărască să intre și ei în cerc.
Se uita la acești cavaleri, pe care prezența împăratului îi făcea sfioși, și la domnișoarele care ardeau de dorința de a fi invitate la dans.
Pierre se apropie de prințul Andrei și-l luă de mână.
— Dumneata dansezi întotdeauna. Se află aici o protegée a mea, tânăra Rostova. Invit-o, îi zise el.
— Unde-i? Întrebă Bolkonski. Iartă-mă, spuse el, întorcându-se spre baron, ne vom continua convorbirea în altă parte, aici e bal și trebuie să dansăm.
Se îndreptă în direcția indicată de Pierre. Figura disperată, pierdută, a Natașei îi sări în ochi. O recunoscu, îi ghici frământarea, înțelese că era o începătoare; își aminti convorbirea de la fereastră și, cu chip voios, se apropie de contesa Rostova.
— Permiteți-mi să vă prezint pe fiica mea, spuse contesa, înroșindu-se.
— Am plăcerea să-i fiu cunoscut mai demult, dacă și contesa își mai amintește de mine, spuse prințul Andrei, înclinându-se adânc, cu o politețe care contrazicea cu desăvârșire ce spusese Peronskaia despre grosolănia lui; se apropie de Natașa și întinse mâna să-i cuprindă talia înainte de a-și rosti toată invitația la dans.
Îi propuse un rond de vals. La aceasta, expresia încremenită a chipului Natașei, gata deopotrivă și de deznădejde și de extaz, se lumină dintr-o dată de un zâmbet copilăresc, fericit și plin de recunoștință.
„De când te așteptam”, spunea parcă fata, speriată și fericită, prin zâmbetul ce se ivise în locul lacrimilor ce fuseseră gata să o podidească, și-și sprijini mâna de umărul prințului Andrei. Erau cea de a doua pereche intrată în cerc. Prințul Andrei era unul dintre cei mai buni dansatori ai timpului său. Natașa dansa desăvârșit. Piciorușele ei în pantofiori de atlaz își îndeplineau iscusite rolul, cu iuțeală și independent de voința ei, iar fața ei strălucea de fericirea triumfului. Gâtul și brațele ei goale erau slabe și urâte. Puși alături de umerii Hélenei, umerii ei erau slabi, pieptul neformat încă, brațele subțiri; dar Hélene apărea ca lustruită de lacul atâtor mii de ochi care-i alunecaseră pe trup, în timp ce Natașa părea o fetiță pe care privirile o dezgolesc pentru întâia oară și pe care acest fapt ar fi rușinat-o mult, dacă nu ar fi fost încredințată că așa trebuie să se petreacă neapărat lucrurile.
Prințului Andrei îi plăcea să danseze și, voind să scape câț mai curând de discuțiile politice și spirituale în care căutau să-l atragă care mai de care, voind să rupă cât mai curând cercul acesta de stinghereală ce-l plictisea și care se formase din pricina prezenței împăratului, se pornise pe dans și-și alesese ca parteneră pe Natașa numai pentru că pe ea i-o recomandase Pierre și pentru ca era prima dintre femeile drăguțe care-i căzuse sub ochi; dar, de îndată ce-i cuprinse talia subțire și mlădioasă și îndată ce ea începu să freamăte lângă el și să-i zâmbească atât de cald, licoarea farmecului ei îl îmbătă; se simți înviorat și întinerit când, abia trăgându-și respirația, se opri, își lăsă partenera și începu să se uite la cei care dansau.
XVII.
DUPÃ PRINÞUL Andrei, se apropie de Natașa Boris, invitând-o la dans, apoi se apropie și aghiotantul care deschisese balul și alți tineri, încât Natașa, care în curând începu să-i treacă Soniei cavalerii ce-i prisoseau, fericită și îmbujorată, dansă fără întrerupere toată seara. Nu remarcase și nici nu văzuse nimic din ceea ce-i preocupa pe toți ceilalți la balul acesta. Nu numai că nu observase cât de mult timp vorbise împăratul cu ambasadorul francez, nici câtă bunăvoință arătase împăratul cutărei doamne, nici că prinții cutare și cutare făcuseră și spuseseră cutase și cutare lucru, nici că Hélene avea mare succes ori că se învrednicise de atenția deosebită a cutărui personaj, dar Natașa rămăsese străină chiar și de prezența împăratului și băgă de seamă că plecase abia atunci când, după plecarea lui, balul se învioră mai mult. Înainte de masă, prințul Andrei mai dansă un cotilion vesel cu Natașa. El îi aminti de prima oară când se întâlniseră pe aleea din Otradnoe, și de noaptea aceea cu lună când ea nu putuse dormi și când îi auzise fără voia lui gândurile. Natașa roși când își aduse aminte și-și dădu osteneala să se justifice, ca și cum ar fi fost ceva rușinos în sentimentele pe care prințul Andrei i le surprinsese fără să vrea.
Ca tuturor celor crescuți în înalta societate, prințului Andrei îi plăcea să întâlnească în lumea bună oameni care nu purtau pecetea comună a acestei lumi. Și Natașa, cu capacitatea ei de a se minuna, cu voioșia și sfiala ei, chiar și cu greșelile de limbă pe care le mai făcea câteodată vorbind franțuzește, era tocmai dintre aceștia. Prințul îi vorbea cu deosebită gingășie și se purta foarte atent cu ea. Stând lângă ea și discutând cele mai simple și neînsemnate lucruri, prințul Andrei admira strălucirea bucuriei din ochii ei și zâmbetul care, dincolo de orice referire la ceea ce spuneau, îi exprima fericirea lăuntrică.
Atunci când Natașa era invitată la dans și se ridica zâmbind, ca să alunece în ritm prin sală, prințul Andrei îi admira grația plină de sfiiciune. În mijlocul cotilionului, Natașa, respirând încă greu, se opri la locul ei cum isprăvi o figură. Dar o invită alt cavaler. Ea rămase pe loc, abia trăgându-și de oboseală răsuflarea și se gândea să-l refuze, dar își ridică îndată mâna din nou pe umărul cavalerului și-i zâmbi prințului Andrei.
„Aș fi bucuroasă să mă odihnesc și să mai stau puțin lângă dumneata, obosită cum sunt; dar vezi cât sunt de căutată și cât sunt de bucuroasă și de fericită, vezi cât mi-e de dragă toată lumea și cât de bine ne-nțelegem noi amândoi”, și multe altele îi spunea zâmbetul acesta. Când cavalerul o lăsă, Natașa traversă în fugă sala ca să-și ia două partenere pentru o figură de cotilion.
„Dacă se duce mai întâi la verișoara ei și abia pe urmă la altă parteneră, va fi nevasta mea”, își spuse cu totul pe neașteptate prințul Andrei, uitându-se după ea. Și Natașa se duse mai întâi spre verișoara ei.
„Ce fleacuri ne mai vin în cap câteodată! Se gândi prințul Andrei. Dar adevărul e că fata asta e atât de drăguță, atât de deosebită de celelalte, încât nu va mai dansa pe aici decât vreo lună și se va mărita… Așa ceva e o raritate la noi”, se gândea el când Natașa, îndreptându-și trandafirul din corsaj, se așeză lângă el.
La sfârșitul cotilionului, bătrânul conte Rostov, în fracul lui albastru, veni spre dansatori. El îl invită pe prințul Andrei să-i viziteze și-și întrebă fiica dacă se distrează bine. Natașa nu răspunse numaidecât și-i zâmbi numai, un zâmbet de reproș care voia să spună: „Mai încape vorbă? Cum poți să-ntrebi una ca asta?”
— Bine, cum nu m-am distrat în viața mea! Spuse ea, și prințul Andrei băgă de seamă cum brațele ei slabe se ridicaseră iute ca să-l îmbrățișeze pe bătrân, dar în aceeași clipă renunțaseră.
Niciodată în viață Natașa nu fusese atât de fericită. Ajunsese la acel grad suprem de fericire, când omul devine pe deplin bun și blând și nu mai crede în posibilitatea răului, a nefericirii și a durerii.
La balul acesta, Pierre se simți pentru întâia oară jignit de situația pe care o ocupa nevastă-sa în înalta societate. Era posomorât și absent. O cută groasă îi brăzda fruntea de-a curmezișul și, stând lângă o fereastră, se uita în gol prin ochelari, fără să vadă pe nimeni.
Natașa, ducându-se la masă, trecu pe lângă el.
Chipul nefericit și posomorât al lui Pierre o impresionă. Se opri în fața lui. Ar fi voit să-i vină în ajutor, să-i dea din prisosul fericirii sale.
— Ce bine te distrezi aici, conte, spuse ea. Nu-i așa?
Pierre zâmbi distrat; se vedea bine că nu înțelesese ceea ce i se spusese.
— Da, îmi pare bine, zise el.
„Cum poți fi oare nemulțumit de ceva? Se întrebă Natașa. Și mai cu seamă când e vorba de un om atât de bun cum e acest Bezuhov?” în ochii Natașei, toți cei care erau la balul acesta erau la fel de buni, de simpatici și de desăvârșiți și se iubeau unul pe altul; nimeni nu putea jigni pe altcineva și, de aceea, nu puteau să nu fie toți fericiți.
XVIII.
A DOUA ZI PRINÞUL Andrei își aminti de balul din ajun, dar nu-și opri gândul prea mult asupra lui. „Da, balul a fost strălucit. Și, încă… da, Rostova e foarte drăguță. Este în ea ceva aparte, o frăgezime care o deosebește de tipul petersburghez.” Iată tot ce gândi despre balul din ajun și, după ce-și bău ceaiul, se așeză la lucru.
Dar, din cauza oboselii sau a nesomnului, ziua era neprielnică pentru ocupațiile serioase și prințul Andrei nu putu face nimic; își critica mereu opera, așa cum i se întâmpla adeseori, și fu bucuros auzind că a venit cineva să-l vadă.
Cel care-l vizita era Bițki, membru în fel de fel de comisii, om care frecventa toate cercurile din Petersburg, admirator pasionat al ideilor noi și al lui Speranski și colportor zelos al noutăților Petersburgului: făcea parte din categoria oamenilor care-și aleg tendințele așa cum se aleg rochiile – după modă – dar care, tocmai din această cauză, se arată cei mai înfocați partizani ai curentelor respective. Nici nu-și scosese bine pălăria că se și repezi îngrijorat la prințul Andrei și începu pe loc să vorbească. Tocmai aflase amănunte de la ședința Consiliului de Stat, deschisă în dimineața acelei zile de însuși împăratul, și le povestea cu entuziasm. Cuvântarea împăratului fusese cu totul extraordinară. Era una dintre acele cuvântări pe care numai monarhii constituționali le puteau rosti. „Împăratul a spus de-a dreptul că atât Consiliul de Stat, cât și Senatul sunt așezăminte de stat, a spus că ocârmuirea trebuie să aibă la bază nu bunul plac, ci principii solide. Împăratul a spus că finanțele trebuiesc reformate, iar conturile trebuie să fie publice”, povestea Bițki, accentuând pe anumite cuvinte și căscând în chip semnificativ ochii ca să dea importanță celor ce spunea.
— Da, evenimentele de azi deschid o eră, cea mai măreață eră a istoriei noastre, încheie el.
Prințul Andrei asculta ce i se povestea despre deschiderea sesiunii Consiliului de Stat, pe care o așteptase cu atâta nerăbdare și căreia îi atribuise atâta importanță, și se mira că evenimentul, acum când se produsese, nu numai că nu-l impresiona, dar i se înfățișa drept un lucru mai mult decât neînsemnat. Cu liniștită ironie ascultă istorisirea entuziastă a lui Bițki și un gând simplu de tot îi veni în minte: „Ce ne pasă nouă, mie și lui Bițki, ce ne pasă ce-a binevoit să spună suveranul în Consiliul de Stat? Mă poate oare face lucrul ăsta mai fericit și mai bun?”
Și această judecată simplă nimici dintr-o dată pentru prințul Andrei tot interesul pe care-l avusese pentru reformele în curs de înfăptuire. În aceeași zi trebuia să ia masa cu Speranski, „en petit comité”104, cum îi spusese însuși amfitrionul când îl invitase. Masa aceasta, în cercul familiei și prietenilor omului pe care-l admirase atât, îl interesase profund până acum pe prințul Andrei, cu atât mai mult, cu cât el nu avusese prilejul să-l cunoască încă pe Speranski în viața intimă; dar acum nu mai avea nici un chef să se ducă.
La ora fixată, prințul Andrei intra totuși în modesta proprietate a lui Speranski, casa lui de lângă parcul Tauridei. În sufrageria cu parchet, nu prea mare, dar de o curățenie neobișnuită (ce amintea de curățenia proverbială, a mânăstirilor), prințul Andrei, venind cu oarecare întârziere, găsi la ceasurile cinci pe toți cei adunați, în petit comité, prietenii intimi ai lui Speranski. Nu era nici o femeie, afară de fiica lui Speranski (care semăna cu tatăl ei, fiind prelungă la față) și de guvernanta ei. Invitații erau Gervais, Magnițki și Stolâpin. Încă din vestibul, prințul Andrei auzi voci puternice și un râs limpede și sonor, un hohot aidoma unui râs de actor pe scenă. O voce care semăna cu vocea lui Speranski scanda cu claritate: ha… ha… ha… Nu-l auzise niciodată pe Speranski râzând, și râsul acesta răsunător și subțire al omului de stat îi făcu o ciudată impresie.
Prințul Andrei intră în sufragerie. Toată societatea stătea în jurul unei mici mese cu gustări, între două ferestre. Speranski, în frac gri cu o stea pe piept, dar probabil cu aceeași vestă albă și cu același guler înalt și alb cu care fusese la celebra ședință a Consiliului de Stat, cu fața radiind de voie bună, stătea și el la masă. Magnițki, adresându-i-se lui Mihail Mihailovici, istorisi o anecdotă. Speranski asculta și râdea dinainte de ce avea să spună Magnițki. Când prințul Andrei intră în odaie, cuvintele lui Magnițki fură iarăși înăbușite de râsete. Cel mai gros și mai tare râdea Stolâpin, cu vocea lui de bas, mestecându-și bucata de pâine cu brânză. Gervais chicotea încetișor, iar Speranski râdea subțire și tăios.
Tot râzând, Speranski îi întinse prințului Andrei o mână albă și delicată.
— Mă bucur mult că te văd, prințe, zise el. O clipă… se adresă el lui Magnițki, întrerupându-i istorisirea. Ne-am vorbit între noi: azi e agapa bucuriei; deci, nici un cuvânt despre treburi.
Și se întoarse din nou spre povestitor și din nou începu să râdă.
Prințul Andrei ascultă râsul lui Speranski și-l privi cum râde, cu mirarea și tristețea pe care o dă deziluzia. Nu mai era Speranski, ci cu totul alt om, i se părea prințului Andrei. Tot ce i se păruse odinioară tainic și atrăgător în el îi apăru deodată clar și lipsit de orice farmec.
La masă, discuția nu se întrerupse nici o clipă; parcă ar fi fost o culegere de snoave hazlii… Magnițki încă nu-și isprăvise povestirea, că un altul se și arăta gata să spună una și mai nostimă. Anecdotele, cea mai mare parte, priveau, dacă nu chiar lumea slujbașilor în genere, cel puțin figurile câte unora dintre acești slujbași. Părea că în cercul celor de față fusese atât de categoric decisă nimicnicia acestor personaje, încât singura relație cu ei mai putea fi doar zeflemeaua blajină, binevoitoare, lipsită de răutate. Speranski povesti cum la ședința de dimineață a Consiliului, un demnitar surd, întrebat care este părerea sa, răspunsese că e și el de aceeași părere. Gervais istorisi o poveste întreagă în legătură cu inspecțiile, remarcabilă prin stupiditatea tuturor personajelor. Stolâpin, bâlbâindu-se, se amestecă în discuție și începu să vorbească aprins despre proasta folosire a orânduielilor din trecut, amenințând să dea discuției un caracter serios. Magnițki începu atunci să râdă de înflăcărarea lui Stolâpin, Gervais plasă o glumă și discuția reveni la nota veselă dinainte.
Pe câte se vedea, lui Speranski îi plăcea, după muncă îndelungată, să se odihnească și să petreacă într-un cerc de prieteni; și toți oaspeții săi, înțelegându-i dorința foarte legitimă, își dădeau toată osteneala să-l înveselească și să se înveselească și pe ei în același timp. Dar Prințului Andrei veselia asta i se părea greoaie și fără nici un haz. Sunetul ascuțit al vocii lui Speranski îl izbea neplăcut, iar râsul lui neîncetat, cu nota aceea falsă, îi zgâria nervii, fără să știe de ce. Prințul Andrei nu râdea și-i era teamă să nu fie o povară pentru societatea de față. Dar nimeni nu-i băgase de seamă dezacordul față de dispoziția comună. Toți păreau că se distrează foarte bine.
De câteva ori încercase să intre și el în vorbă, dar de fiecare dată cuvântul său fusese aruncat afară, ca un dop la suprafața apei; și nu izbuti defel să glumească laolaltă cu ei.
Nu era nimic urât sau nelalocul lui în ceea ce spuneau; erau numai lucruri inteligente și ar fi putut fi nostime; totuși, parcă ceva care era tocmai sarea din bucate, esența veseliei, nu numai că lipsea, dar ei păreau chiar să nici nu știe că există așa ceva.
După masă, fetița lui Speranski și guvernanta ei se ridicară. Speranski își mângâie cu mâna lui albă fiica și o sărută. Și gestul acesta i se păru prințului Andrei lipsit de naturalețe.
Bărbații, după obiceiul englez, rămaseră la masă, cu vinul de Porto în față. Pe la mijlocul unei discuții asupra acțiunii lui Napoleon în Spania, în aprobarea căreia se întâlniră cu toții în același gând, prințul Andrei începu să-i contrazică. Speranski zâmbi și, voind probabil să ocolească direcția neplăcută pe care amenința să o ia discuția, povesti o anecdotă fără nici o legătură cu ce se spusese până atunci. Câteva clipe tăcură toți.
De pe scaun, Speranski astupă la loc sticla de vin și, spunând: „În ziua de azi, vinișorul cel bun se ține fudul”, o dădu servitorului și se ridică. Toți se ridicară și, continuând să discute la fel de zgomotos, trecură în salon. I se aduseră lui Speranski două plicuri venite printr-un curier. El le luă și trecu în biroul său. De îndată ce ieși, voioșia generală încetă și invitații începură să discute, încet și grav, unul cu altul.
— Ei, acum trecem la recitări! Spuse Speranski, revenind din birou. Un talent uimitor! Se adresă el prințului Andrei.
Magnikți, luându-și pe loc o poză declamatorie, începu să recite versuri franțuzești glumețe, compuse de el pe seama câtorva personalități ilustre ale Petersburgului, și fu întrerupt în câteva rânduri de aplauze. Cum se sfârși cu versurile, prințul Andrei se apropie de Speranski, pentru a-și lua rămas-bun.
— Încotro așa devreme? Întrebă Speranski.
— Seara asta am promis-o…
Tăcură. Prințul Andrei privi de aproape în acești ochi de nepătruns, cu luciri de oglindă, și i se păru caraghios că putuse aștepta ceva de la Speranski și de la toată activitatea lui legată de acesta și că putuse să atribuie vreo valoare la tot ceea ce făcea Speranski. Râsul corect și lipsit de voie bună al lui Speranski nu încetă să-i sune mult timp în urechi după ce plecă din casa acestuia.
Întorcându-se acasă, prințul Andrei începu să se gândească la viața sa din aceste patru luni din urmă petrecute la Petersburg, ca la ceva nou. Își retrăi grijile, căutările, istoria proiectului său de regulament militar, care fusese luat în considerație și asupra căruia toți își dădeau osteneala să tacă, fiindcă un alt proiect, foarte prost, fusese între timp alcătuit și prezentat suveranului; își aminti ședințele comitetului, în care era și Berg membru; își aminti cum se discutaseră acolo, stăruitor și îndelung, toate formele procedurale ale ședințelor comitetului și cât de stăruitor era ocolit și ce repede se trecea peste tot ce privea fondul chestiunilor. Își aminti de toată munca pe care o depusese în domeniul legiferării, de zelul cu care tradusese în limba rusă articolele codului roman și ale celui francez, și i se făcu rușine de el însuși. Apoi își aminti clar de Bogucearovo, de ocupațiile lui de la țară, de călătoria lui la Riazan, își aminti de țăranii lui și de Dron-starostele și, aplicându-le lor în gând drepturile persoanelor, pe care le împărțise în paragrafe, începu să i se pară de mirare cum putuse să se îndeletnicească atâta vreme cu o muncă atât de fără rost.
XIX.
A DOUA ZI PRINÞUL Andrei se duse la câteva familii cărora nu le făcuse încă vizită și între acestea și la Rostovi, cu care-și reînnoise cunoștința cu prilejul ultimului bal. În afară de datoria de politețe, care-l ducea neapărat la Rostovi, la prințul Andrei mai era și dorința de a o vedea acasă la ea pe fata aceea atât de vioaie și de deosebită de celelalte, care-i lăsase o amintire plăcuta.
Natașa fu printre cei dintâi care-l întâmpinară. Era într-o rochie de casă albastră, în care prințului Andrei i se păru că-i stă și mai bine decât în rochie de bal. Atât ea, cât și întreaga familie a Rostovilor îi făcură o primire simplă și prietenoasă, ca unui vechi prieten. Toată familia, pe care o judecase cu severitate odinioară, i se părea acum compusă din oameni minunați, buni și simpli. Ospitalitatea și bunăvoința bătrânului conte, care la Petersburg impresionau și mai plăcut, se manifestară cu atâta căldură, încât prințul Andrei nu putu refuza invitația la masă. „Da, minunați și cumsecade oameni sunt, își spuse Bolkonski, și nici nu-și pot da seama, firește, nici nu visează ce comoară au în Natașa; dar, oameni cumsecade cum sunt, fac cel mai nimerit cadru pentru fata asta fermecătoare, plină de viață și de o poezie cu totul ieșită din comun!”
Prințul Andrei simțea în Natașa prezența unei lumi aparte, cu desăvârșire străină pentru el și plină de satisfacții neștiute; a lumii aceleia străine care avusese atâta atracție pentru el chiar de atunci, de când o întâlnise pe aleea din Otradnoe și din noaptea cu lună. Acum, lumea asta nu-i mai stârnea curiozitatea, nu-i mai era străină; dar, intrând el însuși în mijlocul ei, găsea aici un izvor nou de desfătare pentru dânsul.
După masă Natașa, la rugămintea prințului Andrei, se așeză la clavicord și începu să cânte. Prințul Andrei, stând de vorbă cu doamnele lângă fereastră și ascultând-o, tăcu la mijlocul unei fraze și simți pe neașteptate că-l îneacă lacrimile, lucru pe care nu l-ar fi crezut niciodată cu putință. Se uită la Natașa cum cânta și în sufletul lui încolți ceva nou și fericit. Era fericit și în același timp se întristase. N-avea desigur nici un motiv, să plângă, dar îi venea să plângă. Pentru ce? Pentru iubirea lui de demult? Pentru mica prințesă? Pentru deziluziile încercate? Pentru speranțele lui de viitor? Da și nu. Ceea ce îl făcea să plângă era conștiința brusc reînviată a groaznicei contradicții dintre acel ceva nesfârșit de mareei fără de margini care se afla în el, și acel ceva strâmt și trupesc care era el însuși, și chiar și ea. Contradicția asta îl chinuia și-l umplea totodată de bucurie în timp ce-i asculta cântecul.
Cum sfârși de cântat, Natașa veni spre el și-l întrebă dacă-i place vocea ei. Dar cum îl întrebă, se zăpăci numaidecât, înțelegând că n-ar fi trebuit să-i pună întrebarea asta. El zâmbi, se uită la ea și-i spuse că-i place cum cântă, așa cum îi place tot ce face ea.
Prințul Andrei nu plecă de la Rostovi decât seara târziu. Se duse din obișnuință la culcare, dar văzu curând că nu poate dormi. Când aprindea lumânarea și rămânea în pat în capul oaselor, când se scula, când se culca la loc. Însă insomnia nu-l obosea defel: în sufleul lui era o bucurie atât de mare și de nouă, încât i se părea că ieșise dintr-o odaie cu aerul închis afară la lumina zilei, sub cerul liber. Nici prin minte nu-i trecea c-ar fi îndrăgostit de Rostova; nici nu se gândea la ea; o vedea doar în fața ochilor și asta era destul ca viața să-i apară într-o lumină nouă. „Pentru ce mă zbat, pentru ce mă ostenesc în cadrul îngust și mărginit al preocupărilor mele, când viața, viața întreagă, cu toate bucuriile ei, îmi stă înainte?” își spunea el. Și, pentru întâia oară după atâta vreme, începu să-și facă planuri fericite de viitor. Luă hotărârea să se ocupe de educația fiului său, căutându-i un preceptor și dându-l în grija acestuia; apoi trebuia să-și dea demisia și să plece în străinătate, să viziteze Anglia, Elveția, Italia. „Trebuie să mă folosesc de libertate, cât timp mai simt forța asta și tinerețea clocotitoare în mine, își spuse el. Pierre avea dreptate când spunea că, pentru a fi fericit, trebuie să crezi că fericirea e cu putință, și eu acum cred cu putere lucrul acesta. Să lăsăm morții cu morții și, cât suntem vii, să trăim și să fim fericiți”, își zicea el.
XX.
ÎNTR-O DIMINEAÞÃ, COLONELUL Adolf Berg, pe care Pierre îl știa așa cum știa toată Moscova și tot Petersburgul, veni la el, îmbrăcat într-o uniformă nou-nouță, cu părul de la tâmple pomădat și pieptănat spre coada ochilor, așa cum îl purta împăratul Alexandr Pavlovici.
— Vin chiar acum de la contesă, soția dumneavoastră, și sunt tare nefericit că rugămintea mea n-a putut fi luată în seamă. Sper că la dumneavoastră, conte, voi avea mai mult noroc, spuse el zâmbind.
— Cu ce te pot servi, colonele? Sunt la dispoziția dumitale.
— Eu, conte, m-am aranjat definitiv în locuința mea cea nouă, anunță Berg, vădit convins că această veste nu poate să nu facă oricui plăcere, și de aceea voiam să dau, așa, o mică serată pentru prietenii mei și ai soției mele. (Aici el zâmbi și mai amabil). Voiam să vă rog, pe contesă și pe dumneavoastră, să-mi faceți cinstea de a pofti la noi la o ceașcă de ceai și… la masă.
Numai contesa Elena Vasilievna, care considera înjositoare pentru ea societatea unor Bergi oarecare, putea avea cruzimea să refuze asemenea invitație. Berg explică atât de lămurit de ce dorea să reunească la el un grup mic de persoane din lumea bună, de ce lucrul acesta avea să-i facă plăcere și de ce el, la cărți sau la alte prostii nu se îndură să cheltuiască, dar pentru a întruni la el acasă o societate aleasă, e gata să intre și la cheltuieli, încât Pierre nu-i putu refuza invitația și promise că va veni la masă.
— Numai dacă pot îndrăzni să vă rog, conte, să nu veniți târziu; așa, pe la ora opt fără vreo zece minute, îndrăznesc să vă rog. Facem o partidă de cărți, vine și generalul meu. E foarte bun cu mine. Avem să și gustăm câte ceva, conte. Faceți-mi favoarea asta.
Contrar obiceiului său de a întârzia întotdeauna, în ziua hotărâtă, Pierre, în loc să ajungă la Berg la ora opt fără zece, veni la opt fără un sfert.
Soții Berg, după ce sfârșiseră de pregătit ce era necesar pentru serată, erau acum, gata să-și primească musafirii.
În biroul nou, curat și luminos, împodobit cu mici busturi, cu tablouri și mobile noi, Berg, în uniformă nouă, strânsă pe corp, ședea alături de nevastă-sa și o lămurea că poți și trebuie să ai întotdeauna relații cu persoane sus-puse, fiindcă numai atunci poți găsi o plăcere în relațiile mondene.
— Mai înveți câte ceva, le mai poți cere câte ceva. Iată, vezi și tu cum am trăit eu încă de pe când eram mic de tot în grad. (Berg își măsura viața nu cu anii, ci cu înaintările în grad.) Camarazii mei tot nimic sunt și până azi, pe când eu, la primul loc liber ce se ivește, sunt comandant de regiment și am fericirea să fiu bărbatul dumitale (se ridică și sărută mâna Verei, dar, în drum, mai îndreptă și un colț de covor îndoit). Și, cum am ajuns eu la toate acestea? Mai cu seamă prin știința de a-mi alege cunoștințele. Se înțelege de la sine că trebuie să fii virtuos și corect.
Berg zâmbi, conștient de superioritatea sa față de slăbiciunea femeiască, și tăcu, gândindu-se că totuși drăgălașa lui soție nu e decât o femeie slabă, care nu poate pricepe pe de-a-ntregul în ce constă a fi bărbat vrednic de numele de bărbat – ein Mann zu sein105. În același timp zâmbi și Vera, având de asemenea conștiința superiorității sale asupra bărbatului ei, care, oricât de bun și plin de virtuți era, înțelegea în mod greșit viața, ca toți bărbații, de altfel, după părerea Verei. Judecând după nevastă-sa, Berg socotea că toate femeile sunt slabe și proaste; Vera, judecând numai după bărbatul ei și generalizându-și constatările, presupunea că toți bărbații își atribuie numai lor rațiunea, când, de fapt, nu-s în stare să priceapă nimic, mândri și egoiști cum sunt.
Berg se ridică și, îmbrățișându-și nevasta cu băgare de seamă ca să nu-i șifoneze pelerina de dantelă pentru care dăduse o groază de bani, o sărută drept pe gură.
— Numai de n-am avea așa curând copii, spuse el, printr-o asociație de idei de care nu-și dădea seama.
— Da, răspunse Vera, n-aș vrea deloc asta. Trebuie să trăim pentru societate.
— Exact așa era cea pe care o avea prințesa Iusupova, spuse Berg, arătând cu un zâmbet fericit și blajin spre pelerina soției sale.
Atunci se anunță sosirea contelui Bezuhov. Soții se uitară unul la altul, zâmbind amândoi cu mulțumire de sine, fiecare dintre ei atribuindu-și onoarea acestei vizite.
„Iată ce însemnează să știi să-ți faci relații, își zise Berg, iată ce însemnează să știi să te porți!”
— Te rog numai, zise Vera, ca atunci când mă ocup eu de invitați, să nu te amesteci, fiindcă eu știu foarte bine ce-l interesează pe fiecare și ce se spune în orice fel de societate.
Berg zâmbi iar.
— Dar nu se poate: cu bărbații trebuie să discuți uneori chestiuni bărbătești, spuse el.
Pierre fu primit într-un salon nou, în care n-aveai cum să te așezi nicăieri fără să contravii la simetria, ordinea și curățenia încăperii, așa că era foarte de înțeles și nu părea defel ciudat ca Berg să propună mărinimos scumpului său oaspe să strice simetria fotoliului sau a canapelei și, găsindu-se pesemne el însuși în împrejurarea asta într-o ezitare dureroasă, rezolvă problema lăsându-i oaspetelui alegerea. Pierre anulă simetria trăgându-și un scaun și, astfel, Berg și Vera își începură serata, întrerupându-se unul pe altul ca să-și întrețină invitatul.
Vera, care-și pusese în gând să-l întrețină pe Pierre vorbind despre ambasada franceză, aduse numaidecât vorba de asta. Berg însă hotărâse că e necesară și o discuție cu caracter mai bărbătesc, așa că-și întrerupse nevasta și puse problema războiului cu Austria; fără să vrea, sări de la chestiunile generale la chestiuni personale, vorbind de propunerile ce i se făcuseră să ia și el parte la campania din Austria și de motivele pentru care nu le primise. Cu toate că discuția era foarte dezlânată și că Vera era contrariată de amestecul elementului bărbătesc, amândoi soții simțeau cu satisfacție că, deși n-aveau decât un singur oaspe, serata lor avea un foarte fericit început și că semăna ca două picături de apă cu orice altă serată, cu discuții, ceai și multe lumânări aprinse.
Curând după Pierre veni și Boris, fostul camarad al lui Berg. Felul în care se purta Boris cu Berg și Vera avea o nuanță de ocrotitoare superioritate. După Boris veni o doamnă cu un colonel; apoi generalul în persoană, pe urmă Rostovii și, fără îndoială, reuniunea începu să semene în totul, cu toate seratele. Berg și Vera nu-și puteau reține un zâmbet de bucurie la vederea acestei animații în salon, la auzul crâmpeielor de discuții fără nici o legătură între ele, și la foșnetul rochiilor în timpul plecăciunilor. Totul era ca la toată lumea; deosebit de prietenos fu mai cu seamă generalul care lăudă casa, îl bătu pe Berg pe umăr și luă asupră-și, cu autoritate părintească, aranjarea unei mese de boston. Generalul luă loc lângă contele Ilia Andreici, ca lângă cel mai de seamă dintre oaspeți. Bătrânii cu bătrânii, tinerii cu tinerii; amfitrioana luă loc la masa de ceai, pe care se aflau, întocmai ca la serata Paninilor, fursecuri puse într-un coș de argint: totul era cu desăvârșire întocmai ca la restul lumii.
XXI.
PIERRE, CA UNUL DIN oaspeții cei mai de seamă, trebui să se așeze la boston cu Ilia Andreici, cu generalul și cu colonelul. Se întâmplă ca Natașa să se așeze în dreptul lui și ciudata schimbare care avusese loc în ființa ei din seara balului îi sări în ochi. Natașa devenise tăcută. Și nu numai că nu mai era la fel de drăgălașă ca în seara balului, dar ar fi fost chiar urâtă dacă n-ar fi avut un aer așa de blând și de indiferent față de toate.
„Ce-o fi cu ea?” se întreba Pierre, privind-o. Natașa ședea alături de sora ei, la masa de ceai, și-i răspundea ceva în silă lui Boris, care se așezase lângă ea. Scoțând o culoare completă și, spre bucuria partenerului său, luând cinci levate, Pierre ascultă și saluturile de bun venit însoțite de pașii unor persoane ce intrau în salon în timp ce lua el levatele, și se uită iar la Natașa.
„Ce s-o fi întâmplat cu ea?” se întrebă el și mai mirat. Prințul Andrei stătea în fața ei și-i spunea ceva, cu o expresie de delicată atenție. Ea, ridicându-și capul, se îmbujora și, străduindu-se vădit să-și rețină respirația sacadată, se uită la el. Lumina puternică a unui foc lăuntric, până atunci stins, se aprinsese iar pe chipul ei: se transfigurase din nou. Dintr-o ființă mai curând urâtă se făcuse așa cum fusese la bal.
Prințul Andrei veni lângă Pierre, și Pierre remarcă o expresie nouă și tinerească pe fața prietenului său.
Pierre, care se mută de câteva ori de la locul lui în cursul jocului, avu tot timpul să-i observe, cât durară cele șase robere, când din față, când din profil, și pe Natașa, și pe prietenul său.
„Ceva de foarte mare importanță se întâmplă între ei”, își spuse Pierre și un sentiment de bucurie și de amărăciune totodată îl tulbură și-l făcu să uite de joc.
După șase robere, generalul se ridică, declarând că așa nu-i cu putință să mai joci, și Pierre își recâștigă libertatea. Natașa ședea mai la o parte de vorbă cu Sonia și Boris. Vera vorbea ceva cu prințul Andrei, zâmbind subtil. Pierre se apropie de prietenul lui, întrebând dacă ceea ce se discută nu e cumva secret, și se așeză lângă el. Vera, observând câtă atenție dădea prințul Andrei Natașei, găsi că la o serată, la o adevărată serată, e neapărată nevoie să se facă aluzii fine la sentimente și, prinzând momentul potrivit când îl văzu pe prințul Andrei singur, începu cu el o discuție asupra sentimentelor în general, și asupra surorii ei. Cu un musafir atât de inteligent (cum îl considera ea pe prințul Andrei) era nevoie să întrebuințeze toată arta diplomatică de care dispunea.
Când Pierre se apropie de ei, observă că pe Vera discuția pe care o susținea o adusese în culmea autoadmirației și că prințul Andrei părea încurcat (ceea ce i se întâmpla foarte rar).
— Dumneata ce crezi? Îi spunea Vera, cu un zâmbet fin. Dumneata, prințe, care ești așa de pătrunzător și intuiești dintr-o dată atât de exact caracterul oamenilor! Ce crezi de Nathalie? Poate fi ea statornică în atașamentele ei, poate ea iubi un om, ca alte femei (Vera se gândea la ea însăși), și odată ce-l iubește să-i rămână credincioasă pe veci? Așa văd eu adevărata dragoste. Ce crezi, prințe?
— O cunosc prea puțin pe sora dumneavoastră, răspunse prințul Andrei cu un zâmbet ironic, sub care voia să-și ascundă încurcătura în care fusese pus, o cunosc prea puțin ca să pot decide într-o chestiune atât de delicată; și, de altfel, am remarcat că, cu cât o femeie place mai puțin, cu atât e mai constantă, adăugă el, și se uită la Pierre, care tocmai se apropiase.
— Da, ai dreptate: în zilele noastre, continuă Vera (pomenind de zilele noastre așa cum pomenesc îndeobște oamenii mărginiți, care cred că au descoperit și au știut să aprecieze caracteristicile vremii lor și-și închipuie că oamenii se schimbă odată cu vremurile), în zilele noastre, o fată are atâta libertate, încât le plaisir d'etre courtisée106 înăbușă adesea în ea adevăratele sentimente. Et Nathalie, il faut l'avouer, y est tres sensible.107
Revenirea la Nathalie îl făcu pe prințul Andrei să se încrunte iarăși cu neplăcere; voi să se ridice, dar Vera își continuă ideea, accentuându-și și mai mult subtilitatea zâmbetului.
— Cred că nimeni n-a fost așa de courtisée ca ea, zise Vera, dar niciodată, până acum de curând, nimeni nu i-a plăcut în chip serios. Iată, știi și dumneata, conte, se adresă ea lui Pierre, că și simpaticul nostru văr, Boris, care entre nous a fost foarte, foarte dans le pays du tendre…108 spuse ea, făcând aluzie la o hartă a dragostei care era pe atunci foarte la modă.
Prințul Andrei, încruntat, tăcea.
— Ești, mi se pare, prieten cu Boris? Îi spuse Vera.
— Da, îl cunosc…
— Þi-a vorbit de bună seamă, de dragostea lui din copilărie pentru Natașa?
— A, e vorba de o iubire din copilărie? Întrebă prințul Andrei, înroșindu-se pe neașteptate.
— Da. Vous savez, entre cousin et cousine cette intimité mene quelquefois a l'amour: le cousinage est un dangereux voisinage. N'est-ce pas?109
— O, fără îndoială, zise prințul Andrei și începu dintr-o dată, afectând o neașteptată expansiune, să glumească pe socoteala lui Pierre, dându-i sfaturi să fie serios în raporturile cu verișoarele sale de cincizeci de ani, din Moscova.
Și, în toiul acestei conversații vesele, se ridică și, luându-l de braț pe Bezuhov, îl duse la o parte.
— Ei, ce este? Spuse Pierre, care asistase uimit la bizara înviorare a prietenului său și observase privirea pe care acesta o aruncase Natașei, în timp ce se ridicase de pe scaun.
— Trebuie, trebuie să vorbesc cu tine, spuse prințul Andrei. Știi perechea noastră de mănuși femeiești (vorbea de mănușile masonice care se dădeau fiecărui frate nou inițiat spre a fi oferite femeii iubite). Eu… Dar nu, vorbim noi pe urmă…
Și, cu o stranie lumină în priviri și cu mișcări agitate, prințul Andrei se apropie de Natașa și se așeză lângă ea. Pierre văzu cum prințul Andrei o întreabă ceva și cum ea, îmbujorându-se, îi răspunde.
Dar în timpul acesta Berg veni lângă Pierre și-l rugă insistent să ia parte la discuția dintre general și colonel, asupra chestiunii spaniole.
Berg era satisfăcut și fericit. Zâmbetul voioșiei nu i se mai ștergea de pe față. Serata oferită invitaților săi era foarte reușită și absolut la fel cu toate celelalte serate pe care le văzuse. Toate erau cum trebuie să fie. Și discuțiile subtile ale doamnelor, și masa de joc, și, la jocul de cărți, generalul care ridica vocea, și samovarul, și prăjiturile. Un singur lucru mai lipsea, ceva ce văzuse întotdeauna pe la seratele pe care voia să le imite. Lipsea o discuție cu voce tare între bărbați, o dispută asupra unui subiect important și adânc. Generalul tocmai începuse o asemenea dispută, și Berg îl atrase și pe Pierre în ea.
XXII.
A DOUA ZI, PRINÞUL Andrei se duse la Rostovi la masă, invitat de contele Ilia Andreici, și-și petrecu la ei toată ziua.
Toți cei din casă știau pentru cine venea prințul Andrei, și el, fără să ascundă nimic, căuta să fie lângă Natașa. Nu numai sufletul Natașei, înspăimântată, dar fericită și entuziasmată, ci toată casa era stăpânită de teama așteptării evenimentului important care urma să aibă loc. Contesa se uita cu ochii triști, serioși și severi, la prințul Andrei când îl vedea vorbind cu Natașa, și începea, sfioasă și prefăcută, cine știe ce discuție fără importanță, de câte ori acesta întorcea capul spre ea. Sonia se temea să se îndepărteze de Natașa și, când era lângă ea, se temea ca nu cumva s-o stingherească. În clipa când rămânea singură, între patru ochi, cu prințul Andrei, Natașa îngălbenea de teama așteptării. O uimea prin sfiala lui. Simțea că și el ar avea să-i spună ceva, dar că nu se putea hotărî.
Seara, când plecă prințul Andrei, contesa veni lângă Natașa și o întrebă în șoaptă:
— Ei, ce e?
— Mamă, pentru Dumnezeu, să nu mă întrebi nimic acum. Asta nu se spune, răspunse Natașa.
Dar cu toate astea, în seara aceea Natașa stătu multă vreme în patul mamei ei, cu privirea pierdută-n gol, când tulburată, când înfricoșată. Îi spuse ba că el o lăudase, ba că-i vorbise de călătoria lui peste graniță, ba că o întrebase unde aveau să petreacă Rostovii vara, ba că o descususe în legătură cu Boris.
— Dar o asemenea, o asemenea… n-am simțit nici odată! Spuse ea. Numai că, lângă el mi-e frică, lângă el mi-e totdeauna frică, ce însemnează asta? Însemnează că e ceva serios, nu-i așa? Mamă, dormi?
— Nu, draga mamei, mi-e frică și mie, răspunse mama. Du-te.
— Totuna, n-am să pot dormi. Ce prostie, să dormi! Măicuțo, măicuțo, niciodată n-am simțit așa ceva! Spuse ea, mirată și înfricoșată în fața sentimentului acestuia pe care și-l descoperi în suflet. Cine s-ar fi putut gândi!
Natașei i se părea că era îndrăgostită de prințul Andrei încă de când îl văzuse întâia oară la Otradnoe. Parcă o și înspăimânta norocul acesta ciudat și neașteptat de a-l fi întâlnit și de a-l fi putut interesa, pe cât părea, tocmai pe acela pe care și-l alesese încă de pe atunci (era ferm convinsă de acest lucru). „Și tocmai acum a trebuit să vină la Petersburg, când suntem noi aici. Și a trebuit să ne întâlnim la bal. Asta-i ursita! E limpede că asta ne e ursita, dacă toate au dus aici. Chiar de atunci, de cum l-am văzut, am simțit ceva deosebit.”
— Și ce ți-a mai spus? Ce versuri ți-a scris acolo? Citește-mi-le… o invită gânditoare contesa, întrebând de versurile pe care prințul Andrei i le scrisese Natașei în album.
— Mamă, nu e rușine că e văduv?
— Ce prostii spui, Natașa! Închină-te mai bine! Les mariages se font dans les cieux.110
— Mămicuțo dragă, cât te iubesc, cât de fericită sunt! Strigă Natașa, plângând lacrimi de bucurie și de tulburare, și-și îmbrățișă mama.
La aceeași oră chiar, prințul Andrei era la Pierre și-i vorbea de dragostea lui pentru Natașa și de hotărârea fermă pe care o luase de a se însura cu ea.
În aceeași zi, contesa Elena Vasilievna dădea o recepție la care venise ambasadorul francez, pe lângă un prinț străin, devenit nu demult vizitator asiduu al casei contesei, și multe alte strălucite figuri feminine și masculine. Pierre coborâse și el și se plimba de colo până colo prin salon, atrăgându-le tuturor invitaților atenția prin încordarea de pe figura lui absentă și posomorâtă.
De la ultimul bal încoace, Pierre simțea în el apropierea unor accese de ipohondrie și se străduia să lupte împotriva lor cu puterea disperării. De când cu prietenia dintre prinț și soția lui, Pierre fusese numit fără de veste șambelan și, de atunci, începuse să se simtă stingher și rușinat în marea societate și tot mai des începură să-i revină vechile lui gânduri negre despre zădărnicia vieții omenești. În același timp, sentimentele dintre prințul Andrei și protejata sa, Natașa, de care prinsese de veste, ca și contrastul dintre starea în care era el și starea prietenului său, îl făceau să se cufunde și mai mult în melancolie. Își dădea deopotrivă osteneala să nu se gândească nici la soția sa, nici la Natașa și la prințul Andrei. Toate i se păreau iarăși lipsite de însemnătate în fața veșniciei și iarăși își punea întrebarea: „La ce bun?”… Și-și impunea, nădăjduind să-și izgonească duhul cel rău, atât ziua cât și nopțile, tot felul de osteneli în legătură cu treburile masonice. După ora unsprezece noaptea, ieșind din apartamentele contesei, se duse sus la el, într-o odaie scundă, îmbâcsită de fum de țigară; îmbrăcat într-un halat uzat, se așeză la o măsuță și începu să copieze documente scoțiene originale, când intră cineva în cameră. Era prințul Andrei.
— A, dumneata erai, zise Pierre, cu înfățișare distrată și nemulțumită. Eu, după cum vezi, lucrez, zise el, arătând spre un caiet, cu aerul că scapă de necazurile vieții, pe care-l iau oamenii nefericiți atunci când au în fața ochilor opera lor.
Prințul Andrei, cu fața strălucitoare de entuziasmul reîntoarcerii la viață se opri în dreptul lui Pierre și, neobservându-i chipul mohorât, îi zâmbi, cu egoismul inconștient al fericirii.
— Ei, dragul meu, zise el, de ieri am vrut să-ți spun, dar am venit astăzi anume pentru asta. N-am simțit nimic asemănător cu ce simt acum, niciodată. Sunt îndrăgostit, prietene dragă!
Pierre oftă deodată adânc și se lăsă cu toată greutatea corpului pe canapea, lângă prințul Andrei.
— De Natașa Rostova, da? Întrebă el.
— Da, da, de cine altcineva? N-aș fi crezut niciodată, dar sentimentul acesta e mai puternic decât mine. Ieri m-am chinuit, am suferit, dar nici chinurile acestea nu le-aș da pentru nimic în lume. Până acum n-am trăit. Abia acum trăiesc, dar nu pot trăi fără ea. Dar mă poate ea iubi pe mine oare? Sunt prea bătrân pentru ea… De ce nu spui nimic?
— Eu? Eu? Ce-ți spuneam eu, zise Pierre brusc, ridicându-se și începând să umble prin odaie. Totdeauna mi-am spus… Fata asta e o comoară, e… E o fată rară… Dragă prietene, te rog, nu mai raționa atâta, nu mai sta la îndoială, însoară-te, însoară-te și iar însoară-te… Și sunt convins că nu va fi om mai fericit decât dumneata.
— Dar ea?
— Ea te iubește.
— Nu spune fleacuri… zise prințul Andrei, zâmbind și uitându-se în ochii lui Fierre.
— Te iubește, știu eu, se răsti supărat Pierre.
— Nu, ascultă, zise prințul Andrei, apucându-l de mână și oprindu-l. Știi în ce stare sunt eu? Simt nevoia să spun totul cuiva.
— Ei bine, vorbește; mă bucur mult de tot, zise Pierre și, într-adevăr, fața lui își schimbă expresia, fruntea i se netezi și-și ascultă, cu bucurie prietenul.
Prințul Andrei părea, și chiar era, cu totul alt om, un om nou. Unde-i erau tristețea, disprețul lui de viață, pesimismul, dezamăgirile? Pierre era singurul om în fața căruia se putea hotărî să spună tot ce-l apăsa și, de aceea, spuse tot ce avea pe suflet. Își așternu cu ușurință și curaj planurile de viitor pe un timp îndelungat, îi vorbi de faptul că nu putea să-și jertfească fericirea pentru un capriciu al tatălui său, de modul cum avea să-și facă tatăl să-i dea consimțământul la căsătoria lor și să-și iubească nora, sau cum avea să se lipsească de consimțământul lui, apoi se miră de sentimentul care pusese stăpânire pe el, ca de ceva bizar și străin, independent de voința sa.
— Nu l-aș fi crezut pe cel care mi-ar fi spus că pot iubi așa, zise prințul Andrei. Nu e defel același sentiment pe care l-am mai simțit și altădată. Lumea întreagă e împărțită acum pentru mine în două părți: pe de o parte – ea, și cu ea toată fericirea, nădejdea, și lumina; de cealaltă parte – tot ce nu e ea, cu toată tristețea și întunericul…
— Întunericul și bezna, repetă Pierre, da, da, te înțeleg.
— Nu pot să nu iubesc lumina și nu-i vina mea dac-o iubesc și sunt peste măsură de fericit. Mă-nțelegi? Știu că te bucuri pentru mine.
— Da, da, întări Pierre, uitându-se la prietenul său cu duioșie și tristețe în priviri.
Și cu cât destinul prințului Andrei îi apărea mai luminos, cu atât propria lui soartă i se înfățișa mai întunecoasă.
XXIII.
PENTRU CÃSÃTORIE ERA nevoie de consimțământul tatălui, și prințul Andrei plecă, a doua zi chiar, spre Lâsâe Gorî, să-l obțină.
Bătrânul primi vestea adusă de fiul său cu liniște aparentă, dar în adâncul sufletului își făcu mult sânge rău. El nu putea înțelege cum poate cineva dori să-și schimbe viața, să introducă în ea ceva nou, atunci când pentru el viața era încheiată. „Să mă lase să-mi sfârșesc viața așa cum vreau eu, și pe urmă n-au decât să facă ce vor”, își spunea bătrânul. Cu fiul său, el întrebuința însă diplomația pe care o întrebuința în împrejurări importante. Luând un ton liniștit, examină problema pe toate fețele.
În primul rând, căsătoria nu era deloc strălucită în ceea ce privește neamul, averea și rangul. În al doilea rând, prințul Andrei nu mai era la prima tinerețe și avea sănătatea șubredă (bătrânul punea un deosebit accent pe lucrul acesta), iar ea era foarte tânără. În al treilea rând, mai era și copilul, căruia n-avea să-i meargă bine dat pe mâna unei fetișcane. În al patrulea rând, în sfârșit, enumera bătrânul, privindu-și batjocoritor fiul „eu te rog să amâni treaba asta cu un an, să te duci în străinătate, să te cauți, să tocmești, cum zici că vrei să faci, un neamț pentru prințul Nikolai, și pe urmă, dacă dragostea, sau pasiunea, sau încăpățânarea, sau cum vrei să-i spui, îți e așa de mare, atunci însoară-te. Acesta e ultimul meu cuvânt, să știi, ultimul…” sfârși prințul pe un ton care nu mai lăsa nici o îndoială că nimic nu-l mai putea face să-și schimbe hotărârea.
Prințul Andrei văzu limpede că bătrânul trăgea nădejde ca, fie sentimentele lui, fie acelea ale viitoarei lui logodnice, să nu reziste la încercarea unui an, sau că între timp chiar el, bătrânul prinț, să moară, așa că se hotărî să împlinească voia părintelui său: să-și facă propunerea de căsătorie și să amâne nunta cu un an.
Trei săptămâni de la ultima seară petrecută în casa Rostovilor, prințul Andrei se înapoie la Petersburg.
În ziua următoare explicației cu maică-sa, Natașa îl așteptase toată ziua pe Bolkonski, dar el nu venise. A doua și a treia zi fu la fel. Pierre nu veni nici el, și Natașa, neștiind de plecarea prințului Andrei la tatăl său, nu-și putea explica de ce lipsește.
Așa trecură trei săptămâni. Natașa nu voia să iasă nicăieri și trecea ca o umbră, deșartă și jalnică, dintr-o odaie într-alta; noaptea plângea pe furiș neștiută de nimeni, iar serile nu se mai arăta la patul mamei sale. Se înroșea din nimica toată și-și ieșea din sărite. I se părea că toată lumea îi știe dezamăgirea, că-și râd toți de ea și o compătimesc. Pe lângă toată grozava durere din sufletul ei, amorul propriu jignit îi sporea nenorocirea.
Într-o zi, veni lângă contesă, voi să-i spună ceva și începu să plângă. Lacrimile ei erau lacrimi de copil necăjit, care nu știe nici el pentru ce e pedepsit.
Contesa încercă s-o consoleze; Natașa, care la început ascultase cu băgare de seamă cuvintele mamei sale, o întrerupse deodată:
— Isprăvește, mamă; nu mă gândesc la el și nici nu vreau să mă gândesc! Asta e: a venit și, deodată, deodată n-a mai venit…
Vocea îi tremura și numai cât nu plângea, dar se reținu și continuă liniștită:
— Și, pe urmă, nici nu vreau să mă mărit. Mă și tem de el; acum m-am liniștit de tot, de tot…
A doua zi după această convorbire, Natașa se îmbrăcă cu o rochie veche, care era știut că-i dădea întotdeauna, dimineața, voie bună, și-și începu iar, de dimineață, vechiul ei fel de viață, de la care se abătuse de când cu balul. După ce-și bău ceaiul, trecu în salonul pe care-l prefera pentru rezonanța lui puternică și-și reîncepu solfegiile. După ce-și termină prima lecție, se opri în mijlocul salonului și repetă o frază muzicală ce-i plăcuse în mod deosebit. Ascultă cu bucurie minunata revărsare (ca și cum nu s-ar fi așteptat la ea) a sunetelor ce umpleau tot spațiul salonului, ca sa se stingă încet, și, dintr-o dată îi reveni voia bună. „Ce să mă tot gândesc atâta la chestiunea aceea, e bine și așa”, își zise ea, și începu să se plimbe încoace și încolo prin salon, pe parchetul răsunător, nu cu pași obișnuiți, ci călcând la fiecare pas întâi pe toc și apoi pe vârf (era încălțată cu pantofii cei noi, la care ținea mai mult); și, cu aceeași bucurie pe care i-o dăduseră sunetele glasului ei, asculta zgomotul ritmic al tropotului de tocuri, urmat de scârțâitul vârfurilor, iar când trecu prin fața oglinzii, își aruncă ochii în ea. „Iată asta sunt eu! Părea să spună expresia feței ei când se văzu în oglindă. Ei și? Foarte bine. N-am nevoie de nimeni.”
Un lacheu voi să intre ca să aranjeze ceva în salon, dar ea nu-i dădu voie și, închizând ușa după el, își continuă plimbarea. Revenise în dimineața asta la starea ei preferată dinainte, dragostea de sine însăși și autoadmirația. „Ce minune e Natașa asta! Spuse ea iarăși despre sine însăși, cu vorbele unei presupuse a treia persoane, reprezentant al sexului masculin. E frumușică, are voce, e tânără și nu face rău la nimeni, numai s-o lăsați în pace.” Dar, oricât ar fi lăsat-o lumea în pace, ea nu-și mai putea găsi liniște și simți fără întârziere lucrul acesta.
În vestibul se deschise o ușă și cineva întrebă: „E acasă?” apoi se auziră pași. Natașa se uita încă în oglindă, dar nu se mai putea vedea. Asculta zgomotele din vestibul. Când, în sfârșit, văzu iar, îngălbenise cu totul la față. El era. Știa asta sigur, deși abia îi putuse auzi vocea prin ușa închisă.
Palidă și speriată alergă în salonul de primire.
— Mamă, a venit Bolkonski! Zise ea. E îngrozitor, mamă, e insuportabil! Nu vreau să… să mă chinuiesc! Ce să fac?
Contesa nici n-avu timpul să-i răspundă, și prințul Andrei, cu fața gravă și îngrijorată, intră în salon. Cum dădu cu ochii de Natașa, chipul i se lumină. Sărută mâna contesei și pe a Natașei și se așeză pe un scaun lângă canapea…
— Demult n-am mai avut plăcerea să vă… începu contesa, când, prințul Andrei o întrerupse, dându-i răspuns la întrebare și, pesemne, grăbindu-se să-i spună mai curând ceea ce avea de spus.
— Nu am mai dat pe la dumneavoastră tot timpul acesta, fiindcă m-am dus să-mi văd tatăl; aveam să-i vorbesc într-o chestiune foarte importantă. M-am înapoiat abia ieri noaptea, zise el, uitându-se la Natașa. Aș vrea să vă vorbesc dumneavoastră, contesă, adăugă el după o scurtă tăcere.
Contesa oftă din greu și-și lăsă ochii în jos.
— Sunt la dispoziția dumitale, răspunse ea.
Natașa știa că trebuie să plece, dar n-o putea face: i se pusese un nod în gât și se uită drept la prințul Andrei, cu ochii larg deschiși, așa cum nu se cade.
„Chiar acum? În clipa asta? Nu, nu e cu putință!” își spuse ea.
El se uită iarăși la ea și privirea lui o convinse că nu se înșelase. Da, chiar acum, în clipa asta, i se hotăra destinul.
— Du-te, Natașa, te voi chema, îi șopti contesa.
Natașa se uită cu ochi speriați și rugători la prințul Andrei și la mamă-sa și ieși.
— Am venit, contesă, să cer mâna fiicei dumneavoastră, zise prințul Andrei.
Contesa se înroși la față, dar nu scoase nici o vorbă.
— Propunerea dumitale… începu grav contesa. El tăcea și o privea în ochi. Propunerea dumitale… (se încurcă) ne bucură și… îți primesc propunerea, sunt bucuroasă. Și bărbatul meu… nădăjduiesc… dar va depinde de ea însăși…
— Ei am să-i vorbesc atunci când voi avea consimțământul dumneavoastră… mi-l dați? Întrebă prințul Andrei.
— Da, spuse contesa și-i întinse mâna. Apoi, când prințul Andrei se aplecă deasupra mâinii ei, ea îi atinse fruntea cu buzele cu un amestec de sentimente în care intra și duioșie, și înstrăinare. Ar fi vrut să-l iubească întocmai ca pe un fiu, dar îl simțea străin și știa c-avea motive să se teamă de el.
— Sunt convinsă că bărbatul meu va consimți, spuse contesa, dar tatăl dumitale…
— Tatăl meu, căruia i-am împărtășit planurile mele, mi-a impus, ca o condiție indiscutabilă a consimțământului său, obligația, de a nu face nunta mai devreme de un an. Și voiam să vă fac cunoscut acest lucru.
— E drept că Natașa e încă la o vârstă prea fragedă, dar chiar atâta timp?
— Nu s-a putut altfel, spuse prințul Andrei oftând.
— V-o trimit acum, zise contesa, și ieși din odaie.
— Doamne, ai milă de noi, repetă ea tot timpul cât își căută fata.
Sonia îi spuse că Natașa e în dormitor. O găsi stând pe patul ei, palidă, cu ochii uscați, uitându-se la icoană și închinându-se cu mișcări repezi, șoptind mereu ceva. Când își văzu mama, sări de unde era și veni în fugă spre ea.
— Ce-i, mamă? Ce-i?
— Du-te, du-te la el. Îți cere mâna, spuse contesa cu răceală, pe cât i se păru Natașei… Du-te, du-te, continuă ea cu tristețe și mustrare în glas, în urma fetei care pornise alergând, și oftă din greu.
Natașa nu-și mai amintea cum intrase în salon. În pervazul ușii, când îl văzu pe prințul Andrei, se opri. „Oare omul acesta străin a devenit totul acum pentru mine?” se întrebă ea și, într-o clipă, își răspunse: „Da, totul: el singur mi-e mai scump decât orice pe lume”. Prințul Andrei se apropie de ea, cu privirile în jos.
— Te-am îndrăgit din clipa când te-am văzut. Pot nădăjdui?
Se uită la ea și-l surprinse pasiunea concentrată pe care o exprima fața ei. Chipul ei părea că spune: „De ce mai întrebi? De ce să te mai îndoiești de ceea ce nu se poate să nu știi? De ce să mai vorbești, când cuvintelor nu le e dat să exprime ceea ce simți?”
Ea se apropie de el și se opri. El îi luă mâna și i-o sărută.
— Mă iubești?
— Da, da, spuse, cu ciudă parcă, Natașa, și oftă tare; oftă și a doua oară, apoi din ce în ce mai des, până izbucni în plâns.
— Ce este? Ce-i cu dumneata?
— Ah, sunt atât de fericită, răspunse ea, zâmbind printre lacrimi, apoi se aplecă spre el și, după ce se gândi o clipă, ca și cum s-ar fi întrebat dacă lucrul era permis, îl sărută.
Prințul Andrei îi ținea mâinile într-ale lui, o privea în lumina ochilor, și în sufletul său nu mai găsea iubirea pe care o avusese pentru ea până atunci. Ceva i se răsucise brusc în suflet: nu mai era farmecul acela poetic și misterios al dorinței, dar era compasiunea față de slăbiciunea ei de femeie și de copil, era teama în fața devotamentului și a încrederii ei, era apăsătoarea, și totodată dătătoarea de bucurie, conștiință a datoriei care-l lega pe veci de ea. Sentimentul de acum, deși nu mai era la fel de luminos și de liric ca înainte, era mai serios și mai puternic.
— Þi-a spus maman că nu se poate mai curând de un an? Zise prințul Andrei, uitându-se în ochii ei.
„Oare asta să fiu eu, fata-copil (cum spuneau toți, vorbind despre mine), se întreba Natașa, oare să fiu eu aceea care în clipa asta a devenit nevasta, egala acestui bărbat străin, delicat, inteligent și stimat chiar și de tatăl meu? Oare să fie adevărat? Să fie adevărat că de aci-nainte nu mai pot glumi cu viața, că de acum sunt mare, că de acum am răspunderea fiecărei fapte și a fiecărui cuvânt? Dar ce m-a întrebat?”
— Nu, răspunse ea, dar fără să înțeleagă ce o întrebase.
— Iartă-mă, spuse prințul Andrei, dar dumneata ești așa de tânără, iar eu am trăit atâta până acum! Mă tem pentru dumneata. Dumneata nu te cunoști.
Natașa asculta cu atenție concentrată, dându-și osteneala să priceapă sensul cuvintelor lui, dar nu pricepea.
— Oricât de greu ar fi pentru mine acest an care-mi amână fericirea, continuă prințul Andrei, în acest răstimp încredințează-te de ceea ce simți. Te rog să primești ca după un an să-mi faci fericirea; dar ești liberă; logodna noastră va rămâne secretă și, dacă te vei fi convins că nu mă iubești, sau te vei fi îndrăgostit… spuse prințul Andrei cu un zâmbet silit.
— Pentru ce vorbești așa? Îl întrerupse Natașa. Știi că te-am iubit din prima zi când ai venit la Otradnoe? Spuse ea, ferm convinsă că acesta era adevărul.
— Într-un an te vei cunoaște…
— Un an întreg! Exclamă Natașa, înțelegând abia acum că nunta era amânată cu un an. Și de ce un an? De ce un an?
Prințul Andrei începu să-i explice motivele acestei amânări… Natașa nu-l asculta.
— Și altfel nu se poate? Întrebă ea.
Prințul Andrei nu răspunse nimic, dar fața lui exprima imposibilitatea schimbării acestei hotărâri.
— E îngrozitor! Nu, asta-i îngrozitor, îngrozitor! Exclamă brusc Natașa și izbucni iar în plâns. Am să mor așteptând un an: asta nu se poate, e îngrozitor!
Se uită la chipul logodnicului ei și citi pe el expresia compătimirii și a nedumeririi.
— Nu, nu, fac tot ce vrei, spuse ea, oprindu-și deodată lacrimile; sunt atât de fericită!
Tatăl și mama ei intrară în salon și-i binecuvântară pe logodnici.
Din ziua aceea, prințul Andrei veni la Rostovi ca logodnic.
XXIV.
LOGODNA NU SE CELEBRÃ, și despre faptul că Bolkonski ceruse mâna Natașei nu se vorbi nimic față de nimeni; la asta ținea prințul Andrei. El spunea că, întrucât el era pricina amânării, el trebuia să-i și suporte toată greutatea. Cuvântul dat, spunea el, îl lega pentru totdeauna, dar nu voia s-o lege și pe Natașa și-i lăsa toată libertatea. Dacă ea, după o jumătate de an, va simți că nu-l iubește, va fi cu totul în dreptul său să-l refuze. E de la sine înțeles că nici părinții, nici Natașa nu voiau să audă de una ca asta; dar prințul Andrei rămase la părerea lui. Venea zilnic în casa Rostovilor, dar nu se purta ca un logodnic cu Natașa: i se adresa cu dumneata și nu-i săruta decât mâna. Între prințul Andrei și Natașa se stabiliră din ziua cererii în căsătorie cu totul alte relații decât până atunci, mai apropiate, mai simple. Parcă nici nu se cunoscuseră unul pe altul până atunci. Le plăcea, și ei, și lui, să-și aducă aminte cu ce ochi se priveau atunci când nu era nimic unul pentru altul; acum se simțeau amândoi alte ființe: atunci erau falși, acum erau simpli și sinceri. La început se simțea oarecare stinghereală în raporturile familiei cu prințul Andrei acesta le apărea ca un om din altă lume, și Natașa își dădea multă osteneală să-i deprindă pe ai casei cu el, încredințându-i pe toți cu mândrie că nu e deosebit decât în aparență, dar că de fapt e la fel cu toți ceilalți oameni, că ea nu se teme și că nimeni nu trebuie să se teamă de el. După câteva zile se obișnuiră cu el în familie și, nemaisfiindu-se, își continuară față de el vechiul lor fel de viață, la care luă și el parte. Știa să discute despre treburile gospodărești cu contele, despre toalete cu contesa și Natașa, și despre albume și broderii cu Sonia. Câteodată Rostovii își arătau între ei mirarea, în fața prințului Andrei, pentru felul cum se întâmplaseră toate acestea și cât de bine se putuse prevedea tot ce avea să se petreacă: și venirea prințului Andrei la Otradnoe, și venirea lor la Petersburg, și asemănarea dintre Natașa și prințul Andrei, pe care o remarcase dădaca cu prilejul primei vizite a prințului, și ciocnirea dintre Andrei și Nikolai în anul 1805, și multe alte semne, prevestitoare ale celor ce se întâmplaseră mai apoi, erau luate acum în seamă de ai casei.
În casa Rostovilor domnea plictiseala aceea poetică și tăcerea care însoțește întotdeauna prezența a doi logodnici. Adesea, strânși toți la un loc, tăceau. Uneori, când cei din jur se ridicau și plecau, logodnicii, rămași singuri, continuau să tacă. Rar li se întâmpla să vorbească ceva de viitorul lor. Prințului Andrei îi era teamă să vorbească despre asta și-și făcea o problemă de conștiință. Natașa împărtășea acest sentiment al lui, ca, de altfel, toate sentimentele lui, pe care nu înceta să i le ghicească. Odată Natașa aduse vorba despre copilul lui. Prințul Andrei se înroși – ceea ce i se întâmpla acum deseori și ceea ce Natașei îi plăcea în mod deosebit – și spuse că copilul nu va locui cu dânșii.
— De ce? Întrebă speriată Natașa.
— Nu pot să-l despart de bunicul său și, pe urmă…
— Cum l-aș mai iubi! Spuse Natașa, ghicindu-i numaidecât gândul. Dar știu, vrei să nu dăm prilej să ni se reproșeze ceva, dumitale sau mie.
Bătrânul conte se apropia uneori de prințul Andrei, îl săruta și-i cerea sfaturi cu privire la educația lui Petea sau la cariera lui Nikolai. Contesa, de câte ori se uita la logodnici, ofta. Sonia se temea în fiecare clipă să nu fie de prisos și-și dădea osteneala să găsească motive să-i lase singuri, chiar și atunci când nu era nevoie. Când vorbea prințul Andrei (care avea darul de a povesti foarte frumos), Natașa îl asculta cu mândrie; când vorbea ea, băga de seamă cu spaimă, dar bucuroasă, că el o privește cu atenție, scrutător. Se întreba nedumerită „Ce-o fi căutând în mine? Ce o fi vrând să afle de se uită așa? Și dacă cumva în mine nu există ceea ce caută el cu privirile?” Câteodată, ea revenea la dispoziția sufletească de veselie nestăpânită ce îi era caracteristică și atunci îi plăcea cu deosebire să vadă și să audă cum râdea prințul Andrei din pricina asta. El râdea rar, dar când râdea, se lăsa cu totul furat de veselie, și de fiecare dată, după asemenea clipe de haz, Natașa se simțea mai aproape de dânsul. Dacă gândul despărțirii, ce trebuia să aibă loc și care se apropia, n-ar fi înspăimântat-o, Natașa ar fi fost pe deplin fericită.
Când nu mai era decât o zi până să părăsească Petersburgul, prințul Andrei îl aduse cu el și pe Pierre, care din vremea balului nu mai fusese în casa Rostovilor. Pierre părea distrat și tulburat. Stătu de vorbă cu contesa. Natașa se așeză cu Sonia la măsuța de șah, îmbiindu-l prin asta pe prințul Andrei să se apropie de ele.
— Îl cunoști demult pe Bezuhov? Întrebă el. Þii la el?
— Da. E un om minunat, dar e foarte caraghios.
Și, ca întotdeauna când vorbea de Pierre, începu să povestească anecdote pe seama zăpăcelii lui, anecdote care în bună parte erau simple născociri.
— Știi, i-am încredințat secretul nostru, spuse prințul Andrei. Îl cunosc din copilărie. E o inimă de aur. Te rog, Nathalie, spuse el deodată cu seriozitate, eu plec, Dumnezeu știe ce se poate întâmpla. Poate n-ai să mă mai iu… Da, știu, n-ar trebui nici să vorbesc așa ceva. Un singur lucru: orice ar fi să ți se întâmple în lipsa mea…
— Ce mi se poate întâmpla?
— Orice nenorocire ar fi să se întâmple, continuă prințul Andrei, vă rog, mademoiselle Sophie, orice s-ar întâmpla, nu vă adresați altcuiva decât lui pentru sfat și sprijin. E omul cel mai distrat și mai ridicol, dar nu-i altul care să aibă inimă ca a lui pe lume…
Nici tatăl, nici mama ei și nici Sonia sau însuși prințul Andrei n-aveau cum prevedea ce efect avea să facă asupra Natașei despărțirea de logodnicul ei. Roșie și tulburată, dar fără să verse o lacrimă, ea umblă toată ziua aceea prin casă, văzându-și de treburile ei mărunte, ca și cum n-ar fi înțeles ce o aștepta. Nu plânse nici în clipa când el, luându-și rămas-bun, îi sărută pentru ultima oară mâna.
— Nu pleca! Doar atât îi putu ea spune, cu o voce care-l făcu să se gândească dacă nu cumva era cazul să rămână într-adevăr și care nu-i mai ieși multă vreme din minte.
Nici după ce-l văzu plecând nu plânse; dar rămase câteva zile în odaia ei, tot fără să plângă, și nu se interesă de nimic; spunea din când în când doar: „Ah, pentru ce-a plecat?”
Dar după două săptămâni de la plecarea lui, Natașa își învinse într-un chip la fel de neașteptat pentru cei din jurul ei durerea morală și începu să fie ca și înainte; doar fizionomia morală îi era schimbată, așa cum se ridică după o boală îndelungată copiii, cu altă înfățișare.
XXV.
SÃNÃTATEA CA ȘI CARACTERUL îi slăbiseră mult prințului Nikolai Andreevici Bolkonski în ultimul an, de când îi plecase fiul. Se făcuse și mai arțăgos ca înainte și izbucnirile de furie care-l apucau din senin se spărgeau cele mai multe în capul prințesei Maria. Parcă-și dădea anume osteneala să-i scormonească rănile cele mai dureroase din inimă, ca s-o poată chinui cu mai multă cruzime morală. Două pasiuni avea prințesa Maria și prin urmare două bucurii: nepoțelul ei Nikolușka și religia; și amândouă deveniseră temele preferate ale atacurilor și zeflemelei bătrânului. Oricare ar fi fost subiectul discuției, el aducea vorba fie de eresurile fetelor bătrâne, fie de răsfățul și râzgâierea copiilor. „Þi-ar plăcea să fie și el (Nikolenka) o fată bătrână cum ești tu, dar degeaba! Prințul Andrei vrea să aibă băiat, nu fată!” spunea el. Sau, adresându-se domnișoarei Bourienne, o întreba în fața prințesei Maria cum îi plac popii și icoanele noastre, și făcea haz…
Bătrânul o jignea adânc, fără încetare, dar prințesa Maria n-avea nevoie nici măcar să-și calce pe inimă ca să-l ierte. Putea el oare fi vinovat față de ea și putea oare să n-aibă dreptate tatăl ei, care – știa ea prea bine – o iubea totuși? Și apoi, ce însemnează „a avea dreptate”? Prințesa nu se gândise niciodată la acest cuvânt trufaș „dreptate”. Toate complicatele legi ale oamenilor se concentrau pentru ea într-o singură lege, simplă și clară – legea iubirii și a jertfei de sine, dată oamenilor de către acela care, deși el însuși Dumnezeu, a suferit pentru ei. Ce-i păsa ei dacă ceilalți oameni aveau sau n-aveau dreptate? Ei îi era sortit doar să sufere și să iubească, ceea ce și făcea.
Iarna, când veni la Lâsâe Gorî, prințul Andrei era plin de voie bună, blând și duios, cum nu-l mai văzuse demult prințesa Maria. Simțea ea că se întâmplase ceva cu fratele ei, dar lui nu-i scăpă nici o vorbă despre dragostea sa. Înainte de plecare, prințul Andrei stătu îndelung de vorbă cu tatăl său și prințesa Maria băgă de seamă că, înainte de plecare, și tatăl, și fiul erau amândoi nemulțumiți unul de altul.
La scurtă vreme după plecarea prințului Andrei, prințesa Maria scrise din Lâsâe Gorî prietenei sale de la Petersburg, Julie Karaghina, pe care ea-și pusese în gând – așa cum își pun totdeauna în gând fetele – să o vadă măritată cu Andrei și care era pe atunci în doliu după fratele ei, ucis în Turcia.
„Durerile, se pare, sunt singurele de care avem parte în viață, bună și duioasă prietenă Julie.
Pierderea pe care o suferi este atât de îngrozitoare, încât nu mi-o pot explica altfel decât ca un semn de deosebită îndurare din partea lui Dumnezeu care, iubindu-te, vrea să te încerce, pe tine și făptura aleasă care ți-e mamă. Ah, prietenă, religia și numai religia poate să ne izbăvească, să ne consoleze de deznădejde; numai religia singură ne poate explica ceea ce fără ajutorul ei omul nu poate pricepe: pentru ce, în ce scop, ființele bune, superioare, care știu să găsească în viață fericirea și care nu numai că nu fac nimănui vreun rău, ci sunt neapărat necesare fericirii celorlalți, sunt chemate de Dumnezeu la el, pe când cei răi, nefolositori, vătămători, sau cei ce-și sunt și lor, și celor din jurul lor povară, rămân să-și ducă mai departe viața. Cea dintâi moarte la care am fost de față și pe care n-am s-o pot uita niciodată – moartea dragei mele cumnate – mi-a produs o impresie de felul acesta. Întocmai așa cum întrebi tu soarta, pentru ce a trebuit să moară minunatul tău frate, tot așa am întrebat și eu: la ce-a fost nevoie să moară acest înger, Liza, care nu numai că n-a făcut vreun rău cuiva, dar n-a nutrit măcar o dată în suflet altceva decât gânduri bune. Și ce-mi dau acum seama, dragă prietenă? Iată, au trecut de atunci cinci ani, și eu, cu mintea mea neputincioasă, încep abia să-mi lămuresc la ce-a trebuit ea să moară și în ce mod această moarte n-a fost altceva decât expresia nesfârșitei mile a creatorului, ale cărui fapte, cu toate că în cea mai mare parte nu le înțelegem, nu sunt decât manifestări ale iubirii sale fără de margini pentru creaturile sale. Poate că, așa cum îmi spun eu adesea, era prea îngerește nevinovată pentru a avea puterea să ia asupră-și toate îndatoririle de mamă. Era neprețuită ca tânără soție, poate că n-ar fi putut fi la fel ca mamă. Acum, pe lângă faptul că ne-a lăsat nouă tuturor, și mai ales prințului Andrei, cele mai curate regrete și amintiri, acolo ea va fi, de bună seamă, primită în locul pe care nu îndrăznesc să-l nădăjduiesc pentru mine. Dar – ca să nu vorbim numai de dânsa – moartea ei timpurie și năprasnică a avut cea mai binefăcătoare înrâurire asupra mea și a fratelui meu. Atunci, în clipa durerii de a o fi pierdut, nu mi-au putut trece prin cap gânduri ca acestea; atunci le-aș fi îndepărtat cu groază, dar acum totul îmi pare așa de clar și de neîndoielnic! Îți scriu toate acestea, dragă prietenă, numai pentru a te convinge de adevărul Evangheliei, devenit pentru mine regulă de viață: nici un fir de păr de pe creștetul nostru nu se va clinti fără voia lui. Iar voia lui nu se călăuzește decât de iubirea sa fără de margini față de noi și, de aceea, tot ce se întâmplă cu ființa noastră este numai spre fericirea noastră. Întrebi dacă ne vom petrece iarna viitoare la Moscova. Cu toată dorința de a te vedea, nu cred și nici nu doresc aceasta. Ai să te miri aflând că pricina este Buonaparte. Și iată pentru ce: puterile tatălui meu slăbesc văzând cu ochii; nu mai poate suporta să fie contrazis și devine irascibil. Irascibilitatea aceasta este, cum știi, cauzată mai ales de chestiunile politice. Nu poate suporta gândul că Buonaparte tratează de la egal la egal cu toți suveranii Europei și mai cu seamă cu suveranul nostru, nepotul marei Ecaterina. După cum știi, sunt cu desăvârșire indiferentă la chestiunile politice, dar din cuvintele tatălui meu și din discuțiile lui cu Mihail Ivanovici aflu de tot ce se petrece în lume și, mai ales, de toate onorurile cu care este covârșit Buonaparte pe care, după cât se pare, din tot globul pământesc numai Lâsâe Gorî nu-l recunoaște ca pe un mare om, și încă și mai puțin ca pe împăratul francezilor. Și tatăl meu nu poate suporta lucrul acesta. Mi se pare că tatăl meu, prevăzând urmările vederilor sale politice și ciocnirile de idei pe care le-ar avea acolo datorită modului său de a-și spune pe față, fără nici un fel de înconjur, părerile, vorbește cu neplăcere, în silă, despre plecarea la Moscova. Tot ce ar câștiga printr-un tratament medical mai bun ar pierde în urma certurilor inevitabile cu privire la Buonaparte. Dar, în orice caz, lucrul acesta se va hotărî foarte curând. Viața noastră de familie se scurge ca întotdeauna, cu excepția prezenței fratelui meu Andrei, care, după cum ți-am mai scris, s-a schimbat foarte mult în ultimul timp. După nenorocirea avută, abia acum, anul acesta, și-a vindecat cu totul sufletul. Este iar așa cum îl știam de copil: bun, duios, cu acea inimă de aur căreia nu-i găsesc egal. Mi se pare c-a înțeles, în sfârșit, că viața e departe de a fi sfârșită pentru el. Dar, odată cu această schimbare morală, a slăbit foarte mult fizicește. E mai slab decât înainte și mai nervos. Mă tem pentru el și mă bucur că s-a hotărât să facă această călătorie în străinătate, pe care doctorii i-au prescris-o demult. Nădăjduiesc că asta îl va însănătoși. Îmi scrii că la Petersburg se vorbește despre el ca despre unul dintre cei mai activi, mai culți și mai inteligenți tineri. Iartă-mi amorul propriu de familie, dar nu m-am îndoit niciodată de asta. Binele pe care l-a făcut tuturor celor de aici, începând cu mujicii lui și sfârșind cu nobilii, nu se poate măsura. Ajuns la Petersburg și-a luat doar ceea ce i se cuvenea. Mă mir de felul cum ajung în general zvonurile de la Petersburg la Moscova, și mai ales zvonuri atât de neadevărate ca acela despre care-mi scrii, zvonul despre pretinsa căsătorie a fratelui meu cu Rostova cea mică. Nu cred ca Andrei să se căsătorească vreodată cu cineva și, mai ales, cu ea. Și iată pentru ce: întâi, fiindcă știu că, deși vorbește rar de soția lui moartă, durerea acestei pierderi s-a înrădăcinat prea adânc în inima lui pentru a se putea vreodată hotărî să-i dea o urmașă și o mamă vitregă îngerașului nostru; al doilea, fiindcă, după câte știu, fata aceasta nu este din categoria femeilor care ar putea să placă prințului Andrei. Nu cred ca prințul Andrei să și-o fi ales de nevastă și o spun deschis: eu nu doresc acest lucru. Dar am flecărit destul și-mi închei a doua foaie. Rămâi cu bine, dragă prietenă; Dumnezeu să te aibă în sfânta și puternica sa ocrotire. Simpatica mea prietenă, mademoiselle Bourienne, te sărută.
Marie.”
XXVI.
PE LA MIJLOCUL VERII, prințesa Maria primi din Elveția, de la prințul Andrei, o scrisoare la care nu se aștepta, prin care el îi comunica o veste ciudată și surprinzătoare. Prințul Andrei o înștiința de logodna lui cu Rostova. Toată scrisoarea lui respira entuziasmul dragostei pentru cea care-i era logodnică, precum și prietenia duioasă și plină de încredere față de sora lui. Scria că niciodată n-a iubit așa cum iubește acum, și că acum abia înțelegea și cunoștea viața; apoi își ruga sora să-l ierte că nu-i spusese nimic de hotărârea asta cu prilejul venirii lui la Lâsâe Gorî, deși vorbise despre asta cu tatăl lor. Nu-i spusese, fiindcă ea ar fi intervenit cu rugăminți pe lângă tatăl lor să-și dea consimțământul și, fără să-și ajungă scopul, l-ar fi supărat și și-ar fi atras asupra ei toată povara nemulțumirii bătrânului. De altfel, scria el, pe atunci lucrurile nu erau atât de definitiv hotărâte ca acum. „Atunci tata mi-a impus un termen de un an, și iată, acum, după ce-au trecut șase luni, jumătate din termen, sunt mai ferm ca oricând în hotărârea luată. Dacă nu m-ar fi reținut doctorii aici la băi, aș fi fost demult în Rusia; dar așa, sunt obligat să-mi amân venirea cu încă trei luni. Tu mă știi și pe mine și relațiile dintre mine și tata. Nu-mi trebuie nimic de la el; am fost și voi rămâne întotdeauna independent; dar să fac ceva împotriva voinței lui și să-i stârnesc mânia, acum, când poate mai are atât de puțin de stat printre noi, ar însemna să-mi distrug pe jumătate fericirea. Tot acum îi scriu și lui despre același lucru, și te rog să găsești minutul potrivit să-i predai scrisoarea și să mă înștiințezi de felul cum a primit toate astea și dacă este vreo speranță să-și dea consimțământul pentru scurtarea termenului cu trei luni.”
După îndelungi șovăieli, îndoieli și rugăciuni la icoane, prințesa Maria se hotărî să predea tatălui ei scrisoarea. A doua zi, bătrânul prinț îi spuse liniștit:
— Scrie-i fratelui tău să aștepte pân-oi muri… Nu mai am mult de trăit; îl dezleg în curând…
Prințesa voi să-i răspundă ceva, dar bătrânul nu-i dădu răgaz și începu să ridice din ce în ce mai mult glasul:
— Însoară-te, însoară-te, puiule… De neam bun este, inteligenți sunt, bogați sunt… Nu? Sigur! Strașnică mamă vitregă are să mă aibă Nikolușka! Scrie-i tu că n-are decât să se însoare și mâine. Mama vitregă a lui Nikolușka să fie aia, iar eu mă însor cu Bourienne! Ha, ha, să nu rămâie nici el fără mamă vitregă! Atâta doar: în casa mea nu mai am nevoie de alte muieri! N-are decât să se însoare și să trăiască de capul lui. Poate că te muți și tu la ei? Îi aruncă el prințesei Maria. Drum bun, călătorie sprâncenată, călătorie sprâncenată… sprâncenată!
După izbucnirea asta, prințul nu mai vorbi, o dată măcar, de chestiunea aceasta. Dar, necazul înăbușit al prințului pentru slăbiciunea de caracter a fiului său răbufnea în relațiile dintre tată și fiică. La vechile pricini de zeflemea se adăugau acum altele noi: discuțiile cu privire la mama vitregă și amabilitatea bătrânului față de mademoiselle Bourienne.
— Adică de ce nu m-aș însura cu ea? Îi spunea el fiică-si. Să vezi ce prințesă are să mai fie!
Și, spre nedumerirea și mirarea ei, prințesa Maria începu să bage de seamă că, în ultimul timp, tatăl său începuse într-adevăr să-și apropie tot mai mult de suflet franțuzoaica. Prințesa Maria scrise prințului Andrei cum primise tatăl său scrisoarea, dar căută să-și liniștească fratele, dându-i speranța c-o să-l împace pe bătrân cu gândul căsătoriei.
Nikolușka și educația lui, André și religia, acestea erau mângâierile și bucuriile prințesei Maria; dar, pe lângă acestea, cum fiecare simte nevoia să nădăjduiască ceva în legătură cu propria lui persoană, și prințesa Maria avea în fundul inimii ei o dorință și o speranță tăinuită, care-i aduceau cea mai mare mângâiere în viață. Această mângâietoare dorință și speranță i-o dădeau „oamenii lui Dumnezeu”, săracii cu duhul și pelerinii ei, care o vizitau pe furiș, fără știrea prințului. Cu cât trăia, cu cât cunoștea și observa mai mult viața, cu atât mai de neînțeles îi apărea miopia celor ce-și caută aici, pe pământ, desfătările și fericirea, miopia celor ce muncesc, suferă, luptă și-și fac rău unii altora, pentru a atinge această imposibilă, fantomatică și păcătoasă fericire. „Prințul Andrei și-a iubit nevasta; ea a murit, și lui nu-i e de ajuns, vrea să-și lege fericirea de o femeie. Tatei nu-i e pe plac, fiindcă dorește pentru Andrei o partidă mai aleasă și mai bogată. Și așa luptă, suferă, se chinuiesc și-și prăpădesc toți sufletul – sufletul lor veșnic – pentru atingerea unei fericiri a cărei durată este o clipă. Și cu toate că știm bine asta – Christos, fiul lui Dumnezeu, a pogorât pe pământ și ne-a spus că viața asta e o viață vremelnică, că e doar o încercare – noi tot ne încleștăm de ea și credem că putem găsi în ea fericirea. Cum de n-a înțeles nimeni acest lucru? Se întreba prințesa Maria. Nimeni, afară de acești disprețuiți „oameni ai lui Dumnezeu„, care vin la mine cu traistele la spinare pe ușa de din dos și care se feresc să nu-i vadă tata, nu fiindcă ar vrea să n-aibă de suferit ceva din partea lui, ci pentru a nu-l duce în ispită și a nu-l face să păcătuiască! Să-ți lași familia, patria și toate grijile de cele lumești, pentru ca, nelegându-te de nimic, să umbli îmbrăcat într-o cămașă de pânză aspră, sub nume străin, din loc în loc, fără să faci nici un rău oamenilor și rugându-te pentru ei, rugându-te și pentru cei care te izgonesc, ca și pentru cei care te ocrotesc: mai presus de acest adevăr și de acest fel de viață nu există adevăr și viață!”
Pe una dintre aceste femei plecate să se închine la locurile sfinte, Fedosiușka, femeie ca la vreo cincizeci de ani, mărunțică, domoală și ciupită de vărsat, care umbla de treizeci de ani desculță și cu lanțuri atârnate de gât sub cămașă, o îndrăgise cu deosebire prințesa Maria. Într-un rând, în timp ce Fedosiușka își povestea, la lumina unei candele, viața, prințesei Maria îi veni dintr-odată cu atâta putere gândul că numai Fedosiușka găsise drumul cel adevărat, încât se hotărî să plece și ea în pelerinaj. După ce Fedosiușka se duse la culcare, prințesa Maria se gândi mult la asta și în cele din urmă hotărî că, oricât ar părea de neobișnuit, ea trebuia neapărat să plece în pelerinaj. Ea nu-și împărtăși planul decât călugărului duhovnic, părintelui Akinfie, și duhovnicul îi aprobă intenția. Sub pretextul unor daruri pentru Fedosiușka, prințesa Maria își pregăti toate veșmintele de pelerin: cămașă, opinci, caftan și basma neagră. Adeseori, apropiindu-se de scrinul în care își păstra lucrurile acestea, prințesa Maria se oprea în loc, întrebându-se dacă n-a venit cumva timpul să-și aducă la îndeplinire planul.
Adeseori, ascultând povestirile pelerinilor, se simțea atât de tulburată de cuvintele lor simple, care pentru ei erau aproape o obișnuință mecanică, dar pentru ea aveau înțelesuri adânci, încât fu gata de câteva ori să se lepede de orice și să fugă. În închipuirea ei, se vedea mergând în straie aspre alături de Fedosiușka, se vedea rătăcind cu traista-n băț, departe de dragostea lumească, fără pizmă și fără dorinți, cutreierând dintr-unul într-altul lăcașurile sfinte și, în cele din urmă, ajungând la locul de veșnică bucurie și fericire, unde nu este durere nici întristare.
„Ajung într-un loc, se gândea prințesa Maria, și mă rog! Nu-mi voi da răgaz însă să mă obișnuiesc cu locul și să-mi fie drag, ci am să plec mai departe. Și-am să tot umblu mereu, până când mi se vor tăia picioarele și-am să mă întind și-am să mor pe undeva, și-am să ajung, în sfârșit, la limanul păcii veșnice, unde nu este tristețe, nici suspin!”…
Dar pe urmă, când își vedea tatăl și mai ales când îl vedea pe micul Coco, slăbea în hotărârea ei și începea să plângă încet, simțind că e o păcătoasă: își iubea tatăl și nepoțelul mai mult decât pe Dumnezeu.


Partea a patra.

I
TRADIÞIA BIBLICÃ SPUNE că lipsa oricărei munci – trândăvia – a fost condiția fericirii întâiului om până la căderea lui în păcat. Dragostea de trândăvie a rămas însă aceeași și în omul căzut în păcat, dar blestemul mai apasă asupra omului și nu numai prin faptul că suntem obligați să ne câștigăm pâinea cu sudoarea frunții, ci și prin faptul că, potrivit însușirilor noastre morale, nu putem fi inactivi și liniștiți. Un glas lăuntric ne spune că nu se poate să nu fim vinovați dacă suntem trândavi. Dacă omul ar fi putut găsi situația în care, rămânând inactiv, să se simtă totuși folositor și cu datoria împlinită, ar fi descoperit astfel una dintre laturile fericirii din vârsta de aur. De o asemenea inactivitate obligatorie și neculpabilă se bucură o întreagă categorie umană – casta militară. În această trândăvie obligatorie și neculpabilă a constat și va consta întotdeauna principalul farmec al serviciului militar.
Nikolai Rostov trăia din plin această fericire, continuând să-și facă serviciul în regimentul Pavlogradski și după anul 1807, în care preluase comanda escadronului de la Denisov.
Rostov se făcuse băiat bun și cam grosolan. Cunoscuții săi din Moscova l-ar fi găsit oarecum mauvais genre111, dar cu toate astea era iubit și respectat de camarazi, de subalterni și de superiori, și destul de mulțumit de viața pe care o ducea. În ultimul timp, prin 1809, scrisorile de acasă îi aduceau tot mai des văicărelile mamei, care îl înștiința că afacerile le mergeau din rău în mai rău și că era timpul să vină el acasă pentru a-i bucura și liniști și pe ei, bătrânii lui părinți.
Citind aceste scrisori, pe Nikolai îl cuprindea teama că vor să-l scoată din mediul acesta în care, izolându-se de toate rătăcirile vieții, trăia așa de liniștit și fără griji. Simțea că mai devreme sau mai târziu va trebui să intre din nou în vâltoarea vieții, cu afaceri care nu merg și care trebuiesc îndreptate, cu socoteli de-ale administratorilor, cu certuri, cu intrigi, cu relații, cu societatea ei înaltă, cu dragostea Soniei și cu făgăduielile ce-i făcuse. Toate acestea erau lucruri îngrozitor de grele și de încurcate și, de aceea, la toate scrisorile mamei sale, el răspundea cu scrisori reci, clasice, începând cu Ma chere maman și terminând cu votre obéissant fils112, dar fără să spună când avea de gând să se înapoieze acasă. În anul 1810 primi de la părinți scrisori prin care aceștia îl înștiințau de logodna Natașei cu Bolkonski și de nunta care avea să aibă loc peste un an, din pricină că bătrânul prinț nu-și dădea consimțământul. Scrisoarea asta îl întristă și-l jigni totodată pe Nikolai. Mai întâi îi părea rău s-o piardă din casa părintească pe Natașa, la care ținea mai mult decât la oricare altul din familie; în al doilea rând, el, din punctul lui de vedere de husar, regreta că nu fusese de față ca să-i fi arătat acestui Bolkonski că înrudirea cu el nu era deloc cine știe ce mare cinste și că, dacă o iubește pe Natașa, se poate căsători și fără învoirea smintitului său tată. O clipă stătu să se gândească dacă să nu-și ceară cumva un concediu, ca s-o vadă pe Natașa în chip de logodnică, dar tocmai atunci trebuiau să aibă loc manevrele, și apoi mai erau și considerații în legătură cu Sonia și cu situația încurcată dintre ei, așa că-și amână din nou plecarea. Dar în primăvara aceluiași an primi o scrisoare de la mamă-sa, care-i scria fără știrea contelui, și scrisoarea asta îl convinse să plece. Mamă-sa îi scria că dacă el nu vine și nu ia în mâini treburile, tot ce au ei are să se vândă la mezat și vor rămânea pe drumuri. Contele era atât de puțin energic, se încrezuse atât de mult în Mitenka, era atât de bun și așa de ușor îl trăgea pe sfoară toată lumea, încât toate mergeau din rău în mai rău. „Te implor, pentru Dumnezeu, vino imediat dacă nu vrei să-ți nenorocești mama și toată familia”, scria contesa.
Scrisoarea aceasta avu efect asupra lui Nikolai. Era în el un bun-simț sănătos, de om mediocru, care-i arăta ce trebuia să facă.
Acuma trebuia să plece din armată; dacă nu să demisioneze, cel puțin să-și ia un concediu. Pentru ce trebuia să plece, nu știa; dar îndată ce-și făcu siesta după-prânz, dădu ordin să se pună șaua pe Mars cel sur, armăsarul nărăvaș pe care nu-l mai călărise de mult și, după ce se întoarse cu armăsarul numai spume, anunță lui Lavrușka (ordonanța ce-i rămăsese de la Denisov) și ofițerilor veniți seara la el, că vrea să ceară o permisie și să plece acasă. Oricât de greu de conceput și de nefiresc i se părea gândul că pleca fără să afle de la comandament (fapt ce-l interesa în mod cu totul deosebit) dacă avea să fie făcut căpitan sau avea să i se dea ordinul sfânta Anna pentru ultimele manevre, oricât de absurd i se părea gândul că pleca așa, fără să vândă contelui Goluchowski cei trei cai șargi pe care acest conte polonez se oferise să-i cumpere și pe care Rostov pariase că i-i va vinde cu două mii de ruble, oricât de neînțeles i se părea faptul că se va ține și fără el balul, pe care husarii urmau să-l dea în cinstea pannei Przazdecka, pentru a face în ciudă ulanilor care dăduseră un bal pannei Borzozowska – știa că trebuie să părăsească lumea asta senină și frumoasă, ca s-o apuce încotrova unde totul era aiureală și încurcătură. După o săptămână îi veni aprobarea concediului. Husarii, camarazii lui, nu numai cei din regiment, ci toți, din toată brigada, dădură în cinstea lui Rostov un banchet, care costă câte cincisprezece ruble de cap și la care cântară două muzici și două coruri; Rostov dansă cu maiorul Basov trepakul, iar ofițerii, beți, îl ridicară pe brațe, îl îmbrățișară și-l scăpară jos; soldații escadronului trei îl ridicară și ei pe brațe, în strigăte de „ura”. După aceea îl puseră pe Rostov într-o sanie și-l conduseră până la prima stație de poștă.
Până la jumătatea drumului de la Kremenciug la Kiev, așa cum se întâmplă de obicei, gândurile lui Rostov erau tot în urmă, la escadron; dar când trecu de jumătate, începu să-și mai uite de cei trei șargi și de vagmistrul Dojoveika și să se întrebe cu neliniște ce și cum va găsi acasă la Otradnoe. Cu cât era mai aproape de casă, cu atât se întărea (ca și cum sentimentele morale ar fi și ele supuse aceleiași legi a atracției universale, în raport invers proporțional cu pătratul distanțelor) gândul la ai săi; la ultima stație înainte de Otradnoe, dădu vizitiului trei ruble, și, ca un copil, urcă în fugă, gâfâind, treptele casei.
După bucuria revederii și după ce încercă un sentiment straniu de dezamăgire față de ceea ce găsise în comparație cu ceea ce se așteptase să găsească – nimic deosebit; pentru ce m-am grăbit eu așa!
— Nikolai începu să-și ducă iar vechiul său fel de viață de acasă. Tatăl și mama lui erau aceiași, doar că mai îmbătrâniseră puțin. Nu era nimic nou la ei, afară de oarecare îngrijorare și, din când în când, unele neînțelegeri, care nu se pomeniseră altădată și care, cum descoperi curând Nikolai, veneau din prostul mers al treburilor. Sonia împlinise nouăsprezece ani. Se făcuse până la o vreme din ce în ce mai frumoasă, dar acum frumusețea ei se statornicise și nu promitea nimic mai mult decât arăta; dar asta era de ajuns. Respira toată numai fericire și dragoste din clipa venirii lui Nikolai, și dragostea credincioasă și neclintită a fetei acesteia îl influența în chip îmbucurător. Dar Petea și Natașa îl uimiră pe Nikolai mai mult decât toți ceilalți. Petea era acum un băiat mare și frumos, un ștrengar isteț ele treisprezece ani, căruia tocmai i se schimba vocea. De Natașa el se minună îndelung privind-o și râse.
— Parcă ești alta, spuse el.
— Cum adică, m-am făcut mai urâtă?
— Dimpotrivă! Dar ce aer! Prințesă, nu alta, îi spuse el în șoaptă.
— Da, da, da, răspunse ea bucuroasă.
Apoi îi istorisi tot romanul ei de dragoste cu prințul Andrei și vizita acestuia la Otradnoe și-i arătă ultima lui scrisoare.
— Ei, îți pare bine? Îl întrebă Natașa. Eu sunt acum atât de liniștită, atât de fericită!
— Mă bucur mult, îi răspunse Nikolai. E un om admirabil. Și tu, cum ești, tare îndrăgostită?
— Cum să-ți spun, răspunse Natașa, am mai fost îndrăgostită de Boris, de profesorul meu, de Denisov, dar asta e cu totul altceva. Mă simt liniștită și sigură de mine. Știu că nu există oameni superiori lui și mi-e atât de bine și sunt atât de liniștită acum! E ceva cu totul deosebit de ceea ce simțeam odinioară…
Nikolai își exprimă față de Natașa nemulțumirea pentru faptul că nunta fusese amânată cu un an; dar Natașa se năpusti cu îndârjire asupra fratelui ei, căutând să-i dovedească cum că altfel nu se putea, că ar fi fost un procedeu greșit să intre în familie împotriva voinței tatălui lui și că ea fusese cea care dorise amânarea.
— Tu nu-nțelegi deloc, absolut deloc, spuse ea.
Nikolai tăcu și-i dădu dreptate.
Adeseori, când se uita la ea, rămânea mirat. N-avea nimic dintr-o logodnică îndrăgostită, despărțită de logodnicul ei. Era supusă, liniștită și veselă, întocmai ca odinioară. Asta îl mira pe Nikolai și-l făcea chiar să privească cu neîncredere căsătoria cu Bolkonski. Lui nu-i venea a crede că soarta surorii lui era hotărâtă, cu atât mai mult cu cât nu-l văzuse pe prințul Andrei lângă ea. I se tot părea că este ceva care nu e la locul său în căsătoria proiectată.
„Pentru ce această amânare? Pentru ce nu s-a făcut nici o logodnă?” se întrebă el. Vorbind odată cu contesa despre sora lui, spre marea mirare și chiar spre mulțumirea lui, află că și mama lor în fundul sufletului ei, privea uneori cu aceeași neîncredere această căsătorie.
— Iată ce scrie! Spuse contesa, arătându-i fiului scrisoarea prințului Andrei, cu acel sentiment ascuns de rea-voință pe care-l au totdeauna mamele împotriva viitoarei fericiri conjugale a fetelor lor. Scrie că nu vine înainte de decembrie. Ce treabă l-o fi reținând acolo? Desigur, vreo boală! Are sănătatea foarte șubredă. Dar să nu-i spui Natașei. Nu te uita că-i veselă; își trăiește ultimele zile de fată, dar eu știu bine prin ce trece ea la fiecare scrisoare de-a lui. Dar, să dea Dumnezeu să fie toate bune, isprăvea ea de fiecare dată: e un om admirabil.
II.
ÎN PRIMELE ZILE DUPÃ sosirea lui, Nikolai se arătă serios și chiar plictisit. Îl chinuia perspectiva amestecului inevitabil în treburile stupide ale gospodăriei, pentru care îl chemase mamă-sa. Spre a-și scutura mai curând de pe umeri povara asta, a treia zi de la sosire el porni supărat, cu sprâncenele încruntate și fără să le răspundă celor ce-l întrebau încotro se duce, spre aripa în care locuia Mitenka și-i ceru acestuia toate socotelile. Ce însemnau toate socotelile, Nikolai știa și mai puțin decât Mitenka, pe care-l cuprinsese spaima și-și pierduse capul. Discuția și socotelile cu Mitenka nu durară mult. Starostele, delegatul țăranilor și delegatul zemstvei, care așteptau în tindă, ascultară la început cu teamă, dar și cu mulțumire, vocea din ce în ce mai ridicată și mai răstită a tânărului conte, apoi înjurăturile și amenințările care curgeau cu nemiluita.
— Tâlharule! Bestie nerecunoscătoare! Te omor ca pe un câine… Nu mai ai de-a face cu tata… ne-ai furat… ș.a.m.d.
Apoi oamenii aceștia văzură cu spaimă și cu nu mai puțină satisfacție cum tânărul conte, roșu de mânie și cu ochii injectați, îl luă pe Mitenka de guler și, în răgazul pe care i-l lăsau cuvintele, îi arse cu multă îndemânare, mai jos de spate, câteva picioare și genunchi, strigând: „Afară! Să nu te mai prind pe aici, ticălosule!”
Mitenka zbură peste cele șase trepte și, într-un suflet, se ascunse în seră. (Sera era știută ca loc de scăpare al tuturor celor ce se făceau vinovați cu câte ceva la Otradnoe. Mitenka însuși, când venea beat de la oraș, se ascundea aici, și mulți locuitori din Otradnoe, care trebuiseră să se ascundă de Mitenka, făcuseră cunoștință cu puterea salvatoare a acestei sere.)
În tindă, nevasta și cumnatele lui Mitenka scoseseră capetele cu mutre speriate pe ușa camerei lor, unde fierbea un samovar bine frecat și strălucea de alb așternutul înalt de pe patul administratorului, sub plapoma făcută din bucăți de stofă cusute laolaltă.
Tânărul conte, răsuflând din greu, trecu pe lângă ele cu pas hotărât, fără să le dea nici o atenție, și se îndreptă spre casă.
Contesa, care aflase numaidecât, prin fetele din casă, de cele întâmplate în aripa locuită de Mitenka, se liniștise pe de o parte în privința îndreptării situației lor materiale și se neliniștise pe de altă parte de starea fiului ei. Se apropie de câteva ori în vârful picioarelor de ușa camerei lui și ascultă cum aprinde pipă după pipă.
A doua zi, contele cel bătrân își chemă deoparte fiul și îi spuse cu un zâmbet sfios:
— Știi, dragul meu, te-ai supărat degeaba. Mitenka mi-a explicat tot.
„Știam eu, se gândi Nikolai, că nu voi putea pricepe niciodată nimic din lumea asta tâmpită!”
— Te-ai supărat că nu trecuse cele șapte sute de ruble, dar el le avea scrise la raport, numai că erau pe pagina următoare, unde tu nu te-ai uitat.
— Tată, e un ticălos și un hoț! Ce mai vorbă multă? Ce-am făcut e bun făcut. Dar dacă vrei dumneata așa, nu-i mai spun nimic.
— Nu, dragul tatii. (Contele era și el încurcat. Simțea că era vinovat față de copii de proasta administrare a averii soției lui, dar nu știa cum să îndrepte lucrurile.) Nu, eu te rog să te ocupi tu de afaceri; eu sunt bătrân, eu nu mai…
— Nu, tată, iartă-mă dacă am făcut ceva ce nu ți-e pe plac. Eu mă pricep și mai puțin decât dumneata.
„La dracu și cu mujicii, și cu banii, și cu reporturile astea pe altă pagină, își zise el. Dacă, pe vremuri, mă mai pricepeam și eu la unele combinații de șase mize de la deschidere, ce să spun, report pe pagina următoare n-am auzit de când sunt”, își zise el și de atunci nu se mai amestecă în treburile acestea. O dată doar, când contesa îi chema la ea și-a arătă o poliță de două mii de ruble a Annei Mihailovna, întrebându-l ce crede că trebuie făcut cu ea, Nikolai zise:
— Uite ce trebuie făcut. Mi-ai spus că depinde de mine. Mie nu-mi sunt dragi, nici Anna Mihailovna și nici Boris, dar ne-au fost prieteni și sunt săraci. Prin urmare, iată ce trebuie!
Și rupse polița, făcând-o, prin isprava asta, pe bătrâna contesă să plângă de bucurie. De atunci tânărul Rostov nu se mai amestecă niciodată în nici un fel de afaceri bănești și se consacră cu toată pasiunea unei ocupații încă noi pentru el, vânătoarea cu câini, care se făcea în stil mare și la moșia bătrânului conte.
III.
VENISE VREMEA RECE. Înghețurile dimineții încleștau pământul umezit de ploile de toamnă, verdele începuse să rămână numai ostroave, despărțite de negrul pământului, iar flacăra verde a ierbii contrasta cu ruginiul bătătorit de vite al ogoarelor de toamnă și cu galbenul palid al miriștilor de primăvară, străbătute de dungi roșii de hrișcă. Măgurile și pădurile, care pe la sfârșitul lui august fuseseră încă insule verzi între negrele ogoare de toamnă și miriști, păreau acum ostroave aurii și însângerate în mijlocul câmpurilor de un verde crud, verdele grâului de toamnă. Iepurii năpârliseră pe jumătate, puii de vulpe începuseră să se împrăștie, iar lupii de un an ajunseseră mai mari decât câinii. Era vremea cea mai bună pentru vânat. Câinii tânărului și pasionatului vânător Rostov nu numai că începuseră vânătorile, dar se și obosiseră până-ntr-atât, încât, la sfatul general al vânătorilor, fusese hotărât să li se lase trei zile de odihnă, iar în ziua de 16 septembrie să înceapă o goană, pornind de la Dubrava, unde se găsea o familie de lupi, nestingherită până atunci de nimeni.
Așa stăteau lucrurile la 14 septembrie.
Ziua, vânătorii și câinii și-o petrecură toată stând acasă; era îngheț și ger; dar spre seară, vremea începu să se înmoaie și se mai încălzi. La 15 septembrie, când tânărul Rostov, în halat încă, se uită dimineața pe fereastră, văzu că e o zi cum nu se putea mai potrivită pentru vânătoare: cerul parcă se topea și se scurgea pe pământ. Singura mișcare din văzduh era căderea lină a picăturilor microscopice de negură sau ceață. Pe crengile despuiate ale copacilor din grădină atârnau picături străvezii, care cădeau jos pe frunzele abia desprinse de pe ramuri. În grădina de zarzavat, pământul, sclipind de umezeală, era negru ca sămânța de mac și se contopea cu vălul mat și umed al ceții, în zarea apropiată. Nikolai ieși pe treptele casei, umede și pline de noroi; mirosea a pădure veștedă și a câini. Cățeaua lui tărcată, cu spinarea lată și cu ochii negri bulbucați, Milka, văzându-și stăpânul, se sculă, se întinse la loc și se piti iepurește, apoi, pe neașteptate, sări și-l linse drept pe nas și pe mustăți. Un alt câine, un ogar, văzându-și și el stăpânul, alergă într-un suflet, încovoindu-și spinarea, pe cărăruile dintre flori și, ridicând coada ca un drapel, începu să se gudure la picioarele lui Nikolai.
— Aho! Se auzi în acest timp strigătul vânătoresc ce nu se poate imita, care unește în el și basul cel mai profund, și tenorul cel mai ascuțit; și, de după colț, ieși bătăiașul Danilo, cu părul alb, tuns după obiceiul ucrainean, și cu obrazul zbârcit; avea harapnicul îndoit în mână, și pe față expresia aceea pe care n-o găsești decât pe chipul vânătorilor, expresie de independență și de dispreț pentru toată lumea înconjurătoare.
El își scoase căciula cercheză de pe cap dinaintea stăpânului și se uită disprețuitor la el. Dar disprețul acesta nu-l jignea pe Nikolai; el știa că Danilo, omul acesta care disprețuia totul și se socotea mai presus de toate, era omul său, gonaciul său.
— Danilo, spuse Nikolai, simțind cu sfială cum, la vederea timpului prielnic, la vederea câinilor și a gonaciului, îl cuprinsese îndată bucuria de ne zăgăzuit a vânătorii, sub imperiul căreia omul uită tot ce avusese de gând să facă, ca îndrăgostitul în fața iubitei.
— Ce poruncește luminăția-voastră? Întrebă o voce de bas, bună pentru un protodiacon și cam răgușită de atâta strigăt.
Și doi ochi negri strălucitori se uitară pe sub sprâncene la stăpânul care tăcuse. „Ce-i, nu mai ai răbdare?” părea că spun ochii aceștia.
— Frumoasă zi, hai, ce zici? Și pentru câini, și pentru călăreți, hai? Spuse Nikolai, scărpinând-o pe Milka după urechi.
Danilo nu răspunse; clipi din ochi.
— Am trimis din zori pe Uvarka să adulmece, rosti vocea lui de bas, după câteva clipe de tăcere; cum s-ar zice, s-a dus în braniștea din Otradnoe, acolo-s. (Asta însemna că lupoaica știută de ei amândoi se mutase cu puii în pădurea din Otradnoe – care nu era mai departe de două verste de casă – într-un desiș nu prea adânc.)
— Păi, trebuie să mergem acolo? Spuse Nikolai. Vino la mine cu Uvarka.
— Cum doriți!
— Atunci, mai așteaptă cu hrana.
— Înțeles.
După cinci minute, Danilo cu Uvarka se aflau în cabinetul vast al lui Nikolai. Deși nu era mare de stat, când îl vedeai pe Danilo în cameră ți se părea că vezi un cal sau un urs pe podele, printre mobilele și obiectele vieții de toate zilele ale oamenilor. Danilo simțea el însuși acest lucru și, ca de obicei, stătea chiar în ușă, dându-și osteneala să vorbească încet, să nu se miște, ca să nu dărâme cumva apartamentele boierilor, și se străduia să spună mai repede ce avea de spus, ca să poată ieși mai curând de sub acoperiș sub cerul liber, la aer și la spațiul larg.
După ce-și începu șirul întrebărilor și află de la Danilo că toți câinii sunt în formă (și lui Danilo îi ardea de vânat), Nikolai porunci să se pună șeile pe cai. Dar până nu apucă Danilo să iasă, intră în fugă Natașa, încă nepieptănată și neîmbrăcată, cu o broboadă mare de-a dădacei pe umeri. Veni cu ea în fugă și Petea.
— Te duci? Întrebă Natașa. Știam eu! Sonia spunea că nu vă duceți. Dar eu știam că pe o vreme ca asta nu se poate să nu vă duceți.
— Ne ducem, spuse fără chef Nikolai, care, voind să facă în ziua aceea o vânătoare serioasă, n-ar fi dorit să-și ia fratele și pe Natașa. Ne ducem, dar numai la lupi; ai să te plictisești.
— Știi că asta mi-e cea mai mare plăcere, spuse Natașa. Urât din partea ta; pleci singur, dai ordin să se pună șeile pe cai, și nouă nu ne spui nimic.
— Zadarnic piedici rușilor veți pune, mergem și noi! Declamă Petea.
— Dar pe tine nu se poate să te luăm; mămica a spus că tu n-ai voie, spuse Nikolai, adresându-i-se Natașei.
— Ba da, vin și eu, vin negreșit, spuse Natașa cu hotărâre. Danilo, poruncește să pună șeile și pe caii noștri, și Mihailo să iasă și el cu haita mea, îi spuse ea gonaciului.
Numai faptul de a fi în odăile stăpânilor era și așa pentru Danilo destul de greu de admis și de necuviincios, dar să mai și aibă de-a face cu domnișoara, în orice fel, i se părea o imposibilitate. Își lăsă ochii în jos și, ca și cum cele ce auzea nu l-ar fi privit, se grăbi să iasă, dându-și osteneala să n-o atingă cumva pe domnișoara, cum nu se cădea.
IV.
CONTELE CEL BÃTRÂN, CARE întreținea, de când se pomenise, o mare suită de vânătoare – deși acum și-o lăsase întreagă în seama fiului său – fiind bine dispus în ziua aceea de 15 septembrie, se hotărî să meargă și el la vânătoare.
Până într-o oră, toată suita era în fața cerdacului: Nikolai, trecând pe lângă Natașa și Petea, care îi spuseseră ceva, își luă un aer grav și sever, dându-le să înțeleagă că acum nu era timpul să se țină de fleacuri. Trecu în revistă toate grupurile expediției, trimise înainte un grup de vânători cu câini, își încalecă roibul de Don și, după ce-și fluieră câinii din haita sa, dând semnalul de plecare, o porni peste arie, pe câmpul ce ducea spre lunca Otradnoe. Calul de culoarea ciocolatei al bătrânului conte, pe nume Viflianka, era dus de căpăstru de grăjdarul său; contele avea să se ducă de-a dreptul cu droșca la locul ce-i fusese destinat.
Copoiii scoși la câmp erau de toți cincizeci și patru, însoțiți de șase oameni, pândari și hăitași. În afară de boieri, mai erau alți opt oameni, după care alergau mai bine de patruzeci de ogari, așa că, dacă socotim și haitele boierești, ieșiseră la vânătoare cam vreo sută treizeci de câini și aproape douăzeci de oameni călări.
Fiecare câine își cunoștea stăpânul și numele. Fiecare vânător își știa locul și misiunea. De îndată ce fură afară din ogradă, toți se așternură la drum fără zgomot și vorbărie, liniștit și în ordine, pe șoseaua și câmpul dinspre pădurea Otradnoe.
Ca pe un covor moale mergeau pe câmp caii, pleoscăind din când în când prin băltoace, când aveau de trecut drumuri de țară. Negura se scurgea mereu, pe nesimțite, pe pământ; văzduhul era liniștit, călduț și tăcut. Din când în când se auzea ori fluierătura vreunuia dintre vânători, ori sforăitul vreunui cal, ori pocnetul unui harapnic sau scheunatul vreunui câine care nu mergea la locul său.
Când bătură o verstă de drum, văzură venind întru întâmpinarea expediției Rostovilor, prin ceață, alți cinci călăreți cu câini. În frunte călărea un bătrân chipeș și bine trăit, cu mustăți mari, cărunte.
— Bună ziua, unchiule, zise Nikolai bătrânului, când acesta se apropie de el.
— Scurt și cuprinzător! Știam eu, îi răspunse unchiul (era un vecin nu tocmai bogat al Rostovilor, rudă îndepărtată cu ei), știam eu că n-o să te rabde inima, și bine faci c-ai pornit-o. Scurt și cuprinzător! (Era expresia lui preferată.) Du-te mai repede în pădure, căci Ghircik al meu mi-a dat adineauri vestea că Ilaghinii vânează în Korniki și – scurt și cuprinzător – îți iau lupoaica cu pui cu tot de sub nas.
— Într-acolo mă și duc. Ce zici, să punem câinii împreună? Întrebă Nikolai. Să-i punem pe toți…
Copoii fură întruniți într-o singură haită și unchiul în rând cu Nikolai. Natașa, înfofolită cu atâtea basmale că de sub ele abia i se vedea fața, vioaie, cu ochii strălucitori, galopa spre ei, urmată de Petea, care nu se dezlipea de lângă ea, și de Mihailo, gonaciul, maestrul de călărie, care fusese atașat ca dădacă pe lângă ea. Petea își tot găsea câte ceva de râs și-și smucea mereu calul de dârlogi. Natașa se ținea de nădejde, cu îndemânare, pe calul ei negru, Arabcik, pe care și-l strunea fără greutate, cu mâna stângă.
Unchiul se uita nemulțumit la Petea și Natașa. Lui nu-i plăcea să amestece năzdrăvăniile copilărești cu o treabă atât de serioasă ca vânătoarea.
— Bună ziua, unchiule, mergem și noi la vânătoare, strigă Petea.
— Bună ziua, bună ziua, numai să nu-mi călcați vreun câine, răspunse bătrânul răstit.
— Nikolenka, ce minunat câine e Trunila! M-a recunoscut, zise Natașa, vorbind de ogarul la care ținea ea cel mai mult.
„Mai întâi, Trunila nu e câine, ci copoi”, se gândi Nikolai și se uită sever la soră-sa, căutând să-i dea a înțelege distanța care se cuvenea să-i despartă în clipa aceea. Natașa înțelese.
— Mata, unchiule, să nu crezi că o să vă încurcăm, zise Natașa. Rămânem la locul nostru și nici nu ne mișcăm.
— Așa și trebuie, contesă mică, răspunse unchiul. Numai vezi să nu cazi de pe cal, adăugă el, fiindcă – scurt și cuprinzător – n-ai să ai de ce te ține.
Ostrovul împădurit – codrul Otradnoe – se vedea acum la vreo sută de stânjeni înaintea lor, și cei din capul coloanei se apropiau de el. Rostov, care hotărâse în cele din urmă, împreună cu unchiul, din ce parte aveau să se azvârle gonacii, îi arătă Natașei un loc unde trebuia să stea și pe unde nu putea trece în nici un caz nici o sălbătăciune, iar el se îndreptă spre dâmbul unei râpe.
— Ei, să te ții, nepoțele, să n-o scapi, zise unchiul, că e o lupoaică mare.
— Cum mi-o ieși-nainte, răspunse Rostov. Karai, fiuit! Strigă el, răspunzând prin această chemare la cuvintele unchiului.
Karai era un câine bătrân, bărbos și defel chipeș, dar renumit pentru felul cum prindea el singur namila de lup. Toți își luară în primire locurile.
Contele cel bătrân, cunoscând patima de vânător a fiului său, se grăbise să nu cumva să întârzie, și nici n-ajunseseră ceilalți să sosească, că Ilia Andreici, vesel și rumen la față, cu obrajii tremurând de hurducăturile droștii trase de doi cai negri, străbătu verdele câmpului și se opri la locul ce-i fusese indicat lui. Își potrivi pe el scurta de blană, își încinse cartușiera și-și trecu arma pe umăr, apoi încalecă pe rotofeiul său Viflianka, bine hrănit, cuminte și bun, dar încărunțit ca și stăpânul său. Caii de la droșcă porniră înapoi, acasă. Contele Ilia Andreici, deși n-avea fire de vânător, cunoscând totuși bine regulile vânătorii, intră în liziera de tufișuri a pădurii lângă care se afla, apucă dârlogii bine în mâini, se îndreptă în șa și, simțindu-se gata, se uită împrejur zâmbitor.
Lângă el era valetul lui, Semion Cekmar, un vechi călăreț, cam greoi în timpul din urmă. Cekmar ținea de curea trei câini lupi, iuți din fire, dar care se cam îngrășaseră și ei ca și stăpânul și ca și calul lui. Doi dintre câini, inteligenți, bătrâni, se culcară fără nici o curea. La vreo sută de pași mai departe pe lizieră, mai era un grăjdar al contelui, Mitka, un călăreț pătimaș și un strașnic vânător. După un obicei vechi al său, contele, înainte de a se începe vânătoarea, deșertă un pahar de argint plin cu rachiu fiert, dres cu miere și mirodenii, gustă ceva și bău o sticlă de o jumătate de litru de Bordeaux, vinul lui preferat.
De vin și călărie, Ilia Andreici se cam înroșise puțin; ochii blânzi și ușor umeziți îi erau acum neobișnuit de lucitori și, cocoțat în șa, strâns cum era în scurta de blană, semăna cu un copil pregătit de plimbare.
Cekmar cel slab și cu obrajii supți, după ce-și isprăvise treburile, stătea și se uita la stăpânul lângă inima căruia bătuse inima lui timp de treizeci de ani și, pricepându-i buna dispoziție, se aștepta la o discuție plăcută. Un al treilea personaj se apropie cu băgare de seamă dinspre pădure (se vede că era obișnuit cu aceste treburi) și se opri la spatele contelui. Acest al treilea personaj era un bătrân cu barbă sură, îmbrăcat într-un capot femeiesc și cu o scufie înaltă pe cap. Era măscăriciul Nastasia Ivanovna.
— Ei, Nastasia Ivanovna, îi făcu din ochi contele, vorbindu-i în șoaptă, vezi de sperie vânatul, că-ți dă el, Danilo.
— Am și eu cioc, spuse Nastasia Ivanovna.
— Șșșș! Făcu contele și se întoarse la Semion.
— Ai văzut-o pe Natalia Ilinicina? Întrebă el pe Semion. Unde-i?
— S-a oprit cu Piotr Ilici în bălăriile de la Jarovo, răspunse Semion, zâmbind. Cucoane, cucoane, dar se dau și ele în vânt după vânătoare, cum văd eu!
— Dar cum călărește, măi Semion, nu te prinde mirarea? Hai? Zise contele. Parc-ar fi bărbat!
— Da cum să nu mă mir? Ce îndrăzneală, ce dibăcie!
— Dar Nikolașa unde-i? Întrebă contele tot în șoaptă. Trebuie să fie pe la Liadovo, călare.
— Chiar acolo-i. Știe dumnealui pe unde s-o ia. Știe al naibii de bine să călărească, de ne minunăm și eu, și Danilo, zise Semion, care se pricepea cum să-și bucure stăpânul.
— Strașnic călărește, hai? Dar pe cal cum îi stă, ce zici?
— Parcă-i pictat, nu altceva! Zilele trecute se apucase să urmărească o vulpe în hățișul de la Zavarzino. Când a pornit-o în goană mare dinspre pădure, era o grozăvie; calul face și o mie de ruble, da călărețul n-are preț pe lume! Hei, unde mai găsești așa flăcău mândru! Să-l cauți cu lumânarea…
— Cu lumânarea… repetă contele, căruia se vedea că-i pare rău că Semion sfârșise atât de repede. Da, cu lumânarea, zise el, dându-și deoparte pulpanele hainei ca să-și caute tabachera.
— Mai ieri, când ieșea de la liturghie, îmbrăcat în mare ținută, Mihail Sidorâci…
Dar Semion nu isprăvi, căci se auziră răsunând clar în liniștea dimprejur chiotele gonacilor și lătratul a cel mult doi sau trei copoi care se apropiau repede. El, lăsându-și capul în jos, ascultă și-și țistui tăcut stăpânul.
— Au dat de vizuină… spuse el în șoaptă. I-a dus chiar la Liadovo.
Contele, uitând să-și alunge de pe față zâmbetul, privea înaintea lui în depărtare, fără să mai prizeze, cu tabachera în mână. După lătratul câinilor se auzi semnalul pentru lup, sunat de cornul cu timbru de bas al lui Danilo: haita se alătură celor trei copoi dintâi și se auzi îndată cum urlă, cu urletul lor prelung, copoii, în felul acela deosebit care arăta că sunt în urmărirea lupului. Călăreții nu-i mai asmuțeau, ci hăuleau, și dintre toate glasurile se distingea glasul, când profund, când asurzitor de ascuțit, al lui Danilo: glasul acesta părea că umple toată pădurea, străbătându-i marginile și răsunând departe, peste câmp.
După ce ascultară câteva clipe în tăcere, contele și grăjdarul său își dădură seama că haita copoilor se rupsese în două: o parte, cea mai mare, urlând cu îndârjire, începuse să se îndepărteze; cealaltă parte a haitei își dăduse drumul în jos prin pădure, de-a lungul lizierei, spre conte, și pe lângă haita asta se auza hăulitul lui Danilo. Lătrăturile celor două grupuri se contopiră apoi într-un urlet prelung și amândouă se depărtară. Semion scoase un oftat și se aplecă să îndrepte lesa în care se încurcase câinele cel mai tânăr; contele oftă și el, apoi, văzându-și în mână tabachera, o deschise și luă o priză.
— Înapoi! Se răsti Semion la copoiul care ieșise dintre tufe.
Contele tresări și-și scăpă tabachera. Nastasia Ivanovna descălecă s-o ridice.
Contele și Semion se uitau la el. Dar, dintr-o dată, așa cum se întâmplă adesea în asemenea ocazii, larma gonacilor se auzi într-o clipă atât de aproape, încât parcă dintr-un moment într-altul se puteau aștepta să vadă ivindu-li-se înaintea ochilor boturile căscate ale câinilor și pe Danilo hăulind.
Contele întoarse capul și-l văzu în dreapta lui pe Mitka, cu ochii ieșiți din orbite; se uita la conte și, scoțându-și căciula, îi arăta ceva înaintea sa.
— Păzea! Strigă el cu un glas care arăta limpede că de multă vreme-l chinuia nevoia să strige vorba care-i stătea în gât.
Și galopă în direcția contelui, lăsându-și câinii în voia lor. Contele și Semion săriră dintre tufe și văzură în stânga lor un lup care, legănându-se ușor în salturi liniștite, se apropia chiar de liziera unde se aflau ei. Câinii, întărâtați, scheunară și, rupându-și curelele, se repeziră după lup pe lângă picioarele cailor.
Lupul se opri din fugă și, cu mișcări greoaie, ca un bolnav de angină, își întoarse greoi capul cu fruntea lată, spre câini; apoi, legănându-se la fel de ușor, făcu un salt, două, și, fluturându-și coada, se pierdu în desiș. În aceeași clipă, dinspre marginea opusă a pădurii, se iviră zăpăciți, țâșnind dintre tufe, unul câte unul, cu scheunături ce semănau a plâns, un copoi, al doilea, al treilea, și toată haita o luă peste câmp, spre locul unde dispăruse lupul. În urma copoilor, tufele de alun se desfăcură și murgul lui Danilo se ivi atât de asudat, încât părea aproape negru, ca un ghem. Rostogolit înainte pe spinarea lui lungă, stătea însuși Danilo, fără căciulă, cu părul sur zburlit și cu fața asudată.
— Uliuliuliu, uliuliu! striga el. Când îl văzu pe conte, în ochi i se iviră fulgere. Ce e! se răsti el la conte, amenințându-l cu harapnicul ridicat. S-a dus în… lupul! Halal vânători!
Și, ca și când n-ar mai fi avut poftă să multă vorbă cu contele, care era rușinat și speriat, lovi cu toată furia (care, de fapt, era îndreptată împotriva contelui) coastele asudate și supte ale murgului și-și văzu de goana lui pe urmele câinilor. Contele, ca un pedepsit, se uita în jurul său, părând să ceară prin zâmbetul lui compătimirea lui Semion pentru situația în care era pus. Dar Semion nu mai era acolo: el galopa prin tufe; sărise să taie drumul lupului. Dintr-amândouă părțile săriră însoțitorii ogarilor, dar lupului i se pierduse urma în desiș și nici un vânător nu izbuti să-i taie calea.
V.
ÎN VREMEA ASTA NIKOLAI ROSTOV stătea la locul său, așteptând fiara. Din apropierea și îndepărtarea gonacilor, din larma câinilor pe care-i distingea după lătrat, din apropierea, îndepărtarea și sunetul înalt ori jos al vocilor vânătorilor, el simțea tot ce se petrece în pădure. Știa că în pădure se află lupi, pui și lupi bătrâni; știa că haita copoilor se rupsese în două, că undeva câinii erau în urmărirea lupilor și că trebuie să se fi întâmplat ceva neplăcut. Aștepta la locul lui, din clipă în clipă, fiara. Făcea mii de presupuneri felurite asupra direcției de unde putea să apară, și a chipului în care avea s-o urmărească. De la speranță trecea la deznădejde. De câteva ori se rugă lui Dumnezeu ca lupul să-i vină lui în față și se rugă cu pasiunea și sfiala cu care se roagă oamenii în clipele de adâncă tulburare, pricinuită de lucruri fără importanță. „Ei, ce te-ar costa pe tine, vorbea el cu Dumnezeu, să faci asta pentru mine. Știu că ești mare și că e păcat să-ți cer așa ceva; dar, pentru Dumnezeu, fă să-mi iasă în cale un lup bătrân și Karai al meu să-și încleșteze colții în gâtul lui chiar sub ochii unchiului, care mă privește acum de colo.” De mii de ori în această jumătate de ceas își plimbă Rostov privirea stăruitoare, încordată și neliniștită, de la liziera pădurii cu doi stejari săraci în crengi, deasupra unor plopi tremurători, la o râpă cu marginile roase de ploi și la căciula unchiului care abia se zărea după tufa din dreapta.
„Nu, nu am eu atâta noroc, își spuse Rostov. Și ce ușor ar fi! Dar n-are să vie. Niciodată n-am noroc; nici la cărți, nici la război, la nimic.” Austerlitzul și Dolohov începură să se perinde în imaginația lui, alternând repede. „Numai o dată în viață să pot ucide un lup bătrân, și nu mai doresc nimic!” își zicea el, încordându-și auzul și privirea, uitându-se în dreapta și în stânga și tresărind la cea mai mică schimbare de nuanță a zgomotelor pe care le făceau gonacii. Se uită iar în dreapta și văzu alergând ceva spre el, peste câmpul pustiu. „Nu, nu se poate să fie!” gândi Rostov, oftând adânc, așa cum oftează oamenii când văd împlinindu-li-se un vis mult așteptat. I se realiza cel mai mare vis, și așa de simplu, fără zgomot, fără strălucire, fără nici un semn. Rostov nu-și credea ochilor, și îndoiala asta dură câteva secunde în șir. Lupul fugea înainte și sări greoi peste o groapă ce-i era în drum. Era o fiară bătrână, cu spinarea sură și cu pântecele roșcat, umflat de mâncare. Alerga liniștit, încredințat, pesemne, că nu-l vede nimeni. Rostov, cu respirația oprită, se uită la câini. Ședeau tolăniți, fără grijă; nici nu văzuseră lupul, nici nu simțiseră nimic. Bătrânul Karai, cu capul întors spre coadă, își purica ursuz, rânjindu-și dinții galbeni, pulpele dinapoi.
— Uliuliuliu! Mormăi pe șoptite printre buze Rostov.
Câinii, zăngănind din catarame, își ciuliră urechile și săriră în picioare. Karai își mai scarpină puțin laba, se sculă apoi și-și ciuli urechile, fâlfâindu-și încetișor coada de care atârnau smocuri de blană.
„Să le dau drumul? Să nu le dau?” se întreba Nikolai, în vreme ce lupul, îndreptându-se spre el, ieșise din pădure. Dintr-o dată, lupul își schimbă căutătura; tresări, văzând poate pentru întâia oară ochi cum nu mai văzuse, omenești, ațintiți asupra lui, și, întorcându-și ușor capul spre vânător, se opri; înapoi sau înainte? „Ei – tot-una-i, înainte!”… parcă-și spuse el și se aruncă înainte, fără să se mai uite împrejur, în salturi line, rare, nesilite, dar pline de hotărâre.
— Uliuliuliu! strigă Nikolai, cu o voce care nu mai era a lui și dădu drumul în voie calului său vrednic, într-un suflet, la vale, sărind peste șanțurile săpate de ploi, în calea lupului.
Câinii, însă, mai iuți, îl întrecură. Nikolai nu-și mai auzea nici strigătele, nu mai simțea nici măcar că aleargă, nu mai vedea nici câinii și nici locurile pe unde galopa; nu vedea decât lupul, care, grăbind pasul, alerga în vâlcea, fără să-și schimbe direcția. Milka cea tărcată cu spinarea lată se arătă cea dintâi și se apropie de sălbăticiune. Încă puțin, încă… iată, l-a ajuns! Dar lupul doar cât se uită cu coada ochiului la ea și Milka, în loc să atace cum făcea întotdeauna, ridică deodată coada și se propti pe picioarele de dinainte.
— Uliuliuliu! Strigă Nikolai.
Liubim cel roșcat țâșni din spatele Milkăi, se repezi vijelios la lup și-l apucă de gleznele picioarelor de dinapoi, dar în aceeași clipă sări speriat în partea cealaltă. Lupul se tupilă la pământ, își clănțăni dinții, apoi se ridică din nou și porni înainte, înconjurat de un alai compus din toți câinii, care nu-și îngăduiau să se apropie la mai puțin e un arșin de el.
„Îl pierd! Nu, nu se poate”, se gândi Nikolai, continuând să strige cu vocea răgușită:
— Karai! Uliuliu! strigă el, căutându-și din ochi dulăul bătrân, singura lui nădejde. Fără să scape fiara din ochi, Karai își încordase trupul și alerga, atât cât îl mai lăsau puterile lui slăbite de vârstă, ținându-se în pas cu lupul, alături de el, cu intenția să-i taie drumul. Dar, judecând după iuțeala cu care fugea lupul și după fuga greoaie a câinelui, era vădit că planul lui Karai era greșit. Nikolai vedea nu departe de el pădurea, în care, dacă ajungea, lupul avea să dispară de-a binelea. Dar din față se văzu venind înspre el, la galop, un vânător cu o haită de câini. Mai era speranță. Un copoi tânăr, lung, de culoare castanie, pe care Nikolai nu-l știa, dintr-o haită străină, se repezi atât de fulgerător în fața lupului, încât era cât pe-aci să-l dea peste cap. Lupul se ridică cu o iuțeală la care nu te-ai fi putut aștepta din partea lui și se repezi la copoiul castaniu, clănțănind din dinți; în clipa următoare, dulăul, însângerat, cu burta spintecată, schelălăi strident și căzu cu capul la pământ:
— Karaiușka! Tată! se tânguia Nikolai.
Mulțumită celor întâmplate, bătrânul copoi, cu smocurile de blană bătându-i șoldurile, tăiase drumul fiarei și era acum numai la cinci pași de ea. Ca și cum ar fi simțit primejdia, lupul se uită chiorâș la Karai, își băgă și mai bine coada între picioare și-și mări salturile. În secunda următoare, Nikolai nu văzu decât că se întâmpla ceva cu Karai. Câinele încălecase o clipă pe spinarea lupului și se prăvălise împreună cu el de-a berbeleacul, într-un șanț săpat de ape, de lângă ei.
Minutul cât Nikolai își putu vedea câinii vânzolindu-se în șanț cu lupul, a cărui blană sură o zări dedesubtul lor dimpreună cu un picior de dinapoi întins și cu capul cu urechile pleoștite, în spaima sufocării (Karai îl ținea de beregată), minutul cât Nikolai putu vedea asta fu pentru el cel mai fericit minut din viață. Dar, tocmai când se apucase cu mâna de oblânc ca să descalece și să-și înjunghie vânatul, văzu deodată ieșind deasupra grămezii de câini capul lupului, și apoi picioarele de dinainte aburcându-se pe marginea șanțului. Lupul își clănțăni dinții (Karai nu-l mai ținea de beregată), își făcu vânt din șanț cu picioarele de dinapoi și, scăpând iar de câini, o luă înainte, ca din pușcă, drept, cu coada între picioare. Karai ieși anevoie din șanț, lovit greu sau rănit, pesemne; blana i se făcuse perie pe spinare.
— Doamne! Pentru ce? strigă deznădăjduit Nikolai.
Unul dintre gonacii unchiului venea în galop din partea cealaltă, tăind calea fiarei. Câinii lui opriră lupul, care în curând fu din nou împresurat.
Nikolai, grăjdarul lui, unchiul și gonaciul acestuia dădeau târcoale fiarei, strigau și hăuleau, gata în fiecare clipă să descalece ori de câte ori lupul se așeza jos, și pornind iar înainte ori de câte ori lupul se scutura și mai făceau un salt spre desișul care trebuia să-l salveze.
Danilo, care auzise hăulitul chiar de la începutul goanei, alergase spre liziera pădurii. Văzuse cum luase Karai de gât lupul și-și oprise calul, crezând că treaba era săvârșită. Dar când observă că vânătorii nu descălecă și că lupul se scutură și o ia iar la fugă, Danilo, întocmai cum făcuse și Karai, se îndreptă nu spre lup, ci spre desișul pădurii, pentru a-i tăia calea. Datorită direcției pe care o luase, el se apropie de lup tocmai în momentul când îl opriseră pentru a doua oară câinii unchiului.
Danilo galopa tăcut, ținând pumnalul gol în mâna stângă și lovind ca apucat cu harapnicul în coastele ieșite ale murgului.
Nikolai nu-l văzu și nu-l auzi pe Danilo până în clipa când murgul lui, respirând greu, trecu ca vântul pe lângă el. Apoi auzi zgomotul căderii unui trup și văzu cum Danilo, culcat în mijlocul haitei de câini, la pământ, îndărătul lupului, căuta să-l apuce de urechi. Era neîndoielnic acum, și pentru câini, și pentru vânător, și pentru lup, că totul se sfârșise. Fiara, pleoștind urechile, înspăimântată, încerca să se ridice, dar câinii o țintuiau locului. Danilo, ridicându-se, făcu saltul atacului, se prăvăli cu toată greutatea peste lup, de parc-ar fi vrut să se culce ca să se odihnească și-l apucă de urechi. Nikolai voi să-l înjunghie, dar Danilo îi șopti: „Nu-i nevoie, îl legăm”, și schimbându-și poziția, puse un picior pe grumazul lupului. Îi băgară apoi un țăruș în gură, îl legară cu curele, ca și cum i-ar fi pus un căpăstru, îi legară burduf și picioarele, și Danilo rostogoli de două-trei ori fiara cu piciorul, de pe o parte pe cealaltă.
Apoi, cu fericirea întipărită pe chipurile lor obosite, oamenii ridicară uriașul lup viu pe spinarea unui cal care sforăia și se dădea mereu în lături, iar câinii îl însoțiră, urlând, până la locul unde era hotărât să se adune toată lumea. Copoii prinseseră doi pui, iar ogarii, trei. Vânătorii se adunau, fiecare cu prăzile și poveștile isprăvilor lui și toți se apropiau să vadă lupul cel bătrân, care, cu capul lui, lat în frunte, atârnat, și cu țărușul în gură, se uita cu ochi mari, sticloși, la mulțimea de câini și de oameni ce-l înconjurau. Când îl atingea cineva, lupul își smuncea picioarele legate și se uita sălbatic și în același timp simplu la toată lumea. Contele Ilia Andreici se apropie și el să pună mâna pe lup.
— O, ce namilă de lup, zise el. E un lup bătrân, hai? Îl întrebă pe Danilo, care stătea lângă el.
— Bătrân, luminăție, răspunse Danilo, scoțându-și cu grabă căciula.
Contele își aminti de lupul lui, pe care-l scăpase, și de ciocnirea cu Danilo.
— Numai că prea ești supărăcios, măi frate, îi zise contele.
Danilo nu spuse nimic, ci zâmbi doar cu un zâmbet sfios și plăcut, de copil blând.
VI.
CONTELE CEL BÃTRÂN PLECÃ spre casă. Natașa și Petea făgăduiră să plece și ei numaidecât. Vânătoarea își urma cursul, căci era încă devreme. Pe la amiază se dădu drumul copoilor într-un crâng de pe marginea unei râpe. Nikolai, de pe miriștea în care se afla, își vedea toți vânătorii.
În dreptul lui Nikolai erau niște semănături de toamnă; acolo, într-o groapă, după o tufă de alun, ședea un vânător de-al său. Îndată ce li se dădu drumul câinilor, Nikolai auzi lătratul rar și cunoscut al lui Voltorn; alți câini i se alăturară, fie lătrând, fie reluând urmărirea. După câteva minute, cei din pădure dădură semnalul de urmărirea vulpii, și atunci întreaga haită de câini o luă în goană pe coama unui deal, înspre semănăturile de toamnă din apropierea lui Nikolai.
Vedea căciulile roșii ale vânătorilor ce galopau pe malul împădurit al râpei, vedea până și câinii, și aștepta din clipă în clipă să vadă cum din partea cealaltă, din semănături, apare vulpea.
Vânătorul din șanț se mișcă de la locul său, dădu drumul câinilor și, în clipa următoare, Nikolai văzu o vulpe roșcată, scundă și ciudată, care, ridicându-și coada stufoasă, se furișa cu iuțeală peste câmp. Câinii se repeziră la ea. Iată-i acum lângă ea. Vulpea începe să facă ocoluri printre ei, din ce în ce mai dese ocoluri, și să-și încolăcească în jurul trupului coada ei stufoasă; și iată că zboară spre ea un câine alb, străin, și după el unul negru. Totul începe să se învălmășească, până ce câinii, cu capetele spre vulpe și partea de dindărăt a corpului depărtată, alcătuiesc o stea, ușor legănată. Doi vânători, unul cu căciula roșie, altul străin, îmbrăcat într-un caftan verde, vin spre câini.
„Asta ce mai e? Se întrebă Nikolai. De unde o fi ieșit vânătorul ăsta? Nu-i de-al unchiului!”
Vânătorii uciseră vulpea și rămaseră îndelung în picioare, fără să se grăbească s-o ia. În preajma lor, duși de căpăstru, se vedeau caii cu șeile înalte, și câinii care se întinseseră la pământ. Vânătorii tot dădeau din mâini și trebăluiau ceva cu vulpea. La un moment dat, tot dintr-acolo se auzi un sunet de corn, semnalul stabilit pentru cazuri de încăierare.
— E un vânător de-al lui Ilaghin; s-a luat la ceartă cu Ivan al nostru, zise grăjdarul lui Nikolai.
Nikolai își trimise grăjdarul să-i cheme pe Natașa și Petea și o luară la pas spre locul unde gonacii își adunau câinii. Câțiva vânători o porniră în galop spre locul încăierării.
Nikolai sări de pe cal și se opri lângă copoi, împreună cu Natașa și Petea care sosiseră și ei; aștepta să afle cum avea să se încheie cearta. De după liziera pădurii apăru călare, cu vulpea atârnată la oblânc, vânătorul care se încăierase și se apropie de tânărul boier. Își scoase de departe căciula, dându-și osteneala să vorbească respectuos; dar era palid, gâfâia și pe chip i se citea mânia. Un ochi îi era învinețit, dar el pesemne nici nu prinsese de veste.
— Ce-a fost acolo cu voi? Întrebă Nikolai.
— Auzi colo, vine să-njunghie vânatul de sub ogarii noștri! Păi o prinsese cățeaua mea cea sură. Dar pas' de te-nțelege cu ei! Hop, pune mâna pe vulpe! Ei, atunci, i-am arătat eu vulpe! Uite-o colea, la oblânc. Dar pe ăsta nu-l vrei? Se răsti vânătorul, arătând cu mâna la cuțitul din brâu și închipuindu-și pesemne că-l are în fața ochilor tot pe vrăjmaș.
Nikolai, fără să mai lungească vorba cu vânătorul, își rugă sora și fratele să-l aștepte și plecă spre locul unde se afla grosul vânătorilor dușmani, ai lui Ilaghin.
Vânătorul învingător intră în ceata vânătorilor și începu să-și povestească și acolo isprăvile, pe când tovarășii făcuseră curioși cerc în jurul lui.
Cauza era că Ilaghin, cu care Rostovii erau în ceartă și proces, vâna pe terenurile care, în virtutea dreptului cutumiar, le reveneau Rostovilor, și că acum poruncise, înadins se pare, unui vânător al său, să se apropie de pădurea în care vânau Rostovii, și-i dăduse astfel prilej gonaciului său să ia vânatul de sub câinii străini, Nikolai nu-l văzuse niciodată pe Ilaghin, dar, cum de obicei în judecățile și sentimentele sale el nu cunoștea cumpătul, îl ura din toată inima și-l socotea cel mai înrăit vrăjmaș al său, numai din cele auzite despre tâlhăriile și samavolniciile puse pe seama acestui moșier. Așa că porni acum turbat de mânie spre el, strângând cu putere în mână harapnicul, gata să treacă la orice acțiune, oricât de hotărâtă și primejdioasă, împotriva dușmanului său.
De-abia ieșise în marginea pădurii, când și văzu venind spre el, însoțit de doi gromi, un boier gras, cu căciulă de blană de castor, călărind un splendid cal negru.
În loc de dușman, Nikolai găsi în Ilaghin un moșier prezentabil și manierat, care dorea mult să-i facă tânărului conte cunoștința. Apropiindu-se de Rostov, Ilaghin își ridică puțin de pe cap cartuzul îmblănit și-i spuse că-i pare foarte rău de cele întâmplate și că va da ordin să fie pedepsit vânătorul care-și permisese să culeagă vânatul de sub câinii străini. Îl rugă apoi pe conte să-i dea voie să se prezinte și-i propuse să vâneze pe terenurile lui.
Natașa, temându-se de cine știe ce faptă îngrozitoare din partea fratelui ei, se ținea emoționată după el, la distanță mică. Văzând însă că adversarii se salută prietenește, se apropie de ei. Ilaghin își ridică și mai respectuos cartuzul îmblănit în fața Natașei și, zâmbind amabil, spuse contesei că e o adevărată întruchipare a Dianei, atât prin pasiunea ei pentru vânătoare, cât și prin frumusețea ei, despre care auzise atâtea.
Ilaghin, spre a repara greșeala vânătorului său, îl invită stăruitor pe Rostov să vină să vâneze pe un loc al lui, aflat la depărtare de o verstă, pe care și-l păstrase numai pentru sine și care, după spusele lui, mișuna de iepuri. Nikolai consimți și ceata vânătorilor, acum de două ori mai numeroasă, porni mai departe.
Până la terenul de vânătoare al lui Ilaghin, drumul trecea pe câmpuri. Boierii călăreau împreună. Unchiul, Rostov și Ilaghin se uitau pe furiș la câinii străini, străduindu-se să nu prindă nimeni de veste cu câtă înfrigurare caută ei, în mijlocul acestor copoi, pe rivalii câinilor lor.
Pe Rostov îl izbi mai cu seamă frumusețea unei cățele de rasă pură din haita lui Ilaghin, nu prea înaltă, zveltă, cu mușchii ca de oțel, cu botul ascuțit, cu ochii negri bulbucați și cu pete roșii pe corp. Auzise și el de câinii iuți ai lui Ilaghin și în frumusețea asta de cățea văzu o rivală a Milkăi.
În mijlocul unei discuții serioase, începută de Ilaghin cu privire la recolta anului, Nikolai arătă spre cățeaua cu pete roșii.
— Frumoasă e cățeaua asta a dumitale! Spuse el pe un ton nepăsător. E iute?
— Asta? Da, e bună cățea, prinde, răspunse Ilaghin cu un aer indiferent, deși vorbea de Erza lui cea tărcată cu roșu, pentru care dăduse cu un an înainte unui vecin al lui trei familii de țărani. Așadar, nici dumneavoastră, conte, nu vă prea lăudați cu recolta de anul acesta? Continuă el convorbirea întreruptă.
Apoi, socotind politicos să răspundă la amabilitatea contelui în același chip, Ilaghin se uită la câinii lui Rostov și se opri asupra Milkăi, care-i sărise în ochi prin spinarea ei lată.
— Frumoasă e cățeaua aceea cu pete negre a dumitale, trupeșă! Zise el.
— Da, nimic de zis, aleargă bine, răspunse Nikolai. „De ne-ar ieși acum în câmp un șoldan gras, ți-aș arăta eu cine-i Milka!” gândi Nikolai și, întorcându-se spre grăjdarul lui, anunță că dă o rublă aceluia care dă cel dintâi de urma unui iepure.
— Eu nu înțeleg, continuă Ilaghin, cum pot fi alții invidioși pentru vânat și pentru câini; vorbesc de mine, conte. Pe mine, știți, mă distrează plimbarea; iată, mai întâlnești o societate ca asta… ce poate fi mai plăcut? (Și-și scoase iar cartuzul de castor în fața Natașei.) Cât despre grija de a aduce piei, și câte aduc, mi-e absolut indiferent!
— Așa-i.
— Sau să mă simt jignit pentru că vreun câine al altui vânător prinde și nu al meu! Eu nu-s îndrăgostit decât de vânătoare, de goana în sine. Nu-i așa, conte? Pe urmă, socot că…
— Pe el! Pe el! Se auzi în vremea asta strigătul pre lung al unuia dintre gonacii rămași în urmă. Acesta se oprise în loc pe o movilită, în mijlocul miriștii, ridicând harapnicul și repetând din nou, prelung: Pe el! (Strigătul acesta și harapnicul ridicat dădeau de veste că vede un iepure pitulat.)
— Aha, l-a zărit, mi se pare, spuse cu un aer nepăsător Ilaghin. Ce zici, să-l gonim, conte?
— Da, să ne apropiem, întâi… dar ce, împreună? Răspunse Nikolai, uitându-se la Erza și la Rugai cel roșu al unchiului, cei doi rivali pe care nu avusese niciodată prilejul să-i pună la întrecere cu câinii lui. „Și dacă o face de rușine pe Milka mea?” își zise el, în timp ce înainta alături de unchi și de Ilaghin, spre iepure.
— E iepure bătrân? Întrebă Ilaghin, apropiindu-se de vânătorul care dăduse semnalul și, uitându-se la Erza, o fluieră nu fără emoție…
— Dar dumneata, Mihail Nikanorâci? Se adresă el unchiului.
Bătrânul călărea încruntat.
— Ce să mă mai bag și eu! Ai dumneavoastră, scurt și cuprinzător! Ați dat câte un sat de oameni pe un câine, vă costă mii de ruble. Încercați-i pe-ai dumneavoastră, eu am să stau să mă uit.
— Rugai! Na, na! Strigă el. Rugaiușka! Repetă el, exprimându-și fără să vrea, prin diminutivul întrebuințat, toată duioșia și nădejdea pusă în câinele acesta roșcat.
Natașa văzu și simți emoția tainică a celor doi bătrâni și a fratelui ei și-și dădu seama că și ea era emoționată.
Vânătorul ședea pe moviliță tot cu harapnicul ridicat, în timp ce boierii se apropiau de el, la pas; mișcarea copoilor se zărea chiar pe linia orizontului, și închidea iepurelui trecerea; vânătorii ceilalți, care nu erau boieri, făceau același lucru. Totul avea o mișcare înceată și gravă.
— În ce parte stă cu capul? Întrebă Nikolai când fu la o sută de pași de vânătorul de pe moviliță.
Dar vânătorul n-apucă să-i răspundă că iepurele, presimțind ger la noapte, sări din culcuș. Haita de copoi se azvârli la vale, după iepure; din toate părțile ogarii, dezlegați din lese, se repeziră înspre copoi și înspre iepure. Toți vânătorii aceștia care se mișcaseră așa de încet până acum – gonacii strigând „stai!” ca să-și adune copoii, iar paznicii ogarilor hăulind „pe el” ca să și-i adune pe ai lor unde trebuia – începură să galopeze pe câmp. Ilaghin cel calm, Nikolai, Natașa și unchiul zburau călare, fără să știe cum și încotro, având în ochi numai câinii și iepurele și temându-se doar să nu scape o clipă din priviri goana. Iepurele se întâmplase să fie bătrân și iute. În clipa când sărise, n-o luase numaidecât la fugă, ci-și ciulise urechile și stătuse să asculte strigătele și tropotele care veneau dintr-o dată din toate părțile; apoi făcuse vreo zece sărituri rare, lăsând câinii să se apropie și, în cele din urmă, alegând direcția și dându-și seama de primejdie, își lăsase urechile pe spate și se așternuse pe fugă cât îl țineau picioarele. Fugea peste miriști, dar în fața lui se vedeau niște semănături de toamnă, pe unde pământul era noroios. Cei doi câini ai vânătorului de pe moviliță, fiind mai aproape, zăriră cei dintâi iepurele și se luară după el; dar erau departe de a-l ajunge, când, din urma lor, Erza cea cu pete roșii a lui Ilaghin îi întrecu în zbor, se apropie de iepure la o lungime de câine și se repezi cu iuțeală înfricoșătoare drept la coada lui, dar, crezând că l-a și apucat, se dădu peste cap. Iepurele își încovoie spinarea și-și înteți fuga. După Erza fu rândul Milkăi, cea tărcată cu negru și lată-n spinare, să se apropie fulgerător de iepure.
— Milușka, mamă! Se auzi atunci strigătul de triumf al lui Nikolai.
Părea că acuși-acuși se azvârle pe iepure și-l prinde, dar cățeaua îl ajunse și trecu de el. Iepurele scăpă de primejdie, rămânând în urmă. Atunci se repezi din nou frumoasa Erza și ajunse chiar în coada iepurelui, gata-gata să-l apuce de picior.
— Erzânka, fetițo! Răsună un glas plângăreț, ce nu mai părea să fie al lui Ilaghin.
Dar Erza nu-i ascultă ruga. Chiar în clipa când trebuia să fie înhățat, iepurele sări și o luă iepurește pe hatul de lângă verdeața vecină cu miriștea. Și din nou Erza și Milka se alăturară, ca o pereche de cai înhămați la aceeași oiște, și începură să gonească împreună după iepure. Dar hatul era pentru iepure un teren mai ușor de străbătut și câinii nu se putură apropia de el atât de repede.
— Rugai! Rugaiușka! Scurt și cuprinzător! Se auzi atunci strigând altă voce, și Rugai, roșcatul și ghebosul copoi al unchiului, repezindu-se și întinzându-și spinarea, ajunse repede în rând cu ceilalți doi câini, îi întrecu și, năpustindu-se cu și mai mare avânt asupra iepurelui, îl împinse din hat în semănăturile-nverzite, intră și el până la genunchi în iarba murdară, apoi încă un salt, și nu se mai văzu nimic decât cum Rugai se dădea peste cap, cu iepure cu tot, și apărea, murdar de noroi pe spinare.
Câinii formară iarăși o stea din trupurile lor în jurul lui Rugai. După un minut, toți vânătorii fură lângă hărmălaia câinilor care se înghesuiau. Unchiul singur, fericit, descălecă și înjunghie iepurele. Cât timp îl scutura, ca să-i scurgă sângele, privea agitat cu ochii măriți în jurul lui și nu-și găsea mâinilor și picioarelor loc, vorbind întruna, fără să știe nici el cu cine și ce. „Bună treabă, scurt și cuprinzător… e un câine… i-a-ntrecut pe toți, chiar și pe cei de mii de ruble – scurt și cuprinzător!” spunea el, gâfâind și uitându-se morocănos împrejur, ca și cum ar fi ocărât pe cineva, ca și cum toți i-ar fi fost dușmani, toți l-ar fi persecutat și abia acum, în sfârșit, avea și el prilej să-și ia revanșa. „Iată, ăștia vi-s câinii de mii de ruble, scurt și cuprinzător!”
— Rugai, na-ți lăbuța! Spuse el, aruncându-i câinelui laba de iepure murdară de noroi. O meriți, scurt și cuprinzător!
— E obosită, a dat trei goane singură astăzi, vorbi Nikolai tot fără să-l audă nimeni și fără să-și bată capul să vadă dacă-l ascultă cineva sau nu.
— Ei, dacă a luat-o de-a curmezișul! Spuse grăjdarul lui Ilaghin.
— Dar ce avânt luase! Un iepure fugărit așa îl prinde orice javră, spuse deodată cu el și Ilaghin, roșu și abia mai răsuflând de goana calului și de emoție.
Și-n același timp Natașa, fără să-și tragă răsuflarea, chiuia vesel, triumfător, atât de strident că-ți țiuiau urechile. Prin chiotul acesta, ea spunea tot ce spuneau și vorbele încurcate ale celorlalți vânători. Și chiotul ei suna atât de ciudat, atât de sălbatic, încât, dacă ar fi fost în altă împrejurare, ar fi trebuit să se rușineze ea singură de sălbatica lui sonoritate, iar ceilalți s-ar fi mirat. Unchiul își legă singur iepurele, îl aruncă ager, voinicește, pe spinarea calului, ca și cum i-ar fi sfidat pe toți prin gesturile acestea, cu aerul că nici măcar să vorbească n-are chef, atât îi disprețuiește; apoi sări în șa și porni. Toți, în afară de el, păreau triști și jigniți; se răzlețiră și abia târziu își putură reveni la nepăsarea prefăcută dinainte. Multă vreme încă tot traseră cu ochiul spre Rugai cel roșu care, murdar de noroi pe spinarea curbată, își vedea de drum cu un aer calm, de învingător, zăngănindu-și lanțul la picioarele calului stăpânului său.
„Ce vreți, sunt și eu un câine ca toți câinii, cât nu e vorba de goană; dar la goană, să te ții!” i se părea lui Nikolai că spune câinele cu mersul lui.
Târziu, când unchiul se apropie de Nikolai și îi spuse ceva, Rostov se simți măgulit că, după toate cele întâmplate, unchiul îl mai învrednicește cu o vorbă.
VII.
CÂND, PE SEARÃ, ILAGHIN se despărți de Nikolai, acesta își dădu seama că e la atâta depărtare de casă, încât primi bucuros propunerea unchiului de a îngădui întregii lui suite de vânătoare masul peste noapte în satul acestuia, la Mihailovka.
— Dacă ați trece pe la mine, scurt și cuprinzător! Zise unchiul, ar fi și mai bine; uitați-vă, e umezeală afară, ați putea să vă mai odihniți, iar duducăi i-am putea înhăma caii la trăsurică.
Propunerea unchiului fu primită; trimiseră un vânător la Otradnoe după trăsură, iar Nikolai, Natașa și Petea își îndreptară caii spre casa unchiului.
Vreo cinci oameni din curte, și mai bătrâni, și mai tineri, ieșiră în întâmpinarea stăpânului lor la intrarea principală. Câteva zeci de femei, bătrâne, tinere și copile, se iviră dinspre curtea de din dos ca să se uite la vânătorii care se apropiau călări. Prezența Natașei – o femeie, o doamnă călare – stârni curiozitatea servitorilor de la curtea unchiului, până într-atâta, încât mulți dintre ei, lăsând la o parte orice sfială, se apropiau de ea, o priveau în ochi și-și făceau în fața ei observațiile despre ea, ca despre o minune expusă în public, care nu-i om și nu poate auzi și pricepe ceea ce se spune despre ea.
— Arinka, ia te uită cum șade, pe o parte! Se ține singură și cum i se mai bălăbănesc poalele! Uite, are și un corn mititel!
— Doamne, iartă-mă, uite și un cuțit!
— Halal tătăroaică!
— Cum de nu mi te-ai dat peste cap? Spuse cea mai îndrăzneață dintre femei, adresându-se de-a dreptul Natașei.
Unchiul descălecă la intrarea căsuței lui de lemn, în mijlocul unei grădini cu arbori deși și, rotindu-și privirea pe deasupra servitorilor, strigă poruncitor ca toți cei de prisos să plece și să se facă toate pregătirile pentru primirea oaspeților și a suitei lor de vânătoare.
Toți se împrăștiară în fugă. Unchiul o ajută pe Natașa să coboare de pe cal și o conduse de mână pe treptele șubrede de scânduri. Casa, netencuită, cu bârnele vizibile, nu era curată-pahar; nu s-ar fi putut spune că scopul vieții celor ce o locuiau consta în a înlătura cea mai mică pată, dar nici de delăsare nu putea fi vorba. În tindă mirosea a mere proaspete și pe pereți atârnau piei de lup și de vulpe.
Printr-un antreu, unchiul își petrecu oaspeții într-un mic salon, cu o masă pliantă și scaune roșii, iar de aici, într-o odaie de primire, mobilată cu o masă de mesteacăn rotundă și cu o canapea, și, în sfârșit, în cabinetul unchiului, unde era o canapea cam desfundată, un covor uzat și portretele lui Suvorov, ale părinților gazdei și al gazdei însăși, în uniformă militară. În cabinet plutea un miros tare de tutun și de câine.
Unchiul își rugă oaspeții să ia loc și să se simtă ca la ei acasă, apoi ieși. Rugai, murdar de noroi pe spinare cum era, intră în cabinet și se culcă pe canapea, curățindu-și blana cu limba și cu dinții. De lângă cabinet pornea un coridor în care se zăreau niște draperii rupte pe alocuri. De după draperii se auzeau râs și vorbă de femeie. Natașa, Nikolai și Petea își scoaseră hainele groase și se așezară pe canapea. Petea își sprijini capul într-o mână și adormi pe dată. Nikolai și Natașa tăceau. Le ardeau fețele ca focul; erau flămânzi morți, dar foarte voioși. Se uitară unul la altul (după vânătoare, aici în casă, Nikolai nu mai socotea necesar să-și arate superioritatea bărbătească asupra surorii sale). Natașa îi făcu fratelui ei semn cu ochiul și, după ce se sforțară amândoi câtăva vreme să se abțină, izbucniră într-un râs zgomotos, înainte de a fi avut timpul să găsească motiv.
Nu după multă vreme, unchiul se întoarse îmbrăcat într-o cazacă, pantaloni albaștri și cizme mici de casă. Și Natașa își dădu seama că acest costum, în care ea-l văzuse odată la Otradnoe și-l privise cu mirare batjocoritoare, era un costum adevărat, cu nimic mai urât decât redingotele sau fracurile. Unchiul era și el voios; nu numai că nu fu jignit de râsul celor doi frați (nici prin gând nu-i trecea că ar putea râde cineva de felul lui de viață), dar se asocie și el la râsul lor fără motiv.
— Și uite așa, tânără contesă, scurt și cuprinzător! N-am mai văzut alta ca dumneata! Zise el, dându-i lui Rostov o pipă cu ciubuc lung și luându-și pentru sine una scurtă, pe care o prinse, cu un gest care se vedea că-i intrase în obicei, între cele trei degete cu care scrii.
— Ziua întreagă ai stat tot în șa, ca un bărbat, și parcă nici nu-ți pasă!
Curând după unchi, se auzi cum deschidea ușa o servitoare – după lipăitul pașilor era desculță – și în pervazul ușii se ivi o femeie rumenă, grasă și frumoasă, de vreo patruzeci de ani, cu bărbie dublă și cu buze cărnoase și roșii, pe brațe cu o tavă mare, încărcată. Cu priviri ospitaliere și pline de farmec, ca și mișcările ei, stătu să se uite la oaspeți și, cu un surâs grațios, se înclină după cuviință în fața lor. Cu toate că era mai mult decât obișnuit de grasă, fapt care o silea să-și țină pieptul și pântecele scoase înainte și capul puțin pe spate, femeia aceasta (menajera unchiului) pășea extraordinar de ușor. Se apropie, puse tava pe masă și, cu mâinile ei albe și moi, orândui cu dibăcie sticlele, gustările și dulciurile. Când sfârși treaba, se retrase lângă ușă și rămase acolo în picioare, cu zâmbetul pe buze. „Iată-mă, asta-s eu! Acum îl înțelegi pe unchiul?” îi spunea lui Rostov făptura ei. Cum să nu-l înțeleagă! Nu numai Rostov, dar și Natașa îl înțelegea pe unchi, înțelegea tâlcul sprâncenelor ușor încruntate și al zâmbetului fericit și mulțumit de sine, care-i încrețise ușor buzele de cum intrase Anisia Feodorovna. Pe tavă, ea adusese rachiuri drese cu felurite ierburi, lichioruri de casă, ciuperci murate, alivenci de făină neagră în unt topit, miere de fagure, miere fiartă și spumoasă, și fructe: mere, alune proaspete, alune prăjite și nuci zaharisite în miere. După asta, Anisia Feodorovna mai aduse dulcețuri, făcute care cu miere, care cu zahăr, și șuncă și găină proaspăt friptă.
Toate acestea erau din gospodăria, din cămara și din bucătăria Anisiei Feodorovna; toate aveau izul și gustul Anisiei Feodorovna. Toate aminteau de sănătatea, curățenia, albul obrajilor și zâmbetul ei prietenos.
— Mâncați, drăguță domnișoară contesă, spunea ea, îmbiind-o pe Natașa când cu una, când cu alta dintre bunătățile acestea.
Iar Natașa mânca din toate și i se părea că asemenea alivenci în unt topit nu mai mâncase nicăieri, de când era pe lume, nici dulcețuri atât de aromate și nici găină atât de gustoasă. Anisia Feodorovna ieși. Rostov și unchiul stropiră cina cu vișinată și vorbiră de vânătoarea trecută, de vânătoarea viitoare, de Rugai și de câinii lui Ilaghin. Natașa ședea dreaptă pe canapea, ascultându-i, și ochii îi străluceau. De câteva ori încercă să-l trezească pe Petea ca să-i dea ceva de mâncare, dar el bolborosea ceva de neînțeles, pesemne fără să se trezească.
Natașei îi era inima așa de ușoară, atât de fericită, așa de bine se simțea în mediul acesta nou pentru ea, încât nu mai avea decât teama ca nu cumva să vină prea curând trăsura după ea. După o scurtă tăcere, așa cum se întâmplă aproape totdeauna cu oamenii care-și primesc întâia oară-n casă musafirii, unchiul vorbi ca pentru sine, răspunzând unui gând, pe care-l simțea stăruind în mintea oaspeților săi.
— Uite, așa-mi închei eu zilele… Murim, scurt și cuprinzător! Și nu mai rămâne nimic din viața noastră. La ce să mai păcătuim?!
Chipul unchiului era deosebit de expresiv, și chiar frumos, când spunea asta. Ascultându-l, Rostov își aduse, fără să vrea, aminte de tot ce auzise de la tatăl său și de la alți vecini, care-l vorbeau de bine pe unchi. I se dusese vestea de-a lungul și de-a latul guberniei, pentru noblețea lui sufletească, dezinteresarea și ciudățeniile lui. Îl chemau oamenii la consiliile de familie ca arbitru, îl numeau executor testamentar, își dădeau toate secretele pe mâna lui și-l alegeau fie judecător, fie în alte slujbe, dar el fugea cu încăpățânare de toate serviciile publice, petrecându-și toamna și primăvara pe câmpuri, călare pe roibul lui, iarna la gura sobei și vara lungit în parcul lui cu arbori stufoși.
— De ce nu-ți iei o slujbă, unchiule?
— Am fost slujbaș, dar m-am lepădat. Nu-s bun de nimic, scurt și cuprinzător! Nu mă pricep la nici o treabă. Asta-i de voi, pe mine nu mă prea ajută mintea. Iaca, dacă-i vorba de vânătoare, e altceva, atunci, zis și făcut! Ia deschideți ușa aici, strigă el, ce mi-ați închis-o!
Ușa din fundul coridorului (pe care unchiul îl numea colidor) ducea la odaia vânătorilor – a burlacilor, așa se zicea odăii din apartamentul bărbaților destinată vânătorilor. Picioare goale lipăiră iute din nou și o mână nevăzută deschise ușa dinspre odaia vânătorilor. Din coridor se auzi limpede cântecul unei balalaici, ajunsă de bună seamă pe mâini meștere. Natașa, care trăsese de multă vreme cu urechea la aceste sunete, ieși acum pe coridor ca să audă mai bine.
— Asta-i Mitka al meu, vizitiul… I-am cumpărat o balalaică bună, îmi place, spuse unchiul.
Stabilise regula ca, de câte ori vine de la vânătoare, Mitka să-i cânte din balalaică, în odaia burlacilor-vânători. Mult îi plăcea unchiului să asculte muzica asta!
— Ce frumos! Zău, e splendid, zise Nikolai, cu oarecare dispreț involuntar, ca și cum i-ar fi fost rușine să recunoască față de ceilalți cât îi plăceau de mult sunetele muzicii acesteia.
— Cum splendid? Repetă cu reproș Natașa, simțind tonul cu care se exprimase fratele ei. Nu splendid, e o minune! Întocmai cum ciupercile, mierea și lichiorurile unchiului i se păruseră cele mai gustoase din lume, tot așa și cântecul balalaicii i se păru în clipa aceea culmea desfătării muzicale.
— Mai cântă, te rog, mai cântă, zicea Natașa din ușă, cum înceta cântecul de balalaică.
Mitka își acordă instrumentul și melodia Barânea113 răsună din nou, cu variații când pe o coardă, când pe toate coardele. Unchiul asculta, cu capul aplecat pe un umăr și cu un zâmbet abia perceptibil. Melodia Barânea fu repetată de o sută de ori. În câteva rânduri, melodia trebui să fie întreruptă pentru acordarea instrumentului, dar de fiecare dată țâșneau din ea aceleași sunete care, departe de a plictisi pe ascultători, le dădeau cheful să le audă iară și iară. Anisia Feodorovna intră și se sprijini, cu trupul ei plin, de ușorii ușii.
— Vă place să ascultați, contesă? Se întoarse ea spre Natașa și-i zâmbi într-un chip care semăna surprinzător de mult cu zâmbetul unchiului. Bine-i mai zice!
— Ei, uite, aici nu face cum trebuie, vorbi dintr-o dată unchiul, dând din mână cu un gest energic. Aici trebuie să se piardă în triluri – scurt și cuprinzător! Triluri!
— Știi și dumneata să cânți, unchiule? Întrebă Natașa.
Unchiul nu răspunse și zâmbi.
— Ia uită-te, Anisiușka, vezi: sunt întregi strunele ghitarei, hai? N-am mai pus de mult mâna pe ea – scurt și cuprinzător! M-am lăsat de cântat!
Cu mersul ei ușor, Anisia Feodorovna ieși să împlinească dorința stăpânului și aduse plină de voie bună ghitara.
Unchiul, fără să se uite la nimeni, suflă praful de pe ghitară, bătu cu degetele lui ciolănoase în cutia instrumentului, îl acordă și se îndreptă în jilț. Apoi apucă partea de sus a gâtului ghitarei (îndepărtându-și puțin cotul stâng, cu un gest teatral), făcu cu ochiul Anisiei Feodorovna și începu, nu motivul Barânea, ci un acord sonor și curat, după care, liniștit, măsurat, dar sigur, începu într-un tempo foarte potolit cunoscutul cântec: Pe u-li-i-ța târgului. Motivul cântecului își găsi treptat, odată cu voioșia lui cuviincioasă (întocmai aceeași voioșie care se răspândea din întreaga ființă a Anisiei Feodorovna), ecou în sufletul lui Nikolai și al Natașei. Anisia Feodorovna se înroși, își ascunse fața în basma și ieși râzând din odaie. Unchiul își înfrumuseța mai departe, curat, meticulos, stăruitor și energic, cântecul, cu privirea transfigurată și plină de focul inspirației, ațintită tot spre locul de unde plecase Anisia Feodorovna. Sub mustața-i căruntă, cam într-o parte, era ceva care cam aducea a râs, abia perceptibil, și aducea a râs mai cu seamă atunci când, pe măsură ce cântecul se desfășura, iuțea tactul, sau locurile unde sfârșea o variație pentru a începe alta.
— Minunat, minunat, unchiule! Mai cântă-ne, mai cântă-ne! Strigă Natașa în clipa când el sfârși cântecul și, sărind de la locul ei, îl îmbrățișă și îl sărută. Nikolenka, Nikolenka, exclamă ea, privindu-și fratele, ca și cum l-ar fi întrebat: ce-o mai fi și asta?
Și lui Nikolai îi plăcuse foarte mult cântecul unchiului. Acesta mai cântă o dată același cântec. Chipul zâmbitor al Anisiei Feodorovna se ivi din nou în ușă, iar după ea, și alte chipuri… „La umbra din aluniș, vine mândra pe furiș!” cânta unchiul, apoi execută iar o cadență măiestrită, o curmă pe loc și scutură din umeri.
— Mai zi, mai zi, unchiule dragă, gemu Natașa cu o voce atât de rugătoare, ca și cum viața ei de asta ar fi atârnat.
Unchiul se sculă în picioare și păru că în el sunt doi oameni – unul dintre ei zâmbi grav celuilalt, un ghiduș, iar ghidușul intonă o naivă și foarte curat cântată introducere la dans.
— Hai, nepoată! Strigă unchiul, făcând înspre Natașa un gest larg cu mâna care tocmai întrerupsese un acord.
Natașa își aruncă de pe umeri basmaua în care fusese înfășurată, veni de-a fuga în fața unchiului și, punându-și mâinile în șolduri, își săltă umerii și se opri locului.
Unde, cum și când sorbise din aerul rusesc pe care-l respira – fata asta de conte, crescută sub supravegherea unei emigrante franceze – când sorbise acest duh, de la cine luase ea aceste gesturi, pe care savantlâcul acelor pas-de-châle ar fi trebuit demult să le înăbușe? Căci duhul acesta și gesturile care-l exprimau erau tocmai acel inimitabil și cu neputință de însușit suflet rusesc, pe care-l așteptase unchiul de la ea. De cum se oprise în fața lor fata, zâmbindu-le cu un aer ceremonios, mândru, dar hâtru și vesel, teama de la început, care-i cuprinsese atât pe Nikolai, cât și pe ceilalți, la gândul că Natașa nu va izbuti să danseze așa cum trebuie, se spulberă și toată lumea începu s-o admire.
Natașa dansă atât de bine și atât de exact și le împlini cu atâta artă așteptările, încât Anisia Feodorovna, care-i dăduse la timp batista, fără de care nu se poate, râdea printre lacrimi, privind-o pe această contesă subțirică și grațioasă, atât de străină de ea, crescută în mătase și catifea, care putea simți tot ceea ce simțea și Anisia, și tatăl Anisiei, și mătușa, și mama ei, și fiecare rus în parte.
— Ei, contesă mică, scurt și cuprinzător! Spuse vesel unchiul când ea sfârși jocul. Așa nepoată zic și eu! Acum, doar să-ți alegi și un bărbățel bun, scurt și cuprinzător!
— Și-a ales, spuse Nikolai zâmbind.
— Da? Se miră unchiul, uitându-se întrebător la Natașa, care-i răspunse printr-o aplecare a capului și zâmbi fericită.
— Și încă ce bărbat! Zise ea.
Dar, nu rosti bine vorba asta și un nou torent de gânduri și simțiri i se trezi în suflet. Ce-o fi vrut să spună zâmbetul lui Nikolai, atunci când a zis: „Și-a ales”? Era bucuros sau nu? Parc-ar crede că Bolkonski al meu nu ar aproba, n-ar înțelege bucuria noastră de acum. Dar nu; el ar înțelege totul. „Unde o fi el acum?” se gândi Natașa și chipul i se făcu dintr-o dată grav. Dar asta nu dură decât o clipă. „Nu, nu trebuie să mă mai gândesc la asta”, își spuse ea și, zâmbind, se așeză din nou lângă unchi, rugându-l să mai cânte ceva.
Unchiul mai cântă un cântec și apoi o dădu într-un vals; pe urmă, după ce tăcu o vreme, își drese glasul tușind și prinse a-și zice cântecul lui favorit, un cântec de vânătoare:
Neaua se-așterne domoală,
Albă pe țarina goală…
Unchiul cânta așa cum cântă poporul, cu convingerea naivă și deplină că toată însemnătatea cântecului stă în cuvinte, că melodia vine de la sine și că muzică de sine stătătoare nu există, ci e, numai așa, o haină pentru vorbe. Așa se face că această melodie, inconștientă ca și cântecul păsărilor, sună neobișnuit de frumos în gura unchiului. Pe Natașa, cântecul unchiului o transportase. Era în extaz. Hotărî chiar să nu mai ia lecții de harfă și să cânte de aci încolo numai la ghitară. Rugă pe unchi să-i dea ghitara și nimeri numaidecât acordurile cântecului.
Către ora zece sosiră lineika114, droșca și trei oameni călări trimiși după Natașa și Petea. Contele și contesa nu știau unde or fi și erau tare îngrijorați din pricina lor.
Petea fu luat pe brațe și dus, ca un mort, în lineikă; Natașa și Nikolai luară loc în droșcă. Unchiul o înveli cu grijă pe Natașa și-și luă rămas bun de la ea, cu o duioșie cu totul nouă la el. Îi conduse apoi pe jos până la un pod rupt, unde trăsurile trebuiau să treacă prin vad, și dădu ordin câtorva călăreți de-ai lui să meargă cu fanarele înaintea vânătorilor.
— Cu bine, scumpă nepoțică! Îi strigă Natașei din întuneric vocea unchiului, și vocea aceasta nu mai era cea pe care i-o cunoscuse mai demult Natașa; avea timbrul vocii care cântase adineaurea: „Neaua se-așterne domoală…”
În satul prin care treceau pâlpâiau luminițe roșii și mirosea plăcut a fum.
— E o comoară unchiul! Zise Natașa, când ieșiră la drumul mare.
— Da, spuse Nikolai, dar nu ți-e frig?
— Nu, mă simt cum e mai bine. Foarte, foarte bine, răspunse Natașa, cu nedumerire chiar.
Tăcură apoi îndelung.
Noaptea era întunecoasă și umedă. Nu puteai vedea nici până la cai; li se auzea doar lipăitul prin noroiul nevăzut.
Ce se petrecea oare în acest suflet de copil atât de receptiv, care vâna atât de lacom și-și însușea toate impresiile, cele mai felurite, ale vieții? Cum se orânduiau aceste impresii înăuntrul ei? Era nespus de fericită. Când fu aproape de casă, izbuti deodată să cânte cântecul vânătoresc: „Neaua se-așterne domoală…”, a cărui melodie o bâjbâise tot drumul și acum, în sfârșit, și-o amintea.
— Ai prins-o? Întrebă Nikolai.
— Tu la ce te gândeai acum, Nikolenka? Întrebă Natașa.
Le plăcea să se întrebe adesea unul pe altul la ce se gândesc.
— Eu? Zise Nikolai și se gândi puțin: Iată, vezi, la început m-am gândit că Rugai, copoiul cel roșcat seamănă cu unchiul și că dacă ar fi om, l-ar ține pe unchiul la casa lui, dacă nu pentru vânători, măcar pentru cântece și tot l-ar ține. Ce om de treabă e unchiul! Nu-i așa? Dar tu? La ce te gândeai?
— Eu? Stai, stai puțin! Da: mă gândeam la început: că așa cum mergem noi acuma și credem că ne ducem acasă, de fapt, numai Dumnezeu știe încotro ne ducem prin bezna asta și că, poate, avem să ne trezim deodată, și să ne vedem ajunși în vreo împărăție a vrăjii, în loc să ajungem la Otradnoe. Și, mă mai gândeam… Nu, nu mă mai gândeam la nimic.
— Știu, te gândeai, desigur, la el, zise Nikolai, zâmbind, cum ghici Natașa după sunetul vocii.
— Nu, răspunse Natașa, deși într-adevăr ea se gândise totodată și la prințul Andrei și-și pusese întrebarea cum i-ar fi plăcut unchiul. Dar m-am mai gândit, și m-am gândit tot drumul, nu o dată, la Anisiușka; ce drăguță apariție, ce drăgălașă a fost…
Aici, Nikolai îi auzi râsul fără motiv, sonor și fericit.
— Dar știi, zise ea deodată, eu presimt că niciodată n-am să mai fiu atât de fericită și de liniștită ca acum.
— Fleacuri, prostii, închipuiri, spuse Nikolai și se gândi: „Ce fermecătoare e Natașa mea! Prieten ca ea n-am și nu voi avea niciodată. De ce să se mărite? Nu m-aș sătura să hoinărim împreună!” „Ce băiat fermecător e Nikolai!” își spunea și Natașa.
— A! E încă lumină în salon, zise ea, arătând ferestrele casei care luceau frumos în întunericul umed, catifelat, al nopții.
VIII.
CONTELE ILIA ANDREICI părăsise mareșalatul nobilimii, această demnitate cerându-i prea mari cheltuieli. Dar treburile tot nu-i mergeau mai bine. Adeseori, Natașa și Nikolai își surprindeau părinții discutând nervoși, pe furiș, și auzeau schimburi de păreri cu privire la vânzarea bogatei lor case părintești și a proprietății de lângă Moscova. Renunțând la mareșalatul nobilimii, Rostovii nu mai erau obligați să primească atâta lume, și viața la Otradnoe se scurgea mai tihnit decât în anii trecuți; dar, cu toate astea, vasta lor casă și pavilioanele din curte erau la fel de pline de lume, iar la masă tot așa se strângeau mai bine de douăzeci de persoane. Erau toți de-ai casei, oameni socotiți aproape ca făcând parte din familie, sau persoane care, pe cât părea, nu puteau lipsi din casa contelui. Așa erau muzicantul Dimmler cu soția lui, profesorul de dans Vogel cu familia, bătrâna domnișoară Belova, care se pomenise în casa lor de când trăia, și mulți alții încă: profesorii lui Petea, fosta guvernantă a domnișoarelor și oameni care, pur și simplu, se simțeau mai bine și mai la largul lor în casa contelui decât la ei acasă. Nu mai aveau atâția musafiri ca înainte, dar traiul Rostovilor continua să se desfășoare în aceleași condițiuni, fără de care contele și contesa nu-și puteau închipui viața. Aceeași suită de vânătoare, pe care Nikolai o mai și sporise încă, același grajd cu cincizeci de cai și cincisprezece vizitii; aceleași cadouri scumpe la onomastice și aceleași mese fastuoase oferite întregului județ; aceleași whist-uri, și boston-uri, la care contele, jucând cu cărțile deschise, la vedere, permitea partenerilor să-i ia zilnic sute de ruble, din care cauză ei considerau dreptul de a juca o partidă cu contele Ilia Andreici ca pe cea mai avantajoasă arendă.
Contele se încurca în afacerile sale ca într-o plasă uriașă și-și dădea toate silințele să nu-și îngăduie a crede că se încurca, deși cu fiecare pas se înfunda mai mult și se simțea din ce în ce mai puțin în stare atât să rupă mrejele care-l paralizau, cât și să-și adune forțele și să purceadă stăruitor și cu răbdare la descurcarea lor. Contesa, cu inima ei iubitoare, simțea că-i sunt ruinați copiii, că bărbatul ei nu-i de vină, că el nu putea fi altfel decât era, că și el suferă (deși nu arată), având conștiința ruinei sale și a copiilor, și de aceea căuta mijlocul să-i dea o mână de ajutor. Cu felul ei femeiesc de a vedea lucrurile nu-și putea închipui decât un singur mijloc: căsătoria lui Nikolai cu o fată bogată. Simțea că asta era ultima speranță și că, dacă Nikolai refuză partida pe care i-o găsise, trebuia să-și ia gândul pe vecie de la orice nădejde de îndreptare a situației. Partida aceasta era Julie Karaghina, fată de oameni foarte buni și de treabă, cunoscută Rostovilor de copilă și devenită, prin moartea celui din urmă dintre frații ei, o partidă bogată.
Contesa îi scrisese de-a dreptul Karaghinei la Moscova, propunându-i căsătoria fiicei acesteia cu fiul său, și primise din partea ei răspuns favorabil. Karaghina îi scria că, în ceea ce o privește, este de acord, că totul depinde de ceea ce avea să hotărască fiica ei, și-l invita pe Nikolai la ele, la Moscova.
În câteva rânduri, cu lacrimi în ochi, contesa îi spusese fiului ei că acum, când amândouă fetele lor și-au găsit un rost, unica ei dorință în viață este să-l mai vadă pe el însurat. Spunea că ar putea muri liniștită, dacă și-ar vedea visul împlinit. Pe urmă-i destăinui că are ea în vedere o fată minunată și-l întrebă ce părere avea despre însurătoare.
Vorbindu-i odată cu alt prilej, ea i-o lăudă pe Julie și-l povățui să plece de sărbători la Moscova, să se mai distreze. Nikolai își dădu seama unde băteau vorbele maică-si și în cursul uneia dintre aceste conversații o rugă să vorbească deschis. Ea îi arătă atunci că singura nădejde ce le mai rămăsese într-o îndreptare a situației era acum căsătoria lui cu Julie Karaghina.
— Cum adică, dacă eu aș iubi o fată fără avere, nu cumva mi-ai cere să-mi jertfesc, de dragul situației materiale, sentimentele și onoarea, maman? Își întrebă el mama, fără să-și dea seama de cruzimea întrebării acesteia și dorind doar să-și arate noblețea sufletească.
— Nu, nu m-ai înțeles, îi răspunse mamă-sa, neștiind cum să se justifice. Nu m-ai înțeles, Nikolenka. Eu nu-ți doresc decât fericirea, adăugă ea și, simțind că nu spunea adevărul, se încurcă și începu să plângă.
— Mămică, nu plânge, spune-mi doar că vrei asta; știi că-mi dau și viața și tot, ca să fii tu liniștită. Îmi jertfesc pentru tine orice, chiar și sentimentele.
Dar contesa nu voia să se pună astfel problema: ea nu dorea sacrificii din partea fiului ei; s-ar fi jertfit ea, bucuros, pentru el.
— Nu, nu m-ai înțeles; să nu mai vorbim de asta, spuse ea, ștergându-și lacrimile.
„Da, poate că și iubesc o fată săracă, își zise Nikolai, înseamnă asta că trebuie să-mi jertfesc sentimentele și onoarea pentru avere? Mă mir cum de mi-a putut spune mama așa ceva! Fiindcă Sonia e săracă, înseamnă că eu nu o pot iubi, nu pot răspunde dragostei ei adevărate și devotate? Și cu ea aș fi de bună seamă mai fericit decât cu cine știe ce păpușă de Julie. Nu pot să poruncesc inimii, își spuse el. Dacă o iubesc pe Sonia, sentimentele sunt pentru mine mai puternice și mai presus de orice.”
Nikolai nu se duse la Moscova, iar contesa nu mai reînnoi niciodată față de el aluziile la însurătoare, și vedea cu tristețe, și adesea chiar cu necaz, semnele din ce în ce mai puternice ale apropierii fiului ei de Sonia, fata fără zestre. Își făcea imputări pentru asta, dar nu se putea stăpâni să n-o certe și să nu-i poarte sâmbetele, repezind-o câteodată fără pricină, și vorbindu-i cu „dumneata” și cu „draga mea”. Mai mult ca orice, pe buna contesă o supăra faptul că Sonia, această nepoată sărmană cu ochi negri, era atât de blândă, atât de bună, atât de devotată și de recunoscătoare față de binefăcătorii ei, și atât de sincer, de statornic îndrăgostită de Nikolai, cu atâta abnegație, încât nu-i dădea nici un motiv s-o dojenească.
Concediul lui Nikolai petrecut cu părinții era pe sfârșite. De la viitorul lor ginere, prințul Andrei, primiseră o a patra scrisoare, trimisă de la Roma, în care le scria că ar fi fost demult în drum spre Rusia dacă din cauza climei calde nu i s-ar fi redeschis într-un chip neașteptat rana, ceea ce îl făcuse să-și amâne plecarea pentru începutul anului următor. Natașa era tot atât de îndrăgostită de logodnicul ei, se simțea tot atât de împăcată și tot atât de receptivă pentru toate bucuriile vieții, cu dragostea asta a ei; dar, pe la sfârșitul celei de-a patra luni de când se despărțise de el, începură să o covârșească momentele de tristețe, împotriva cărora nu putea lupta. Îi era milă de ea însăși și-i părea rău că-și pierdea, așa degeaba, fără nici un rost, tot timpul acesta în care se simțea în stare să iubească atâta și să fie atât de iubită. Din casa Rostovilor dispăruse voia bună.
IX.
SOSIRÃ SÃRBÃTORILE CRÃCIUNULUI și, afară de liturghia solemnă și de urările ceremonioase și plictisitoare ale vecinilor și ale slugilor, afară de faptul că se îmbrăcaseră toți cu haine noi, nimic nu era deosebit, nimic care să le spună că era vorba de sărbători. Doar în gerul sec de douăzeci de grade al zilelor fără vânt, cu soare orbitor, și în nopțile înstelate de iarnă, se simțea sforțarea de a da o semnificație deosebită vremii.
A treia zi de Crăciun, după-masă, toți ai casei se răspândiră prin odăile lor. Era momentul cel mai plictisitor al zilei. Nikolai, care înainte de masă făcuse vizite pe la vecini, adormise în camera cu divane. Contele se odihnea în cabinetul său. În salonul de primire, Sonia ședea la masa rotundă și copia un desen. Contesa făcea pasiențe. Măscăriciul Nastasia Ivanovna, trist ca după mort, ședea la fereastră între două băbuțe. Natașa intră în odaie, se apropie de Sonia, se uită la ceea ce lucra, apoi se duse lângă mamă-sa și rămase pe loc tăcută.
— Ce umbli așa, fără rost? O întrebă maică-sa. Ce-ți lipsește?
— El îmi lipsește… acum, chiar în clipa asta, îmi lipsește el, răspunse Natașa cu ochii strălucitori, fără să zâmbească.
Contesa își ridică ochii de pe cărți și se uită stăruitor la fiica ei.
— Nu te uita la mine, mamă, nu te uita așa, că-mi vine să plâng.
— Stai jos, să stăm puțin de vorbă, zise contesa.
— Mamă, pe el îl vreau. De ce mă ucide așa dorul, mamă?
Vocea i se curmă și o podidiră lacrimile; ca să și le ascundă, ea se întoarse repede și ieși din odaie. Se duse în camera cu divane, se opri câtva timp gânditoare, apoi plecă în camera slujnicelor. Aici, o bătrână servitoare bodogănea la cap o fată tânără, care venise tocmai atunci, aducând cu ea de afară frigul și gâfâind.
— Þi-ajunge atâta joacă, o dojenea bătrâna. Toate se fac la vremea lor.
— Las-o, Kondratievna, îi spuse Natașa. Du-te, Mavrușa, du-te.
Și, după ce-i dădu Mavrușei învoirea sa plece, Natașa trecu, prin salon, în vestibul. Aici, trei lachei, unul bătrân și doi tineri, jucau cărți. La intrarea domnișoarei, ei își întrerupseră jocul și se ridicară în picioare. „Ce să-i pun să facă?” se gândi Natașa.
— Da! Nikita, du-te, te rog… „unde să-l trimit”? Da, coboară în curte și adu-mi, te rog, un cocoș; așa și tu, Mișa, adu-mi un pic de ovăz.
— Un pic de ovăz, ați spus, domnișoară? Întrebă Misa înveselit, cu bunăvoință.
— Du-te, du-te mai repede, întări bătrânul.
— Și tu, Feodor, fă-mi rost de niște cretă.
Trecând pe lângă bufet, ea porunci să se aducă sus samovarul, deși nu era încă ora ceaiului.
Lacheul Foka de la oficiu era omul cel mai posac din tot personalul casei. Natașei îi plăcea să-și încerce autoritatea asupra lui. El n-o crezu și se duse să întrebe dacă într-adevăr voiau ceaiul.
— Ah, domnișoara asta! Se încruntă Foka cu prefăcută supărare către Natașa.
Nimeni în toată casa nu trimitea în toate părțile servitorii și nu le dădea atâta de lucru ca Natașa. Nu putea vedea nepăsătoare vreunul, fără să-l trimeată cine știe după ce. Părea că-i încearcă anume să vadă dacă nu cumva se supără pe ea sau se bosumflă vreunul dintre ei. Dar poruncile nimănui nu le îndeplineau oamenii cu atâta drag ca pe ale Natașei. „Ce să fac? Unde să mă duc?” se întreba Natașa, în timp ce străbătea cu pași rari coridorul.
— Nastasia Ivanovna, ce fel de copii o să am eu? Îl întrebă ea pe măscăriciul care-i ieșise în față îmbrăcat într-o cațaveică femeiască.
— Purici, ai să ai, calul dracului și greieri, răspunse măscăriciul.
„Doamne, Doamne, tot aceea și iar aceea. Unde să mă duc? Ce să mă fac?” Și urcă de-a fuga scara, tropăind, până la etajul de sus, unde locuia Vogel cu nevasta. La Vogel se aflau în vizită două guvernante. Pe o masă erau farfurii cu stafide, nuci și migdale. Guvernantele discutau dacă era mai ieftină viața la Moscova sau la Odesa. Natașa se așeză pe scaun, ascultă puțin din convorbirea lor cu un aer serios și preocupat, și se ridică.
— Insula Madagascar, spuse ea. Ma-da-gas-car, repetă răspicat fiecare silabă și, fără să răspundă doamnei Schoss, care o întrebase ce vrea să spună, ieși din odaie.
Petea, fratele ei, era și el la etajul de sus. Împreună cu diadka al său, fabrica o petardă pentru un foc de artificii ca să-i dea drumul cum s-o însera.
— Petea! Petea! Strigă ea. Du-mă până jos! Petea veni în fugă și-și aplecă spinarea în fața ei. Ea-i sări în spate, îl cuprinse cu brațele pe după gât, și Petea, țopăind cu ea în cârcă, o porni de-a fuga. Destul, nu mai trebuie… insula Madagascar! Pronunță ea și, sărindu-i din cârcă, o luă singură în jos pe scări.
Ca și cum și-ar fi străbătut regatul, încercându-și autoritatea, și s-ar fi convins că toți i se supun și că de plictiseală tot nu scapă nici așa, Natașa intră în salon, luă din cui ghitara, se așeză într-un colț întunecos, după un dulăpior, și începu să încerce, pe coardele de bas, o frază pe care și-o amintea dintr-o operă auzită la Petersburg odată, când fusese cu prințul Andrei. Pentru cei dimprejur, ceea ce cânta ea la ghitară nu avea nici un înțeles, dar pentru imaginația ei, din sunetele acestea învia un șir de amintiri. Ședea lângă dulăpior cu ochii ațintiți asupra unei fâșii de lumină ce se strecura pe sub ușa oficiului, își asculta cântecul și-și depăna amintirile. Acum era sub vraja aducerilor-aminte.
Prin salon trecu spre oficiu Sonia, cu un pahar în mână. Natașa se uită la ea, la crăpătura de sub ușa oficiului, și i se păru că fâșia de lumină ce străbătea prin crăpătură și trecerea Soniei cu paharul în mână prin salon nu sunt decât amintiri. „Și acelea erau întocmai la fel”, se gândi Natașa.
— Sonia, ce-i asta? Întrebă cu glas tare Natașa, pișcând o coardă groasă.
— Ah, aici erai! Exclamă Sonia, tresărind, și se apropie ca să audă mai bine. Nu știu. Furtuna? Întrebă ea sfios, temându-se să nu greșească.
„Da, uite, tot așa a tresărit, tot așa sfioasă s-a apropiat și a zâmbit și atunci când s-au petrecut toate astea, își zicea Natașa, și tot așa… mi-am zis atunci că e ceva ce-i lipsește.”
— Nu, e corul din Sacagiul, asculți?
Și Natașa îi cântă toată melodia, corului, ca să-și poată da Sonia seama cum e.
— Tu unde-ai fost? Întrebă Natașa.
— Am schimbat apa din păhăruț. Îmi termin tocmai desenul.
— Tu ești veșnic ocupată, dar eu, uite, nu sunt în stare, zise Natașa… Dar Nikolenka unde-i?
— Mi se pare că doarme.
— Sonia, du-te și-l trezește, o rugă Natașa. Spune-i că-l chem eu, să vie să cânte.
Mai stătu puțin să se gândească ce sens aveau și ce-au fost toate acestea, dar, neputându-se descurca în atâtea probleme, trecu iar, fără pic de părere de rău, în lumea închipuirilor ei, la vremea aceea când era cu el împreună și când el o privea cu ochi de îndrăgostit.
„Ah, de-ar veni mai curând. Mi-e așa de teamă că n-are să mai vină niciodată. Și, ceea ce e mai grav, îmbătrânesc, uite! În sufletul meu nu va mai fi ceea ce este acum. Dar poate că se-ntoarce astăzi, poate se întoarce chiar acum. Poate că a și venit și așteaptă dincolo, în salonaș. Poate că a sosit încă de ieri și nu-mi aduc eu aminte!” Se ridică, își lăsă ghitara și intră în salon. Toți ai casei, profesorii, guvernantele și musafirii erau la ceai. În jurul mesei era o mulțime de lume, dar prințul Andrei nu era, și viața era tot cea de până atunci.
— Iat-o, exclamă Ilia Andreici, când o văzu pe Natașa. Hai, așază-te lângă mine.
Dar Natașa se opri lângă mama ei și se uită împrejur, ca și când ar fi căutat pe cineva.
— Mamă! Zise ea. Dă-mi-l, dă-mi-l, mamă, dă-mi-l mai repede, mai repede, și iarăși abia se stăpâni să nu izbucnească în plâns.
Se așeză la masă și ascultă discuțiile dintre cei mai vârstnici și Nikolai, care venise și el la masă. „Doamne, Doamne, mereu aceleași fețe, aceleași discuții, același papa, care-și ține ceașca și suflă în ea, ca de obicei, aceleași și aceleași lucruri!” își spunea Natașa, simțind cu groază cum în suflet i se iscă repulsia față de toți ai casei, numai pentru că erau aceiași, mereu aceiași.
După ceai, Nikolai, Sonia și Natașa se retraseră în odaia cu divane și se așezară în colțul lor preferat, unde încingeau totdeauna discuțiile lor cele mai aprinse.
X
— ÞI SE ÎNTÂMPLÃ, ÎȘI întrebă Natașa fratele, după ce se așezară în odaia cu divane, ți se întâmplă vreodată să ți se pară că nu mai ai de așteptat nimic, nimic, că tot ce a fost frumos în viață s-a dus? Și să-ți fie nu numai urât, dar jale chiar?
— Și încă cum! Zise el. Mi s-a întâmplat odată, când totul era frumos, toți erau veseli, să-mi dau seama că toate astea mă plictisesc și că tot au să moară toți cândva. Altă dată, la regiment, nu m-am dus la un chef de-al camarazilor și auzeam cum cântă acolo muzica… și m-a apucat, așa, ca din senin, urâtul…
— Ah, știu și eu cum e asta, știu, știu! Îl întrerupse Natașa. Eram încă mică, atunci când mi s-a întâmplat prima dată asta. Þi-aduci aminte? Fusesem odată pedepsită pentru niște prune și voi toți dansați, iar eu ședeam în camera de studiu și plângeam în hohote; n-am să pot uita niciodată; eram și tristă și mi-era și milă, și de mine, și de toți – de toți mi-era milă. Mai cu seamă că nu eram vinovată! Zise Natașa. Îți aduci aminte?
— Da, mi-aduc aminte, zise Nikolai. Mi-aduc aminte cum am venit pe urmă la tine și cum aș fi vrut să te mângâi, dar știi, mi-era rușine. Eram îngrozitor de caraghioși amândoi! Aveam o jucărie, un „Vasilache”, și voiam să ți-l dau ție. Þi-aduci aminte?
— Dar tu ți-aduci aminte, întrebă Natașa surâzând, dusă pe gânduri, cum odată demult, demult de tot, eram încă micuți și unchiul ne-a chemat în cabinet – stăteam pe atunci în casa cea veche și era întuneric; am venit și acolo am văzut deodată un…
— Harap, îi sfârși Nikolai gândul cu un zâmbet fericit; cum să nu-mi amintesc? Nici astăzi nu știu ce-a fost: harap adevărat, sau am visat, sau ne-a povestit cineva…
— Era tuciuriu, ții minte, și avea dinți albi; stătea în picioare și se uita la noi…
— Dumneata ți-aduci aminte, Sonia? Întrebă Nikolai.
— Da, da, mi-aduc aminte și eu ceva, răspunse sfios Sonia…
— Eu i-am întrebat doar de harap și pe tata, și pe mama, zise Natașa. Ei spun că nici vorbă n-a fost de vreun harap. Și, iată, tu ți-amintești!
— Cum nu, țin minte ca acuma ce dinți avea!
— Ce ciudat, parc-a fost într-adevăr un vis. Îmi plac lucrurile astea!
— Dar ți-amintești, odată, când rostogoleam ouă roșii în salon, și fără veste ne-am pomenit cu două babe care au început să se învârtă pe covor. A fost asta vreodată, sau nu? Þi-amintești ce frumos era?
— Da. Dar mai ții minte când tăticu sta pe ceardac îmbrăcat în șuba cea albastră și trăgea cu arma? Răscoleau surâzători, cu desfătare, amintiri după amintiri, nu cu tristețea cu care o fac bătrânii, ci tinerește, cu toată poezia tinereții, impresiile acelea ale trecutului îndepărtat, în care visurile se întrepătrund cu realitatea, și râdeau fără griji, fericiți, fără să știe nici ei de ce.
Sonia, ca întotdeauna, rămăsese deoparte, cu toate că amintirile lor erau comune.
Sonia nu numai că pierduse firul multora dintre lucrurile pe care ceilalți și le aminteau, dar până și ceea ce ținea minte nu-i trezea în suflet poezia pe care o trăiau fratele și sora. Se desfăta doar de bucuria lor și se străduia să se lase cuprinsă de ea.
Ea începu să ia parte la distracția lor abia când ajunseră să-și depene amintirile în legătură cu venirea Soniei în casa lor. Sonia povesti cât de frică-i fusese atunci de Nikolai, fiindcă el purta o scurtă cu găitane și dădaca îi spusese că o vor îmbrăca și pe ea tot așa, cu găitane.
— Și eu mi-aduc aminte: mi-au spus că te-ai născut dintr-o varză, zise Natașa, și-mi aduc aminte că eu pe atunci nu îndrăzneam să nu dau crezare poveștii ăsteia, dar știam că e o minciună și mă simțeam atât de stingherită!
Cum vorbeau ei așa, pe ușa dindărătul lor își vârî capul în salonaș o slujnică.
— Domnișoară, v-a adus cocoșul, o anunță în șoaptă fata.
— Nu-mi mai trebuie, Polia, spune să-l ducă afară, îi porunci Natașa.
În mijlocul acestor convorbiri ce aveau loc între cei din odaie, intră Dimmler, care se duse la harfa din colțul camerei și începu să-i scoată husa de postav. Harfa scoase o notă falsă.
— Eduard Karlâci, cântă-mi, te rog, nocturna mea preferată, cea de monsieur Field, se auzi vocea bătrânei contese din salonul de primire.
Dimmler încercă un acord și, adresându-se Natașei, lui Nikolai și Soniei, zise:
— Ce cuminte șade tineretul!
— Da, noi filosofăm, spuse Natașa, aruncându-și o clipă ochii la el și continuându-și discuția. Vorbeau acum despre vise.
Dimmler începu să cânte. Natașa se apropie cu pași ușori, neauziți, în vârful picioarelor, de masă, luă lumânarea, o scoase din odaie și, întorcându-se la locul ei, se așeză iar pe divan. În odaie, mai ales lângă divanul pe care ședeau ei, era întuneric, dar prin ferestrele mari cădea pe dușumea lumina argintie a lunii pline.
— Știi, eu cred, spuse Natașa în șoaptă, apropiindu-se și mai mult de Nikolai și Sonia, când Dimmler își termină nocturna, continuând să gâdile încă ușor strunele, nehotărât, pesemne, dacă să înceteze sau să înceapă altceva nou, cred că atunci când începi să-ți aduci aminte și mergi din amintire în amintire, poți ajunge la un moment dat atât de departe cu aducerea-aminte, încât să-ți amintești de ceea ce s-a întâmplat mai înainte de a fi venit pe lume…
— Asta-i metempsihoză, interveni Sonia, care fusese totdeauna o elevă model și ținea minte tot ce învățase. Egiptenii credeau că sufletele noastre au trăit mai întâi în animale și că se vor întoarce iarăși în trupurile animale lor.
— Nu, știi ce, eu nu cred în asta, nu cred că noi am fost mai întâi în animale, spuse Natașa tot în șoaptă, deși muzica încetase demult, dar știu sigur că noi am fost întâi îngeri, acolo, undeva, că am mai fost și pe aici, și de aceea ne aducem aminte totul…
— Pot să stau și eu lângă dumneavoastră? Întrebă domol Dimmler, care se apropiase și se așezase lângă ei.
— Dacă am fost îngeri, pentru ce-am căzut mai jos? Întrebă Nikolai. Nu, asta nu se poate!
— De ce mai jos? Cine-ți spune că suntem mai jos? După ce pot ști eu că am existat înainte? Reluă Natașa cu convingere. Sufletul e doar nemuritor… va să zică, dacă voi trăi veșnic de acum încolo, înseamnă că am trăit și pân-acuma, că am trăit o veșnicie întreagă.
— Ei, e foarte greu să ne închipuim veșnicia, spuse Dimmler, care când venise lângă tineri avea un ușor zâmbet disprețuitor pe buze, și acum vorbea la fel de încet și de grav ca și ei.
— De ce să fie greu să ne închipuim veșnicia? Zise Natașa. Este azi, va fi mâine, va fi totdeauna, cum a fost și ieri, și alaltăieri…
— Natașa, acum e rândul tău! Cântă-mi ceva, se auzi vocea contesei, ce v-ați adunat acolo de parc-ați fi niște conspiratori?
— Mamă, n-am deloc chef, răspunse Natașa, dar se ridică totuși în picioare.
Deși niciunul dintre ei, nici chiar Dimmler, care nu mai era tânăr, nu se arăta dispus să întrerupă discuția și să părăsească colțul acesta al camerei cu divane, Natașa rămase în picioare, și Nikolai se așeză la clavicord. Ca întotdeauna, oprindu-se în mijlocul salonului și alegându-și locul cel mai avantajos pentru rezonanță, Natașa începu bucata preferată a mamei sale.
Spusese că nu are chef să cânte, dar demult nu mai cântase cum cântă în seara aceea, și nu mai cântă așa nici după asta, mult timp.
Contele Ilia Andreici, din cabinetul unde stătea de vorbă cu Mitenka, trase cu urechea la cântecul ei și, întocmai ca un elev care e grăbit să plece la joacă când e pe sfârșite cu lecțiile, începu să se încurce în cuvinte, uitând de ordinele pe care le avea de dat administratorului, și în cele din urmă tăcu, iar Mitenka, ascultând și el, rămase la fel de tăcut în fața contelui, surâzând. Nikolai nu-și mai lua ochii de la sora lui și-și potrivi respirația după a ei. Sonia, ascultând-o, se gândea ce mare deosebire era între ea și prietena ei și cât de puțin i-ar fi ei cu putință să fie măcar o clipă atât de încântătoare ca verișoara ei. Bătrâna contesă își legăna rar capul, cu un zâmbet fericit și melancolic, și-i dăduseră lacrimile. Se gândea în același timp la Natașa și la tinerețele ei, la impresia că era ceva nefiresc și înfricoșător în căsătoria proiectată cu prințul Andrei.
Dimmler, așezat lângă contesă, cu ochii închiși, asculta.
— Da, contesă, zise el, în sfârșit, e un talent de valoare europeană și nici nu mai are ce învăța; o unduire, o distincție, o forță…
— Ah, cât de mult mă tem pentru soarta ei, zise contesa uitând cu cine vorbea.
Instinctul ei de mamă îi spunea că este ceva care-i prisosește prea din cale-afară Natașei și că asta o va face nefericită. Natașa încă mai cânta, când Petea, cu toată vioiciunea lui de băiat de paisprezece ani, intră fuga în salon și anunță, în culmea bucuriei, că veniseră mascații.
Natașa se opri deodată.
— Prostule! Se răsti ea la frate-său și, dând fuga până la un scaun, căzu pe el și izbucni într-așa plâns, că nu e putu opri multă vreme.
— N-am nimic, mămico, zău, n-am nimic; mi-a venit, așa: m-a speriat Petea, spuse ea, dându-și osteneala să zâmbească; dar lacrimile nu încetau să-i curgă și sughițurile îi sugrumau gâtlejul.
Argați travestiți în urși, turci, hagii și cucoane, care fioroși, care cu mutre caraghioase, se îngrămădiră mai întâi sfioși, în vestibul, aducând cu ei frigul de afară și o undă de veselie; pe urmă, pitindu-se unul îndărătul altuia, se înghesuiră în salon și începură să execute, mai întâi cu sfială, apoi tot mai vioi, cântece, dansuri, hore și jocuri de Crăciun. Contesa, după ce le recunoscu figurile și râse cu poftă de mascați, trecu în salonaș. Contele Ilia Andreici, cu un zâmbet luminos, urmărea în salon jocul măștilor, privindu-i aprobator. Tineretul dispăruse.
După vreo jumătate de oră, printre ceilalți mascați mai apărură în salon: o doamnă bătrână, strânsă în talie – era Nikolai; o turcoaică – Petea; o paiață – Dimmler; un husar – Natașa, și un cerchez – Sonia, cu mustățile și sprâncenele desenate cu dop ars.
După surpriza pe care cei nemascați și-o arătară cu toată indulgența față de tinerii travestiți, făcându-se că nu-i pot recunoaște și lăudându-le deghizarea, aceștia găsiră că sunt atât de bine costumați, încât trebuia neapărat să-i mai vadă și altcineva decât ai casei.
Nikolai, care ar fi avut chef să-i plimbe pe toți în troica lui pe drumul care era neobișnuit de bun, propuse să-i facă o vizită unchiului, mai luând cu ei și vreo zece inși dintre argații travestiți.
— Nu, asta-i, vreți să-i întoarceți casa pe dos bietului bătrân, interveni contesa. N-aveți loc nici să vă răsuciți la el în casă. Mai bine duceți-vă, așa cum sunteți, la Meliukovi!
Meliukova era o văduvă care locuia, împreună cu copiii ei de diferite vârste, crescuți tot așa cu guvernante și profesori, la patru verste departe de Rostovi.
— Bună idee, ma chere, se amestecă contele, înviorat dintr-o dată. Hai! Mă travestesc și eu și merg cu voi. Vreau s-o mai înveselesc un pic pe Pașeta115.
Dar contesa nu se învoi să-l lase pe conte: în ultimele zile îl duruse piciorul. Hotărâră deci ca Ilia Andreevici să nu se ducă la Meliukovi, dar să se ducă domnișoarele, dacă merge și Luiza Ivanova (madame Shoss); Sonia, întotdeauna sfioasă și rușinoasă, începu s-o roage de data asta mai insistent decât toți pe Luiza Ivanovna să nu-i refuze.
Travestiul Soniei era cel mai reușit. Mustățile și sprâncenele o prindeau de minune. Toți îi spuneau că e foarte frumoasă, iar ea se simțea însuflețită de o energie neobișnuită. Ceva ca o voce lăuntrică îi spunea că acum ori niciodată avea să i se hotărască soarta și, pe lângă asta, în costumul ei bărbătesc părea cu totul altă ființă. Luiza Ivanovna consimți și, după o jumătate de oră, patru troici cu zurgălăi și clopoței traseră la scară, șuierând și scrâșnindu-și tălpile de oțel pe zăpada înghețată.
Natașa dădu cea dintâi tonul veseliei sărbătorești și, această veselie, propagându-se de la unul la altul, spori tot mai mult și atinse culmea atunci când, în larma discuțiilor, chemărilor reciproce, râsetelor și strigătelor, ieșiră toți în ger și se împărțiră prin sănii.
Erau două troici de serviciu ale curții; troica cea de a treia era a contelui, cu trăpaș de Oriol la mijloc; a patra era troica personală a lui Nikolai, cu calul lui negru, mărunțel și păros, înhămat între hulube. Nikolai, cu mantaua lui de husar peste costumul de babă, încins cu o curea, stătea în picioare în mijlocul săniei și ținea hățurile.
Noaptea era atât de luminoasă, încât se vedeau sclipind în razele lunii ornamentele de metal de la hamuri și ochii cailor, care priveau speriați la ceata gălăgioasă, strânsă în întunericul marchizei de la intrare.
În sania lui Nikolai luară loc Natașa, Sonia, madame Schoss și două slujnice; în sania contelui se urcară Dimmler cu nevasta și Petea, iar în celelalte două se împărțiră oamenii de casă deghizați.
— Dă-i drumul tu întâi, Zahar! Îi strigă Nikolai vizitiului de la troica tatălui său, ca să aibă prilej să-i ia înainte, pe drum.
Scârțâind ascuțit cu tălpile metalice, ca și cum gerul le-ar fi înțepenit în zăpadă, troica bătrânului conte, în care ședeau Dimmlerii și câțiva mascați, porni la drum în sunete de clopoțel. Lăturașii se propteau în hulube și trăgeau, pisând cu copitele zăpada lucioasă, întărită ca zahărul.
După prima troică porni și Nikolai, și în urma lui tropotiră, scârțâindu-și tălpicele, celelalte două. Cât timp merseră de-a lungul parcului, umbra ramurilor despuiate ale copacilor cădea adeseori de-a curmezișul drumului, ascunzându-le pe alocuri lumina albă a lunii; dar, cum ieșiră dincolo de îngrăditura parcului, întinderea câmpiei nemișcate, acoperită de zăpadă și inundată de lumina lunii cu străluciri de diamant și sclipiri albăstrii, li se deschise din toate părțile. O dată și încă o dată săltă sania printr-un șir de hârtoape; întâi prima, apoi următoarea, cea care venea după ea, și ultima în fine, săltară rând pe rând și se înșirară unele după altele, tulburând tăcerea ce încătușa totul în jur.
— Urme de iepure, ia uite ce de urme! Răsună în aerul tăios de ger glasul Natașei.
— Ce lumină, Nicolas! Se auzi vocea Soniei.
Nikolai întoarse capul spre Sonia și se aplecă să-i vadă fața mai de aproape. O figură cu totul nouă și dragă, sprâncenată și cu mustăți negre, îl privi de sub gluga de zibelină, apropiată și totuși foarte departe, în lumina lunii.
„E Sonia cea de odinioară”, gândi Nikolai, se uită mai aproape la ea și zâmbi.
— Ce este, Nicolas?
— Nimic, răspunse el și se întoarse iar spre cai.
Ieșind la drumul mare, luciu ca gheața, bătătorit de tălpicele săniilor și plin tot de urme adâncite de potcoave, ce se zăreau în lumina lunii, caii începură de la sine să întindă hățurile și să lungească pasul. Lăturașul din stânga își încordă gâtul și șleaurile începură să vibreze la smucituri. Cel dintre hulube începu un trap legănat, ciulind urechile, ca și cum ar fi întrebat: „Să-ncep sau e prea devreme?” Departe, în față, pe zăpada albă se distingea clar o mogâldeață neagră ce-și vedea de drum în clinchete de zurgălăi – troica lui Zahar, iar din urmă se auzea larma chiuiturilor și râsetelor celor mascați.
— Ei, acum să vă văd, drăguții mei! Strigă Nikolai, smucind cu o mână hățurile și ridicând-o pe cealaltă, cu biciul, în aer.
Și numai după felul cum se-ntețea vântul ce le sufla din față, după șleaurile ce tremurau de-ntinse și după trapul din ce în ce mai lin al lăturașilor, își mai puteau da seama cât de iute zbura troica, Nikolai întoarse capul și se uită îndărăt. Cu strigăte și chiote, rotindu-și bicele în aer și dând drumul la galop cailor mijlocași, își iuțiră mersul și troicile din urmă. Mijlocașul sălta necontenit sub jugul arcuit ca un curcubeu și nici nu se gândea să-și micșoreze pasul; ba, părea că ar promite să-l mai și lungească, la nevoie.
Nikolai ajunse din urmă, prima troică. După ce coborâră împreună un deal, ieșiră la drumul larg ce străbătea lunca unui râu.
„Unde suntem aicea? Se întrebă Nikolai. Trebuie să fim în lunca de la Kosoi. Dar nu, e un loc necunoscut, pe aici n-am mai fost niciodată. Nu e nici pajiștea luncii Kosoi, nici dealul Diomkin. Dumnezeu știe pe unde-om fi! E un loc necunoscut și fermecat. Dar, fie ce-o fi!” Și, îndemnându-și cu un chiot caii, încercă să ocolească troica din față.
Zahar își struni caii și-și întoarse fața, plină de promoroacă până-n sprâncene.
Nikolai dădu drumul cailor; Zahar, întinzând și el mâinile drept înainte, dădu și el frâu liber cailor săi, îndemnându-i.
— Acum să te ții, boierule! Zise el.
Cele două troici zburară și mai repede una lângă alta, iar picioarele cailor trepădau amețitor de iute. Nikolai începu să i-o ia înainte lui Zahar, care nu-și schimba poziția și sta cu mâinile întinse. În sfârșit, ridică o mână de pe hățuri.
— Nu merge, boierule! Îi strigă el lui Nikolai, care-și lăsă în voie caii, la galop, și-i trecu înainte lui Zahar.
De sub copitele cailor, pe fețele celor din sanie veni o pulbere fină și aspră de zăpadă; iar de alături răsunau tropotele dese ale cailor troicii pe care o întreceau și căreia caii păreau că-i calcă umbrele în picioare. Șuierul ascuțit al tălpicelor lunecând pe zăpadă și țipete de voci femeiești se auzeau din toate părțile.
Nikolai își domoli goana și se uită jur împrejurul său. Pretutindeni același potop de lumină de lună pe câmpia care părea vrăjită și, deasupra ei, bolta presărată cu stele.
„Zahar îmi strigă s-o iau la stânga; dar de ce s-o iau stânga? Se gândea Nikolai. Parcă noi la Meliukovi ne ducem? Parcă mai e pe aici vreo Meliukova? Noi, numai Dumnezeu știe încotro am pornit-o și Dumnezeu știe ce se-ntâmplă cu noi; și, de altfel, ceea ce se-ntâmplă cu noi este foarte ciudat și foarte frumos.” Se uită la cei din sanie.
— Ia te uită, i-au albit și mustățile, și genele, e alb tot, vorbi unul dintre străinii ciudați și frumoși din fundul saniei; cel care vorbise avea mustăți și sprâncene subțiri.
„Omul acesta, mi se pare, este Natașa, reflectă Nikolai, iar celălalt e madame Schoss; dar, poate să nu fie ea! Iar cerchezul cu mustăți habar n-am cine e! O iubesc, totuși!”
— Nu vi-i frig? Întrebă el.
Dar cei din sanie, în loc să răspundă, pufniră de râs. Din sania din urmă, Dimmler strigă ceva, pesemne ceva de haz, dar nu se putea înțelege ce striga.
— Da, da, răspunseră voci râzând.
Iată și o pădure fermecată, cu umbre întunecate, ce se aștern prelung pe drum, smălțate de sclipiri diamante, și un șir întreg de scări mari de marmoră, și acoperișurile de argint ale palatelor fermecate, și urletele asurzitoare ale cine știe căror fiare sălbatice. „Iar dacă satul ăsta o fi chiar Meliukovka, atunci e și mai ciudat, căci noi am bătut Dumnezeu știe ce coclauri și-am ajuns tot la Meliukovka”, își spunea Nikolai.
Chiar așa și era: ajunseră la Meliukovka și la scară îi întâmpinară lachei cu lumânări în mână și fețe voioase.
— Cine sunteți? Întrebară voci de pe scară.
— Mascații contelui, îi cunosc după cai, se auziră alte voci răspunzându-le.
XI.
PELAGHEIA DANILOVNA MELIUKOVA, o femeie grasă și energică, ședea, într-un capot larg și cu ochelari pe nas, în salon printre fetele ei și-și dădea osteneala să le alunge plictiseala. Turnaseră în apă ceară topită și se uitau acum la umbrele pe care le făcea pe perete ceara întărită, când se auziră în vestibul pașii și glasurile vizitatorilor.
După ce-și dreseră tușind glasurile și-și șterseră de chiciură fețele în tindă, husarii, cucoanele, vrăjitoarele, paiațele și urșii intrară în salonul în care lacheii se grăbeau să aprindă lumânări. Paiața-Dimmler și cucoana-Nikolai deschiseră dansul. Înconjurați de copiii gălăgioși, mascații, acoperindu-și fața și schimbându-și vocea, se înclinară în fața gazdei și se împrăștiară prin odaie.
— Ah, sunt de nerecunoscut! Ia uitați-vă la Natașa! Ia uitați-vă, cui îi seamănă? Zău, seamănă cu cineva. Dar Eduard Karlâci? Ce bine-i stă! Nu-l recunoșteam! Și cum dansează! Ah, Doamne, uite și un cerchez! Ce bine-i stă Soniușkăi! Dar ăsta cine mai e? Ei, dar nostim mai sunteți! Nikita, Vania, dați mesele în lături! Și noi, care mocneam aicea singuri!
— Ha-ha-ha! Uite husarul, uite-l! Juri că-i băiat, uite ce picioare are! Lasă-mă să văd și eu… se auzeau voci.
Natașa, favorita fetelor Meliukovei, dispăru împreună cu ele în odăile de din dos, unde trebuiră să le ducă apoi fel de fel de halate, haine bărbătești și dop ars, pe care brațe goale de domnișoare le luau din mâinile lacheului, prin ușa abia crăpată. După zece minute, tot tineretul din familia Meliukovilor îngroșa rândurile mascaților.
Pelagheia Danilovna, cu ochelarii pe nas, dădea ordine să li se facă loc musafirilor și să se pregătească tratațiile pentru boieri și cele pentru slugi. Și, zâmbind reținut, se tot învârtea printre ei și li se uita foarte de aproape drept în față, fără să izbutească să recunoască pe vreunul. Și nu numai pe Rostovi și pe Dimmler nu izbutea să-i recunoască, dar nu-și putu nici în ruptul capului recunoaște nici măcar fetele, cu toate că purtau halatele și uniformele bărbatului ei.
— Dar asta a cui este? Își întrebă ea guvernanta, uitându-se drept în ochii fetei ei, costumată în tătar de pe la Kazan. Parc-ar fi cineva dintre Rostovi. Dar dumneata, domnule husar, în ce regiment îți faci serviciul? Se adresă ea Natașei. Turcului ăstuia, dă-i turcului pistil, îi spuse ea lacheului care servea, că nu-i oprit de legea lor să mănânce pistil.
Din când în când, uitându-se la mișcările ciudate și caraghioase pe care le făceau dansatorii, ce pricepuseră odată pentru totdeauna că sunt deghizați și că nimeni nu-i poate recunoaște, și de aceea nu se sfiau să facă orice, Pelagheia Danilovna își acoperea fața cu batista, toată grăsimea trupului ei mare i se cutremura de un râs blajin bătrânesc, pe care nu și-l mai putea stăpâni.
— Ia te uită, asta-i Sachinette116 a mea, e Sachinette! Spunea ea.
După dansurile și horele rusești, Pelagheia Danilovna întruni pe toți mascații, boieri și oameni de-ai casei, într-un singur mare cerc, și se puseră pe jocuri de societate: inelul, sfoara cu rublă și celelalte.
Un ceas mai târziu, costumele erau toate mototolite într-un hal fără de hal. Mustățile și sprâncenele desenate cu dop ars se prelingeau pe fețele aprinse, asudate vesele ale mascaților. Pelagheia Danilovna începu să-i recunoască, minunându-se de reușita costumelor, de chipul în care le veneau tuturor, și în special domnișoarelor, și mulțumind la toată lumea pentru că-i distraseră așa de bine. Musafirii fură apoi chemați la masă în salonaș, iar pentru slugi se orândui o masă în sala cea mare.
— Nu, ghicitul în baie e ceva îngrozitor! Spuse în timpul mesei o domnișoară bătrână, care locuia în casa Meliukovilor.
— Dar de ce? Întrebă cea mai mare dintre domnișoarele Meliukov.
— N-o să îndrăzniți, pentru asta trebuie curaj, nu glumă.
— Eu îndrăznesc, spuse Sonia.
— Povestește-ne cum a fost cu domnișoara aceea, spuse a doua dintre fetele Meliukov.
— Iată cum a fost, începu domnișoara bătrână. O domnișoară s-a dus odată, a luat un cocoș și două tacâmuri – așa cum trebuie – și s-a pus pe așteptat. Stă ce stă și deodată aude… clopoțeii și zurgălăii de la o sanie care se apropia; stă s-asculte – și intră cineva cu chip de om: părea să fie un ofițer – se apropie de masă și se așază în fața ei.
— A! A! țipă Natașa, făcând ochii mari de groază.
— Și cum adică? Vorbea, așa ca noi?
— Da, ca orice om – toate erau așa cum trebuie; și dă el să intre în vorbă; ea ar fi trebuit să stea de vorbă cu dânsul până la cântatul cocoșilor; dar, de speriată ce era, și-a acoperit fata cu mâinile. Nu și-a acoperit bine fața cu mâinile, că el a și cuprins-o în brațe. Noroc că tocmai atunci au venit în fugă fetele…
— Ei, nu le mai speria! Spuse Pelagheia Danilovna.
— Mămico, și tu ai încercat să ghicești așa, doar… spuse una dintre fiicele ei.
— Dar cu ghicitul în hambar cum e? Întrebă Sonia.
— Păi, uite, chiar și acum te poți duce până la hambar și să stai s-asculți ce auzi. Dacă auzi bătăi, ciocănituri, e rău, iar dacă auzi așa ca și cum ar turna cineva niște grăunțe, e bine și ți se împlinește…
— Mamă, povestește cum a fost cu dumneata când ai ghicit în hambar.
Pelagheia Danilovna zâmbi.
— Ei, eu am cam uitat… zise ea. Dar voi nu vă duceți niciuna?
— Ba mă duc eu, Pelagheia Danilovna, dă-mi voie să mă duc eu, zise Sonia.
— Bine, de ce nu, du-te dacă nu ți-e frică.
— Luiza Ivanovna, îmi dai voie? Întrebă Sonia.
Fie că jucau inelul, sau sfoara cu banul, fie că stăteau de vorbă ca acum, Nikolai nu se mai dădea dus de lângă Sonia și se uita la ea într-un fel cu totul nou. I se părea că acum era prima dată când o cunoscuse cu adevărat și asta datorită mustăților desenate cu dop ars. Într-adevăr, în seara aceea Sonia era atât de veselă și de drăgălașă, cum n-o mai văzuse niciodată Nikolai.
„Ce mai fată! Și eu, ce gogoman!” își zise Nikolai, uitându-se la ochii ei strălucitori, la zâmbetul ei fericit și entuziast, care-i făcea gropițe în obraji, pe sub mustăți, și pe care nici nu-l văzuse până atunci.
— Nu mi-e frică de nimic, spuse Sonia. Pot să mă duc chiar acum?
Și se ridică de pe scaun. Îi spuseră unde-i hambarul, cum trebuie să șadă și să asculte și i se dădu o șubă îmblănită. Și-o puse peste cap și-i aruncă lui Nikolai o privire.
„Ce minune de fată e asta! Se gândi el. Unde mi-o fi fost capul până acum?”
Sonia pornise prin coridor, cu gândul să se ducă la hambar. Nikolai spuse că-i e cald și se grăbi să iasă pe scările de la intrarea principală. Într-adevăr, de atâta lume câtă era în casă, aerul se îmbâcsise.
Afară tot ger uscat era și aceeași lună plină, dar și mai luminoasă. Lumina era atât de puternică și pe zăpada luceau atâtea stele, încât nu mai aveai de ce să te uiți la cer, unde, de altfel, adevăratele stele nici nu se mai vedeau. Cerul era întunecat și mohorât, în timp ce pe pământ era numai voie bună.
„Prostul de mine! Gogoman ce sunt! Ce-am așteptat până acum?” își zise Nikolai și, luând-o pe scări în jos de-a fuga, coti pe după colțul casei, pe cărăruia ce ducea spre scara de din dos. Știa că pe acolo va trece Sonia. Pe la jumătatea drumului erau niște stive de lemne, acoperite cu zăpadă, care aruncau umbră; printre stive și alături de ele se împleteau pe zăpadă și pe cărare umbrele unor bătrâni tei desfrunziți. Cărarea ducea la hambar. Peretele de bârne cioplite al hambarului și acoperișul ascuns sub zăpadă sclipeau ca tăiate în cine știe ce piatră de preț, în lumina razelor de lună. În grădină trosni un vreasc, apoi totul intră din nou în liniștea netulburată de nimic. Părea că pieptul în loc de aer trage în plămâni elixirul tinereții veșnice și al fericirii.
Pe scara de la odăile slujnicelor răsunară pe trepte pași și, după ce scârțâi sub tălpi zăpada adunată pe cea mai de jos treaptă, vocea unei bătrâne slujnice se auzi spunând:
— Drept înainte, înainte, pe cărare, domnișoară. Dar să nu te uiți în lături!
— Nu mi-e frică, răspunse vocea Soniei și, pe cărare, în direcția lui Nikolai, prinseră să scârțâie pe zăpadă pantofiorii subțiri din picioarele Soniei.
Sonia înainta, înfășurată în blană. Era la doi pași de Nikolai, când îl văzu; îl vedea și ea tot altfel de cum îl văzuse până atunci și nu mai era nici umbra de teamă pe care i-o inspirase el întotdeauna. El purta rochie de femeie, era ciufulit și avea pe față un zâmbet de fericire, pe care Sonia i-l vedea întâia oară. Alergă repede spre el.
„E cu totul alta și totuși aceeași”, își spuse Nikolai, privindu-i fața în bătaia puternică a luminii de lună. Mâinile lui își făcură loc sub blana care-i acoperea capul, și el o îmbrățișa, o strânse la piept și o sărută pe buzele cu mustăți desenate, care miroseau a dop ars. Sonia îl sărută drept pe gură și-i cuprinse cu amândouă mâinile ei mici obrajii.
— Sonia! Nicolas! atât își spuseră și fugiră îndată spre hambar, de unde se înapoiară în casă, fiecare pe unde venise.
XII.
CÂND TOÞI SE URCARÃ în sănii ca să se întoarcă de la Pelagheia Danilovna acasă, Natașa, care întotdeauna vedea și-și nota orice, orândui în așa fel lucrurile, încât Luiza Ivanovna să fie în aceeași sanie cu ea și cu Dimmler, iar Nikolai să stea cu Sonia și slujnicele.
Cât ținu drumul la întoarcere, Nikolai mână liniștit și nu se mai luă la întrecere, uitându-se tot mereu la Sonia sub strania lumină a lunii și căutând să descopere, dincolo de strălucirea ei schimbătoare pe dedesubtul mustăților și sprâncenelor cănite, pe Sonia lui cea de odinioară și de acum, de care era hotărât să nu se mai despartă niciodată. Se uita la ea și, când își dădu seama că e tot aceea, și nu alta, și-și aminti apoi mirosul de dop ars, amestecat cu senzația sărutului, trase cu putere în piept aerul gros și, uitându-se la pământul ce fugea sub el și la cerul strălucitor de lumină, se simți iarăși în împărăția vrăjii.
— Sonia, tu te simți bine? Întreba el din când în când.
— Bine, răspundea ea. Dar tu?
La jumătatea drumului, Nikolai trecu vizitiului hățurile, alergă pentru o clipă până la sania Natașei și sări pe scară.
— Natașa, îi spuse el pe șoptite în franțuzește, știi, m-am hotărât în privința Soniei.
— I-ai spus ceva? Întrebă Natașa, strălucitoare deodată de bucurie.
— Vai, ce ciudat arăți, Natașa, cu sprâncenele și cu mustățile astea! Îți pare bine?
— Îmi pare atât de bine, atât de bine! Mă și supărasem pe tine! Nu ți-am spus nimic, dar te-ai purtat urât cu ea. Nu știi ce inimă are, Nicolas! Ce fericită sunt! Sunt rea cu ea câteodată, mi se întâmplă, dar mi-ar fi părut rău de tot să fiu numai eu fericită, fără Sonia, continuă Natașa. Acum sunt așa de fericită! Dar du-te mai repede la ea.
— Nu, stai puțin! Vai, caraghioasă mai ești! Îi spuse Nikolai și, uitându-se mereu la sora lui, descoperi și în ea ceva nou, neobișnuit și fermecător de gingaș, ceva ce nu mai văzuse la ea. Natașa, e ca o vrajă. Ce crezi?
— Da, răspunse ea, ai făcut cât se poate de bine. „Dacă aș fi văzut-o mai demult, așa cum am văzut-o acum, se gândi Nikolai, aș fi întrebat-o de atunci ce trebuie să fac și aș fi făcut orice mi-ar fi poruncit ea și totul ar fi ieșit bine,”
— Așadar, te bucuri și crezi că am făcut bine?
— Ah, mai mult decât bine! Nu demult m-am certat pentru asta cu mămica. Mama îmi spunea că Sonia vrea să te prindă în mreje. Cum se poate să vorbești așa! Numai cât nu ne-am aruncat insulte, eu și mama. Și nu voi permite niciodată cuiva să o vorbească de rău sau să gândească rău despre ea, fiindcă e o fată fără cusur.
— Așadar, fac bine? Întrebă Nikolai, mai cercetând o dată expresia de pe fața surorii sale, ca să se convingă dacă-i vorbește așa de-adevărat, apoi sări din mers de pe marginea săniei, scârțâind cu tălpile pâslarilor pe gheață, și alergă spre sania lui.
Găsi același cerchez cu mustăcioară, surâzător și fericit, privindu-l de sub gluga de zibelină, șezând în fundul săniei, și cerchezul acesta era Sonia, iar Sonia era cu siguranță viitoarea lui nevastă, fericită și iubitoare.
Ajungând acasă, domnișoarele îi povestiră bătrânei contese cum petrecuseră la Meliukovi, apoi se duseră în camera lor la culcare. Înainte de a se culca, stătură încă mult timp dezbrăcate, dar fără să-și șteargă mustățile, și-și vorbiră, fiecare despre fericirea ei. Vorbiră despre multe; cum au să se mărite, cum bărbații lor vor fi buni prieteni și cât vor fi de fericite. Pe masa Natașei era oglinda pe care i-o pregătise de cu seară Duniașa.
— Atâta doar, când au să se întâmple toate astea? Mi-e teamă că niciodată… Ar însemna să fie prea frumos! Spuse Natașa, ridicându-se și se apropie de oglindă.
— Stai jos, Natașa, poate că ai să-l vezi, spuse Sonia.
Natașa aprinse lumânările și se așeză pe scaun.
— Văd pe cineva cu mustăți, zise Natașa, văzându-și propria ei față în oglindă.
— Nu trebuie să râzi, domnișoară, interveni Duniașa.
Cu ajutorul Soniei și al slujnicei, Natașa găsi poziția potrivită pentru oglindă; își luă apoi o expresie serioasă și tăcu. Rămase îndelung pe loc, privind la șirul lung de lumânări din oglindă și părându-i-se (așa cum auzise că se spunea) când că vede în acest pătrat – confuz, îndepărtat și tulbure – un coșciug, când că vede chipul lui, al prințului Andrei. Dar, oricât era ea de gata să ia cea mai mică pată drept chip omenesc sau drept coșciug, nu vedea nimic. Începu să clipească des din ochi și plecă din fața oglinzii.
— De ce or fi văzând unii, și eu nu? Întrebă ea. Acum, așează-te tu, Sonia; azi ție nu ți se poate întâmpla să nu vezi. Uită-te și pentru mine… Mi-e așa de frică, astăzi!
Sonia se așeză în fața oglinzii, o potrivi în poziția prielnică și începu să privească.
— Iaca, Sofia Alexandrovna are să vadă negreșit, îi spuse pe șoptite Duniașa. Dumneata prea râzi tot timpul.
Sonia prinse cuvintele acestea și mai auzi cum Natașa îi spunea în șoaptă:
— Știu bine și eu că ea are să vadă; și anul trecut a văzut.
Vreo trei minute tăcură toate. „Negreșit!” șopti Natașa, dar nu apucă să sfârșească fraza, că Sonia lăsă deodată oglinda pe care o ținea și-și acoperi ochii cu mâna.
— Ah, Natașa! Exclamă ea.
— Ai văzut, ai văzut? Ce-ai văzut? Þipă Natașa, susținându-i oglinda.
Sonia nu văzuse nimic: tocmai voise să se ridice și să clipească, când o auzise pe Natașa spunând „Negreșit!”… N-ar fi vrut s-o înșele nici pe Duniașa, nici pe Natașa, dar nu mai putea sta. Nu știa nici ea cum și pentru ce se trezise strigând, când își acoperise ochii cu mâna.
— Pe el l-ai văzut? O întrebă Natașa, apucând-o de mână.
— Da. Stai puțin… l-am… l-am văzut… pe el, zise Sonia fără să vrea și fără să știe de care el vorbea: de Nikolai sau de Andrei.
„De ce adică n-aș spune că am văzut? Unii, doar, văd! Apoi, cine poate să controleze dacă am văzut sau nu?” îi trecu Soniei prin cap.
— Da, l-am văzut pe el, spuse Sonia.
— Cum? Spune, cum l-ai văzut? În picioare sau culcat?
— Nu, am văzut așa… Nu era nimic, când, deodată, îl văd culcat.
— Andrei, culcat? E bolnav? Întrebă speriată Natașa, cu ochii pironiți asupra prietenei ei.
— Nu, dimpotrivă, dimpotrivă, avea chipul vesel și s-a întors spre mine și, în clipa când rosti aceste cuvinte, i se păru și ei că văzuse într-adevăr ceea ce spunea.
— Și pe urmă, Sonia?
— N-am mai văzut bine, ceva albastru și roșu…
— Sonia, când vine? Când îl văd? Doamne, cât de mult mă tem pentru el; și pentru mine mă tem și totul mă-ngrozește… spuse Natașa și, fără să răspundă cuvintelor de încurajare ale Soniei, se băgă în așternut.
Mult timp după ce stinse lumânarea, rămase nemișcată, cu ochii mari deschiși, uitându-se la geamurile înghețate, prin care pătrundea lumina rece a lunii.
XIII.
CURÂND DUPÃ SÃRBÃTORI, Nikolai îi vorbi mamei de dragostea lui pentru Sonia și de hotărârea fermă pe care o luase de a se însura cu ea. Contesa, care prinsese de veste demult ceea ce se petrecea între Sonia și Nikolai și se aștepta la această explicație, îi ascultă tăcută vorbele și-și anunță fiul că poate să se însoare cu cine vrea, dar că nici ea, nici tatăl lui, nu-i vor da binecuvântarea pentru o asemenea căsătorie. Pentru prima oara în viață, Nikolai simți că mama lui era nemulțumită de el și că, oricât l-ar fi iubit, n-avea de gând să cedeze. Rece și fără să-și privească fiul, ea trimise după soțul ei. Când acesta veni, ea voi să-i aducă în prezența fiului lor la cunoștință, pe scurt, cu calm, despre ce era vorba, dar nu se mai putu opri: izbucni în lacrimi de necaz și ieși din odaie. Bătrânul conte încercă să-l sfătuiască fără convingere pe Nikolai, rugându-l să renunțe la proiectul său.
Nikolai îi răspunse că nu-și poate călca cuvântul, iar tatăl, oftând vădit încurcat, își întrerupse scurt discursul și se duse la contesă. Ori de câte ari avea ciocniri cu fiu-său, conștiința că e vinovat, față de el, de prostul mers al afacerilor, nu-l mai părăsea pe bătrânului conte și, de aceea, nu putea să se supere pe el din pricină că refuza să se însoare cu o fată bogată și și-o alesese pe Sonia, care n-avea zestre; de-abia cu prilejul acesta își dădu el seama că, dacă afacerile nu i-ar fi mers prost, cu greu i-ar fi putut dori lui Nikolai o soție mai bună decât Sonia și că singurul vinovat de mersul prost al treburilor era numai el, cu Mitenka al lui și cu năravurile lui de nelecuit.
Nici tatăl și nici mama nu mai deschiseră discuția cu fiul lor despre problema aceasta, dar, câteva zile de la explicația cu el, contesa o chemă pe Sonia la ea și, cu o cruzime la care nu se așteptase niciuna, nici cealaltă, își învinovăți nepoata că i-a ademenit băiatul și că e nerecunoscătoare. Sonia, tăcută, cu ochii în pământ, asculta crudele cuvinte ale contesei și nu înțelegea ce vrea de la ea. Era veșnic gata să jertfească orice pentru binefăcătorii ei. Gândul jertfei de sine era gândul ei favorit; dar în cazul de față nu putea înțelege nici cui, nici ce i se cerea să jertfească. Nu putea să n-o iubească pe contesă și-i era dragă întreaga familie a Rostovilor, dar nu putea nici să înceteze de a-l iubi pe Nikolai și să uite că fericirea lui atârna de această dragoste. Stătea așa și nu răspundea nimic. Nikolai nu mai putea suporta – așa cel puțin i se păru lui – această situație și-i ceru numaidecât mamei sale explicații. Când își ruga mama să-l ierte pe el și pe Sonia și să le dea consimțământul pentru căsătoria lor, când o amenința că se va căsători cu ea pe ascuns, fără întârziere, dacă cumva o va mai persecuta.
Contesa, cu o răceală pe care Nikolai nu i-o cunoscuse până atunci, îi răspunse că e major, că prințul Andrei se căsătorește fără consimțământul tatălui său, și că poate face și el la fel, dar că ea nu va recunoaște niciodată pe această intrigantă ca fiică a ei.
Înfuriat de cuvântul intrigantă, Nikolai ridică glasul și-i spuse mamei sale că n-ar fi crezut niciodată că îi va putea cere să-și vândă sentimentele și că, dacă-i vorba așa, e ultima dată când vorbește… Dar nu apucă să rostească vorbele hotărâtoare, pe care mama lui, judecând după expresia feței, le aștepta cu groază și care ar fi rămas între ei amândoi, poate pentru totdeauna, o amintire crudă, nu apucă să le pronunțe, căci Natașa, cu fața palidă și gravă, intră în cameră, deschizând brusc ușa de după care ascultase.
— Nikolenka, spui prostii! Taci! Taci! Îți spun să taci odată! zise Natașa aproape strigând ca să-i acopere vocea.
— Mămică dragă, nu-i deloc ceea ce crezi tu… draga mea, biata mea mămică, se adresă ea mamei sale, care, simțindu-se pe pragul unei rupturi, se uită cu spaimă la fiul ei, dar, din încăpățânare și aprinsă de luptă, nu voia și nu putea să se lase învinsă.
— Nikolenka, te lămuresc eu mai târziu; acum pleacă! Ascultă-mă puțin, mămică scumpă…
Cuvintele Natașei n-aveau nici un sens, dar își făcură efectul la care se străduise ea să ajungă.
Contesa începu să plângă cu sughițuri și-și ascunse fața la pieptul fetei, iar Nikolai se sculă și, luându-și capul în palme, ieși din odaie.
Natașa își luă asupră-și sarcina de a face pace și duse lucrurile până la a obține pentru Nikolai din partea mamei lor promisiunea că nu o va mai persecuta pe Sonia, el făgăduind în schimb să nu întreprindă nimic fără știrea părinților.
Trist și grav, în raporturi rele cu părinții, dar, după cât i se părea, foarte îndrăgostit, Nikolai plecă la regiment pe la începutul lui ianuarie, hotărât să-și aranjeze situația în armată, să obțină trecerea în rezervă și să se însoare cu Sonia.
După plecarea lui Nikolai, casa Rostovilor deveni mai tristă ca niciodată. De inimă rea, contesa se îmbolnăvi.
Sonia era mâhnită și de plecarea lui Nikolai, și de tonul dușmănos cu care contesa nu se putea să nu-i vorbească. Contele era mai îngrijorat decât oricând de prostul mers al afacerilor, care cerea măsuri decisive. Era neapărată nevoie să scoată în vânzare casa de la Moscova și proprietatea din apropierea orașului, și pentru vânzarea casei trebuia să plece la Moscova. Starea sănătății contesei îl silea, însă, să amâne de pe o zi pe alta plecarea.
Natașa, care la început suportase ușor și chiar cu voioșie despărțirea de logodnicul ei, era acum pe zi ce trecea mai tulburată și mai nerăbdătoare. Gândul că anii ei cei mai frumoși, care-ar fi putut însemna mult pentru dragostea lor, i se pierdeau în zadar, fără să facă nimic, o chinuia tot timpul. Scrisorile lui, cele mai multe, o supărau. Era jignitor pentru ea să se gândească la faptul că, în timp ce ea trăia numai prin iubirea ei, iubitul ei ducea o viață adevărată, vedea mereu tot alte locuri și alți oameni care-l interesau. Cu cât scrisorile lui erau mai captivante, cu atât o supărau mai mult. Cât despre scrisorile pe care i le trimetea lui, nu numai că n-o linișteau, dar începuseră să-i apară ca o obligație plicticoasă și falsă. Nu-i plăcea să scrie, fiindcă nu putuse ajunge să exprime veridic prin scris nici a mia parte din ceea ce știa să spună atât de bine prin viu grai, prin zâmbet și priviri. Îi scria clasicele scrisori-șablon, seci, pe același calapod, cărora nici ea nu le dădea vreo importanță și a căror ortografie i-o corecta în ciornă contesa.
Starea contesei însă nu se îmbunătățea deloc, iar călătoria la Moscova nu mai putea fi amânată. Trebuia pregătit trusoul miresei, trebuia vândută casa și mai era pe deasupra și venirea prințului Andrei, care era așteptat mai întâi la Moscova, unde locuia în iarna aceea prințul Nikolai Andreici; Natașa era încredințată, de altfel, că logodnicul ei se și întorsese.
Lăsând-o pe contesă la țară, pe la sfârșitul lui ianuarie, contele cu Natașa și cu Sonia plecară la Moscova.




Partea a cincea.

I
DUPÃ LOGODNA PRINÞULUI Andrei cu Natașa, Pierre simți dintr-o dată, fără nici o pricină aparentă, că nu mai poate duce viața de până atunci. Oricât de puternic crezuse în adevărurile pe care binefăcătorul lui i le dezvăluise, oricâte bucurii încercase la începutul uceniciei sale în munca pentru desăvârșirea morală, căreia i se dăruise cu atâta suflet, tot farmecul vieții acesteia de până atunci pierise deodată pentru el, îndată după logodna prințului Andrei cu Natașa și după moartea lui Iosif Alexeevici, despre care aflase aproape în același timp. Doar scheletul vieții trecute îi mai rămăsese: casa lui, strălucitoarea lui soție, care se bucura acum de favoarea unui personaj însemnat, relațiile cu tot Petersburgul, și slujba, cu formalitățile ei plictisitoare. Și viața dusă până atunci îi apăru deodată de o nebănuită urâțenie. Se lăsă de obiceiul de a-și scrie jurnalul și, fugind de societatea fraților masoni, începu să se ducă iar pe la club, să bea iarăși peste măsură, să caute din nou tovărășia burlacilor, să ducă asemenea viață, încât contesa Elena Vasilievna găsi necesar să-i facă ușoare observații. Pierre, dându-și seama că soția sa avea dreptate, plecă la Moscova ca să n-o compromită.
La Moscova, de cum intră în imensa lui casă, cu prințesele sfrijite și uscate și cu o groază de servitori, de cum văzu, pe când trecea prin oraș, paraclisul de la biserica Iverskaia cu lumânări fără număr aprinse dinaintea icoanelor suflate cu aur, de cum străbătu piața Kremlinului cu zăpada ei neatinsă, de cum întâlni birjele și bordeiele din Sâvțev Vrajok și pensionarii Moscovei, care nu mai cereau de la viață nimic și-și făceau veacul feriți de orice grabă, de cum revăzu edecurile coconetului moscovit, balurile Moscovei și Clubul englez, se simți numaidecât la el acasă, ajuns la limanul tihnit. În Moscova îi era cald și bine; se simțea în largul său, ca într-un halat vechi, cu care te-ai obișnuit.
Întreaga societate moscovită, de la bătrâni și până la copii, îi făcu lui Pierre o primire ca unui oaspete mult așteptat, căruia nimeni nu-i putuse lua vreodată locul. Pentru înalta societate moscovită, Pierre era cel mai plăcut, cel mai bun, mai spiritual, mai vesel și mai mărinimos tip de om sucit, dintre zăpăciții cu inimă de aur care erau boierii ruși de altădată, fără lețcaie în pungă, pentru că prea și-o deschideau pentru toată lumea.
Spectacolele în beneficiul artiștilor, tablouri proaste, statui, societăți de binefacere, țigani, școli, mese prin subscripții, petreceri, francmasoni, biserici, cărți – nu refuza nimic și pe nimeni, și dacă n-ar fi avut doi prieteni, care împrumutaseră de la el o mulțime de bani și care-l luaseră sub tutelă, și-ar fi irosit toată averea. La club, nu era masă ori serată fără el. De îndată ce, după două sticle de Margaux, se tolănea la locul lui obișnuit pe canapea, îl și înconjurau prietenii și prindeau să se-nfiripe comentarii, discuții, glume. Se isca pe undeva vreo ceartă? Era destul zâmbetul lui bun și o glumă spusă la locul ei, ca să împace lucrurile. Agapele lojii francmasonice erau plicticoase și lipsite de orice viață, dacă nu era și el de față.
Când, după vreo masă de burlaci, cedând rugăminților veselilor lui comeseni, se ridica să plece cu ei, chiote de bucurie și entuziasm izbucneau printre cei tineri. La baluri dacă nu erau destui cavaleri, dansa el. Cucoanele tinere și domnișoarele țineau la dânsul fiindcă, fără să facă vreuneia curte, era cu toate la fel de amabil, mai ales după ce mânca bine. „Il est charmant, il n'a pas de sexe”117, spuneau ele.
Era și Pierre unul dintre acei șambelani în retragere, cum erau cu sutele la Moscova, care-și făceau acolo veacul, în pace și voie bună.
Cum s-ar mai fi îngrozit el, cu șapte ani în urmă, când abia venise din străinătate, dacă i-ar fi spus cineva că nu avea de ce să caute atâta și să se frământe cu gândul, că drumul îi era demult hotărât, statornicit, mai înainte de toți vecii și că, oricât s-ar zbate, va fi tot ce au fost toți cei din situația lui. În ruptul capului, n-ar fi putut-o crede! Oare nu tot el dorise cândva, în adâncul sufletului, ba să facă din Rusia o republică, ba să devină Napoleon, ba filosof, ba strateg și învingător al lui Napoleon? Oare nu el întrevăzuse și dorise cu patimă să aducă neamului omenesc, cel păcătos, renașterea și să atingă el însuși cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii? Oare nu el întemeiase școli și spitale și dăduse țăranilor libertatea?
Și, în loc de toate acestea, iată-l ajuns un bogătaș, soț al unei femei care-l înșală, șambelan în retragere; fără alte plăceri decât să mănânce și să bea, ca apoi să-și dea drumul nasturilor la vestă și să înjure un pic ocârmuirea; iată-l membru al Clubului englez din Moscova și membru al societății moscovite, iubit de toată lumea. Multă vreme, Pierre nu se putuse împăca cu gândul că e chiar el șambelanul acesta în retragere la Moscova, al cărui tip îl disprețuise atât de adânc cu șapte ani în urmă.
Uneori se mângâia cu gândul că viața pe care o duce e numai așa, un provizorat; dar pe urmă îl îngrozea alt gând: că tot așa, provizoriu, intraseră și alți oameni, cu dinți sănătoși și păr bogat, în viața și în clubul acesta, și nu le mai rămăsese la ieșire nici un dinte și nici un fir de păr.
În clipele de orgoliu, când se gândea la situația lui, i se părea că el e cu totul altfel, deosebit de acești șambelani în retragere, pe care îi disprețuise odinioară; i se părea acum că erau niște oameni vulgari și proști, mulțumiți de sine și împăcați cu starea în care se aflau, „pe când eu și acum sunt nemulțumit întruna și tot aș vrea mereu să fac ceva pentru omenire, își spunea el, în clipele acestea de orgoliu. Dar, poate că și toți acești colegi ai mei s-au zbătut ca și mine și au căutat un drum nou, al lor, în viață, și poate că, tot ca și mine, au fost și ei împinși pe drumul acesta de împrejurări cărora nu li s-au putut împotrivi: de societate, de natură, de forța aceea elementară împotriva căreia omul nu poate face nimic”, își zicea el, în clipe de smerenie; și, după ce mai trăi o vreme tot așa la Moscova, nu-i mai disprețui, ci începu să-i iubească, să-i stimeze și să-i deplângă, întocmai ca pe sine însuși, pe acești tovarăși pe care i-i dăduse soarta.
Nu-l mai năpădeau ca înainte clipele de disperare, de urât și de dezgust de viață; dar aceeași boală, care altădată se manifestase prin crize acute, era acum înăbușită în el și nu-i dădea o clipă măcar pace. „În ce scop? Pentru ce? Ce se petrece în lume?” se întreba el cu nedumerire de mai multe ori pe zi, începând fără voia lui să se gândească la sensul fenomenelor vieții; dar, știind din experiență că nu există răspuns la asemenea probleme, se grăbea să-și abată gândul de la ele, punea mâna pe o carte sau pleca fie la club, fie la un anume Apollon Nikolaevici, ca să mai flecărească despre bârfelile orașului.
„Elena Vasilievna, care n-a iubit niciodată nimic, afară de trupul ei, și care e una dintre cele mai proaste femei de pe pământ, gândea Pierre, trece în ochii lumii drept o culme a inteligenței și a rafinamentului, și toți se închină în fața ei. Napoleon Bonaparte a fost disprețuit de toți, atâta timp cât a fost un om mare, dar de îndată ce a ajuns un jalnic comediant, împăratul Franz își bate capul cum să-i dea fata de soție, și încă nelegitim! Spaniolii înalță rugăciuni la Dumnezeu prin mijlocirea clerului catolic, drept recunoștință că în ziua de 14 iunie i-au învins pe francezi, iar francezii înalță rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu, prin același cler catolic, pentru că i-au învins pe spanioli în ziua de 14 iunie. Frații mei francmasoni fac jurământul sângelui că sunt gata să jertfească totul pentru aproapele lor, dar nu scot din buzunar o rublă măcar pentru trunchiul de caritate și uneltesc, cei din „Astreea„ împotriva „Căutătorilor de Mană„118, făcând zarvă mare în legătură cu autenticitatea covorului scoțian și cu un document, al cărui sens nu-l știe nici cel care l-a scris și care nu-i e nimănui de vreun folos. Noi, cu toții, mărturisim același principiu creștin al iertării greșelilor și al iubirii de aproapele – datorită căruia noi am și înălțat în Moscova de patruzeci de ori patruzeci de biserici – dar ieri a fost omorât în bătaie cu cnutul un om, un soldat dezertor, și un slujitor al aceluiași principiu al dragostei și al iertării, un preot, i-a dat să sărute crucea înainte de execuție.” Așa se gândea Pierre, și minciuna asta universală, acceptată de toți, oricât se obișnuise de mult cu ea, îl zguduia de fiecare dată, ca și cum ar fi fost ceva nou. „Înțeleg toată minciuna și toată confuzia asta, își spunea el, dar cum le-aș putea arăta tuturora ceea ce înțeleg eu? Am încercat și-am constatat întotdeauna că și ei, în adâncul sufletului lor, înțeleg tocmai ceea ce înțeleg și eu, dar că-și dau numai osteneala să nu vadă asta. Prin urmare, așa trebuie să fie! Dar eu, eu ce să fac?” se întreba Pierre. Avea și el acea însușire pe care o au mulți, dar mai cu seamă rușii, însușirea de a întrevedea binele și adevărul ca posibile, de a crede în ele, văzând totodată cât se poate mai limpede răul și minciuna vieții, prea limpede ca să mai fie în stare a mai lua în serios viața. În orice domeniu de activitate se îmbinau, după vederile lui, răul și înțelepciunea, orice ar fi încercat să facă, oricâte sforțări ar fi depus, răutatea și minciuna îl respingeau și-i tăiau toate căile spre acțiune. Cu toate astea, trebuia să trăiască, trebuia să-și umple cu ceva timpul. Era un chin prea groaznic să mai îndure și jugul acestor probleme de nedezlegat, pe care i le punea viața, și se deda primei plăceri ce-i sta la îndemână, numai să le uite. Ieșea în lume în tot felul de cercuri, bea mult, cumpăra tablouri și construia, dar mai cu seamă citea.
Citea și iar citea tot ce-i cădea în mână, și citea cu atâta patimă, încât atunci când se întorcea acasă, și lacheii încă nu apucau să-l dezbrace, el și lua cartea în mână și începea să citească. Citea, și de la citit trecea la somn, și de la somn la flecăreală prin saloane și la club, de la flecăreală la chefuri și la femei, de la chefuri iar la flecăreală, la citit și la vin. Vinul ajunsese pentru el o necesitate fizică și morală totodată, din ce în ce mai stăruitoare. Cu toate că doctorii îi spuseseră că, pentru un om de constituția lui, vinul e vătămător, tot peste măsură bea. Nu se simțea bine de tot decât atunci când, fără să-și dea nici el seama cum, deșertând în gura lui mare câteva pahare de vin, încerca o senzație de căldură plăcută, strecurată prin tot trupul, o duioșie față de orice semen și o predispoziție a minții de a reacționa superficial la orice gând, fără să-i adâncească esența, De-abia după ce bea o sticlă-două de vin, începea să-și dea vag seama că nodul acela încâlcit al vieții, care-l îngrozise altădată, nu era chiar atât de înspăimântător cum și-l închipuise. Ușor amețit, flecărind sau ascultând flecăreala altora, ori citind după masa de prânz și după cea de seară, vedea fără încetare nodul acesta, sub un aspect sau sub altul. Dar numai sub înrâurirea vinului își putea spune: „Nu-i mare lucru. Îi dau eu de capăt, iată, am și răspunsul gata, la-ndemână. Dar acum, n-am când… văd eu, pe urmă!”. Dar acest pe urmă nu mai venea niciodată.
Dimineața, pe nemâncate, toate problemele de altădată i se înfățișau din nou, la fel de insolubile și de înfricoșătoare, și atunci Pierre se înfunda repede în câte o carte și se bucura când venea cineva la el.
Câteodată Pierre își aducea aminte cum într-o povestire de război, pe care o auzise cândva, soldații pe front, când stau sub gloanțele dușmane în adăposturi, își caută stăruitor ocupații, ca să suporte mai ușor primejdia. Și i se păru deodată că toți oamenii erau tot soldați din aceștia, ce caută să se apere de viață, care prin ambiție, care prin patima jocului de cărți, care întocmind legi, care petrecând cu femei, care făcându-și jucărele din cai, din politică, din vânătoare, din vin, din treburi de stat. „Nu există nici lucruri de nimic, nici lucruri importante; toate-s totuna: numai să mă apăr de viață cum pot! Își spunea Pierre. Numai să nu o văd, să nu văd viața asta îngrozitoare!
II.
PE LA ÎNCEPUTUL IERNII, prințul Nikolai Andreici Bolkonski sosi la Moscova cu fiica sa. Datorită trecutului său, datorită inteligenței și originalității sale – și mai ales datorită scăderii entuziasmului față de domnia împăratului Alexandru și acelui curent patriotic și antifrancez, care domnea pe atunci la Moscova – prințul Nikolai Andreici deveni imediat obiectul unei deosebite stime din partea locuitorilor Moscovei și centru al opoziției moscovite împotriva ocârmuirii.
Prințul îmbătrânise mult în anul acesta din urmă. Dădea semne grave de bătrânețe: ațipea pe neașteptate, uita evenimentele apropiate și le ținea minte bine pe cele îndepărtate, și primise cu o vanitate copilărească rolul de cap al opoziției moscovite. Cu toate acestea, atunci când, seara mai ales, apărea la ceai îmbrăcat în scurta lui de blană, cu perucă pudrată pe cap și, întărâtat de cineva, își începea lapidarele, tăioasele lui povestiri despre lucruri de demult sau și mai lapidarele și tăioasele lui aprecieri asupra prezentului, bătrânul trezea în inimile tuturor oaspeților săi un sentiment de politicoasă prețuire. Pentru vizitatori, casa asta bătrânească, cu mobilă dinainte de revoluție și oglinzi enorme, cu lacheii aceștia purtând peruci pudrate și însuși acest bătrân din secolul trecut, țeapăn, și plin de duh, cu blajina lui fiică și franțuzoaica cea drăguță, care, amândouă, se uitau la el cu venerație, prezentau o priveliște plină de o plăcută măreție. Dar vizitatorii nu se gândeau că, pe lângă aceste două-trei ceasuri în care îi vedeau ei pe amfitrioni, mai erau alte douăzeci și două de ore, în cursul cărora viața de interior, tainică, a casei, își urma firul ei neștiut.
În ultima vreme, la Moscova, această viață de interior se făcuse foarte grea pentru prințesa Maria. Era lipsită aici de bucuriile ei cele mai de seamă: întrevederile cu „oamenii lui Dumnezeu” și însingurarea care o înviora la Lâsâe Gorî, și nu se bucura de niciunul dintre avantajele și plăcerile vieții de capitală. În lume nu ieșea fiindcă, așa cum știau toți, tatăl ei nu-i dădea voie să iasă fără dânsul, iar el, cu sănătatea lui șubredă, nu prea ieșea, așa că, de la un timp, n-o mai invita nimeni pe la mese și nici la serate. Iar să tot tragă nădejdea unei căsătorii, prințesa Maria renunțase cu desăvârșire. Ea vedea cu ce răceală și adversitate primea și expedia prințul Nikolai Andreici pe toți tinerii care i-ar fi putut fi logodnici și care îi vizitau din când în când. Prietene prințesa Maria nu avea: cu prilejul acestei șederi la Moscova, se deziluzionase de cele două persoane care-i erau mai apropiate: mademoiselle Bourienne, cu care nici până atunci nu putuse fi cu totul sinceră, îi devenise acum antipatică, iar franțuzoaica, la rândul ei, din anumite motive, se îndepărtase de dânsa; cât despre Julie, care era la Moscova, și căreia prințesa Maria îi scrisese cinci ani la rând, aceasta se arătase cu totul străină de dânsa, acum când reluase personal legătura cu ea. Julie, pe atunci, în urma morții fraților ei, ajunsese una dintre cele mai bogate fete de măritat din Moscova și se azvârlise în vârtejul plăcerilor mondene. Era înconjurată de tineri care, cum credea ea, începuseră dintr-o dată să-i prețuiască însușirile. Julie se afla în acea perioadă a vieții domnișoarelor din lumea bună care, îmbătrânind, simt că-și joacă ultima șansă de măritiș și că, acum ori niciodată, trebuie să li se hotărască soarta. Prințesa Maria își aducea aminte, cu un zâmbet melancolic, în fiecare joi, că nu mai avea cui scrie, întrucât Julie – Julie, de a cărei prezență ea nu se mai putea bucura – se afla aici la Moscova și se vedeau în fiecare săptămână. Întocmai ca un bătrân emigrant care a renunțat să se mai însoare cu doamna la care și-a petrecut ani de-a rândul serile, prințesa Maria regreta faptul că Julie se afla aici și că nu mai avea cui scrie. La Moscova n-avea cu cine vorbi, n-avea cui să-și încredințeze durerea, și durerea se îngrămădise copleșitor de multă de la o vreme. Sorocul întoarcerii prințului Andrei și al căsătoriei sale se apropia, dar recomandarea ce-i făcuse el, să-l pregătească pe bătrân în acest scop, nu numai că nu fusese îndeplinită, ci dimpotrivă, părea că lucrurile erau compromise definitiv, și numai să fi pomenit numele contesei Rostova însemna să-l scoți din sărite pe bătrânul prinț, care și așa era cea mai mare parte din timp pus pe ceartă. O suferință nouă, care se adăugase de la o vreme la suferințele prințesei Maria, o constituiau lecțiile pe care le dădea nepotului ei, în vârstă de șase ani. În raporturile ei cu Nikolușka, băgase de seamă cu groază că și ea era tot așa de iritabilă ca și bătrânul ei tată. De câte ori nu-și spusese ea că nu trebuie să-și îngăduie a-și pierde cumpătul în timpul lecțiilor cu nepoțelul și, totuși, aproape de fiecare dată, cum începea să-i arate cu bețișorul alfabetul francez, era atât de nerăbdătoare să-i transmită mai repede și mai ușor cunoștințele, copilului, gata înfricoșat ca nu cumva acuși-acuși să i se înfurie mătușa, încât la cea mai mică neatenție a mititelului ea tremura, se pripea, se enerva, ridica vocea și-l smucea chiar de mână câteodată, sau îl punea la colț. După ce-l trimitea la colț, începea și ea să plângă de ciudă că-i era atât de răutăcioasă și urâtă firea, iar Nikolușka, acompaniindu-i hohotele de plâns, pleca de la colț fără voie, venea în fugă spre ea, îi smulgea de la ochi mâinile ude de lacrimi și o mângâia. Dar mai mult, decât orice alte dureri o năpădea pe prințesa Maria jalea de mânia tatălui, care era veșnic îndreptată împotrivă-i și care ajunsese de un timp până la cruzime. Dacă ar fi silit-o să bată nopți întregi mătănii, dacă ar fi lovit-o, dacă ar fi pus-o să care lemne și apă, ei nici prin cap nu i-ar fi trecut măcar că e grea viața; dar acest călău, care o iubea, era cum nu se poate mai crud, tocmai pentru că o iubea, și pentru asta o chinuia pe ea și se chinuia și pe el însuși, punând la cale cu stăruință nu numai chipul cum să o jignească și să o înjosească, dar și să-i arate că ea era întotdeauna cea vinovată pentru toate. În ultimul timp, lui, i se dăduse pe față o nouă trăsătură, care o chinuia în chipul cel mai dureros pe prințesa Maria: și asta era apropierea lui de mademoiselle Bourienne. Îi trecuse prin cap, în prima clipă când aflase de intențiile fiului său, gândul glumeț, că, dacă Andrei se însoară, o ia și el pe Bourienne de nevastă, și ideea poznașă îi plăcuse pesemne, căci în ultimul timp se purta deosebit de duios cu franțuzoaica, arătându-și prin aceasta nemulțumirea față de fiica sa, și asta numai pentru a o jigni, cum i se părea prințesei Maria.
Odată, la Moscova, în prezența fiicei sale (căreia i se păru că tatăl ei făcea asta înadins), bătrânul prinț sărută mâna domnișoarei Bourienne și, trăgând-o spre el, o îmbrățișă și o mângâie. Prințesa Maria roși la față și fugi din odaie. Peste câteva minute, mademoiselle Bourienne intră la ea zâmbind voios și povestindu-i ceva cu vocea ei plăcută. Prințesa Maria își șterse în grabă lacrimile, se apropie cu pași hotărâți de Bourienne și, vădit fără să-și mai dea seama ce face, începu, cuprinsă de furie, precipitându-se și cu stridențe în voce, să țipe la franțuzoaică.
— E urât, josnic, lipsit de omenie, să profiți de slăbiciunea… și nu-și sfârși gândul. Ieși afară din odaia mea! Îi strigă ea și izbucni în hohote de plâns.
A doua zi prințul nu-i spuse o vorbă fiicei sale, dar ea băgă de seamă că la masă tatăl ei porunci să fie servită întâi mademoiselle Bourienne. La sfârșitul mesei, când lacheul de la bufet servi după obicei cafeaua, începând iar cu prințesa, pe bătrân îl apucă deodată furia, zvârli cu cârja lupă Filipp și dădu imediat poruncă să-l trimită la oaste.
— N-ascultă… am spus doar de două ori! N-ascultă! Ea are întâietate în casa asta; e cea mai apropiată prietenă a mea, țipa prințul. Și dacă îți mai permiți, îi strigă el furios prințesei Maria, căreia îi vorbea acum pentru întâia oară în ziua aceea, dacă mai îndrăznești o dată, ca ieri… să-ți verși focul pe ea, ți-arăt eu ție cine-i stăpân în casa asta! Ieși! Să nu te mai văd! Cere-i iertare!
Prințesa Maria își ceru iertare de la Amalia Evghenievna și de la tatăl ei, pentru dânsa și pentru Filipp, valetul de la bufet, care-i ceruse ocrotire.
În asemenea clipe, în sufletul prințesei Maria se trezea un sentiment foarte asemănător cu mândria sacrificiului. Dar nu odată se întâmpla ca după asemenea momente, acest tată, pe care ea îl judeca, să bâjbâie, căutându-și ochelarii fără să-i vadă, sau să uite ce se întâmplase cu câteva minute înainte, ori să facă vreun pas greșit de mult ce-i slăbiseră picioarele și să se uite împrejur ca să vadă dacă nu cumva i-a observat cineva slăbiciunea sau, ceea ce era mai grav, la masă, când nu avea invitați care să-l țină treaz, să înceapă a moțăi fără veste, să lase să-i cadă șervetul și să-și scape capul tremurând deasupra farfuriei. „E bătrân, e slab, și eu îndrăznesc să-l mai și judec!” își spunea ea cu dispreț de sine, în asemenea clipe.
III.
PRIN ANUL 1811, La MOSCOVA trăia un doctor francez, care ajunsese la modă, om de statură uriașă, chipeș, politicos ca un adevărat francez și, așa cum spunea toată Moscova, medic de o iscusință neobișnuită – Métivier. Era primit în casă de lumea bună nu ca un doctor, ci ca un egal.
Prințul Nikolai Andreici, care de obicei lua în bătaie de joc medicina, în ultimul timp, după sfatul domnișoarei Bourienne, dăduse acestui medic liberă intrare în casa lui și se obișnuise cu el. Métivier îi făcea de două ori pe săptămână vizită prințului.
În ziua de sfântul Nicolae, ziua numelui prințului, toată Moscova se afla la poarta casei lui, dar el dăduse poruncă să nu fie nimeni primit; doar câțiva, a căror listă o dăduse prințesei Maria, porunci să fie invitați la prânz.
Métivier, care venise de dimineață ca să-și prezinte felicitările, găsise de cuviință, ca doctor, de forcer la consigne119, cum îi spusese el prințesei Maria, și pătrunse la prinț. Se nimerise ca în această dimineață a zilei lui onomastice, bătrânul prinț să fie în cele mai rele toane cu putință. Toată dimineața se vânzolise prin casă, certându-se cu toată lumea și având aerul că nu înțelege ce i se spune și că nu se poate face înțeles de nimeni. Prințesa Maria știa ce înseamnă starea asta a tatălui ei, de tăcută iritare, care de obicei se sfârșea în explozie de furie, și umblă toată dimineața ca pe dinaintea unei arme încărcate și cu cocoșul ridicat, așteptând inevitabila detunătură. Dimineața, până la venirea doctorului, trecu cum nu se poate mai bine. După ce-l introduse pe doctor, prințesa Maria se așeză cu o carte în mână, în salon lângă ușă, de unde putea asculta tot ce se petrece în cabinet.
La început n-auzi decât glasul lui Métivier, apoi pe al tatălui ei, apoi pe amândouă, vorbind deodată. Ușa se deschise larg și în prag apăru frumosul Métivier, cu bucla lui neagră pe frunte, înspăimântat la chip, și după el, prințul, cu scufie și halat, cu fața desfigurată de furie și cu ochii azvârlind văpăi.
— Nu înțelegi? Strigă prințul. Eu înțeleg foarte bine! Spion francez ce ești! Rob al lui Bonaparte! Spionule! Afară din casa mea! Afară, îți spun! Și trânti ușa.
Métivier, ridicând din umeri, se apropie de mademoiselle Bourienne, care venise în fugă din odaia vecină, la auzul strigătelor.
— Prințul nu este tocmai bine la bile et le transport au cerveau. Tranquillisez-vous, je repasserai demain120, spuse Métivier și, ducând un deget la buze, ieși în grabă.
Dindărătul ușii se auziră pași în papuci de casă și strigăte: „Spioni! Trădători! Peste tot numai trădători! În casa ta, și n-ai o clipă de liniște!”
După plecarea lui Métivier, prințul își chemă fata și-și vărsă tot necazul pe ea. Ea era vinovată că un spion fusese lăsat să intre la el! Doar el spusese, ei îi spusese, să facă o listă și să nu primească pe cei ce nu-s trecuți pe listă. La ce-l lăsaseră să intre pe nemernicul acesta? Numai ea era pricina tuturor relelor. Alături de ea, el nu putea să aibă nici o clipă de liniște, nici să moară în pace nu putea, îi strigă el.
— Nu, fetițo, ne despărțim, trebuie să ne despărțim; da, trebuie, știi și tu prea bine, știi demult. Nu mai pot! Spuse el și ieși din cameră. Apoi, ca și cum s-ar fi temut ca nu cumva prințesa să se liniștească, se întoarse și, dându-și silința să arate cât mai calm, adăugă: Și să nu crezi cumva că ți-am spus toate astea la furie; de unde, nici gând: sunt foarte liniștit și am chibzuit cât se poate de bine, așa va fi. Trebuie să ne despărțim, du-te și-ți caută un loc… Dar nu se putu stăpâni și, cu răutatea de care sunt în stare numai oamenii care iubesc, amenință ridicând pumnii și-i strigă, el însuși în prada unei vizibile suferințe: De s-ar găsi măcar vreun prost care să te ia de nevastă!
Apoi trânti ușa, o chemă la el pe mademoiselle Bourienne și în cabinet se făcu liniște.
La ora două sosiră cele șase persoane invitate la masă; oaspeții – cunoscutul conte Rastopcin, prințul Lopuhin cu nepotul lui, generalul Ceatrov, un vechi camarad de arme al prințului, iar dintre tineri, Pierre Bezuhov și Boris Drubețkoi îl așteptau în salonul de primire.
Boris, care sosise de câteva zile la Moscova, în concediu, se arătase dornic a fi prezentat prințului Nikolai Andreevici și reușise atât de bine să-i câștige bunăvoința, încât prințul făcuse pentru el o excepție, scoțându-l din rândul tinerilor neînsurați, pe care nu-i primea niciodată în casă.
Casa prințului nu făcea parte din ceea ce se înțelege prin „înalta societate”, dar să fii primit în acest cerc restrâns, cu toate că nu se vorbea de el în oraș, era totuși mai măgulitor decât orice altceva. Boris înțelesese asta cu o săptămână în urmă, când în fața lui contele Rastopcin îi spusese comandantului suprem, care-l invitase la el la masă de sfântul Nicolae, că nu putea veni:
— În ziua de sfântul Nicolae mă duc întotdeauna să mă închin la moaștele prințului Nikolai Andreici.
— Ah, da, da, răspunsese comandantul suprem. Ce mai face?
Mica societate, întrunită înainte de masă în salonul de modă veche, înalt și cu mobile vechi, părea o curte marțială adunată într-o ședință solemnă. Toți tăceau; iar când vorbeau, vorbeau cu glas scăzut. Prințul Nikolai Andreici își făcu, serios și tăcut, apariția; prințesa Maria părea încă și mai blândă, și mai sfioasă ca de obicei. Invitații i se adresau fără tragere de inimă, căci simțeau că nu-i prea arde ei de discuțiile lor. Contele Rastopcin, care ducea toată conversația, povestea ultimele noutăți, când mondene, când politice.
Lopuhin și bătrânul general luau parte rareori la discuții. Prințul Nikolai Andreici asculta, așa cum ascultă un judecător suprem raportul ce i se înfățișează, confirmând doar din când în când, prin tăcerea lui sau printr-un cuvânt monosilabic, că a luat cunoștință de ceea ce i se raportează. Tonul discuției era de așa natură, încât se-nțelegea că nimeni nu era de acord cu ceea ce se petrecea în viața politică. Erau luate în discuție evenimente, care confirmau vădit că toate mergeau din ce în ce mai rău. Dar, demn de remarcat era faptul că, la fiecare expunere sau analiză, vorbitorul se oprea sau se întâmpla să fie oprit, de fiecare dată, la limita dincolo de care părerea lui s-ar fi putut referi la persoana suveranului.
În timpul mesei conversația se opri la ultimele știri politice, la ocuparea posesiunilor ducelui de Oldenburg de către Napoleon și la nota rusă, ostilă lui Napoleon, trimisă tuturor curților europene.
— Bonaparte are față de Europa purtarea unui pirat pe o corabie cucerită, spuse contele Rastopcin, repetând o frază pe care o mai rostise de câteva ori. Ceea ce ne mai miră încă e cât de îndelung pot răbda sau cât sunt de orbiți suveranii. Acum i-a venit și papei rândul. Bonaparte, care nu mai are rușine de nimic și de nimeni, vrea să-l înlăture pe șeful religiei catolice, și toți tac! Singur suveranul nostru a protestat împotriva ocupării posesiunilor ducelui de Oldenburg. Și totuși…
Contele Rastopcin tăcu, simțind că ajunsese la limita dincolo de care n-avea voie să mai emită judecăți.
— I s-au propus alte posesiuni în locul ducatului de Oldenburg, spuse prințul Nikolai Andreici. Parc-ar fi vorba să-mi strămut eu țăranii de la Lâsâe Gorî la Bogucearovo și pe moșia din Riazan, așa se poartă el cu ducii!
— Le duc d'Oldenbourg supporte son malheur avec une force de caractere et une résignation admirables!121 interveni Boris, intrând în discuție.
Spunea asta, fiindcă, pe drum, între Petersburg și Moscova, avusese cinstea de a fi fost prezentat ducelui. Prințul Nikolai Andreici se uită la tânărul ofițer, ca și cum ar fi voit să-i răspundă ceva la cele spuse, dar se răzgândi, socotindu-l mult prea tânăr ca să merite asta.
— Am citit protestul nostru în legătură cu afacerea Oldenburgului și m-am mirat ce prost a fost redactată această notă, spuse nepăsător contele Rastopcin cu tonul fără accent al omului care judecă un fapt mai mult decât bine știut de el.
Pierre se uită la Rastopcin cu o mirare naivă, neputând înțelege de ce-l neliniștea proasta redactare a notei de protest.
— Oare nu-i totuna cum e scrisă nota, conte, zise el, de vreme ce conținutul ei e tare?
— Mon cher, avec nos 500 miile hommes de troupes, îi serait facile d'avoir un beau style122, zise contele Rastopcin.
Pierre înțelese acum de ce-l neliniștea pe contele Rastopcin redactarea notei.
— S-ar părea că scribi avem destui, zise bătrânul prinț: acolo la Petersburg toți scriu, și nu numai note; scriu și legi noi. Andriușa al meu a așternut acolo un volum întreg de legi pentru Rusia. Astăzi toată lumea scrie!
Și râse silit.
Convorbirea amuți o clipă; bătrânul general, tușind, atrase atenția asupra sa.
— Ați auzit de ultimele evenimente petrecute la parada de la Petersburg? Noul ambasador francez a avut o atitudine!
— Ce-a fost? Da, am auzit ceva; se zice că ar fi spus ceva nepotrivit în fața majestății-sale.
— Majestatea-sa i-a atras luarea-aminte asupra diviziei de grenadieri și asupra ceremonialului defilării, continuă generalul, iar ambasadorul, se zice, n-ar fi dat nici o atenție faptului și și-ar fi permis să răspundă că „noi în Franța nu ne uităm la asemenea fleacuri”. Suveranul n-a binevoit să mai spună nimic. La următoarea defilare, lumea spune că împăratul n-a mai binevoit să-i adreseze măcar odată cuvântul.
Toți tăcură; asupra acestui fapt care se referea direct la persoana împăratului nu mai încăpeau păreri personale.
— Neobrăzații! Zise prințul. Îl știți pe Métivier? L-am dat astăzi afară din casa mea. A fost aici la mine; i s-a permis, cu toate că dădusem dispoziții să nu intre nimeni, zise prințul, uitându-se supărat la fiica sa.
Și istorisi toată convorbirea lui cu medicul francez și motivele care îl convinseseră că Métivier e un spion. Deși pricinile invocate erau departe de a fi suficiente și limpezi, nimeni nu ridică vreo obiecțiune.
La friptură se servi șampanie. Oaspeții se ridicară de la locurile lor și-l felicitară pe bătrânul prinț. Făcu și prințesa Maria la fel, apropiindu-se de el.
Bătrânul se uită la ea cu o privire rece și răutăcioasă și-i întinse obrazul, zbârcit și bărbierit. Expresia feței lui spunea că nu uitase discuția de dimineață, că hotărârea lui rămăsese aceeași și că numai prezența oaspeților îl oprea acum să i-o repete.
Când fură în salon, la cafea, bătrânii se strânseră toți laolaltă.
Prințul Nikolai Andreici se mai învioră și începu să-și exprime vederile sale asupra războiului care bătea la ușă.
Spuse că războaiele noastre cu Bonaparte vor fi tot nenorocoase, câtă vreme nu vom înceta să căutăm alianța nemților și să ne amestecăm în afacerile Europei, în care ne-a atras pacea de la Tilsit și că nu trebuia să ne luptăm nici de partea, nici împotriva Austriei. Politica noastră toată e în răsărit, iar în privința lui Bonaparte avem un singur lucru de făcut: să ne înarmăm la granițe și să fim fermi în politică, și el nu va îndrăzni niciodată să treacă hotarul rusesc, cum a făcut în 1807.
— Și cum vrei să luptăm noi, prințe, împotriva francezilor? Întrebă contele Rastopcin. Crezi că putem noi mobiliza oameni împotriva învățătorilor și idolilor noștri? Uitați-vă la tineretul nostru, uitați-vă la cucoanele noastre. Zeii noștri sunt francezii, împărăția cerului e pentru noi Parisul.
Începuse să vorbească mai tare, fără doar și poate ca să-l audă toată lumea.
— Ne îmbrăcăm franțuzește, gândim franțuzește, simțim franțuzește! Uite, dumneata l-ai luat de ceafă pe Métivier și l-ai dat afară pentru că e un ticălos de franțuz, doamnele noastre se dau în vânt după el. Am fost ieri la o serată, unde, din cinci doamne trei erau catolice și, cu permisiunea Papei, lucrau duminica la gherghef. Și numai cât nu erau de-a binelea goale, iertați-mă dacă o spun, ca niște firme de băi publice. Eu, prințe, când mă uit la tinerii noștri, îmi vine să iau din muzeu bâta străveche a lui Petru cel Mare și s-o rup, așa, pe rusește, de coastele lor ca să le iasă din cap toate neroziile!
Tăcură toți. Bătrânul prinț se uita zâmbind la Rastopcin și clătina din cap în semn de aprobare.
— Ei, cu bine, luminăție. Să nu te mai îmbolnăvești, îi ură Rastopcin, ridicându-se și întinzându-i prințului mâna, cu repeziciunea obișnuită a tuturor mișcărilor sale.
— Cu bine, dragul meu. Vioară, nu alta, totdeauna îmi face plăcere să-l ascult! Spuse bătrânul prinț, reținându-i mâna și întinzându-i obrazul ca să-l sărute.
Odată cu Rastopcin și ceilalți oaspeți găsiră cu cale să se ridice.
IV.
PRINÞESA MARIA, ÎN SALON, nu înțelegea nimic din tot ce vorbeau și criticau bătrânii, nu prindea deloc înțelesul celor auzite; nu se gândea decât dacă oaspeții băgaseră cumva de seamă ce atitudine dușmănoasă avea față de dânsa tatăl ei. Nu remarcase nici măcar atenția deosebită și amabilitatea pe care i-o arătase tot timpul mesei Drubețkoi, care venea pentru a treia oară în casa lor.
Prințesa Maria se uita cu ochi distrați și nedumeriți la Pierre, care, rămas ultimul dintre oaspeți, cu pălăria în mână și cu zâmbetul pe buze, se apropie de ea de îndată ce se găsiră numai ei doi în salon, după plecarea prințului.
— Pot să mai stau? Întrebă el și-și răsturnă trupul greoi într-un fotoliu, alături de prințesa Maria.
— A, da! Făcu ea și privirea ei părea că spune: „N-ai băgat nimic de seamă?”
Pierre era bine dispus, ca de obicei după-masă. Se uita drept înainte și zâmbea liniștit.
— Îl cunoști demult pe acest tânăr, prințesă? Spuse el.
— Care tânăr?
— Drubețkoi.
— Nu, nu demult…
— Ei, îți place?
— Da, e un tânăr simpatic… Dar de ce mă întrebi? Zise prințesa Maria, care era tot cu gândul la discuția de dimineață cu tatăl ei.
— Fiindcă am făcut constatarea că un tânăr nu vine de obicei să-și petreacă la Moscova concediul decât atunci când urmărește să se însoare cu o fată bogată.
— Ai făcut dumneata constatarea asta? Întrebă prințesa Maria.
— Da, continuă Pierre zâmbind, și acest tânăr face ce face că oriunde e vreo fată bogată acolo e și el. Citesc în el ca într-o carte. Acum stă la îndoială și nu știe la cine să dea atacul: la dumneata sau la mademoiselle Julie Karaguina. Il est tres assidu aupres d'elle.123
— O vizitează?
— Da, foarte des. Și știi cumva care e noua manieră de a face curte? O întrebă Pierre zâmbind voios, căci se afla vădit în acea dispoziție sufletească de voie bună și zeflemea blajină, de care se învinuia atât de des în jurnalul său.
— Nu, răspunse prințesa Maria.
— Astăzi, ca să placi fetelor din Moscova, il faut etre mélancolique. Et il est tres mélancolique aupres de mademoiselle Karaguina.124
— Vraiment?125 făcu prințesa Maria, uitându-se la fața blajină a lui Pierre, dar cu gândul tot la necazul ei. „M-aș simți mai bine, gândi ea, dacă m-aș hotărî să încredințez cuiva tot ceea ce simt. Și aș dori să-i spun chiar lui Pierre tot ce am de spus. E atât de bun și de nobil la suflet! M-aș simți mai ușurată. Mi-ar putea da și vreun sfat!”
— Ai primi să te măriți cu el? Întrebă Pierre.
— Ah, Dumnezeule! Conte, am uneori clipe când m-aș mărita cu oricine, spuse prințesa Maria, pomenindu-se deodată cu vocea înecată în lacrimi, spre marea ei surprindere. Ah, ce cumplit e să iubești o ființă apropiată și simți că… nu poți face nimic (continuă ea cu glasul tremurând de emoție), nimic nu poți face pentru el, decât să-l amărăști, și să știi că n-ai cum schimba în nici un fel situația. Nu-ți mai rămâne decât să pleci, dar unde pot eu să mă duc?
— Ce ai? Ce-i cu dumneata, prințesă?
Prințesa, fără să-i mai răspundă, izbucni în plâns.
— Nu știu ce am astăzi. Nu lua în seamă ce vorbesc. Uită ce ți-am spus!
Toată voia bună a lui Pierre se risipi. Îngrijorat, el începu să-i pună întrebări prințesei, rugând-o să-i spună tot, să-i împărtășească lui tot focul ce-o ardea. Dar ea nu făcea decât să repete că-l roagă să uite ceea ce-i spusese, susținând că nu-și mai amintea ce vorbise și că nu avea altă supărare, afară de cea pe care i-o știa și el: durerea că nunta prințului Andrei avea să sporească neînțelegerea între tată și fiu.
— Ai mai auzit ceva despre Rostovi? Întrebă ea ca să schimbe vorba. Mi s-a spus că vor fi aici, nu peste multă vreme. Îl aștept și eu pe André în fiecare zi; aș dori mult să se întâlnească aici.
— Și care mai sunt vederile lui în această chestiune? Întrebă Pierre, înțelegând prin acest „lui” pe bătrânul prinț.
Prințesa Maria clătină din cap.
— Ce e de făcut? Până să se-mplinească anul mai sunt doar câteva luni și n-are să fie cu putință. Aș vrea cel puțin să-mi scutesc fratele de greul primelor clipe. De-ar veni Rostovii mai repede! Sper că mă voi înțelege cu ea… Dumneata îi cunoști demult, zise prințesa Maria, spune-mi, cu mâna pe inimă, adevărul adevărat: ce fel de fată e și ce crezi despre ea? Dar, tot adevărul; fiindcă, înțelegi, Andrei riscă atât de mult, făcând pasul acesta împotriva voinței părintești, încât aș fi vrut să știu…
Un instinct nelămurit îi spunea lui Pierre că, în aceste întrebări și rugăminți repetate de a i se spune tot adevărul, prințesa dădea glas unei dușmănii secrete față de viitoarea ei cumnată și că i-ar fi plăcut ca Pierre să nu fie de acord cu alegerea pe care o făcuse prințul Andrei; dar Pierre îi spuse mai degrabă ceea ce simțea, decât ceea ce gândea.
— Nu știu cum aș răspunde la întrebarea asta, îngână el, și se înroși, fără să știe de ce. Nu știu nimic hotărât de fata asta; nu o pot defel analiza. E încântătoare. Dar prin ce anume? Nu știu: iată tot ce se poate spune despre ea.
Prințesa Maria oftă și expresia figurii ei vorbi: „Da, tocmai la asta mă și așteptam, de asta mă și temeam”.
— E inteligentă? Întrebă prințesa.
Pierre stătu puțin să se gândească.
— Cred că nu, răspunse el, și totuși, da. Dar nici n-ar avea de ce să mai fie și inteligentă… Ce să-ți mai spun, e încântătoare, nu alta.
Prințesa Maria dădu iar din cap, nemulțumită.
— Ah, doresc atât de mult să-mi fie dragă! Spune-i asta, dacă o vezi înaintea mea.
— Am auzit că trebuie să sosească de la o zi la alta, zise Pierre.
Prințesa Maria îi împărtăși lui Pierre planul ei de a se apropia, cum vor sosi Rostovii, de viitoarea ei cumnată și de a încerca să-l obișnuiască pe bătrân cu dânsa.
V.
ÎNSURÃTOAREA CU O FATÃ bogată nu-i reușise lui Boris la Petersburg și el venise la Moscova cu scopul acesta. Aici se găsi pus în încurcătură, având de ales între două dintre cele mai bogate mirese – Julie și prințesa Maria. Deși prințesa Maria, cu toată urâțenia ei, îi păruse mai atrăgătoare decât Julie, lui îi venea greu – nu știa nici el de ce – să-i facă curte domnișoarei Bolkonski. Cu prilejul ultimei întrevederi cu ea, de ziua onomastică a bătrânului prinț, la toate încercările lui de a aduce vorba despre sentimente, ea îi răspundea tot pe alături și se vedea bine că nici nu-l ascultase.
Julie, dimpotrivă, îi primea bucuroasă curtea, cu toate că într-un fel cu totul aparte, specific pentru ea.
Julie avea douăzeci și șapte de ani. După moartea fraților ei, ajunsese foarte bogată. Se făcuse cum nu se poate mai urâtă, dar se credea nu numai la fel de frumoasă ca altădată, ci chiar mult mai atrăgătoare. Ceea ce o menținea în această iluzie era, mai întâi, faptul că devenise o partidă bogată și, al doilea, faptul că, pe măsură ce înainta în vârstă, era cu atât mai puțin primejdioasă pentru bărbați și cu atât se simțeau aceștia mai liberi în raporturile cu ea, așa că, neluându-și nici o obligație, profitau de mesele, de seratele ei și de societatea veselă care se aduna la ea acasă. Bărbatul care, zece ani mai devreme, s-ar fi temut să intre zilnic într-o casă în care se afla o fată de șaptesprezece ani, ca să n-o compromită și să nu se oblige totodată, venea acum curajos în fiecare zi la ea acasă, o trata nu ca pe o domnișoară de măritat, ci ca pe o cunoștință fără sex.
Casa Karaghin era în iarna asta cea mai căutată și mai primitoare din Moscova. În afară de cei invitați la seratele și mesele organizate, în casa Karaghin se reunea în fiecare seară o societate numeroasă, mai ales bărbați, care se așezau la masă pe la douăsprezece noaptea și-și prelungeau șederea până după orele două. Nu era bal, petrecere, sau spectacol de teatru la care Julie să nu ia parte. Toaletele ei erau întotdeauna cele mai moderne. Cu toate astea, Julie părea dezamăgită de toate. Spunea la toată lumea că nu crede nici în prietenie, nici în dragoste, nici în oricare altă bucurie a vieții, și că liniște nu așteaptă decât dincolo. Își însușise tonul caracteristic fetelor care au avut de suferit mari deziluzii, ca și cum și-ar fi pierdut ființa cea mai dragă sau ar fi fost înșelată crunt de ea. Și, cu toate că nu i se întâmplase nimic din toate acestea, toți se uitau la ea ca și cum i s-ar fi întâmplat; ea însăși ajunsese să creadă că suferise mult în viață. Melancolia asta, care n-o împiedica defel să se distreze, nu-i împiedica nici pe tinerii ei musafiri să-și petreacă vremea în mod plăcut la dânsa. Fiecare oaspe, călcându-i pragul, își plătea mai întâi tributul față de melancolia gazdei, pentru ca îndată după asta să treacă la discuții mondene, la dans, la jocuri de societate și la acele concursuri de bouts-rimés126, care erau foarte la modă în casa Karaghinilor. Doar câțiva dintre acești tineri, însă, printre care și Boris, se pătrundeau de dispoziția melancolică a Juliei, și cu acești tineri ea avea discuții mai prelungite și mai intime asupra zădărniciei lumii acesteia, cu care ocazie le arăta albumele ei, pline de însemnări triste, de desene, de maxime și de versuri.
Față de Boris, Julie avea atenții deosebit de delicate: îl deplângea pentru dezamăgirile încercate atât de timpuriu în viață, îi propunea mângâierea prieteniei ei, ca una care suferise atâta, și-i dădu apoi albumul deschis. Boris îi desenă în el doi copaci și scrise: „Arbres rustiques, vos sombres rameaux secouent sur moi les ténebres et la mélancolie”127.
Într-alt loc, desenă un mormânt și scrise:
„La mort est secourable et la mort est tranquille.
Ah! Contre les douleurs il n'y a pas d'autre asile.”128
Julie găsi că versurile erau fermecătoare.
— Il y a quelque chose de si ravissant dans le sourire de la mélancolie!129 îi spuse ea lui Boris, repetând, cuvânt cu cuvânt, un citat transcris dintr-o carte.
— Cest un rayon de lumiere dans l'ombre, une nuance entre la douleur et le désespoir, qui montre la consolation possible.130
La asta, Boris îi răspunse scriind aceste versuri:
Aliment de poison d'une îme tres sensible,
Toi, sans qui le bonheur me serait impossible.
Tendre mélancolie, ah, viens me consoler,
Viens calmer les tourments de ma sombre retrăite.
Et mele une douceur secrete.
A ces pleurs, que je sens couler.131
Julie îi cânta lui Boris la harfă nocturnele cele mai triste.
Boris îi citea cu voce tare din Sărmana Liza132; și nu o dată trebui să-și întrerupă lectura, sugrumat de emoție. Când se întâlneau în marea societate, Julie și Boris se uitau unul la altul, ca și cum ar fi fost singurele ființe capabile să se înțeleagă în acest univers plin de nepăsare.
Anna Mihailovna, care venea adesea pe la Karaghini în calitate de prietenă a casei, nu uita să culeagă între timp informații sigure asupra zestrei Juliei (i se dădeau drept zestre cele două moșii din Penza și pădurile din jurul orașului Nijni-Novgorod). Lăsându-se cu evlavie în voia providenței, Anna Mihailovna privea cu duioșie tristețea rafinată care-l lega pe fiul ei de bogata Julie.
— Toujours charmante et mélancolique, cette chere Julie133 spunea ea. Boris îmi spune că în casa voastră își odihnește totdeauna sufletul. A avut atâtea deziluzii și e atât de sensibil!
— Ah, dragul meu, nu-ți pot spune cât de mult mă simt legată de la o vreme de Julie, îi mărturisi ea fiului ei. Ar putea cineva să n-o iubească? E o ființă așa de nepământească! Ah, Boris, Boris! Tăcu apoi câteva clipe. De-ai ști cât mi-e de milă de biata ei maman, continuă ea. Azi mi-a arătat conturile și scrisorile din Penza (au acolo o moșie imensă). Sărmana e mereu singură și cum o mai înșeală toți!
Boris zâmbea imperceptibil, ascultându-și mama. Râdea îngăduitor de simplicitatea vicleniei ei, dar o asculta și, din când în când, o întreba câte ceva în legătură cu proprietățile din Penza și din Nijni-Novgorod, atent la tot ce auzea.
Julie aștepta demult propunerea de căsătorie a melancolicului ei adorator și era gata să i-o primească; dar pe Boris îl mai reținea încă un soi de tainică repulsie, față de ea și de dorința ei pătimașă de a-și găsi un bărbat, față de lipsa ei de naturalețe – toate acestea pe lângă sentimentul de groază că trebuia să renunțe la adevărata dragoste. Concediul lui era pe sfârșite. Toată ziulica și zi după zi, Boris era în casa Karaghinilor, și în fiecare zi, tot chibzuind și judecând de unul singur, Boris își zicea că mâine îi va cere mâna. Dar, de îndată ce era iar pus în față cu Julie, uitându-se la obrazul ei roșu, la bărbia aproape întotdeauna spoită cu pudră, la ochii ei umezi și la expresia figurii ei, care trăda dorința ei vie și continuă de a trece într-o clipită de la melancolie la entuziasmul exagerat al fericirii conjugale, Boris nu mai putea rosti cuvântul hotărâtor, cu toate că, în închipuirea lui, se vedea demult stăpân peste proprietățile din Penza și din Nijni-Novgorod și dispunând de întrebuințarea veniturilor lor. Julie băga de seamă nehotărârea lui Boris și câteodată îi trecea prin gând că n-o plăcea; dar amorul ei propriu de femeie o liniștea de îndată și-și spunea că timiditatea lui vine tocmai din dragoste. Melancolia ei începu totuși să facă loc nervozității și, nu mult înainte de plecarea lui din Moscova, ea își făcu un plan hotărâtor. Chiar în zilele când concediul lui Boris se sfârșea, la Moscova și, cum era firesc, în salonul Karaghinilor, apăru tânărul Anatol Kuraghin, și Julie își lăsă dintr-o dată deoparte melancolia, devenind toată numai voie bună și atenție față de Kuraghin.
— Mon cher, îi spuse fiului ei Anna Mihailovna, je sais de bonne source que le prince Basile envoie son fils a Moscou, pour lui faire épouser Julie.134 Þin atât de mult la Julie, încât mi-ar părea rău de ea. Ce părere ai, dragul meu?
Gândul că s-ar putea să rămână cu buzele umflate și să-și fi irosit toată luna asta de concediu în greaua slujbă de suspinător melancolic pe lângă Julie, că ar putea vedea intrate în alte mâini veniturile moșiilor din Penza, pe care în închipuirea lui se și văzuse întrebuințându-le cum se cuvine, mai ales gândul că ar putea intra pe mâna tâmpitului de Anatol, îl jignea pe Boris. Se duse la Karaghini cu intenția fermă de a-i cere mâna. Julie îl întâmpină cu o înfățișare veselă de om fără griji, îi istorisi în treacăt cât de bine petrecuse la balul din ajun și-l întrebă când pleacă. Cu toate că venise cu intenția de a-i vorbi despre dragostea lui și, prin urmare, de a fi duios, Boris începu să-i vorbească nervos despre nestatornicia femeilor, despre felul lor ușuratic de a trece de la tristețe la bucurie și despre chipul cum dispoziția lor sufletească e în funcție doar de persoana care le face curte. Julie se simți jignită și-i spuse că așa e într-adevăr, că femeile au nevoie de variație și că mereu tot unul și același lucru plictisește pe oricine.
— În cazul acesta, te-aș sfătui… începu Boris, vrând să-i spună ceva usturător; dar în aceeași clipă îl fulgeră gândul supărător că s-ar putea să plece din Moscova fără să-și fi atins scopul și să-și fi risipit zadarnic energia (ceea ce lui nu i se întâmpla niciodată). Se opri, așadar, la mijlocul frazei, își lăsă ochii în jos, ca să nu i se vadă chipul enervat, neplăcut și nehotărât, și-i spuse: N-am venit aici cu intenția de a mă certa cu dumneata. Dimpotrivă… și se uită la ea ca să se încredințeze dacă poate continua. Toată enervarea ei se risipi deodată și ochii agitați și rugători îi priveau țintă, așteptând cu lăcomie. „Voi putea oricând să mă aranjez așa fel, încât să n-o văd decât rar, își zise Boris. Am intrat în horă și trebuie să joc!” Roși, își ridică, oftând, ochii spre ea și-i spuse: Cunoști sentimentele mele pentru dumneata!
Nu mai era nevoie să spună altceva: fața Juliei strălucea de mulțumirea triumfului, dar ea îl obligă pe Boris să-i spună tot ceea ce se spune în asemea împrejurări: să-i spună că o iubește și că niciodată nu iubise vreo femeie mai mult decât pe ea. Știa ea bine că pentru moșiile din Penza și pentru pădurile de la Nijni-Novgorod putea să-i ceară asta, și avu ceea ce pretindea.
Logodnicii, fără să mai pomenească de „arborii care-i învăluiau în umbră și melancolie”, făceau acum planuri de viitor, de felul cum aveau să se instaleze în splendida lor casă din Petersburg, începură să facă vizite și să pregătească toate cele de trebuință pentru o nuntă strălucită.
VI.
PE LA SFÂRȘITUL LUI IANUARIE, contele Ilia Andreici veni cu Natașa și cu Sonia la Moscova. Contesa era tot bolnavă și nu putea călători, dar nu mai putuseră aștepta însănătoșirea ei. Prințul Andrei era așteptat de la o zi la alta în Moscova; pe lângă asta, trebuia cumpărat trusoul, trebuia vândută proprietatea de lângă Moscova și trebuia profitat de prezența bătrânului prinț Bolkonski la Moscova, ca să-i fie prezentată viitoarea lui noră. Locuința Rostovilor de la Moscova nu era încălzită; în afară de asta, nu veniseră decât pentru scurt timp și contesa nu era cu ei, așa că Ilia Andreici se hotărî să tragă la Maria Dmitrievna Ahrosimova, care demult îi oferise contelui ospitalitatea.
Cele patru sănii acoperite ale Rostovilor intrară seara târziu în curtea Mariei Dmitrievna, din strada Staraia Koniusennaia. Maria Dmitrievna trăia singură la Moscova. Fata și-o măritase, iar băieții aveau toți slujbe aiurea.
Tot așa dreaptă se ținea și vorbea tot așa de verde, spunându-și cu tărie și hotărât părerile, și ființa ei toată părea că impută celorlalți oameni diferitele lor slăbiciuni, pasiunile și plăcerile pe care nu le admitea ca posibile. Dis-de-dimineață, cu o cațaveică pe ea, vedea de treburile casei; apoi, dacă era sărbătoare, se ducea la liturghie și de acolo pe la pușcării și temnițe, pe unde avea treburi de care nu vorbea nimănui; iar în zilele de lucru, după ce se îmbrăca, primea la ea acasă solicitanți de toate categoriile sociale, care-i călcau zilnic pragul; și pe urmă stătea la masă. La mesele ei, sățioase și gustoase, se nimerea să aibă totdeauna trei-patru invitați. După-masă, făcea o partidă de boston; seara, statornicise obiceiul să i se citească gazete și cărți noi, în timp ce ea împletea. Rareori făcea excepții de la acest program, ca să se ducă în vreo vizită, și dacă făcea vizite, nu le făcea decât la persoanele cele mai cu vază din oraș.
Nu se culcase încă, atunci când Rostovii sosiră și când ușa de la vestibul scârțâi din balamale, lăsându-i să intre, odată cu gerul de afară și cu slugile lor. Maria Dmitrievna, cu ochelarii alunecați în jos pe nas, lăsându-și capul pe spate, era în ușa salonului și, cu un aer sever și supărat, se uita la noii-veniți. S-ar fi putut crede că era pornită împotriva celor sosiți și că avea să-i dea afară pe loc, dacă n-ar fi dat între timp ordine grijulii slugilor cum să-i instaleze pe oaspeți și bagajele lor.
— Ale contelui? Adu-le aici, spunea ea, arătând spre geamantane, fără să spună cuiva bun venit. Ale domnișoarelor, aici la stânga. Ei, ce vă hliziți acolo! Se răsti ea la slujnice, mai bine puneți samovarul! Te-ai mai împlinit, te-ai făcut mai frumoasă, zise ea, trăgând-o de capușon spre sine pe Natașa, roșie toată de ger. Pfu, rece mai ești! Da' dezbracă-te mai repede, se răsti ea la conte, care tocmai dădea să-i sărute mâna. Ai înghețat, mai e vorbă? Rom s-aduceți la ceai! Soniușka, bonjour, îi spuse ca Soniei, pentru a marca prin expresia franceză nuanța ușoară de desconsiderare, nu cu totul lipsită de prietenie, cu care o privea de obicei.
După ce toți se dezbrăcară și-și puseră în ordine ținuta răvășită de drum, când coborâră la ceai, Maria Dmitrievna îi sărută pe toți, la rând.
— Mă bucur din inimă că ați venit și că ați tras la mine, spuse ea. Era și timpul, adăugă ea, uitându-se cu înțeles la Natașa… Bătrânul e aici, iar pe fecioru-său îl așteaptă toți de la o zi la alta. Trebuie, trebuie să faci cunoștință cu el. Dar, despre asta mai vorbim noi pe urmă, adăugă ea, și-i aruncă Soniei o privire care spunea că n-are chef să vorbească de toate astea față de ea. Acum ascultă, se adresă ea contelui, ce faci mâine? Pe cine chemi? Pe Șinșin? Și îndoi în palmă un deget. Pe bocitoarea aia de Anna Mihailovna, îndoi al doilea deget. E aici, cu fiu-său. I se-nsoară! Pe urmă, pe Bezuhov, ce zici? E și el aici, cu nevastă-sa. A fugit el de ea. Dar ea l-a ajuns din urmă, la galop, miercurea trecută a luat masa la mine. Așa; iar pe ele, și arătă spre domnișoare, le iau cu mine mâine la Iverskaia și, de acolo, trecem pe la madame Aubert-Chalmé. Cred că vreți, bineînțeles, să vă reînnoiți toaletele! Să nu vă luați după ce vedeți pe mine; mânecile azi se poartă uite așa! Deunăzi a fost pe la mine tânăra prințesă Irina Vasilievna; să te sperii, nu altceva: parcă și-ar fi tras drept mâneci două butoaie. Păi, așa-i în ziua de azi: trece o zi – altă modă. Da' tu, personal, ce fel de treburi ai pe aici? Se adresă ea sever contelui.
— Toate vin deodată, răspunse contele. Am de cumpărat și trusoul, și mi-am mai găsit și cumpărător pentru moșie și pentru casă. Și, dacă n-are să-ți fie cu supărare am să-mi aleg o zi să dau o fugă până la Marinskoe, și o să-ți las fetele mele pe cap.
— Bine, bine, le găsești la mine întregi și tefere. La mine sunt ca sub oblăduirea Consiliului tutelar. Am să ți le scot unde trebuie, am să ți le mai cert câte un pic, am să ți le și dezmierd, zise Maria Dmitrievna, atingând cu mâna ei obrazul Natașei, care era favorita și fina ei.
A doua zi de dimineață, Maria Dmitrievna le duse pe cele două domnișoare pe la Iverskaia și pe la madame Aubert-Chalmé, căreia îi intrase până într-atâta frica-n oase când era vorba de Maria Dmitrievna, încât îi lăsa întotdeauna toaletele sub preț, numai să scape cât mai repede de ea. Maria Dmitrievna îi comandă aproape tot trusoul. Când se întoarse acasă, ea îi rugă pe toți, afară de Natașa, să iasă din odaie, și-și chemă favorita lângă fotoliul ei.
— Și acum să stăm puțin de vorbă. Te felicit pentru ginerelul tău. Ai pus mâna pe un băiat bun! Mă bucur pentru tine; îl știu de când era numai atâtica, și arătă cu mâna cam la un arșin de la pământ. Natașa roși de bucurie. Þin la el și la toată familia lui. Acum ascultă. După cum știi, bătrânului prinț Nikolai nu-i era deloc pe plac să i se însoare feciorul. Încăpățânat bătrân! Prințul Andrei, se-nțelege, nu e copil, s-ar putea lipsi de consimțământul lui. Dar nu e bine să intri cu de-a sila într-o familie. Trebuie să intri pașnic, prin dragoste. Ești isteață, ai să te pricepi tu să faci cum e mai bine. Ia-o blând și cu binișorul. Asta-i! Și totul va ieși bine.
Natașa tăcea, și Maria Dmitrievna credea că tace din timiditate, dar în realitate tăcea pentru că nu-i plăcea să se amestece cineva în dragostea ei față de prințul Andrei, pe care ea și-o închipuia atât de aparte de tot ce-i omenesc, încât nimeni, după părerea ei, n-o putea înțelege. Ea îl iubea pe prințul Andrei și n-avea ochi pentru nimeni altul, iar el o iubea și trebuia să vină de la o zi la alta s-o ia. Ce nevoie mai avea de alții?
— Vezi tu, eu pe el îl cunosc de multă vreme, iar pe Mașenka, cumnată-ta, o iubesc mult. Cumnatele pieze rele, zice o vorbă, dar asta n-ar face rău nici unei muște. M-a rugat să-i prilejuiesc o întâlnire cu tine. Mâine te vei duce cu tatăl tău la ea. Vezi, poartă-te bine cu ea: ești mai tânără. Când ți-o veni alesul, te găsește îndrăgită și de soră-sa, și de bătrân. Ne-am înțeles? Da sau nu? E mai bine așa!
— Mai bine, răspunse fără chef Natașa.


VII.
A DOUA ZI, DUPÃ SFATUL Mariei Dmitrievna, contele llia Andreici se duse cu Natașa la prințul Nikolai Andreici. Contele se hotărâse, călcându-și pe inimă, să facă vizita: sufletul îi era stăpânit de teamă. Nu i se ștersese din minte ultima întrevedere cu prințul, din timpul recrutărilor, când, drept răspuns la invitația la masă ce-i făcuse, îi fusese dat să audă observații usturătoare pentru numărul insuficient de oameni ce dăduse. Natașa, care-și pusese cea mai frumoasă rochie a ei, era, dimpotrivă, foarte bine dispusă „Nu se poate să nu le fiu dragă, se gândea ea: totdeauna m-au iubit toți. Sunt gata să fac tot ce-ar dori ei, sunt gata să-i iubesc – pe el, pentru că îi e tată, și pe ea, pentru că îi e soră, încât nu vor avea motive să nu mă îndrăgească!”
Ajunseră în fața vechii și posomorâte case de pe Vozdvijenka și intrară în vestibul.
— Ei, Doamne-ajută, zise contele, jumătate în glumă, jumătate în serios.
Natașa băgă de seamă că tatăl ei se grăbește să intre în vestibul și că întreabă, încet și sfios, dacă prințul și prințesa erau acasă. După ce sosirea lor fu anunțată, printre servitorii prințului se produse mare agitație. Lacheul care-i anunțase fu oprit de alt lacheu în salon și discutau acum în șoaptă. O servitoare intră repede în salon și spuse și ea ceva, pomenind de prințesă. În sfârșit, un lacheu bătrân și îmbufnat ieși și le spuse Rostovilor că prințul nu-i poate primi, dar că prințesa îi roagă să poftească la ea. Cea dintâi care ieși în întâmpinarea oaspeților fu mademoiselle Bourienne. Ea salută cu multă politețe pe tată și pe fiică și-i conduse la prințesă. Aceasta, tulburată, înspăimântată, cu fața acoperită de pete roșii, alergă cu pași greoi între oaspeți, străduindu-se zadarnic să pară nestingherită și bucuroasă.
Natașa, de la cea dintâi privire, îi displăcu prințesei Maria. I se păru din cale-afară de elegantă, ușuratică, veselă și vanitoasă. Prințesa Maria nu-și dădea seama că, înainte chiar de a-și fi văzut viitoarea cumnată, era pornită împotriva ei, pizmuind-o fără să vrea pentru frumusețea, tinerețea și fericirea ei, și fiind geloasă pentru dragostea fratelui ei. În afară de sentimentul acesta nedefinit de antipatie față de ea, prințesa Maria mai era agitată în clipa aceea și din cauză că, la anunțarea Rostovilor, prințul strigase că nici nu vrea s-audă de ei, că, dacă vrea, n-are decât să-i primească ea, dar că interzice să li se dea voie să intre la el. Prințesa Maria se hotărâse să primească ea vizita Rostovilor, dar se temea să nu-i facă dintr-o clipă într-alta prințul vreo scenă, într-atât de tulburat părea el de faptul că veniseră să-l viziteze.
— Iată, scumpa mea prințesă, ți-am adus-o pe cântăreața mea, zise contele, înclinându-se ceremonios și uitându-se neliniștit împrejur, ca și cum s-ar fi temut să nu-l vadă cumva pe prinț intrând. Nu știi cât de fericit sunt că vă cunoașteți, în sfârșit… îmi pare foarte, foarte rău că prințul tot bolnav este. Și, după ce mai spuse câteva fraze convenționale, se ridică. Dacă-mi permiteți, prințesă, am să vă las pe Natașa mea pentru un sfert de oră; eu m-aș duce un pic la doi pași de aici, în Piața Câinilor, până la Anna Semionovna; trec pe urmă s-o iau.
Contele Ilia Andreici recursese la acest truc diplomatic pentru a-i lăsa prințesei Maria răgazul să stea de vorbă cu viitoarea ei cumnată (cum îi mărturisi el după aceea Natașei) și pentru a ocoli orice putință de a se întâlni cu prințul, de care-i era teamă. Lucrul acesta nu-l spusese fiicei sale, dar Natașa îi înțelese teama, și neliniștea aceasta a tatălui ei o făcu să se simtă jignită. Se înroși de rușine pentru el și supărarea îi spori când își dădu seama că roșise, așa că o aținti pe prințesă cu o privire sfidătoare și îndrăzneață, care spunea limpede că nu se teme de nimeni. Prințesa îi răspunse contelui că e foarte bucuroasă și că îl ruga să întârzie cât mai mult la Anna Semionovna, după care Ilia Andreici plecă.
Mademoiselle Bourienne, cu toate privirile neliniștite pe care i le arunca prințesa Maria, care ținea să vorbească între patru ochi cu Natașa, nu se clintea defel din odaie și conducea cu hotărâre discuția despre plăcerile Moscovei și despre teatre. Natașa se simțea jignită de încurcătura ce avusese loc în antecameră, de neliniștea tatălui ei și de tonul silit al prințesei, care – i se părea ei – îi făcuse o favoare primind-o. Din pricina asta, toate îi erau greu de suportat. Prințesa Maria nu-i plăcuse. Îi părea din cale-afară de urâtă, prefăcută și rece. Natașa se chirci dintr-o dată sufletește și luă fără voia ei un ton indiferent, ceea ce pe prințesa Maria o îndepărtă și mai mult de ea. După vreo cinci minute de conversație apăsătoare, prefăcută, se auziră apropiindu-se pași repezi de papuci. Fața prințesei Maria căpătă o expresie de spaimă. Ușa camerei se deschise și prințul, în halat și cu o scufie albă pe cap, intră.
— Ah, domnișoara, începu el, domnișoara contesă… contesa Rostova, dacă nu mă-nșel… vă rog să mă iertați, mă iertați… n-am știut, domnișoară. Martor mi-e Dumenezeu, n-am știut că ne-ați învrednicit cu vizita dumneavoastră. Veneam la fiică-mea, de aceea eram în ținuta asta. Vă rog să mă scuzați… martor mi-e Dumnezeu, n-am știut, repetă el atât de silit și apăsând asupra cuvântului Dumnezeu, încât prințesa Maria rămase în picioare, cu ochii în pământ, neîndrăznind să și-i ridice nici la tatăl ei, nici la Natașa.
Natașa, care se ridică și făcu o reverență, nu mai știa nici ea ce să facă. Singură mademoiselle Bourienne zâmbea amabil.
— Vă rog să mă scuzați, mii de scuze! Martor mi-e Dumnezeu, n-am știut, mai bodogăni bătrânul și, măsurând-o pe Natașa din cap până-n picioare, ieși.
Mademoiselle Bourienne își veni cea dintâi în fire după apariția asta și începu să vorbească despre boala prințului. Natașa și prințesa Maria se priveau în tăcere și cu cât se uitau mai mult una la alta, fără să-și spună nimic din ce-ar fi simțit nevoia să spună, cu atât mai răuvoitor se judecau reiproc.
Când se întoarse contele, Natașa își arătă cu lipsă totală de politețe bucuria că-l văzuse revenind și se grăbi să plece. În clipa aceea, simțea că o urăște aproape pe prințesa asta bătrână și rece, care putuse să o pună în situația asta neplăcută și o făcuse să petreacă alături de ea jumătate de oră, fără să-i spună o vorbă despre prințul Andrei. „în nici un caz nu puteam eu aduce vorba despre el în fața franțuzoaicei aceleia”, își zise Natașa. Între timp, pe prințesa Maria o chinuiau aceleași gânduri. Știa și ea ce-ar fi trebuit să-i spună Natașei, dar n-o putuse face, și pentru că o împiedicase mademoiselle Bourienne, și pentru că, fără să știe de ce, îi era atât de greu să aducă vorba despre căsătoria asta. Când contele ieși din cameră, prințesa Maria se apropie cu pași repezi de Natașa, îi luă o mână și, oftând adânc, îi spuse: „Mai stai puțin, aș vrea…” Natașa o privi batjocoritor, fără să știe de ce.
— Dragă Nathalie, mai spuse prințesa Maria, să știi că mă bucur că fratele meu și-a găsit fericirea…
Dar se opri, simțind că spune un neadevăr. Natașa băgă de seamă șovăiala ei și ghici de unde venea.
— Cred, prințesă, că nu e momentul prielnic să vorbim despre asta, zise Natașa, cu aparentă demnitate și răceală, dar simțind că lacrimile o înăbușă.
„Ce-am spus! Ce-am făcut!” gândi ea, de cum ieși din cameră.
În ziua aceea o așteptară multă vreme să vină la masă. Natașa ședea în odaia ei și plângea cu hohote, cum plâng copiii, smiorcăind și sughițând. În picioare lângă ea, Sonia o săruta pe creștet.
— Natașa, de ce plângi? Îi vorbea ea. Ce-ți pasă ție de ei! Lasă că trece, Natașa.
— Da! Dac-ai ști tu cum te poate jigni asta… parc-aș fi fost o…
— Nu spune asta, Natașa, tu n-ai nici o vină, așa că ce-ți pasă? Hai, sărută-mă! Zise Sonia.
Natașa înălță capul și, sărutându-și prietena pe buze, își lipi de ea fața udă de lacrimi.
— Nu pot să-ți spun, nu știu… Nimeni nu-i vinovat, mai spuse Natașa. Eu sunt vinovată. Dar toate astea dor groaznic. Ah, pentru ce nu mai vine odată!
Cu ochii roșii de plâns, veni la masă. Maria Dmitrievna, care aflase cum îi primise prințul pe Rostovi, se făcu a nu băga de seamă cât e de tulburată Natașa și glumi zgomotos cu contele și cu ceilalți musafiri.
VIII.
ÎN SEARA ACEEA, ROSTOVII se duseră la operă, unde Maria Dmitrievna le luase bilete.
Natașei numai de mers nu-i ardea, dar nu putuse răspunde printr-un refuz la amabilitatea Mariei Dmitrievna, care făcea toate astea numai pentru ea. Când, gata îmbrăcată, ieși în salon ca să-și aștepte tatăl, se uită într-o oglindă mare și, văzându-se frumoasă, chiar foarte frumoasă, o podidi și mai amarnic tristețea, dar o tristețe dulce și plină de înduioșare.
„Doamne, dac-ar fi el lângă mine, n-aș mai fi cum eram altădată, nu l-aș mai îmbrățișa cu sfiala aceea prostească, ci într-un fel cu totul nou și simplu; m-aș lipi de el, l-aș face să mă privească cu ochii aceia cercetători și curioși cu care m-a privit de atâtea ori și apoi l-aș face să râdă, așa cum râdea atunci; și ochii lui, oh, cum îi mai văd ochii! se gândea Natașa. Ce-mi pasă mie de tatăl și de sora lui? Îl iubesc numai pe el, pe el, cu chipul lui, cu ochii, cu zâmbetul lui bărbătesc și copilăresc totodată. Nu, mai bine să nu mă mai gândesc la el, să nu mă mai gândesc, să uit, să uit cu totul pentru o vreme. Nu mai pot suporta așteptarea asta, acuși izbucnesc în plâns! Și plecă din fața oglinzii, silindu-se din toate puterile să-și stăpânească plânsul. Cum o fi putând Sonia să-l iubească pe Nikolenka așa de egal, așa de calm și să-l aștepte atâta timp, cu atâta răbdare! Se gândi ea, uitându-se la Sonia care intra, îmbrăcată și ea cu evantaiul în mână. Nu, ea e cu totul altfel, eu nu pot!”
Natașa se simțea în clipa aceea atât de înduioșată și atât de îndrăgostită, încât era prea puțin pentru ea să iubească și să se știe iubită: avea nevoie pe loc, chiar în clipa aceea, să-și îmbrățișeze bărbatul iubit, să-i vorbească și să audă de la el cuvintele de dragoste care-i umpleau inima. În drum spre operă, în trăsură, stând lângă tatăl ei și privind gânditoare sclipirile felinarelor ce se prelingeau pe geamul înghețat al cupeului, se simți mai îndrăgostită, și mai tristă, și uită cu cine și unde se ducea. Intrat într-un șir de cupeuri, cu roțile scârțâind pe zăpadă, cupeul Rostovilor se apropia încet de teatru.
Þinându-și cu mâna rochiile, Natașa și Sonia săriră repede jos. Coborî și contele ajutat de lachei, și toți trei trecură prin mijlocul altor grupuri de doamne și domni care intrau apoi printre vânzătorii de programe, până ajunseră în culoarul lojilor. Prin ușile întredeschise se și auzeau valurile de muzică.
— Nathalie, vos cheveux135, șopti Sonia.
Plasatorul o luă grăbit și respectuos înaintea doamnelor și le deschise ușa lojii. Muzica se auzi mai tare; din ușă, se vedeau sclipirile atâtor rânduri și rânduri de loji, din care luminau umerii și brațele goale ale femeilor, și parterul fremătând și strălucind de uniforme. Doamna care intra în loja de alături se uită la Natașa cu ochi pizmași de femeie. Cortina nu se ridicase încă; se cânta uvertura. Natașa, îndreptându-și rochia, intră cu Sonia în lojă și se așeză pe scaun, cu ochii la rândurile de loji feeric iluminate din fața lor. Senzația, de multă vreme nemaiîncercată, că sute de ochi îndreptați spre ea îi priveau acum brațele și gâtul gol, o cuprinse dintr-o dată, producându-i în același timp și plăcere, și neplăcere și deșteptându-i un roi întreg de amintiri, de dorinți și de imbolduri.
Cele două fete remarcabil de frumoase, Natașa și Sonia, și contele Ilia Andreici, care nu mai fusese demult văzut la Moscova, atraseră asupra lor atenția tuturora. Afară de asta știau cu toții vag de înțelegerea dintre Natașa și prințul Andrei, știau că de atunci Rostovii trăiseră la țară, și se uitau cu multă curiozitate la logodnica celui care era socotit unul dintre cei mai străluciți miri din toată Rusia.
Natașa se făcuse, cum îi spunea toată lumea, mai frumoasă cât timp stătuse la țară, dar în seara aceea, datorită emoției, era de o deosebită frumusețe. Te uimea cum putea să se îmbine setea ei de viață și frumusețea, cu indiferența față de tot ce o înconjura. Ochii ei negri priveau mulțimea, fără să caute pe nimeni anume, iar mâna, ei fină, cu brațul dezgolit până mai sus de cot, sprijinit pe balustrada de catifea a lojii, mototolea programul, strângându-l și desfăcându-l inconștient, în tactul uverturii.
— Uită-te, o vezi pe Alenina? Zise Sonia. E cu mama ei parcă!
— Vai de mine! Ia te uită la Mihail Kirilâci, ce s-a mai îngrășat! Observă bătrânul conte.
— Uitați-vă! Anna Mihailovna a noastră! Ce tocă are!
— Iată-i și pe Karaghini, cu Julie și Boris. Se vede de-o poștă că-s logodiți.
— Drubețkoi i-a cerut mâna! Chiar astăzi am aflat, zise Șinșin, care tocmai intra în loja Rostovilor.
Natașa privi în direcția în care se uita tatăl ei și o văzu pe Julie, care, purtând un șir de perle în jurul gâtului ei gros și roșu (pe care Natașa i-l știa veșnic prea pudrat), stătea alături de mama ei, cu un aer de ființă fericită.
Îndărătul lor se zărea, apropiindu-și urechea de gura Juliei, capul frumos și bine pieptănat al lui Boris. Se uita pe sub sprâncene la Rostovi și-i spunea ceva, zâmbind, logodnicei sale.
„Vorbesc de noi, de mine și de el, își zise Natașa. El caută probabil să liniștească gelozia logodnicei lui față de mine. Ar putea să nu-și mai bată capul degeaba. Dac-ar ști cât de puțin îmi pasă de ei!”
În spatele lor, cu o tocă verde pe cap, ședea Anna Mihailovna, având o înfățișare sărbătorească, fericită, de împăcare cu voia Domnului. În loja lor dăinuia atmosfera ce-mpresoară logodnicii, știută de Natașa, căreia-i plăcea atât de mult. Apoi ea se uită în altă parte și, dintr-o dată, tot ce fusese umilitor în vizita de dimineață îi veni în minte.
„Ce drept are el să nu mă primească în neamul lui? Ah, mai bine să nu mă mai gândesc la asta, să nu mă mai gândesc până la venirea lui Andrei!” își spuse ea și începu să se uite la chipurile cunoscute și necunoscute ce umpleau parterul. În față de tot, chiar în mijloc, rezemat în coate, cu spatele la rampă, stătea în picioare Dolohov, cu părul lui bogat și creț, pieptănat în sus, și îmbrăcat în costum persan. Stătea în văzul întregului teatru, știa că atrage atenția întregii săli, dar avea o atitudine la fel de firească, de nesilită, ca și când ar fi fost la el în odaie. În jurul lui se adunaseră grămadă reprezentanții celui mai strălucit tineret al Moscovei și se vedea că el avea între ei prioritatea.
Contele Ilia Andreici, râzând, făcu un semn cu cotul Soniei, care se înroși toată, și i-l arătă pe Dolohov, fostul ei adorator.
— L-ai recunoscut? O întrebă el. De unde o fi ieșit, se adresă el lui Șinșin, parcă dispăruse nu știu pe unde?
— Da, dispăruse, răspunse Șinșin. A fost prin Caucaz și de acolo a fugit. Se spune că a ajuns ministrul nuștiu cărui prinț domnitor în Persia și că a omorât acolo pe fratele șahului. Ce să-ți spun, a scos din minți toate cucoanele Moscovei! Dolokhoff le Persan136 și altceva nimic! La noi, astăzi, la fiecare două cuvinte vine vorba de Dolohov: lui i se închină toți și se fac invitații, unde vine el, ca la păstrăvi, zise Șinșin. Dolohov și Anatol Kuraghin ne-au scos cucoanele din minți.
În loja vecină intră o doamnă înaltă și frumoasă, cu părul bogat, împletit într-o coada imensă, și cu umerii albi și plini, foarte dezgoliți ca și gâtul, în jurul căruia purta un șir dublu de perle mari, și se foi mult până să se așeze, foșnindu-și rochia de mătase grea.
Natașa se uită fără să vrea la gâtul, la umerii, la perlele și la pieptănătura doamnei și-i admiră frumusețea umerilor și a perlelor. Și-n timp ce Natașa se întoarse să se uite pentru a doua oară la ea, doamna își aruncă privirea în loja lor și, dând cu ochii de contele Ilia Andreici, îl salută, înclinându-și capul și-i zâmbi. Era contesa Bezuhova, soția lui Pierre. Ilia Andreici, cum nu era om pe lume pe care să nu-l cunoască, se aplecă peste balustradă și-i adresă cuvântul.
— Demult sunteți aici, contesă? Începu el. Am să trec, am să trec să vă sărut mâna. Uite, am venit și eu cu ceva treburi și mi-am luat și fetele cu mine. Fără seamăn e jocul Semionovei, spune lumea, vorbi înainte Ilia Andreici. Contele Piotr Kirilovici nu ne-a uitat niciodată. E aici?
— Da, avea de gând să vină și el, zise Hélene, uitându-se cu atenție la Natașa.
Contele Ilia Andreici se așeză iar la locul lui.
— Așa-i că e frumoasă? O întrebă el încet pe Natașa.
— Minune! Zise Natașa. Te îndrăgostești de ea pe loc!
Atunci răsunară ultimele acorduri ale uverturii, și dirijorul bătu cu bagheta în pupitru. La parter, câțiva domni întârziați își ocupară locurile.
Cum se ridică cortina, în loji și la parter se făcu tăcere; și toți, bărbații vârstnici ca și tineretul, în uniforme și în fracuri, deopotrivă cu femeile ce purtau bijuterii neprețuite pe trupul dezgolit, își îndreptară cu lacomă curiozitate toată atenția asupra scenei. Natașa începu și ea să se uite pe scenă.
IX.
PE SCENA ERA, LA MIJLOC, un podium de scânduri, de o parte și de alta cartoane colorate înfățișând copaci, și în fund, o pânză întinsă pe șasiu de lemn. În mijlocul scenei ședeau un grup de fete cu bluze roșii și fuste albe. Una dintre ele, foarte grasă, cu rochie albă de mătase, sta mai la o parte, pe o bancă joasă, având drept spătar un carton verde. Cântau ceva toate. Când își sfârșiră cântecul, fata în alb se apropie de cușca suflerului, iar un bărbat cu pantaloni de mătase întinși pe pulpele-i voinice, cu pană la pălărie și cu pumnul la cingătoare, veni spre ea și începu cânte și să dea din mâini.
Bărbatul cu pantalonii strâmți cântă singur, și după el cântă și ea. Pe urmă amândoi tăcură, orchestra continua să cânte iar bărbatul începu să mângâie cu degetele mâinile fetei în rochie albă, așteptând, cum se vedea cât de colo, momentul în care să-și înceapă iarăși duetul, și toată lumea din sală începu să aplaude și să aclame, iar bărbatul și femeia de pe scenă, care înfățișau o pereche de îndrăgostiți se înclinau, zâmbind și desfăcându-și brațele.
După timpul petrecut la țară și în dispoziția gravă în care era, Natașei toate astea i se păreau ceva caraghios și uimitor. Nu putea urmări acțiunea operei și nu putea nici măcar asculta muzica: vedea numai cartoane vopsite, femei și bărbați, îmbrăcați bizar, mișcându-se, vorbind și cântând tot atât de bizar, la lumina puternică a rampei; știa ce ar fi trebuit să reprezinte toate acestea, dar totul îi părea atât de fals, atât de pretențios și de nefiresc, încât îi era când rușine de rușinea actorilor, când îi venea să râdă de ei. Se uită împrejurul ei, la fețele privitorilor, căutând să vadă la ei același sentiment de ironie și nedumerire pe care-l simțea ea; dar toate fețele exprimau numai atenția pentru cele ce se petreceau pe scenă și vădeau o admirație care Natașei i se părea prefăcută. „Poate că așa trebuie să fie!” se gândi ea. Se uita pe rând, când la șirurile de capete pomădate de la parter, când la femeile despuiate din loji și mai ales la vecina sa, Hélene, care, dezgolită de-a binelea, zâmbea domol și împăcat și se uita spre scenă, fără să-și mute o clipă privirea, respirând cu toată ființa ei lumina puternică revărsată în sală și aerul încălzit de respirația mulțimii. Încetul cu încetul, Natașa prinse a simți din nou starea aceea de beție, pe care nu o mai încercase de multă vreme. Nu mai știa ce-i cu ea, unde se află și ce se petrece în fața ei. Privea, dusă pe gânduri și cele mai bizare idei i se strecurau fără nici o legătură, pe neașteptate, în minte. Când îi dădea prin gând să sară peste rampă și să cânte ea aria pe care tocmai o cânta actrița, când să-l atingă cu evantaiul pe bătrânelul care sta nu departe de ea, când să se aplece spre Hélene și să o gâdile.
La un moment dat, când pe scenă toată lumea tăcuse în așteptarea unei arii, ușa parterului din partea unde era loja Rostovilor scârțâi și pașii unui bărbat care întârziase răsunară. „Iată-l pe Kuraghin!” șopti Șinșin. Contesa Bezuhova, zâmbind, se întoarse spre cel ce intra. Natașa se uită în direcția privirilor contesei Bezuhova și văzu un aghiotant neobișnuit de chipeș, care se îndrepta, plin de încredere în sine, dar cu un aer politicos, spre loja lor. Era Anatol Kuraghin, pe care ea îl văzuse și-l remarcase mai demult, la balul din Petersburg. Era acum în uniformă de aghiotant, numai cu eghileți și epoleți de gală. Mersul lui țeapăn și voinicesc ar fi putut părea caraghios dacă nu ar fi fost un bărbat atât de bine făcut și dacă pe chipul lui frumos nu s-ar fi citit expresia aceea de satisfacție blajină și de voioșie. Deși pe scenă acțiunea se desfășura înainte, el pășea fără nici o grabă pe covorul dintre staluri, zăngănindu-și ușor pintenii și sabia și ținându-și cu fruntea sus frumosul lui cap parfumat. Zărind-o pe Natașa, se apropie de sora lui, își puse mâna înmănușată strâns pe marginea lojii ei, o salută din cap și, aplecându-se, o întrebă ceva, arătând spre Natașa.
— Mais charmante137, zise el, de bună seamă despre Natașa, după cum mai mult înțelese ea, după mișcarea buzelor, decât auzi. Apoi trecu în rândul întâi și se așeză lângă Dolohov, împingându-l prietenește și nepăsător cu cotul tocmai pe el, pe care alții îl lingușeau atâta. Acesta, făcându-i voios cu ochiul, îi zâmbi și-și sprijini piciorul de rampă.
— Ce mult se aseamănă fratele cu sora! Observă contele. Și ce frumoși sunt amândoi!
Șinșin începu, cu jumătate de voce, să-i istorisească contelui o intrigă petrecuta la Moscova, în legătură cu Kuraghin, istorisire la care Natașa trase cu urechea, tocmai pentru motivul că Anatol o găsise charmante.
Primul act se încheia. Toți cei de la parter se ridicară de pe scaune, învălmășindu-se, și dădură care să iasă, care să intre.
Boris veni în loja Rostovilor, primi cu multă simplitate felicitările, apoi, ridicând din sprâncene, cu un zâmbet distrat, transmise Natașei și Soniei că logodnica sa le ruga să vină la nuntă, și ieși. Natașa, având mereu pe buze un zâmbet cochet și vesel, vorbi cu el și-l felicită pentru însurătoare, pe același Boris de care fusese atât de îndrăgostită odinioară. În starea de beție în care se afla ea acum, toate i se păreau simple și firești.
Hélene, despuiată, stătea lângă ea și zâmbea deopotrivă tuturora, și întocmai așa îi zâmbi Natașa lui Boris.
Loja Hélenei se umplu și fu înconjurată, dinspre parter de bărbații cei mai frumoși și mai spirituali care, pe cât părea, voiau să se întreacă în a arăta lumii întregi că-i sunt prieteni.
Kuraghin tot timpul pauzei stătu cu Dolohov în față, lângă rampă, uitându-se la loja Rostovilor. Natașa știa că el vorbește de ea și asta îi făcea plăcere. Ba chiar se și întoarse în așa fel, încât să-i vadă el profilul, poziție care, cum credea ea, îi era cea mai favorabilă. Înainte de începutul actului al doilea se ivi la parter silueta lui Pierre, pe care Rostovii, de când sosiseră la Moscova, încă nu-l văzuseră. Era trist și se îngrășase și mai tare de când îl văzuse ultima dată Natașa. Fără să observe pe nimeni, trecu spre primele rânduri. Anatol se apropie de el și încercă să-i spună ceva, privind și arătând spre loja Rostovilor. Pierre, văzând-o pe Natașa, se învioră și repede, trecând printre rânduri, veni spre loja lor. Ajuns la ei, se sprijini în coate de marginea lojii și, zâmbind, stătu îndelung de vorbă cu Natașa. În timp ce vorbea cu Pierre, Natașa auzi o voce bărbătească în loja contesei Bezuhova și știu, fără să-și dea seama de unde, că era vocea lui Kuraghin. Întoarse capul și ochii lor se întâlniră. Kuraghin, aproape surâzând, i se uită drept în ochi, atât de extaziat și de duios, încât Natașei i se păru straniu să fie atât de aproape de el și să-l privească așa, fiind atât de sigură că-i plăcuse fără să se fi cunoscut măcar.
În actul al doilea erau niște tablouri care închipuiau monumente, și mai era o gaură în pânza din fund, închipuind luna; abajururile de la rampă fură ridicate și începură tromboanele și contrabasurile pe un ton jos, pe când din dreapta și din stânga apărură o mulțime de oameni, învăluiți în mantii negre. Oamenii aceștia începură să dea din mâini, și în mâini aveau ceva ca niște pumnale; pe urmă mai veniră în fugă și alți oameni și se apucară s-o târască spre culise pe fata care în primul act fusese îmbrăcată în alb și care acum avea o rochie albastră deschis. Nu scoaseră fata dintr-o dată din scenă, ci abia după ce cântară îndelung cu ea împreună, și în sfârșit, după asta o luară pe sus, și de dincolo de culise, auziră trei bătăi într-un obiect de metal, ceea ce-i făcu pe toți să îngenunche pentru o rugăciune, pe care o cântară. Toate aceste isprăvi fură, în mai multe rânduri, întrerupte de strigătele entuziaste ale spectatorilor.
În cursul acestui act, de fiecare dată când privea înspre parter, Natașa îl vedea pe Anatol Kuraghin stând cu mâna trecută peste spăratul fotoliului și uitându-se la ea. Ei îi făcea plăcere că el era atât de robit și nu-i trecea defel prin minte că ar putea fi ceva rău în asta.
Când se sfârși și acest al doilea act, contesa Bezuhova se ridică de pe scaun, se întoarse spre loja Rostovilor (avea o rochie foarte decoltată), îi făcu un semn cu degetul înmănușat contelui, să se apropie, și începu a-i vorbi, zâmbindu-i amabil, fără să dea nici o atenție persoanelor care intraseră în loja ei.
— Prezintă-mi, te rog, încântătoarele dumitale fete, îi spuse ea. Tot orașul vuiește de frumusețea lor și eu nu le cunosc!
Natașa se ridică și făcu o reverență în fața splendidei contese. Îi plăcuse atât de mult lauda acestei femei care era o frumusețe recunoscută, încât se înroși de plăcere.
— Vreau să mă fac și eu moscovită, spuse Hélene. Cum de te rabdă inima, conte, să îngropi asemenea perle în provincie!
Contesa Bezuhova avea, pe bună dreptate, reputația de femeie fermecătoare. Știa să spună ceea ce nu gândea și, mai cu seamă, să măgulească foarte simplu și firesc.
— Nu, iubite conte, ai să-mi dai voie mie să mă ocup de fetele dumitale. Eu nu mai am mult de stat la Moscova. Dumneata de asemenea. Îmi voi da osteneala să ți le distrez. Încă de la Petersburg am auzit vorbindu-se mult de dumneata și voiam să te cunosc, îi spuse ea Natașei cu frumosul și neschimbatul ei surâs pe buze. Mi-a vorbit despre dumneata și pajul meu, Drubețkoi, care, cum știi, se însoară, și prietenul bărbatului meu, Bolkonski, prințul Andrei Bolkonski, mai zise ea, apăsând anume pe numele acestea și lăsând să se înțeleagă că era la curent cu legătura dintre el și Natașa. Apoi ceru îngăduința ca, pentru a se putea cunoaște mai bine, una dintre domnișoare să poftească în loja ei pentru cât mai rămăsese din spectacol, și Natașa trecu în loja contesei.
În actul al treilea, pe scenă era un palat, unde ardeau o mulțime de lumânări, și pe pereți atârnau tablouri înfățișând cavaleri în armuri și cu bărbuțe. Cei care ședeau în mijlocul scenei erau, probabil, împăratul și împărăteasa. Împăratul începu să-și agite mâna dreaptă și, vădit intimidat, cântă prost ceva și se așeză apoi pe un tron de culoarea zmeurei. Fata, care la început fusese îmbrăcată în alb și apoi în albastru-deschis, era acum numai în cămașă, cu părul despletit pe umeri, și stătea în picioare, lângă tron. Cânta despre ceva, cu mult foc, îndurerată, adresându-se împărătesei, dar împăratul făcu aspru un semn din mână și, din amândouă părțile, se iviră bărbați desculți și femei de asemenea cu picioarele goale, care începură să danseze toți de-a valma. Viorile cântară apoi foarte subțire și vesel; una dintre fete, cu picioarele groase dezgolite și cu niște mâini slabe, se retrase îndărătul culiselor, își îndreptă corsajul, veni în mijlocul scenei și începu să sară și să-și ciocnească iute un picior de altul. Toți cei de la parter bătură din palme și strigară bravo. Pe urmă, unul dintre bărbați se retrase într-un colț al scenei. În orchestră răsunară mai tare țambalele și trompetele, iar bărbatul acesta, cu picioarele goale, începu să sară de unul singur, foarte sus, și să-și bâțâie picioarele în aer. (Actorul, care era Duport, primea șaizeci de mii de ruble pe an pentru arta aceasta.) La parter, în loji, la galerie, toți începură să aplaude și să-i aclame cât îi ținea gura, iar actorul se opri din dans, începu să zâmbească și să se încline în dreapta și în stângă. După asta mai dansară și alții, tot cu picioarele goale, bărbați și femei, apoi din nou unul dintre împărați strigă ceva în ritmul orchestrei și toți începură să cânte. Dar, dintr-o dată se stârni o furtună; în orchestră se auziră game cromatice și acorduri de septimă micșorată, și toți o rupseră de fugă, târându-l din nou pe unul dintre ei între culise. Cortina căzu. Și iarăși dintre spectatori se înălță o larmă asurzitoare și un ropot de aplauze și toți, cu entuziasmul întipărit pe față, începură să strige:
— Duport! Duport! Duport!
Natașa nu mai găsea că e ciudat. Se uita cu mulțumire în jurul ei, zâmbind bucuroasă.
— N'est-ce pas qu'il est admirable, Duport?138 o întrebă Hélene.
— Oh, oui139, răspunse Natașa.
X.
ÎN PAUZÃ, ÎN LOJA HÉLENEI răbufni un curent de aer rece, ușa se deschise și, aplecat, sfiindu-se să nu cumva să atingă pe cineva, intră Anatol.
— Dă-mi voie să-ți prezint pe fratele meu, îi spuse Hélene, plimbându-și agitată privirile de la Natașa la Anatol.
Natașa își întoarse peste umărul gol capul drăguț și-i zâmbi frumosului tânăr. Anatol, care de aproape era la fel de prezentabil ca și de departe, se așeză lângă ea și-i spuse că demult dorea să aibă plăcerea de a o cunoaște, încă de la balul Narașkinilor, la care avusese fericirea de neuitat de a o fi văzut. Cu femeile, Kuraghin reușea să fie mult mai inteligent și mai natural decât în societatea bărbaților. Vorbea simplu și cutezător, și Natașa avu strania și plăcuta surpriză de a vedea că, nu numai că n-avea nimic de temut în el omul acesta, despre care se spuneau atâtea dar că, dimpotrivă, avea pe față zâmbetul cel mai naiv, mai vesel și mai prietenos.
Kuraghin se informă ce impresie îi făcuse spectacolul și-i istorisi cum, la reprezentația trecută, Semionova căzuse în timp ce dansa.
— Știi, contesă, zise el deodată, vorbindu-i ca unei vechi cunoștințe, noi organizăm un bal costumat; ar trebui să iei și dumneata parte: are să fie foarte amuzant. Ne adunăm cu toții la Arharovi. Fii bună și spune-mi, vii, nu?
Spunând acestea, Anatol nu-și mai lua ochii veșnic surâzători de pe chipul, de pe gâtul și de pe brațele goale ale Natașei. Ea știa fără umbră de îndoială că o admiră și îi făcea plăcere, cu toate că, fără să știe de ce, prezența lui o stingherea și o făcea să se simtă ca sub o apăsare. Când nu se uita la el, simțea că el îi soarbe din ochi umerii, și fară voie îi căuta atunci privirea, ca el să i se uite mai curând în ochi. Dar când i se uita în ochi, simțea cu spaimă că între el și ea nu era nici urmă din acea barieră a pudoarei pe care o simțea întotdeauna între ea și ceilalți bărbați. Fără să știe cum, în cinci minute, ajunsese să se și simtă înfricoșător de aproape de acest bărbat. Când își întorcea privirea de la el, se temea să n-o apuce neobservat, așa cum stătea în spatele ei, de brațul gol, sau să n-o sărute pe gât. Vorbeau despre lucrurile cele mai banale și simțea în vremea asta că sunt atât de apropiați unul de altul cum nu fusese cu nici un alt bărbat. Natașa se uită la Hélene și la tatăl ei, ca și cum i-ar fi întrebat ce putea să însemne lucrul acesta; dar Hélene era prinsă într-o convorbire cu un general și nu-i răspundea la priviri, iar privirile tatălui ei nu-i spuneau nimic altceva decât ce spuneau de obicei: „te distrezi, foarte bine, mă bucur!”
La un moment dat, când se așternu o tăcere jenantă, în timpul căreia Anatol se uita liniștit și stăruitor la ea cu ochii lui larg deschiși, Natașa, ca să întrerupă tăcerea, îl întrebă cum îi place Moscova. Îi puse întrebarea și se înroși tot ea. I se părea tot timpul că face un lucru necuviincios vorbindu-i. Anatol zâmbi, ca și când ar fi încurajat-o.
— La început, mi-a plăcut prea puțin, fiindcă ceea ce face ca un oraș să fie plăcut ce sont les jolies femmes140, nu-i așa? Dar acum îmi place foarte mult, zise el, privind-o cu înțeles. Vii la balul mascat, contesă? Vino, zise el și, întânzându-și mâna spre buchețelul ei de flori, coborând vocea, mai spuse: Vous serez la plus jolie. Venez, chere comtesse, et comme gage, donez-moi cette fleur.141
Natașa nu înțelese ce-i spusese, cum, de altfel, nici el nu prea înțelegea, dar simți că în cuvintele acestea neînțelese mocneau intenții necuviincioase. Nu știa ce să răspundă și se întoarse cu spatele spre el, ca și când n-ar fi auzit ce-i spusese. Dar, cum se întoarse, se gândi că el e aproape de tot, chiar la spatele ei.
„Ce-o fi cu el acum? Să fie intimidat? Ori supărat? Trebuie oare să repar ce-am făcut?” se întreba ea. Nu se putu reține să-și întoarcă privirea spre el. Îl privi drept în ochi, și apropierea, încrederea și zâmbetul lui o învinseră. Îi zâmbi și ea la fel cum îi zâmbea el, privindu-l drept în ochi. Și iarăși simți cu groază că între el și ea nu mai exista nici o stavilă.
Cortina se ridică din nou. Anatol ieși din lojă, calm și vesel. Natașa se întoarse lângă tatăl ei, cu totul subjugată de lumea în care se găsea. Tot ce se petrecea în fața ochilor ei i se părea acum foarte firesc; iar gândurile care o stăpâniseră până acum, logodnicul ei, prințesa Maria, viața de la țară, nu-i mai trecură nici o singură dată măcar prin minte, ca și cum toate acestea ar fi aparținut unui trecut foarte, foarte îndepărtat.
În actul al patrulea era și un diavol, care cânta dând mereu din mâini, până în clipa în care scândurile de sub el fură trase și se prăvăli dedesubtul scenei. Atât văzu Natașa din actul al patrulea; o frământa și o apăsa ceva; iar pricina acestei agitații era Kuraghin, după care-i alergau ochii fără să vrea. Când ieșiră din teatru, Anatol veni lângă grupul lor, le chemă cupeul și le ajută să se urce. Dându-i Natașei ajutor să se urce în trăsură, el o strânse de braț deasupra cotului. Natașa se uită la el, emoționată și roșie. Ochii strălucitori ai lui Anatol, care-i zâmbea cu duioșie, o priveau.
Abia după ce ajunse acasă, Natașa putu să judece limpede ce se petrecuse cu ea și, dintr-o dată, aducându-și aminte de prințul Andrei, se îngrozi și, cu toate că în jurul mesei de ceai erau după teatru adunați cu toții, scoase un „ah” puternic, se înroși și ieși din cameră. Doamne, sunt pierdută! Își spunea ea. Cum de-am putut ajunge chiar până aici?„ se gândea. Stătu îndelung acoperindu-și fața roșie de rușine cu mâinile și silindu-se să-și dea limpede seama de cele întâmplate; și nu putu pricepe nici ce era cu ea, și nici ce simțea. Toate i se păreau întunecate, confuze și groaznice. Acolo, în sala aceea imensă și luminată ca ziua, unde, pe scândurile jilave, cu picioarele goale, dănțuia Duport îmbrăcat într-o bluză cu paiete, în vreme ce fetele, bătrânii și Hélene cea despuiată, cu zâmbetul ei liniștit și mândru, aplaudaseră în extaz, aclamând, acolo, în umbra acelei Hélene, totul i se păruse clar și simplu; dar acum, singură, rămasă față în față cu ea însăși, toate acestea erau de neînțeles. „Ce-nseamnă asta? Ce e teama asta pe care am simțit-o când eram cu el? Ce sunt mustrările de conștiință pe care le simt acum?” se întreba ea.
Numai bătrânei contese, seara, în pat, i-ar fi putut spune Natașa tot ce gândea. Sonia, cu principiile ei severe și dintr-o bucată – știa ea bine – ori n-ar fi înțeles nimic, ori s-ar fi îngrozit de mărturisirea ei. Natașa se vedea deci silită să dezlege, singură cu sine, întrebările care o chinuiau.
„Sunt oare într-adevăr pierdută pentru dragostea prințului Andrei sau nu?” se întreba ea și se liniștea cu un zâmbet de ușoară ironie, răspunzându-și: „Ce proastă sunt să mă întreb așa ceva! Mi s-a întâmplat ceva? Nimic. N-am făcut nimic, n-am provocat prin nimic toate astea. Nimeni n-are să afle și eu n-am să-l mai văd niciodată, își zise ea. Este, așadar, limpede că nu s-a întâmplat nimic, că nu are de ce să mă mustre conștiința, că prințul Andrei mă poate iubi și așa. Dar ce este acest așa? Ah, Doamne, Doamne! Pentru ce nu-i el aici!” Natașa se liniști pentru o clipă; dar pe urmă, din nou, un soi de instinct îi spuse că, deși toate acestea sunt adevărate și deși nu se întâmplase nimic, puritatea de altădată a dragostei ei pentru prințul Andrei murise. Și iarăși își repetă în gând toată conversația cu prințul Kuraghin, și-i răsări iar în minte fața, gesturile și zâmbetul duios al acestui om frumos și cutezător, din clipa când îi strânsese brațul.
XI.
ANATOL KURAGHIN LOCUIA la Moscova, fiindcă tatăl său îl expediase din Petersburg unde cheltuia peste douăzeci de mii de ruble pe an și făcea încă pe atâtea datorii, pe care creditorii pretindeau să le plătească tatăl.
Acesta adusese la cunoștință fiului său că îi plătește pentru ultima dată jumătate din datorii, dar numai cu condiția să plece la Moscova, în postul de aghiotant al comandantului suprem, pe care i-l obținuse, și să-și dea acolo osteneala de a face în sfârșit o partidă cu o fată bogată. Îi indicase chiar, fie pe prințesa Maria, fie pe Julie Karaghina.
Anatol consimți și plecă la Moscova, unde se instală la Pierre, care îl primise la început în silă, dar pe urmă se obișnuise cu el și-l lua uneori și la chefuri, dându-i, sub formă de împrumut, până și bani.
Anatol, așa cum o spunea cu drept cuvânt Șinșin, de îndată ce apăruse la Moscova, scosese din minți toate cucoanele moscovite, mai ales prin faptul că nu le prea băga în seamă și prefera fățiș țigăncile și actrițele franțuzoaice – cu cea mai de seamă dintre acestea, mademoiselle Georges, fiind, cum se spunea, în relații foarte apropiate. Nu-i scăpa nici un chef la Danilov sau la ceilalți cheflii ai Moscovei, bea nopți întregi în șir, până-i vedea pe toți căzuți sub masă și se ducea la toate seratele și balurile din lumea bună. Se vorbea de câteva aventuri ale lui cu anumite doamne din Moscova, și pe la baluri le făcea deschis curte unora. Dar de fetele tinere, îndeosebi de cele bogate și de măritat, care erau cea mai mare parte dintre ele urâte, nu se apropia, cu atât mai puțin, cu cât, lucru pe care nu-l știa nimeni, afară de cei mai buni prieteni ai lui, Anatol era însurat de doi ani. Cu doi ani în urmă, pe când era cu regimentul în Polonia, un moșier polonez cam scăpătat îl silise pe Anatol să-i ia fata de nevastă.
Anatol se lepădase foarte curând de nevastă și, printr-o sumă oarecare pe care convenise să o servească socrului său, își răscumpărase dreptul de a trece drept celibatar.
Era întotdeauna satisfăcut de situația lui, de el însuși și de ceilalți. Era instinctiv încredințat, cu toată puterea ființei sale, că n-ar putea trăi altfel și că în viața lui nu făcuse nimic rău. Nu era în stare să se gândească ce consecințe pot avea asupra altora faptele lui și nici ce putea ieși din cutare sau cutare acțiune săvârșită. Era convins că întocmai așa cum rața e făcută să trăiască veșnic pe apă, la fel și pe el l-a făcut Dumnezeu ca să trăiască din treizeci de mii de ruble venit pe an și să ocupe cea mai înaltă poziție în societate. Credea cu atâta putere în asta, încât, numai uitându-se la el, se convingeau și ceilalți și nu-i refuzau nici recunoașterea poziției sale înalte în societate, nici banii pe care, bineînțeles, fără să se gândească a-i restitui vreodată, îi cerea cu împrumut de la oricine-i ieșea înadins sau întâmplător în cale.
Nu era cartofor, sau cel puțin nu dorea niciodată să câștige la cărți. Nu era vanitos. Îi era cu desăvârșire indiferent ce gândeau ceilalți oameni despre el. Cu atât mai puțin putea fi învinovățit că ar fi fost ambițios. În mai multe rânduri își necăjise tatăl, compromițându-și cariera, și-și râdea de orice fel de onoruri. Nu era zgârcit și nu refuza pe niciunul dintre cei care-i cereau ceva. Tot ce-i plăcea erau distracțiile și femeile; și cum, după părerea lui, în aceste preferințe nu era nimic nedemn, și cum nu era în stare să conceapă urmările pe care satisfacerea acestor gusturi le-ar putea avea pentru ceilalți, firește că în adâncul inimii lui se considera un om fără cusur, disprețuind sincer pe cei ticăloși și răi, așa că, având conștiința împăcată, umbla cu fruntea sus.
Craii – aceste magdalene masculine – au sentimentul tainic al nevinovăției lor, întocmai ca și magdalenele-femei, sentiment ce se bazează pe aceeași nădejde a iertării. „Ei, toate i se vor ierta, pentru că mult a iubit; iar lui i se va ierta totul pentru că mult s-a veselit.”
Dolohov, care în anul acela își făcuse iar apariția la Moscova după exilul și aventurile sale din Persia, ducându-și acum viața numai în chefuri și joc de cărți, pe picior mare, legase cârdășie cu vechiul său camarad din Petersburg, Kuraghin, folosindu-se de el în scopurile sale proprii.
Anatol ținea sincer la Dolohov, pentru inteligența și cutezanța lui; Dolohov, căruia-i erau necesare numele, situația și legăturile lui Anatol Kuraghin pentru a atrage la mesele de joc tinerii bogați, nu-l lăsa să simtă asta și se folosea de el, petrecând pe socoteala lui. În afara de calculele potrivit cărora avea nevoie de Kuraghin, mai era și faptul că procesul însuși al dirijării voinței altora devenise pentru el o desfătare, o obișnuință și o necesitate.
Natașa îi făcuse o puternică impresie lui Kuraghin. După teatru, la supeu, el îi enumera lui Dolohov, cu aere de cunoscător, ce preț aveau mâinile, umerii, picioarele și părul Natașei, și-i anunță hotărârea lui de a-i face curte. Desigur, Anatol nu mergea cu mintea până la urmările pe care le-ar avea acest fapt, așa cum nu știa niciodată ce putea ieși din vreo faptă de-a lui.
— E frumoasă, frate, dar nu e de noi, îi zise Dolohov.
— O pun pe soră-mea să o cheme la masă, zise Anatol, nu?
— Mai bine așteaptă până după măritiș…
— Știi, spuse Anatol, j'adore les petites filles142: se pierd numaidecât.
— Dar te-ai mai fript odată cu o petite fille, spuse Dolohov, care știa de căsătoria lui Anatol. Bagă de seamă!
— Da, dar a doua oară nu se mai poate! Nu? Spuse, zâmbind blajin, Anatol.
XII.
A DOUA ZI DUPÃ SPECTACOL, Rostovii nu ieșiră din casă și nici nu primiră pe nimeni. Maria Dmitrievna tot vorbea ceva pe ascuns de Natașa cu contele. Natașa ghici că vorbeau despre bătrânul prinț, că puneau ceva la cale, și faptul acesta o neliniștea și o jignea. Ea îl aștepta pe prințul Andrei dintr-o clipă într-alta și trimise de două ori în ziua aceea un om din curte în strada Vzdvijenka, să afle dacă nu cumva venise. Își simțea acum sufletul mult mai apăsat decât în primele zile după sosirea la Moscova. La nerăbdarea și tristețea pricinuită de așteptarea logodnicului se mai adăuga și amintirea neplăcută a întrevederii cu prințesa Maria și cu bătrânul prinț, precum și o teamă și o neliniște căreia nu-i știa pricina. I se părea mereu sau că el n-avea să se mai întoarcă, sau că, înainte de venirea lui, avea să i se întâmple ei ceva. Nu mai putea, ca alte dăți, să se gândească la el îndelung, singură, cu sine însăși și liniștită. Cum începea să se gândească la el, amintirii lui i se alăturau amintirile în legătură cu bătrânul prinț, cu prințesa Maria, cu ultimul spectacol și cu Anatol Kuraghin. Din nou își punea întrebarea dacă nu era vinovată, dacă nu-și călcase promisiunea de fidelitate față de prințul Andrei, și iarăși se pierdea în reconstituirea amănunțită a fiecărei vorbe, a fiecărui gest, a fiecărei nuanțe din jocul expresiei de pe chipul omului care știuse să-i trezească în suflet un sentiment de spaimă de neînțeles. În ochii celor din casă, Natașa părea mai vioaie ca de obicei, dar în realitate era departe de a fi liniștită și fericită, cum fusese înainte.
Duminică dimineața, Maria Dmitrievna își invită musafirii la liturghie în parohia ei „Adormirea de la Moghilți”.
— În bisericile astea la modă nu-mi place, spuse ea și se vedea că se mândrește cu libertatea ei de cuget. Dumnezeu e doar același pretutindeni. Popă, avem unul minunat, face slujba cum se cuvine, așa de nobil! Și diaconul la fel! Păi, oare cucernicie o fi și asta, să dai concerte în biserici? Nu-mi place, astea-s numai sclifoseală!
Mariei Dmitrievna îi plăceau duminicile și știa să le serbeze. Încă de sâmbătă, în casa ei începea scuturatul și spălatul; nici ea, nici servitorii ei nu lucrau duminica; erau cu toții gătiți de sărbătoare și se duceau la liturghie. La masa boierească felurile de mâncare sporeau, iar servitorii aveau la masă votcă, gâscă friptă sau purcel de lapte. Dar în toată casa, sărbătoarea nu era nicăieri mai vizibilă ca pe fața lată și gravă a Mariei Dmitrievna, care-și lua, cât era ziua asta de lungă, o expresie neclintită de solemnitate.
Când, după liturghie, își beau cafeaua în salonul de primire, cu husele de pânză de pe canapele scoase, un lacheu anunță că e tras la scară cupeul, și Maria Dmitrievna, cu înfățișare gravă și gătită cu șalul ei de mare ceremonie, se ridică și declară că se duce la prințul Nikolai Andreevici Bolkonski, ca să aibă cu el o explicație în privința Natașei.
După plecarea Mariei Dmitrievna, la Rostovi se anunță o croitoreasă trimisă de madame Chalmé și Natașa, zăvorându-se în camera alăturată salonului, foarte mulțumită de acest soi de distracție, nu se mai gândea decât să-și încerce rochiile cele noi. Pe când întorcea capul ca să vadă corsajul unei rochii fără mâneci abia însăilate, cum sta în fața oglinzii, întoarsă cu spatele, auzi în salonul de primire glasul plin de însuflețire al tatălui său și încă un glas, femeiesc, pe care roși auzindu-l. Era glasul Hélenei. N-apucase Natașa să-și scoată corsajul pe care-l încerca, și ușa se deschise, iar în cameră intră contesa Bezuhova, zâmbind, strălucitoare de grație și bunătate, într-o rochie de catifea violet-închis cu un guler înalt.
— Ah, ma délicieuse!143 îi spuse ea Natașei, care se îmbujorase. Charmante! Nu, asta n-are nici un sens, dragul meu conte, se întoarse ea spre Ilia Andreici, care venea după ea. Se poate să stai la Moscova și să nu ieși nicăieri? Să știi c-am să mă țin de dumneata! Astă-seară se reunește un mic grup la mine: declamă mademoiselle Georges și dacă ai cumva de gând să nu vii cu frumoasele dumitale, care o întrec pe mademoiselle Georges, nici nu vreau să mai știu de dumneata! Bărbatul meu nu-i acasă, s-a dus la Tver, altfel l-aș fi trimis diseară pe el după dumneavoastră. Veniți negreșit, negreșit cam pe la orele nouă.
Dădu din cap către croitoreasă, pe care o cunoștea și care-i făcuse o reverență adâncă, și se lăsă într-un fotoliu, lângă oglindă, răsfirându-și pictural faldurile rochiei de catifea. Nu încetă o clipă să vorbească, veselă și binevoitoare, admirând întruna frumusețea Natașei. Îi cercetă rochiile și i le lăudă, fără să uite a-și lăuda și rochia ei cea nouă, en gaz métallique144, pe care o primise de la Paris, și o sfătui pe Natașa să-și facă una la fel.
— De altfel, orice îți stă bine, fermecătoareo! Spuse ea.
Zâmbetul de plăcere de pe chipul Natașei nu se mai ștergea. Se simțea fericită și înfloritoare sub torentul laudelor acestei simpatice contese Bezuhova, care altădată i se păruse o doamnă atât de inaccesibilă și de trufașă și care se arăta acum atât de bună cu ea. Voia bună o covârși și se simțea aproape îndrăgostită de această femeie atât de frumoasă și atât de prietenoasă. Hélene, la rândul ei, era sincer încântată de Natașa și ar fi dorit să o distreze. O rugase Anatol să-i înlesnească o apropiere de Natașa și de asta venise la Rostovi. Gândul de a-și face fratele să se întâlnească cu Natașa o amuza.
Odinioară, la Petersburg, avusese necaz pe Natașa pentru că i-l luase pe Boris, acum nici nu se mai gândea la asta și-i dorea Natașei din toată inima, în felul ei, binele. Înainte de a pleca de la Rostovi, ea își chemă protejata deoparte.
— Ieri, fratele meu a luat masa la mine; am murit toți de râs; nu mănâncă nimic și oftează după dumneata. Il est fou, mais fou amoureux de vous, ma chere.145
Natașa se făcu roșie ca purpura, auzind aceste cuvinte.
— Cum se înroșește, cum se înroșește, ma délicieuse, exclamă Hélene. Să vii negreșit! si vous aimez quelqu'un, ma délicieuse, ce n'est pas une raison pour se cloâtrer. Și meme vous etes promise, je suis sure que votre promis aurait désiré que vous alliez dans le monde en son absence, plutôt que de dépérir d'ennui.146 „Va să zică, știe că sunt logodită, va să zică, a vorbit despre asta cu bărbatul ei, cu Pierre – cu Pierre, omul cel mai drept din lume, se gândi Natașa, au vorbit de asta și au făcut haz. Așadar, nu-i nimic rău.” O dată mai mult, sub înrâurirea Hélenei, ceea ce i se păruse până acum îngrozitor i se păru simplu și firesc. „E așa de grande dame147, și așa de drăguță, și mă iubește, cum se vede, din tot sufletul! De ce nu m-aș mai distra și eu puțin?” își zicea Natașa, uitându-se cu ochi mari de mirare la Hélene.
La prânz se înapoie și Maria Dmitrievna, tăcută, serioasă și suportându-și cu greu înfrângerea pe care se vedea că o suferise la bătrânul Bolkonski. Era încă prea tulburată de ciocnirea care avusese loc pentru a fi în stare să povestească liniștit despre ce-i vorba. La întrebarea contelui, ea răspunse că totul e în ordine și că îi va povesti totul a doua zi. Aflând de vizita contesei Bezuhova și de invitația la serată, Maria Dmitrievna zise:
— Cu Bezuhova nu-mi place și nu te-aș sfătui să faci cârdășie; dar, în sfârșit, fiindcă ai promis, du-te! Te mai distrezi puțin, adăugă ea, adresându-i-se Natașei.
XIII.
CONTELE ILIA ANDREICI își conduse fetele la contesa Bezuhova. La serată era destul de multă lume. Aproape toată societatea îi era însă necunoscută Natașei. Contele Ilia Andreici băgă nemulțumit de seamă că întreagă societatea aceasta consta în special din doamne și domni cunoscuți prin purtările lor libere. Într-un colț al salonului era mademoiselle Georges, în picioare, înconjurată de tineret. Mai erau de față și câțiva francezi, printre care și Métivier, care de la venirea Hélenei la Moscova se număra printre obișnuiții casei sale. Contele Ilia Andreici se hotărî să nu se așeze la masa de cărți, să nu facă un pas de lângă fetele sale și să plece de îndată ce se va sfârși reprezentația domnișoarei Georges.
Anatol aștepta lângă ușă probabil apariția Rostovilor. Numaidecât, salutându-l pe conte, el veni spre Natașa și merse în urma ei. Cum îl văzu, Natașa încercă, întocmai ca și în seara de la operă, un sentiment de vanitoasă satisfacție pentru că el o plăcea, dar teama, pe care i-o trezea lipsa oricăror bariere morale între ei, o cuprinse iar.
Hélene o primi cu bucurie pe Natașa și-i admiră cu voce tare frumusețea și toaleta. Curând după sosirea lor, mademoiselle Georges se retrase din cameră, pentru a se îmbrăca de reprezentație. În salon, începu forfota așezării scaunelor și alegerii locurilor. Anatol împinse un scaun până la Natașa și dădu să se așeze lângă ea, dar contele, care nu-și slăbea fata din ochi, îi luă locul. Anatol se așeză în spatele lor.
Mademoiselle Georges, cu brațele grase, dezgolite, făcând gropițe pe umeri, cu un șal roșu azvârlit pe o parte, își făcu apariția în spațiul ce-i fusese rezervat între fotolii și se opri într-o poză nenaturală. Se auzi un freamăt de entuziasm.
Artista se uită sever și tenebros la public și începu să spună în franțuzește niște versuri, în care era vorba de dragostea ei vinovată pentru propriul ei fiu. Pe alocuri își dădea drumul vocii, pe alocuri abia șoptea, înălțându-și solemn capul; din când în când se oprea, ca să declame apoi mai departe cu voce hârâitoare, holbându-și ochii.
— Adorable, divin, délicieux!148 se auzea din toate părțile.
Natașa se uita la grăsuna domnișoară Georges, dar n-auzea, nu vedea și nu înțelegea nimic din ceea ce se petrecea în fața ei; simțea doar că se află din nou, deplin și irevocabil, în lumea aceea bizară și absurdă, atât de departe de tot ce trăise până atunci, în lumea aceea în care n-aveai cum ști ce e frumos și ce e urât, ce e înțelept și ce e nebunesc. În spatele ei ședea Anatol, și Natașa, simțindu-i apropierea, speriată, aștepta parcă tot timpul ceva.
După primul monolog, toată societatea se ridică și o înconjură pe mademoiselle Georges, exprimându-și entuziasmul.
— Ce frumoasă e! Îi spuse Natașa tatălui ei, care, împreună cu ceilalți, se ridicase în picioare și se înghesuia prin mulțime ca să ajungă lângă actriță.
— Nu găsesc defel, când mă uit la dumneata, îi șopti Anatol, care se ținea tot pe lângă ea. Îi spuse asta într-un moment când numai ea îl putea auzi. Ești încântătoare!… Din clipa când te-am văzut întâi, n-am încetat…
— Să mergem, să mergem, Natașa, spuse contele, întorcându-se după fată. Ce frumoasă e!
Natașa se apropie fără un cuvânt de tatăl ei și-l privi cu ochi întrebători și mirați.
După câteva reprize de declamație, mademoiselle Georges ieși, iar contesa Bezuhova își pofti invitații în salonul cel mare.
Contele dădu să se retragă, dar Hélene îl rugă să nu-i strice balul improvizat. Rostovii rămaseră. Anatol invită pe Natașa la vals și, valsând, îi strânse talia și mâna, și-i spuse că e ravissante149 și că o iubește. În timpul unei ecoseze, pe care Natașa o dansă tot cu Kuraghin, într-un moment când rămăseseră singuri, Anatol nu-i mai spuse nimic, ațintindu-și doar ochii în ochii ei. Nu era sigură dacă nu cumva fusese vis ce-i spusese el în timpul valsului. La sfârșitul primei figuri el îi strânse iarăși mâna. Natașa își ridică ochii înspăimântați spre chipul lui, dar privirea și zâmbetul său blajin exprimau atâta încredere în sine și atâta duioșie, încât de îndată ce-l privi, nu mai putu să-i spună ceea ce avusese în gând și-și lăsă ochii în jos.
— Nu-mi mai spuneți asemenea lucruri: sunt logodită și iubesc pe altul, îi spuse ea repede, apoi se uită iar la el.
Pe Anatol nu-l tulburară și nu-l descurajară vorbele ei.
— Să nu-mi spui asta. Ce-mi pasă? Îi răspunse el. Îți spun că sunt îndrăgostit nebun, sunt nebun după dumneata. Sunt eu de vină că ești atât de fermecătoare? Trebuie să începem figura a doua.
Natașa, agitată și îngrijorată, se uita în jurul ei cu ochii larg deschiși și speriați; dar părea mai veselă ca de obicei. Nu-și mai aminti apoi aproape nimic din tot ce se petrecu în seara aceea. Dansară ecoseza începută și un Grossvater150, și, când contele vru să o ia acasă, ea îl rugă să mai rămână. Oriunde se întorcea, ori cu cine vorbea, simțea mereu privirea lui Anatol ațintită asupră-i. Pe urmă, își aducea aminte că-i ceruse tatălui ei voie să se ducă în camera de toaletă ca să-și îndrepte rochia, că Hélene ieșise după ea și-i vorbise râzând de dragostea fratelui ei, că într-o mică odaie cu canapele îl întâlnise din nou pe Anatol, că Hélene dispăruse undeva și Anatol, apucând-o de mână, îi spusese cu glas duios:
— Nu pot veni la dumneata acasă să te văd, dar oare n-am să te mai pot vedea niciodată? Te iubesc ca un nebun. Se poate să nu te mai văd oare niciodată?
Și, aținându-i calea, își apropie fața de a ei.
Ochii aceștia mari, strălucitori, bărbătești, erau acum atât de aproape de ochii ei, încât nu mai vedea nimic în afară de lucirea lor.
— Nathalie?! Îi șopti întrebător vocea lui și cineva îi strânse dureros mâinile. Nathalie?!
„Nu înțeleg nimic, n-am ce să-i răspund”, spuneau privirile ei.
Buze fierbinți i se apăsară pe buze și, în aceeași clipă, ea se simți iarăși liberă, iar în odaie se auzi un zgomot de pași și foșnetul rochiei Hélenei. Natașa se uită la Hélene, apoi, roșie și tremurătoare, îi aruncă lui Anatol o privire speriată și nedumerită și se îndreptă spre ușă.
— Un mot, un seul, au nom de Dieu151, spunea Anatol.
Natașa stătu locului. Simțea atâta nevoie să-i spună el cuvântul care i-ar fi deslușit ce se petrecuse și la care ea să-i răspundă.
— Nathalie, un mot, un seul152, repeta el întruna, nemaiștiind, pesemne, ce să mai spună și repetând tot același și același lucru până ce se apropie Hélene de ei.
Natașa reveni cu Hélene în salon. Cum nu rămâneau la masă, Rostovii plecară.
După ce se întoarseră acasă, Natașa nu putu să doarmă toată noaptea; o chinuia o problemă de nedezlegat: pe cine iubea ea, pe Anatol sau pe prințul Andrei? Pe prințul Andrei îl iubea… își amintea limpede cât de mult îl iubise. Dar și pe Anatol îl iubea, nu mai încăpea îndoială. „Altfel s-ar fi putut oare întâmpla tot ce se întâmplase? Își spunea ea. Dacă am putut eu, după cele întâmplate, dacă am putut, atunci când ne-am luat rămas-bun, să răspund printr-un zâmbet la zâmbetul lui, dacă am putut ajunge până acolo, însemnează că l-am iubit din prima clipă. Însemnează că el este bun. Nobil și desăvârșit, și că nu se putea să nu-l iubesc. Ce să fac dacă-l iubesc și pe el și-l iubesc și pe celălalt?” își spunea ea, fără să găsească nici un răspuns la aceste groaznice întrebări.


XIV.
VENI ȘI DIMINEAÞA, cu ocupațiile și forfota ei de fiecare zi. Toți se sculară și începură să-și vadă de treabă și să schimbe păreri; iarăși sosiră croitoresele, iarăși apăru Maria Dmitrievna și toți fură chemați la ceai. Natașa, cu ochii mari deschiși, ca și cum ar fi vrut să prindă fiecare privire ațintită asupra ei, se uita neliniștită la toți și se străduia să nu pară altfel decât era de obicei.
După ceai, Maria Dmitrievna (asta era pentru ea partea cea mai plăcută din zi), stând în jilțul ei, îi chemă, pe Natașa și pe conte, la dânsa.
— Ei, dragii mei, acum le-am chibzuit bine pe toate și iată sfatul meu, începu ea. Ieri am fost, după cum știți, la prințul Nikolai; ei, și-am vorbit cu el… credea că-i merge să țipe la mine! Dar și-a găsit omul! I-am cântat și eu tot ce mi-a venit la gură.
— Dar ce-i cu el? Întrebă contele.
— Cu ăla? Ce să fie? Și-a ieșit din minți… Nici nu vrea să audă; ei, dar ce să mai lungim vorba, și așa am chinuit-o destul pe biata fată, zise Maria Dmitrievna. Sfatul meu ar fi să vă sfârșiți treburile și să plecați acasă, la Otradnoe… Și acolo să așteptați…
— Ah, nu! Strigă Natașa.
— Ba da, să plecați, zise Maria Dmitrievna. Și să așteptați acolo. Dacă logodnicul se-ntoarce chiar acum, nu vă puteți lua fără tămbălău; e mai bine să se explice mai întâi el singur, între patru ochi, cu bătrânul, și să vină la noi abia pe urmă.
Ilia Andreici aprobă planul acesta, înțelegând fără zăbavă cât de bine chibzuit era. Dacă bătrânul o lasă mai moale, cu atât mai bine va fi să-l vadă la Moscova sau la Lâsâe Gorî după ce trece furtuna; dacă nu, oricum, o cununie împotriva voinței lui nu s-ar putea face decât la Otradnoe.
— Adevărul este, spuse contele, că-mi pare foarte rău că m-am dus la dânsul și că am luat-o și pe Natașa cu mine.
— Ei, aș! De ce să-ți pară rău! Odată ce erați aici, nu se putea să nu îndeplinești această formă. Dacă el nu vrea, treaba lui, zise Maria Dmitrievna, căutându-și ceva în poșetă. De altfel, și trusoul e gata, nu mai aveți ce aștepta aici; și ce nu e gata, vă trimit eu pe urmă. Și cu toate că-mi pare rău că mă despart de voi, mai bine duceți-vă cu Dumnezeu. Și, găsind în poșetă lucrul pe care-l căutase, îl întinse Natașei. Era o scrisoare de la prințesa Maria. Þie îți scrie; cum se mai chinuiește, sărăcuța de ea! Se teme să nu care cumva să crezi că nu te iubește.
— Păi, nici nu mă iubește, spuse Natașa.
— Fleacuri, ce tot îndrugi? Se răsti Maria Dmitrievna.
— Nu-i vorba să cred pe alții: știu eu că nu mă iubește, răspunse Natașa cu curaj, luând scrisoarea; și fața ei exprimă o hotărâre rece și dârză, care o făcu pe Maria Dmitrievna să se uite lung la ea și să se încrunte.
— Tu, drăguță, te rog să nu-mi răspunzi așa, zise ea. Ceea ce-ți spun eu este adevărat. Pune-te și răspunde-i la scrisoare.
Natașa nu mai spuse nimic și plecă în odaia ei să citească scrisoarea prințesei Maria.
Aceasta îi scria că era disperată de neînțelegerea care avusese loc între ele. Oricare ar fi fost sentimentele tatălui ei, scria prințesa Maria, o ruga pe Natașa să creadă că ea nu putea să nu o iubească pe aceea care era aleasa fratelui ei, pentru fericirea căruia era gata să jertfească orice.
„De altfel, scria prințesa, să nu-ți închipui că tatăl meu nu te vede cu ochi buni. E un om bătrân și bolnav, căruia trebuie să-i treci cu vederea; dar e bun, mărinimos, și o va iubi pe femeia care va face fericirea fiului său.” Mai departe, prințesa Maria o ruga pe Natașa să-i indice un moment când ar mai putea-o vedea o dată.
După ce citi scrisoarea, Natașa se așeză la masa de scris, ca să-i răspundă. „Chere princesse”153, scrise ea repede, mecanic, și se opri. Ce-i mai putea scrie acum, după toate cele întâmplate în ajun? „Da, da, toate astea au fost odată, astăzi e altceva, gândi ea, stând aplecată asupra scrisorii începute. Va trebui să-l resping? Oare trebuie? E îngrozitor!”… Și, ca să nu se mai frământe cu gândurile acestea care o înfricoșau, se duse lângă Sonia și începu să aleagă, cu ea împreună, niște modele.
După prânz, Natașa se duse în camera ei și luă iar în mână scrisoarea prințesei Maria. „Oare e adevărat că totul s-a sfârșit? Se întrebă ea. Oare e adevărat că atât de repede ceea ce s-a petrecut a putut distruge tot ce a fost?” Își amintea de dragostea ei pentru prințul Andrei cu toată forța de altădată, dar simțea totodată că-l iubește pe Kuraghin. Se vedea, cu toată puterea închipuirii, nevasta prințului Andrei, își reprezenta tabloul fericirii ei cu el, de atâtea ori trecut prin fața ochilor minții, și pe urmă, arzând de tulburare, își reîmprospăta în memorie toate amănuntele întâlnirii din ajun cu Anatol.
„De ce n-ar putea adică dăinui laolaltă? Se întreba ea uneori, într-o totală confuzie. Numai așa aș fi pe deplin fericită; dar iată că trebuie să aleg acum și nu pot fi fericită lipsindu-mă de unul din doi. Un lucru, numai, se gândea ea: prințului Andrei nu-i pot nici mărturisi, nici ascunde tot ce s-a întâmplat. Dar prin asta, nimic nu e încă pierdut. E oare cu putință să mă despart pe vecie de fericirea cu care m-am obișnuit să trăiesc atâta vreme-n suflet, fericirea dragostei prințului Andrei?”
— Domnișoară, îi spuse pe șoptite, cu un aer misterios, o slujnică intrând în odaie. Mi-a zis un om să v-o dau. Fata îi înmână o scrisoare. Numai… pentru numele lui Dumnezeu! nu contenea ea să vorbească, în timp ce Natașa rupea, fără să gândească ce face, cu mișcări automate, pecetea, și începea să citească scrisoarea de dragoste a lui Anatol, din care ea nu înțelese nici un cuvânt, pricepând doar atâta, că scrisoarea asta era de la el, de la omul pe care-l iubea. „Da, îl iubea. Altfel s-ar fi putut oare întâmpla ceea ce s-a întâmplat? Ar fi ajuns oare altfel scrisoarea lui de dragoste în mâna ei?”
Þinând în mâinile ei tremurânde scrisoarea pătimașă de dragoste, pe care Dolohov i-o compusese lui Anatol, și citind-o, Natașa găsea în ea ecourile a tot ce i se părea că simte ea însăși.
„Începând de ieri seară, mi s-a hotărât soarta: să fiu iubit de dumneata, sau să mor. Pentru mine, altă ieșire nu există”, așa începea scrisoarea. Mai departe îi spunea că știe bine că părinții ei nu o vor da după el, că acesta e un lucru care are motive secrete, ce nu i le poate dezvălui decât stând de vorbă singuri ei doi, dar că, dacă îl iubește, este de ajuns să-i spună lui cuvântul da, și atunci nici un fel de putere din lume nu va mai fi în stare să se împotrivească la fericirea lor. Dragostea învinge totul. El o va răpi și o va duce la capătul lumii.
„Da, da, îl iubesc!” își zise Natașa, citind pentru a douăzecea oară scrisoarea și căutând un înțeles adânc și deosebit în fiece cuvânt scris acolo.
În seara aceea, Maria Dmitrievna se duse la Arharovi și le propuse și domnișoarelor să meargă cu ea. Natașa, pretextând că o doare capul, rămase acasă.
XV.
ÎNTORCÂNDU-SE ACASÃ SEARA, târziu, Sonia intră în odaia Natașei; spre marea ei mirare, o găsi dormind îmbrăcată pe canapea. Pe masă, lângă ea, se afla desfăcută scrisoarea lui Anatol. Sonia o luă și începu să o citească.
Citea și se uita la Natașa cea adormită, căutând pe chipul ei explicația celor citite în scrisoare, dar n-o găsea. Chipul Natașei arăta liniștit, blând, fericit. Palidă și tremurând de teamă și emoție, Sonia își duse mâinile la piept, simțind că se înăbușă și se lăsă într-un fotoliu. O înecară lacrimile.
„Cum de n-am văzut nimic? Cum de-au putut ajunge atât de departe lucrurile? Oare să nu-l mai iubească pe prințul Andrei? Și cum de-a putut să-i permită lui Kuraghin atâta? E un înșelător și un ticălos, asta e clar. Ce-are să zică Nicolas, dragul ei Nicolas bun și nobil, când va afla? Asta însemna, va să zică, fața ei tulburată, nefirească și dârză de alaltăieri, de ieri și de astăzi! Se gândi Sonia. Dar nu e cu putință ca ea să-l iubească! De bună seamă că, fără să știe de la cine e, a desfăcut scrisoarea. Probabil că s-a simțit jignită. Ea nu poate face așa ceva!”
Sonia își șterse lacrimile și se apropie de Natașa, cercetându-i iarăși fața.
— Natașa! Șopti ea, abia auzit.
Natașa se trezi și dădu cu ochii de Sonia.
— A, te-ai întors?
Și-și îmbrățișa prietena, cu duioșia și hotărârea pe care o ai uneori în clipa deșteptării din somn. Observând însă nedumerirea de pe fața Soniei, Natașa făcu o mutră încurcată și bănuitoare.
— Sonia, tu ai citit scrisoarea! Zise ea.
— Da, răspunse încet Sonia.
Natașa zâmbi radioasă:
— Nu, Sonia, nu mai pot! Zise ea. Nu pot să mă mai ascund de tine. Știi, ne iubim! Sonia, draga mea, îmi scrie… Sonia…
Sonia, ca și cum nu și-ar fi crezut urechilor, se uita cu ochi mari la Natașa.
— Dar Bolkonski? Zise ea.
— Ah, Sonia, dacă ai putea ști tu ce fericită sunt! Exclamă Natașa. Tu nu știi ce e dragostea…
— Dar bine, Natașa, oare tot ce-a fost s-a sfârșit?
Natașa se uita la Sonia cu ochii mari deschiși și parcă nu-i înțelegea întrebarea.
— Va să zică, îl părăsești pe prințul Andrei? Zise Sonia.
— Ah, tu nu-nțelegi nimic? Nu mai vorbi prostii și ascultă, spuse Natașa, înciudându-se o clipă.
— Nu, nu pot crede asta, repetă Sonia. Nu înțeleg! Cum ai putut iubi un an întreg pe cineva și apoi, dintr-o dată… Nici nu l-ai văzut decât de trei ori! Natașa, nu te cred, glumești! Să uiți în trei zile tot, și încă așa de…
— Trei zile! Spuse Natașa! Mi se pare că-l iubesc de o sută de ani! Mi se pare că n-am iubit niciodată pe nimeni înaintea lui. Tu nu poți înțelege asta, Sonia; stai puțin, așază-te aici. Natașa o îmbrățișa și o sărută. Mi s-a spus că există, și-ai auzit și tu, de bună seamă, de ea, dar eu de-abia acum am cunoscut dragostea aceea. E cu totul altceva decât era înainte. Din clipa în care l-am văzut, am simțit că mă stăpânește, că sunt roaba lui, că nu pot să nu-l iubesc. Da, roabă! Ce-mi va spune el, aceea voi face! Tu nu înțelegi asta. Ce să fac? Ce să fac, Sonia? Îi spunea Natașa, uitându-se la ea înspăimântată și fericită.
— Dar gândește-te bine la ceea ce faci! Zise Sonia. Eu nu pot să las lucrurile așa. Scrisorile astea primite pe ascuns… Cum ai putut permite să ajungă aici? Îi vorbea Sonia cu o groază și o scârbă abia ascunse.
— Þi-am spus, răspunse Natașa, că n-am pic de voință; cum de nu poți tu înțelege atâta lucru: îl iubesc!
— Dar eu nu te pot lăsa să ajungi până acolo; voi spune tot, strigă Sonia, gata să izbucnească în lacrimi.
— Ce-ți veni, pentru Dumnezeu? Dacă spui ceva, îmi ești dușman, zise Natașa. Tu vrei nenorocirea mea, vrei să ne vezi despărțiți…
Văzând groaza ce o cuprinsese pe Natașa, Sonia începu să plângă, lacrimi de rușine și de părere de rău pentru prietena ei.
— Dar ce-a fost între voi? Întrebă ea. Ce ți-a spus? De ce nu vine în casă?
Natașa nu-i răspunse la întrebări.
— Pentru Dumnezeu, Sonia, să nu spui nimănui nimic, nu mă mai chinui, o imploră Natașa. Nu uita că nu trebuie să te amesteci în astfel de lucruri. Eu ți-am destăinuit ție…
— Dar de ce atâta taină? De ce nu vine în casă? De ce nu-ți cere mâna pe față? Doar prințul Andrei ți-a lăsat, după cum știi, toată libertatea, dacă e vorba așa; dar eu n-am încredere în el. Natașa, te-ai gândit tu care pot fi „motivele secrete” de care vorbește?
Natașa se uita la Sonia cu ochi mirați. I se înfățișa desigur pentru întâia oară întrebarea asta și nu știa ce să răspundă.
— Ce motive, habar n-am, dar sunt, va să zică, motive.
Sonia oftă și clătină neîncrezătoare din cap.
— Dacă ar fi să fie motive… începu ea.
Dar Natașa, ghicindu-i îndoiala, o întrerupse cu spaimă:
— Sonia, nu trebuie să te îndoiești de el, nu trebuie, nu trebuie, înțelegi? Se răsti ea.
— Te iubește?
— Dacă mă iubește? Repetă Natașa, cu un zâmbet de compătimire pentru lipsa de înțelegere a prietenei ei. Ai citit doar scrisoarea, n-ai văzut?
— Dar dacă nu-i om de onoare?
— El! El să nu fie om de onoare? Dacă ai ști! Răspunse Natașa.
— Dacă e om de onoare, atunci din două una: trebuie sau să-și declare intențiile, sau să înceteze de a te mai vedea; iar dacă tu nu vrei s-o faci, o fac eu pentru tine: îi scriu și lui și-i spun și lui papa, zise Sonia cu hotărâre.
— Dar nu pot trăi fără el! Strigă Natașa.
— Natașa, nu te mai înțeleg! Ce tot spui? Gândește-te la tatăl tău, la Nicolas.
— N-am nevoie de nimeni, nu țin la nimeni decât la el! Cum îndrăznești să spui că nu e om de onoare? Oare-ai uitat că-l iubesc eu? Se răsti Natașa. Sonia, pleacă, nu vreau să mă cert cu tine, pleacă, pentru Dumnezeu, pleacă; vezi cum mă chinuiesc, îi strigă înrăită Natașa, cu furie reținută și disperare în glas.
Sonia izbucni în hohote de plâns și ieși în fugă din odaie.
Natașa se așeză la masă și, fără să mai stea pe gânduri o singură clipă, scrise răspunsul la scrisoarea prințesei Maria, pe care nu izbutise să-l aștearnă pe hârtie toată dimineața, în scrisoarea asta ea îi spuse, scurt și cuprinzător, prințesei Maria, că toate neînțelegerile dintre ele au luat sfârșit, că, profitând de mărinimia prințului Andrei, care, plecând, i-a lăsat toată libertatea, o roagă să uite totul și să o ierte dacă e vinovată față de ea, dar că nu mai poate fi soția lui.
Toate acestea ei i se păreau atât de ușoare, atât de simple și de limpezi în clipa aceea!
Vineri, Rostovii trebuiau să plece la țară, așa că miercuri contele se duse cu un cumpărător la proprietatea lui din apropierea Moscovei.
În ziua plecării contelui, Sonia și Natașa fură invitate la un prânz de gală la Kuraghini, și Maria Dmitrievna le conduse. La acest dineu, Natașa se întâlni din nou cu Anatol, și Sonia băgă de seamă că vorbea cu el ceva în așa fel, încât să nu fie auzită și că tot timpul mesei fusese încă și mai tulburată decât înainte. Când se întoarse acasă, Natașa începu ea cea dintâi vorba, dându-i Soniei explicația pe care o aștepta prietena ei.
— Ascultă, Sonia, mi-ai spus tot felul de prostii despre el, începu Natașa cu voce blândă, vocea aceea cu care vorbesc copiii când vor să fie lăudați. Am avut astăzi cu el o explicație.
— Ei, ce fel, ce-i? Ce ți-a spus? Natașa, cât de mult mă bucur că nu ești supărată pe mine. Spune-mi tot, spune-mi tot adevărul. Ce ți-a spus?
Natașa stătu să se gândească:
— Ah, Sonia, dacă l-ai cunoaște tu așa cum îl cunosc eu! A spus… M-a întrebat ce promisiune i-am făcut lui Bolkonski. S-a bucurat auzind că numai de mine depinde să-l refuz.
Sonia oftă întristată.
— Bine, dar tu nu l-ai refuzat încă pe Bolkonski! Zise ea.
— Ba poate că l-am și respins! Poate că s-a terminat totul cu Bolkonski. De ce ai tu păreri atât de proaste despre mine?
— N-am nici o părere, doar că eu nu înțeleg aceste…
— Stai puțin, Sonia, ai să înțelegi tot. Vei vedea ce fel de om este. Să nu-ți faci o părere proastă, nici despre mine, nici despre el.
— N-am părere proastă despre nimeni: eu iubesc pe toată lumea și-mi pare rău de toți. Dar ce pot face?
Sonia nu se lăsă atrasă de tonul duios cu care îi vorbea Natașa. Cu cât mai sentimentală și mai rugătoare devenea înfățișarea Natașei, cu atât chipul Soniei era mai serios și mai sever.
— Natașa, zise ea, mi-ai spus să nu-ți mai vorbesc și n-am mai vorbit cu tine, dar acum ai început tu singură. Natașa, eu n-am încredere în el. La ce misterul ăsta?
— Oh! Iarăși! Iarăși! Întrerupse Natașa.
— Natașa, mă tem pentru tine.
— Ce-i de temut?
— Mă tem că mergi spre pierzanie! Îi spuse cu hotărâre Sonia și se înspăimântă ea singură de ceea ce rostise.
Chipul Natașei exprimă iarăși ură.
— Da, merg spre pierzanie, spre pierzanie, cât pot mai repede, alerg spre pierzanie. Ce-i treaba voastră? Nu pe voi, pe mine mă pierd. Lasă-mă, lasă-mă! Te urăsc!
— Natașa! Imploră înspăimântată Sonia.
— Te urăsc, te urăsc! Ești dușmanul meu, pe vecie.
Și ieși în fugă din odaie.
Natașa nu mai vorbea acum cu Sonia și fugea de ea. Umbla dintr-o cameră într-alta, cu aceeași expresie de nedumerire agitată și de vinovăție, apucându-se când de o treabă, când de alta, și lăsându-le numaidecât baltă.
Oricât îi venea de greu Soniei, totuși ea, fără s-o piardă din ochi, tot pe urmele prietenei sale era.
În ajunul zilei în care contele trebuia să se întoarcă, Sonia prinse de veste că Natașa șezuse toată dimineața la fereastra salonului, ca și când ar fi așteptat pe cineva, și că făcuse semn unui militar ce trecea pe stradă, pe care Sonia îl luă drept Anatol.
Începu să-și supravegheze și mai îndeaproape prietena și băgă de seamă că, tot timpul prânzului și seara, Natașa vădise o stare ciudată și nefirească (răspundea fără noimă la întrebările ce i se puneau, începea și nu-și termina frazele, râdea tot timpul).
După ceai, Sonia văzu o fată din casă care aștepta sfioasă la ușa Natașei. Îi dădu răgaz să intre și, ascultând la ușă, înțelese că iar venise o scrisoare.
Și, dintr-o dată, Sonia văzu limpede că Natașa avea un plan îngrozitor pentru seara aceea. Bătu la ușa ei. Natașa nu-i deschise.
„Are să fugă cu el! Își zise Sonia. E în stare de orice. Astăzi pe chipul ei se citea ceva deosebit de trist și de hotărât. A plâns când și-a luat rămas-bun de la unchiul, își aminti Sonia. Da, e adevărat, are să fugă cu el, dar ce pot eu face? Se întreba Sonia, amintindu-și acum toate semnele din care reieșea limpede că Natașa avea intenții îngrozitoare. Contele nu-i acasă. Ce să mă fac? Să-i scriu lui Kuraghin și să-i cer explicații? Dar cine-l poate obliga să răspundă! Să-i scriu lui Pierre, așa cum m-a rugat prințul Andrei să fac în caz de nenorocire?… Dar poate că într-adevăr l-a și refuzat pe Bolkonski (ieri a trimis o scrisoare prințesei Maria). Și unchiul nu-i aici!”
Să-i spună Mariei Dmitrievna, care avea atâta încredere în Natașa, Soniei i se părea îngrozitor.
„Dar, într-un fel sau altul… se gândi Sonia, stând în întunericul coridorului, acum ori niciodată, a venit timpul să arăt că înțeleg binele pe care mi l-a făcut familia lor și că-l iubesc pe Nicolas. Nu, chiar de-ar trebui să nu dorm trei nopți, n-am să ies din coridorul ăsta, am s-o țin cu sila să nu plece și am s-o împiedic să-și acopere familia de rușine.”
XVI.
ANATOL SE MUTASE ÎN ultimul timp la Dolohov. Planul pentru răpirea Natașei fusese de câteva zile pregătit și chibzuit de Dolohov, iar în ziua când Sonia, ascultând la ușa Natașei, se hotărâse s-o păzească, planul trebuia să fie adus la îndeplinire. La ora zece noaptea Natașa făgăduise să iasă pe ușa din dos a casei, ca să-l întâlnească pe Kuraghin, care trebuia să o conducă până la o troică gata pregătită și s-o ducă la șaizeci de verste de Moscova, în satul Kamenka, unde vorbiseră cu un popă caterisit, care urma să-i cunune. La Kamenka îi așteptau caii de schimb care trebuiau să-i scoată la drumul Varșoviei, și de acolo, cu diligențele poștei, aveau să treacă granița.
Anatol avea la el și pașaport, și foaie de drum, pe lângă zece mii de ruble, bani dați de sora lui, și alte zece mii, împrumutate prin mijlocirea lui Dolohov.
Doi martori: Hvostikov, un fost conțopist, pe care-l folosea Dolohov la jocul de cărți, și Makarin, un husar în retragere, om bun la inimă și fără voință, care avea o dragoste fără margini pentru Kuraghin, se aflau în odaia din față, la masa de ceai.
În cabinetul tapisat din tavan până-n podele numai cu covoare persane, piei de urs și panoplii, Dolohov ședea în fața unui birou deschis, pe care se vedeau socoteli și pachete de bani. Purta beșmet de călătorie și cizme în picioare. Anatol, într-o tunică descheiată, trecea, din odaia în care se aflau martorii, prin cabinet, spre încăperea din fund, unde lacheul lui francez, împreună cu alții, făceau ultimele bagaje. Dolohov număra banii și-i scria pe o hârtie.
— Așadar, zise el, lui Hvostikov trebuie să-i dăm înapoi două mii.
— Bine, dă-i, răspunse Anatol.
— Makarka (așa îi spuneau ei lui Makarin) sare în foc și-n apă pentru tine, fără nici un folos personal. Așadar, socotelile sunt făcute, zise Dolohov, arătându-i însemnarea. E bine?
— Da, se-nțelege, e bine, zise Anatol vădit fără să asculte ce-i spunea Dolohov și uitându-se drept înaintea sa, cu nelipsitul lui zâmbet pe față.
Dolohov trase cu zgomot ruloul biroului și se întoarse către Anatol cu un surâs batjocoritor.
— Știi ce, las-o baltă! Mai este vreme!
— Ești un nătâng! Răspunse Anatol. Nu mai vorbi prostii! Dac-ai ști tu… Naiba știe ce-o mai fi și asta!
— Zău, renunță! Repetă Dolohov. Îți vorbesc serios. Crezi că-i glumă ce te-apuci să faci?
— Ei, iarăși, iarăși mă necăjești? Du-te la dracu! I-auzi colo!… zise Anatol, încruntându-se. Zău că nu-mi arde de glumele tale prostești!
Și ieși din cameră.
Rămas singur, Dolohov zâmbi disprețuitor și indulgent.
— Stai puțin, strigă el după Anatol. Nu glumesc, îți vorbesc foarte serios, vino-ncoace, vino!
Anatol reveni în cabinet și, străduindu-se să-și concentreze toată atenția la cele ce-i spunea Dolohov, se uita la el, supunându-i-se fără să vrea.
— Ascultă-mă, îți spun pentru ultima oară. De ce-aș glumi cu tine? Te-am contrazis eu vreodată? Cine ți-a făcut toate rosturile? Cine ți-a găsit popa, cine ți-a scos pașaportul, cine ți-a procurat banii? Toate, numai eu.
— Bine, îți mulțumesc. Îți închipui că nu știu câtă recunoștință îți datorez?
Anatol oftă și-l îmbrățișă pe Dolohov.
— Te-am ajutat, dar trebuie să-ți spun cu toate astea adevărul: treaba asta e primejdioasă, iar, dacă stăm s-o cumpănim mai bine, e și stupidă. Gândește-te: o răpești, foarte bine. Dar crezi că lucrurile vor rămâne aici? Iese la iveală afacerea aia, se află că ești căsătorit și vei fi dat în judecată…
— Ah! Prostii, prostii, spuse iar Anatol, strâmbându-se. Þi-am explicat doar. Ce mai vrei? Și reluă, cu patima pe care oamenii mărginiți o pun în concluzia la care au ajuns după ce și-au stors propriul lor creier, raționamentul pe care i-l repetase până atunci de o sută de ori. Þi-am explicat doar de atâtea ori, și a rămas hotărât că dacă nunta asta nu va fi valabilă, zise el, îndoind un deget, însemnează că n-am pentru ce fi tras la răspundere; iar dacă este valabilă, e totuna, fiindcă în străinătate nimeni n-are de unde ști, nu-i așa? Dar nu mai vorbi, nu mai vorbi, nu mai vorbi!
— Renunță, zău! Te legi singur așa, fără rost, de mâini și de…
— Du-te dracului! Se mânie Anatol și, apucându-se cu mâinile de cap, fugi în odaia alăturată, dar în aceeași clipă reveni și se așeză cu picioarele pe un fotoliu, lângă Dolohov. Naiba știe ce-o mai fi și asta! Hai? Uită-te numai, să vezi cum bate! Luă mâna lui Dolohov și o duse la inimă. Ah! Quel pied, mon cher, quel regard. Une déesse.154 Ai?
Dolohov, eu zâmbetul lui rece și ochii lui frumoși și obraznici, se uita la el, voind probabil să mai petreacă pe socoteala lui.
— Și, după ce termini banii, ce te faci?
— Ce mă fac? Ha? Repetă Anatol cu sinceră mirare pus în fața acestui gând, care privea ziua de mâine. Ce mă fac? Nu știu, văd eu acolo ce fac. Dar de ce să mai vorbim prostii? Se uită apoi la ceas. E timpul.
Anatol trecu în odaia din fund.
— Ei, mai aveți mult? Vă tot mocăiți aicea? Se răsti el la servitori.
Dolohov strânse banii și, după ce strigă unui om să dea ordin să se servească mâncare și băutură ca să le țină de drum, trecu în odaia în care se aflau Hvostikov și Makarin.
Anatol ședea lungit pe canapea în cabinet, sprijinit într-un cot. Zâmbea dus pe gânduri și spunea în șoaptă, ca pentru sine însuși, ceva duios.
— Vino să guști ceva. Bea un pic! Îi strigă Dolohov din cealaltă cameră.
— N-am chef! Răspunse Anatol, zâmbind întruna.
— Vino-ncoace, a sosit Balaga.
Anatol se sculă și veni în sufragerie. Balaga era un faimos vizitiu de troici de piață, de șase ani știut de Dolohov și Anatol, pe care-i slujise adesea cu troicile lui. Nu o dată, pe când regimentul lui Anatol își avea garnizoana la Tver, acest Balaga îl luase seara din Tver, îl adusese la Moscova în zori și-l dusese a doua zi noaptea înapoi! De câte ori nu-l scăpase el pe Dolohov de urmăritori și de câte ori nu-i plimbase pe amândoi prin oraș cu țigani și cu „dameze”, cum le zicea Balaga. De câte ori, avându-i pe ei în trăsură, nu dăduse peste oameni și peste birji, și întotdeauna îl scoseseră basma curată boierii săi, cum îi numea el. Și câți cai nu dăduse el gata pentru cursele lor! Nu o dată mâncase bătaie de la ei, nu o dată-l îmbătaseră cu șampanie și vin de Madera, după care se da în vânt, și nu o dată fusese martor la isprăvi de-ale lor, care pe orice om de rând l-ar fi dus în Siberia! La chefurile lor, ei îl chemaseră adesea pe Balaga și-l puseseră să bea și să joace în cântecul țiganilor. Și câte mii de ruble de-ale lor nu-i trecuseră lui prin mână! Slujindu-i, își riscase de zeci de ori pe an, și viața, și pielea, pentru ei, iar banii pe care i-i dăduseră ei nu plătiseră nici pe departe caii pe care și-i omorâse gonind pentru dânșii. Și totuși îi găsea pe gustul lui; era pe gustul lui goana nebună, de optsprezece verste pe oră, era pe gustul lui să răstoarne birjile și să strivească din galop pietonii, zburând ca vântul pe ulițele Moscovei. Era pe gustul lui să audă dindărăt îmboldindu-l strigătul lor sălbatic de bețivi: „Dă-i drumul! Dă-i drumul!” chiar și atunci când nu mai avea cum înteți goana. Era pe gustul lui să-i ardă dureros cu biciul după ceafă pe bieții mujici, care și așa se fereau, mai mult morți decât vii de spaimă, din calea lor. „Adevărați boieri!” își spunea el.
La rândul lor, Anatol și Dolohov țineau și ei la Balaga pentru măiestria lui de surugiu și pentru că avea aceleași gusturi ca și ei. Cu alții, Balaga se târguia, le lua câte douăzeci și cinci de ruble pentru două ore de plimbare cu troica, și când era vorba de alții mâna foarte rar el însuși caii, trimițându-și de cele mai multe ori „băieții”. Dar cu boierii lui, cum îi numea el, mâna întotdeauna el singur troica și n-avea niciodată pretenție la plată pentru munca lui. Doar uneori, aflând prin lacheii lor când erau boierii în bani, venea la ei cu noaptea-n cap la câteva luni odată, având grijă să fie treaz, se înclina până la pământ și-i ruga să-l scoată din belea. Boierii îl pofteau întotdeauna să șadă pe scaun.
— Am venit să mă scoateți din belea, tătucule Feodor Ivanâci, sau luminăția-voastră, spunea el. Am rămas de tot fără cai, trebuie să mă duc la iarmaroc, binevoiți și dumneavoastră de judecați: cât puteți…
Iar Anatol și Dolohov, când erau în bani, îi dădeau câte o mie, două de ruble.
Balaga era un bărbat blond, ca la vreo douăzeci și șapte de ani, cu fața roșie și cu ceafa grasă și nas roșu, cârn și îndesat, cu ochi mici, strălucitori, și cu bărbuță. Purta caftan albastru de postav bun, căptușit cu mătase, pe care-l îmbrăca peste o scurtă de blană.
Intrând, el își făcu de câteva ori semnul crucii spre colțul cu icoane, apoi se apropie de Dolohov și-i întinse mâna lui mică și neagră.
— Trăiască Feodor Ivanovici! Zise el, înclinându-se.
— Noroc, frate. Iată-l că vine!
— Să trăiți, luminăție, se adresă el lui Anatol, care tocmai intra și-i întinse și lui mâna.
— Ascultă-mă ce-ți spun, Balaga, îi zise Anatol, punându-i mâinile pe umeri, ții la mine sau nu? Ha? Atunci fă-mi un serviciu… Cu ce cai ai venit? Hai?
— Așa cum mi-ați poruncit, cu zmeii, cu-ai dumneavoastră, zise Balaga.
— Bine, ascultă-mă, Balaga! Să-ți crape toți trei, dar să mă duci în trei ore. Auzi?
— Dac-au să-mi crape, cu ce vă mai duc? Zise Balaga, făcând cu ochiul.
— Vezi că-ți mut fălcile, nu glumi cu mine! Se răsti deodată Anatol, boldindu-și ochii la el.
— Cum să glumesc, păcatele mele, zise râzând surugiul. Am precupețit eu vreodată ceva pentru boierii mei? Gonim cât i-o ține pe cai picioarele.
— A! Bine, stai jos, spuse Anatol.
— Da' stai odată jos! Repetă și Dolohov.
— Pot sta și-n picioare, Feodor Ivanovici.
— Stai jos! Fleanca! Și bea! Se răsti la el Anatol și-i turnă un pahar mare de Madera.
Ochii surugiului se luminară la vederea vinului. Făcu de politețe mofturi, apoi bău și se șterse la gură cu o batistă de mătase roșie, pe care și-o ținea în căciulă.
— Ei, și când pornim, luminăție?
— Uite, chiar acum… (Anatol se uită la ceas) pe loc plecăm! Dar bagă de seamă, Balaga. Ajungem, hai?
— Cum ne-o fi plecarea; dacă-i într-un ceas bun, de ce să n-ajungem? V-am dus eu la Tver în șapte ceasuri, odată. Cred că-ți aduci aminte, luminăție?
— Știi, veneam odată, de Crăciun, de la Tver, începu Anatol să povestească, zâmbind unei amintiri, adresându-se lui Makarin, care-l mânca din ochi, înduioșat. Mă crezi, Makarka, așa zburam, că mi se tăiase răsuflarea. Am intrat într-un convoi și am trecut prin două căruțe. Așa-i?
— Dar ce cai erau aceia, cai, nu glumă! Continuă Balaga povestirea. Aveam pe atunci un murg focos și doi lăturași tineri, îi spuse el lui Dolohov. Mă crezi, Feodor Ivanâci? Au făcut zmeii șaizeci de verste în zbor; nu-i puteam ține, îmi degeraseră mâinile, era ger. Am lăsat hățurile din mâini. Þine, mă rog, luminăție, i-am spus, și pe loc m-am și prăvălit în sanie. Și așa, nu numai că nu i-am gonit, dar nici nu i-am putut ține pân-am ajuns. Ne-au adus la Moscova în trei ceasuri dracii de cai! Și n-a crăpat decât cel din stânga.
XVII.
ANATOL IEȘI DIN ODAIE și după câteva minute se întoarse îmbrăcat cu o blană scurtă încinsă cu cingătoare de argint și în cap cu o căciulă de samur, pusă voinicește pe-o ureche, așa cum îl prindea de minune, frumos la chip cum era. Se privi în oglindă și apoi, cu aceeași poză bine studiată, venind în fața lui Dolohov, luă un pahar de vin.
— Ei, Fedea, rămâi cu bine, îți mulțumesc pentru toate, cu bine, zise Anatol. Și voi, camarazi, prieteni… stătu să se gândească puțin… ai tinereții… mele, vă las cu bine, se adresă el lui Makarin și celorlalți.
Deși ei toți aveau să-l însoțească, Anatol voia să creeze, prin aceste cuvinte adresate tovarășilor săi, o atmosferă de mișcătoare solemnitate. Vorbea domol, cu glasul îngroșat, cu pieptul scos în afară, și-și legăna un picior.
— Luați-vă toți paharele în mâini; și tu, Balaga. Așadar, camarazi, prieteni ai tinereții mele, am trăit, am petrecut, am chefuit împreună. Ai? De-acum când ne vom mai vedea? Eu plec în străinătăți. Am fost ca frații laolaltă. Rămâneți cu bine, băieți. În sănătatea voastră! Ura! Strigă el; își goli paharul și-l trânti apoi de pământ.
— Să fii sănătos, îi ură Balaga, deșertându-și și el paharul și ștergându-se la gură cu batista.
Makarin își îmbrățișă, cu lacrimi în ochi, prietenul.
— O, prințe, nu știi ce jale-mi e că mă despart de ține, spuse el.
— Să plecăm, să plecăm! Strigă Anatol.
Balaga dădu să iasă din odaie.
— Nu, nu, stai, zise Anatol. Închide ușa. Trebuie să vă așezați. Așa.
Închiseră ușa și se așezară toți jos.
— Ei, băieți, acum înainte marș! Zise Anatol, ridicându-se.
Lacheul Joseph îi înmână valiza și sabia, și toți ieșiră în vestibul.
— Dar blana unde-i? Întrebă Dolohov. Ei, Ignatka! Du-te la Matriona Matveevna și cere-i blana, cea de samur! Eu știu ce-nseamnă să furi fetele, spuse Dolohov, făcând cu ochiul. Odată o vezi ieșind din casă, mai mult moartă decât vie, cu ce-avea pe ea în odaie. Cât ai bate din palme, gata-s și lacrimile, și tataia-n sus și mamaia-n jos – o cuprinde răcoarea și dă să plece înapoi… Și-atunci, numai cât o cuprinzi în blană și-o duci pe loc în sanie!
Lacheul aduse o șubă femeiască din blană de vulpe.
— Prostule, ți-am spus doar, pe cea de samur! Ei, Matrioșka, aceea de samur! Strigă el, așa de tare, încât glasul îi răsună de-a lungul odăilor până departe.
O țigancă frumoasă, slabă și palidă, cu ochi negri strălucitori și cu păr negru creț, cu reflexe arămii, cu un șal roșu aruncat pe umeri, veni în fugă, purtând pe braț o blană de samur.
— Nu-mi pare rău de ea, spuse ea, vădit intimidată de stăpânul ei, dar regretând în sufletul ei blana.
Dolohov, fără să-i răspundă, luă șuba, i-o aruncă Matrioșei în spate și o înfășură în ea.
— Uite așa, zise Dolohov, și pe urmă uite așa, adăugă el, și-i ridică gulerul, lăsându-l numai în dreptul gurii puțin desfăcut. Apoi, uite așa, vezi?
Și-l împinse pe Anatol cu capul spre deschizătura gulerului blănii, din care se vedea sclipind zâmbetul Matrioșei.
— Ei, cu bine, Matrioșa, îi spuse Anatol, sărutând-o. Ei, s-a terminat cu chefurile mele pe aici! Salută-l pe Steopka. Hai, rămâi cu bine! Cu bine, Matrioșa; urează-mi noroc.
— Păi, să-ți dea Dumnezeu, măria-ta, fericire cu carul, zise Matrioșa cu accentul ei țigănesc.
La scară erau trase două troici. Doi surugii voinici țineau caii. Balaga se sui pe capră în cea din față și, ridicând sus de tot coatele, luă tacticos în mână hățurile. Anatol și Dolohov luară loc în sania lui. În a doua sanie se suiră Makarin, Hvostikov și lacheul.
— Ei, gata sunteți? Întrebă Balaga.
— Drumu! Strigă el, înfășurându-și pe după mâini hățurile, și troica porni în goană pe bulevardul Nikitski.
— Ptruu! Hai deeee. Ptruuu, atât se auzea doar din strigătele lui Balaga și ale băiatului de pe capră.
În piața Arbatskaia, troica lovi un cupeu, trosni ceva și se auzi apoi un strigăt, după care troica zbură mai departe pe Arbat în sus.
După ce lăsă în urmă două colțuri de-ale străzii Podnovinski, Balaga începu să încetinească mersul cailor și, întorcând, opri caii la răscurcea străzii cu Staraia Koniușennaia.
Băiatul sări de pe capră să țină caii de frâu, iar Anatol și Dolohov o porniră pe trotuar. Ajungând la poartă, Dolohov fluieră. Se auzi, drept răspuns, alt fluierat și, ca urmare, din curte ieși în fugă o slujnică.
— Intrați în curte, că aici se vede; iese numaidecât, zise ea.
Dolohov rămase la poartă. Anatol intră pe urma servitoarei în curte, coti după colțul casei și alergă spre scara din dos.
Gavrilo, un uriaș, lacheul care o însoțea cu trăsura în oraș pe Maria Dmitrievna, îi ieși înainte.
— Poftiți la cocoana, zise cu voce de bas lacheul, tăindu-i calea spre poartă.
— La ce cucoană? Dar tu cine ești? Întrebă în șoaptă Anatol care abia mai sufla.
— Poftiți, am ordin să vă conduc.
— Kuraghin! Înapoi! Îi strigă Dolohov. Trădare! Vino înapoi.
Dolohov, la poartă unde rămăsese, se lupta cu rândașul, care încerca să o închidă după intrarea lui Anatol. Îl împinse pe rândaș cu ultimele puteri pe care i le dădea disperarea și, apucându-l de o mână pe Anatol, care se repezise spre ieșire, îl trase afară și fugi cu el îndărăt spre troică.
XVIII.
MARIA DMITRIEVNA, GÃSIND-O pe Sonia în coridor, cu ochii plânși, o silise să-i mărturisească totul. Punând mâna pe biletul Natașei, după ce îl citi, Maria Dmitrievna se duse cu el în mână la Natașa.
— Ticăloaso, nerușinato! Îi aruncase ea în obraz. Nu vreau să ascult nimic!
Împingând-o apoi pe Natașa, care o privea mirată, dar fără nici o lacrimă în ochi, o încuiase în odaie. Dând apoi ordin rândașului să lase să intre pe poartă pe domnii care aveau să vină în seara aceea, dar să nu-i mai lase să iasă, îi porunci lacheului să-i aducă pe acești domni la ea și se instalase în salon, așteptându-i acolo pe răpitori.
Când Gavrilo veni să-i anunțe Mariei Dmitrievna că domnii care veniseră scăpaseră cu fuga, ea, încruntându-se, se ridică de pe scaun și se plimbă mult timp, cu mâinile la spate, gândindu-se la ce avea de făcut. Aproape de miezul nopții își scoase din buzunar cheia și se îndreptă spre camera Natașei. Sonia tot mai stătea în coridor, plângând în hohot.
— Maria Dmitrievna, lasă-mă s-o văd, pentru Dumnezeu, te implor.
Maria Dmitrievna, fără să-i răspundă, descuie ușa și intră. „Urât, murdar… în casa mea, ticăloasa! Mi-e milă doar de tată-său! Își zicea Maria Dmitrievna, silindu-se să-și potolească mâinia. Oricât de greu mi-ar fi, am să dau poruncă să nu sufle nimeni o vorbă măcar și am să-i ascund tot contelui.” Maria Dmitrievna, cu pași hotărâți, intră în odaie. Natașa stătea întinsă pe canapea, cu fața ascunsă în mâini, fără să facă o singură mișcare, în aceeași poziție în care o lăsase Maria Dmitrievna.
— Frumos, foarte frumos! Îi zise Maria Dmitrievna. Să-ți dai întâlnire cu amanții în casa mea! Și să te mai și prefaci că nici usturoi n-ai mâncat, nici gura nu-ți miroase. Ascultă la mine când îți vorbesc. Maria Dmitrievna îi atinse mâna. Ascultă aici când îți vorbesc. Te-ai făcut de râs ca cea mai de pe urmă dintre slujnice. Te-aș învăța eu minte, dar mi-e milă de tată-tău. De la mine n-are să afle.
Natașa nu-și schimbă întru nimic poziția, doar trupul începu tot să i se zguduie de plânsul mut, convulsiv, care o sufoca. Maria Dmitrievna întoarse capul spre Sonia și se așeză pe canapea alături de Natașa.
— Norocul lui că mi-a scăpat; dar îl găsesc eu, îi zise ea Natașei cu vocea ei aspră. Auzi ori nu ce-ți vorbesc?
Și, băgându-i mâna ei mare sub cap, o întoarse cu fața spre dânsa. Și pe Maria Dmitrievna, și pe Sonia, le cuprinse mirarea văzând chipul Natașei. Ochii îi erau scăpărători și uscați, buzele strânse, obrajii căzuți.
— Lăsați-mă… ce vreți cu… mine… eu… am să mor, rosti ea, smucindu-se cu ciudă, cu toată puterea, din mâinile Mariei Dmitrievna și-și luă iar poziția dinainte.
— Natalia! îi strigă Maria Dmitrievna. Îți vreau binele! N-ai decât să stai culcată, stai așa, dacă ai chef, nu m-ating de tine, dar ascultă-mă… N-am să-ți mai spun cât ești de vinovată. Știi tu singură. Dar mâine are să vină tatăl tău, și lui ce să-i spun? Hai?
Din nou, Natașei începu să i se zguduie de plâns tot trupul.
— Vezi, are să afle el, află pe urmă și fratele tău, află și logodnicul!
— N-am nici un logodnic, l-am refuzat! Þipă Natașa.
— Totuna-i, continuă Maria Dmitrievna. Au să afle ei, și ce-ți închipui, crezi c-au să lase lucrurile așa? Dar dacă el, tată-tău, cum îl știu eu, îl provoacă la duel? Ușor ți-ar fi, ce zici?
— Ah, lăsați-mă, de ce mi-ați stricat totul! De ce? De ce? Cine v-a rugat? Strigă Natașa, ridicându-se pe canapea și uitându-se cu ură la Maria Dmitrievna.
— Dar ce-ai fi vrut? Se răsti, cuprinsă iar de mânie, Maria Dmitrievna. Ce, te-a ținut cineva închisă, ori ce? Cine l-a oprit să-ți vină în casă? Cum să te fure, ca pe oricare țigancă? Și dacă te-ar fi furat? Ce, crezi că nu i-ar fi dat nimeni de urmă? Nici tată-tău, nici fratele, nici logodnicul? Dar e un ticălos și un netrebnic, asta e!
— E mai bun decât voi toți, țipă Natașa, ridicându-se. Dacă nu m-ați fi împiedicat… Ah, doamne, ce-i asta, ce-i asta! Sonia, de ce? Plecați de aici!… Și izbucni în plâns cu disperarea cu care-și plâng oamenii numai durerea a cărei cauză simt că sunt ei singuri. Maria Dmitrievna începuse iar să spună ceva, dar Natașa țipă: Plecați, plecați de aici, toți mă urâți, toți mă disprețuiți!
Și se aruncă din nou pe canapea. Maria Dmitrievna mai încercă un timp să o sfătuiască și s-o convingă pe Natașa că trebuie ascunsă de conte toată povestea asta, că nimeni nu va afla nimic, dacă Natașa ia hotărârea să uite totul și să nu dea nimănui a înțelege că s-ar fi întâmplat ceva. Natașa nu răspunse. Nu mai plângea, dar începu să tremure ca scuturată de friguri. Maria Dmitrievna îi puse sub cap o pernă, o acoperi cu două plapome, și-i aduse cu mâna ei un ceai de tei; dar Natașa nu-i răspunse la nici o chemare.
— Bine, las-o să doarmă, zise Maria Dmitrievna, ieșind din cameră și închipuindu-și că doarme.
Dar Natașa nu dormea. Stătea cu ochii larg deschiși, palidă, și se uita drept înaintea ei. Toată noaptea nu dormi, dar nu plânse și nici nu vorbi cu Sonia, care se sculase de câteva ori și venise lângă ea.
A doua zi de dimineață contele se înapoie, cum făgăduise, de la proprietatea lui de lângă Moscova. Era foarte bine dispus: afacerea cu cumpărătorul îi mersese și nimic nu-l mai reținea acum la Moscova, departe de contesă, de care i se făcuse dor. Maria Dmitrievna îl întâmpină și-l anunță că Natașei îi fusese foarte rău în ajun, că trimiseseră după un doctor și că acum se simțea mai bine. Natașa, în dimineața aceea, nu ieșise din odaia ei. Cu buzele strânse și arse de febră, cu ochii uscați și obosiți, stătea la fereastră și urmărea neliniștită trecătorii de pe stradă, întorcându-și zorită privirea la cei care intrau în odaie. Aștepta desigur știri de la el, aștepta poate să vină chiar el sau să-i scrie măcar.
Când intră contele, ea se întoarse neliniștită la auzul pașilor săi bărbătești, dar fața ei luă iar expresia de răceală, și chiar de răutate, pe care-o avusese până atunci. Nici nu se ridică măcar să-l întâmpine.
— Ce-i cu tine, îngerul tatii, ești bolnavă? O întrebă contele.
Natașa tăcu mai întâi o clipă.
— Da, sunt bolnavă, răspunse ea, în sfârșit.
La întrebările neliniștite ale contelui, care voia să știe de ce arată așa de rău și dacă cumva s-a întâmplat ceva cu logodnicul ei, Natașa îl asigură că nu s-a întâmplat nimic și-l rugă să nu se îngrijoreze. Maria Dmitrievna îi confirmă contelui asigurările date de Natașa, că nu se întâmplase nimic. Contele, judecând după așa-zisa boală a Natașei, după înfățișarea răvășită a fiicei sale și stinghereala de pe fața Soniei și Mariei Dmitrievna, văzu limpede că în lipsa lui trebuie să se fi întâmplat ceva, dar îi venea așa de greu să creadă că s-ar fi putut întâmpla ceva rușinos copilului său cel mai iubit, și-i erau atât de scumpe liniștea și voia lui bună, încât alungă întrebările ce-i veneau în minte și încercă să se convingă singur că nu se petrecuse nimic deosebit, regretând doar că din pricina bolii ei trebuiau să-și amâne plecarea la țară.
XIX.
DIN ZIUA ÎN CARE II VENISE soția la Moscova, Pierre se hotărâse să plece undeva, oriunde, numai să nu stea cu ea, dar, curând după sosirea Rostovilor, impresia pe care i-o făcuse Natașa îl decise să-și aducă mai repede la îndeplinire proiectul. Plecă la Tver, la văduva lui Iosif Alexeevici, care-i făgăduise mai demult să-i predea hârtiile răposatului.
Când se înapoie la Moscova, Pierre primi o scrisoare din partea Mariei Dmitrievna, care-l chema la ea pentru o chestiune foarte importantă, în legătură cu Andrei Bolkonski și logodnica lui. Pierre fugea de Natașa. I se părea că ar fi avut pentru ea un sentiment mult mai puternic decât se cuvenea să aibă un om însurat față de logodnica prietenului său. Și, totuși, parcă soarta îl aducea mereu lângă dânsa.
„Ce s-o fi întâmplat? Ce-or fi vrând de la mine?” se întreba el, îmbrăcându-se ca să se ducă la Maria Dmitrievna. „De-ar veni mai repede prințul Andrei ca să se însoare odată cu ea!” se gândea Pierre, pe drum spre Ahrosimova.
Pe bulevardul Tverskoi, cineva îl chemă pe nume.
— Pierre! Te-ai întors demult? Îi strigă o voce cunoscută.
Pierre înălță capul. Într-o sanie trasă de doi trăpași suri, care o împroșcaseră toată de zăpadă cu copitele, trecură ca vântul Anatol și nedespărțitul său prieten Makarin. Anatol ședea drept, în poza clasică a ofițerului fercheș, cu obrazul pe jumătate îngropat în gulerul blănii de castor și cu capul puțin aplecat pe umăr. Fața îi era rumenă, proaspătă, iar de sub pălăria cu penaj alb, pusă pe-o parte, îi ieșea un smoc de păr cârlionțat și pomădat, presărat de fulgii fini ai zăpezii.
„Uite, zău, ăsta-i un adevărat înțelept! Își zicea Pierre cu invidie. Mai departe de clipa de față și de plăcerile ei nu vede nimic, nimic nu-l tulbură și de aceea e totdeauna vesel, mulțumit și liniștit. Ce n-aș da eu să fiu așa ca el!”
În vestibul, lacheul Ahrosimovei, în timp ce-l ajuta să-și scoată blana, îi spuse că Maria Dmitrievna îl așteaptă în odaia ei de culcare.
Deschizând ușa salonului, Pierre dădu cu ochii de Natașa, care stătea la fereastră, slabă, palidă și cu o expresie de răutate pe față. Ea îi aruncă o privire, se încruntă și, luându-și o poză de demnitate rece, ieși din cameră.
— Ce s-a întâmplat? Întrebă Pierre, intrând la Maria Dmitrievna.
— Tot lucruri frumoase! Răspunse Maria Dmitrievna. Cincizeci și opt de ani am trăit pe lumea asta, dar asemenea rușine nu mi-a fost dat să îndur.
Și, cerându-i lui Pierre cuvântul de onoare că nu va spune nimănui nimic din cele ce va auzi, îl anunță că Natașa a rupt logodna fără știrea părinților, că pricina acestui refuz era Anatol Kuraghin, cu care o pusese în legătură nevasta lui Pierre, și că, în lipsa tatălui ei, Natașa voise să fugă cu el și să se cunune pe ascuns.
Pierre asculta, cu umerii ridicați a nedumerire și cu gura căscată, tot ce-i spunea Maria Dmitrievna și nu-i venea să-și creadă urechilor. Logodnica adorată a prințului Andrei, această Natașa Rostova pe care o îndrăgise atâta altădată, să-l schimbe pe Bolkonski cu prostănacul acela de Anatol, om însurat (Pierre îi cunoștea secretul cu însurătoarea), și să se îndrăgostească de el până într-atât, încât să accepte să fugă cu el! Asta Pierre nu putea nici s-o priceapă, nici să-și închipuie cum de a fost cu putință.
Imaginea dragă a acelei Natașe, pe care el o cunoștea de când era copilă, nu se putea asocia în sufletul lui cu imaginea nouă a josniciei, prostiei și cruzimii ei. Își aduse aminte de nevastă-sa. „Toate sunt la fel”, își zise el, gândindu-se că nu numai lui îi fusese hărăzit de o soartă tristă să se vadă legat de o femeie josnică. Cu toate astea îi era jale până la lacrimi de prințul Andrei și-i părea rău de mândria lui jignită. Și cu cât își compătimea mai mult prietenul, cu atât mai disprețuitor și chiar dezgustat se gândea la această Natașa, care trecuse pe lângă el, adineauri, în salon, cu atitudinea aceea de demnitate rece. Nu știa că sufletul Natașei era plin de disperare, de rușine și de umilință, și că nu era ea vinovată dacă pe chipul ei se ivise fără de veste expresia aceea de siguranță de sine demnă și severă.
— Cum să se cunune? Făcu Pierre, la cuvintele Mariei Dmitrievna. Nu se poate cununa: e gata însurat!
— Din lac în puț! Zise Maria Dmitrievna. Halal băiat! Ia uite, ticălosul! Și ea, care-l așteaptă, de două zile îl așteaptă! Măcar de n-ar mai sta să-l aștepte; trebuie să i-o spunem și ei.
După ce află de la Pierre amănunte despre căsătoria lui Anatol și după ce-și vărsă tot focul în vorbe de ocară, Maria Dmitrievna îi spuse și pentru ce-l chemase. Se temea ca nu cumva bătrânul conte, sau poate Bolkonski, care putea sosi în orice clipă, aflând de toată întâmplarea, pe care ea avea intenția să le-o țină ascunsă, să nu-l provoace la duel pe Kuraghin și, de aceea, îl rugă să-i spună în numele ei cumnatului său să părăsească Moscova și să nu îndrăznească să i se mai arate în fața ochilor. Pierre îi făgădui aceasta, pricepând abia acum primejdia care-i amenința pe bătrânul conte, pe Nikolai și pe prințul Andrei. După ce-i spuse scurt și cuprinzător ce vrea de la el, Maria Dmitrievna îl pofti să treacă în salon.
— Bagă de seamă, contele nu știe nimic. Fă-te și tu că nu știi nimic, îi zise ea. Eu mă duc să-i spun ei că nu mai are ce aștepta. Dacă vrei, rămâi la masă, îi mai strigă Maria Dmitrievna lui Pierre.
Pierre dădu de bătrânul conte. Era tare tulburat, abătut, în dimineața aceea, Natașa îi spusese că rupsese logodna cu Bolkonski.
— E prăpăd, e prăpăd, mon cher, îi spuse el lui Pierre, e prăpăd cu fetele astea când sunt departe de ochii mamei; grozav îmi pare de rău că am venit. Am să fiu sincer cu dumneata. Ai auzit, a rupt logodna fără să spună o vorbă nimănui. Ei, treacă-meargă, eu nu prea m-am bucurat niciodată de căsătoria asta. E drept, băiat bun este, nimic de zis, dar ce vrei, împotriva voinței tatălui său n-ar fi putut fi fericiți și de Natașa n-am eu grijă că rămâne nemăritată. Oricum, prea a ținut mult logodna asta; totuși, cum de a putut face pasul acesta, fără să întrebe nici pe tată-său, nici pe mamă-sa! Și acum bolește, și Dumnezeu știe ce o mai fi? E greu, e greu, conte, cu fetele astea, când nu-s sub ochii mamei…
Pierre își dădu seama cât de abătut e contele, încercă să schimbe vorba, dar contele tot la necazul lui se întorcea.
Sonia, cu fața îngrijorată, intră în salon.
— Natașei nu-i e tocmai bine; e în camera ei și ar vrea să vă vadă. Maria Dmitrievna e cu dânsa și vă roagă să veniți și dumneavoastră.
— Da, așa-i, dumneata ești bun prieten, cu Bolkonski, pesemne că o fi vrând să-i transmiți ceva, zise contele. Ah, Doamne, Dumnezeule! Ce bine era înainte totul!
Și, luându-și între mâini capul cărunt, cu păr rar, contele ieși din salon.
Maria Dmitrievna îi spusese Natașei că Anatol era căsătorit. Natașa nu voia s-o creadă și pretindea confirmarea acestui lucru din gura lui Pierre însuși. Sonia îi aduse la cunoștință lui Pierre acest lucru, pe coridor, în timp ce-l conducea spre odaia Natașei.
Natașa, palidă și severă, ședea lângă Maria Dmitrievna și-l întâmpină pe Pierre chiar de la ușă, iscoditoare, cu ochii arși de febră. Nu-i zâmbi și nu-l salută nici măcar cu o mișcare a capului; se uita la el neclintit, și privirea ei nu spunea decât: mi-e oare prieten sau mi-e și el dușman, ca toți ceilalți, când e vorba de Anatol? Pierre în sine parcă nici n-ar fi existat pentru ea.
— El știe tot, zise Maria Dmitrievna, arătându-i-l pe Pierre Natașei. N-are decât să-ți spună el dacă am spus sau nu adevărul.
Cum se uită o fiară, rănită și încolțită, la câinii și la vânătorii care se apropie, așa se uita Natașa la ei, când la unul, când la celălalt.
— Natalia Ilinicina, începu Pierre, lăsându-și privirea în jos și simțindu-se cuprins de milă pentru Natașa și de dezgust pentru rolul pe care trebuia să-l joace el. Dacă-i adevărat sau nu, pentru dumneata trebuie să fie totuna, de vreme ce…
— Așadar, nu-i adevărat că-i însurat?
— Ba da, e adevărat.
— E însurat, și încă demult? Întrebă ea. Pe cuvântul dumitale de onoare?
Pierre își dădu cuvântul de onoare.
— E încă aici? Întrebă ea repede.
— Da, l-am văzut adineauri.
Nemaifiind pesemne în stare să vorbească, Natașa făcu din mâini semne să fie lăsată în pace.
XX.
PIERRE NU RÃMASE LA MASÃ, ci ieși din odaie numaidecât și plecă. Se duse să-l caute prin oraș pe Anatol Kuraghin, la care numai cât se gândea și-i năvălea tot sângele în inimă; simțea că-l strânge ceva de gât parcă. Nici la „dealuri”, nici în localurile cu țigani, nici la Komoneno nu dădu de el. Pierre se duse la club. La club toate-și urmau cursul obișnuit: vizitatorii care veniseră să ia masa stăteau grupuri-grupuri și discutau noutățile orașului. Pierre schimbă cu ei saluturi. Un lacheu, care-i știa tabieturile și prietenii, îl salută și-l anunță că i-a reținut loc în sufrageria cea mică și că prințul Mihail Zaharâci e în bibliotecă, dar că Pavel Timofeici nu venise încă. Unul dintre cunoscuți îl întrebă, în mijlocul unei discuții despre vreme, dacă a auzit de răpirea tinerei contese Rostova de către Kuraghin, răpire despre care se vorbea în oraș. Era adevărat? Pierre răspunse râzând că e o invenție, fiindcă el chiar acum venea de la Rostovi. Apoi îi întrebă pe toți de Anatol și îi răspunseră, unul că nu venise încă, iar altul că avea să vină în ziua aceea la masă la club. Lui Pierre i se părea ciudat să vadă grămada asta de oameni mulțumiți și indiferenți, care nu bănuiau nimic din ce se petrecea în sufletul lui. Se plimbă așteptând prin salon până ce toți se adunară și, nemaiavând răbdare să-l aștepte pe Anatol, plecă acasă fără să ia masa.
Așteptatul Anatol luase în ziua aceea masa la Dolohov și se sfătuise cu el cum să facă să îndrepte lucrurile. I se părea neapărat necesară o întrevedere cu Natașa Rostova. Seara se duse la soră-sa ca să pună la cale cu ea mijloacele ticluirii acestei întrevederi. Când Pierre, care cutreierase în zadar toată Moscova, se înapoie acasă, lacheul îl informă că prințul Anatoli Vasilievici se află la contesă. Salonul contesei gemea de oaspeți.
Pierre intră în salon, fără să-și salute nevasta, cu care nu dăduse ochii de la înapoierea lui la Moscova (o ura în clipa aceea mai mult decât oricând) și, văzându-l pe Anatol, se duse drept la el.
— Ah, Pierre, exclamă contesa, apropiindu-se de bărbatul ei. Nu știi în ce situație e bietul Anatol al nostru…
Se opri, observând în înclinarea capului lui, în ochii lui scăpărători, în mersul lui hotărât, expresia aceea grozavă de furie și de forță, pe care i-o știa și pe care o simțise pe pielea ei după duelul cu Dolohov.
— Unde ești dumneata, acolo e și desfrâul și josnicia, spuse Pierre nevestei sale. Anatol, vino cu mine, trebuie să-ți vorbesc, urmă el în franțuzește.
Anatol aruncă o privire surorii sale și se ridică supus, gata să-l urmeze.
Pierre îl apucă de braț, îl trase spre dânsul și dădu să iasă din cameră.
— Si vous vous permettez dans mon salon,155 îi șuieră pe șoptite Hélene; dar Pierre, fără să-i răspundă, părăsi odaia.
Anatol mergea după el cu mersul lui obișnuit, voinicesc. Pe fața lui se vedea însă neliniștea.
Intrând în cabinetul său, Pierre încuie ușa și se întoarse spre Anatol, fără să-l privească.
— Ai promis contesei Rostova să te însori cu ea? Ai vrut s-o răpești?
— Dragul meu, răspunse Anatol în franțuzește (cum se desfășura, de altfel, toată convorbirea), nu mă socot obligat să răspund la un interogatoriu făcut pe un asemenea ton.
Pierre, palid dinainte, se schimonosi la față de furie, îl apucă cu mâna lui mare pe Anatol de gulerul tunicii și începu să-l zgâlțâie, până ce-l văzu schimbând fețe-fețe de spaimă.
— Când îți spun că trebuie să-ți vorbesc… repetă Pierre.
— Ce-i asta? Faci glume proaste? Ei? Zise Anatol, pipăindu-și tunica acolo unde un nasture i se rupsese cu stofă cu tot.
— Ești o secătură și un ticălos și nu știu ce mă reține să nu-ți zdrobesc capul, uite, cu asta, cum am chef, zise Pierre, exprimându-se artificial, fiindcă vorbea franțuzește. Luase în mână un presse-papier greu și-l ridicase amenințător, dar în aceeași clipă îl puse repede la loc.
— I-ai promis că ai s-o iei în căsătorie?
— Eu, eu, eu nu m-am gândit; de altfel, eu n-am promis nimic niciodată, fiindcă…
Pierre îl întrerupse.
— Ai la dumneata scrisorile ei? Le ai la dumneata? Repetă el, făcând un pas spre Anatol.
Anatol se uită la el și duse pe loc mâna la buzunar, scoțând portofelul.
Pierre luă scrisoarea pe care i-o întinse Anatol și, dând la o parte un scaun ce-i stătea în cale, se prăvăli pe canapea.
— Je ne serai pas violent, ne craignez rien156, îl liniști Pierre, răspunzând la un gest înfricoșat al lui Anatol. Punctul unu: scrisorile, zise el, ca și când ar fi repetat numai pentru sine o lecție. Al doilea, continuă el după o clipă de tăcere, ridicându-se din nou și începând să se plimbe prin cameră, dumneata va trebui să părăsești mâine Moscova.
— Dar cum crezi că pot să…
— Al treilea, continuă fără să-l asculte Pierre, va trebui să nu sufli niciodată nimănui nici un cuvânt despre cele întâmplate între dumneata și contesa Rostova. De la asta nu te pot opri, știu, dar dacă mai ai o licărire de conștiință…
Pierre făcu de câteva ori, tăcut, înconjurul odăii. Anatol ședea pe scaun lângă masă și-și mușca, încruntat, buzele.
— Nu se poate să nu înțelegi până la urmă că, în afară de plăcerile dumitale, mai există și fericirea și liniștea celorlalți. Arunci pierzaniei o viață de om fiindcă-ți arde dumitale să te amuzi. Amuză-te cu femei de teapa nevestei mele; cu astea ești în dreptul dumitale; femeile astea știu ce vrei de la ele și sunt înarmate împotriva dumitale cu aceeași experiență a desfrâului ca și dumneata! Dar să promiți unei fete că te însori cu ea… Să înșeli, să răpești! Nu știu cum de nu înțelegi că asta e la fel de infam ca și a lovi un bătrân sau un copil!
Pierre tăcu și se uită la Anatol, cu o privire care nu mai era furioasă, ci întrebătoare.
— Eu, asta n-o știu! Ce vrei? Ai? Zise Anatol, venindu-și în fire pe măsură ce Pierre își biruia mânia. Eu asta n-o știu și nici nu vreau să o știu, continuă el, fără să se uite la Pierre, cu un ușor tremur al fălcii de jos, dar mi-ai adresat cuvinte de felul lui „infam” și altele ca ăsta, pe care eu, comme un homme d'honneur157, nu le permit nimănui.
Pierre se uită cu mirare la el, fără să fie în stare a înțelege ce voia de la dânsul.
— Deși s-a petrecut între patru ochi, continuă Anatol, totuși nu pot să…
— Ce-ți veni, nu cumva-mi ceri satisfacție? Zise Pierre în bătaie de joc.
— Cel puțin de ți-ai retrage cuvintele! Ai? Dacă vrei să-ți împlinesc dorința. Ai?
— Mi le retrag, îmi retrag cuvintele și te rog să mă scuzi, spuse Pierre. Fără să vrea, ochii îi căzură pe nasturele smuls al tunicii lui Anatol. Îți dau și bani dacă ai nevoie, să ai de drum.
Anatol zâmbi. Expresia de sfială și josnicie a acestui zâmbet, pe care o știa și la nevastă-sa, îl făcu pe Pierre să izbucnească.
— O, neam josnic și fără inimă! Spuse el și ieși din odaie.
A doua zi, Anatol pleca la Petersburg.
XXI.
PIERRE SE DUSE LA Maria Dmitrievna ca să-i spună că-i împlinise dorința și că Anatol părăsise Moscova. Toată casa era în panică și fremăta. Natașa era greu bolnavă și, cum îi împărtăși în taină Maria Dmitrievna, se otrăvise – în noaptea când aflase că Anatol era căsătorit – cu șoricioaică, pe care și-o procurase pe furiș. Înghițise însă prea puțin din ea, căci o cuprinsese frica și, trezind-o pe Sonia, îi spusese ce făcuse. Fuseseră luate la timp măsurile trebuincioase împotriva otrăvirii și acum se afla în afară de orice primejdie; cu toate astea, era atât de slăbită, încât nu putea fi vorba să facă drumul până la țară, și trimiseseră după contesă. Pierre îl văzu pe conte tulburat peste măsură, și pe Sonia cu ochii plânși, dar pe Natașa nu putu s-o vadă.
În ziua aceea luă masa la club și, cum din toate părțile auzi vorbe despre încercarea de răpire a Natașei Rostova, el dezminți cu tenacitate aceste zvonuri, încredințându-i pe toți că nu fusese nimic mai mult decât o cerere în căsătorie din partea cumnatului său, care fusese refuzat. Lui Pierre i se părea că este de datoria lui să ascundă toată întâmplarea și să restabilească reputația Natașei.
Aștepta cu teamă întoarcerea prințului Andrei și trecea zilnic pe la bătrânul prinț, pentru a se informa despre el.
Prințul Nikolai Andreici aflase prin mademoiselle Bourienne de toate vorbele care umblau prin oraș și citise scrisoarea adresată prințesei Maria, prin care Natașa rupea logodna. Se arăta mai bine dispus decât era de obicei și-și aștepta cu multă nerăbdare fiul.
După câteva zile de la plecarea lui Anatol, Pierre primi un bilet din partea prințului Andrei, prin care-i făcea cunoscută sosirea lui și-l ruga să treacă pe la dânsul.
Prințul Andrei, sosind la Moscova, primise din primele clipe de la tatăl său scrisoarea Natașei către prințesa Maria prin care rupea logodna (scrisoarea aceasta fusese furată prințesei Maria de mademoiselle Bourienne și predată prințului) și ascultase toate istoriile cu privire la răpirea Natașei, pe care bătrânul i le mai și înflori.
Prințul Andrei sosise seara, în ajun. Pierre se duse la el a doua zi de dimineață. Se aștepta să-l găsească pe prințul Andrei cam în aceeași stare în care era și Natașa și, de aceea, fu foarte mirat când, intrând în salon, auzi din cabinetul bătrânului prinț vocea puternică a prințului Andrei, care spunea cu multă vioiciune ceva despre o intrigă oarecare din societatea petersburgheză. La răstimpuri, vocea îi era întreruptă de a bătrânului și de vocea unei alte persoane. Prințesa Maria ieși în întâmpinarea lui Pierre. Ea oftă, arătând din ochi spre ușa încăperii de unde venea vocea prințului Andrei, vrând, pesemne, să-și exprime astfel compătimirea față de durerea lui; dar Pierre văzu pe fața prințesei Maria că era bucuroasă și de cele întâmplate, și de felul cum fratele ei primise știrea trădării logodnicei sale.
— Mi-a spus că se aștepta la aceasta, zise ea. Știu că mândria nu-l lasă să dea pe față ceea ce simte; totuși a suportat mai bine, mult mai bine decât mă așteptam, toate astea. Se vede că așa a fost să fie…
— Crezi, cu alte cuvinte, că totul s-a sfârșit? Întrebă Pierre.
Prințesa Maria se uită cu mirare la el. Nu înțelegea cum de mai putea să întrebe cineva una ca asta. Pierre intră în cabinet. Prințul Andrei, foarte schimbat, vădit întremat, dar cu o cută nouă între sprâncene, stătea în picioare, îmbrăcat civil, în fața tatălui său și a prințului Meșcerski, și discuta cu însuflețire, făcând gesturi energice.
Vorbeau de Speranski, despre a cărui deportare neașteptată, pentru o așa-zisă trădare, venise tocmai atunci știrea la Moscova.
— Acum îl judecă și îl acuză pe Speranski tocmai cei care nu mai departe decât acum o lună îl admirau, spuse prințul Andrei, precum și cei care n-au fost niciodată în stare să înțeleagă spre ce țintea el. Să judeci un om căzut în dizgrație și să-i arunci în spinare toate greșelile celorlalți, e foarte ușor; dar eu vă spun că, dacă s-a făcut ceva bun sub domnia actualului țar, tot ce s-a făcut bun i se datorește lui și numai lui… Se opri, dând cu ochii de Pierre. Fața îi tresări și luă numaidecât o expresie înrăită. Dar posteritatea îi va da lui dreptate, sfârși el, și se îndreptă repede spre Pierre.
— Ei, tu cum o mai duci? Te-ngrași întruna, îi vorbi el cu vioiciune, dar cuta cea nouă îi crestă iarăși, și mai adânc, fruntea. Da, sunt sănătos cum vezi, răspunse el la întrebarea lui Pierre și surâse. Pentru Pierre era limpede că surâsul acesta însemna: „sunt sănătos, dar de sănătatea mea n-are nimeni nevoie”. După ce schimbă cu Pierre câteva cuvinte asupra drumului îngrozitor de la granița Poloniei și-i spuse cum se întâlnise în Elveția cu persoane care-l cunoșteau pe Pierre, după ce-i vorbi despre domnul Dessalles, pe care-l adusese din străinătate ca preceptor al băiatului său, prințul Andrei se amestecă iarăși cu aprindere în discuția asupra lui Speranski, discuție pe care cei doi bătrâni o continuaseră în vremea asta.
— Dacă ar fi fost într-adevăr trădare și ar fi existat dovezi asupra legăturilor lui secrete cu Napoleon, le-ar fi dat ei în vileag, spuse el cu aprindere, pripit. Personal, nu-mi place și nu mi-a plăcut niciodată Speranski, dar îmi place adevărul.
Pierre regăsi acum la prietenul lui nevoia aceea, pe care i-o cunoștea atât de bine, de a se agita și de a discuta chestiuni străine de el, doar ca să înăbușe în felul acesta gândurile prea apăsătoare și prea greu de suportat care-i frământau sufletul.
Când prințul Meșcerski plecă, prințul Andrei îl luă pe Pierre de braț și-l invită în odaia ce fusese pregătită pentru el. În odaie patul era desfăcut, și geamantanele și cuferele deschise umpleau încăperea. Prințul Andrei se apropie de unul dintre ele și puse mâna pe o casetă, din care scoase un pachet învelit în hârtie. Făcea toate acestea tăcut și foarte pripit. Se ridică și-și drese glasul. Era încruntat și cu buzele strânse.
— Iartă-mă dacă te supăr… Pierre înțelese că prințul Andrei vorbea de Natașa, și fața lui lată exprimă numai regret și compătimire. Expresia de pe chipul lui Pierre îl enervă pe prințul Andrei; el continuă hotărât, cu glas tare și neprietenos: Am primit scrisoarea de refuz a contesei Rostova și mi-au ajuns la ureche zvonurile despre o cerere în căsătorie din partea cumnatului tău, sau așa ceva. E adevărat?
— Este și nu este, începu Pierre, dar prințul Andrei îl întrerupse.
— Iată scrisorile ei și portretul pe care mi l-a dat, zise el și, luând pachetul de pe masă, i-l dădu lui Pierre. Dă-l contesei… dacă o vezi.
— E grav bolnavă, spuse Pierre.
— Așadar, e încă aici? Zise prințul Andrei. Dar prințul Kuraghin? Întrebă el repede.
— El a plecat demult. Ea însă, a trecut pe lângă moarte…
— Regret foarte mult boala ei, zise prințul Andrei și zâmbi rece, răutăcios și neplăcut, ca tatăl său.
— Așadar, domnul Kuraghin, va să zică, n-a făcut contesei Rostova onoarea de a o lua în căsătorie? Continuă prințul Andrei și pufni de câteva ori cu zgomot, pe nas.
— Nu se putea însura, fiindcă e căsătorit, zise Pierre.
Prințul Andrei râse silit, ceea ce amintea o dată mai mult pe tatăl său.
— Dar unde se găsește el acum, cumnatul dumitale, aș putea ști? Zise el.
— A plecat la Peters… de altfel, habar n-am, răspunse Pierre.
— În sfârșit, e absolut totuna, zise prințul Andrei. Transmite-i contesei Rostova că este, așa cum a fost, cu desăvârșire liberă, și că-i doresc tot binele.
Pierre luă în mâini pachetul cu scrisorile. Prințul Andrei se uita țintă la el, ca și cum ar fi vrut să-și aducă aminte dacă nu cumva mai are să-i spună ceva, sau ca și cum ar fi așteptat să vadă dacă nu-i spune Pierre lui ceva.
— Ascultă, îți amintești de discuția noastră de la Petersburg, zise Pierre, îți amintești de…
— Îmi amintesc, se grăbi să răspundă prințul Andrei, spuneam că femeia care a căzut în greșeală trebuie iertată, dar nu spuneam că și eu pot ierta. Eu nu pot.
— Dar poate încăpea oare comparație?… spuse Pierre.
Prințul Andrei îl întrerupse. Tăios, începu să strige:
— Da, știu, să-i cer din nou mâna, să fiu mărinimos și tot ce urmează? Da, e foarte nobil așa, dar eu nu sunt dispus să merg sur les brisées de monsieur158. Dacă vrei să-mi rămâi prieten, nu-mi mai vorbi niciodată despre această… despre toate acestea. Și acum, cu bine. I le dai, da?
Ieșind, Pierre trecu și pe la bătrânul prinț și pe la prințesa Maria.
Bătrânul părea mai voios ca de obicei. Prințesa Maria era aceeași ca întotdeauna, dar Pierre observă că simpatia ce o arăta fratelui ei, pentru durerea lui, ascundea faptul că se bucura de ruperea logodnei. Uitându-se la ei, înțelese câtă ură și cât dispreț aveau ei față de Rostovi, înțelese că nu se mai putea nici măcar pomeni în fața lor numele aceleia care-l putuse schimba pe prințul Andrei cu altul, oricine ar fi fost el.
Tot timpul prânzului nu se vorbi decât despre războiul care era vădit că se apropia cu pași mari. Prințul Andrei vorbi fără întrerupere, schimbând păreri când cu tată-său, când cu Dessalles, preceptorul elvețian, și păru mai însuflețit ca de obicei, însuflețire a cărei cauză morală Pierre o știa atât de bine.
XXII.
ÎN ACEEAȘI SEARÃ, PIERRE se duse la Rostovi spre a-și îndeplini misiunea. Natașa era în pat, contele la club, și Pierre, după ce dădu Soniei scrisorile, se duse la Maria Dmitrievna, care era curioasă să afle cum primise prințul Andrei știrea. După zece minute, Sonia intră la Maria Dmitrievna.
— Natașa vrea să-l vadă negreșit pe contele Piotr Kirillovici, zise ea.
— Cum adică, să-l duci chiar la ea? Dar la voi, acolo, toate-s cu susu-n jos, spuse Maria Dmitrievna.
— Nu, s-a îmbrăcat și-l așteaptă în salon, răspunse Sonia.
Maria Dmitrievna dădu doar din umeri.
— Oare când o să mai vie contesa aceea, că m-a dat gata! Vezi, bagă de seamă, nu-i spune tot, se întoarse ea spre Pierre. E într-un hal, că nu mă lasă inima s-o cert.
Natașa, slăbită de tot, palidă și severă (dar deloc rușinată, așa cum se așteptase Pierre), aștepta în picioare, în mijlocul salonului. Când Pierre se arătă în ușă, ea făcu repede o mișcare, vădit nehotărâtă, dacă să-l întâmpine sau să-l aștepte pe loc.
Pierre se grăbi să se apropie de ea. Crezu că-i va întinde ca de obicei, mâna, dar ea, venind mai aproape de el, se opri suflând din greu și-și lăsă mâinile să-i atârne, fără viață, exact în atitudinea din clipele când venea în mijlocul salonului ca să cânte, dar cu totul altă expresie i se întipărise acum pe față.
— Piotr Kirillâci, începu ea repede să-i vorbească, prințul Bolkonski era prietenul dumitale și-ți este și acum prieten, se corectă ea (i se părea că tot ce fusese odată nu mai era și că acuma era cu totul altfel), el mi-a spus, atunci, să mă adresez dumitale…
Pierre se uita la ea tăcut, răsuflând tare pe nas. Până acum, în sufletul lui, el o acuzase și se silise să o disprețuiască; dar acum, i se făcu atât de milă, încât în inima lui nu mai rămase loc și pentru imputări.
— Acum el e aici; spune-i… să mă ier… să mă ierte.
Se opri și începu să respire tot mai des, dar nu plânse.
— Da… am să-i spun, zise Pierre, dar… și nu mai știu ce să spună mai departe.
Natașa era vădit înspăimântată de ceea ca i-ar putea trece prin gând lui Pierre.
— Nu, eu știu că totul s-a sfârșit, zise ea repede. Nu, nu mai e cu putință, niciodată… Mă chinuie doar răul pe care i l-am făcut. Spune-i numai atât, că-l rog să mă ierte, să mă ierte, să mă ierte pentru tot…
Începu să tremure din tot trupul și se lăsă pe scaun. Un simțământ de milă cum nu mai încercase niciodată îl năpădi pe Pierre până-n adâncul sufletului.
— Am să-i spun, am să-i spun încă o dată tot, zise el, dar… aș fi vrut să știu un singur lucru… „Ce-ai fi vrut să știi?” întrebau ochii Natașei.
— Aș fi vrut să știu, dacă l-ai iubit… (Pierre nu se pricepu cum să-l numească pe Anatol și se trezi înroșindu-se când se gândi la el) dacă l-ai iubit pe stricatul acela…
— Nu-i spune stricat, zise Natașa. Eu nu știu, nu știu nimic… și iarăși începu să plângă.
Și sentimentul acela de milă, de duioșie și de dragoste puse și mai mult stăpânire pe Pierre. Simțea cum pe sub ochelari îi curg lacrimile și nădăjduia că n-avea să prindă nimenea de veste.
— Să nu mai vorbim de asta, dragă prietenă, zise Pierre.
Natașei i se păru atât de stranie această voce, devenită dintr-o dată atât de blândă, de duioasă și caldă…
— Să nu mai vorbim de asta, dragă prietenă! Îi voi spune tot; dar te rog un lucru: socotește-mă prietenul dumitale și, dacă vreodată, nu acum, ci atunci când în sufletul dumitale va fi lumină, vei avea nevoie de un ajutor, de un sfat, sau vei simți, pur și simplu, nevoia să-ți descarci sufletul față de cineva, amintește-ți de mine. Îi luă mâna și i-o sărută. Voi fi fericit dacă voi fi în stare să… Pierre se încurcă.
— Nu vorbi așa cu mine; nu merit! Strigă Natașa și dădu să iasă din cameră, dar Pierre o ținu de mână.
El știa că trebuie să-i mai spună ceva. Dar, când îi spuse, se miră el singur de ceea ce îi ieșise din gură.
— Nu trebuie să le iei așa, nu trebuie, ai toată viața în față, îi spuse el.
— Eu? Nu! Mie toate drumurile mi s-au închis! Zise ea, rușinată și plină de umilință.
— Þi s-au închis? Repetă Pierre. Dacă eu n-aș fi eu, ci aș fi cel mai frumos, cel mai inteligent și mai bun om de pe lume, și aș fi și liber, ți-aș cere chiar în clipa asta, în genunchi, mâna și dragostea.
Natașa plânse, pentru întâia oară după atâta vreme, cu lacrimi de recunoștință și de duioșie, îl privi o clipă și ieși din salon.
După ea, ieși și Pierre aproape fugind și, în vestibul, de-abia stăpânindu-și lacrimile de duioșie și fericire care-l înecau, își puse blana, nimerind cu greu mânecile, și se urcă în sanie.
— Încotro să mân acum? Îl întrebă vizitiul.
„Încotro? Se întrebă Pierre. Unde-aș putea să mă duc acum? La club, sau poate la vizite?” Toți oamenii i se păreau atât de păcătoși, atât de netrebnici în comparație cu sentimentul acesta de duioșie și de dragoste care-l cuprinsese pe el, în comparație cu privirea aceea de recunoștință duioasă pe care Natașa i-o aruncase, printre lacrimi, la urmă de tot.
— Acasă! Porunci Pierre și, cu tot gerul de zece grade, își desfăcu șuba din blană de urs.
Pieptul lui lat sălta de bucurie. Era o noapte geroasă și senină. Pe deasupra străzilor murdare și pe jumătate scufundate în întuneric, pe deasupra acoperișurilor negre, se înălța un cer negru plin de stele. Pierre, numai uitându-se la cer, încetase să mai simtă micimea jignitoare a tuturor celor pământești, față de înălțimea la care i se ridicase sufletul. La intrarea în piața Arbatskaia, în fața ochilor i se deschise imensa întindere a cerului negru și înstelat. Pe la mijlocul acestei întinderi, parcă drept deasupra bulevardului Precistenski, se vedea, înconjurată din toate părțile de o puzderie de stele, dar deosebindu-se de toate prin apropierea ei de pământ, prin lumina ei albă și prin coada ei întoarsă în sus, uriașa, luminoasa cometă a anului 1812, cometa despre care se spunea că prevestește sfârșitul lumii și grozăvii de tot felul. Dar în sufletul lui Pierre, steaua asta luminoasă, cu coadă lungă și strălucitoare, nu deștepta nici un sentiment de groază. Dimpotrivă, Pierre se uita bucuros, cu ochii umeziți de lacrimi, la această stea luminoasă, care, străbătând pe orbita ei parabolică spațiile nemișcate și infinite, cu o iuțeală de neconceput, părea să se fi oprit deodată, ca o săgeată înfiptă în pământ, în locul acela de pe cerul întunecat, și să fi rămas acolo, cu coada ridicată dârz în sus, împrăștiind lumină și jucându-și alba ei strălucire printre licăririle fără de număr ale celorlalte stele. Lui Pierre i se părea că steaua aceasta corespundea întru totul cu ceea ce înflorea acum în sufletul său înduioșat și îmbărbătat, ca renăscut la o viață nouă.
SFÂRȘITUL VOLUMULUI DOI



Note vol. 2

1 Salt ușor…
2 Cartier din Moscova, vestit pe vremuri pentru localurile lui de petrecere.
3 … ar fi trebuit inventat…
4 Pe mâine, dragul meu!
5 Te iubesc.
6 „… ia mai cară-te!”
7 „dar ce naiba căuta el pe galeră?!” (Citat din comedia Vicleniile lui Scapin, folosit deseori cu sensul: de ce s-o fi amestecat în treaba asta?!)
8 … în chip de diademă…
9 Tată! Andrei?
10 Draga mea…
11 Draga mea, mă tem să nu-mi fi făcut rău frușticul (cum zice Foka, bucătarul) de azi dimineață.
12 Curaj, îngerul meu!
13 Nu, e de la stomac… spune și tu, Marie, spune-i că e de la stomac, spune…
14 Ah! Doamne! Doamne!
15 Du-te, dragul meu…
16 … codanelor…
17 … dansul cu șalul.
18 … suficiență…
19 Scumpul meu conte, dumneata ești unul dintre cei mai buni elevi ai mei. Trebuie neapărat să dansezi… Ia te uită câte domnișoare frumoase.
20 Nu, dragul meu, prefer să stau, și să privesc…
21 Oh, dragostea mea crudă…
22 Adepții martinismului, sectă mistică din sec. al XVIII-lea.
23 Thomas Hemerken, cunoscut sub numele de Kempis (1379-1471) scriitor mistic german.
24 … frăția…
25 Un țicnit, am spus-o totdeauna.
26 …„crema adevăratei bune societăți, floarea fină a esenței intelectuale a societății petersburgheze…”
27 „Crema adevăratei bune societăți…”
28 … un om cu mari calități.
29 Singur ți-ai făcut-o, George Dandin (citat din comedia cu același nume, de Moliere).
30 Prințul Ippolit Kuraghin – un tânăr încântător. Domnul Krug, însărcinat cu afaceri din Copenhaga – un spirit de mare profunzime… Domnul Șitov, un om cu merite deosebite…
31 „Viena consideră că prevederile de bază ale tratatului propus sunt în asemenea măsură greu de realizat, încât nu s-ar putea îndeplini nici chiar printr-o continuitate de succese din cele mai strălucite; ea se îndoiește de mijloacele care ni le-ar putea asigura.” Este fraza autentică a cabinetului din Viena…
32 Măgulitoare îndoială!… omul cu spirit profund.
33 Trebuie să facem o distincție între cabinetul din Viena și împăratul Austriei… împăratul Austriei nu s-ar fi putut gândi niciodată la asemenea lucru, numai cabinetul lui a putut susține aceasta.
34 Ei, dragul meu viconte… Europa nu va fi niciodată aliata noastră sinceră.
35 Trebuie neapărat să veniți să mă vedeți…
36 Marți, între orele opt și nouă. Îmi veți face mare plăcere.
37 Regele Prusiei!
38 Sabia lui Frederic cel Mare, pe care eu…
39 Ei bine, și ce vrei dumneata cu regele Prusiei?
40 Nu, nimic voiam numai să spun…
41 Voiam numai să spun că rău facem luptând pentru regele Prusiei.
42 Jocul dumitale de cuvinte e foarte spiritual, dar e plin de răutate și nedrept… Noi nu luptăm pentru regele Prusiei, ci pentru principiile sănătoase. O, ce răutăcios și prințul Ippolit!
43 Iertați-mă, vă rog, o tabacheră cu portretul împăratului poate fi o recompensă, dar niciodată o distincție… e mai curând un dar.
44 Și au tot fost antecedente, Schwarzenberg, de exemplu.
45 Imposibil…
46 … Marele cordon e altceva…
47 Veniți mâine la masă… seara. Trebuie să veniți… Veniți.
48 De când cu marile noastre succese de la Austerlitz, știi și dumneata, dragul meu prinț… că nu mai părăsesc cartierele generale. Hotărât, am prins gust pentru război și așa îmi trebuie. Ceea ce am văzut în aceste trei luni e de necrezut.
S-o iau ab ovo. Dușmanul neamului omenesc, după cum știi, îi atacă pe prusaci. Prusacii sunt aliații noștri credincioși care nu ne-au înșelat decât de trei ori în ultimii trei ani. Noi facem tot ce putem pentru ei. Dar, ce să vezi, dușmanul neamului omenesc nici nu se sinchisește de frazele noastre frumoase, și cu felul său de a fi, nepoliticos și sălbatic, el se năpustește asupra prusacilor fără a-i lăsa măcar să-și termine prada începută, îi bate măr cât ai clipi din ochi și se instalează la palatul Potsdam.
„Nutresc cea mai vie dorință, îi scrie regele Prusiei lui Bonaparte, ca Majestatea-voastră să fie primită și tratată în palatul meu așa ca totul să-i fie pe plac și cu mare râvnă am luat în acest scop toate măsurile pe care circumstanțele mi le îngăduiau. Numai de aș fi reușit!” Generalii prusaci fac mare caz de politețea lor față de francezi și depun armele la primele somații.
Comandantul garnizoanei Glogau, ce dispune de zece mii de oameni, îl întreabă pe Regele Prusiei ce trebuie să facă dacă e somat să se predea… Toate acestea sunt lucruri absolut verificate.
Pe scurt, tot nădăjduind să ne impunem numai prin atitudinea noastră militară, iată-ne de-a binelea în război, în război la frontierele noastre cu și pentru Regele Prusiei. Avem tot ce ne trebuie, doar o nimica toată ne lipsește – un comandant suprem. Cum s-a văzut că succesele de la Austerlitz ar fi putut fi mai decisive dacă am fi avut un comandant suprem ceva mai copt, acum sunt trecuți în revistă octogenarii și, între Prozorovski și Kamenski, e preferat cel din urmă. Generalul ne sosește în chibitcă ca pe vremea lui Suvorov și este întâmpinat cu aclamații de bucurie și de triumf.
În ziua de 4 sosește primul curier de la Petersburg. Valizele sunt transportate în cabinetul mareșalului, căruia îi place, să facă el însuși totul. Sunt chemat ca să ajut la trierea scrisorilor și să le iau pe cele ce ne sunt destinate. Mareșalul stă și se uită la noi, așteptând plicurile ce-i sunt adresate. Căutăm noi ce căutăm – dar nici pomeneală. Mareșalul devine nerăbdător, se pune el însuși pe treabă și găsește scrisorile împăratului pentru contele T., pentru prințul V. și alții. Și atunci se face vânăt de furie: tună și fulgeră împotriva tuturor, pune mâna pe scrisori, le desface și le citește pe cele ale împăratului adresate altora. Apoi scrie faimosul ordin de zi către generalul Benigsen.
49 … scrie el împăratului…
50 Mareșalul se supără pe împărat și ne pedepsește pe noi toți; nu e așa că e logic?
Cam acesta ar fi actul întâi. În cele următoare, interesul și ridicolul sporesc, așa cum se și cuvine. După plecarea mareșalului, ne trezim că suntem în văzul dușmanului și că trebuie să dăm bătălia. Lui Bukshoewden îi revine comanda supremă ca fiind cel mai vechi, dar iată că generalul Benigsen nu e de aceeași părere; cu atât mai mult, cu cât el și corpul lui de armată se află în văzul dușmanului și că el ar vrea să profite de ocazia unei bătălii „cras eigener Hand” cum spune neamțul. De aceea o și dă: e bătălia de la Pultusk, considerată drept o mare victorie, dar care, după părerea mea, nu e nici pe departe. Noi ăștia, țivilii, avem, după cum știi, prostul obicei de a hotărî dacă o bătălie e câștigată sau pierdută. Cel care se retrage după bătălie, a pierdut-o, spunem noi – și dacă-i așa, atunci am pierdut bătălia de la Pultusk. Pe scurt, ne retragem după bătălie, dar trimitem un curier la Petersburg, care duce vestea unei victorii, iar generalul nu-i cedează lui Bukshoewden comanda, sperând să primească de la Petersburg, drept răsplată a victoriei, titlul de comandant suprem. În timpul acestui interregn noi începem să aplicăm un plan de manevre extrem de interesant și de original. Acum scopul nostru nu mai e, așa cum ar trebui să fie, de a evita sau de a ataca dușmanul, ci numai și numai de a evita pe generalul Bukshoewden care, după vechimea lui în grad, ar trebui să ne fie comandant. Urmărim acest scop cu atâta energie, încât chiar când trecem un râu ce nu poate fi trecut prin vad, dăm foc podurilor pentru a ne îndepărta de inamic, care, pentru moment, nu e Bonaparte, ci Bukshoewden. Generalul Bukshoewden a fost pe punctul de a fi atacat și prins de forțele dușmane superioare, din cauza uneia din frumoasele noastre manevre menite să ne depărteze de el. Bukshoewden ne urmărește – noi o ștergem. Nu trece el bine un râu pe același mal cu noi, că noi îl și trecem îndărăt. În cele din urmă, dușmanul nostru Bukshoewden ne prinde și ne atacă. Cei doi generali se supără. Are loc chiar o provocare la duel din partea lui Bukshoewden și un atac de epilepsie din partea lui Benigsen. Dar în momentul cel mai critic, curierul care a adus vestea victoriei noastre de la Pultusk, ne aduce de la Petersburg numirea comandantului nostru suprem și astfel inamicul nostru numărul unu, Bukshoewden, e înfrânt: acum ne putem gândi și la cel de-al doilea, la Bonaparte. Dar ce să vezi? Tocmai atunci se ridică în fața noastră un al treilea dușman: e pravoslavnica oștire care cere în gura mare pâine, carne, pesmeți, fân – și mai știu eu ce! Dar depozitele sunt goale și drumurile de nefolosit. Pravoslavnica se pune pe jaf și pe un jaf de care ultima campanie nu-ți poate da cea mai mică idee. Jumătate din regimente formează trupe fără căpătâi, care se pun să cutreiere ținutul, trecând totul prin foc și sabie. Locuitorii sunt la sapă de lemn, spitalele ticsite de bolnavi și pretutindeni foamete. De două ori cartierul general a fost atacat de bande de jefuitori și comandantul suprem s-a văzut silit el însuși să ceară un batalion pentru a-i goni. Cu prilejul unuia dintre aceste atacuri, mi s-a furat valiza (goală) și halatul. Împăratul vrea să dea tuturor comandanților de divizii dreptul de a-i împușca pe tâlhari, dar mă tem că aceasta va obliga jumătate din armată să împuște cealaltă jumătate.
51 Slujitorul care îngrijea de băieți în familiile nobile.
52 Nu știu să fie în viață decât două rele cu adevărat: remușcarea și boala. Nu poate fi alt bine decât absența acestor rele.
53 … aproapele…
54 … dar nu e așa cum crezi dumneata…
55 E curios, pe onoarea mea.
56 Ce sunt acești…
57 André, de ce nu m-ai anunțat?
58 Încântată să vă văd. Sunt foarte bucuroasă…
59 Trebuie să știi că e o femeie…
60 Andrei, pentru numele lui Dumnezeu…
61 Dar, draga mea… ar trebui dimpotrivă, să-mi fii recunoscătoare că-i explic lui Pierre intimitatea ta cu tânărul acesta.
62 Adevărat?
63 Prințesă, pe cuvântul meu, n-am voit s-o jignesc…
64 Joc care constă în înfigerea în pământ, prin aruncare, a unui cui cu floarea lată, în interiorul unui inel pus jos.
65 Joc asemănător cu popicele, în care în loc de bilă de lemn se întrebuințează un baston.
66 Aș dori să-l văd pe acest om mare…
67 Vorbești de Buonaparte?
68 Prințe, vorbesc de împăratul Napoleon…
69 Într-o clipă sunt la dispoziția dumitale…
70 E bine făcută și al dracului de frumoasă…
71 Ce este?
72 Încă un petiționar…
73 Steaua Legiunea de Onoare…
74 „Trăiască împăratul!”
75 Sire, vă cer permisiunea de a acorda Ordinul Legiunea de Onoare celui mai viteaz dintre soldații domniei-voastre…
76 Aceluia care s-a comportat cel mai vitejește în acest război…
77 Majestatea-voastră îmi îngăduie să cer părerea colonelului…
78 … Napoleon, Franța, vitejie…
79 … Alexandru, Rusia, măreție…
80 … comitetul salvării publice…
81 … porecla…
82 Joc de cuvinte. „Sila” înseamnă forță… (rus.).
83 E omul care poate orice.
84 Te temi să nu ți-o ia alții înainte!
85 … că baza monarhiilor ar fi onoarea, mi se pare incontestabil. Anumite drepturi și privilegii ale nobilimii sunt, după părerea mea mijloace de susținere a acestui sentiment.
86 Dacă priviți chestiunea din acest punct de vedere…
87 … după maniera franțuzească…
88 Sub domnia ui Alexandru I senatul a devenit organul judecătoresc suprem.
89 … cerc vicios…
90 … unei femei îneântătoare, pe cât de frumoasă, pe atât de spirituală…
91 … vorbe de duh…
92 … de femeie încântătoare și spirituală…
93 … mare senior…
94 … domnii de la ambasadă…
95 … celei mai distinse femei din Petersburg…
96 … în serios…
97 … pajul meu…
98 Pedantă, originar femeie din aristocrație, care afișa preocupări intelectuale și literare. În traducere textuală termenul înseamnă „ciorap-albastru” și vine de la moda lansată la Londra în secolul al XVIII-lea de un salon literar de „prețioși ridicoli”.
99 Ea îmi va fi nevastă…
100 … așa cum se cuvine.
101 Încântați să vă vedem…
102 Fermecătoare…
103 E atotputernicul zilei, cel care toate le face și le desface.
104 … într-un cerc intim…
105 … a fi un bărbat adevărat.
106 … plăcerea de a vedea că i se face curte…
107 Și Nathalie, trebuie s-o recunoaștem, e foarte sensibilă la asta.
108 Între noi fie zis… în țara dragostei…
109 Știi, între văr și verișoara. Această intimitate duce adeseori la dragoste: pe vărul primar să-l vezi cât mai rar. Nu-i așa?
110 Căsătoriile se încheie în ceruri.
111 …țopârlan…
112 Scumpă mamă… al dumitale fiu ascultător…
113 Veche melodie de dans popular rus.
114 Trăsură lungă, descoperită, cu mai multe locuri și cu spetează longitudinală, în care călătorii se așază de o parte și alta a spetezei.
115 Diminutiv franțuzit: Pachette (Pașa) de la Praskovia sau Pelagheia.
116 Diminutiv franțuzit de la Sașa – Alexandra.
117 E încântător, ca om, nu ca bărbat…
118 Două loji francmasonice din Petersburg care rivalizau.
119 … să calce consemnul…
120 … fierea și un val de sânge la creier. Liniștiți-vă, mai trec eu mâine…
121 Ducele de Oldenburg își suportă nenorocirea cu o tărie de caracter și o resemnare admirabile…
122 Dragul meu, cu cei cinci sute de mii de soldați pe care îi avem ne-ar fi ușor să avem stil frumos…
123 O copleșește cu atenții.
124 …trebuie să fii melancolic. Și el este foarte melancolic, în prezența ei.
125 Adevărat?
126 Un joc literar: se dau mai multe cuvinte rimate, cu care trebuie să se termine versurile ce urmează a fi compuse de acei care iau parte la concurs.
127 „Copaci rustici, din crengile voastre sumbre se scurg asupra mea întunericul și melancolia”.
128 „Mângâietoare-i moartea și moartea-i liniștită.
Ah! Nu-i contra durerii cetate mai ferită”
129 Este ceva atât de fermecător în surâsul melancoliei!
130 Este o rază de lumină în umbră, o nuanță între durere și disperare, care ne arată că mângâierea este posibilă.
131 Otravă ce hrănești un suflet prea sensibil.
Fără de care totul îmi este imposibil.
Dulce melancolie, ah, vino să alini.
Singurătatea-mi tristă, întunecatu-mi chin.
Și adaugă duioșii necunoscute.
Acestor lacrimi care-mi curg tăcute.
132 Roman de N. M. Karamzin (1766-1826) – scriitor și istoric, reprezentantul sentimentalismului în literatura rusă.
133 A rămas tot așa de încântătoare și melancolică, scumpa noastră Julie…
134 Dragul meu… știu din sursă sigură că prințul Vasili își trimite fiul la Moscova ca să-l însoare cu Julie.
135 Nathalie, netezește-ți părul…
136 Persanul Dolohov…
137 E fermecătoare.
138 Nu-i așa că e admirabil Duport?
139 O, da…
140 … sunt femeile frumoase…
141 Vei fi cea mai frumoasă. Vino, scumpă contesă, și ca zălog, dă-mi această floare.
142 … ador fetișcanele…
143 O, dulcea mea!
144 … de voal cu luciri metalice.
145 E îndrăgostit, e nebun după dumneata, scumpa mea.
146 Dacă iubești pe cineva, dulcea mea, nu e un motiv să te închizi într-o chilie. Chiar dacă ești logodită, sunt convinsă că logodnicul dumitale ar fi preferat să știe că ieși în lume în lipsa lui, decât că mori de plictiseală.
147 … doamnă din lumea mare…
148 Admirabil, divin, minunat!
149 … fermecătoare…
150 „Bunicul” – dans vechi german.
151 Un cuvânt, numai unul, pentru numele lui Dumnezeu…
152 Nathalie, un cuvânt, numai unul…
153 „Dragă prințesă…”
154 Ah, ce picior, dragul meu, ce privire. E o zână!
155 Dacă-ți permiți, în salonul meu…
156 N-am să fiu violent, nu-ți fie teamă…
157 … ca un om de onoare…
158… pe unde a trecut acest domn.