L. N. Tolstoi
RÃZBOI ȘI PACE
Volumul 4


Partea întâi.

I
LA PETERSBURG, ÎN CERCURILE înalte, continua cu mai multă aprindere decât oricând lupta încâlcită dintre partidul lui Rumeanțev, partidul francezilor, cel al Mariei Feodorovna, cel al țareviciului și celelalte, luptă înăbușită, ca totdeauna, de zumzetul trântorilor de la curte. Dar viața fără griji, viața strălucitoare a Petersburgului, preocupată numai de fantomele, de reflexele vieții reale, se scurgea tot ca și până atunci; și cursul acestei vieți te obliga să faci mari sforțări ca să-ți poți da seama de primejdia și de situația grea în care se afla poporul rus. Aceleași erau recepțiile și balurile, același teatrul francez, aceleași interesele diferitelor curți nobiliare, aceeași goana după demnități și aceleași intrigile. Numai în cercurile cele mai înalte se făceau sforțări ca oamenii să-și dea seama de greutățile clipei de față. Se povestea în șoaptă cât de diferit procedaseră, în aceste împrejurări atât de grele, cele două împărătese. Împărăteasa Maria Feodorovna, preocupată de institutele de educație și de binefacere pe care le avea sub oblăduirea ei, dăduse dispozițiuni pentru strămutarea lor la Kazan, și lucrurile acestor fundații fuseseră și împachetate. Împărăteasa Elizaveta Alexeevna însă, întrebată ce dispoziții ar avea de dat, binevoise să răspundă, cu caracteristicul ei patriotism rus, că în privința instituțiilor de stat ea nu poate da nici o dispoziție, întrucât lucrul acesta este apanajul suveranului; în ceea ce o privea personal însă, binevoise să răspundă că ea va fi cea din urmă care va părăsi Petersburgul.
La Anna Pavlovna, în 26 august, chiar în ziua bătăliei de la Borodino, se dădea o serată, al cărei punct de atracție trebuia să fie citirea scrisorii înalt preasfințitului mitropolit, scrisă împăratului atunci când îi fusese trimisă icoana preacuviosului părinte Serghie. Scrisoarea aceasta se citea ca un model de elocință clericală și patriotică. Cel care trebuia să dea citire scrisorii era însuși prințul Vasili, renumit pentru arta cu care citea. (El citea de multe ori chiar și în fața împărătesei.) Arta criticii consta în a revărsa un ropot de cuvinte rostite cântat, cu glas tare, între un urlet de deznădejde și un mormăit duios, absolut fără nici o legătură cu înțelesul, așa fel încât, în mod cu totul întâmplător, pe unele cuvinte cădeau urletele, pe altele mormăitul. Lectura aceasta avea, ca toate seratele Annei Pavlovna, un tâlc politic. La serată urmau să ia parte câteva fețe simandicoase, pe care trebuia să le rușineze pentru faptul că frecventau teatrul francez și cărora era nevoie să li se insufle sentimente patriotice. Se adunase destulă lume, dar Anna Pavlovna încă nu-i vedea în salonul ei pe toți acei de care era nevoie și, de aceea, fără să treacă încă la lectură, își antrena musafirii în discuții generale.
Noutatea zilei era de data aceasta la Petersburg boala contesei Bezuhova. De câteva zile contesa se îmbolnăvise fără veste și scăpase câteva reuniuni a căror podoabă trebuia să fie; se auzea că nu primește pe nimeni și că, în locul medicilor renumiți ai Petersburgului care o îngrijeau de obicei, ea se încredințase îngrijirilor unui doctor italian care-o doftoricea într-un chip cu totul nou și neobișnuit.
Știau foarte bine toți că fermecătoarei contese boala îi venea din inconvenientul de a se mărita cu doi bărbați deodată și că tratamentul italianului consta în înlăturarea acestui inconvenient; dar, în prezența Annei Pavlovna, nu numai că nimeni nu îndrăznea să se gândească la aceasta, dar parcă nici nu știa nimeni despre ce este vorba.
— On dit que la pauvre comtesse est tres mal. Le médecin dit que c'est l'angine pectorale.
— L'angine? Oh, c'est une maladie terrible!1
— On dit que les rivaux se sont réconciliés grâce a l'angine…2
Cuvântul angine era repetat cu multă plăcere.
— Le vieux comte est touchant a ce qu'on dit. Il a pleuré comme un enfant quand le médecin lui a dit que le cas était dangereux.
— Oh, ce serait une perte terrible. C'est une femme ravissante.
— Vous parlez de la pauvre comtesse, spuse, apropiindu-se, Anna Pavlovna. J'ai envoyé savoir de ses nouvelles. On m'a dit qu'elle allait un peu mieux. Oh, sans doute, c'est la plus charmante femme du monde, spuse Anna Pavlovna, zâmbind, încântată de sine. Nous appartenons a des camps différents, mais cela ne m'empeche pas de l'estimer comme elle le mérite. Elle est bien malheureuse3, adăugă ea.
Crezând că prin cuvintele acestea Anna Pavlovna ridicase puțintel vălul tainei ce acoperea boala contesei, un tânăr nu prea ascuțit la minte își permise să-și exprime uimirea că nu fuseseră chemați medici cunoscuți și că o trata un șarlatan, care i-ar putea face vreun tratament primejdios.
— Vos informations peuvent etre meilleures que les miennes, se repezi dintr-odată cu venin Anna Pavlovna la tânărul lipsit de experiență. Mais je sais de bonne source que ce médecin est un homme tres savant et tres habile. C'est le médecin intime de la Reine d'Espagne.4 Și, după ce-l desființă în chipul acesta pe tânăr, Anna Pavlovna se întoarse spre Bilibin care, în alt cerc, vorbind despre austrieci, își încrețise fruntea și se vedea că se pregătește tocmai să și-o descrețească la loc pentru a da drumul unui mot5.
— Je trouve que c'est charmant!6 spuse el despre nota diplomatică trimisă la Viena odată cu drapelele cucerite de către Wittgenstein, le héros de Pétropol7, cum îl numeau la Petersburg.
— Cum, cum adică? I se adresă Anna Pavlovna, impunând în acest chip tăcere pentru a fi ascultat acel mot, pe care ea i-l știa.
Și Bilibin repetă următoarele cuvinte, autentice, din depeșa diplomatică redactată de el:
— L'Empereur renvoie les drapeaux autrichiens, zise Bilibin, drapeaux amis et égarés qu'il a trouvés hors de la route8, sfârși el, descrețindu-și fruntea.
— Charmant, charmant9, zise prințul Vasili.
— C'est la route de Varsovie, peut-etre10, spuse cu glas tare, pe neașteptate, prințul Ippolit.
Toți se uitară la el, neînțelegând ce-a vrut să spună cu asta. Prințul Ippolit se uita și el împrejurul său, cu un aer de veselă nedumerire. Nu înțelegea nici el, cum nu înțelegeau nici ceilalți, ce însemnau cuvintele pe care le rostise. El observase nu o dată, în timpul carierei sale diplomatice, că vorbele spuse în felul acesta, brusc, apăreau ca foarte spirituale, și pentru orice eventualitate lăsase să-i scape aceste cuvinte, cele dintâi care-i veniseră pe limbă. „Poate că se nimerește foarte bine, își zise el, iar dacă nu se nimerește, or ști ei, acolo, să le potrivească”. Într-adevăr, în tăcerea jenantă care se așternu, intră în salon persoana aceea, nu destul de patriotă, pe care o aștepta, ca s-o corijeze, Anna Pavlovna, și ea, zâmbind și amenințându-l pe Ippolit cu degetul, făcu semn prințului Vasili să se apropie de dânsa și, întinzându-i două lumânări și manuscrisul, îl rugă să înceapă. Se făcu tăcere.
— Atotmilostive Stăpâne, împăratul nostru„, rosti sever prințul Vasili și se uită la asistență, ca și când ar fi vrut să întrebe dacă nu cumva are cineva ceva împotrivă. Dar nimeni nu spuse nimic. „Întâia cetate de scaun, Moscova, Noul Ierusalim, își întâmpină Hristosul său„, puse el, pe neașteptate, accentul pe cuvântul său, „precum o mamă își îmbrățișează fiii ei cei buni, și, întrezărind prin întunericul ce se lasă strălucita slavă a puterii tale, cântă cu mare bucurie: „Osana, binecuvântat fie cel ce vine!”„
Prințul Vasili rosti cuvintele din urmă cu voce plângătoare.
Bilibin își privea cu atenție unghiile și mulți aveau un aer stingherit, parcă ar fi vrut să întrebe: ce vină aveau ei aici? Anna Pavlovna repeta în șoaptă ce avea să vină mai departe, ca o babă la rugăciunea împărtășaniei: „N-are decât cutezătorul și nerușinatul Goliat…”
Prințul Vasili continuă:
— N-are decât cutezătorul și nerușinatul Goliat să aducă dintre hotarele Franței în ținuturile Rusiei spaimele morții: credința smerită, praștia aceasta a lui David al Rusiei va răpune fără de veste capul trufiei lui, setoase de sânge. Icoana aceasta a preacuviosului Serghie, care s-a străduit în vechime pentru binele patriei noastre, trimite-se în dar majestății-Voastre imperiale. Sunt îndurerat că slabele mele puteri mă împiedică să-mi desfăt ochii cu vederea chipului Vostru mărinimos. Cu căldură înalț către cer rugăciuni ca Atotputernicul să sporească neamul drepților și să împlinească dorințele majestății-Voastre spre binele nostru al tuturor.”
— Quelle force! Quel style!11 se auziră laude la adresa cititorului și a autorului.
Însuflețiți de cuvântarea aceasta, oaspeții Annei Pavlovna mai vorbiră încă multă vreme de situația patriei și făcură tot soiul de pronosticuri cu privire la desfășurarea bătăliei care trebuia să se dea de la o zi la alta.
— Vous verrez12, spuse Anna Pavlovna, că mâine, de ziua nașterii suveranului, vom primi știri. Am eu o presimțire bună.
II.
PRESIMÞIREA ANNEI PAVLOVNA era într-adevăr îndreptățită. A doua zi, în timpul slujbei ce se săvârșea la palat cu prilejul zilei de naștere a suveranului, prințul Volkonski fu chemat din biserică pentru a i se înmâna un plic din partea prințului Kutuzov. Era raportul lui Kutuzov scris în ziua bătăliei de la Tatarinovo. Kutuzov scria că rușii nu se retrăseseră nici cu un pas, că francezii suferiseră pierderi cu mult mai mari decât ai noștri, că raportează în grabă, de pe câmpul de luptă, înainte de a fi putut aduna ultimele date. Așadar, era o victorie. Și chiar pe loc, fără să fi apucat lumea a ieși din biserică, se și înălțară către creator mulțumiri pentru ajutorul său și pentru izbândă.
Presimțirea Annei Pavlovna se adeverea și în oraș domni toată dimineața o dispoziție sărbătorească de bucurie. Toată lumea credea decisivă victoria aceasta și câțiva începuseră chiar să vorbească despre prinderea lui Napoleon, despre detronarea lui și despre alegerea unui nou ocârmuitor în Franța.
Departe de câmpul de luptă și în condițiile de viață ale curții, e foarte greu ca evenimentele să apară în toată amploarea și forța lor. Involuntar, evenimentele generale se grupează în jurul unei întâmplări izolate. Așa, bucuria de căpetenie a curtenilor consta acum în faptul că noi câștigasem o victorie, tot atât cât și în faptul că vestea acestei izbânzi venise chiar de ziua nașterii suveranului. Era o surpriză reușită. În veștile de la Kutuzov se pomenea și de pierderile rușilor, iar printre morți se numărau Tucikov, Bagration și Kutaisov. Și partea tristă a evenimentelor în această lume petersburgheză s-a fixat involuntar tot în jurul unui singur eveniment: moartea lui Kutaisov. Pe dânsul îl cunoșteau toți, era iubit de suveran, fusese tânăr și frumos. În ziua aceea, oamenii se întâmpinau cu cuvintele:
— Ce întâmplare uimitoare! Chiar în timpul slujbei! Dar ce pierdere, Kutaisov! Vai, ce păcat!
— Ce vă spuneam eu despre Kutuzov? Zicea acum prințul Vasili, mândrindu-se de prorocirea lui. Am spus eu întotdeauna că el e singurul în stare să-l biruie pe Napoleon.
Dar a doua zi nu mai veniră știri de pe front și opinia publică începu să se alarmeze. Curtenii sufereau din pricina dureroasei nesiguranțe în care se afla împăratul.
— În ce situație e împăratul! Spuneau curtenii și încetară de a-i mai ridica lui Kutuzov osanale, ca în urmă cu două zile, și-l învinuiau acum a fi cauza neliniștii suveranului. Prințul Vasili nu se mai mândri în ziua aceea cu protejatul său Kutuzov, ci păstră tăcere ori de câte ori venea vorba de comandantul suprem. În afară de aceasta, ca și când toate s-ar fi adunat ca să-i vâre la griji și să-i neliniștească pe locuitorii Petersburgului, spre seara zilei aceleia se mai adăugă încă o noutate, una teribilă. Contesa Elena Bezuhova murise subit, datorită îngrozitoarei boale al cărei nume îl rostiseră toți cu atâta plăcere. Oficial, în societatea celor mari, spuneau toți că fosta contesă Bezuhova murise dintr-un atac fulgerător de angine pectorale, dar în cercurile intime se povestea, cu amănunte, că le médecin intime de la Reine d'Espagne îi prescrisese Hélenei nu știu ce medicament, care trebuia luat în doze mici ca să-și producă efectul binecunoscut, și că Hélene – pe care o chinuia faptul că bătrânul conte o bănuia și că soțul ei, căruia îi scrisese (nenorocitul, desfrânatul acela de Pierre), nu-i răspunsese – luase dintr-o dată o doză colosală din medicamentul prescris și murise în chinuri, înainte de a i se fi putut da vreun ajutor. Se mai povestea că, la început, prințul Vasili, împreună cu bătrânul conte, îl cam luaseră la rost pe italian; dar italianul le arătase asemenea scrisori scrise de mâna nefericitei răposate, încât fusese lăsat imediat în pace.
Discuția generală se concentra în jurul celor trei evenimente regretabile: starea de incertitudine în care se găsea împăratul, pierderea lui Kutaisov și moartea Hélenei.
A treia zi după primirea raportului lui Kutuzov sosi la Petersburg un moșier din Moscova și se lăți în tot orașul vestea predării Moscovei în mâinile francezilor. Ce lucru îngrozitor! În ce situație era pus împăratul! Kutuzov era un trădător, și prințul Vasili, în timpul numeroaselor visites de condoléance13 care i se făcură cu prilejul morții fiicei sale, spunea despre același Kutuzov pe care-l ridicase înainte în slăvi (era de iertat la el faptul că, îndurerat cum era acum, uita ce spusese mai înainte), că nici nu te puteai aștepta la altceva din partea unui moșneag chior și desfrânat.
— Nu mă mir decât că s-a putut încredința unui asemenea om soarta Rusiei.
Câtă vreme vestea aceasta avu doar un caracter neoficial, mai putea fi pusă la îndoială, dar a doua zi veni de la contele Rastopcin următorul raport: „Un aghiotant al prințului Kutuzov mi-a adus o scrisoare în care acesta îmi cere ofițeri de poliție pentru însoțirea armatei pe drumul Riazanului. El spune că regretă, dar trebuie să părăsească Moscova. Majestate! Fapta lui Kutuzov hotărăște soarta capitalei și a imperiului majestății-Voastre. Rusia se va cutremura aflând despre cedarea orașului, care întrunește toată măreția Rusiei și în care se află raclele strămoșilor majestății-Voastre. Eu vin în urma armatei. Am evacuat totul și nu-mi mai rămâne decât să plâng soarta patriei mele.”
Primind acest raport, împăratul îi trimise lui Kutuzov, prin prințul Volkonski, următorul rescript: „Kneaz Mihail Ilarionovici! De la 29 august, eu nu mai am nici un raport de la domnia-ta. Între timp, am primit la 1 septembrie, prin Iaroslavl, de la comandantul suprem al Moscovei, trista veste că dumneata ai hotărât să părăsești, împreună cu armata, Moscova. Poți să-ți închipui impresia făcută asupra mea de această veste, iar tăcerea dumitale nu face decât să-mi sporească uimirea. Trimit cu aceasta pe prințul general-aghiotant Volkonski, ca să-mi aducă de la dumneata știri cu privire la situația armatei și la motivele care te-au determinat să iei o hotărâre atât de dureroasă.”
III.
NOUÃ ZILE DUPÃ PÃRÃSIREA Moscovei, la Petersburg sosi un trimis de-al lui Kutuzov cu știrea oficială a predării capitalei. Trimisul era francezul Michaud, care nu știa rusește, dar care era, quoique étranger, Russe de coeur et d'âme14 cum singur spunea despre sine. Împăratul îl primi îndată în cabinetul său din palatul de pe Kamennâi Ostrov. Michaud, care nu văzuse niciodată Moscova până în timpul acestei campanii și care nu știa rusește, se simți totuși emoționat când se înfățișă la notre tres gracieux souverain15 (cum scria el mai târziu), cu știrea despre incendierea Moscovei, dont les flammes éclairaient sa route16.
Cu toate că marele chagrin17 al domnului Michaud trebuie să fi avut altă pricină decât aceea din care izvora durerea poporului rus, Michaud avea o înfățișare atât de tristă când fu introdus în cabinetul împăratului, încât suveranul îi și puse numaidecât întrebarea:
— M'apportez-vous de tristes nouvelles, colonel?
— Bien tristes, Sire, răspunse Michaud, plecându-și ochii și oftând, l'abandon de Moscou.
— Aurait-on livré mon ancienne capitale sans se battre?18 izbucni deodată împăratul, vorbind precipitat.
Michaud transmise respectuos ceea ce îi ordonase Kutuzov să transmită și anume că nu fusese cu putință să se dea o bătălie la porțile Moscovei și că, întrucât nu-i mai rămăsese de ales decât ori să piardă și armata odată cu Moscova, ori să piardă numai Moscova, feldmareșalul fusese nevoit să aleagă această din urmă cale.
Împăratul asculta tăcut, fără să se uite la Michaud.
— L'ennemi est-il en ville?19 întrebă el.
— Oui, sire, et elle est en cendres a l'heure qu'il est. Je l'ai laissée toute en flammes20, spuse cu hotărâre Michaud.
Dar, uitându-se la fața împăratului, Michaud se îngrozi de ceea ce făcuse. Împăratul începuse să respire greu și des, buza de jos îi tremura și, într-o clipă, minunații lui ochi albaștri se umeziră de lacrimi.
Nu dură însă decât o clipă. Împăratul se încruntă deodată ca și când s-ar fi dojenit singur pentru slăbiciunea sa. Și, ridicând capul, se adresă cu voce fermă lui Michaud:
— Je vois, colonel, par tout ce qui nous arrive, spuse el, que la Providence exige de grands sacrifices de nous… Je suis pret a me soumettre a toutes ses volontés; mais dites-moi, Michaud, comment avez-vous laissé l'armée, en voyant ainsi, sans coup férir, abandonner mon ancienne capitale? N'avez-vous pas aperçu du découragement?21
Văzându-și-l pe al său tres gracieux sauverain mai liniștit, Michaud se liniști și el, dar cum întrebarea directă și esențială a împăratului cerea și un răspuns direct, nu avu timpul să-și pregătească răspunsul.
— Sire, me permettez-vous de vous parler franchement en loyal militaire?22 zise el, pentru a mai câștiga timp.
— Colonel, je l'exige toujours, spuse împăratul. Ne me cachez rien, je veux savoir absolument ce qu'il en est.23
— Sire! Spuse Michaud eu un zâmbet fin, abia perceptibil, pe buze, reușind să-și pregătească răspunsul într-o formă de ușor și respectuos jeu de mots24. Sire! J'ai laissé toute l'armée depuis les chefs jusqu'au dernier soldat, sans exception, dans une crainte épouvantable, effrayante…25
— Comment ça? Îl întrerupse împăratul, încruntându-se cu asprime. Mes Russes se laisseront-ils abattre par le malheur… Jamais!26
Era tocmai ceea ce aștepta Michaud ca să-și plaseze jocul de cuvinte.
— Sire, spuse el cu o expresie de respectuoasă voioșie, ils craignent seulement que Votre Majesté, par bonté de coeur, ne se laisse persuader de faire la paix. Ils brulent de combattre, spuse împuternicitul poporului rus, et de prouver a Votre Majesté par le sacrifice de leur vie, combien ils lui sont dévoués…27
— A! Spuse, liniștindu-se împăratul, cu strălucire prietenească în ochi și îl bătu pe Michaud pe umăr. Vous me tranquilisez, colonel.28
Plecându-și fruntea, suveranul rămase câtva timp tăcut.
— Eh bien, retournez a l'armée, zise el, îndreptându-și întreaga statură și adresându-i-se lui Michaud cu un gest prietenos și majestos, et dites a nos braves, dites a tous mes bons sujets partout ou vous passerez, que meme quand je n'aurai plus aucun soldat, je me mettrai moi-meme a la tete de ma chere noblesse, de mes bons paysans et j'userai ainsi jusqu'a la derniere ressource de mon empire. Il m'en offre encore plus que mes ennemis ne pensent, spuse împăratul, din ce în ce mai însuflețit. Mais și jamais il fut écrit dans les décrets de la divine Providence, zise el, ridicând spre cer ochii săi minunați, blânzi și strălucitori de simțire, que ma dynastie dut cesser de régner sur le trône de mes ancetres, alors, apres avoir épuisé tous les moyens qui sont en mon pouvoir, je me laisserai croâtre la barbe jusqu'ici (împăratul arătă cu mâna pe la jumătatea pieptului), et j'irai manger des pommes de terre avec le dernier de mes paysans, plutôt que de signer la honte de ma patrie et de ma chere nation, dont je sais apprécier les sacrifices!29
După ce rosti cu tulburare în glas aceste cuvinte, împăratul se întoarse brusc, vrând parcă să ascundă de privirile lui Michaud faptul că-i dăduseră lacrimile, și se retrase în fundul cabinetului. După ce stătu câteva clipe acolo, se întoarse cu pași mari spre Michaud și îi strânse cu putere brațul mai jos de cot. Fața minunată și blândă a împăratului se înroșise și ochii îi scânteiau de hotărâre și de mânie.
— Colonel Michaud, n'oubliez pas ce que je vous dis ici; peut-etre qu'un jour nous nous le rappellerons avec plaisir… Napoléon ou moi, spuse împăratul, ducând o mână la piept. Nous ne pouvons plus régner ensemble. J'ai appris a le connaâtre, il ne me trompera plus…30
Și împăratul, încruntându-se, tăcu. La aceste cuvinte, văzând expresia de fermă hotărâre din ochii suveranului, Michaud, quoique étranger, mais Russe de coeur et d'âme, se simți, în această clipă solemnă, enthousiasmé par tout ce qu'il venait d'entendre31 (cum spunea el mai târziu), și își exprimă în felul următor atât simțămintele sale, cât și pe cele ale poporului rus, al cărui împuternicit se considera:
— Sire! Zise el. Votre Majesté signe dans ce moment la gloire de sa nation et le salut de l'Europe!32
La un semn din cap al împăratului, Michaud ieși.
IV.
NOI, CEI CARE N-AM TRÃIT pe vremea când Rusia era pe jumătate cucerită și locuitorii Moscovei se refugiau în guberniile îndepărtate, pe vremea când se concentrau mereu miliționari după miliționari pentru apărarea patriei, ne închipuim, fără voia noastră, că toți rușii, de la mic la mare, nu aveau altă preocupare decât să se jertfească pentru salvarea patriei, sau să plângă pe ruinele ei. Povestirile și descrierile vremurilor acelora vorbesc toate, fără excepție, de spiritul de sacrificiu, iubirea de patrie, disperarea, durerea și eroismul rușilor. În realitate însă, n-a fost așa. Nouă ni se pare că așa s-a întâmplat, pentru că vedem din trecut doar interesul istoric general al epocii, și nu vedem toată puzderia intereselor personale, omenești, de care lumea acelei vremi era preocupată. În realitate însă, interesele acestea personale ale prezentului prevalează în așa de mare măsură față de interesele generale, încât din cauza lor nu se simte niciodată (ba chiar nici nu se observă defel) interesul general. Marea majoritate a oamenilor epocii aceleia n-au dat nici o importanță mersului general al lucrurilor, ci s-au condus numai după interesele personale, impuse de momentul respectiv. Și aceștia au fost tocmai cei mai folositori oameni de acțiune ai vremurilor acelora.
Aceia însă, care au încercat să înțeleagă cursul general al evenimentelor și au voit să participe la aceste evenimente cu spiritul lor de abnegație și cu eroismul lor, au fost cei mai nefolositori membri ai societății; ei toate le-au văzut de-a-ndoaselea și tot ce-au făcut cu gândul să fie de folos s-a dovedit a fi numai fleacuri, lucruri inutile, așa cum au fost, de pildă, regimentele lui Pierre și Mamonov, care jefuiau satele rusești, așa cum a fost scama scărmănată de cucoane, care n-a ajuns niciodată până la răniți, și așa mai departe. Chiar și acei care, din pricină că le plăcea să facă pe deștepții și să-și exprime sentimentele, flecăreau despre situația reală a Rusiei, aduceau fără voie, în tot ce spuneau, fie pecetea ipocriziei și a minciunii, fie pe cea a osândirii fără rost și a dușmănirii unor oameni învinuiți de lucruri de care nu putea fi nimeni vinovat. În evenimentele istorice e mai vădit decât oriunde sensul opreliștii de a gusta din rodul pomului cunoașterii. Numai o acțiune inconștientă dă roade și omul care joacă un rol într-un eveniment istoric nu-i înțelege niciodată semnificația. Și dacă încearcă să o înțeleagă, ajunge la sterilitate.
Sensul evenimentului care se săvârșea atunci în Rusia era cu atât mai de nepătruns, cu cât participarea omului la el era mai directă. La Petersburg și în guberniile îndepărtate de Moscova, bărbații în uniforme de miliționari și doamnele deplângeau soarta Rusiei și a capitalei, vorbeau de jertfirea de sine și așa mai departe; dar în rândurile armatei care se retrăgea dincolo de Moscova, aproape că nu se gândea nimeni la Moscova și nu vorbea nimeni de ea și, văzând-o cum arde, nimeni nu le jura răzbunare francezilor, ci se gândea fiecare la solda pe următoarele patru luni, la popasul următor, la Matrioșka – vivandiera și la altele ca acestea…
Fără nici un gând de a se sacrifica, ci numai așa, întâmplător, pentru că îl găsise războiul în rândurile armatei, luase Nikolai Rostov parte foarte îndeaproape și vreme îndelungată la apărarea patriei și de aceea privea el tot ce se petrecea atunci în Rusia fără să dispere și fără să tragă concluzii triste. Dacă l-ar fi întrebat cineva ce crede despre situația actuală a Rusiei, ar fi răspuns că nu-i treaba lui să se gândească la asta, că pentru asta există Kutuzov și ceilalți, dar că a auzit că se refac regimentele și că, probabil, vor mai avea de luptat încă multă vreme, așa că, în actualele împrejurări, n-ar fi de mirare ca peste doi-trei ani să i se dea comanda unui regiment.
Deoarece așa privea el lucrurile, Rostov nu numai că primi vestea că e trimis la Voronej, în delegație, spre a cumpăra armăsari pentru divizie, fără nici o mâhnire pentru faptul că i se lua prilejul de a participa la ultima bătălie, dar simți chiar o bucurie nespusă, pe care n-o ascundea și pe care i-o înțelegeau foarte bine tovarășii săi.
Câteva zile înainte de bătălia de la Borodino, Nikolai primi banii, hârtiile și, după ce îi trimise pe husari înainte, porni și el spre Voronej, cu o trăsură de poștă.
Numai cine a simțit aceasta, cine a stat, adică, mai multe luni fără întrerupere, în atmosfera vieții de campanie, poate înțelege plăcerea pe care a încercat-o Nikolai trecând dincolo de raza până la care ajungeau trupele cu furgoanele lor de furaje, cu trenurile de proviant și cu ambulanțele lor, și văzând sate fără soldați și convoaie de care, fără urmele murdare ale prezenței taberelor, văzând satele cu mujici și cu femei, conacele moșierilor, câmpiile cu cirezi de vite la păscut și stațiile de poștă cu funcționari adormiți. Simțea o bucurie copilărească, de parcă întâia oară în viață ar fi văzut asemenea lucruri. Cu deosebire îl uimiră și-l bucurară femeile tinere și sănătoase, după care nu umblau câte zece ofițeri curtezani de fiecare și care erau bucuroase și măgulite că un ofițer, în trecere prin partea locului, stă de glume cu ele.
Într-o dispoziție dintre cele mai bune, Nikolai sosi la Voronej noaptea, trase la hotel, comandă toate bunătățile cărora le dusese atâta timp dorul în armată și a doua zi, după ce se bărbieri foarte îngrijit și-și puse uniforma de mare ceremonie pe care n-o mai îmbrăcase demult, se duse să se prezinte la autoritățile locale.
Comandantul miliționarilor era un funcționar civil cu grad de general, un bătrân pe care îl amuzau, se vede, funcția și gradul său militar. El îl primi sever pe Nikolai (crezând că demonstrează prin asta însușiri militărești) și îl întrebă, cu un aer important, ca și când ar fi avut dreptul să-l întrebe, despre mersul evenimentelor, aprobând și dezaprobând sau dându-și și el părerea. Nikolai era atât de bine dispus, încât toate acestea nu făcură decât să-l distreze.
De la comandantul miliționarilor, el se duse la guvernator. Guvernatorul era un om mărunțel, vioi, foarte prietenos și foarte simplu. Îi dădu lui Nikolai referințe cu privire la hergheliile unde ar putea găsi cai, îi recomandă un geambaș din oraș și un moșier ce locuia la douăzeci de verste de oraș, care aveau caii cei mai buni, și-i făgădui tot sprijinul său.
— Sunteți fiul contelui Ilia Andreevici? Soția mea a fost foarte bună prietenă cu mama dumneavoastră. Joia avem întotdeauna musafiri. Azi e joi, așa că vă rog să poftiți fără nici o ceremonie, spuse guvernatorul, luându-și rămas bun de la el.
De la guvernator, Nikolai luă o birjă și o porni, împreună cu vagmistrul lui, cale de douăzeci de verste, de-a dreptul până la herghelia moșierului. Toate erau pentru Nikolai acum, la începutul șederii sale în Voronej, vesele și ușoare și, așa cum se întâmplă când e omul bine dispus, totul îi reușea și-i mergea în plin.
Moșierul la care ajunse Nikolai era un bătrân holtei cavalerist, bun cunoscător de cai, vânător, posesor al unui atelier de țesut covoare, al unei zapekance33 vechi de o sută de ani, al unei pivnițe cu vin vechi unguresc și al unor cai minunați.
Fără multă tocmeală, Nikolai cumpără, cu șase mii de ruble, șaptesprezece armăsari unu și unu (cum spunea el), pentru ca să aibă cu ce se făli venind cu remonta la regiment. După ce prânzi și bău cam prea din cale-afară de mult vin unguresc, Rostov își luă rămas bun, sărutându-se cu moșierul, cu care ajunsese să se tutuiască, și porni în goana cailor înapoi spre oraș, pe un drum îngrozitor, dar în cea mai bună dispoziție sufletească, zorindu-și mereu vizitiul, ca să ajungă la timp la serata guvernatorului.
După ce-și schimbă hainele, se parfumă și își răcori cu apă rece creierii înfierbântați, Nikolai se prezentă, deși cam târziu, la guvernator acasă, cu o frază dinainte pregătită: vaut mieux tard que jamais34.
Nu era bal și nici nu se spusese că se va dansa; totuși știa toată lumea că va cânta Katerina Petrovna la clavicord valsuri și ecoseze și că are să fie dans, așa că toți, gândindu-se la asta, veniseră în toaletă de bal.
Viața provincială era, în 1812, aceeași de totdeauna; cu deosebirea doar că în oraș era mai multă animație datorită prezenței atâtor familii bogate din Moscova și că, întocmai ca în tot ce se petrecea pe atunci în Rusia, era și aici de remarcat un sentiment de pasionată trăire a clipei prezente (când nimic nu te mai înspăimântă și când nimic nu mai are în viață importanță), iar în locul discuțiilor banale, care altădată se refereau la vreme și la cunoștințele comune, erau acum în centrul atenției Moscova, armata și Napoleon.
Societatea adunată în casa guvernatorului era cea mai bună societate a Voronejului.
Doamne erau foarte multe și printre ele erau și câteva cunoștințe de-ale lui Nikolai, de la Moscova; dar printre bărbați nu era niciunul care să fi putut rivaliza, cât de cât, cu cavalerul ordinului, Sfântul Gheorghe, ofițerul de husari, și totodată amabilul și binecrescutul conte Rostov. Printre bărbați era și un italian prizonier – fost ofițer în armata franceză, și Nikolai simțea că prezența acestui prizonier îl înălța și mai mult, ca importanță, pe el, eroul rus. Era oarecum un trofeu. Nikolai simți lucrul acesta și i se păru că toată lumea îl privește cu aceiași ochi pe italian; de aceea, el îl trată pe ofițerul francez cu amabilitate, dar totodată cu demnitate și rezervă.
De cum intră Nikolai, în uniforma lui de husar, răspândind în jurul său miros de parfum și de vin, și deîndată ce repetă și auzi spunându-i-se de câteva ori cuvintele: vaut mieux tard que jamais, toți făcură cerc în jurul lui. Toate privirile se îndreptară asupra lui și el simți numaidecât că ocupa poziția care i se cuvenea în acest oraș de provincie și care-i plăcuse întotdeauna; dar acum, după ce atâta vreme îi lipsise, poziția de om iubit de toată lumea îl îmbăta de plăcere. Nu numai prin stațiile de poștă, prin hanuri sau în atelierul de covoare al moșierului se simțiseră măgulite fetele de atențiile lui; și aici chiar, la serata guvernatorului, erau (cum i se părea lui Nikolai) o grămadă de cuconițe tinere și de fete drăguțe, care abia așteptau să-și îndrepte Nikolai atenția asupra lor. Cucoanele și domnișoarele cochetau cu el, iar cei vârstnici, chiar din prima zi, începură să-și bată capul cum ar face să-l însoare și să-l îmblânzească pe acest tânăr și năzdrăvan husar. Printre aceștia din urmă era însăși nevasta guvernatorului, care îl primi pe Rostov ca pe o rudă apropiată, numindu-l „Nicolas” și spunându-i „tu”.
Katerina Petrovna începu într-adevăr să cânte valsuri și ecoseze și se porni dansul, în timpul căruia Nikolai, sprinten cum era, cuceri cu totul întreaga societate a guberniei. Îi uimi pe toți prin felul lui de a dansa, degajat și aparte. Era chiar și el cam mirat de felul cum dansa în seara aceea. Nu dansase niciodată așa la Moscova și acolo ar fi considerat chiar drept necuviincios și mauvais genre35 acest fel de a dansa prea degajat; aici însă simțea nevoia să-i uimească pe toți prin ceva ieșit din comun, care să le pară tuturor ceva la ordinea zilei în capitală și încă neștiut în provincie.
Toată seara, Nikolai acordă cea mai mare atenție unei tinere femei blonde, cu ochi albaștri, grăsulie și foarte drăguță, nevasta unuia dintre funcționarii guberniei. Cu acea naivă convingere a tuturor oamenilor de viață când sunt tineri, anume că nevestele altora sunt făcute pentru ei, Rostov nu se mai dezlipi de lângă tânăra femeie și, în același timp, se purtă cu bărbatul ei prietenește, cu aere oarecum de conspirator, ca și când, deși nu vorbeau despre asta, ar fi știut amândoi cât de bine se vor înțelege ei, adică Nikolai cu nevasta funcționarului. Numai că bărbatul părea să nu împărtășească această convingere și căuta să se poarte cu Rostov cât mai morocănos. Dar blajina naivitate a lui Nikolai era atât de nemărginită, încât uneori soțul se lăsa, fără voia lui, furat de veselia tânărului husar. Totuși, spre sfârșitul seratei, pe măsură ce fața nevestei sale se îmbujora mai tare și se tot însuflețea, fața bărbatului devenea tot mai serioasă și mai posomorâtă, ca și când porția de însuflețire ar fi fost numai una pentru amândoi și pe măsură ce sporea la nevastă, scădea la bărbat.


V.
NIKOLAI, MEREU CU SURÂSUL pe buze, ședea, puțin îndoit de mijloc, într-un fotoliu, aplecându-se în așa fel, încât să fie cât mai aproape de blondină, și-i tot făcea la complimente mitologice.
Schimbându-și agil poziția picioarelor, în pantaloni strânși pe pulpe, răspândind în juru-i miros de parfum și admirându-și și partenera, și propria-i persoană, și formele picioarelor sale, frumos reliefate de pantalonii întinși pe pulpe, Nikolai îi spunea blondinei că el, aici, la Voronej, are de gând să răpească o femeie.
— Ce fel de femeie?
— Splendidă, divină. Are ochii (Nikolai se uită la ochii ei) albaștri ca cerul, gura ca de mărgean, e albă ca zăpada… și se uită la umerii ei, statura Dianei…
Soțul se apropie de ei și își întrebă posomorât nevasta despre ce vorbeau.
— A, Nikita Ivanâci, zise Nikolai, sculându-se politicos în picioare.
Și, ca și când ar fi vrut să-l facă și pe Nikita Ivanâci să ia parte la glumele lui, începu să-i spună și lui că are de gând să răpească o blondină.
Soțul zâmbi posac; soția vesel… Stăpâna casei, blajina soție a guvernatorului, se apropie de ei, cu dezaprobarea înscrisă pe față.
— Anna Ignatievna vrea să te vadă, Nicolas, spuse ea, pronunțând cu așa ton cuvintele, „Anna Ignatievna”, încât Rostov înțelese numaidecât că Anna Ignatievna trebuie să fie un foarte însemnat personaj. Haidem, Nicolas. Mi-ai dat voie să-ți spun pe nume, nu-i așa?
— O, da, ma tante36. Dar cine-i?
— E Anna Ignatievna Malvințeva. A auzit de tine de la nepoata ei, pe care ai salvat-o… Ghicești?
— Câte n-oi fi salvat eu! Răspunse Nikolai.
— Nepoată-sa e prințesa Bolkonskaia. Acum e aici, în Voronej, cu mătușa ei. Oho, cum te-ai înroșit! Ce, nu cumva…?
— Vai de mine. Nici nu m-am gândit, ma tante.
— Bine, bine. Of, ce poamă-mi ești!
Soția guvernatorului îl duse în fața unei bătrâne înalte și foarte grase, care purta pe cap o tocă albastră și care tocmai își isprăvise partida ei de cărți cu cele mai simandicoase fețe ale orașului. Era Malvințeva, o văduvă bogată și fără copii, mătușă după mamă a prințesei Maria, și care locuia în permanență la Voronej. Când se apropie Rostov, ea stătea în picioare și-și plătea datoria la cărți. Se uită la el sever și grav, printre gene, și continuă să-l certe pe generalul la care pierduse.
— Foarte bucuroasă, dragul meu, zise ea, întinzându-i mâna. Să poftești, rogu-te, și pe la noi.
După ce schimbară câteva cuvinte despre prințesa Maria și despre răposatul ei tată, pe care, pe cât părea, doamna Malvințeva nu-l prea avusese la inimă, și după ce-l întrebă ce știa de prințul Andrei, care nici el nu se bucura, pesemne, de prea multă trecere la ea, trufașa bătrână îl lăsă să plece, reînnoindu-i invitația de a veni pe la ea.
Nikolai îi făgădui și se înroși iarăși când se înclină în fața Malvințevei. De câte ori se pomenea de prințesa Maria, Rostov încerca un sentiment de jenă și chiar de teamă, fără să-și dea nici el seama de ce.
Luându-și rămas bun de la Malvințeva, Rostov voi să se întoarcă la dans, dar micuța soție a guvernatorului îi atinse mâneca hainei cu mâna ei grăsună și, spunându-i că are să-i vorbească ceva, îl duse într-un salonaș cu divane, din care cei care se găseau aici se retraseră îndată, ca să n-o stingherească pe stăpâna casei.
— Știi, mon cher, spuse soția guvernatorului cu o expresie de seriozitate pe chipul ei mic și blând. Uite, asta e tocmai partida care-ți trebuie ție; vrei să ți-o pețesc?
— Pe cine, ma tante? Întrebă Nikolai.
— Pe prințesă. Katerina Petrovna spune că ar fi mai nimerită Lili, dar după mine mai nimerită e prințesa. Vrei? Sunt sigură că mama ta are să-mi fie recunoscătoare. Și pe drept cuvânt, ce fată! O minune de fată! Și nu-i chiar atât de urâtă.
— Ba, chiar deloc, spuse Nikolai, ca și cum s-ar fi simțit jignit. Eu, ma tante, așa cum se cuvine unui bun soldat, niciodată nu mă-nghesui, dar nici de dat în lături nu mă dau, spuse Rostov, fără să apuce a se gândi la ceea ce spunea.
— Ia seama: nu-i glumă.
— De glumă îmi arde mie?
— Da, da, vorbi soția guvernatorului, mai mult ca pentru sine. Dar iată ce vreau să-ți spun, entre autres mon cher. Vous etes trop assidu aupres de l'autre, la blonde37. Mi-e milă de bărbatul ei, zău…
— A, nu, suntem prieteni cu el, zise, în naivitatea lui, Nikolai.
Nici prin gând nu-i trecea că un atât de vesel fel de a-și petrece vremea putea fi pentru cineva prilej de supărare.
„Ce gogomănii i-am spus, păcatele mele, soției guvernatorului!” își aminti deodată Nikolai în timpul cinei. „Acum se apucă să mă însoare… Și Sonia?” Iar când își lua rămas bun de la soția guvernatorului, care nu uită să-i mai repete o dată, zâmbind: „Așadar, ține minte”, el o luă mai la o parte și-i spuse:
— Uite ce este, să-ți spun drept, ma tante…
— Ce-i, ce este, dragul meu? Hai să stăm aici.
Pe Nikolai pusese stăpânire deodată dorința și nevoia imperioasă de a-și destăinui, acestei femei aproape străine, gândurile cele mai ascunse (gânduri pe care nu le-ar fi destăinuit nici mamei, nici sorei lui și nici măcar unui prieten). Mai târziu, când își amintea de această pornire de sinceritate absolută, pornire prin nimic justificată, care avu însă pentru el urmări foarte însemnate, i se părea (așa cum li se pare totdeauna oamenilor) că a fost doar așa, un capriciu, un fleac; cu toate astea, sinceritatea lui spontană, împreună cu alte întâmplări mărunte, avură pentru el și pentru întreaga lui familie consecințe uriașe.
— Iată ce e, ma tante. Maman vrea demult să mă însoare cu o fată bogată; dar mie ideea de a mă însura pentru bani îmi face silă.
— O, da, înțeleg, spuse soția guvernatorului.
— Prințesa Bolkonskaia e însă cu totul altceva; mai întâi, ca să fiu sincer, îmi place foarte mult; e tocmai după inima mea; și pe urmă, lucru curios, de când am întâlnit-o, în împrejurările acelea ciudate, mi-a trecut deseori prin cap gândul că asta înseamnă destin. Și închipuiește-ți, ma tante: maman se gândea demult la ea, dar înainte n-am avut prilejul s-o întâlnesc, nu știu cum s-a tot întâmplat: nu ne-am întâlnit. Iar pe vremea când soră-mea, Natașa, era logodnica fratelui ei, pe atunci, vezi, nici nu mă puteam gândi să mă însor cu ea. A trebuit s-o întâlnesc anume după ce Natașa a rupt logodna; ei, și pe urmă, cum știi… asta e… N-am spus asta nimănui și nici n-am s-o spun. Îți spun numai dumitale…
Soția guvernatorului îl strânse recunoscătoare de braț.
— Dumneata o cunoști pe Sophie, verișoara mea? O iubesc, i-am promis s-o iau de nevastă și mă voi căsători cu ea… Așa că, vezi, de o căsătorie cu alta nici nu poate fi vorba, spuse încurcat și roșind Nikolai.
— Mon cher, mon cher, ce fel judeci? Păi, Sophie n-are nimic și tu singur spuneai că afacerile tatălui tău merg foarte prost. Dar maman? Asta ar omorî-o! Și apoi, Sophie, dacă-i fată cu suflet, cum ar putea suporta viața pe care ați duce-o? O mamă adusă la disperare, afacerile ducându-se de râpă… Nu, mon cher, tu și Sophie trebuie să înțelegeți lucrul acesta.
Nikolai tăcea. Îi făcea plăcere să-i audă argumentele.
— Totuși, nu se poate, ma tante, zise el oftând, după o scurtă tăcere. Apoi, nici nu e sigur dacă prințesa ar vrea să se mărite cu mine. Și încă ceva. Acum ea e în doliu. Cum ar putea să se gândească la măritiș?
— D-apoi ce crezi că eu te și însor, cât ai bate din palme? Il y a maniere et maniere38, spuse soția guvernatorului.
— Strașnică pețitoare-mi ești, ma tante… zise Nikolai, sărutându-i mâna dolofană.
VI.
SOSIND LA MOSCOVA DUPÃ întâlnirea cu Rostov, prințesa Maria găsi acolo pe nepotul ei împreună cu guvernorul lui, precum și scrisoarea prințului Andrei, care-i indica drumul de urmat spre Voronej, la mătușa lor, doamna Malvințeva. Grijile călătoriei, neliniștea pe care i-o pricinuia gândul la fratele ei, acomodarea la o altă viață, într-o locuință nouă, figurile noi întâlnite, educația nepoțelului, toate acestea înăbușeau în sufletul prințesei Maria sentimentul acela care i se păruse o ispită și care o chinuise și în timpul bolii tatălui ei și după moartea acestuia și, mai ales, după întâlnirea cu Rostov. Era tristă. Durerea pierderii tatălui, îmbinându-se în inima ei cu nenorocirea Rusiei, îi apăsa și-i îngreuna din ce în ce mai mult și acum sufletul, după o lună, cât trecuse de atunci, în condițiile unei vieți mai liniștite. Era îngrijorată: gândul că fratele ei, singurul om apropiat care-i mai rămăsese, înfrunta necontenite primejdii, o chinuia tot timpul. Mai era și preocupată de educația nepoțelului, de care nu se simțise niciodată în stare; dar în adâncul sufletului ei se simțea împăcată, având conștiința că reușise să-și înăbușe visurile stârnite de întâlnirea cu Rostov și nădejdile personale legate de acest fapt.
Când, a doua zi după serata din casa ei, soția guvernatorului veni la doamna Malvințeva și-i vorbi de planurile sale (făcând, bineînțeles, rezerva că, deși în împrejurările actuale nu putea fi vorba de o pețire în toată regula, nu era totuși necuviincios să se întâlnească tinerii și să li se dea prilejul de a se cunoaște unul pe altul) și când, după ce primi încuviințarea mătușii, soția guvernatorului aduse vorba de Rostov în prezența prințesei Maria, lăudându-l și povestind cum se înroșise el când îi vorbise de dânsa, prințesa Maria nu simți bucurie, ci durere: pacea și echilibrul ei lăuntric piereau și din nou se trezeau în ea dorințele, îndoielile, reproșurile și nădejdile.
Două zile, între primirea acestei știri și vizita lui Rostov, prințesa Maria nu se gândi decât la felul cum se cuvenea să se poartă cu el. Ba se hotăra să nu apară în salon atunci când va veni el la mătușă-sa, căci ei, în mare doliu fiind, nu i-ar sta bine să primească vizite, ba își zicea că ar fi o impolitețe, după tot ce făcuse el pentru dânsa; ba îi trecea prin cap că mătușa ei și soția guvernatorului au în vedere unele planuri privitoare la ea și la Rostov (și privirile și vorbele lor păreau chiar să confirme uneori aceste bănuieli); ba își spunea că numai ea, în josnicia ei, își putea face astfel de gânduri despre cele două femei: nu se putea să nu înțeleagă ele că, în situația ei, când încă nici nu și-a scos voalul de doliu, o asemenea pețitorie ar fi o jignire, atât pentru ea, cât și pentru memoria tatălui său. Presupunând că avea să apară la venirea lui în vizită, prințesa Maria chibzuia din vreme ce-i va spune el și cuvintele pe care i le va spune ea lui; și, când i se păreau nemeritat de reci cuvintele acestea, când i se părea că prea spuneau multe. Dar mai mult decât orice o înspăimânta faptul că la această întâlnire – simțea ea bine – o va cuprinde și stăpâni tulburarea, care o va trăda de cum va da ochi cu el.
Totuși când duminică, după liturghie, lacheul anunță în salon că sosise contele Rostov, prințesa nu se arătă defel tulburată; doar cât se îmbujoră puțin și ochii îi licăriră de o lumină nouă, strălucitoare.
— Dumneata l-ai văzut, mătușică? Întrebă prințesa Maria cu voce calmă, fără să știe nici ea cum de putuse rămâne, în aparență, atât de liniștită și de naturală.
Când Rostov intră în salon, prințesa Maria își lăsă un moment capul în piept, ca pentru a-i da musafirului răgaz să se salute cu mătușa; apoi, chiar în clipa când Nikolai se întorcea spre ea, ridică fruntea și ochii ei scânteietori îi întâlniră privirea. Cu o mișcare plină de demnitate și grație, ea se ridică surâzând, îi întinse mâna subțire și gingașă și-i vorbi cu o voce, în care pentru întâia oară îi răsunau coardele tainice ale feminității. Mademoiselle Bourienne, care era și ea în salon, se uită nedumerită, în prada uimirii, la prințesa Maria. Nici ea, care era o cochetă iscusită, nici ea n-ar fi putut manevra mai bine la întâlnirea cu bărbatul căruia trebuia să-i placă.
„Ori îi vine bine în negru, ori s-a făcut într-adevăr frumoasă și eu n-am prins de veste. Ce tact, mai ales, și câtă grație!” își zicea mademoiselle Bourienne.
Dacă prințesa Maria ar fi fost în stare să gândească în clipa aceea, s-ar fi mirat și mai mult decât mademoiselle Bourienne de schimbarea ce se petrecuse în ea. Din clipa când văzu în fața ochilor chipul acesta frumos și drag, o putere nouă de viață puse stăpânire pe ea, dictându-i, împotriva voinței ei, cum să vorbească și să se miște. Fața ei, din clipa când intrase Rostov, se transfigurase. Așa cum, atunci când se aprinde brusc lumina într-un felinar sculptat și pictat, iese la iveală pe neașteptate pe pereții lui complicata și iscusita-i lucrătură artistică, ce te uimește cu frumusețea ei, dar care înainte ți se părea grosolană, obscură și stupidă, tot așa se transfigură deodată chipul prințesei Maria. Pentru întâia oară ieșea la lumină toată frumusețea și curățenia lăuntrică, spirituală, pe care viața ei de până atunci o cunoscuse. Tot chinul ei lăuntric, neîmpăcarea ei cu sine, suferințele, năzuința spre bine, resemnarea, iubirea, sacrificiul de sine, toate acestea se răsfrângeau acum în ochii strălucitori, în zâmbetul fin, în fiecare trăsătură a chipului ei delicat.
Rostov văzu toate acestea la fel de limpede, ca și când i-ar fi cunoscut întreaga viață. Simțea că ființa din fața lui era ceva aparte, mai bună decât toate ființele pe care le întâlnise până atunci și, mai cu seamă, mai bună decât el.
Conversația fu dintre cele mai simple și mai lipsite de importanță. Vorbiră despre război, exagerând fără să vrea și ei, așa cum exagerau toți, durerea ce le-o pricinuiau evenimentele, vorbiră despre ultima lor întâlnire, și Nikolai căută să abată discuția asupra altui subiect, vorbiră apoi despre buna soție a guvernatorului, despre rudele lui Nikolai și cele ale prințesei Maria.
Prințesa Maria nu vorbi despre fratele ei și căută să schimbe vorba ori de câte ori mătușa sa pomenea de dânsul. Se vedea că ea se putea preface atunci când vorbea de nenorocirile Rusiei, dar că fratele îi era ceva prea aproape de suflet și nu voia, nici nu putea vorbi cu ușurință despre dânsul. Nikolai observă lucrul acesta, așa cum în general prinse, cu un spirit de observație care nu-i era de fel propriu, toate delicatele trăsături de caracter ale prințesei Maria, trăsături care nu făceau decât să-l întărească în convingerea că ea era o ființă cu totul aparte, o ființă ieșită din comun. Întocmai ca și prințesa Maria când se vorbea de el, Nikolai se înroșea și se intimida ori de câte ori vorbea cineva de prințesă, sau numai cât se gândea la dânsa; dar în fața ei, nu se simțea defel stingherit și vorbea cu totul altceva decât se pregătise să spună; nu spunea totuși decât ceea ce-i trecea în clipa aceea prin cap și se întâmpla să fie totdeauna potrivit.
În cursul scurtei sale vizite, așa cum se întâmpla întotdeauna acolo unde sunt copii, Nikolai recurse, într-un moment când conversația lâncezea, la copilul prințului Andrei, îl mângâie și-l întrebă dacă n-ar vrea să se facă husar. Apoi îl luă pe micuț în brațe, începu să-l învârtească vesel și-i aruncă prințesei Maria o privire. Înduioșată, fericită și sfioasă, privirea ei urmărea copilul iubit în brațele bărbatului pe care-l iubea. Nikolai surprinse privirea aceasta și, ca și cum i-ar fi priceput înțelesul, se înroși de plăcere și începu să sărute voios și binevoitor copilul.
Din cauza doliului, prințesa Maria nu ieșea, iar Nikolai nu socotea cuviincios să o viziteze; soția guvernatorului, însă, își continuă, oricum, rolul de pețitoare, transmițându-i lui Nikolai cuvintele măgulitoare spuse despre el de prințesă și viceversa, ori stăruind ca Rostov să se explice cu prințesa Maria. În vederea acestei explicații, ea aranjă o întâlnire între cei doi tineri, în casa episcopului, înainte de slujbă.
Deși Rostov apucase să-i spună nevestei guvernatorului că nu va avea nici o explicație cu prințesa Maria, el făgădui totuși să vină.
Așa cum, la Tilsit, odinioară, Rostov nu-și îngăduise să se îndoiască dacă era bine sau nu ceea ce toți recunoșteau ca fiind bine, la fel și acum, după o scurtă, dar sinceră frământare între năzuința de a-și construi o viață așa cum înțelegea el și supunerea docilă față de împrejurări, alese calea din urmă și se lăsă în voia acelei forțe care-l atrăgea încotrova, spre necunoscut (simțea prea bine lucrul acesta), cu o putere de nebiruit. Știa că, după ce-i făcuse promisiuni Soniei, a-și destăinui prințesei Maria sentimentele ar fi însemnat ceea ce numea el o mârșăvie. Și el știa că mârșăvii nu va comite niciodată. Dar mai știa, de asemenea (și nu numai că știa, ci și simțea în adâncul sufletului său), că, lăsându-se acum în voia împrejurărilor și a oamenilor care-l conduceau, nu numai că nu făcea nimic rău, ci, dimpotrivă, săvârșea ceva foarte însemnat – mai însemnat decât tot ce săvârșise de când trăia.
După întâlnirea cu prințesa Maria, deși felul lui de viață rămăsese aparent același, toate plăcerile de altădată își pierduseră farmecul pentru el și se gândea adeseori la dânsa; dar nu se gândea niciodată la ea așa cum se gândea la toate fetele întâlnite până atunci în societate și nici așa exaltat cum se gândise cândva, multă vreme, la Sonia. La fiecare dintre fetele întâlnite el se gândise, ca orice om cinstit, ca la viitoarea lui soție, împrumutându-le în imaginația lui toate atributele vieții conjugale: capotul alb, samovarul, cupeul nevestei, copilașii, maman, și papa, felul lor de a se purta cu ea și așa mai departe. Și toate aceste reprezentări ale viitorului îi făceau plăcere. Acum însă, când se gândea la prințesa Maria, pe care rudele lui o pețeau, nu-și putu reprezenta nimic, măcar o dată, despre viitoarea lui viață conjugală. Și dacă încerca lucrul acesta, totul i se părea vag și fals. Nu reușea decât să-și facă singur spaime.
VII.
GROAZNICA ȘTIRE A LUPTEI de la Borodino și a pierderilor noastre în morți și răniți, pe lângă și mai groaznica veste a pierderii Moscovei, fură primite la Voronej pe la jumătatea lui septembrie. Prințesa Maria, aflând de-abia din gazete că fratele ei fusese rănit și neavând despre el nici o altă știre, se pregătea să plece în căutarea prințului Andrei, după câte auzise Nikolai (căci n-o mai întâlnise).
Primind știrile despre lupta de la Borodino și despre părăsirea Moscovei, Rostov nu încerca atâta părere de rău, deznădejde, mânie sau dorință de răzbunare, ori alte asemenea sentimente, cât se pomeni dintr-o dată plictisit și contrariat, ca și cum i-ar fi fost rușine și s-ar fi simțit stingherit la Voronej. I se păreau prefăcătorii toate discuțiile pe care le auzea; nu știa ce să creadă de toate acestea și simțea că numai acolo, la regiment, totul ar deveni iarăși clar pentru el. Începu să-i dea zor cu achiziționarea cailor și se supăra, adeseori pe nedrept, pe ordonanța lui și pe vagmistru.
Cu câteva zile înainte de plecarea lui Rostov, se anunță la catedrala orașului un tedeum pentru victoria obținută de trupele ruse și Nikolai luă parte la slujbă. În biserică el se așeză cam la spatele guvernatorului și ascultă slujba cu ceremonioasă gravitate, deși cu gândul la cu totul alte lucruri. Când slujba se isprăvi, soția guvernatorului îl chemă la dânsa.
— Ai văzut-o pe prințesă? Zise ea, arătând cu capul spre o doamnă în negru, care sta în strană.
Nikolai o recunoscu îndată pe prințesa Maria, nu atât după profilul care i se zărea de sub borurile pălăriei, cât după sentimentul acela de prudență, de teamă și de milă care-l învălui în aceeași clipă. Adâncită, se vede, în gândurile ei, prințesa Maria își făcea ultimele cruci înainte de a ieși din biserică.
Nikolai se uită cu uimire la fața ei. Era aceeași față pe care i-o mai văzuse și înainte; aceeași îi era expresia de gingașă și subtilă frământare interioară, dar acum era învăluită într-o cu totul altă lumină. O înduioșătoare expresie de durere, cucernicie și nădejde se vedea pe chipul ei. Așa cum i se întâmpla întotdeauna în prezența ei, Nikolai, fără să mai aștepte sfatul soției guvernatorului, fără să se întrebe dacă e bine, dacă e cuviincios sau nu să-i adreseze cuvântul aici, în biserică, se apropie de ea și-i spuse că a auzit de durerea ce o lovise și că o împărtășea, din adâncul sufletului, și el. Numai cât îi auzi vocea și fața ei se și lumină brusc, răsfrângând totodată și durere, și bucurie.
— Un singur lucru voiam să vă spun, prințesă, zise Rostov, și anume că, dacă prințul Andrei Nikolaevici n-ar mai fi în viață, s-ar fi anunțat imediat în gazete, căci e vorba, doar, de un comandant de regiment.
Prințesa se uită la el fără să înțeleagă ce spunea, bucurându-se doar că vedea pe chipul lui expresia aceea de compătimire pentru durerea ei.
— Și eu știu, din atâtea alte cazuri, că rana de schijă (în ziare se vorbea de grenadă) ori e mortală și cu efect imediat, ori e, dimpotrivă, foarte ușoară, zise Nikolai. Trebuie să nădăjduim ce e mai bine, și eu sunt sigur…
Prințesa Maria îl întrerupse.
— O, asta ar fi atât de îngro… începu ea și, fără să-și termine vorba, de emoție, își înclină capul cu o mișcare grațioasă (cum erau toate mișcările pe care le făcea în fața lui), apoi, privindu-l recunoscătoare, plecă să-și ajungă din urmă mătușa.
În seara aceea, Nikolai nu se duse la nimeni în vizită și rămase acasă ca să încheie unele socoteli cu vânzătorii de cai. Când sfârși cu treburile, era prea târziu ca să mai iasă undeva, dar prea devreme ca să se culce, și Nikolai, singur, se plimbă multă vreme în sus și-n jos prin odaie, meditând asupra vieții lui, lucru care la el se întâmpla rar.
Prințesa Maria îi făcuse o impresie plăcută atunci, lângă Smolensk. Faptul că o întâlnise în împrejurări atât de ieșite din comun și faptul că tocmai pe ea i-o recomandase, cândva, mama lui ca pe o partidă bogată, îl făcuseră să-i acorde o atenție neobișnuită. La Voronej, în timpul vizitelor sale, impresia aceasta deveni și puternică, nu numai plăcută. Nikolai fu uimit de marea frumusețe morală pe care o observase de data aceasta la dânsa. Deși se pregătea de câtva timp să plece, nu-i trecuse până acum prin cap să regrete faptul că, plecând din Voronej, se lipsea de plăcerea de a o vedea pe prințesa Maria. Dar întâlnirea de azi din biserică (Nikolai simțea lucrul acesta) i se întipărise în inimă mai adânc decât ar fi prevăzut și mai adânc decât ar fi dorit pentru liniștea sa. Fața ei palidă, fină și tristă, privirea ei strălucitoare, mișcările ei line și grațioase și, mai ales, adânca și gingașa tristețe ce se citea din toate trăsăturile ei îl nelinișteau și-i solicitau compătimirea. Rostov nu putea răbda să vadă la bărbați expresia unei înalte vieți interioare (de aceea nici nu-l iubea pe prințul Andrei); el numea cu dispreț toate acestea filosofie și visări; dar la prințesa Maria tocmai în această tristețe, ce exprima toată adâncimea vieții ei interioare, care-i lipsea lui Nikolai, el simțea o irezistibilă atracție.
„Ce fată minunată trebuie să fie. Înger, nu altceva, își spunea el. De ce nu sunt liber, de ce m-am pripit așa cu Sonia?” Și, fără voia lui, comparația între ele i se impuse: una lipsită, cealaltă înzestrată din plin cu darurile spirituale care-i erau străine lui Nikolai și pe care tocmai de aceea el le prețuia atât de mult. Încercă să-și închipuie ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost el liber. În ce fel i-ar fi făcut el propunerea și cum ar fi devenit ea soția lui? Dar nu, lucrul acesta nu și-l putea închipui. I se făcu frică și nu-și putu trezi în minte nici o icoană limpede. Cu Sonia, el își făurise demult un tablou al viitorului său; și toate erau atât de simple și de limpezi, tocmai pentru că erau numai în închipuire și pentru că el știa tot ce se petrece cu Sonia; dar viitorul împreună cu prințesa Maria nu și-l putea închipui, tocmai pentru că el n-o înțelegea, ci o iubea doar.
Visurile lui în legătură cu Sonia aveau în ele ceva vesel, ceva de jucărie. Dar să se gândească la prințesa Maria îi era totdeauna greu și i se părea într-o oarecare măsură, înfricoșător.
„Cum se ruga! Își aminti el. Se vedea că pune tot sufletul în rugăciune. Da, asta-i rugăciunea care mută munții din loc și sunt încredințat că rugăciunea îi va fi ascultată. De ce oare nu mă rog și eu să mi se dea lucrul de care am nevoie? Își aminti el. Dar care-i lucrul de care am eu nevoie? De libertate, de independență față de Sonia. Bine spunea ea, își aminti el de cuvintele soției guvernatorului, numai la nenorociri mă pot aștepta dacă mă însor cu Sonia, încurcături, mama nenorocită… afacerile bănești… încurcături, groaznice încurcături! Și, pe urmă, eu nici n-o iubesc. Nu, n-o iubesc așa cum s-ar cuveni. Dumnezeule! Scoate-mă din această situație îngrozitoare și fără ieșire! Începu el deodată să se roage. Da, rugăciunea poate muta și munții din loc, dar trebuie să crezi și să nu te rogi așa cum ne rugam noi când eram copii, eu și Natașa, cerând lui Dumnezeu să se facă zăpada zahăr și dând fuga în curte să vedem dacă într-adevăr s-a făcut zăpada zahăr. Nu, eu acuma doar nu mă rog pentru fleacuri”, zise el, punându-și luleaua într-un colț; și, împreunându-și mâinile, îngenunche în fața icoanei. Apoi, înduioșat de amintirea prințesei Maria, începu să se roage așa cum de multă vreme nu se mai rugase. Ochii îi erau umezi și lacrimile îl înecau, când în prag se ivi, cu niște hârtii în mână, Lavrușka.
— Prostule! Ce dai așa buzna nechemat? Se răsti Nikolai, sărind repede în picioare.
— De la guvernator, rosti cu voce somnoroasă Lavrușka, a venit culierul, aveți scrisoare.
— Bine, bine, mulțumesc, pleacă!
Nikolai luă cele două scrisori. Una era de la mamă-sa, cealaltă de la Sonia. Le cunoscu după scris și desfăcu mai întâi scrisoarea Soniei. Dar abia citi câteva rânduri, că fața i se îngălbeni și ochii i se măriră de spaimă și de bucurie.
— Nu, asta-i cu neputință! Rosti el cu glas tare.
Și, nemaiputând sta locului, începu să se plimbe în lung și-n lat prin odaie cu scrisoarea în mână, citind-o. O parcurse în fugă, apoi o mai citi o dată și încă o dată, apoi, ridicând din umeri și dând brațele în lături, se opri în mijlocul odăii, cu gura căscată și cu ochii ațintiți în gol. Lucrul pentru care nici n-apucase bine să se roage, cu credința că Dumnezeu îi va asculta rugăciunea, se împlinise; dar Nikolai era mirat de faptul acesta, ca și cum ar fi fost ceva neobișnuit, ca și cum niciodată nu s-ar fi așteptat și ca și cum tocmai împlinirea atât de grabnică a dorinței lui i-ar fi dovedit că nu era ceva venit de la Dumnezeu, la care se rugase, ci o simplă întâmplare.
Nodul care-l ținea pe Rostov legat și care părea de nedesfăcut, era dezlegat prin această neașteptată scrisoare a Soniei, pe care nimic n-o provocase (după cum i se părea lui Nikolai). Ea îi scria că ultimele împrejurări nenorocite, pierderea aproape a întregului avut al Rostovilor la Moscova și dorința, nu o dată formulată de contesă, ca Nikolai să se însoare cu prințesa Bolkonskaia, precum și tăcerea și răceala lui din ultima vreme, toate acestea la un loc o făcuseră să ia hotărârea de a renunța la promisiunea lui de căsătorie și de a-i reda deplina libertate.
„Prea mă apăsa greu gândul că pot fi eu pricina supărărilor și discordiei în familia care m-a ocrotit, scria ea, iar dragostea mea nu are decât un singur țel: fericirea celor pe care îi iubesc; de aceea te implor, Nicolas, să te consideri liber și să știi că, în ciuda celor întâmplate, nimeni nu te poate iubi mai mult decât Sonia ta.”
Amândouă scrisorile veneau din Troița. A doua era de la contesă. În scrisoarea aceasta i se descriau ultimele zile la Moscova, plecarea, incendiul și pierderea întregului avut. Tot în scrisoarea aceasta contesa îi mai scria, între altele, că prințul Andrei e printre răniții care călătoreau împreună cu ei. Starea lui era foarte gravă, dar acum doctorul spune că sunt speranțe mai multe. Sonia și Natașa îl îngrijesc ca niște adevărate infirmiere.
Cu scrisoarea aceasta, Nikolai se duse a doua zi la prințesa Maria. Nici Nikolai, nici prințesa Maria nu rostiră vreo vorbă cu privire la ceea ce puteau însemna cuvintele „Natașa îl îngrijește”; dar datorită acestei scrisori, între Nikolai și prințesă se stabili, dintr-o dată, o mai mare apropiere, cam ca raporturile de rudenie.
În ziua următoare, Rostov o conduse pe prințesa Maria, care pleca la Iaroslavl, și în câteva zile se întoarse și el înapoi la regiment.
VIII.
SCRISOAREA SONIEI CÃTRE Nikolai, care era pentru el o îndeplinire a rugăciunii, fusese scrisă la Troița. Iată ce anume o provocase. Gândul de a-l însura pe Nikolai cu o fată bogată o preocupa din ce în ce mai mult pe bătrâna contesă. Ea știa că Sonia era piedica principală. Și viața Soniei în ultima vreme, mai ales după scrisoarea lui Nikolai care descria întâlnirea lui cu prințesa Maria la Bogucearovo, devenise din zi în zi mai grea în casa contesei. Bătrâna nu scăpa nici un prilej de a-i face Soniei observații jignitoare sau chiar crude.
Câteva zile înainte de plecarea din Moscova însă, contesa, mișcată și tulburată de câte se petreceau, o chemase pe Sonia la ea și, în loc de reproșuri și de pretenții, îi adresase cu lacrimi în ochi rugămintea ca, sacrificându-se, drept recunoștință pentru tot ce făcuseră pentru ea, să rupă legăturile cu Nikolai.
— Nu voi avea liniște până nu-mi vei făgădui lucrul acesta.
Sonia izbucni într-un plâns isteric și răspunse, printre hohote, că va face totul, că e gata la orice, dar nu-și dădu de-a dreptul făgăduința cerută; în adâncul sufletului, ea nu se putea hotărî să facă ceea ce cereau de la ea. Trebuia să se jertfească pe sine pentru fericirea familiei care o hrănise și o crescuse. Era în obișnuința Soniei să se jertfească pentru fericirea altora. Situația ei în această casă era de așa natură, încât numai pe calea sacrificiului putea să-și arate calitățile; și ea se deprinsese și-i plăcea chiar să facă sacrificii. Însă alte dăți, ori de câte ori se jertfise, era bucuroasă să știe că, prin această jertfă de sine, ea sporea în valoare atât în propriii săi ochi, cât și în ai celorlalți, și devenea astfel și mai vrednică de Nicolas, pe care-l iubea mai mult decât orice pe lume; pe când acum, jertfa care i se cerea era să renunțe tocmai la ceea ce constituia pentru dânsa toată răsplata sacrificiilor ei, întregul sens al existenței sale. Și, pentru prima oară în viață, ea simți o ciudă amară față de aceia care îi făcuseră atâta bine pentru ca s-o chinuiască apoi cu atât mai crunt; simți că o pizmuiește pe Natașa, care nu cunoscuse nimic asemănător vreodată, care nu avusese niciodată nevoie să facă sacrificii și-i obliga pe ceilalți să se jertfească pentru dânsa și care era totuși răsfățata tuturor. Pentru prima oară Sonia simți cum, din potolita și curata ei iubire pentru Nicolas, începea dintr-o dată să crească un sentiment pătimaș, mai presus și de legi, și de virtute, și de religie. Și, sub înrâurirea acestui sentiment, Sonia care, tot ducându-și viața în funcție de alții, se învățase, fără voia ei, să fie un caracter ascuns, răspunse contesei în termeni vagi și generali, evită discuțiile cu ea și se hotărî să aștepte până se va întâlni cu Nikolai, cu gândul ca la această întâlnire, în loc să-i redea libertatea, să-l lege, dimpotrivă, pentru totdeauna de dânsa.
Pregătirile de drum și groaza ultimelor zile de ședere a Rostovilor la Moscova înăbușiră în sufletul Soniei gândurile triste ce o chinuiau. Era bucuroasă să scape de ele, ocupându-se cu tot felul de treburi practice. Dar când află de prezența prințului Andrei în casa lor, o cuprinse – cu toată compătimirea sinceră ce o avea pentru el și pentru Natașa – bucuria superstițioasă că Dumnezeu nu îngăduie ca ea să fie despărțită de Nicolas. Știa că Natașa nu-l iubise decât pe prințul Andrei și că nu încetase să-l iubească. Mai știa că acum, puși laolaltă în împrejurări atât de îngrozitoare, ei se vor apropia din nou unul de altul și că, în cazul acesta, Nicolas, ca o urmare a rudeniei care avea să intervină între ei, nu se va mai putea căsători cu prințesa Maria. Cu toată grozăvia celor întâmplate în ultimele zile de ședere la Moscova și în primele zile ale călătoriei, sentimentul acesta, conștiința aceasta a amestecului Providenței în treburile ei personale, o bucura pe Sonia.
La lavra Troița, Rostovii făcură cel dintâi popas de zi din călătoria lor.
Li se dădură în arhondaricul lavrei trei odăi mari, dintre care una o ocupă prințul Andrei. Rănitului îi era mult mai bine în ziua aceea. Natașa era cu el. În odaia vecină erau contele și contesa, în respectuoasă conversație cu starețul, ce venise să-și vadă aceste vechi cunoștințe, care-i făcuseră mereu danii pentru mânăstire. Sonia era și ea de față, chinuită de curiozitatea de a afla despre ce vorbeau prințul Andrei și Natașa. Le auzea zgomotul glasurilor prin ușă. Deodată, ușa dinspre odaia prințului Andrei se deschise. Natașa ieși cu o expresie de neliniște pe față și, fără să-l observe pe călugărul care se ridicase s-o întâmpine și își potrivea mâneca largă a mâinii drepte, pentru a o binecuvânta, se apropie de Sonia și o apucă de mână.
— Natașa, ce ai? Vino aici, zise contesa.
Natașa se apropie să primească binecuvântarea, și starețul o sfătui să ceară ajutorul lui Dumnezeu și al Sfântului Nicolae.
Cum ieși starețul, Natașa își luă de mână prietena și trecu împreună cu ea în camera cea goală.
— Așa-i, Sonia? Așa-i că are să trăiască? Zise ea. Sonia, cât sunt de fericită și cât de nenorocită sunt! Sonia, surioara mea dragă, va fi totul ca înainte. Numai să fie el sănătos. Dar nu se poate ca el să… pentru că, pentru… că… și Natașa izbucni în plâns.
— Așa-i! Eu știam demult! Slavă Domnului, spuse Sonia. Are să se facă sănătos.
Sonia era nu mai puțin emoționată decât prietena ei, și din pricina temerilor și a durerii Natașei, dar și din cauza propriilor ei gânduri nemărturisite nimănui. Plângând, o consola și o săruta pe Natașa. „Numai de-ar trăi!” își zicea ea. După ce plânseră, după ce mai statură de vorbă puțin și își șterseră lacrimile, cele două prietene se apropiară de ușa prințului Andrei. Natașa o deschise cu precauție și se uită în odaie. Sonia, alături de ea, rămăsese în ușa întredeschisă.
Prințul Andrei zăcea în pat, sprijinit pe trei perne înalte. Chipul palid îi era liniștit, ochii închiși, și se putea vedea cât de regulat respiră.
— Ah, Natașa! Exclamă deodată, aproape strigând, Sonia, apucându-și verișoara de o mână și ferindu-se din ușă.
— Ce-i, ce-i? Întrebă Natașa.
— Așa era, așa era, uite… zise Sonia palidă, și buzele îi tremurau.
Natașa închise ușor ușa și o trase pe Sonia lângă fereastră, fără să fi înțeles încă ce voise să spună.
— Þi-aduci tu aminte, vorbi, speriată și cu o expresie solemnă, Sonia, ți-aduci tu aminte când m-am uitat în oglindă pentru tine… La Otradnoe, de Crăciun… Þi-aduci aminte ce-am văzut?
— Da, da! Spuse Natașa, făcând ochii mari și aducându-și vag aminte că Sonia îi spusese atunci ceva despre prințul Andrei, pe care-l văzuse zăcând în pat.
— Þi-aduci aminte? Continuă Sonia. Așa l-am văzut atunci și v-am spus tuturor, și ție, și Duniașei. L-am văzut cum sta întins în pat, spuse ea, dând din mână cu degetul ridicat la fiecare amănunt de care-și amintea, cum sta cu ochii închiși, cum era acoperit cu o plapumă roz și cum își încrucișase mâinile pe piept, continuă Sonia din ce în ce mai încredințată, pe măsură ce descria amănuntele văzute acum, că întocmai aceleași amănunte ea le văzuse și atunci.
Atunci nu văzuse de fapt nimic și spusese că vede doar ce-i trecuse prin minte; acum însă ceea ce născocise atunci i se părea tot atât de real ca oricare amintire. Nu numai că-și aminti ce spusese atunci, și anume că el întorsese capul spre ea, că zâmbise și că era acoperit cu ceva roșu, dar era ferm convinsă că spusese și văzuse încă de atunci că era acoperit cu ceva roz, și anume cu o plapumă roz, și că era cu ochii închiși.
— Da, da, chiar cu o plapumă roz, zise Natașa, căreia de asemenea i se părea acum că-și amintește că fusese vorba de o plapumă roz și vedea, în faptul acesta mai ales, ciudățenia și misterul prezicerii.
— Dar ce să însemne asta? Întrebă gânditoare Natașa.
— Ah, nu știu, dar ce lucru extraordinar! Zise Sonia, cuprinzându-și capul între palme.
Peste câteva minute, prințul Andrei sună și Natașa intră la el; iar Sonia, tulburată și înduioșată cum rar i se întâmpla să fie, rămase la fereastră, gândindu-se tot la ciudățenia celor petrecute.
În aceeași zi se ivi o ocazie de a trimite corespondență pe front și contesa îi scrise fiului ei o scrisoare.
— Sonia, își chemă contesa nepoata, ridicând capul de deasupra hârtiei, când aceasta trecu pe lângă dânsa, Sonia, tu nu-i scrii lui Nikolenka? Întrebă ea încet, cu voce tremurătoare; și în privirile ochilor ei obosiți ce o fixau prin ochelari, Sonia citi tot ce voia să spună contesa prin aceste cuvinte.
În privirea aceasta era și rugăminte, și teamă de refuz, și rușine pentru ceea ce trebuia să ceară, și ură neîmpăcată gata să izbucnească în cazul unui refuz.
Sonia se apropie de contesă și, lăsându-se în genunchi, îi sărută mâna.
— Îi scriu, maman, zise ea.
Pe Sonia o înduplecaseră, o tulburaseră și o înduioșaseră toate cele petrecute în ziua aceea, mai cu seamă că vedea acum adeverirea misterioasei prorociri. Acum când știa că, prin reluarea legăturilor dintre Natașa și prințul Andrei, Nikolai nu s-ar mai fi putut însura cu prințesa Maria, ea simți cu bucurie că revine la abnegația ei de altădată, stare de suflet în care îi plăcea și se deprinsese să trăiască și, cu lacrimi în ochi de bucuria conștiinței că face un gest mărinimos, ea scrise, întrerupându-se de câteva ori din pricina lacrimilor care-i întunecau ochii negri catifelați, scrisoarea aceea înduioșătoare, a cărei primire îl uimise pe Nikolai atât de mult.
IX.
LA CORPUL DE GARDÃ UNDE fusese dus Pierre, ofițerul și soldații care îl arestaseră îl tratară cu dușmănie, dar și cu respect. Se simțea în felul lor de a se purta cu dânsul și bănuiala că el n-ar fi ce era (nu știau dacă nu cumva e vreun personaj foarte important), și dușmănia stârnită de amintirea, proaspătă încă, a luptei ce trebuiseră să dea cu dânsul.
Dar când, în dimineața zilei următoare, veni schimbul, Pierre simți că pentru noua gardă – ofițeri și soldați – el nu mai însemna ceea ce însemnase pentru cei care-l prinseseră. Într-adevăr, în omul acesta mare și gras, cu caftan de mujic, garda celei de-a doua zile nu mai vedea pe bărbatul sprinten care se bătuse atât de disperat cu hoțul și cu patrula și care rostise fraza aceea solemnă despre salvarea copilului – ci vedea în el doar pe cel de-al șaptesprezecelea dintre rușii, deținuți nu se știe pentru ce, din ordinul înaltului comandant. Iar dacă li se părea ceva deosebit la Pierre, nu era decât înfățișarea lui, deloc timidă, de om concentrat și dus pe gânduri, și limba franceză în care, spre uimirea francezilor, el se exprima atât de bine. În ciuda acestui fapt, în aceeași zi pe Pierre îl puseră laolaltă cu ceilalți arestați și indivizi suspecți, întrucât de încăperea pe care o ocupase el până atunci avea nevoie un ofițer.
Toți rușii care se aflau în arest împreună cu Pierre erau oameni din cele mai de jos pături sociale. Și toți, recunoscând în Pierre boierul, se fereau de dânsul, mai ales că vorbea și franțuzește. Pierre auzea cu mâhnire cum își băteau joc de el între dânșii.
A doua zi seara, Pierre află că toți deținuții aceștia (și cu dânșii odată probabil și el) urmau să fie judecați pentru punere de foc. A treia zi Pierre fu dus, împreună cu ceilalți, într-o casă unde se afla un general francez cu mustăți albe, doi colonei și alți câțiva francezi cu eșarfă la mânecă. Cu acea precizie și meticulozitate mai presus, chipurile, de orice slăbiciune omenească, cu care judecătorii se adresează de obicei acuzaților, i se puseră și lui Pierre – la rând cu toți ceilalți – obișnuitele întrebări: cine era, unde fusese, în ce scop? Ș.a.m.d.
Întrebările acestea, care ocoleau fondul chestiunii și excludeau posibilitatea dezvăluirii acestui fond, aveau drept scop, ca toate întrebările care se pun la judecăți, doar să construiască jgheabul prin care judecătorii ar fi dorit să curgă răspunsurile acuzatului, ea să-l aducă la țelul dorit, adică la învinovățire. Cum începea să spună ceva care nu mai satisfăcea țelul acuzării, pe loc înlăturau jgheabul, și apa putea curge încotro avea poftă. În afară de aceasta, Pierre simțea ceea ce simt toți acuzații în fața tuturor instanțelor: nedumerire. Pentru ce toate aceste întrebări? I se părea că numai din condescendență sau oarecum din politețe se folosea această cursă a așezării jgheabului. El știa că se afla în mâinile acestor oameni, că numai forța îl adusese aici, că numai forța le dădea dreptul de a cere răspunsuri la întrebări, că scopul unic al acestei adunări consta în a-l găsi vinovat. Și, de aceea, cum era vorba de forță și exista dorința de a-l găsi vinovat, nu mai aveau nevoie nici de cursa întrebărilor și nici de judecată. Era limpede că toate răspunsurile trebuiau să ducă la învinovățire. La întrebarea: ce făcea când fusese ridicat, Pierre, răspunse cu oarecare dramatism că ducea părinților copilul qu'il avait sauvé des flammes39. Pentru ce se bătuse cu jefuitorul? Pierre răspunse că luase apărarea unei femei, că apărarea unei femei jignite este o datorie a oricărui om și că… Aici îl opriră: asta nu avea legătură cu chestiunea. Ce căutase în curtea casei incendiate unde îl văzuseră martorii? El răspunse că se dusese să vadă ce se întâmpla prin Moscova. Din nou fu întrerupt: nu-l întrebaseră unde se ducea, ci numai ce căuta la locul incendiului. I se repetă prima întrebare – cine era – la care spusese atunci că nu voia să răspundă. Răspunse din nou că nu poate spune.
— Treceți asta în procesul-verbal. Asta nu-i bine, nu-i deloc bine, îi spuse sever generalul cu mustăți albe și cu fața roșie, rumenă.
A patra zi, incendiile izbucniră, și pe meterezul Zubovski.
Pierre, împreună cu alți treisprezece deținuți, fu dus în Krâmski-Brod și închis în șura unei case de negustori. Trecând pe străzile orașului, Pierre se înăbușea de fumul care părea că învăluise tot orașul. În toate părțile se vedeau incendii. Pe atunci, Pierre nu înțelegea încă însemnătatea incendierii Moscovei și se uita cu groază la focurile acelea.
În șura casei din Krâmski-Brod, Pierre petrecu încă patru zile, în care timp află din convorbirile soldaților francezi că pentru toți deținuții de aci se așteaptă, de la o zi la alta, hotărârea mareșalului. A cărui mareșal anume, Pierre nu putu afla de la soldați. Pentru soldați era vădit că mareșalul reprezenta cea mai înaltă și oarecum misterioasă verigă a lanțului autorității.
Aceste zile dintâi, până la 8 septembrie, ziua în care prizonierii fură duși la al doilea interogatoriu, au fost cele mai grele pentru Pierre.
X.
LA 8 SEPTEMBRIE, INTRA LA prizonieri în șură un foarte important ofițer, judecând după respectul pe care i-l arătau santinelele. Ofițerul acesta, probabil ofițer de stat-major, cu o listă în mână, făcu apelul tuturor rușilor, numindu-l pe Pierre: celui qui n'avoué pas son nom40. Apoi, uitându-se alene, cu nepăsare, la toți prizonierii, porunci ofițerului de gardă să fie îmbrăcați cuviincios și pieptănați înainte de a fi aduși în fața mareșalului. Peste un ceas sosi o companie de soldați și Pierre, împreună cu ceilalți treisprezece arestați, fu dus pe câmpul Devicie. Era o zi senină, cu soare; plouase și aerul era neobișnuit de curat. Fumul nu se mai ținea la fața pământului, ca în ziua când îl scoseseră pe Pierre din clădirea corpului de gardă de pe meterezul Zubovski; el se ridica acum, în coloane, în văzduhul limpede. Nu se vedeau nicăieri focurile incendiilor, dar din toate părțile se ridicau coloane de fum, și toată Moscova, cel puțin tot ce putea vedea Pierre, era numai urme de incendii. Pretutindeni dădeai cu ochii numai de pământ pârjolit, din care se înălțau sobe de zid și hornuri și, rar de tot, întâlneai zidurile afumate ale caselor de piatră. Pierre se uita la ceea ce rămăsese pe urma focului și nu mai recunoștea cartierele binecunoscute ale orașului. Ici-colo se mai vedeau și biserici rămase în picioare. Kremlinul nu fusese distrus și se vedea de departe alb, cu turnurile lui și cu biserica Ivan cel Mare. În apropierea lui sclipea vesel cupola mânăstirii Novodevici și dangătul clopotelor răsuna dintr-acolo deosebit de limpede. Clopotele acestea îi amintiră lui Pierre că era duminică și sărbătoare: nașterea Maicii Domnului. Dar se părea că n-avea cine să prăznuiască ziua aceasta; nu erau pretutindeni decât ruinele incendiilor, și dintre ruși nu se vedea decât foarte rar câte un om, zdrențăros și speriat, care se ferea din calea francezilor.
Se vedea bine că rușilor le fusese răvășit și distrus cuibul. După nimicirea orânduielii rusești a vieții, Pierre simțea, în chip nelămurit, că pe locul cuibului distrus se stabilise o ordine nouă, dar puternică, ordinea lor, franceză. Simțea aceasta din înfățișarea rândurilor drepte de soldați mândri și veseli care-l escortau pe el și pe ceilalți delincvenți; simțea acest lucru din înfățișarea unui înalt funcționar francez care, într-o caleașcă cu doi cai, condusă de un soldat, trecu pe lângă ei. Mai simțea lucrul acesta și din sunetele vesele ale muzicii militare, care veneau dinspre stânga câmpului, și mai ales simțise și înțelesese acest lucru din lista pe care o citise în dimineața aceea, făcând apelul prizonierilor, ofițerul francez. Pierre fusese arestat numai de soldați și dus de colo-colo, cu zeci de alți deținuți; s-ar fi părut, deci, că-l puteau și uita sau confunda cu alții. Dar nu: răspunsurile date de el la interogatoriu se întorseseră împotriva lui sub forma numelui de: celui qui n'avoue pas son nom. Și, sub denumirea aceasta care-l îngrozea pe Pierre, soldații îl duceau acum undeva, cu convingerea nezdruncinată înscrisă pe fețele lor, că el, împreună cu restul prizonierilor, erau chiar aceia care trebuiau să fie prizonieri și că îi duceau acolo unde trebuiau să-i ducă. Pierre se simțea o surcea de nimica nimerită între roțile unei mașini pe care n-o cunoștea, dar care-și avea mersul ei firesc.
Împreună cu ceilalți delincvenți, Pierre fu dus în partea dreaptă a câmpului Devicie, nu departe de mânăstire, spre o casă mare, albă, cu o grădină întinsă. Era casa prințului Șcerbatov, unde Pierre fusese adeseori în vizită și unde, cum aflase din ce vorbeau soldații, își avea acum reședința mareșalul, ducele de Eckmühl.
Îi duseră către intrarea principală și începură să-i vâre unul câte unul în casă. Pierre fu introdus al șaselea. Fu condus printr-o galerie de sticlă, printr-un vestibul și un antreu care-i erau cunoscute, într-un cabinet lung și cu tavanul jos, la ușa căruia stătea un aghiotant.
În fundul camerei, la o masă, cu ochelarii pe nas, ședea Davout. Pierre înaintă până aproape de el. Davout, fără să ridice ochii de pe hârtia din fața lui, care-i furniza, probabil, informațiile, întrebă încet: Qui etes-vous?41
Pierre tăcu, pentru că nu avea putere să scoată nici un cuvânt. Davout pentru Pierre nu era un simplu general francez; pentru Pierre, Davout era omul faimos prin cruzimea sa. Uitându-se la chipul rece al lui Davout care, asemenea unui profesor sever, consimțea să aibă răbdare și să aștepte o vreme răspunsul, Pierre pricepea că fiecare secundă de întârziere putea să-l coste viața; dar nu știa ce să spună. Să spună tot ce spusese la primul interogatoriu, nu se putea hotărî; să-și dea în vileag numele și situația, era și periculos și rușinos. Tăcu. Și înainte de a se fi putut Pierre opri la un răspuns oarecare, Davout înălță capul, își ridică ochelarii pe frunte, închise pe jumătate ochii și-l privi țintă.
— Îl cunosc pe omul acesta, zise el cu o voce măsurată și rece, modulată înadins așa, probabil ca să-l sperie.
Fiorii reci, care-l trecuseră pe Pierre adineauri prin șira spinării, îi prinseră acum țeasta ca într-un clește.
— Mon général, vous ne pouvez pas me connaâtre, je ne vous ai jamai vu…42
— C'est un espion russe43, îl întrerupse Davout, adresându-se unui general care se afla de asemenea în odaie și pe care Pierre nu-l băgase în seamă.
Și Davout întoarse capul. Cu glas neașteptat de puternic, ca o avalanșă. Pierre rosti repede:
— Non, Monseigneur, zise el, amintindu-și deodată că Davout era duce. Non, Monseigneur, vous n'avez pas pu me connaâtre. Je suis un officier militionnaire et je n'ai pas quité Moscou.
— Votre nom? Repetă Davout.
— Bésouhof.
— Qu'est ce qui me prouvera que vous ne mentez pas?44
— Monseigneur! Strigă Pierre cu o voce care, departe de a arăta jignire, era rugătoare.
Davout ridică ochii și se uită țintă la Pierre. Câteva secunde se uitară unul la altul și privirea aceasta îl salvă pe Pierre. Prin privirea aceasta, dincolo de toate convențiile războiului și judecății, între cei doi oameni se stabiliră raporturi umane. Amândoi, în aceeași clipă, simțiră nedeslușit o grămadă de lucruri și înțeleseră că sunt, și unul și altul, copii ai omenirii, că sunt frați.
La cea dintâi privire, pentru Davout, care de-abia își ridicase ochii din hârtii, unde faptele și viața omului se reduc la cifre seci, Pierre nu contase decât ca un incident; și, fără să-și creadă conștiința încărcată cu o faptă rea, Davout l-ar fi împușcat; acum însă, începuse să vadă în el un om. Rămase o clipă pe gânduri.
— Comment me prouverez-vous la vérité de ce que vous me dites45? Întrebă cu răceală Davout.
Pierre își aminti de Ramball, îi declină numele și strada unde era casa.
— Vous n'etes pas ce que vous dites46, spuse iarăși Davout.
Pierre, cu voce tremurătoare și întretăiată, începu să aducă dovezi pentru adeverirea celor spuse.
Între timp însă intră aghiotantul și îi raportă ceva lui Davout.
Davout se însenină subit la auzul știrii aduse de aghiotant și începu să-și încheie nasturii uniformei. Uitase, se vede, cu totul de Pierre.
Când aghiotantul îi aminti de prizonier, el, încruntându-se, făcu un semn spre Pierre și spuse să fie luat. Dar unde trebuiau să-l ducă, înapoi în șura sau la locul de execuție dinainte pregătit, pe care i-l arătaseră tovarășii săi când trecuse pe câmpul Devicie, Pierre nu știa.
Întoarse capul și văzu că aghiotantul mai întreba ceva.
— Oui, sans doute!47 Zise Davout, dar ce era acest „da” Pierre nu știa.
Pierre nu-și mai aminti, după aceea, cum a ieșit, dacă a mers mult, și încotro anume. Merse așa, într-o stare de totală inconștiență, buimăcit și fără să vadă nimic în fața ochilor, punând pas după pas odată cu ceilalți, automat, până se opriră cu toții și se opri și el cu ei.
Un singur gând îl stăpânise tot timpul acesta: cine, cine, la urma urmei, cine adică îl condamnase la moarte? Nu-l condamnaseră oamenii aceia care-i luaseră interogatoriul în comisie; nu voise niciunul dintre ei, desigur, lucrul acesta, și nici nu-l puteau face. Nici Davout, care se uitase atât de omenește la el, nu putea fi cel care-l condamnase. Încă o clipă și Davout ar fi înțeles că făceau o greșeală, dar clipa aceasta o spulberase aghiotantul intrând. Iar aghiotantul acela, de bună seamă, nu voise să facă nimica rău, dar ar fi putut să nu intre. Cine atunci, cine-l condamnase la urma urmei, cine-l ucidea, cine-i lua lui viața, viața lui, a lui Pierre, cu toate amintirile, năzuințele, nădejdile și gândurile lui? Cine săvârșea lucrul acesta? Pierre simți că nu era nimeni care să-l fi săvârșit.
Era orânduiala, erau împrejurările.
O orânduială oarecare îl omora pe el, pe Pierre, îl lipsea de viață, de tot ce avea, îl nimicea.
XI.
DE LA CASA PRINÞULUI Șcerbatov, prizonierii fură duși drept devale, pe câmpul Devicie, puțin mai la stânga mânăstirii, și vârâți într-o grădină de zarzavat în mijlocul căreia era un stâlp. În dosul stâlpului fusese săpată o groapă mare, cu pământul proaspăt scos, și în jurul gropii și stâlpului, în semicerc, era o mare mulțime de oameni. Mulțimea se compunea dintr-un mic număr de ruși și un mare număr de soldați din armata napoleoniană, care nu erau unități franceze, în uniforme albastre cu epoleți roșii, diferite. De-a dreapta și de-a stânga stâlpului, în front, erau de serviciu nemți, italieni și francezi, în uniforme cu bocanci și chivere.
Delincvenții fură așezați în ordinea știută, adică aceea în care erau înscriși pe listă (Pierre era al șaselea), și duși către stâlp. Mai multe tobe începură să răpăie deodată, din ambele părți, și Pierre simți cum, odată cu bătaia tobelor, i se rupea, parcă, o parte din suflet. Își pierdu facultatea de a gândi și de a înțelege. De-abia putea vedea și auzi. Și nu mai avea decât o singură dorință: să se împlinească mai curând acel ceva groaznic care trebuia înfăptuit. Pierre se uita la tovarășii săi și-i cerceta cu privirea.
Doi inși din capăt erau pușcăriași, rași în cap: unul, înalt și slab, celălalt negricios, păros, mușchiulos, cu nasul turtit. Cel de al treilea era un servitor de vreo patruzeci și cinci de ani, cu părul încărunțit, cu trupul plin, bine hrănit. Al patrulea era un mujic, bărbat tare chipeș, cu barbă stufoasă, mare și blondă și cu ochi negri. Al cincilea era un lucrător de fabrică, galben la față, slab, tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în halat de lucru.
Pierre auzi că francezii se sfătuiau cum să-i împuște – câte unul sau câte doi deodată? „Câte doi”, spuse rece, calm, ofițerul mai mare în grad. Se produse mișcare în rândurile soldaților și se vedea că toți se grăbeau, dar graba aceasta nu era a unor oameni care au de făcut un lucru pe înțelesul tuturor, ci o grabă ca a oamenilor care dau zor să isprăvească ceva necesar, dar neplăcut și de neînțeles.
Un funcționar francez cu eșarfă pe piept se apropie de capătul drept al șirului de delincvenți și citi în rusește și în franțuzește sentința.
Pe urmă, două perechi de franțuji se apropiară de condamnați și-i luară, așa cum le indicase ofițerul, pe cei doi pușcăriași de la capătul rândului. Pușcăriașii se duseră la stâlp, se opriră și, până să fie aduși sacii, se uitară tăcuți în jurul lor, așa cum se uită fiara doborâtă la vânătorul care se apropie. Unul se închina întruna, celălalt se scărpina pe spinare și își mișca buzele într-o strâmbătură care aducea a zâmbet. Soldații începură să-i lege la ochi, cu mișcări pripite, să le pună saci în cap și să-i lege la stâlp.
Doisprezece pușcași înarmați ieșiră din rânduri cu pași fermi și măsurați și se opriră la opt pași de stâlp. Pierre se întoarse, ca să nu vadă ce avea să se întâmple. Deodată se auziră țăcănituri și o detunătură, care lui Pierre i se păru mai puternică decât cel mai grozav tunet, și el întoarse capul și privi. Era fum, și francezii, cu fețe palide și mâini tremurătoare, roboteau ceva pe lângă groapă. Fură aduși următorii doi. Și aceștia se uitau tot așa, cu priviri la fel cu ale celorlalți, tăcuți, implorând doar cu ochii, deznădăjduiți, ajutor și, de bună seamă, nepricepând și nevenindu-le să creadă în ceea ce avea să urmeze. Nu puteau crede, pentru că numai ei singuri știau ce însemna pentru ei viața și, de aceea, nu înțelegeau și nu credeau că era cu putință să le fie luată.
Pierre voia să nu vadă și își întoarse iarăși privirile. Și iarăși ceva ca un tunet groaznic îl asurzi și, odată cu răsunetul lui, văzu fum, sânge, palidele și speriatele fețe ale francezilor, care și acum trebăluiau ceva aproape de stâlp, împingându-se unii pe alții cu mâini tremurânde. Răsuflând din greu, Pierre se uită împrejurul său, ca și cum s-ar fi întrebat: ce-i asta? În toate privirile pe care le întâlneau ochii lui Pierre era aceeași întrebare.
Pe toate chipurile rușilor, pe chipurile soldaților francezi, pe ale ofițerilor, pe toate, fără excepție, el citea aceeași spaimă, aceeași oroare și aceeași luptă lăuntrică pe care o simțea și el în inima lui. „Dar cine-i cel ce săvârșește lucrul acesta, la urma urmei? Ei toți suferă întocmai ca și mine. Atunci, cine? Cine?” îi fulgeră o clipă lui Pierre prin minte.
— Tirailleurs du 86-eme, en avant!48 strigă cineva. Fu luat al cincilea condamnat, cel de lângă Pierre, numai el singur. Pierre nu pricepu că el era salvat; că el și toți ceilalți fuseseră aduși aici numai pentru a asista la execuție. Privea din ce în ce mai îngrozit la ceea ce se săvârșea, fără să se simtă nici bucuros că scăpase, nici mai liniștit. Al cincilea era lucrătorul de fabrică, în halat de lucru. Nici nu se atinseseră bine de el, că și sări îngrozit înapoi și se agăță de Pierre (Pierre tresări și se scutură de el). Lucrătorul nu putea să umble. Soldații îl duceau târâș, iar el tot striga ceva. Când îl puseră la stâlp, tăcu brusc. Parcă ar fi înțeles dintr-o dată ceva. Să fi înțeles că era zadarnic să mai strige, sau poate, dimpotrivă, că era cu neputință să-l omoare oamenii; destul că stătea la stâlp și aștepta să fie legat ca și ceilalți, uitându-se în jurul său cu ochi lucioși, ca de fiară rănită de glonț.
Pierre nu mai avu puterea să-și întoarcă fața și să închidă ochii. Curiozitatea și tulburarea lui, ca și a mulțimii, în fața acestui al cincilea omor, ajunseseră la pragul cel mai înalt. Tot ca și ceilalți, acest al cincilea condamnat părea la fel de liniștit: își încheia mereu halatul și își freca unul de altul picioarele goale.
Când începură să-i lege ochii, își îndreptă singur nodul de la ceafă, care-l strângea, apoi, când îl sprijiniră de stâlpul însângerat, el se lăsă pe spate și, cum poziția îi era incomodă, se îndreptă, își alătură picioarele și se lipi liniștit de stâlp. Pierre nu-și lua ochii de la el; nu-i scăpa nici cel mai mic gest.
Trebuie să se fi auzit apoi o comandă și după comandă trebuie să fi răsunat detunăturile celor opt arme. Dar Pierre, oricât s-a sforțat mai târziu să-și amintească, nu-și amintea să fi auzit câtuși de puțin zgomotul împușcăturilor. El văzu doar cum, nu se știe de ce, lucrătorul de fabrică se lăsă deodată moale în puterea frânghiilor, cum în două locuri se ivi sânge și cum, din cauza greutății trupului care atârna, frânghiile slăbiră și lucrătorul de fabrică, lăsându-și capul să atârne într-un chip nefiresc și îndoindu-și un picior sub dânsul, se așeză la pământ. Pierre se repezi la stâlp. Nimeni nu-l opri. Speriați și palizi, câțiva oameni își făceau de lucru ceva în jurul lucrătorului de fabrică. Unui francez bătrân și mustăcios îi tremura falca de jos, în timp ce dezlega frânghiile. Trupul se prăbuși grămadă. Soldații îl târâră, neîndemânatici și grăbiți, îndărătul stâlpului și-l împinseră în groapă.
Toți, de bună seamă, știau și niciunul dintre ei nu se îndoia că nu erau decât niște ucigași, care trebuiau să-și ascundă cât mai grabnic urmele crimei săvârșite.
Pierre își aruncă o privire în groapă și văzu că lucrătorul de fabrică zăcea acolo cu genunchii în sus, aproape la gură, cu un umăr mai ridicat decât altul. Și umărul acesta se înălța și se lăsa ritmic, spasmodic. Dar cazmalele și începuseră să-i arunce țărână pe tot trupul. Unul dintre soldați strigă la Pierre cu o voce răstită, înciudat și parcă îndurerat, să se întoarcă la locul lui. Pierre, însă, nu-l înțelese și rămase lângă stâlp; nimeni nu-l alungă.
Când groapa fu gata acoperită în întregime, se auzi o comandă. Pierre fu dus la locul său și trupele franceze, aliniate în front, de o parte și de alta a stâlpului, făcură stânga împrejur și porniră cu pași cadențați, defilând prin dreptul stâlpului. Cei douăzeci și patru de pușcași din mijlocul cercului, cu armele descărcate, își reluară în pas alergător locurile când trecură companiile pe lângă ei.
Pierre se uita acum nedumerit la acești pușcași, care fugeau perechi-perechi din cerc. Toți, afară de unul, se atașară companiilor cărora le aparțineau. Doar un soldat tânăr, cu fața palidă ca de mort, cu chivăra alunecată pe ceafă, cu arma scăpată din mână, tot mai stătea nemișcat în fața gropii, chiar pe locul de unde trăsese. Se clătina ca un om beat și făcea câte un pas împleticindu-se, când înainte, când înapoi, ca să-și țină echilibrul. Un militar bătrân, un subofițer, se repezi dintre rânduri și, apucându-l de umeri, îl trase în mijlocul celorlalți. Mulțimea de ruși și de francezi începu să se împrăștie. Toți mergeau tăcuți, cu capul în piept.
— Ça leur apprendra a incendier49, spuse cineva dintre francezi.
Pierre se uită la cel care vorbise și văzu că era un soldat care încerca prin asta să se liniștească singur de grozăvia celor făptuite, dar tot degeaba. Fără să-și mai sfârșească vorba, făcu un gest cu mâna a renunțare și trecu mai departe.
XII.
DUPÃ EXECUÞIE, PE PIERRE îl despărțiră de ceilalți osândiți și-l închiseră singur într-o mică biserică devastată și pângărită.
Înainte de apusul soarelui, un subofițer din gardă intră în biserică însoțit de doi soldați și-l înștiință pe Pierre că fusese grațiat și că va fi mutat acum în barăcile prizonierilor de război. Fără să fi înțeles ceva din ce-i spunea, Pierre se ridică și plecă cu soldații. Îl duseră în partea de sus a tăpșanului, spre niște barăci construite din scânduri, grinzi și leaturi arse și-l introduseră într-una dintre ele. Pe întuneric, îl înconjurară aici vreo douăzeci de oameni de tot soiul; Pierre se uita la ei, neînțelegând cine sunt, ce caută ei aici și ce vor de la dânsul. Auzea cuvintele pe care i le spuneau, dar nu putea să prindă ceva cu rost și cu șir dintre ele; nu le înțelegea sensul. Răspundea la tot ce-l întrebau, dar nu-și da seama cine sunt cei care-l ascultă și cum de-i înțeleg răspunsurile. Se uita la chipurile și la trupurile lor și toate i se păreau la fel de neînțelese.
Din clipa în care văzuse omorul acela înspăimântător săvârșit de oameni care nu voiseră să-l săvârșească, în sufletul lui Pierre parcă se rupsese dintr-o dată resortul prin care se susținea și păstra totul în viață, și totul părea că se preschimbase într-o grămadă de moloz, fără nici un rost. În el, deși nu și-ar fi putut da atunci seama, murise și credința în buna orânduire a lumii, și încrederea în oameni, și credința în propriul său suflet, și credința în Dumnezeu. Printr-o asemenea stare mai trecuse Pierre și altădată, dar niciodată cu atâta forță ca acum. Altădată, când îl copleșeau asemenea îndoieli – ele aveau drept izvor propria lui vină. Și, în adâncul sufletului său, Pierre simțea atunci că mântuirea din deznădejdea și din îndoielile care-l cuprinseseră era în el însuși. Acum însă simțea că nu era vreo vină de-a lui pricina că lumea se prăbușise în ochii săi și că rămăseseră din ea doar niște ruine lipsite de noimă. Simțea că întoarcerea către încrederea în viață nu mai stătea în puterea lui.
În jurul lui, în întuneric, erau oameni. Probabil că simțeau în el ceva care-i interesa foarte mult. Îi spuseră ceva, îl întrebară ceva, apoi îl duseră undeva și, în sfârșit, se trezi într-un ungher al barăcii, laolaltă cu niște oameni care vorbeau, fiecare din colțul lui, și făceau mare haz.
— Și așa, fraților… chiar prințul cel care, spunea (punând un accent deosebit pe cuvântul „care”) o voce din celălalt capăt al barăcii.
Tăcut și nemișcat, Pierre ședea lângă perete, pe paie, când închizându-și, când deschizându-și ochii. Dar, de îndată ce și-i închidea, vedea aievea același chip înspăimântător al lucrătorului – înspăimântător mai ales prin simplitatea lui – și pe urmă figurile, și mai înspăimântătoare prin neliniștea lor, ale ucigașilor fără voie. Și atunci, Pierre își deschidea iarăși ochii și privea buimac în întunericul dimprejurul lui.
Alături de dânsul ședea, cinchit, un om mărunțel, a cărui prezență Pierre o simțise, la început, după mirosul tare de sudoare pe care-l împrăștia la fiece mișcare. Omul acesta tot trebăluia ceva în beznă, pe la picioare, și Pierre, deși nu-i vedea fața, simțea că se uită tot timpul la el. Când i se mai obișnuiră ochii cu întunericul, Pierre pricepu că omul acesta se descălța. Și felul cum făcea el lucrul acesta îl interesa pe Pierre.
După ce dezlegă nojița care era înfășurată pe un picior, o strânse cu grijă și se apucă numaidecât de celălalt picior, tot cu ochii la Pierre. Cât timp atârna cu o mână prima nojiță, cu cealaltă se și apucase să o dezlege pe a doua. După ce se descălță astfel, cu o deosebită grijă, cu mișcări line, rotunjite, îndemânatice, care se succedau una pe alta fără zăbavă, omul își agăță încălțămintea de niște țăruși bătuți la căpătâi, scoase un briceag, tăie ceva, închise briceagul, îl puse la loc sub căpătâi și, după ce se așeză mai bine, își cuprinse cu mâinile genunchii strânși și se uită drept la Pierre. Pierre simți ceva plăcut, liniștitor și rotund în mișcările îndemânatice, în gospodăria aceasta frumos rânduită în colțișorul său, și chiar în mirosul acestui om, și fără să-și mai ia și el ochii de la țăran, îl privi drept în față.
— Prin multe nevoi ai fi trecut, boierule? Hai? Vorbi deodată omul cel mărunțel.
Și era atâta duioșie și atât firesc în vocea cântată a omului, încât lui Pierre, când dădu să-i răspundă, începu să-i tremure falca și simți că-l podidesc lacrimile. În aceeași clipă, omul cel mărunțel, ca să nu-i dea timp lui Pierre să-și trădeze tulburarea, rosti cu aceeași voce plăcută:
— Ehei, șoimulețule, nu te necăji, urmă el cu vocea cântată, duioasă și mângâietoare, cu care vorbesc rusoaicele bătrâne din popor. Nu te necăji, voinicelule: rabzi un ceas și trăiești un veac! Așa-i, dragul meu. Cât despre traiul nostru de aici, slavă Domnului, n-avem de ce ne plânge. Sunt oameni și răi și buni, spuse el și, încă urmându-și vorba, se lăsă în genunchi cu o mișcare mlădioasă; apoi se ridică și, tușind, se duse încotrova.
— Iaca, ai venit și tu, potaie, auzi Pierre din capătul celălalt al barăcii aceeași voce mângâioasă. A venit, n-a uitat, potaia. Haide, haide, fie!
Și soldatul, dând la o parte cățelușul care i se gudura prin preajmă, se întoarse la locul lui și se așeză la pământ. Þinea în mâini ceva înfășurat într-o cârpă.
— Iaca, boierule, na și mănâncă, spuse el, revenind la tonul respectuos de adineauri și întinzându-i lui Pierre câțiva cartofi copți. La prânz am avut ciorbă. Da' cartofii-s grozavi!
Pierre nu mâncase toată ziua și mirosul cartofilor i se păru peste măsură de ademenitor. Mulțumi soldatului și începu să mănânce.
— Păi, așa? Zise zâmbind soldatul și luă și el în mână un cartof. Uită-te aici!
Scoase iar briceagul, tăie cartoful drept în două, în palmă, presără pe el puțină sare dintr-o cârpă și-l dădu lui Pierre.
— Îs grozavi cartofii iștia, repetă el. Uite, așa să-i mănânci.
Lui Pierre i se păru că nu mai mâncase niciodată ceva mai gustos.
— Nu, mie nu mi-e de mine, spuse Pierre, dar de ce i-au împușcat pe nenorociții aceia? Cel din urmă n-avea decât vreo douăzeci de ani.
— Tț, tț… făcu omul cel mărunțel. Mare păcat… mare păcat, adăugă el repede și, ca și când cuvintele i-ar fi fost veșnic gata pregătite să-i zboare din greșeală de pe buze, continuă: Dar cum se face, boierule, că ai rămas dumneata la Moscova?
— N-am crezut că au să vină așa de repede. Am rămas din greșeală, spuse Pierre.
— Dar cum de te-au luat, șoimulețule? De acasă de la tine?
— Nu, m-am dus și eu să văd focul și atunci au pus mâna pe mine, m-au învinuit că am dat foc și m-au judecat.
— Unde-i judecată, acolo-i și nedreptate, observă omul cel mărunțel.
— Dar tu, demult ești aici? Întrebă Pierre, mestecând cel din urmă cartof.
— Eu? M-au luat duminică, din spital, de la Moscova.
— Ce, ești militar?
— Soldat din regimentul Apșeronski. Era să mă prăpădesc de friguri. Nouă nici nu ne-a spus nimeni nimic. Zăceam acolo vreo douăzeci dintr-ai noștri. Nici cu gândul nu gândeam, nici în vis nu visam.
— Și zi, nu ți s-a urât aici? Întrebă Pierre.
— Cum să nu mi se fi urât, șoimulețule! Mie-mi zice Platon și porecla mi-e Karataev, adăugă el, urmărind, probabil, să-i fie mai ușor lui Pierre să i se adreseze. Îmi ziceau „șoimulețul” în armată. Cum să nu mi se fi urât, frate dragă! Moscova-i mama orașelor. Cum să nu ți se urască să stai și să te tot uiți la toate astea? D-apoi și viermele roade varza, dar piere el cel dintâi; așa spuneau bătrânii, adăugă el repede.
— Cum? Cum ai spus? Îl întrebă Pierre.
— Eu? Întrebă Karataev. Eu ziceam că nu-s toate cum gândește omul, ci-i după cum voiește Domnul, spuse el, crezând că repetă cele spuse. Și continuă numaidecât: Dar dumneata, boierule, ai moșii? Și casă ai? Care va să zică, ai de toate din plin! Ai și nevastă? Dar bătrânii îți trăiesc? Întrebă el și, cu toate că Pierre nu-i vedea fața pe întuneric, simți că soldatului i se strângeau buzele într-un zâmbet reținut de duioșie, când îl întreba de toate acestea.
S-ar fi spus că-i părea rău de Pierre că n-avea părinți și mai cu seamă mamă.
— Nevasta-i de tăifăsuit, soacra e de-un bun venit, dar nimic nu-i mai scump pe lume ca mama care te-a născut! Zise el. Da' copilași ai? Continuă el cu întrebările. Răspunsul negativ al lui Pierre îl mâhni pesemne, iarăși, și se grăbi să adauge: Nu-i nimic; ești om tânăr, a da Dumnezeu și-ai avea. Numai să trăiți în bună înțelegere…
— Păi, acuma-i totuna, spuse fără să vrea Pierre.
— Hei, ești om bun, replică Platon. De sărăcie și de temniță nimic nu te ferește. Se așeză mai bine și tuși, pregătindu-se, de bună seamă, să spună o poveste mai lungă. Și-așa, neiculiță dragă, eram pe atunci acasă, începu el. Răzășia noastră-i bogată, pământ avem mult, trăiesc bine mujicii la noi – iar casa noastră, slavă ție, Doamne. Șase inși ieșeam la coasă, și cu tata șapte. O duceam bine. Răzăși în toată puterea cuvântului. Dar s-a întâmplat… și Platon Karataev povesti o istorie lungă, cum se dusese odată după lemne în pădurea altuia și-l prinsese gornicul, cum fusese biciuit, judecat și trimis la oaste. Așa-i viața, șoimulețule, rosti el cu glasul schimbat de zâmbet. Credeau că mă trimit la rău, da' când colo, mi-au făcut un bine! Îl luau pe frate-miu cel mic, de n-ar fi fost să cad eu în greșeală. Și frate-miu cel mic avea cinci copilași, iar eu, cum vezi, numai muierea. Am avut o copiliță, dar ne-a luat-o Dumnezeu până a nu pleca eu la oaste. Și, cum îți spuneam, viu eu odată în conced. Mă uit, ai mei trăiesc mai bine ca înainte. Plină curtea de vite, și femeile stau acasă, numai doi frați erau plecați să mai câștige cu munca. Mihailo singur, fratele cel mic, rămăsese acasă. Tata ne-a și spus: toți copiii îs pentru mine deopotrivă; de oricare deget te-ar mușca, la fel te doare. Să nu-l fi luat atuncea pe Platon, cădeau sorții pe Mihailo. Ne-a chemat pe toți – zău – și ne-a înșirat în fața icoanelor. „Mihailo, zice, vino-ncoa, pleacă-te până la pământ în fața lui, și tu, femeie, pleacă-te! Plecați-vă și voi, nepoților! Ați înțeles?” zice. Și uite-așa, neiculiță dragă. Soarta hotărăște. Iar noi tot cârtim: ba că ceea nu-i bine, ba că ceea-i rău. Fericirea noastră, neiculiță, e ca apa dintr-o vârșă de prins pește: tragi de ea, se umflă; dai s-o scoți, nu-i nimic în ea. Asta e.
Și Platon se răsuci pe paiele lui, tăcu un timp, apoi se ridică în picioare.
— Ce-i, pare-mi-se că ți-e somn! Zise el și începu să-și facă grăbit semnul crucii, rostind:
— Doamne Isuse Hristoase, Sfinte Nicolae, Frola și Lavra! Doamne Isuse Hristoase, Sfinte Nicolae, Frola și Lavra, Doamne Isuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește! Încheie el, apoi, făcând o mătanie până la pământ, se ridică, oftă și se așeză pe paie. Iac-așa! Culcă-mă, Doamne, pietricică și scoală-mă colăcel, mai adăugă el, și se culcă, trăgându-și peste umeri mantaua.
— Ce rugăciune-i asta pe care ai spus-o? Întrebă Pierre.
— Hî? Îngână Platon (ațipise). Ce rugăciune am spus? M-am rugat. Dar dumneata nu te rogi?
— Cum să nu, mă rog și eu, zise Pierre. Dar ce spuneai acolo: Frola și Lavra?
— Păi cum, răspunse repede Platon, e sărbătoarea cailor. Și de vite trebuie s-avem milă, zise Karataev. Ia te uită, potaia, cum s-a-ntins. S-a-ncălzit, porcul de câine, zise el, simțind cățelul la picioare; apoi se mai răsuci o dată și adormi numaidecât.
Afară se auzeau, undeva în depărtare, plânsete și țipete, și printre crăpăturile barăcii se zărea un foc; în baracă era însă liniște și întuneric. Multă vreme Pierre nu putu să doarmă. Stătea culcat în beznă, pe locul lui, ascultând cu ochii deschiși sforăitul regulat al lui Platon, care dormea lângă el; simțea cum lumea, care înainte se năruise în sufletul lui, se înălța acum cu o frumusețe nouă și pe temelii noi, de neclintit.
XIII.
ÎN BARACA ÎN CARE FUSESE adus Pierre și unde-și petrecu patru săptămâni din viață, mai erau douăzeci și trei de soldați prizonieri, trei ofițeri și doi funcționari.
De toți își aducea mai târziu aminte ca printr-o ceață; dar Platon Karataev rămase pentru totdeauna în sufletul lui Pierre ca amintirea cea mai trainică și mai scumpă și ca întruchiparea a tot ce este rusesc, blajin și rotunjit în sine. Când, a doua zi în zori, Pierre își văzu vecinul, prima lui impresie de ceva rotunjit se adeveri pe deplin; întreaga făptură a lui Platon, în mantaua lui franțuzească încinsă cu frânghie, cu șapcă și opinci, era rotundă; capul îi era perfect rotund; spatele, pieptul, umerii, mâinile chiar, pe care le ținea ca și cum ar fi tot vrut să îmbrățișeze ceva, erau rotunde; zâmbetul lui plăcut și ochii mari căprui și duioși, erau rotunzi.
Judecând după povestirile pe care le spunea el din campaniile la care luase parte ca vechi soldat, Platon Karataev trebuie să fi avut peste cincizeci de ani. Nu știa însă nici el și nici n-ar fi putut socoti, oricât s-ar fi silit, câți ani avea; dar dinții lui strălucitori de albi și puternici, care se iveau ca două semicercuri de câte ori râdea (ceea ce se întâmpla adesea), erau toți frumoși și întregi; n-avea nici un fir de păr alb în barbă ori pe creștet, și tot trupul său vădea mlădiere și, mai ales, putere și rezistență.
Fața lui, cu toate zbârciturile mici și rotunde, avea un aer de nevinovăție și tinerețe; vocea îi era plăcută și melodioasă. Dar cea mai însemnată particularitate a vorbirii lui era spontaneitatea și cursivitatea. Niciodată, se vedea bine, nu se gândea la ceea ce spunea sau se pregătea să spună și, de aceea, repeziciunea și intonațiile sale juste aveau o deosebită și irezistibilă putere de convingere.
Forța lui fizică și sprinteneala lui erau, la începutul prizonieratului, atât de neștirbite, încât părea că nu știe ce-i oboseala și boala. În fiecare seară, la culcare, el spunea: „Culcă-mă, Doamne, pietricică și scoală-mă colăcel”; iar dimineața când se trezea, strângea întotdeauna în același fel din umeri și spunea: „Cum m-am trântit, am și adormit; cum m-am sculat, m-am și înviorat”. Și într-adevăr, era destul să se culce că și adormea buștean, și era destul să se scoale, că se și apuca de o treabă oarecare, fără nici o clipă de zăbavă, așa cum fac copiii care, cum se trezesc, se și apucă de jucării. Se pricepea la toate – nu din cale-afară de bine, dar nici prost. Făcea pâine, gătea de mâncare, cosea, geluia, cârpea cizme. Era veșnic ocupat și doar noaptea dacă-și mai permitea să stea de taclale, lucru care-i plăcea, și să cânte. Cânta, nu așa cum cântă cântăreții, care știu că-i ascultă cineva, ci așa cum cântă păsările, probabil pentru că sunetele acestea erau pentru el tot atât de necesare, cum îndeobște e necesar să te întinzi sau să te miști; și sunetele pe care le scotea erau întotdeauna subțiri, duioase, aproape femeiești, pline de alean, iar chipul lui lua, în timp ce cânta, o înfățișare foarte serioasă.
De cum căzuse prizonier și-și lăsase iar barbă, se vede că se lepădase de tot ce dobândise străin, peste firea sa, de tot ce era soldățesc, și se întorsese, fără voia lui, la deprinderile vechi de om din popor, de țăran.
— Soldatul, cum vine-n conced, își și scoate cămașa din nădragi, spunea el.
Vorbea fără prea multă plăcere de viața sa de soldat, deși nu se plângea de ea, și repeta adeseori că el, tot timpul serviciului militar, nu fusese măcar o dată bătut. Când povestea, povestea de predilecție din amintirile lui îndepărtate și rămase, probabil, scumpe sufletului său, amintiri din viața lui de „răzăș”, cum numea el viața țărănească. Zicalele de care-i era plină vorbirea nu erau dintre acelea, de cele mai multe ori, necuviincioase sau obraznice, din care spun soldații, ci erau zicători din popor, care par atât de neînsemnate luate izolat, dar care dobândesc dintr-o dată un tâlc de adâncă înțelepciune, când sunt spuse unde se cuvine.
Adeseori spunea ceva cu totul opus de ceea ce spusese înainte, dar și una și alta dintre afirmațiile lui erau pline de adevăr. Îi plăcea să vorbească și vorbea frumos, înfrumusețându-și povestirea cu diminutive și cu cimilituri pe care, după părerea lui Pierre, le născocea din capul lui; dar cel mai de seamă farmec al povestirilor sale consta în faptul că, în vorbirea lui, întâmplările cele mai banale, uneori chiar acelea de care Pierre, lovindu-se, nu le dăduse nici o importanță, căpătau, reproduse de el, un caracter de solemnă desăvârșire. Îi plăcea să asculte poveștile (mereu aceleași), pe care le spunea seară de seară unul dintre soldați, dar mai mult decât orice îi plăcea să asculte istorisiri din viața de toate zilele. Zâmbea înveselit când auzea asemenea istorisiri, mai adăugând câte un cuvânt, sau mai punând câte o întrebare, țintind poate să-i deslușească mai bine frumusețea lucrurilor ce i se povesteau. Legături de prietenie, atașamente, iubiri – în sensul în care înțelegea Pierre aceste sentimente – Karataev n-avea; dar iubea și trăia îndrăgind tot ceea ce viața îi punea în față, mai ales omul, nu un om oarecare, un anumit om știut, ci aceia pe care îi avea în fața ochilor. Își iubea câinele, își iubea tovarășii, îi iubea pe francezi, îl iubea pe Pierre, care-i era vecin; dar Pierre simțea că, cu toată duioșia și blândețea pe care i le arăta Karataev (duioșie prin care instinctiv dădea respectul cuvenit vieții spirituale a lui Pierre), n-ar fi simțit mâhnire nici măcar o clipă dacă s-ar fi despărțit de dânsul. Și Pierre începu să aibă și el același sentiment față de Karataev.
Pentru ceilalți prizonieri, Platon Karataev era un soldat ca toți soldații; îl numeau „șoimulețul” sau Platoșa, glumeau pe seama lui fără răutate, îl mânau după una și alta. Pentru Pierre însă, Platon rămase pentru totdeauna așa cum îl văzuse în prima noapte: nepătrunsa, rotunda și veșnica întruchipare a spiritului de simplitate și de adevăr.
Platon Karataev nu știa nimic pe de rost, afară de rugăciunea lui. Când spunea ce avea de spus, părea că, începând, nu știe dinainte cum își va sfârși vorba.
De câte ori Pierre, mirat de sensul vorbelor lui Karataev, îl ruga să repete ce a spus, el nu-și mai putea aminti ce spusese cu o clipă înainte, tot așa cum nu putuse cu nici un chip să-i redea lui Pierre în cuvinte cântecul său favorit. Cântecul spunea: „drag mi-e crângul de mesteceni” și „mult mi-e dor”, dar tradus în cuvinte nu mai avea nici un înțeles. Nu înțelegea și nu putea înțelege sensul cuvintelor izolate, scoase dintr-o vorbire. Fiecare cuvânt al lui și fiecare acțiune erau expresia acelei forțe necunoscute de el, care era viața lui. Dar viața lui, așa cum și-o vedea el, n-avea nici un sens ca viață aparte. Ea avea sens doar ca o părticică a întregului, pe care îl simțea necontenit. Vorbele și faptele sale se revărsau din el tot atât de măsurat, de inevitabil și de nemijlocit, cum emană mirosul din floare. El nu putea înțelege nici valoarea, nici sensul unei fapte sau al unui cuvânt, luate separat.
XIV.
AFLÂND DE LA NIKOLAI ȘTIREA că fratele ei se afla împreună cu Rostovii la Iaroslavl, prințesa Maria se pregăti pe dată – fără să țină seama de mătușa ei care nu era de aceeași părere – de plecare, și nu singură, ci împreună cu nepoțelul ei. Dacă era greu sau ușor, cu putință sau cu neputință, ea nu se întrebase și nu voia să știe; de datoria ei nu era numai să se afle la căpătâiul unui frate care-i putea fi pe moarte, dar și să facă tot posibilul să-i ducă băiatul; și ea se pregăti de drum. Dacă prințul Andrei însuși nu-i dăduse de veste, faptul și-l explica prin aceea că el ori era prea din cale-afară de slăbit și nu putea scrie, ori socotea prea grea și prea periculoasă pentru ea și pentru fiul lui o călătorie ca aceasta.
În câteva zile, prințesa Maria fu gata de drum. Convoiul ei era compus din imensul cupeu princiar cu care venise la Voronej, dintr-o brișcă și o căruță. Mergeau cu ea mademoiselle Bourienne, Nikolușka cu guvernatorul său, bătrâna dădacă, trei fete în casă, Tihon, un lacheu tânăr și un vătaf înarmat, pe care i-l dăduse mătușă-sa s-o întovărășească.
Să meargă pe drumul obișnuit, prin Moscova, nici nu se putea gândi și, de aceea, calea ocolită pe care trebuia s-o străbată ducea prin Lipețk, Riazan, Vladimir și Șuia și era de foarte lungă durată, mai cu seamă pentru că nu peste tot se găseau cai de schimb în stațiile de poștă, și mai era și foarte grea și chiar primejdioasă prin preajma Riazanului unde (după cum se spunea) se iviseră francezii.
În timpul acestei călătorii grele, pe mademoiselle Bourienne, pe Dessalles și pe servitorii prințesei Maria îi uimi cât de tare de înger era ea și ce spirit practic avea. Se culca mai târziu decât toți, se scula cea dintâi și nici o piedică n-o putea opri din drum. Datorită spiritului ei practic și energiei ei, care însuflețea pe cei ce o însoțeau, către sfârșitul săptămânii a doua se apropiară de Iaroslavl.
Ultimele zile petrecute la Voronej fuseseră pentru prințesa Maria cele mai fericite din viața ei. Iubirea ei pentru Rostov n-o mai chinuia și n-o mai tulbura. Iubirea aceasta îi umplea tot sufletul, devenise o parte integrantă din ea însăși și ea nu i se mai opunea. În ultimul timp, prințesa Maria se convinsese, deși nu-și tradusese niciodată lucrul acesta lămurit, în cuvinte, că iubea și că era iubită. Se convinsese de acest lucru la ultima ei întrevedere cu Nikolai, când acesta venise să o anunțe că fratele ei se găsea împreună cu Rostovii. Nikolai nu dăduse de înțeles printr-un cuvânt măcar, că acum (în cazul însănătoșirii prințului Andrei), relațiile de altădată dintre acesta și Natașa s-ar fi putut reînnoi, dar prințesa îi citise pe chip că știa și se gândea la asta. Și, în ciuda acestui fapt, purtarea lui față de dânsa – plină de atenție, delicată și drăgăstoasă – nu numai că nu se schimbase, dar, mai mult, părea că-l și bucură faptul că acum înrudirea dintre el și prințesa Maria îi îngăduia să-și arate mai liber prietenia și dragostea față de dânsa, cum gândea de multe ori prințesa Maria. Știa că iubește pentru prima și ultima dată în viață, simțea că e iubită și era fericită și împăcată în privința aceasta.
Dar această parțială fericire din sufletul ei nu numai că nu o împiedica să fie profund îndurerată pentru fratele ei, ci dimpotrivă, îi dădea o mai mare libertate de a se lăsa cu totul în voia sentimentului iubirii de frate. Sentimentul acesta era atât de puternic în clipa plecării ei din Voronej, încât, văzându-i chipul chinuit și deznădăjduit, însoțitorii ei erau încredințați că se va îmbolnăvi pe drum; însă tocmai greutățile și grijile călătoriei, cu care se luptase atât de energic prințesa Maria, o îndepărtară un timp de durerea ei și-i dădură puteri.
Cum se întâmpla întotdeauna în timpul călătoriilor, prințesa Maria nu se mai gândea decât la drum, uitând care îi era ținta. Dar când se apropiară de Iaroslavl și când i se deschise iarăși perspectiva a ceea ce putea s-o aștepte, și încă nu peste un număr de zile, ci chiar în aceeași seară, tulburarea ei ajunse la culme.
Când vătaful, trimis înainte călare, pentru a se informa la Iaroslavl unde locuiau Rostovii și în ce stare se găsea prințul Andrei, veni să întâmpine la bariera orașului cupeul cel mare care sosea, el se îngrozi de chipul înfricoșător de palid al prințesei, care-și scosese capul pe ferestruica cupeului.
— Am aflat tot, înălțimea-voastră: familia Rostov locuiește în piață, în casa negustorului Bronnikov. Nu-i departe: chiar pe malul Volgăi, spuse vătaful.
Prințesa Maria i se uită speriată și întrebătoare drept în ochi, nepricepând de ce nu-i răspundea nimic la principala întrebare: ce era cu fratele ei?
Mademoiselle Bourienne puse în locul prințesei întrebarea referitoare la prinț:
— Ce-i cu prințul? Se informă ea.
— Luminăția-sa locuiește cu dânșii în aceeași casă.
„Înseamnă că trăiește”, își zise prințesa și întrebă încet:
— Cum îi este?
— Lumea spune că e tot cum era.
Ce însemna, „tot cum era” prințesa nu-l mai întrebă. Aruncă doar o privire fugară spre Nikolușka, nepoțelul de șapte ani care ședea în fața ei, vesel că vedea orașul, apoi lăsă capul în piept și nu-l mai ridică până când cupeul greoi se opri undeva huruind, zdruncinându-se și legănându-i. Scara cupeului fu coborâtă cu zgomot.
Portiera se deschise. În stânga se vedea o apă, un râu mare, în dreapta treptele casei; pe trepte era lume, servitori, și o fată rumenă la chip, cu plete mari, negre, care zâmbea neplăcut și fals, cum i se păru prințesei Maria (era Sonia). Prințesa o luă la fugă în sus pe scări, iar fata care zâmbea prefăcut spuse:
— Pe aici, pe aici!
Și prințesa se trezi într-un antreu, în fața unei femei bătrâne, cu o figură de orientală, care-i ieși grăbită în cale, cu chipul răvășit. Era bătrâna contesă. O îmbrățișa și-o sărută pe prințesa Maria.
— Mon enfant! Spuse ea. Je vous aime et vous connais depuis longtemps.50
Oricât de emoționată era, prințesa Maria înțelese că era contesa și că trebuia să-i spună ceva. Fără să-și dea seama cum, rosti câteva cuvinte respectuoase în franțuzește, pe același ton pe care i se adresase contesa, apoi întrebă:
— Cum se simte el?
— Doctorul spune că e în afară de orice pericol, zise contesa, dar spunând aceasta înălță ochii spre cer și oftă, și în gestul acesta era o expresie care-i contrazicea spusele.
— Unde-i? Pot să-l văd, se poate? Întrebă prințesa.
— Numaidecât, prințesă, numaidecât, scumpa mea. Acesta-i copilul lui? Întrebă ea, văzându-l pe Nikolușka intrând împreună cu Dessalles. Avem să încăpem cu toții, casa-i mare. O, ce băiețel încântător!
Contesa o conduse pe prințesa Maria în salon. Sonia sta de vorbă cu mademoiselle Bourienne. Contesa îl mângâia pe Nikolușka. Bătrânul conte intră în salon și spuse bun venit prințesei. Contele se schimbase peste măsură de mult de când îl văzuse ultima dată prințesa. Pe atunci fusese un bătrânel voinic, plin de haz și sigur de sine. Acum părea un om zdrobit, vrednic de plâns. Vorbind cu prințesa, se uita tot timpul în jurul lui, ca și cum ar fi vrut să întrebe pe toată lumea dacă nu cumva face ceva ce nu se cuvine. După ruinarea Moscovei și a întregului său avut, contele, dezrădăcinat, își pierduse pesemne conștiința importanței sale și simțea că pentru el nu mai e loc în viață.
Cu toate că singura ei dorință era să-și vadă cât mai repede fratele și cu toate că îi era necaz că acum, când ea nu voia decât să-l vadă pe Andrei, Rostovii nu mai sfârșeau cu vorba și-i copleșeau cu laude prefăcute nepoțelul, prințesa observa tot ce se petrecea în: jurul ei și simțea că trebuie neapărat să se supună, până una-alta, acestei noi rânduieli în care intrase. Știa că toate acestea erau inevitabile, așa că, oricât de greu i-ar fi venit, le îndură fără supărare.
— Nepoată-mea, spuse contele, prezentând-o pe Sonia. N-ai cunoscut-o, prințesă?
Prințesa se întoarse spre ea și, încercând să-și înăbușe sentimentul ostil care i se trezea în adâncul sufletului față de această fată, o sărută. Dar începuse s-o apese greu faptul că starea sufletească a tuturor celor ce o înconjurau era atât de departe de ceea ce era în sufletul ei.
— Unde-i el? Mai întrebă o dată, adresându-li-se tuturora.
— E jos, Natașa e cu dânsul, răspunse Sonia, înroșindu-se. Am trimis să vadă ce face. Dumneata, prințesă, vei fi fiind, cred, obosită?
Prințesei îi dădură lacrimile de necaz. Întoarse capul și se pregătea să o mai întrebe o dată pe contesă cum putea ajunge la el, când, dinspre ușă, se auziră, ușori, pași vijelioși și veseli parcă. Prințesa se întoarse și o văzu pe Natașa care intra aproape fugind, pe Natașa, pe care, în întrevederea aceea de demult, de la Moscova, o plăcuse atât de puțin.
Dar înainte chiar de a-i putea vedea fața, prințesa Maria înțelese că Natașa era tovarășa ei sinceră întru durere și, deci, prietena ei. Se repezi s-o întâmpine și, îmbrățișând-o, începu să plângă pe umărul ei.
Cum aflase de sosirea prințesei Maria, Natașa, care stătea la căpătâiul prințului Andrei, ieșise binișor din camera lui și pornise, cu pașii aceia repezi care, după cum i se păruse prințesei Maria, erau parcă veseli, întru întâmpinarea ei.
Pe chipul ei emoționat, când apăru în cameră aproape fugind, nu era decât o expresie de dragoste, expresia unei dragoste nețărmurite față de el, față de ea, față de tot ce-i era apropiat omului iubit, o expresie de compătimire, de suferință pentru alții și de pasionată dorință de a se dărui pe sine pentru a-i ajuta. Se vedea bine că în clipa aceea în sufletul ei nu era nici un gând privitor la ea și la relațiile ei cu dânsul.
Prințesa Maria, simțitoare, pricepu de la cea dintâi privire toate acestea după chipul Natașei și plânse cu dureroasă voluptate pe umărul ei.
— Să mergem, să mergem la el, Marie, spuse Natașa și o conduse în camera alăturată.
Prințesa Maria înălță capul, își șterse ochii și se uită la Natașa. Simțea că de la ea va putea afla și înțelege totul.
— Ce… începu ea să întrebe, dar se opri deodată.
Simți că prin cuvinte nu se putea nici întreba și nici răspunde. Chipul și ochii Natașei trebuiau să spună tot, mai clar și mai adânc.
Natașa se uită la ea, dar părea înfricoșată și cuprinsă de îndoială dacă să spună sau să nu spună tot ce știa. Simțea parcă, în fața acestor ochi strălucitori, care o pătrundeau până în adâncul inimii, că nu se putea să nu spună tot, tot adevărul, așa cum îl văzuse ea. Buzele Natașei începură deodată să tremure, cute urâte i se formară împrejurul gurii și, izbucnind în hohote de plâns, își ascunse fața în mâini.
Prințesa Maria înțelese totul.
Dar ea tot mai nădăjduia, așa că întrebă și prin cuvinte, în care nu credea nici ea:
— Dar rana, cum merge rana? Și el cum se simte în general?
— Ai… ai să… vezi, doar atât putu să spună Natașa.
Mai zăboviră puțin jos, lângă camera lui, ca să le mai treacă plânsul și să intre la el cu fețe liniștite.
— Cum a evoluat boala? E mult de când îi e mai rău? Când s-a întâmplat asta? Întrebă prințesa Maria.
Natașa povesti că la început fusese în primejdie din cauza stării febrile și a durerilor, dar că la Troița toate acestea trecuseră și că doctorul nu se mai temea decât de un singur lucru: cangrena. Dar și pericolul acesta trecuse. Când sosiseră la Iaroslavl, rana începuse să supureze (Natașa era bine informată despre tot ce privea supurația și celelalte asemănătoare) și doctorul spusese că supurația va putea decurge normal. Pe urmă, se ivise iar febra. Medicul spunea că febra aceasta nu era atât de primejdioasă.
— Dar acum două zile, începu Natașa, s-a întâmplat deodată asta… Ea își ținu cu greutate plânsul. Nu știu de ce, dar… ai să vezi cum s-a schimbat.
— L-au părăsit puterile? E slăbit? întrebă prințesa.
— Nu, nu e asta, dar e mai rău. Ai să vezi. Ah, Marie, e prea bun; nu poate, nu poate trăi, pentru că e…
XV.
CÂND NATAȘA DESCHISE, cu gestul ei obișnuit, ușa camerei lui și-i făcu prințesei loc să treacă înainte, aceasta simți cum i se urcă în gâtlej hohotele de plâns. Oricât s-ar fi pregătit ea, oricât ar fi încercat să se liniștească, știa totuși că nu va fi în stare să-l privească fără să plângă.
Prințesa Maria înțelesese ce voia să spună Natașa prin cuvintele: asta s-a întâmplat acum două zile. Ea înțelegea că această frază însemna că prințul Andrei se îmbunase deodată, iar îmbunarea și îmblânzirea lui erau semne prevestitoare ale morții. Ea și vedea, apropiindu-se de ușă, în închipuirea ei, fața lui Andriușa, așa cum i-o știa din copilărie, delicată, blândă, duioasă, cu expresia aceea pe care foarte rar o văzuse mai târziu la el și care, tocmai de aceea, îi făcuse întotdeauna o atât de puternică impresie. Știa că el îi va spune cuvinte domoale și duioase, ca acelea pe care i le spusese tatăl ei înainte de moarte, și că ea n-avea să poată suporta și avea să izbucnească în hohote de plâns în fața lui. Dar mai devreme sau mai târziu, lucrul acesta trebuia să se întâmple, așa că, intră în odaie. Simțea cum o îneacă din ce în ce mai tare plânsul, pe măsură ce ochii ei miopi îi deslușeau tot mai limpede silueta și căutau să-i recunoască trăsăturile, și iată că reuși să-i zărească fața și să-și încrucișeze privirile cu ale lui.
Zăcea pe o canapea, între perne, îmbrăcat cu un halat îmblănit cu veveriță. Era slab și palid. Cu o mână transparent de albă ținea o batistă; cu cealaltă mână își netezea, mișcându-și degetele domol, mustața subțire, mult crescută. Ochii lui priveau spre cei intrați.
Văzându-i fața și întâlnindu-i privirea, prințesa Maria își încetini pașii și simți deodată cum lacrimile îi seacă și cum hohotele de plâns i se potolesc. Când îi văzu expresia feței și privirea, ea se intimidă și se simți vinovată.
„Dar cu ce am greșit eu?” se întreba ea. „Prin aceea că trăiești și te gândești la cele vii, pe când eu!” răspundea privirea lui rece și severă.
În privirea lui, adâncă și îndreptată nu spre lume, ci înăuntrul său, era aproape dușmănie atunci când se întoarse încet către soră-sa și către Natașa.
Se sărută cu sora lui, după obiceiul lor, ținându-și mâinile între mâini.
— Bun venit, Marie. Cum ai ajuns aici? Spuse el, cu o voce la fel de măsurată și de străină cum îi era și privirea. Să fi scos un țipăt de disperare, țipătul lui ar fi îngrozit-o pe prințesa Maria mai puțin decât tonul acestei voci.
— Și pe Nikolușka l-ai adus? Întrebă el tot atât de măsurat și de domol, cu o vădită sforțare de a-și aminti ceva.
— Cum îți merge? Zise prințesa Maria, mirată și ea de ce găsise să spună.
— Asta, draga mea, să-l întrebi pe doctor, zise el; apoi, făcând încă o vădită sforțare ca să fie blând, spuse numai din gură (se vedea că nici nu se gândește la ce spune):
— Merci, chere amie, d'etre venue.51
Prințesa Maria îi strânse mâna. La strângerea mâinii ei, prințul se încruntă abia perceptibil. El tăcea, iar ea nu știa ce să spună. Prințesa înțelegea bine ce se întâmplase cu el acum două zile. În cuvintele, în tonul vocii lui și mai cu seamă în privirea lui – rece, aproape dușmănoasă – se simțea înstrăinarea aceea față de tot ce e lumesc, care e atât de înfricoșătoare pentru un om viu. El, se vedea bine, greu mai putea pricepe tot ce ținea încă de viață; dar, odată cu aceasta, se simțea că, dacă nu mai înțelegea ceea ce ține de viață, nu era din pricină că-l părăsise forța de înțelegere, ci din pricină că înțelegea altceva, ceva ce nu pricepeau și nu puteau pricepe oamenii vii, și asta îl absorbea pe de-a-ntregul.
— Da, uite ce ciudat a vrut soarta să ne întâlnim! Spuse el, rupând tăcerea și arătând spre Natașa. Tot timpul ea m-a îngrijit.
Prințesa Maria auzea, dar nu înțelegea ce spunea el. El, sensibilul, atentul Andrei, cum putea el vorbi așa în fața aceleia pe care o iubea și care-l iubea! Dacă ar mai fi avut de gând să trăiască, n-ar fi spus pe un ton atât de rece și de jignitor lucrul acesta. Dacă n-ar fi știut că moare, cum ar fi putut să nu-i fie milă de ea, cum ar fi putut vorbi așa față de dânsa! O singură explicație putea avea atitudinea lui și anume că totul îi devenise indiferent, și-i devenise indiferent din pricină că altceva, mult mai însemnat, îi fusese dezvăluit.
Convorbirea lor fu rece, dezlânată și lâncezind la fiecare clipă.
— Marie a venit prin Riazan, spuse Natașa.
Prințul Andrei nu băgă de seamă că Natașa îi spunea surorii lui pe nume. Și chiar Natașa abia acum, numind-o așa în fața prințului Andrei, își dădu pentru prima oară seama de acest lucru.
— Ei, și ce se mai aude? Spuse el.
— I s-a spus că Moscova a ars toată, a ars cu desăvârșire, și că s-ar fi…
Natașa se opri: nu trebuia să mai vorbească. Se vedea că prințul Andrei, oricâte sforțări făcea să asculte, nu izbutea.
— Da, a ars, se zice, rosti el. E mare păcat, și rămase cu ochii țintă înainte, potrivindu-și distrat mustața cu degetele.
— Și tu, Marie, te-ai întâlnit cu contele Nikolai? Zise deodată prințul Andrei, cu dorința vădită de a face pe placul lor. A scris celor de aici că i-ai plăcut mult, continuă el simplu, calm; nu mai era în stare, se vedea bine, să priceapă tot complicatul tâlc pe care-l aveau cuvintele lui pentru oamenii vii. Dacă l-ai iubi și tu, ar fi foarte bine… să vă căsătoriți, mai adăugă el, puțin mai repede, ca și cum s-ar fi bucurat că găsise, în sfârșit, cuvintele demult căutate.
Prințesa Maria îi auzea cuvintele, dar ele nu aveau pentru dânsa nici o altă însemnătate, în afară de aceea că-i dovedeau cât de departe era el acum de tot ce e viu.
— La ce să vorbim de mine? Spuse ea calm și se uită la Natașa.
Natașa îi simți privirea și nu se uită la prințesa Maria. Din nou tăceau cu toții.
— André, n-ai do… spuse deodată prințesa Maria cu voce tremurătoare, n-ai dori să-l vezi pe Nikolușka? Tot timpul a vorbit de tine.
Prințul Andrei zâmbi pentru prima oară, aproape imperceptibil, dar sora lui, care-i cunoștea atât de bine chipul, înțelese cu groază că nu era un zâmbet de bucurie ori de dragoste pentru fiul lui, ci o ușoară și blândă ironie la adresa faptului că prințesa Maria întrebuințase și ultimul mijloc care – cum credea ea – îl putea readuce pe el la sentimentele firești.
— Da, mă bucură să-l văd pe Nikolușka. E sănătos?
Când îl aduseră la căpătâiul lui pe Nikolușka, care-și privi speriat tatăl, dar nu plânse, fiindcă nimeni nu plângea în jurul lui, prințul Andrei îl sărută și, se vedea bine, nu mai știu ce i-ar putea spune.
Iar când, apoi, îl scoaseră pe Nikolușka din odaie, prințesa Maria se apropie încă o dată de fratele său, îl sărută și, nemaifiind în stare să se stăpânească, o podidi plânsul.
Prințul Andrei o privi stăruitor.
— Plângi pentru Nikolușka? Întrebă el.
Prințesa Maria, plângând, dădu afirmativ din cap.
— Marie, tu știi Evan… începu el, dar se opri deodată.
— Ce spui?
— Nimic. Nu e nimic de plâns aici, spuse el, uitându-se cu aceeași privire rece la ea.
Când prințesa Maria începuse să plângă, el înțelesese că ea plângea pentru că Nikolușka avea să rămână fără tată. Făcând o mare sforțare, el căută să se întoarcă îndărăt, la viață, și să-și schimbe punctul de vedere cu al lor.
„Da, lor trebuie să li se pară dureros lucrul acesta! Gândi el. Dar cât e de simplu!” „Păsările cerului nici seamănă și nici adună, dar Tatăl Vostru le hrănește”, își spuse el sieși și vru să-i spună și prințesei. „Dar nu, ei vor înțelege asta în felul lor; ei nu vor înțelege! Ei nu sunt în stare să înțeleagă că toate sentimentele acestea pe care pun ei atâta preț, toate gândurile acestea care ni se par atât de importante, toate sunt inutile. Nu ne mai putem înțelege unul pe altul!” și tăcu.
Băiețașul prințului Andrei avea șapte ani. Abia învățase să citească și era cu totul neștiutor. El trecu prin multe, din ziua aceea, câștigând cunoștințe, putere de observație și experiență; dar chiar să fi avut el de pe atunci toate cunoștințele acestea și experiența însușită mai târziu, tot n-ar fi putut înțelege, mai bine și mai adânc decât înțelesese, toată însemnătatea scenei petrecute între tatăl său, prințesa Maria și Natașa. Înțelegea totul și, fără să plângă, ieși din cameră, se apropie tăcut de Natașa care ieșise după el, se uită sfios la ea, cu ochii lui frumoși și visători; buza de sus, puțin ridicată și rumenă, începu să-i tremure, își lipi capul de Natașa și începu să plângă.
Din ziua aceea Nikolușka fugea de Dessalles, fugea de mângâierile contesei și, ori stătea singur, ori se apropia sfios de prințesa Maria și de Natașa, la care părea că începuse să țină mai mult chiar decât la mătușă-sa, și se alinta liniștit și timid în poala lor.
Ieșind de la fratele ei, prințesa Maria înțelese cu prisosință ceea ce-i spusese chipul Natașei. De atunci nu-i mai pomeni Natașei nimic despre speranțele în salvarea vieții prințului Andrei. Făceau cu schimbul la căpătâiul bolnavului și nu mai plângea, dar se ruga necontenit, întorcându-și sufletul spre cel nepătruns și veșnic, a cărui prezență se simțea acum atât de puternic în preajma muribundului.
XVI.
PRINÞUL ANDREI NU ERA numai conștient că va muri, dar simțea chiar că moare, că a și murit pe jumătate, încerca sentimentul înstrăinării de tot ce e pământesc și al unei plăcute și ciudate ușurări a existenței. Fără grabă și fără tulburare, aștepta să se întâmple ceea ce trebuia să se întâmple. Acel ceva cumplit, penibil, veșnic, necunoscut și îndepărtat, a cărui prezență nu încetase să o simtă cât trăise, îi era acum foarte apropiat și, judecând după strania ușurare a existenței pe care o simțea, aproape de înțeles și chiar perceptibil…
Cândva, sfârșitul îl înfricoșase. De două ori încercase groaznicul, chinuitorul simțământ al fricii de moarte, al sfârșitului, și iată că acum nu-l mai înțelegea.
Încercase prima oară acest simțământ, atunci când grenada se învârtise în fața lui ca o sfârlează și el se uitase la miriște, la tufe și la cer, și știuse că moartea era în fața lui. Mai târziu însă, când își venise în fire de pe urma rănii, și în sufletul lui eliberat parcă de jugul vieții îi răsărise într-o clipă acea floare a iubirii veșnice, libere și fără de legătură cu viața aceasta, el nu se mai temuse de moarte și nu se mai gândise la ea.
În ceasurile acelea de dureroasă singurătate și de semidelir, pe care le trăise după rănire, cu cât se gândea mai mult la noul principiu al iubirii veșnice care i se dezvăluise, cu atât se depărta mai tare, fără să simtă nici el, de viața pământească. A iubi totul și pe toți, a se jertfi întotdeauna pe sine din iubire, însemna a nu iubi pe nimeni, însemna a nu trăi viața aceasta pământească. Și, cu cât se pătrundea mai mult de acest principiu al iubirii, cu atât se despărțea mai definitiv de viață, cu atât înlătura mai deplin cumplita barieră care, atunci când din suflet ne lipsește iubirea, stă între viață și moarte. Când își amintea, în primele zile, că trebuie să moară, își spunea: ei și? Cu atât mai bine!
Dar, după noaptea aceea de la Mâtișci, când în semi-delirul lui îi apăruse în fața ochilor aceea pe care o dorise, și când, lipindu-și buzele de mâna ei, plânsese domol, cu lacrimi de bucurie, iubirea față de această femeie i se strecurase pe nesimțite în inimă și-l legase iarăși de viață. Gânduri de fericire și temeri îl năpădiră iar. Amintindu-și clipa când, la ambulanță, îl văzuse pe Kuraghin, el nu se mai putu acum întoarce la sentimentele încercate atunci: acum îl chinuia întrebarea dacă omul acela mai era viu. Și nu îndrăznea să întrebe pe nimeni.
Boala lui își urma cursul firesc, și ceea ce Natașa voise să spună prin „asta s-a întâmplat cu el” intervenise două zile înainte de sosirea prințesei Maria. Era cea din urmă luptă morală între viață și moarte, luptă din care moartea ieșise victorioasă. Era conștiința, neașteptat ivită, că el încă tot mai îndrăgea viața, reprezentată de dragostea lui pentru Natașa; fu ultimul acces, în sfârșit învins, de spaimă în fața necunoscutului.
Era seară. Ca întotdeauna după masă, el se afla într-o ușoară stare febrilă, iar gândurile îi erau peste măsură de lucide. Sonia ședea lângă măsuță. El ațipi. Deodată îl năpădi un sentiment de fericire.
„A, a intrat ea!”, se gândi el.
Într-adevăr, în locul Soniei ședea Natașa, care tocmai intrase cu pași ușori.
De când începuse să-l îngrijească, el avea întotdeauna senzația fizică a apropierii ei. Ședea într-un fotoliu, în profil, mascându-i cu silueta ei flacăra lumânării și împletea la ciorap. (Învățase să împletească ciorapi din ziua când prințul Andrei îi spusese că nimeni nu e în stare să îngrijească mai bine bolnavii decât dădacele bătrâne care împletesc ciorapi și că în împletitul ciorapilor este ceva liniștitor.) Degetele ei subțiri mânuiau cu repeziciune andrelele care se ciocneau din când în când între ele și profilul îngândurat al chipului ei, cu privirile plecate, era în raza vederii lui. Ea făcu o mișcare și ghemul i se rostogoli de pe genunchi. Tresări, se uită la dânsul și, acoperind flacăra lumânării cu o mână, cu o mișcare grijulie, mlădioasă și precisă, se aplecă și ridică ghemul, apoi se așeză la loc, în aceeași poziție.
El o privea fără să se clintească și observă că după sforțarea pe care o făcuse ea avea nevoie să-și umfle tot pieptul răsuflând, dar nu se putu hotărî să o facă și își stăpâni precaut respirația.
La mânăstirea Troița vorbiseră între ei despre trecut și el îi spusese că, dacă va scăpa cu viață, va mulțumi lui Dumnezeu până la sfârșitul zilelor pentru rana care-l făcuse să se întâlnească din nou cu dânsa; dar de atunci nu mai vorbiseră niciodată despre viitor.
„S-ar putea sau nu s-ar putea întâmpla una ca asta? Se întreba el acum, uitându-se la dânsa și ascultând zgomotul ușor al andrelelor de oțel. Oare să ne fi apropiat iarăși soarta unul de altul, în chip așa de straniu, numai ca eu să mor? Dar e posibil oare să mi se fi descoperit adevărul vieții numai pentru ca să trăiesc mai departe în minciună? Pe ea o iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar ce să fac dacă o iubesc?” își zise el și, deodată, fără să vrea, gemu, așa cum se obișnuise de când suferea.
Auzindu-l gemând, Natașa lăsă ciorapul, se întoarse spre el și, când îi văzu ochii strălucitori, se apropie cu pași ușori și se aplecă asupra lui.
— Nu dormeai?
— Nu, mă uit demult la dumneata; am simțit când ai intrat. Nimeni afară de dumneata nu-mi aduce liniștea asta plăcută… lumina asta. Îmi vine să plâng de bucurie.
Natașa se apropie și mai mult de el. Fața îi strălucea de bucurie entuziastă.
— Natașa, te iubesc prea mult. Mai mult decât orice pe lume.
— Dar eu! Ea își întoarse o clipă fața. Și de ce prea mult? Spuse ea.
— De ce prea mult? Spune-mi, cum crezi, cum simți dumneata în sufletul dumitale, în adâncul sufletului dumitale: am să trăiesc? Ce impresie ai?
— Sunt convinsă, sunt convinsă! Rosti, aproape strigând Natașa și îi apucă mâinile cu o mișcare pătimașă.
El tăcu.
— Ce frumos ar fi!
Și, luându-i mâna, i-o sărută. Natașa era fericită și emoționată; dar își aminti îndată că era neapărată nevoie ca el să aibă liniște.
— Numai că n-ai dormit, spuse ea, înăbușindu-și bucuria. Încearcă să dormi… te rog.
El îi strânse mâna, apoi i-o lăsă, și ea trecu între el și lumânare și se așeză la locul ei. De două ori își întoarse spre el privirile și ochii lui deschiși i le întâmpinară, luminoși. Natașa își concentră toată atenția asupra ciorapului la care lucra și își zise că nu va mai ridica ochii până ce nu-l va isprăvi. Într-adevăr, nu mult după aceea, el închise ochii, și adormi. Nu dormi mult și se deșteptă deodată agitat, scăldat într-o sudoare rece.
Adormind se gândise la același lucru, la care se gândise tot timpul – la viață și la moarte. Mai mult la moarte. Se simțea mai aproape de ea.
„Iubirea? Ce-i iubirea? Se gândea el. Iubirea stă în calea morții. Iubirea este viața. Tot, tot ce înțeleg, înțeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există numai pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu și, când mori, înseamnă că tu, o părticică din iubire, te întorci la izvorul veșnic al tuturor lucrurilor.” Gândurile acestea i se păreau liniștitoare. Dar nu erau decât gânduri. Ceva le lipsea, era ceva unilateral în ele, ceva prea personal, ceva prea rațional – nu erau evidente. Și rămânea aceeași neliniște și lipsă de limpezime. Adormi.
Visă că era culcat în aceeași cameră în care se afla în realitate, dar că nu era rănit, ci sănătos. O mulțime de oameni de tot felul, indiferenți, lipsiți de importanță, îi trec necontenit prin față. El stă de vorbă cu ei, se ceartă cu dânșii pentru cine știe ce fleac. Oamenii se pregătesc să plece undeva. Prințul Andrei își dă vag seama că toate acestea sunt nimicuri și că el are alte griji, mai însemnate; dar stă mai departe de vorbă cu ei, uimindu-i prin cuvinte de duh, vorbe goale însă. Treptat, pe nesimțite, toate aceste personaje încep să dispară, și toată grija lui se rezumă la problema închiderii ușii. Se ridică, se îndreaptă spre ușă să tragă zăvorul și s-o încuie. De faptul dacă izbutește sau nu izbutește să încuie ușa la timp, atârnă totul. Pornește spre ușă, se grăbește, dar picioarele nu i se urnesc, și el știe că nu va izbuti să încuie ușa; totuși își încordează dureros toate puterile. O chinuitoare frică îl cuprinde. Și frica aceasta e frica de moarte: dincolo de ușă stă ceva. Dar până să se târască el neputincios și stângaci spre ușă, acest „ceva” înfricoșător și apasă din partea cealaltă ușa, împingând canatul. Ceva neomenesc – moartea – se împinge în ușă, și ușa trebuie ținută. El se agață de ușă și își încordează ultimele puteri, dar de închis ușa nu se mai poate acum închide și nici măcar ține pe loc; căci forțele lui sunt slăbite, mișcările stângace și, îmbrâncită de acel „ceva” înfricoșător, ușa se deschide și se închide la loc.
Încă o dată, acel „ceva” împinge ușa din afară. O ultimă supraomenească și zadarnică sforțare și amândouă canaturile ușii se deschid fără zgomot. Acel ceva intră și acel „ceva” e moartea. Și prințul Andrei moare…
Dar, în aceeași clipă când în vis murea, prințul Andrei își aduse aminte că doarme, în aceeași clipă în care murea se luptă cu sine însuși și se trezi.
„Da, moartea a fost. Eu am murit – și m-am deșteptat. Da, moartea e deșteptarea”, îl fulgeră deodată prin minte; și perdeaua care-i ascunsese până atunci necunoscutul fu dată în lături pentru ochii sufletului său. El simți ca o eliberare a acelei puteri din el care înainte fusese încătușată, ca o stranie ușurare, care de atunci nu-l mai părăsi.
Când, deșteptându-se scăldat în sudori reci, se zbătu pe canapeaua lui, Natașa se apropie de el și-l întrebă ce are. El nu-i răspunse și, neînțelegând-o, se uită la ea cu o privire stranie. Asta era ceea ce se petrecuse cu el, două zile înainte de sosirea prințesei Maria. Din ziua aceea, cum spunea medicul, febra istovitoare luase un caracter alarmant. Dar pe Natașa n-o interesa ce spune doctorul; ea văzuse cu ochii ei cumplitele lui chinuri morale, simptome mult mai neîndoielnice pentru ea.
Din ziua aceea începuse pentru prințul Andrei, odată cu deșteptarea din somn, deșteptarea din viață. Și, comparată cu durata vieții, această ultimă deșteptare nu i se părea mai înceată decât deșteptarea din somn raportată la durata visului.
Nu era nimic înfricoșător și tranșant în această deșteptare relativ înceată.
Ultimele zile și ore ale vieții lui se scurseră obișnuit și simplu. Atât prințesa Maria cât și Natașa, nelipsite de la căpătâiul lui, simțeau lucrul acesta. Nu plângeau și nu se cutremurau, iar de la o vreme simțeau ele singure că nu-l mai îngrijesc pe el (el nu mai era, el se depărtase), ci amintirea lui cea mai apropiată: trupul său. Sentimentele lor, ale amândurora, erau atât de puternice, încât latura înspăimântătoare, exterioară, a morții, nu mai făcea nici un efect asupra lor și nu mai găseau cu cale să-și răscolească durerea. Nu plângeau nici față de el, nici când erau singure, și nici nu vorbeau între ele vreodată despre dânsul. Își dădeau seama că nu se putea spune prin vorbe ceea ce simțeau.
Vedeau amândouă cum le scapă, cum se afundă el tot mai adânc, încet și calm, undeva, acolo departe, și amândouă știau că lucrul acesta așa trebuia să fie și că era bine așa.
Îl spovediră și-l împărtășiră; veniră toți să-și ia rămas bun de la dânsul. Când îi aduseră copilul, el își atinse buzele de fruntea lui și se întoarse cu fața la perete; și nu pentru că prea i-ar fi fost greu, sau i-ar fi fost milă (prințesa Maria și Natașa înțelegeau lucrul acesta), ci numai pentru că socotea că asta era tot ce cereau de la el iar când i se spuse să-l binecuvânteze, el făcu ce-i ceruseră și-i privi ca și cum ar fi întrebat dacă mai are de făcut ceva.
Când ajunse la ultimele zvâcnete ale trupului părăsit de suflet, prințesa Maria și Natașa erau de față.
— S-a sfârșit?! Rosti prințesa Maria, după ce trupul rămase în fața lor mai multe secunde nemișcat și începu să se răcească.
Natașa se apropie, i se uită în ochii fără viață și se grăbi să i-i închidă. I-i închise, dar nu-i sărută, ci își atinse doar buzele de ceea ce era în el cea mai apropiată amintire a vieții.
„Unde s-a dus? Unde-i el acum?”…
Când trupul, spălat și îmbrăcat, fu pus în raclă pe o masă, veniră toți să-și ia rămas bun de la el și plânse toată lumea.
Nikolușka plângea din pricina chinuitoarei nedumeriri care-i sfâșia inima. Contesa și Sonia plângeau de jalea Natașei și de părerea de rău că el nu mai era. Bătrânul conte plângea pentru că, simțea el bine, curând avea să facă și el același temut pas.
Plângeau acum și Natașa și prințesa Maria, dar, dacă plângeau, nu era pentru că le răzbise durerea; plângeau din cauza milei cucernice care le cuprinsese sufletele în fața tainei simple și mărețe a morții, care se săvârșise sub ochii lor.


Partea a doua.

I
PENTRU MINTEA OMENEASCA, totalitatea cauzelor fenomenelor e de necuprins. Dar necesitatea de a căuta cauze este înrădăcinată în sufletul omului. Și mintea omenească, neputând pătrunde în complicația condițiilor fără de număr ale fenomenelor – fiecare dintre aceste condiții putând fi luată drept cauză – se agață de cea mai apropiată legătură, de cea mai lesne de înțeles, și spuse: iată cauza. În evenimentele istorice (unde obiect de observație sunt acțiunile oamenilor), drept cea mai apropiată legătură apare mai întâi voința zeilor, apoi voința acelor oameni care ocupă în istorie locul cel mai de vază – eroii istoriei. Dar e destul să pătrundem în esența fiecărui eveniment istoric, adică în acțiunea întregii mase de oameni care au luat parte la eveniment, pentru ca să ne convingem că voința eroilor istoriei nu numai că nu conduce acțiunile maselor, ci este, dimpotrivă, condusă tot timpul de acestea. S-ar părea că e totuna dacă înțelegem așa importanța evenimentelor istorice, sau într-alt fel. Dar, între omul care spune că popoarele Apusului au pornit împotriva Răsăritului pentru că așa a vrut Napoleon și omul care spune că lucrul acesta s-a întâmplat pentru că trebuia să se întâmple, există aceeași deosebire care a existat între oamenii ce susțineau că Pământul stă pe loc și planetele se mișcă în jurul lui și cei care spun că ei nu știu pe ce se sprijină Pământul, dar știu că există legi, care-i dirijează și lui mișcările și celorlalte planete. Evenimentul istoric nu are și nu poate avea alte cauze decât cauza unică a tuturor cauzelor. Dar există legi care dirijează evenimentele, legi în parte necunoscute nouă, în parte numai bănuite de noi. Descoperirea acestor legi este cu putință numai atunci când renunțăm cu desăvârșire să căutăm cauzele în voința unui singur om, întocmai așa cum descoperirea legilor mișcării planetelor a fost cu putință numai atunci când oamenii au respins imaginea fixității Pământului.
După bătălia de la Borodino, după ocuparea Moscovei de către inamic și după incendierea ei, cel mai însemnat episod al războiului din anul 1812 a fost, după cum susțin istoricii, marșul armatelor ruse de pe drumul Riazanului spre drumul Kalugăi și spre lagărul de la Tarutino – așa-zisul marș de flanc, dincolo de Krasnaia Pahra. Istoricii atribuie gloria acestei mișcări geniale diferitelor personaje și se ceartă între ei, căutând să stabilească cui îi revine de fapt această glorie. Chiar istoricii străini, până și cei francezi, când vorbesc despre acest marș de flanc recunosc genialitatea comandanților ruși. Dar pentru ce presupun scriitorii militari, și după ei toți ceilalți, că acest marș de flanc este rezultatul profundei gândiri a unei singure persoane care a salvat Rusia și a adus pieirea lui Napoleon este un lucru foarte greu de înțeles. Mai întâi, e greu de înțeles în ce anume constă profunzimea și genialitatea acestei mișcări; căci, pentru a-ți da seama că cea mai bună poziție a armatei (când nu e atacată) este acolo unde sunt mai multe posibilități de aprovizionare, nu e nevoie de prea mare încordare intelectuală. Oricine, chiar și un copilandru prostuț de treisprezece ani, putea pricepe fără nici o greutate că, în 1812, cea mai avantajoasă poziție a armatei, după retragerea din Moscova, era pe drumul Kalugăi. Așa că nu e de înțeles, mai întâi, prin ce deducții logice ajung istoricii să vadă ceva profund gândit în această manevră. În al doilea rând, e și mai greu să pricepem în ce anume văd istoricii partea salvatoare pentru ruși a acestei manevre și caracterul ei funest pentru francezi. Acest marș de flanc ar fi putut fi – în alte împrejurări, anterioare, simultane sau ulterioare – nefast pentru ruși și salvator pentru armata franceză. Dacă din clipa când s-a efectuat această mișcare situația armatei ruse a început să se îmbunătățească, din aceasta nu rezultă nicidecum că mișcarea aceea a și fost cauza îmbunătățirii.
Marșul de flanc nu numai că putea să nu aducă nici un folos, dar putea chiar să ducă la pieirea armatei ruse, dacă, pe lângă el, n-ar mai fi fost și coincidența celorlalte împrejurări. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi ars Moscova? Dacă Murat nu i-ar fi scăpat de sub ochi pe ruși? Dacă Napoleon n-ar fi stat inactiv? Dacă la Krasnaia Pahra, după sfatul lui Benigsen și al lui Barclay, armata rusă ar fi dat bătălia? Ce s-ar fi întâmplat dacă francezii i-ar fi atacat pe ruși când ajunseseră dincolo de Pahra? Ce s-ar fi întâmplat dacă mai târziu Napoleon, apropiindu-se de Tarutino, i-ar fi atacat pe ruși măcar cu a zecea parte din energia cu care i-a atacat la Smolensk? Ce s-ar fi întâmplat dacă francezii ar fi înaintat asupra Petersburgului? În toate aceste ipoteze, caracterul salvator al marșului de flanc s-ar fi putut preschimba într-unul funest.
Al treilea și cel mai de neînțeles lucru este că oamenii care studiază istoria nu vor, în mod intenționat, să vadă că marșul de flanc nu poate fi pus pe seama unui singur om, indiferent cine ar fi el, că n-a fost prevăzut niciodată de nimeni, că manevra aceasta, ca și retragerea de la Fili, nu putuse fi de fapt prevăzută global de nimeni niciodată, ci doar că a rezultat pas cu pas, eveniment cu eveniment, clipă cu clipă, din împrejurări de tot soiul, infinite ca număr, și că abia după ce s-a produs și a început să aparțină trecutului, s-a putut prezenta în toată amploarea ei.
În consiliul de la Fili, ideea predominantă a comandamentului rus era retragerea cea mai de la sine înțeleasă, drept înapoi, adică pe drumul Nijni-Novgorodului. Dovadă, faptul că majoritatea au votat la consiliu în sensul acesta și, mai ales, cunoscuta convorbire care a avut loc după consiliu, între comandantul suprem și Lanski, însărcinat cu problemele aprovizionării. Lanski a raportat atunci comandantului suprem că proviziile armatei erau depozitate de-a lungul râului Oka, în guberniile Tula și Kaluga, și că, în cazul unei retrageri spre Nijni, rezervele de provizii vor fi despărțite de armată prin albia marelui râu Oka, peste care transportul nu este posibil la începutul iernii. Acesta a fost primul simptom al necesității de a deroga de la planul de retragere în direcția Nijni, direcție care la început păruse cea mai firească. Armata se ținu ceva mai spre sud, pe drumul Riazanului, mai aproape de rezervele de provizii. Mai târziu, inactivitatea francezilor, care pierduseră din vedere până și armatele ruse, grija pentru apărarea fabricii din Tula și, mai cu seamă, avantajele apropierii de rezervele de provizii, au determinat armata să se abată și mai mult spre sud pe drumul Tulei. După ce trecură, printr-o mișcare vijelioasă, dincolo de Pahra, pe drumul care ducea spre Tula, comandanții armatei ruse aveau de gând să rămână la Podolsk și nici vorbă nu era încă de a-și stabili o poziție la Tarutino; dar un șir nesfârșit de obstacole, deopotrivă cu reapariția trupelor franceze, care un timp îi pierduseră din vedere pe ruși, ca și proiectul unei bătălii și, mai cu seamă, belșugul de provizii de la Kaluga, au determinat armata noastră să se replieze și mai mult spre sud și să se strămute în centrul căilor ei de aprovizionare, adică de pe drumul Tulei pe drumul Kalugăi, spre Tarutino. Întocmai așa cum nu se poate răspunde la întrebarea când a fost părăsită Moscova, nu se poate răspunde nici când a fost luată și de cine anume a fost luată măsura strămutării spre Tarutino. Numai atunci când trupele s-au apropiat de Tarutino, ca urmare a unei serii nesfârșite de forțe diferențiale, numai atunci au început oamenii să creadă și ei că asta voiseră și că acest lucru era prevăzut demult.
II.
RENUMITUL MARȘ DE FLANC a constat doar în faptul că armata rusă, tot retrăgându-se drept, într-o direcție opusă ofensivei francezilor, s-a abătut, după ce această ofensivă s-a oprit, din direcția dreaptă pe care o luase la început și, nevăzându-se urmărită, s-a îndreptat în chip firesc spre regiunea unde o atrăgea belșugul de provizii.
Dacă ar fi să ne închipuim niște conducători lipsiți de genialitate în fruntea armatei ruse, ori pur și simplu o armată fără nici un fel de conducători, e limpede că nici această armată n-ar fi avut nimic altceva de făcut decât să se îndrepte îndărăt spre Moscova, descriind un arc spre partea unde erau mai multe provizii și ținutul mai îmbelșugat.
Trecerea aceasta de pe drumul Nijni-Novgorodului pe drumurile dinspre Riazan, Tula și Kaluga era atât de firească, încât tot în această direcție s-au refugiat și soldații ruși răzlețiți după pradă și tot într-acolo i s-a cerut de la Petersburg lui Kutuzov să-și ducă armata. La Tarutino, Kutuzov a primit din partea împăratului o scrisoare prin care acesta aproape îi făcea imputări pentru faptul că-și îndreptase armata pe drumul Riazanului și-i indica aceeași poziție din fața Kalugăi unde se și afla în momentul când a primit scrisoarea împăratului.
După ce s-a rostogolit în direcția loviturii primite de-a lungul întregii campanii și mai ales în timpul bătăliei de la Borodino, bila armatei ruse și-a luat, odată ce s-a epuizat forța loviturii și n-a mai primit altele, poziția care-i era firească.
Meritul lui Kutuzov a constat nu în cine știe ce genială manevră strategică, cum o numește lumea, ci în faptul că numai el a înțeles sensul evenimentului care se producea. Numai el a înțeles, încă de pe atunci, ce însemnătate avea inactivitatea armatei franceze și numai el a continuat să afirme că lupta de la Borodino fusese o victorie; numai el – cel care ar fi trebuit, pe cât părea, să încline, în calitatea sa de comandant suprem, către ofensivă – numai el și-a folosit toate puterile pentru a împiedica armata rusă să dea bătălii inutile.
Fiara rănită la Borodino zăcea undeva, acolo unde o lăsase vânătorul în fuga lui; dar mai era încă vie, mai avea oare puteri, sau numai se prefăcea? Iată ce nu știa vânătorul. Și deodată se auzi geamătul fiarei.
Geamătul acestei fiare rănite care era armata franceză, geamăt prin care ea își trăda rana mortală, fu sosirea lui Lauriston la cartierul lui Kutuzov, cu o propunere de pace.
Napoleon, încredințat cum era că nu e bine ceea ce e bine, ci ceea ce îi trecea lui prin minte, îi scrisese lui Kutuzov cele dintâi cuvinte ce-i trecură prin cap și care n-aveau nici un sens: „Monsieur le prince Koutouzov, scria el, j'envoie pres de vous un de mes aides de camp généraux pour vous entretenir de plusieurs objets intéressants. Je désire que votre Altesse ajoute foi a ce qu'il lui dira, surtout lorsqu'il exprimera les sentiments d'estime et de particuliere considération que j'ai depuis longtemps pour sa personne… Cette lettre n'étant a autre fin, je prie Dieu, Monsieur le prince Koutouzov, qu'il vous ait ent sa sainte et digne garde.
Moscou, le 30 octobre 1812. Signé:
Napoléon„52
„Je serais maudit par la postérité și l'on me regardait comme le premier moteur d'un accommodement quelconque. TEL EST L'ESPRIT ACTUEL DE MA NATION”53 răspunse Kutuzov și continuă să-și folosească toate puterile ca să ferească trupele de ofensivă.
În cursul lunii aceleia în care armata franceză a jefuit Moscova, iar armata rusă a stat liniștită la Tarutino, s-a produs schimbarea raportului de forțe dintre cele două armate (în privința numărului și a moralului), schimbare în urma căreia s-a dovedit că superioritatea de forțe o aveau rușii. În ciuda faptului că dispozitivul armatei franceze și efectivele ei erau necunoscute rușilor, de îndată ce se produse această schimbare a raportului de forțe, nevoia de a trece la ofensivă începu să se vadă printr-o mulțime de semne. Din rândul acestor semne erau și misiunea lui Lauriston, și abundența de provizii de la Tarutino, și informațiile primite din toate părțile asupra inactivității și dezordinii francezilor, și completarea regimentelor noastre cu recruți, și vremea frumoasă, și repausul îndelungat al armatei ruse, și nerăbdarea pe care un repaus o stârnește de obicei în rândurile soldaților, dornici să-și îndeplinească mai curând misiunea pentru care au fost mobilizați; dintre semnele acestea erau și curiozitatea de a ști ce se petrece în armata franceză pierdută din vedere de atâta vreme, și curajul cu care avanposturile rusești dădeau acum raite prin preajma francezilor aflați la Tarutino, și știrile despre micile biruințe asupra francezilor obținute de către țărani și partizani, și invidia trezită de aceste mici izbânzi, și sentimentul răzbunării, care mocnea în sufletul fiecăruia, atâta vreme cât francezii se aflau la Moscova și – mai presus de toate – credința neclară încă, dar încolțită în sufletul fiecărui soldat, că raportul de forțe era acum altul și că superioritatea era de partea noastră. Raportul de forțe se schimbase într-adevăr în chip esențial și ofensiva deveni de neînlăturat. Fără întârziere, tot așa de precis cum începe orologiul să bată ora și să-și cânte melodia atunci când acul a descris un cerc complet, această schimbare esențială a raportului de forțe a corespuns în sferele înalte cu o mișcare mai încordată; se auzi un zbârnâit și cântecul orologiului începu.
III.
ARMATA RUSÃ ERA CONDUSÃ de Kutuzov cu statul său major și de împărat de la Petersburg. La Petersburg, încă înainte de a se fi primit vestea părăsirii Moscovei, un plan amănunțit al întregului război fusese întocmit și trimis lui Kutuzov ca să se conducă după el. Cu toate că planul acesta fusese întocmit în ipoteza că Moscova rămânea în mâinile noastre, el fu aprobat de statul-major și primit spre a fi pus în aplicare. Kutuzov scrise numai că diversiunile pe mari distanțe sunt totdeauna greu de îndeplinit. Și pentru soluționarea greutăților întâmpinate fură trimise noi instrucțiuni și persoane, care trebuiau să observe acțiunile lui Kutuzov și să raporteze despre ele.
În afară de aceasta, tot statul-major al armatei ruse fu acum reorganizat. Fură făcute numiri noi în locul lui Bagration, ucis în luptă, și în locul lui Barclay, care, ofensat, se retrăsese. Fu luată foarte serios în studiu problema dacă ar fi mai nimerit să fie pus A. în locul lui B. și B. în locul lui D., sau dimpotrivă, să fie trecut D. în locul lui A. ș.a.m.d., ca și când de toate acestea ar fi depins și altceva decât satisfacția personală a lui A. și B.
La statul-major al armatei, din pricina dușmăniei dintre Kutuzov și șeful său de stat-major Benigsen, ca și datorită prezenței persoanelor de încredere ale împăratului și tuturor acestor schimbări, acționa, mai mult ca oricând, un complicat joc de partide: A. îl săpa pe B., B. îl săpa pe C. în fel și chip ș.a.m.d. În toate aceste subminări, obiectul intrigilor îl constituia de cele mai multe ori conducerea războiului, pe care fiecare dintre acești oameni voia să și-o asume; dar războiul își urma cursul independent de ei și anume așa cum trebuia să și-l urmeze, adică fără să coincidă niciodată cu ceea ce plănuiau oamenii, ci decurgând numai din raporturile reale dintre mase. Aceste planuri preconcepute care se încrucișau, încălcându-se, reprezentau însă pentru cercurile conducătoare oglinda vie a ceea ce trebuia să se săvârșească.
„Prințe Mihail Ilarionovici, scria împăratul la 2 octombrie, scrisoare primită după lupta de la Tarutino. De la 2 septembrie, Moscova e în mâinile inamicului. Ultimele dumneavoastră rapoarte sunt din 20; și în tot cursul acestei perioade, nu numai că n-a fost întreprins nimic în vederea acțiunii împotriva inamicului și pentru eliberarea primei noastre cetăți de scaun, dar chiar, așa cum reiese din ultimele dumneavoastră rapoarte, ați continuat să vă retrageți. Serpuhov a și fost ocupat de un detașament al inamicului, iar Tula, cu renumita sa fabrică atât de trebuincioasă armatei, e în primejdie. Din rapoartele generalului Wintzingerode văd că un corp de armată inamic de zece mii de oameni e în marș spre drumul Petersburgului. Un al doilea, de câteva mii, se îndreaptă, de asemenea, spre Dmitrov. Un al treilea înaintează spre Vladimir. Un al patrulea, destul de considerabil, se află între Ruza și Mojaisk. Însuși Napoleon, la 25, se afla încă la Moscova. După toate aceste informații, când inamicul și-a fărâmițat forțele în importante detașamente, când Napoleon se află încă singur cu garda sa la Moscova, este oare cu putință ca forțele inamice, aflate în fața dumneavoastră, să mai fie atât de însemnate, încât să nu vă îngăduie a trece la ofensivă? Se poate, dimpotrivă, presupune mai mult ca sigur că el vă urmărește cu câteva detașamente, sau cel mult cu un corp de armată, mult mai slab decât armata ce vă este încredințată. S-ar părea că, folosindu-vă de aceste împrejurări, ați putea cu succes ataca un inamic mai slab, zdrobindu-l sau cel puțin silindu-l să se retragă, și ați putea astfel păstra în mâinile noastre o parte a guberniilor ocupate în prezent de inamic, punând prin aceasta la adăpost de orice primejdie Tula și celelalte orașe ale noastre din interior. Veți purta răspunderea dacă inamicul va izbuti să arunce un corp important asupra Petersburgului, amenințând capitala în care n-a putut rămâne multă armată, deoarece cu armata ce vă este încredințată, dacă ați acționa cu hotărâre și energie, ați avea toate mijloacele de a împiedica această nouă nenorocire. Nu uitați că mai aveți de dat socoteală patriei jignite de pierderea Moscovei. Cunoașteți din experiență hotărârea mea de a vă răsplăti. Această hotărâre a mea nu va slăbi, dar eu și Rusia suntem îndreptățiți să așteptăm din partea dumneavoastră tot zelul, toată energia și toate succesele pe care mintea, talentele dumneavoastră militare și vitejia armatelor ce comandați ni le făgăduiesc.”
Dar în timp ce scrisoarea aceasta, care dovedea că schimbarea esențială a raportului de forțe își găsise și la Petersburg ecou, era încă pe drum, Kutuzov nu mai putu reține de la ofensivă armata pe care o comanda și bătălia se dădu.
La 2 octombrie, un cazac, anume Șapovalov, aflându-se în patrulare, împușcă un iepure și răni altul. Alergând după iepurele rănit, Șapovalov se înfundă adânc în pădure și se izbi de flancul stâng al armatei lui Murat, care staționa acolo fără nici un fel de măsuri de precauțiune. Cazacul le istorisi râzând tovarășilor săi cum era cât pe ce să cadă prizonier. Un sublocotenent, auzind istorisirea, o aduse la cunoștința comandantului său.
Îl chemară și-l interogară pe cazac; comandanții de cazaci vrură să se folosească de prilej pentru a pune mâna pe caii inamicului, dar unul dintre șefi, cunoscându-se cu anumiți ofițeri cu rang mare în armată, aduse faptul acesta la cunoștința unui general din comandament. În timpul din urmă, situația la comandamentul suprem era extrem de încordată. Ermolov, care venise cu câteva zile mai înainte la Benigsen, îl rugase să se folosească de toată influența sa asupra comandantului suprem pentru a-l face să treacă la ofensivă.
— Dacă nu v-aș cunoaște, aș crede că nu doriți să se întâmple ceea ce-mi cereți. Căci e de ajuns să-l sfătuiesc într-un fel pentru ca serenissimul să facă tocmai contrariul, îi răspunse Benigsen.
Vestea adusă de cazaci și confirmată de patrulele de recunoaștere dovedi că pregătirea evenimentului se copsese pe deplin. Coarda întinsă zvâcni și orologiul începu să zbârnâie și să-și cânte melodia. În ciuda aparentei sale puteri personale, în ciuda înțelepciunii sale, a experienței și a darului său de a cunoaște oamenii, Kutuzov, dând atenție memoriului lui Benigsen, care trimisese împăratului un raport personal, precum și dorinței unanim exprimate a tuturor generalilor și presupusei dorințe a suveranului, ca și veștii aduse de cazaci, nu mai putu stăvili mișcarea devenită de neînlăturat și, ordonând ceea ce socotea inutil și dăunător, își dădu binecuvântarea pentru un fapt împlinit.
IV.
MEMORIUL ÎNMÂNAT DE Benigsen asupra necesității de a trece la ofensivă și noutățile cazacilor cu privire la flancul stâng al francezilor, care era descoperit, n-au fost decât semnele ultime ale necesității de a se ordona ofensiva, și ofensiva fu hotărâtă pentru ziua de 5 octombrie.
În dimineața zilei de 4 octombrie, Kutuzov semnă ordinea de bătaie. Toll o citi lui Ermolov, propunându-i să se ocupe el de dispozițiile ce trebuiau date mai departe.
— Bine, bine, acum n-am timp, spuse Ermolov și ieși din casă.
Ordinea de bătaie întocmită de Toll era foarte frumoasă, întocmai ca în ordinea de bătaie de la Austerlitz; scria în ea, deși nu în nemțește: „Die erste Kolonne marschiert54, colo și colo, die zweite Kolonne marschiert55, colo și colo” ș.a.m.d. Și toate aceste coloane soseau, pe hârtie, la locurile lor în timpul știut și îl zdrobeau pe inamic. Totul fusese, ca în toate ordinele de bătaie, minunat chibzuit, dar, ca și în toate celelalte cazuri de aplicare a ordinelor de bătaie, nici o coloană n-a sosit la timp și nici la locul indicat.
Când ordinea de bătaie fu transcrisă într-un număr suficient de exemplare, fu chemat un ofițer și trimis la Ermolov ca să-i predea hârtiile pentru executare. Tânărul ofițer din cavaleria de gardă, ofițer de ordonanță al lui Kutuzov, mândru de misiunea importantă ce i se încredințase, se îndreptă spre cartierul lui Ermolov.
— A plecat, îi spuse ordonanța lui Ermolov.
Ofițerul din cavaleria de gardă se îndreptă spre locuința unui general, la care știa că se ducea adesea Ermolov.
— Nu-i aici; nici domnul general nu-i acasă.
Ofițerul sări pe cal și plecă la alt general.
— Nu-i aici, a plecat.
„Cum să fac, să nu fiu tras la răspundere de întârziere?! Ce ghinion!” își zicea ofițerul. Bătu în lung și-n lat toată tabăra după Ermolov. Care spunea că-l văzuse trecând împreună cu alți generali, care spunea că se întorsese cu siguranță acasă. Ofițerul îl căută, fără să mănânce la prânz, până pe la șase seara. Nu dădu nicăieri de Ermolov și nimeni nu știa unde era. Ofițerul luă din fugă o gustare la un tovarăș de-al său și o porni din nou, către avangardă, la Miloradovici. Nici Miloradovici nu era acasă, dar află cel puțin că Miloradovici era la bal, la generalul Kikin și că, probabil, și Ermolov era acolo.
— Dar unde-i asta?
— Uite colo, la Ecikino, îi răspunse un ofițer de cazaci, arătându-i un conac ce se vedea în depărtare.
— Cum se poate, acolo, dincolo de primele noastre linii?
— Au băgat două regimente de-ale noastre drept avangardă; și acum chefuiesc, nu glumă; chef la toartă – cu două muzici și trei coruri!
Ofițerul o porni dincolo de prima linie, la Ecikino. Nici nu ajunsese bine la conac și auzi de departe chiote de veselie și coruri cântând jocuri soldățești.
„Colo-n luncă… colo-n luncă…” răsunau printre chiote și fluierături cântece acoperite din când în când de strigăte. Pe ofițerul din cavaleria de gardă îl înveseliră aceste sunete, dar în același timp îl cuprinse groaza că el era de vină dacă întârziase atâta vreme cu predarea importantelor dispozițiuni care i se încredințaseră. Trecuse de opt seara. Sări de pe cal și urcă scara marii case boierești care, deși era între liniile franceze și ruse, rămăsese totuși neatinsă. La bufet și în antecameră forfoteau lacheii care duceau vinurile și mâncărurile. Pe lângă ferestre erau înșirați cântăreții. Condus până în prag, ofițerul îi văzu dintr-o ochire adunați laolaltă pe toți generalii cei mai de seamă ai armatei, printre care și făptura înaltă, sărind în ochi, a lui Ermolov. Toți generalii își descheiaseră tunicile, aveau fețele roșii și înviorate și, adunați în semicerc, râdeau zgomotos. În mijlocul sălii, un general frumos, nu prea înalt de stat, roșu tot la față, juca sprinten, voinicește trepak56.
— Ha, ha, ha! Așa, Nikolai Ivanovici! Bravo! Ha, ha, ha…
Ofițerul simți că, intrând în această clipă cu o misiune atât de importantă, se făcea de două ori vinovat și vru să mai aștepte, dar unul dintre generali îl văzu și, înțelegând pentru ce venise, îi spuse lui Ermolov. Ermolov se apropie încruntat de ofițer și, după ce-l ascultă, îi luă din mână plicul fără să-i spună vreo vorbă.
— Tu crezi că a fost o întâmplare plecarea lui de acasă? Îi spuse ofițerului din cavaleria de gardă, în seara aceea, unul dintre tovarășii săi de la comandament, vorbind de Ermolov. A făcut-o înadins. Vrea să-l dea peste cap pe Konovnițân. Să vezi mâine ce ghiveci are să iasă!
V.
A DOUA ZI DIS-DE-DIMINEAÞÃ, bătrânul Kutuzov se sculă, își făcu rugăciunea, se îmbrăcă și, cu conștiința grea că trebuia să conducă o bătălie pe care nu o aproba, se urcă în caleașcă și porni din Letașevka spre locul unde trebuia să se adune coloanele acțiunii ofensive, la cinci verste înapoia orașului Tarutino. În caleașcă, moțăind, Kutuzov tresărea din când în când și își ciulea urechile să asculte dacă nu cumva din dreapta se auzea vreo împușcătură, dacă nu cumva începuse lupta. Dar pretutindeni domnea încă liniștea. Abia se crăpase de ziuă și era o dimineață umedă și mohorâtă de toamnă. Apropiindu-se de Tarutino, Kutuzov zări o unitate de cavaleriști care-și duceau caii la adăpat de-a curmezișul drumului pe care trecea caleașca. Kutuzov scoase capul și se uită la ei; opri caleașca și întrebă din ce regiment erau. Cavaleriștii făceau parte dintr-o coloană care demult trebuia să fie la pândă, departe de aici. „Poate-i vreo greșeală”, își zise bătrânul comandant suprem. Dar, călătorind mai departe, dădu cu ochii de niște unități de infanterie, cu armele în piramidă și cu soldații, în izmene, umblând forfota după lemne de fiert cașa. Kutuzov chemă la el un ofițer. Ofițerul raportă că nu primise nici un ordin de atac.
— Cum să nu fi pri… începu Kutuzov, dar tăcu în aceeași clipă și porunci să fie chemat la sine ofițerul comandant.
Dându-se jos din caleașcă, începu să se plimbe de colo-colo, cu capul în piept, tăcut și răsuflând greu, în așteptare. Când se prezentă persoana chemată, ofițerul de stat-major general Eychen, Kutuzov se făcu roșu de mânie, nu pentru că acesta ar fi fost vinovat de greșeala săvârșită, ci pentru că găsise prilej să-și verse necazul. Și, tremurând și sufocându-se, bătrânul, pradă unuia dintre acele accese furibunde care-l apucau uneori, când era în stare să se tăvălească pe jos de furie, se repezi la Eychen, amenințându-l cu pumnii, răstindu-se la el și înjurându-l cu cele mai grosolane cuvinte. Alt ofițer care se întâmpla să fie de față, căpitanul Brozin, deși nu era întru nimic vinovat, avu aceeași soartă.
— Dar ăsta cine mai e, canalia asta? La zid cu voi! Mizerabililor! Strigă răgușit Kutuzov, dând din mâini și clătinându-se.
Simțea o suferință de-a dreptul fizică. El, comandant suprem, serenissimul, pe care-l încredința toată lumea că nimeni nu avusese vreodată în Rusia atâta putere câtă avea el, să fie el pus în asemenea situații, făcut de râs în fața întregii armate! „Zadarnic m-am frământat atâta să mă rog pentru ziua de azi, zadarnică mi-a fost noaptea nedormită în care mi-am stors creierii! Gândea el în sinea lui. Nici pe vremea când eram doar un tânăr ofițeraș n-ar fi îndrăznit nimeni să-și bată joc așa de mine… Dar încă acum!” Simțea o suferință fizică, întocmai ca și când ar fi îndurat o pedeapsă corporală, și nu putea să nu-și manifeste suferința prin strigăte de mânie și durere bătrânească; dar puterile îl părăsiră în curând și, tot uitându-se împrejurul lui, simți că prea vorbise multe, și vrute și nevrute; se sui în caleașcă și o porni îndărăt fără să mai spună ceva.
Odată descărcată, mânia nu-i mai reveni și Kutuzov fu nevoit să asculte, clipind bătrânește din ochi, justificările și cuvintele de apărare rostite de Benigsen, Konovnițân și Toll (Ermolov nici nu se prezentă până a doua zi în fața lui). Aceștia insistară ca acțiunea neizbutită să fie întreprinsă a doua zi. Și Kutuzov fu iarăși nevoit să consimtă.
VI.
A DOUA ZI, TRUPELE SE adunară de cu seară la locurile indicate și noaptea fură puse în marș. Era o noapte de toamnă, cu nori negri-violeți, dar fără ploaie. Pământul era jilav, fără a fi noroios și trupele înaintau fără zgomot; se auzea doar, din când în când, huruitul artileriei. N-aveau voie să fumeze, să vorbească tare sau să aprindă focuri; caii erau împiedicați să necheze. Tăinuită, acțiunea devenea mai atrăgătoare. Oamenii mergeau voioși. Unele coloane se opriră, își clădiră armele în piramide și se culcară pe pământul rece, crezând că au ajuns acolo unde trebuia; altele (cele mai multe) își continuară marșul toată noaptea și, desigur, nu ajunseră acolo unde trebuia.
Singur contele Orlov-Denisov, cu cazacii lui (detașamentul cel mai neînsemnat dintre toate), ajunse la locul și la timpul indicat. Detașamentul lui se opri la marginea unei păduri, pe cărarea dintre satele Stromilova și Dmitrovskoe.
Contele Orlov ațipise când, înainte de a se lumina de ziuă, îl treziră. În fața lui fu adus un fugar din tabăra franceză. Era un polonez, subofițer din armata lui Ponjatowski. Subofițerul explică, în limba polonă, că fugise pentru că fusese nedreptățit la avansare, că lui demult trebuia să-i vină rândul să fie făcut ofițer, că el era mai viteaz decât toți ceilalți și că acum se lepădase de ei și voia să-i pedepsească. Mai spuse că Murat înnoptase numai la o verstă de ei și că, dacă i se dă o suită de o sută de oameni, li-l aduce viu. Contele Orlov-Denisov se sfătui cu tovarășii săi. Prea era ademenitoare propunerea, pentru a se da în lături. Toți erau de părere că încercarea trebuie făcută și care mai de care se oferea să plece. După multe discuții și planuri, hotărâră ca generalul-maior Grekov, în fruntea a două regimente de cazaci, să plece cu subofițerul.
— Dar ia seama, îi spuse contele Orlov-Denisov subofițerului în momentul plecării, dacă ai mințit pun să te spânzure ca pe un câine, iar dacă-i adevărat, ai de la mine o sută de cervoneți.
Subofițerul, cu un aer hotărât și fără să răspundă la aceste cuvinte, încălecă și porni alături de Grekov, care-și făcuse în grabă pregătirile. Se afundară în pădure. Contele Orlov, tremurând de răcoarea dimineții, ce începuse să se reverse, și frământat de răspunderea ce-și luase asupră-și, după ce-l conduse pe Grekov, ieși din pădure și începu să se uite spre tabăra dușmanului, care se zărea vag acum, în lumina roșie a zorilor și a focurilor care tot mai pâlpâiau. La dreapta lui, pe un povârniș descoperit, trebuiau să apară coloanele rusești. Contele Orlov se uita într-acolo; dar, cu toate că ar fi putut fi văzute și de departe, de coloane nu era nici urmă. Cei din tabăra franceză, cum i se păru contelui, și mai ales după spusele aghiotantului său, care avea privirea deosebit de ageră, începuseră să forfotească.
— Ah, e desigur prea târziu, spuse contele Orlov, privind spre tabără.
Și deodată, așa cum se întâmplă adesea, după ce omul în care ne-am încrezut nu mai e în fața noastră, deodată contele Orlov văzu, limpede ca lumina zilei și fără urmă de îndoială, că subofițerul acela fusese un mincinos, că îl înșelase și că tot ce avea să rezulte de aici era că atacul avea să dea greș din lipsa acestor două regimente, pe care le mânase el Dumnezeu știe unde. Cum poți captura un comandant suprem din asemenea mulțime de trupe?
— A mințit, desigur, ticălosul acela, zise contele.
— Îi putem întoarce din drum, spuse cineva din suită care, ca și contele Orlov-Denisov, simțise, când văzuse tabăra inamică, oarecare îndoială cu privire la succesul capturării.
— Ce zici? Nu-i așa? Dumneata ce crezi, oare să-i lăsăm, să-i întoarcem?
— Dați ordin să-i întoarcem din drum?
— Da, da, întoarceți-i, întoarceți-i! Spuse deodată, cu hotărâre, contele Orlov, uitându-se la ceas. Va fi prea târziu; s-a luminat de-a binelea.
Și aghiotantul o porni la galop prin pădure, după Grekov.
Când Grekov se întoarse, contele Orlov-Denisov, supărat și de această încercare ratată și de zadarnica așteptare a coloanelor de infanterie, care tot nu se arătau, și de apropierea inamicului (toți oamenii detașamentului său simțeau la fel), hotărî să pornească la atac.
În șoaptă, el comandă:
— Încălecați!
Se repeziră toți la locurile lor și își făcură semnul crucii…
— Cu Dumnezeu înainte!
„Uraaaaa!” răsună pădurea. Și, sotnie după sotnie, cazacii, ca și când ar fi curs dintr-un sac, se avântară voioși, cu lăncile în cumpănire, peste pârâu, spre tabăra dușmană.
Fu de ajuns un singur țipăt deznădăjduit, țipătul de groază al celui dintâi francez care-i zări pe cazaci, și toți cei din tabără, buimăciți de somn și dezbrăcați, o luară la fugă care încotro văzând cu ochii, părăsindu-și tunurile, armele și caii.
Dacă i-ar fi urmărit pe francezi fără să țină seamă de ce era în jurul și în spatele lor, cazacii l-ar fi luat prizonier și pe Murat, capturând și tot ce se mai găsea acolo. Comandanții vrură chiar să facă așa. Dar cazacii nu mai puteau fi clintiți din loc, după ce dăduseră de atâta pradă și de atâția prizonieri. De comenzi nu mai asculta nimeni. Fură luați acolo o mie cinci sute de prizonieri, treizeci și opt de tunuri, steaguri și, ceea ce pentru cazaci era mai important decât toate, cai, șei, pături și tot felul de lucruri. Trebuia pierdut timp cu acestea toate; prizonierii trebuiau preluați cu număr, tunurile puse în siguranță, prada împărțită; oamenii trebuiau să strige unul la altul, ba chiar să se și bată între ei; toate acestea le dădură cazacilor de furcă.
Francezii, nemaivăzându-se urmăriți, începură să-și vină în fire, se regrupară pe unități și prinseră să tragă. Orlov-Denisov, tot așteptând sosirea tuturor coloanelor, nu mai continuă atacul.
În vremea asta, conform dispoziției „die erste Kolonne marschiert”57 ș.a.m.d., unitățile de infanterie din coloanele întârziate, comandate de Benigsen și conduse de Toll, plecaseră la timpul cuvenit și spre destinație, dar, așa cum se întâmpla întotdeauna, ajunseseră undeva, nu însă la locul unde le fusese prescris să ajungă. Și tot așa cum se întâmpla întotdeauna, oamenii, care porniseră voioși la drum, începură să se cam codească. Se făcură auzite murmure; simțeau toți că era la mijloc o încurcătură și unitățile luară calea-ntoarsă. Aghiotanții călări și generalii galopau în toate părțile, strigau, se supărau, se certau, spuneau că ajunseseră cu totul în altă parte decât unde trebuia și că întârziaseră, țineau de rău pe câte cineva ș.a.m.d., pentru ca, de la o vreme, să dea fiecare disperat din mâini și să o pornească numai așa, ca să meargă încotrova. „Undeva tot ajungem noi!” Și ajunseră într-adevăr, dar nu acolo unde trebuia; și chiar dacă unii mai ajunseseră și la destinație, întârziaseră totuși așa de mult încât faptul că ajunseseră nu mai folosea la altceva decât să-i expună gloanțelor inamicului. Toll, care în bătălia aceasta juca rolul lui Weyrother de la Austerlitz, galopa de zor de colo până colo și peste tot găsea lucrurile tot de-a-ndoaselea. Așa, în pădure, dădu peste corpul de armată al lui Baggowut, când se făcuse demult ziuă și corpul acesta trebuia să se afle, de cu noapte, alături de detașamentul lui Orlov-Denisov. Tulburat, amărât de insucces și spunându-și că cineva trebuie să fie vinovat de toate acestea, Toll se apropie în goana calului de comandantul corpului și începu să-l mustre cu strășnicie și-i spuse că pentru asta ar merita să fie împușcat. Baggowut, general bătrân, încercat în lupte, om liniștit din fire, dar enervat și el de atâtea piedici, încurcături și contraziceri, își ieși din sărite, spre mirarea tuturor celor de față, căci asta era cu totul potrivnic firii sale, și-i spuse și el lui Toll cuvinte neplăcute.
— Eu lecții n-am chef să primesc de la nimeni, iar de murit împreună cu soldații mei știu și eu la fel de bine ca atâția alții, zise el; și numai cu o singură divizie o porni la atac.
Ajuns în câmp deschis, sub gloanțele francezilor, viteazul Baggowut, în starea de tulburare în care se afla, nu mai putu judeca dacă intrarea lui în acțiune mai era sau nu de vreun folos acum, și încă neavând decât o singură divizie, așa că înaintă de-a dreptul, vârându-și trupele sub ploaia de gloanțe a inamicului. Primejdia, ghiulelele și gloanțele erau tocmai ceea ce trebuia furiei care-l stăpânea. Din primele gloanțe, unul îl ucise pe el, iar următoarele uciseră o mulțime de soldați. Și divizia lui se menținu câtăva vreme, fără de nici un folos, sub foc.
VII.
ÎN VREMEA ASTA, ALTÃ coloană trebuia să-i atace de front pe francezi, dar cu această coloană era Kutuzov. El știa bine că n-aveau să iasă decât încurcături din bătălia aceasta, începută împotriva voinței sale și, pe cât îi sta în putință, reținea trupele. Nu înainta de fel.
Mergea tăcut, călare pe căluțul lui sur, și răspundea alene la propunerile de atac.
— Dumneavoastră n-aveți decât vorbele astea pe limbă: „să atacăm”, „să atacăm”, dar nu vedeți că nu suntem în stare de nici o manevră mai complicată, îi spuse el lui Miloradovici, care-i ceruse permisiunea să înainteze.
— Dacă n-am fost noi în stare să-l prindem azi-dimineață pe Murat viu și să ajungem la vreme pe poziții, acum nu mai avem ce face! Răspunse el altuia.
Când i se raportă lui Kutuzov că în avangarda francezilor, unde – după informațiile aduse de cazaci – frontul era descoperit, acum fuseseră aduse două batalioane de polonezi, Kutuzov se uită pieziș în urma lui, la Ermolov (cu care nu mai vorbise din ajun).
— Uită-te la ei, cer ofensivă, propun tot soiul de proiecte și când colo, odată pornit la treabă, te trezești că nu-i nimic gata, iar inamicul, prevenit, își ia măsurile necesare.
La aceste cuvinte, Ermolov strânse pleoapele și zâmbi ușor. Înțelese că pentru el furtuna trecuse și că Kutuzov se va mulțumi doar cu această aluzie.
— Se distrează pe socoteala mea, îi șopti Ermolov lui Raevski, care călărea alături de el, și-l lovi cu genunchiul.
Nu mult după asta Ermolov, înaintând puțin, se apropie de Kutuzov și-i raportă respectuos:
— Timpul nu-i pierdut, serenissime, inamicul n-a fugit încă. Dac-ați da ordin să atacăm? Fiindcă, altfel, garda nu va vedea nici măcar fumul prafului de pușcă.
Kutuzov nu răspunse nimic, dar când i se raportă că armata lui Murat se retrage, dădu ordin de înaintare; după fiecare sută de pași însă, se oprea câte trei sferturi de oră.
Întreaga bătălie se reducea numai la ceea ce săvârșiseră cazacii lui Orlov-Denisov; celelalte unități nu făcură decât să piardă zadarnic câteva sute de oameni.
Ca urmare a acestei bătălii, Kutuzov primi o decorație cu briliante; Benigsen primi, de asemenea, briliante și o sută de mii de ruble, ceilalți primiră și ei mari recompense, potrivit cu gradul pe care-l aveau, și după bătălie la comandament se făcură iarăși schimbări.
„Iată cum se fac la noi întotdeauna, toate, anapoda!” spuneau, după bătălia de la Tarutino, ofițerii și generalii ruși, întocmai așa cum spun și acum, lăsând să se înțeleagă că e cineva acolo care le face toate prostește, pe dos, pe când ei ar fi făcut cu totul altfel. Dar oamenii care vorbesc așa, ori nu cunosc problema, ori se înșală cu bună știință. Orice bătălie – cea de la Tarutino, cea de la Borodino, cea de la Austerlitz, indiferent care – se desfășoară altfel decât presupun inițiatorii ei. Acesta este esențialul.
Un infinit număr de forțe libere (căci nicăieri omul nu-i mai liber decât în decursul unei bătălii, unde știe că e vorba de viață și de moarte) influențează asupra direcției desfășurării bătăliei, direcție ce nu poate fi niciodată cunoscută mai dinainte și nu coincide niciodată cu direcția către care se îndreaptă vreo forță individuală.
Dacă mai multe forțe acționează simultan asupra unui corp oarecare, fiecare în alt sens, atunci sensul mișcării acestui corp nu poate coincide cu niciunul dintre sensurile acestor forțe; el va fi întotdeauna sensul mediu, drumul cel mai scurt, adică ceea ce în mecanică se reprezintă întotdeauna prin diagonala paralelogramului forțelor.
Dacă în descrierile istoricilor, mai ales în ale istoricilor francezi, găsim că la ei războaiele și bătăliile se desfășoară după un plan dinainte stabilit, singura concluzie pe care o putem trage de aici este că aceste descrieri sunt greșite.
Bătălia de la Tarutino, fără îndoială, nu și-a ajuns ținta pe care a avut-o în vedere Toll, anume ca unitățile să intre în luptă în ordinea prevăzută de dispozitivul trupelor, și nici ținta pe care a putut-o avea contele Orlov, aceea de a-l lua prizonier pe Murat, sau scopul zdrobirii instantanee a întregului corp de armată francez, la care ar fi putut ținti Benigsen și alte personaje, sau țelul ofițerului care abia aștepta să intre în luptă ca să se distingă, sau al cazacului care voia să adune și mai multe prăzi decât adunase ș.a.m.d. Dar dacă țelul era ceea ce s-a și săvârșit până la urmă și ceea ce constituia pentru toți rușii un deziderat comun (izgonirea francezilor din Rusia și nimicirea armatei lor), atunci apare foarte clar că bătălia de la Tarutino a fost, chiar prin inepția ei, tocmai ceea ce era necesar să fie în acea perioadă a campaniei. Ar fi greu, imposibil chiar, să ne închipuim un rezultat mai corespunzător acestui țel decât acela pe care l-a avut bătălia aceasta. Cu cele mai mici sforțări, prin cea mai puțin ordonată acțiune și cu pierderi de nimic, au fost obținute cele mai însemnate rezultate din întreaga campanie, s-a făcut trecerea de la retragere la ofensivă, s-a demascat slăbiciunea francezilor și s-a dat acel brânci pe care abia îl aștepta armata napoleoniană, ca să înceapă să fugă.
VIII.
NAPOLEON ÎȘI FACE INTRAREA în Moscova după strălucita victorie „de la Moskwa”; nu poate fi nici o îndoială asupra acestei victorii de vreme ce câmpul de bătaie rămâne în mâinile francezilor. Rușii se retrag și predau capitala. Moscova, înțesată de provizii, de arme, de muniții și de bogății neînchipuite, e în mâinile lui Napoleon. Armata rusă, de două ori mai slabă decât cea franceză, nu face în curs de o lună de zile nici o încercare de atac. Situația lui Napoleon e dintre cele mai strălucite. S-ar părea deci că, pentru a se năpusti cu forțe îndoite asupra rămășițelor armatei rusești și a o sfărâma, pentru a negocia o pace favorabilă, sau, în caz de refuz, pentru a întreprinde un marș demonstrativ asupra Petersburgului, și – în caz de nereușită – pentru a se retrage la Smolensk, sau Wilna, sau pentru a rămâne la Moscova – s-ar părea, într-un cuvânt, că pentru a menține situația strălucită în care se găsea pe vremea aceea armata franceză, nu era nevoie de cine știe ce genialitate. Pentru aceasta nu era nevoie decât să se facă lucrul cel mai simplu și mai ușor de făcut: să nu se fi îngăduit trupelor să se dedea la jafuri, să se fi pregătit îmbrăcăminte de iarnă – și se găsea destulă la Moscova pentru întreaga armată – și să se fi strâns cu chibzuință proviziile existente la Moscova, care (după spusele istoricilor francezi) ar fi îndestulat întreaga armată franceză pe mai bine de jumătate de an. Napoleon însă, acest geniu între genii, care avea și autoritatea de a ține în mâna sa armate întregi, cum ne încredințează istoricii, n-a făcut nimic în această privință.
Nu numai că n-a făcut nimic în privința aceasta, dar, dimpotrivă, și-a folosit toată autoritatea pentru ca, dintre toate căile de acțiune ce i se prezentau, să o aleagă pe cea mai proastă și mai dăunătoare. Din tot ce ar fi putut face: iernatul la Moscova, marșul asupra Petersburgului, marșul asupra Nijni-Novgorodului, calea-ntoarsă, cu ocol mai spre nord, sau mai spre sud (pe drumul pe care a apucat mai târziu Kutuzov), Napoleon nu putea să aleagă ceva mai prostesc și mai păgubitor decât ceea ce a ales: să rămână la Moscova până în octombrie, permițând soldaților să jefuiască orașul, pentru ca apoi să părăsească garnizoana la întâmplare, să se apropie de Kutuzov fără să treacă la ofensivă, să cotească spre dreapta, să ajungă până la Malâi Iaroslaveț – tot fără a încerca o eventuală străpungere – și să pornească nu pe drumul pe care pornise Kutuzov, ci să se întoarcă înapoi spre Mojaisk, pe drumul pustiit al Smolenskului. Lucru mai nesăbuit decât acesta și mai păgubitor pentru armată nici că s-ar fi putut concepe, cum s-a și dovedit prin ceea ce-a urmat. Încerce cei mai străluciți strategi să conceapă, dacă pot – închipuindu-și că scopul lui Napoleon ar fi fost să-și distrugă armata – să conceapă o altă serie de acțiuni decât acelea săvârșite de Napoleon, care să fi distrus, cu aceeași siguranță și tot atât de independent de tot ce ar fi întreprins trupele rusești, absolut toată armata franceză.
Genialul Napoleon a fost cel care a făcut lucrul acesta. Dar a spune că Napoleon și-a dus la pieire armata pentru că a voit lucrul acesta, sau pentru că era foarte prost, ar fi tot atât de neadevărat ca și a spune că Napoleon și-a adus armatele până la Moscova pentru că așa a vrut el și pentru că era foarte deștept și genial.
Și într-un caz, și în celălalt, acțiunea lui personală, care nu putea avea putere mai mare decât acțiunea personală a oricăruia dintre soldații săi, n-a făcut altceva decât să coincidă cu legile după care se săvârșea fenomenul.
Cu totul fals ne prezintă istoricii (numai ca să justifice faptul că urmările n-au dat dreptate acțiunii lui Napoleon) forțele lui Napoleon ca fiind slăbite când au ajuns la Moscova. El și-a folosit în 1813, ca și mai înainte și întocmai ca și mai târziu, toată priceperea sa și toate puterile de care dispunea ca să facă tot ce era mai bine pentru sine și pentru armata sa. Activitatea lui Napoleon în această perioadă nu-i mai puțin uimitoare decât aceea din Egipt, Italia, Austria și Prusia. Noi nu știm cu certitudine în ce măsură a fost real geniul lui Napoleon în Egipt, unde patruzeci de veacuri îi contemplau măreția, și asta pentru că toate aceste mari isprăvi de vitejie ne sunt descrise numai de francezi. Nu putem judeca în chip veridic care era genialitatea lui în Austria și Prusia, întrucât toate datele privind activitatea lui acolo nu pot fi extrase decât din izvor francez sau din izvor german; iar faptul de neînchipuit că nemții și-au predat, fără să fi fost asediate fortărețele, și că întregi corpuri de armată au lăsat armele fără luptă, trebuia să-i facă pe nemți să încline a-i recunoaște genialitatea, ca singură explicație a războiului dus de el în Germania. Noi însă n-avem, slavă Domnului, nici un motiv să-i recunoaștem genialitatea, numai ca să ne ascundem rușinea. Noi am plătit scump dreptul de a putea privi chestiunea simplu și fără înconjur și dreptul acesta nu-l vom ceda.
Activitatea lui Napoleon la Moscova e tot atât de uimitoare și de genială ca în oricare din celelalte părți ale lumii. Ordine după ordine și planuri după planuri țâșnesc din mintea lui, de la intrarea și până la plecarea din Moscova. Absența locuitorilor și a unei deputății, și chiar incendierea Moscovei, nu-l tulbură. Nu pierde din vedere nici binele armatei sale, nici acțiunile inamicului, nici binele popoarelor Rusiei, nici conducerea treburilor Parisului, nici perspectivele diplomatice asupra condițiunilor viitoarei păci.
IX.
SUB RAPORT MILITAR, ÎNDATÃ după intrarea sa în Moscova, Napoleon ordonă cu strășnicie generalului Sebastiani să urmărească mișcările armatei ruse, trimite corpuri întregi de armată pe toate drumurile și-i poruncește lui Murat să i-l scoată din pământ pe Kutuzov. Apoi dă dispoziții meticuloase de întărire a Kremlinului și, mai târziu, întocmește planul genial al viitoarei campanii pe harta întregii Rusii. Sub raport diplomatic, Napoleon cheamă la sine pe căpitanul Iakovlev, care, jefuit și rămas în zdrențe, nu știe cum să facă să scape din Moscova, îi vorbește cu de-amănuntul de planul său politic și de mărinimia sa și, compunând o scrisoare către împăratul Alexandru, în care socotește de datoria sa să-i facă cunoscut prietenului și fratelui său că Rastopcin a dat dispoziții proaste la Moscova, îl trimite pe Iakovlev la Petersburg. După ce-i vorbește lui Tutolmin tot atât de amănunțit despre vederile și mărinimia sa, îl trimite și pe bătrânelul acesta la Petersburg, pentru tratative.
Sub raport juridic, îndată după izbucnirea incendiilor, Napoleon poruncește să fie găsiți vinovații și executați. Iar răufăcătorul de Rastopcin este pedepsit prin ordinul de a se da foc acareturilor sale.
Pe tărâm administrativ, Moscova este înzestrată de el cu o Constituție, se instituie o municipalitate și se publică următoarele:
„LOCUITORI AI MOSCOVEI!
Nenorocirile voastre sunt mari, dar majestatea-sa împăratul și regele vrea să le pună capăt. Strașnice exemple v-au învățat cum știe el să pedepsească neascultarea și crima. S-au luat măsuri severe pentru a se pune capăt dezordinii și pentru a se reîntrona securitatea generală. O administrație părintească, aleasă chiar dintre voi, va forma municipalitatea voastră sau administrația orășenească. Ea se va îngriji de voi, de nevoile voastre, de interesele voastre. Membrii acestei administrații vor putea fi deosebiți prin câte o eșarfă roșie pe care o vor purta pe umăr, iar primarul orașului va mai fi încins și cu un cordon alb. În afara serviciului, ei vor purta numai o banderolă roșie în jurul brațului stâng.
Poliția orășenească a fost instituită în forma ei de mai înainte și, datorită activității ei, s-a și instaurat mai multă ordine. Ocârmuirea a numit doi comisari generali sau polițai și douăzeci de comisari sau pristavi de cartier, pentru toate circumscripțiile orașului. Îi veți recunoaște după banderola albă pe care o vor purta în jurul brațului stâng. Câteva biserici ale diferitelor culte au fost deschise și în ele serviciul divin se săvârșește fără de nici o stânjenire. Concetățenii voștri revin pe la locuințele lor din zi în zi mai mulți și au fost date dispozițiuni ca ei să găsească acolo ocrotirea și ajutorul la care au dreptul cei loviți de nenorocire. Acestea sunt măsurile pe care ocârmuirea le-a luat pentru restabilirea ordinei și ușurarea situației voastre; dar, pentru a se ajunge la aceasta, este nevoie ca și voi să o ajutați cu stăruința voastră, să uitați, dacă e cu putință, nenorocirile prin care ați trecut, să vă recâștigați nădejdea într-o soartă mai puțin crudă și să fiți încredințați că o moarte rușinoasă îi așteaptă inevitabil pe cei care se vor atinge de persoana voastră ori de avutul care v-a mai rămas și, în sfârșit, să nu vă îndoiți ca avutul vă va fi apărat, căci aceasta este voia celui mai slăvit și mai drept dintre monarhi. Soldați și cetățeni, de orice naționalitate ați fi! Restabiliți încrederea publică, izvorul fericirii statului, trăiți ca frații, dați-vă unul altuia ajutor și ocrotire, uniți-vă pentru a zădărnici intențiile celor ce vă vor răul, supuneți-vă autorităților militare și civile, și în curând lacrimile voastre vor înceta să mai curgă”.
În privința aprovizionării trupelor, Napoleon ordonă tuturor unităților pe rând să cutreiere Moscova a la maraude58, ca să-și adune provizii, în așa fel, încât armata să fie în chipul acesta asigurată pentru viitor.
Cu privire la religie, Napoleon ordonă: ramener les popes59 și să se reînceapă slujbele în biserici.
În privința comerțului și aprovizionării armatei, fu afișată pretutindeni următoarea.
PROCLAMAÞIE
„Voi, locuitori pașnici ai Moscovei, meșteșugari și muncitori, pe care nenorocirile v-au izgonit din oraș, și voi, plugari împrăștiați, pe care o teamă neîntemeiată vă reține încă pe câmpuri, ascultați! Liniștea revine în această capitală și rânduiala se statornicește în ea din nou. Compatrioții voștri ies acum cu curaj din ascunzișurile lor, deoarece văd că sunt respectați. Orice silnicie săvârșită împotriva lor și a avutului lor se pedepsește imediat. Majestatea-sa împăratul și regele îi ocrotește și nu e nimeni dintre voi considerat ca dușman al său, afară de aceia care nu-i ascultă poruncile. El dorește să scurteze durata nenorocirilor voastre și să vă readucă la gospodăriile și la familiile voastre. Răspundeți, așadar, intențiilor sale mărinimoase și veniți la noi în toată siguranța. Locuitori! Întoarceți-vă cu încredere la locuințele voastre; în curând veți găsi mijloace de a vă îndestula cu cele de trebuință! Meșteșugari și harnici muncitori! Veniți înapoi la munca voastră; case, prăvălii și paznici vigilenți vă așteaptă, iar pentru ceea ce veți munci veți primi ceea ce vi se cuvine! Și voi, în sfârșit, țărani, ieșiți din pădurile unde v-ați ascuns de groază, întoarceți-vă fără frică pe la vetrele voastre, cu încredințarea fermă că veți găsi ocrotire. S-au înființat în oraș piețe unde țăranii pot să-și aducă prisosul proviziilor lor și produsele pământului. Ocârmuirea a luat următoarele măsuri pentru a le asigura libertatea de vânzare: 1) Începând de astăzi, țăranii, agricultorii și toți locuitorii din împrejurimile Moscovei își pot aduce, fără nici un pericol, produsele de orice fel în două piețe dinainte stabilite, adică în târgurile de la Mohovaia, și Ohotnâi read. 2) Produsele lor vor fi cumpărate la prețul la care vânzătorul și cumpărătorul vor conveni între ei; dacă însă vânzătorul nu va obține prețul cerut pe dreptate, e slobod să se înapoieze în satul său cu produsele, ceea ce nimeni și sub nici un motiv nu va putea să-l oprească a face. 3) Zilele de duminică și miercuri sunt în fiecare săptămână zile de târg; în acest scop, în fiecare sâmbătă și marți, pe toate drumurile mari și la o distanță corespunzătoare de oraș, se vor așeza în număr suficient trupe care să asigure trecerea căruțelor. 4) Măsuri asemănătoare vor fi luate și la înapoiere, pentru ca țăranii cu căruțele și caii lor să nu întâmpine opreliști. 5) Se vor lua imediat măsuri pentru restabilirea comerțului obișnuit. Locuitori ai orașului și ai satelor, și voi, muncitori și meșteșugari de orice nație ați fi! Sunteți chemați să duceți la îndeplinire părinteștile intenții ale majestății-sale împăratul și regele, și să contribuiți alături de el la binele general. Veniți cu respect și încredere la picioarele lui și nu întârziați să vă uniți cu noi!”
Pentru ridicarea moralului armatei și al poporului, se organizau necontenit treceri în revistă și se împărțeau decorații. Împăratul trecea pe uliți călare, liniștind poporul și, cu toată grija ce o purta treburilor de stat, se ducea el însuși la teatrele înființate din ordinul său.
În domeniul filantropiei – cea mai splendidă virtute a capetelor încoronate – Napoleon a făcut, de asemenea, tot ce i-a stat în putință. Pe frontoanele instituțiilor de binefacere el puse să se graveze inscripția: Maison de ma mere60 întrunind în acest act duioșia sentimentului filial cu măreția generozității monarhului. El vizită Azilul orașului, le întinse orfanilor salvați de el mâinile lui albe să i le sărute, se întreținu binevoitor cu Tutolmin. Apoi – așa cum elocvent descrie faptul Thiers – ordonă să se achite solda trupelor sale în hârtie monedă rusească falsificată, fabricată de el. Relevant l'emploi de ces moyens par un acte digne de lui et de l'armée française, il fit distribuer des secours aux incendies. Mais les vivres étant trop préciuex pour etre donnés a des étrangers la plu-part ennemis, Napoléon aima mieux leur fournir de l'argent afin qu'ils se fournissent au dehors, et il leur fit distribuer des roubles papiers.61
În privința disciplinei trupelor se dădeau necontenit ordine pentru aspra pedepsire a celor vinovați de neîndeplinirea datoriei și pentru stăvilirea jafurilor.
X.
DAR, LUCRU CIUDAT, TOATE aceste dispoziții, preocupări și planuri, deloc mai prejos decât altele folosite în cazuri similare, nu atingeau miezul problemei și se învârteau arbitrar, fără nici o țintă, așa cum pe cadranul desprins de mașinăria ceasornicului acele se învârtesc fără să mai atragă în mișcarea lor rotițele.
Sub raport militar, genialul plan de campanie despre care Thiers spune que son génie n'avait jamais rien imaginé de plus profond, de plus habile et de plus admirable62 și în legătură cu care același Thiers, intrând în polemică acută cu domnul Fain, ne dovedește că trebuie să considerăm, ca dată a întocmirii lui, 15 și nu 4 octombrie, planul acesta n-a fost niciodată și nici nu putea fi dus la îndeplinire, pentru că nu avea nimic de-a face cu realitatea. Întărirea cetății Kremlinului, pentru care a trebuit să fie dărâmată la Mosquée (așa numea Napoleon biserica sfântului Vasili Blajennâi), s-a adeverit a fi fost nefolositoare. Minarea Kremlinului n-a avut decât rostul de a aduce la îndeplinire dorința împăratului ca în clipa ieșirii lui din Moscova Kremlinul să fie aruncat în aer, cu alte cuvinte să fie pedepsită dușumeaua de care s-a lovit copilul. Urmărirea armatei ruse, lucrul care-l îngrijora în așa grad pe Napoleon, a fost ceva nemaipomenit. Comandanții armatei franceze scăpaseră de sub ochi pe cei șaizeci de mii de oameni care constituiau armata rusă și, după cuvintele lui Thiers, numai datorită iscusinței și, se pare, genialității lui Murat, a putut fi găsită, ca acul în carul cu fân, această armată rusă de șaizeci de mii de oameni.
În ceea ce privește diplomația, toate argumentele lui Napoleon, pledând cauza mărinimiei și a spiritului său de dreptate, desfășurate atât față de Tutolmin cât și față de Iakovlev, care nu știa cum să facă mai curând rost de o manta și de o căruță, s-au dovedit nefolositoare: Alexandru nu i-a primit pe acești soli și nici n-a răspuns la solia lor.
Cât privește meritele juridice ale lui Napoleon, după executarea așa-zișilor incendiatori a ars și cealaltă jumătate a Moscovei.
În materie de administrație, instituirea municipalității n-a stăvilit jafurile și a adus foloase doar câtorva persoane care făceau parte din acest consiliu municipal și care, sub pretextul restabilirii ordinei, au jefuit Moscova de la un cap la altul, ori și-au pus la adăpost averile proprii.
Pe tărâm religios, lucrurile, așa de ușor rezolvate în Egipt prin vizitarea unei moschei, n-au mai dat aici rezultate. Doi-trei preoți câți găsiseră în Moscova încercară să îndeplinească voința lui Napoleon, dar unul dintre ei a fost pălmuit pe amândoi obrajii de un soldat francez în timpul slujbei, iar despre altul, un funcționar francez raporta următoarele: „Le pretre' que j'avais découvert et invité a recommencer a dire la messe, a nettoyé et fermé l'église. Cette nuit on est venu de nouveau enfoncer les portes, casser les cadenas, déchirer les livres et commettre d'autres désordres.”63
În ramura comerțului, apelul adresat harnicilor meșteșugari și tuturor țăranilor n-a avut nici o urmare. De meșteșugari harnici nu se mai pomenea, iar țăranii îi pândeau pe comisarii care prea se avântau departe cu aceste apeluri și-i omorau.
Măsurile luate pentru distracția populației și a armatei, cu ajutorul teatrelor, n-au izbutit nici ele. Teatrele înființate în Kremlin și în casa lui Pozniakov, au fost imediat închise, căci actrițele și actorii fuseseră jefuiți.
Filantropia n-a dus nici ea la rezultatele dorite. Hârtia-monedă, falsă și nefalsă, umpluse toată Moscova și nu mai avea nici un preț. Francezilor, care-și adunau prada de război, nu le trebuia decât aur. Nu numai asignatele false, pe care Napoleon le împărțea cu atâta dărnicie sinistraților, își pierduseră orice preț, dar chiar și argintul se oferea sub valoarea lui, în schimbul aurului.
Cel mai izbitor aspect al ineficacității dispozițiunilor date de sus în acest răstimp au fost însă sforțările lui Napoleon de a curma jafurile și de a restabili disciplina.
Iată ce raportau militarii de toate gradele: „Jafurile continuă în oraș, în ciuda ordinelor de a le opri. Ordinea n-a fost încă restabilită și nu există un singur negustor măcar, care să facă un comerț legal. Singuri marchitanii îndrăznesc să mai vândă, dar și ei vând numai lucruri de furat.” „La partie de mon arrondissement continue a etre en proie au pillage des soldats du 3-eme corps, qui, non contents d'arracher aux malheureux réfugiés dans les souterrains le peu qui leur reste, ont meme la férocité de les blesser a coups de sabre, comme j'en ai vu plusieurs exemples.” „Rien de nouveau outre que les soldats se permettent de voler et de piller. Le 9 octobre.” „Le vol et le pillage continuent. Il y a une bande de voleurs dans notre district qu'il faudra faire arreter par de fortes gardes. Le 11 octobre.”64 „Împăratul este peste măsură de nemulțumit că, în ciuda tuturor ordinelor severe date pentru curmarea jafurilor, se văd mereu întorcându-se la Kremlin detașamente întregi de jefuitori din gardă. În vechea gardă, ieri, astă-noapte și azi au reînceput, mai puternic decât oricând, dezordinile și jaful. Împăratul vede cu îndurerare că soldații aleși, însărcinați să-i apere persoana, care ar trebui să dea exemplu de supunere, merg atât de departe în neascultarea lor, încât sparg pivnițele și magaziile cu provizii ale armatei. Alții s-au înjosit până acolo, încât n-au dat urmare somațiilor santinelelor și ofițerilor de gardă, i-au înjurat și i-au lovit.” „Le grand maréchal du palais se plaint vivement, scria guvernatorul, que malgré les défenses réitérées, les soldats continuent a faire leurs besois dans toutes les cours et meme jusque sous les fenetres de l'Empereur.”65
Armata aceasta care, asemenea unei cirezi de vite răzlețite, călca în picioare hrana ce ar fi putut-o feri de moartea prin înfometare, se descompunea și pierea cu fiecare zi de ședere în Moscova.
Dar nu se urnea din loc.
Ea a rupt-o la fugă doar atunci când a cuprins-o dintr-o dată groaza, după capturarea convoaielor pe drumul Smolenskului și după bătălia de la Tarutino. Vestea aceasta a bătăliei de la Tarutino, primită de Napoleon când nu se aștepta deloc, în timpul unei parăzi, a trezit în el dorința de a-i pedepsi pe ruși, cum spune Thiers, și l-a făcut să dea ordinul de atac pe care îl aștepta întreaga armată.
Fugind din Moscova, oamenii acestei armate cărau cu ei tot ce furaseră. Napoleon însuși și-a luat la plecare trésor66-ul său personal. Văzând convoiul, care împiedica înaintarea armatei, Napoleon se îngrozi (cum spune Thiers). Și totuși el, așa încercat în războaie cum era, n-a poruncit să se dea foc tuturor acestor căruțe de prisos, cum făcuse în drum spre Moscova cu căruțele unui mareșal, ci a stat să se uite la aceste calești și cupeuri, în care se urcaseră soldații, spunând că e foarte bine, că trăsurile acestea aveau să servească mai târziu la transportul proviziilor, bolnavilor și răniților.
Starea întregii armate era asemenea stării unui animal rănit, care-și simte sfârșitul și nu mai știe ce face. A studia manevrele iscusite și planurile lui Napoleon și ale armatei sale, de la intrarea în Moscova și până la nimicirea acestei armate, e totuna cu a studia tâlcul ultimelor zvâcnete și spasme ale unui animal rănit de moarte. Foarte adesea animalul rănit, auzind zgomotul, se repede, în bătaia puștii vânătorului, fuge înainte și înapoi, și astfel își grăbește singur sfârșitul. Același lucru îl făcea Napoleon sub presiunea întregii sale armate. Zgomotul bătăliei de la Tarutino a speriat fiara și ea a dat buzna înainte, în bătaia puștii vânătorului, a alergat până lângă vânător, s-a întors iarăși îndărăt și, în cele din urmă, ca orice fiară, a rupt-o la fugă înapoi, pe cea mai nepotrivită și mai plină de primejdii cale: pe vechile ei urme, cele știute.
Napoleon, care apare pentru noi conducătorul întregii acestei acțiuni (tot așa cum pentru sălbatici figura încrustată pe botul corăbiei reprezintă forța care conduce corabia), Napoleon a fost, în tot timpul activității sale, asemenea copilului care se ține de o curelușă legată în interiorul trăsurii și i se pare că el mână caii.
XI.
LA 6 OCTOMBRIE, DIS-DE-DIMINEAÞÃ, Pierre ieșise din baracă și, la înapoiere, se oprise în prag ca să se joace cu un cățeluș de culoarea liliacului, cu trupul lunguieț și picioarele scurte și strâmbe, care se gudura pe lângă el. Cățelușul acesta trăia cu ei în baracă, dormind lângă Karataev, dar mai pleca din când în când pe undeva prin oraș și se întorcea iarăși înapoi. Se vede că n-avusese niciodată stăpân, iar acum tot câine de pripas era și n-avea nume. Francezii îl numeau Azor, un soldat bun de snoave îi zicea Femgalka, iar Karataev și ceilalți îl strigau Serâi67 sau câteodată, Vislâi68. Faptul că nu aparținea nimănui, că n-avea nume, nici rasă și nici măcar culoare definită, părea că nu-l supără deloc pe cățelușul liliachiu. Își ținea cu mândrie, drept în sus, covrigul cozii, stufoasă ca un panaș, iar picioarele lui strâmbe îl slujeau atât de bine, încât, uneori, desconsiderând folosirea tuturor celor patru picioare, își ridica grațios o labă din spate și alerga în trei picioare. Pentru el, totul era obiect de plăcere. Când se tăvălea cu burta în sus schelălăind de bucurie, când se încălzea la soare cu o expresie visătoare și plină de înțelesuri, când țopăia și se juca cu o așchie sau cu un pai.
Îmbrăcămintea lui Pierre consta acum dintr-o cămașă murdară și zdrențuită – singura rămășiță a veșmintelor lui de altădată – din niște pantaloni soldățești legați la glezne cu sforicele, după sfatul lui Karataev, ca să țină mai cald, dintr-un caftan și o căciulă țărănească. Pierre se schimbase mult la înfățișare în vremea aceasta. Nu mai părea gras, deși arăta tot atât de voinic și de puternic – ceea ce era o moștenire din familie – îi crescuseră mustăți și barbă care-i acopereau acum partea de jos a feței; părul crescut lung și încâlcit, plin de păduchi, i se încârlionța bogat pe cap ca o căciulă. Expresia ochilor îi era, ca niciodată până acum, hotărâtă, calmă, vioaie și gata parcă de orice. Nepăsarea de altădată, care i se putea citi și în priviri, făcuse loc acum unei expresii energice, gata de acțiune și dispusă la rezistență. Umbla desculț.
Pierre se uita când jos în vale, spre câmpia din fața lui, pe unde treceau în dimineața aceea căruțe și călăreți, când în depărtare, dincolo de râu, când la cățelușul care se prefăcea că vrea să-l muște cu tot dinadinsul, când la picioarele lui desculțe, pe care și le întindea cu plăcere în tot felul de poziții, mișcându-și degetele murdare, groase și mari. Și de fiecare dată când se uita la picioarele lui desculțe, pe chip îi trecea în fugă umbra unui zâmbet de înviorare și de mulțumire de sine. Văzându-și picioarele goale, își amintea de tot ce suferise și înțelesese aici, și amintirea aceasta îi făcea plăcere.
De câteva zile, vremea era frumoasă, senină, cu brumă subțire dimineața – așa-zisa toamnă timpurie.
La soare era cald, iar văzduhul și căldura aceasta, amestecată cu răcoarea înviorătoare a brumei de dimineață, care tot se mai simțea în văzduh, era deosebit de plăcută.
Peste toate, și peste lucrurile îndepărtate, și peste cele apropiate, se așternuse strălucirea aceea magică, cristalină, care nu se poate vedea decât în zilele acestea ale toamnei. În depărtare se zăreau colinele Vorobiov cu satul, cu biserica și cu o clădire mare și albă. Copacii despuiați, nisipul, pietrele, acoperișurile caselor, turla verde a bisericii și colțurile casei albe mai îndepărtate, toate se conturau nefiresc de limpede, cu linii foarte fine, în văzduhul străveziu. În apropiere se vedeau ruinele bine știute ale unei case boierești pe jumătate arse, locuite acum de francezi, care mai avea câteva tufe de liliac de un verde-închis, crescute în ogradă. Dar chiar și casa aceasta ruinată și înnegrită de fum, care în zilele mohorâte era respingătoare cu înfățișarea ei diformă, părea acum, în lumina aceasta vie și neclintită, de o frumusețe liniștitoare.
Un caporal francez, descheiat la tunică, cu chipiu pe cap și cu o lulea scurtă între dinți, se ivi de după cotul barăcii și se apropie de Pierre, făcându-i prietenește cu ochiul.
— Quel soleil, nein, Monsieur Kiril? (așa îl numeau pe Pierre toți francezii). On dirait le printemps!69
Și caporalul se rezemă de ușorul ușii și-i întinse lui Pierre luleaua, fără să țină seama de faptul că, ori de câte ori i-o întinsese, Pierre îl refuzase.
— Si l'on marchait par un temps comme celui-la…70 începu el.
Pierre întrebă ce se mai aude cu plecarea și caporalul răspunse că pleacă aproape toată armata și că azi se vor da probabil și dispozițiunile cu privire la prizonieri. În baraca lui Pierre unul dintre soldați, un anume Sokolov, era bolnav pe moarte, și Pierre îi spuse caporalului că ar trebui să se ia o măsură în legătură cu el. Caporalul îi răspunse că poate fi liniștit, fiindcă pentru cazuri de acestea există un spital ambulant și unul permanent, că se vor da dispozițiuni cu privire la bolnavi și că, în general, comandanții avuseseră grijă să prevadă tot ce s-ar putea întâmpla.
— Et puis, Monsieurs Kiril, vous n'avez qu'a dire un mot au capitaine, vous savez. Oh, c'est un… qui n'oublie jamais rien. Dites au capitaine quand il fera sa tournée, il fera tout pour vous…71
Căpitanul de care vorbea caporalul ședea adeseori de vorbă timp îndelungat cu Pierre și-i arăta multă considerație.
— Vois-tu, St. Thomas, qu-il me disait l'autre jour: Kiril c'est un homme qui a de l'instruction, qui parle français; c'est un seigneur russe, qui a eu des malheurs, mais c'est un homme. Et il s'y entend le… S'il demande quelque chose, qu'il me dise, il n'y a pas de refus. Quand on a fait ses études, voyez-vous, on aime l'instruction et les gens comme el faut. C'est pour vous que je dis cela, Monsieur Kiril. Dans l'affaire de l'autre jour și ce n'était grâce a vous, ça aurait fini mal.72
Caporalul mai stătu puțin cu el de vorbă și plecă (întâmplarea de alaltăieri, de care pomenise caporalul, fusese o bătaie între prizonieri și francezi, în care intervenția lui Pierre reușise să-i astâmpere pe tovarășii lui.) Câțiva dintre prizonieri auziseră discuția dintre Pierre și caporal și, cum plecă acesta, se repeziră să-l întrebe ce spusese. Cât le povesti Pierre tovarășilor săi ce spusese caporalul despre plecare, în ușa barăcii se ivi un soldat francez, slăbănog, galben și zdrențuit. Cu un gest grăbit și timid, francezul duse mâna la frunte în semn de salut, se întoarse spre Pierre și-l întrebă dacă în această baracă se găsește soldatul Platon, căruia-i dăduse o cămașă la cusut.
Înainte cu o săptămână soldații francezi primiseră talpă, piele și pânză și împărțiseră materialele pe la prizonieri, ca să le lucreze cizme și cămăși din ele.
— E gata, e gata, șoimulețule! Zise Karataev, apărând cu o cămașă frumos împăturită.
De căldură și ca să poată lucra mai în voie, Karataev era numai în pantaloni și cămașă, o cămașă ruptă, neagră ca pământul. Părul și-l dăduse peste cap și și-l legase cu un curmei, cum obișnuiesc meseriașii, și fața lui rotundă părea și mai rotundă, și mai plăcută la vedere.
— Cuvântul ținut e frate cu lucrul bine făcut. Am spus pe vineri, pe vineri a și fost gata, zise Karataev zâmbind și despături cămașa pe care o cususe.
Francezul se uită înapoi neliniștit și, ca și când ar fi înlăturat o îndoială, își lepădă repede tunica să-și încerce cămașa. Sub tunica de uniformă, francezul n-avea cămașă, și peste pielea goală, galbenă, de om slab, își pusese o vestă lungă și slinoasă, de mătase cu floricele. Franțuzului îi era probabil teamă să nu râdă de el prizonierii care-l vedeau și își vârî grăbit capul în cămașă. Dintre prizonieri nu scoase niciunul o vorbă măcar.
— Vezi, îți vine ca turnată, îi spuse Platon, potrivindu-i cămașa.
Francezul, lăsându-și mâinile în jos, cu capul aplecat și fără să ridice privirea, se uita la cămașa de pe el și-i cerceta cusăturile.
— De, ce să-i faci, șoimulețule, e drept, nu-i ea chiar ca la croitorie, că pe aici nici 'strumente n-avem; știi, vorba ceea: fără scule nici de ucis păduchi nu ești bun, spuse Platon, rotunjit tot de un zâmbet și bucurându-se și el de ceea ce-i ieșise din mâini.
— C'est bien, c'est bien, merci, mais vous devez avoir de la toile de reste?73 zise francezul.
— O să-ți vie și mai bine când ai s-o îmbraci de-a dreptul pe piele, spuse Karataev, continuând să se bucure de opera sa. Să vezi ce bine ai să te simți…
— Merci, merci, mon vieux, le reste? repetă francezul zâmbind, apoi scoase un asignat, i-l dădu lui Karataev și spuse iar: Mais le reste?74
Pierre băgă de seamă că Platon se făcea că nu pricepe ce spune francezul și se uita la ei fără să se amestece. Karataev mulțumi pentru bani și continuă să-și admire opera. Francezul insista să i se dea resturile și-l rugă pe Pierre să-i traducă spusele.
— Păi, ce-i trebuiesc lui rămășițele astea? Spuse Karataev. Ne-ar fi ieșit niște obiele strașnice din ele. Ei, da' Dumnezeu cu el.
Și Karataev, cu chipul întristat deodată, scoase din sân niște fâșii de pânză și i le dădu posomorât francezului, fără să se uite la el.
— E-e-eh! Oftă Karataev și o porni înapoi.
Francezul privi pânza, stătu puțin pe gânduri, se uită întrebător la Pierre și, ca și când privirea lui Pierre i-ar fi spus ceva, zise dintr-o dată:
— Platoche, dites donc, Platoche, strigă el cu voce pițigăiată, înroșindu-se. Gardez pour vous!75 mai spuse, dându-i îndărăt resturile de pânză, apoi făcu stânga împrejur și plecă.
— Iaca vezi, zise Karataev, clătinând din cap. Cică-s păgâni, dar au și ei suflet. Bine spuneau bătrânii: mâna asudată-i darnică, iar cea uscată-i zgârcită. Gol-goluț cum era el, dar tot a dat. Karataev rămase un timp tăcut, pe gânduri, zâmbind și uitându-se la peticele de pânză. Să vezi ce mai obiele au să fie, strașnice, frățioare, zise el și intră în baracă.
XII.
PATRU SÃPTÃMÂNI TRECUSERÃ de când era Pierre prizonier. Cu toate că francezii îi propuseseră să-l treacă din baraca soldaților în cea a ofițerilor, el preferase să rămână în baraca în care nimerise din prima zi.
În Moscova distrusă de incendiu și prădată, Pierre atinsese aproape pragul cel mai înalt al lipsurilor pe care le poate îndura un om; dar, datorită constituției lui robuste și sănătății pe care nu și-o cunoscuse până atunci, și mai ales datorită faptului că lipsurile veniseră atât de lin, pe nesimțite, încât n-ar fi putut spune când anume începuseră, el își suporta nu numai cu ușurință, dar chiar cu plăcere, situația. Ba, mai mult, tocmai în epoca aceasta cunoscu el liniștea și mulțumirea de sine la care zadarnic năzuise înainte. Atâta vreme și în atâtea feluri căutase în viața lui liniștea și împăcarea aceea cu sine, care îl uluise la soldații de la Borodino; o căutase în filantropie, în masonerie, în viața de distracții mondene, în vin, în fapte de eroism, de jertfire de sine, în iubirea romantică față de Natașa; o căutase pe calea rațiunii, dar toate aceste căutări și încercări îl înșelaseră. Și acum, fără să-și dea nici el seama cum, își dobândise liniștea și împăcarea cu sine, doar prin frica de moarte, prin lipsurile încercate și prin ceea ce putuse pricepe din Karataev. Clipele de groază, pe care le trăise cât durase execuția, șterseseră parcă pentru totdeauna din mintea și din amintirea lui gândurile tulburătoare și sentimentele cărora le atribuise odinioară atâta însemnătate. Nu se mai gândea deloc nici la Rusia, nici la război, nici la politică, nici la Napoleon. Vedea clar că toate acestea nu-l priveau, că nu asta era chemarea lui și că, deci, nu putea să le judece. „Rusia și vara n-au pereche-n lume”, repeta el o zicală de-a lui Karataev, și cuvintele acestea îi dădeau o liniște ciudată. I se părea acum de neînțeles și chiar caraghios planul lui de a-l ucide pe Napoleon și calculele acelea cabalistice cu cifre și fiara Apocalipsului. Mânia pe care o nutrise împotriva soției sale și frica de a nu i se dezonora numele i se păreau acum nu numai lucruri de nimic, dar chiar amuzante. Ce-i păsa lui că femeia aceasta își ducea în vreo parte a lumii viața care-i plăcea? Cine ce treabă avea și mai ales lui ce-i păsa dacă aveau să afle sau nu că numele prizonierului lor de aici era contele Bezuhov?
Adeseori își aminti aici de convorbirea lui cu prințul Andrei și-l aprobă întru totul, numai că-i înțelegea oarecum într-alt fel ideile. Prințul Andrei credea și spunea că fericirea e numai negativă, dar spunea lucrul acesta cu o nuanță de amărăciune și de ironie. Era ca și cum spunând acestea ar fi vrut să-și exprime un alt gând, și anume că toate aspirațiile sădite în sufletul nostru, năzuințele spre fericirea pozitivă, au fost sădite în noi numai pentru ca, neputând fi satisfăcute, să ne chinuiască. Pierre, însă, recunoștea, fără nici un gând ascuns, cât de îndreptățită era această părere. Privația de suferință, satisfacerea trebuințelor și, ca o urmare, libertatea de a-ți alege ocupațiile, adică felul de viață, reprezentau acum pentru Pierre cea mai mare și mai de netăgăduit fericire a omului. Abia acum și aici, pentru prima oară Pierre putu prețui pe deplin voluptatea de a mânca atunci când ești flămând, de a bea când ți-e sete, de a dormi când ți-e somn, de a te încălzi când ți-e frig, de a sta de vorbă cu un om când ai chef să schimbi o vorbă și să asculți sunetul unei voci omenești. Satisfacerea trebuințelor – hrană bună, curățenie și libertate – i se păreau lui Pierre acum, când era lipsit de toate acestea, fericirea cea mai înaltă, iar alegerea ocupației, adică însăși viața, acum când această alegere era atât de limitată, i se părea lucru atât de lesne de împlinit, încât uita că prisosul de confort în viață distruge pe de-a-ntregul fericirea îndestulării trebuințelor și că o mai mare libertate de a-și alege ocupația, acea libertate pe care lui, în viață, i-o dăduse cultura, averea și poziția socială, face ca alegerea unei ocupații să devină o greutate de nerezolvat și anulează însăși necesitatea și putința de a avea o ocupație.
Pierre nu mai visa acum decât la timpul când va fi liber. Și cu toate acestea, mai târziu, până la sfârșitul vieții lui, Pierre își amintea și vorbea cu entuziasm de luna aceasta de prizonierat, de sentimentele acelea puternice de bucurie, pe care n-avea să le mai regăsească și, mai cu seamă, de deplina liniște sufletească, desăvârșita libertate interioară, pe care n-o încercase decât în epoca aceea.
Când, în prima zi, sculându-se dis-de-dimineață și ieșind în zori din baracă, văzu siluetele turlelor, la început întunecate, și ale crucilor mânăstirii Novodevici, când văzu bruma pe iarba prăfuită, când văzu colinele Vorobiov și malurile păduroase ale râului șerpuitor pierzându-se în zarea violetă, când simți biciuirea aerului proaspăt și auzi croncănitul stăncuțelor care-și luau zborul spre câmpie dintre zidurile Moscovei, și când, după asta, țâșni lumina de la răsărit și o margine a soarelui se ivi majestos din neguri, iar turlele, crucile, bruma, zarea, râul – toate începură să scânteieze în lumina lui veselă, pe Pierre îl cuprinse un sentiment nou, încă neîncercat până atunci, sentimentul bucuriei de a trăi și al recunoașterii forței vieții.
Și sentimentul acesta nu numai că nu-l părăsi tot timpul prizonieratului, ci, dimpotrivă, crescu pe măsură ce i se îngreuia situația.
Sentimentul acesta, care-l făcea să fie gata la orice, și tensiunea morală sporeau și mai mult în sufletul lui Pierre datorită deosebitului respect pe care-l aveau toți pentru dânsul, respect care, curând după sosirea lui în baracă, se statornicise printre tovarășii lui de lagăr. Pierre, cu cunoștințele lui de limbi străine și datorită stimei pe care i-o arătau francezii, cu simplitatea cu care dădea orice i se cerea (primea și el, ca toți ofițerii, trei ruble pe săptămână), cu forța lui fizică pe care și-o arătase înfigând cuie cu mâna în pereții barăcii, cu blândețea pe care o manifesta în relațiile lui cu tovarășii și cu capacitatea sa, neînțeleasă pentru ei, de a sta pe gânduri ceasuri întregi, nemișcat, fără să facă nimica, ajunsese pentru soldați o făptură oarecum misterioasă și superioară. Aceleași însușiri care, în lumea în care trăise până atunci, dacă nu fuseseră pentru el piedici, îl stingheriseră – forța lui, indiferența față de confortul vieții, firea distrată și simplitatea lui – îi dădeau aici, printre oamenii aceștia, un prestigiu de erou aproape. Și Pierre simțea că vederile acestea îi impuneau anumite obligații.
XIII.
ÎN NOAPTEA DE 6 SPRE 7 octombrie începu forfota părăsirii Moscovei de către francezi: bucătăriile și barăcile erau dărâmate, se încărcau furgoanele și coloanele de trupe și trenuri regimentare se puneau în marș.
Pe la șapte dimineața, un convoi de francezi în ținută de campanie, cu chivere, puști, ranițe și saci umflați în spinare, staționa în fața barăcilor și din toate părțile răsunau dialoguri franțuzești foarte însuflețite, presărate cu înjurături.
În baracă toți erau gata îmbrăcați, încinși și încălțați și n-așteptau decât ordinul de plecare. Soldatul cel bolnav, Sokolov, palid, slab, cu cearcăne vinete în jurul ochilor, ședea la locul lui, singurul neîmbrăcat și neîncălțat dintre toți, și se uita întrebător, cu ochii lui holbați de cât slăbise, la tovarășii săi, care nu-i dădeau nici o atenție. Gemea încet și ritmic. Nu atât suferința, se vede – era bolnav de dezinterie – cât teama și durerea că rămânea singur îl făceau să geamă așa.
Pierre, încălțat cu niște ghete cusute de Karataev din materialul adus de un francez pentru a-i cârpi bocancii, încins cu o frânghie, se apropie de bolnav și se cinchi jos lângă el.
— Nu-i nimic, Sokolov, doar nu pleacă cu totul! Au aici un spital, și acolo poate că ai s-o duci chiar mai bine decât noi, zise Pierre.
— Of, doamne! De ce nu mă iei, moarte! Of, doamne! Se văită mai tare soldatul.
— Eu îi mai întreb o dată acuma, spuse Pierre și, ridicându-se, se îndreptă spre ușa barăcii.
Până să ajungă Pierre la ușa barăcii, intră de afară, însoțit de doi soldați, caporalul cel care în ajun îl îmbiase pe Pierre cu o lulea de tutun. Și caporalul și soldații erau în ținută de campanie, cu ranițe și cu chiverele legate pe sub bărbie cu curelușe, ceea ce le schimba mult înfățișarea pe care le-o știa Pierre.
Caporalul venise să încuie ușa, așa cum îi ordonase comandantul. Înainte de a-i scoate din baracă, prizonierii trebuiau numărați.
— Caporal, que fera-t-on du malade?76 începu Pierre, dar în aceeași clipă în care rostise fraza aceasta îl prinse îndoiala dacă era caporalul pe care-l cunoștea, sau un necunoscut, într-atât de schimbat la față era caporalul în clipa aceea.
În afară de asta, în același moment se auzi răpăit de tobe din două părți. La auzul cuvintelor lui Pierre, caporalul se încruntă și, după ce dădu drumul unei înjurături stupide, trânti ușa. În baracă se făcu pe jumătate întuneric; sunetele tăioase ale tobelor acopereau gemetele bolnavului.
„Ea e! E iarăși ea!” își spuse Pierre în sine și un fior rece îl trecu fără voia lui prin șira spinării. În figura caporalului, străină dintr-o dată, în intonațiile vocii lui, în răpăitul iritant și asurzitor al tobelor, Pierre recunoscu forța aceea misterioasă și nemiloasă, care-i determina pe oameni să-și ucidă, împotriva voinței lor, semenii, forța aceea pe care o văzuse acționând în timpul execuției. A te înfricoșa de ea, a căuta să-i scapi, a te adresa cu rugăminți sau cu îndemnuri oamenilor care-i slujeau de unelte, nu folosea la nimic. Pierre știa acum lucrul acesta. Trebuia să aștepți și să rabzi. Nu se mai apropie de bolnav și nici nu-și mai aruncă privirile spre el. Rămase așa, tăcut și încruntat, la ușa barăcii.
Când ușa fu deschisă și prizonierii, ca o turmă de oi, îmbrâncindu-se unii pe alții, se îmbulziră să iasă, Pierre le-o luă înainte și se apropie de căpitan, același care, cum îl asigurase caporalul, era gata să facă orice pentru dânsul. Căpitanul era și el în ținută de campanie și de pe chipul lui rece privea spre prizonieri tot „ea”, forța aceea pe care Pierre o recunoscuse în cuvintele caporalului și în răpăitul tobelor.
— Filez, filez77, spunea căpitanul, încruntându-se aspru și uitându-se la prizonierii care treceau, înghesuindu-se, pe lângă el.
Pierre știa că încercarea lui era zadarnică, dar tot se apropie de el.
— Eh bien, qu'est ce qu'il y a? Spuse ofițerul, privindu-l cu răceală, ca și când nici nu l-ar fi cunoscut.
Pierre îi pomeni de bolnav.
— Il pourra marcher, que diable! Zise căpitanul. Filez, filez, continuă el să spună, fără să se uite la Pierre.
— Mais non, il est a l'agonie… începuse iar Pierre.
— Voulez vous bien…?78 îi strigă căpitanul, încruntându-se furios.
Dram-da-da-dam, dam, dam, se auzeau bătând tobele. Pierre înțelese că forța aceea misterioasă pusese deplină stăpânire pe oamenii aceștia și că acum nu mai folosea la nimic să mai spună vreo vorbă.
Prizonierii ofițeri fură despărțiți de soldați și îndemnați să meargă înainte. Erau ca la vreo treizeci de ofițeri, printre care și Pierre, iar soldați vreo trei sute de oameni.
Ofițerii ieșiți din celelalte barăci îi erau necunoscuți lui Pierre; erau mult mai bine îmbrăcați și se uitau la el și la încălțămintea lui cu neîncredere și rezervă. În apropiere de Pierre mergea un maior gras, îmbrăcat cu un halat tătăresc încins cu un ștergar, și fața lui galbenă și puhavă exprima necaz. După toate aparențele, maiorul se bucura de un respect deosebit din partea tovarășilor lui de prizonierat; își ținea o mână cu săculețul de tutun la sân, iar cu cealaltă se sprijinea într-un ciubuc. Tot pufnind și respirând greu, maiorul bodogănea și se răstea la toată lumea pentru că i se tot părea că-i dă cineva brânci și că toți se grăbesc când nu era cazul să se grăbească, sau că se tot miră toți de ceva, când nu era nicăieri nimic de mirare. Altul, un ofițer mărunt și slab, vorbea cu toată lumea, făcând tot soiul de presupuneri cu privire la locul unde erau duși acum și la distanța pe care o vor putea parcurge în ziua aceea. Un funcționar cu cizme de pâslă și uniformă de intendent alerga de colo-colo și cerceta cu privirea Moscova arsă, comunicându-și cu voce tare observațiile asupra a ceea ce arsese și asupra diferitelor cartiere ale orașului care se vedeau în depărtare. Un alt ofițer, de origină poloneză după accentul cu care-i vorbea funcționarului intendent, îi demonstra că greșește în determinarea cartierelor Moscovei.
— Ce vă certați? Interveni răstit maiorul. Biserica Sfântul Nicolae sau Sfântul Vlas, nu-i totuna? Vedeți doar că au ars; au ars toate și gata… Ce te-mpingi așa, n-ai destul loc pe drumul mare? Se răsti el la cel care mergea în spatele lui și care nu-l împinsese deloc.
— Măi, măi, măi, ia te uită ce prăpăd au făcut! Se auzeau totuși, când dintr-o parte, când dintr-alta, vocile prizonierilor care se uitau la urmele pârjolului. Și Zamoskvorecie, și Zubovo, și Kremlinul… Uitați-vă, n-a mai rămas nici jumătate. Vă spuneam eu c-a ars toată Zamoskvorecia; ei, ați văzut acuma că-i adevărat?
— Ei, acuma știți că a ars; ce mai atâta vorbă! Spuse maiorul.
Trecând prin Hamovniki (unul dintre puținele cartiere rămase nearse ale Moscovei), prin dreptul bisericii, tot convoiul prizonierilor se feri deodată într-o parte și se auziră exclamații de groază și de ură.
— Ia uite, nemernicii! Ați văzut, păgânii! E mort, da, e mort… L-au mânjit cu ceva.
Pierre se apropie și el de biserică, unde era probabil ceea ce stârnise atâtea exclamații, și desluși vag ceva rezemat de grilajul bisericii. Din spusele tovarășilor care văzuseră mai bine decât el, află că era un cadavru omenesc pus să stea în picioare, rezemat de grilaj și mânjit pe obraz cu funingine.
— Marchez, sacré nom… Filez… trente mille diables…79 se auziră înjurăturile răstite ale santinelelor, și soldații francezi împinseră înainte, cu furie înnoită, bătându-i cu baionetele, ceata prizonierilor care se uitau la mort.
XIV.
PE ULICIOARELE DIN HAMOVNIKI convoiul prizonierilor înainta nestingherit cu escorta lui și cu căruțele și furgoanele escortei care veneau după ei; dar, prin dreptul marilor băcănii, se treziră în mijlocul unei uriașe și dense coloane de artilerie în marș, în care se amestecau și căruțe particulare.
La pod, tot convoiul se opri, așteptând să se scurgă ce era în față. De pe pod, prizonierii putură vedea cum, și înaintea și în spatele lor, se scurgeau nesfârșite convoaie. Spre dreapta, acolo unde drumul Kalugăi înconjură parcul Neskucinâi pentru ca apoi să se piardă în zare, se întindeau nesfârșite șiruri de trupe și căruțe. Erau trupele corpului de armată al lui Beauharnais, pornit cel dintâi; în urma lor, pe chei și pe podul Kamennâi, se scurgeau trupele și convoaiele lui Ney.
Trupele lui Davout, căruia îi aparțineau prizonierii, treceau acum pe Krâmski-Brod și în parte intraseră în strada Kalujskaia. Dar convoaiele se întinseseră atât de mult, încât ultimele căruțe ale coloanei lui Beauharnais n-apucaseră să iasă încă din Moscova, de pe strada Kalujskaia, iar capul coloanei lui Ney trecuse și de Bolșaia Ordânka.
După ce trecură pe Krâmski-Brod, prizonierii abia se mai mișcau doar câte doi-trei pași și se opreau, apoi înaintau iar, și din toate părțile vehicule și oameni se înghesuiau din ce în ce mai tare. Străbătând într-o oră și ceva cele câteva sute de pași care despart podul de strada Kalujskaia și ajungând în piața de la întretăierea străzilor Zamoskvorețkaia și Kalujskaia, prizonierii se opriră, înghesuiți unii în alții, la această răspântie și rămaseră pe loc câteva ceasuri. Din toate părțile se auzea, neostoit ca vuietul mării, uruitul roților, tropotul pașilor, strigătele răstite și înjurăturile cu care ploua necontenit. Pierre sta lipit de zidul unei case pe jumătate arse și asculta zgomotul acesta care, în închipuirea lui, se confunda cu bătăile tobei.
Câțiva dintre ofițerii prizonieri, ca să vadă mai bine, se urcaseră pe zidul casei arse de care se rezemase Pierre.
— Ce de lume! Măi, măi! Și pe tunuri au încărcat! Uitați-vă: blănuri… spuneau ei. Ai văzut, ticăloșii, ce-au mai prădat! Ia te uită la cel cu căruța, colo, mai în urmă… A luat-o de la o icoană, zău! Ãștia nemți trebuie să fie. Uite, și un mujic de-al nostru. Zău! Ah, ticăloșii! Ian te uită câte au mai pus pe o căruță? Abia se mai mișcă… Iaca măi, na, numai trăsuri le mai lipseau. Până și de astea au luat. Vezi cum s-au așezat pe cufere? Neiculiță, uite, iar s-au încăierat!
— Așa, dă-i, dă-i la mutră, la mutră arde-l! Că altfel până diseară nu ne mai urnim din loc. Ia uitați-vă… asta, se vede, o fi chiar a lui Napoleon. Ia uite ce cai mai are! Cu țifră și cu coroană. Asta-i o casă pe roate. A pierdut sacul și nu vede nimica. Iar s-au încăierat… Uite și o femeie cu un copilaș, și nu-i urâtă. Da, cum de nu, crezi că te lasă ei să treci… Priviți, nu le mai dai de capăt… Fete de-ale noastre, rusoaice, fete, zău! Ia uite-le ce liniștite șed în trăsuri!
Și din nou valul curiozității generale împinse toți prizonierii spre drum, așa cum îi împinsese lângă biserica din Hamovniki, și Pierre, mulțumită staturii sale, putu, peste capetele celorlalți, să vadă ce stârnise așa curiozitatea tovarășilor lui. În trei trăsuri, amestecate printre chesoanele cu muniții, călătoreau, grămadă unele peste altele, femei îmbrăcate în rochii țipătoare, vopsite tare pe obraji, tot strigând ceva cu glasuri ascuțite.
Din clipa în care Pierre își dăduse seama de ivirea forței aceleia misterioase, nimic nu i se mai păru ciudat sau înspăimântător, nici cadavrul mânjit în bătaie de joc cu funingine, nici femeile acestea care se grăbeau să plece nu se știa unde, nici pârjolul care nimicise Moscova. Tot ce vedea nu-i mai făcea acum aproape nici o impresie, ca și cum sufletul său, pregătindu-se pentru o luptă grea, ar fi refuzat să mai perceapă lucruri care-l puteau înmuia.
Convoiul femeilor trecu. În urma lor începură iar să se scurgă căruțe, soldați, furgoane, soldați, cupeuri, soldați, chesoane, soldați și, din când în când, alte femei.
Pierre nu vedea oamenii luați aparte, dar le vedea mișcarea.
Toți oamenii și caii aceștia erau ca împinși de o forță nevăzută. Toți, vreme de un ceas cât îi studie Pierre, țâșniră de prin ulicioare, împinși de una și aceeași dorință de a trece mai curând: toți, fără deosebire, ciocnindu-se unii cu alții, se înfuriau și începeau a se lua la bătaie; pretutindeni guri cu dinții albi rânjiți, pretutindeni sprâncene încruntate, pretutindeni înjurături, aceleași și iar aceleași, și pe toate chipurile aceeași expresie de hotărâre voinicească, temerară, crudă și rece, care-l uimise pe Pierre de dimineață, când o văzuse pe fața caporalului și auzise bătăile de tobă.
Spre seară abia, comandantul convoiului își adună unitatea și, încolonându-și-o cu zbierete și înjurături, o puse în marș, iar prizonierii, înconjurați din patru părți de gărzi, ieșiră pe drumul Kalugăi.
Merseră foarte repede, fără nici un popas, și nu se opriră decât după apusul soarelui. Căruțele se înghesuiră unele în altele și oamenii începură a se pregăti să înnopteze. Toți păreau supărați și nemulțumiți. Din toate părțile se auziră mult timp înjurături, strigăte furioase și bătăi. Cupeul din urma convoiului se izbi de o căruță și o străpunse cu oiștea. Câțiva soldați se repeziră care încotro la căruță; unii loveau în cap caii de la cupeu încercând să-i dea înapoi, alții se încăierară între ei și Pierre fu martor cum îl răniră greu la cap cu baioneta pe un neamț.
Toți acești oameni păreau să încerce acum, opriți în mijlocul câmpului, în amurgul acesta rece de toamnă, unul și același sentiment de neplăcută trezire la realitate din avântul vijelios și pripit cu care porniseră la drum. Odată opriți, parcă înțelegeau toți că nu se știe încă încotro se îndreaptă și că vor avea multe greutăți de întâmpinat în cursul marșului.
La acest popas, soldații din escortă se purtară și mai rău cu prizonierii decât la plecarea din lagăr. Pentru prima oară carnea care li se dădu de mâncare la acest popas fu carne de cal.
De la ofițer și până la cel din urma soldat, era vizibil la toți ceva ca un fel de dușmănie personală împotriva fiecărui prizonier, dușmănie care luă atât de neașteptat locul relațiilor prietenoase de mai înainte.
Încâinoșarea escortei spori și mai mult când, după apel se constată că, în învălmășeala de la ieșirea din Moscova, un soldat rus prefăcându-se că-l apucaseră durerile de burtă, fugise. Pierre văzu cum un francez bătea un soldat rus pentru că prea se depărtase mult de drum și auzi cum căpitanul, prietenul lui, îl certa pe subofițer pentru evadarea prizonierului și-l amenința cu darea în judecată. La răspunsul subofițerului că prizonierul era bolnav și nu putea merge, ofițerul spuse că este ordin ca acei care rămân în urma să fie împușcați. Pierre simțea că puterea aceea fatală, care îl dezarmase în timpul execuției, și pe care n-o mai băgase de seamă în timpul captivității, pusese iarăși stăpânire pe ființa lui. Îi era groază; dar simțea că, pe măsură ce puterea aceasta fatală făcea sforțări să-l zdrobească, în sufletul lui creșteau și se întăreau, independente de ea, puterile vieții.
Pierre mâncă terci de făină de secară cu carne de cal și stătu de vorbă cu tovarășii săi.
Nici Pierre și nici vreunul dintre tovarășii săi nu pomeniră de ceea ce văzuseră la Moscova, nici de purtarea brutală a francezilor, ori de dispozițiunea ca acei ce vor rămâne în urmă să fie împușcați, care le fusese adusă la cunoștință; și parcă pentru a putea ține piept situației care se înrăutățea tot mai mult, toți erau deosebit de însuflețiți și de veseli. Povestiră tot amintiri personale, ori scene caraghioase văzute în timpul marșului și ocoliră orice discuții cu privire la situația lor actuală.
Soarele asfințise demult. Ici-colo se aprinseseră pe cer stelele cele mai luminoase; zarea se roși ca vâlvătaia unui incendiu de lumina lunii pline ce se revărsa peste zarea bolții cerești, și uriașul glob roșu, abia răsărit, începu să se legene ciudat prin ceața sură. Se mai lumină. Nu mai era seară, dar încă nu se înnoptase de tot. Pierre se ridică de lângă noii săi tovarăși și porni printre focuri, apropiindu-se de partea cealaltă a drumului, acolo unde, cum i se spusese, erau prizonierii soldați. Avea chef să stea de vorbă cu ei. În drum, santinela franceză îl opri și-i ordonă să se întoarcă.
Pierre se întoarse, dar nu la foc, nu la tovarășii săi, ci se îndreptă spre o căruță deshămată, unde nu era nimeni. Se așeză pe pământul rece, cu picioarele sub el, cu capul în piept, lângă roata căruței și rămase multă vreme nemișcat, pe gânduri. Trecu așa mai bine de un ceas. Nimeni nu-l stingherea. Deodată izbucni în hohote de râs; râsul lui gros și plin de bunătate era atât de puternic, încât din toate părțile oamenii se uitară mirați spre locul de unde venea acest râs ciudat, de unul singur.
— Ha, ha, ha! Râdea Pierre, și începu să vorbească singur cu glas tare: Soldatul nu m-a lăsat să trec. M-au prins, m-au închis. Să mă țină pe mine prizonier. Pe mine, adică? Pe mine? Pe mine – sufletul meu nemuritor! Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! râse el până-i dădură lacrimile.
Unul dintre oameni se ridică și se apropie să vadă de ce râde singur omul acesta ciudat și mare. Pierre se opri din râs, se ridică, se depărtă de acest curios și se uită în jurul său.
Zgomotul puternic până atunci al vocilor și trosnetele focurilor din bivuacul imens, nesfârșit, începuse să se mai potolească; luminile roșii ale focurilor păleau și se stingeau. Sus, pe cerul luminos, trona luna plină. Păduri și câmpii, până mai adineauri ascunse văzului, se deslușeau acum departe, dincolo de marginile lagărului. Și dincolo de aceste păduri și câmpii se vedeau luminoase, șovăielnice și ademenitoare, zările nesfârșite, Pierre se uită la cer, la adâncurile pline de sclipetele stelelor călătoare. „Și toate acestea sunt ale mele, toate acestea sunt în mine, toate acestea sunt tot eu! Își zicea Pierre. Și pe acest tot l-au prins ei și l-au închis într-o baracă împrejmuită cu scânduri!” Zâmbi și se duse să se culce lângă tovarășii lui.
XV.
ÎN PRIMELE ZILE ALE LUI octombrie, la Kutuzov sosi al doilea sol al lui Napoleon cu o scrisoare în care i se făceau propuneri de pace, scrisoare fals datată de la Moscova, când de fapt Napoleon era acum nu departe de Kutuzov, în fața lui, pe vechiul drum al Kalugăi. Kutuzov răspunse la această scrisoare întocmai ca și la prima, cea trimisă prin Lauriston: el spuse că de pace nici nu putea fi vorba.
Curând după aceasta, din partea detașamentului de partizani al lui Dorohov, care se afla la stânga localității Tarutino, sosi un raport prin care se anunța că la Fominskoe se iviseră trupe franceze, că ele făceau parte din divizia lui Broussier și că această divizie, despărțită cum era de celelalte trupe, poate fi ușor zdrobită. Soldaților și ofițerilor le era dor să înceapă acțiunea. Generalii de stat-major, ațâțați de amintirea victoriei ușor obținute la Tarutino, insistau pe lângă Kutuzov să dea curs propunerii de atac a lui Dorohov. Kutuzov, însă, nu socotea că e necesar vreun atac. Rezultă de aici o medie, adică tocmai ceea ce trebuia să se întâmple; se trimise la Fominskoe un mic detașament, care trebuia să-l atace pe Broussier.
Printr-o ciudată întâmplare, misiunea aceasta – cea mai grea și cea mai importantă cum s-a dovedit mai târziu a fi – i-a revenit lui Dohturov; acel Dohturov mărunțel și modest pe care nimeni nu ni-l descrie întocmind planuri de luptă, zburând în fruntea regimentelor sau semănând decorații printre tunari etc., Dohturov, cel despre care se spunea că e nehotărât și mărginit, dar pe care, în toate bătăliile din războaiele noastre cu francezii, de la Austerlitz și până în 1813, îl găsim la comandă pretutindeni unde situația e mai grea. La Austerlitz rămâne cel din urmă lângă stăvilarul de la Aujezd și adună regimentele, salvând ce se mai putea salva, în timp ce toți fug sau pier, și când în ariergardă nu mai e nici un general. Tot el, bolnav și cu febră, pleacă la Smolensk cu douăzeci de mii de oameni ca să apere orașul împotriva întregii armate napoleoniene. La Smolensk, când evoluția febrei își atinsese paroxismul și când abia ațipise la porțile Malahov, canonada îndreptată asupra orașului îl trezește și Smolenskul rezistă de dimineață până seara. În lupta de la Borodino, când e ucis Bagration, iar trupele flancului nostru stâng sunt nimicite în proporție de nouă la unu și toată forța artileriei franceze e îndreptată într-acolo, nu e trimis nimeni altul decât tot nehotărâtul și mărginitul Dohturov, și Kutuzov se grăbește să repare astfel greșeala pe care o făcuse când trimisese acolo pe altcineva. Iar măruntul și domolul Dohturov pleacă pe poziție și Borodino devine cea mai mare glorie a armatei ruse. De mulți eroi ni s-a tot vorbit, fie în versuri, fie în proză, dar despre Dohturov aproape că nu s-a spus nici un cuvânt.
Tot Dohturov e cel trimis la Fominskoe și de acolo la Maloiaroslaveț, acolo unde a avut loc ultima bătălie cu francezii și de unde începe, vădit, pieirea armatei franceze. Și iarăși ne sunt descriși din această perioadă a campaniei eroi și genii, dar de Dohturov nimeni nu pomenește un cuvânt, sau spune prea puțin și cu rezerve. Tocmai această tăcere în jurul lui Dohturov îi scoate în evidență, mai limpede decât orice, tot meritul.
Firește, omului care nu știe cum merge o mașină i se poate părea, văzând-o în funcțiune, că cea mai importantă piesă a mașinii este așchia căzută în ea din întâmplare și care, stingherindu-i de fapt mersul, se tot zbuciumă între rotițe. Omul care nu cunoaște construcția mașinii nu poate pricepe că nu așchia aceasta care încurcă și stingherește, ci roata aceea de transmisiune, măruntă, care se învârte fără zgomot, este una dintre piesele cele mai esențiale ale mașinii.
La 10 octombrie, chiar în ziua când Dohturov, ajuns la jumătatea drumului spre Fominskoe, se oprise în satul Aristovo, pregătindu-se să îndeplinească întocmai ordinul primit, întreaga armată franceză care, în mișcările ei convulsive, atinsese linia pozițiilor lui Murat, vrând parcă să dea bătălia, coti deodată, fără de nici o pricină, spre stânga, pe noul drum al Kalugăi și începu să intre în Fominskoe, unde până atunci cantonase numai Broussier. În momentul acela, Dohturov avea sub comandă, în afara detașamentului lui Dorohov, două detașamente mici: al lui Figner și al lui Seslavin.
La 11 octombrie, seara, Seslavin se prezentă comandanților săi la Aristovo, cu un ostaș din garda franceză, luat prizonier. Prinsul declară că armatele intrate în ziua aceea în Fominskoe constituiau avangarda întregii mari armate, că și Napoleon se afla acolo și că toată armata părăsise de cinci zile Moscova. În aceeași seară, un argat care venea de la Borovsk povesti că văzuse cu ochii lui cum intra în oraș o imensă armată. Cazacii din detașamentul lui Dorohov raportară că văzuseră garda franceză trecând pe drumul ce ducea la Borovsk. Din toate veștile acestea reieșea limpede că, acolo unde crezuseră că vor găsi o singură divizie, era acum toată armata franceză, care plecase din Moscova și se îndrepta într-o direcție neașteptată pe vechiul drum al Kalugăi. Dohturov nu vru să ia nici o măsură, întrucât pentru el nu mai era limpede în ce consta acum misiunea sa. Avusese ordinul să atace Fominskoe. Dar la Fominskoe nu se aflase înainte decât divizia lui Broussier, iar acum era toată armata franceză. Ermolov avea chef să înceapă acțiunea de capul lor, dar Dohturov stăruia în ideea că el trebuia să aibă dispoziția serenissimului. Luară hotărârea să trimită un raport la cartierul general.
Aleseră în acest scop un ofițer destoinic, pe Bolhovitinov, care, în afară de transmiterea raportului, trebuia să explice și prin viu grai cum stau lucrurile. Pe la douăsprezece noaptea Bolhovitinov, după ce primi plicul și instrucțiunile verbale, o porni la galop, însoțit de un cazac și luându-și cai de rezervă, spre cartierul general.
XVI.
NOAPTEA ERA ÎNTUNECOASA și caldă, noapte de toamnă. Era a patra zi de când bura. După ce schimbă de două ori caii și străbătu galopând prin noroiul lipicios al drumului treizeci de verste într-o oră și jumătate, Bolhovitinov sosi în Letașevka pe la orele două noaptea. Descălecă în fața unei căsuțe țărănești, pe al cărei gard de nuiele împletite era atârnată inscripția: „Cartier General” și, lăsându-și calul, intră în tinda întunecoasă.
— Cheamă-l numaidecât pe generalul de serviciu! O chestiune foarte importantă! Spuse el cuiva care se ridicase și respira foșăit în întunericul din tindă.
— Aseară i-a fost tare rău: de trei nopți nu doarme, șopti pe un ton rugător vocea unei ordonanțe. Să-l deșteptăm mai bine întâi pe domnul căpitan.
— E foarte important, ceva din partea generalului Dohturov, spuse Bolhovitinov, pășind în camera a cărei ușă o deschisese singur, dibuind pe întuneric.
Soldatul i-o luă înainte și încercă să deștepte pe cineva din somn: Domnule căpitan, domnule căpitan, culierul!
— Ce-i, cum? De la cine? Se auzi o voce somnoroasă.
— Din partea lui Dohturov și a lui Alexei Petrovici. Napoleon se află la Fominskoe, spuse Bolhovitinov fără să vadă prin întuneric cu cine vorbește, dar presupunând după voce că nu era Konovnițân.
Cel deșteptat din somn se întinse și căscă.
— Nu-mi prea vine să-l deștept, spuse el, pipăind ceva. E bolnav. Dacă or fi, așa, numai niște zvonuri?
— Iată raportul, spuse Bolhovitinov. Am ordin să-l predau imediat generalului de serviciu.
— Stați puțin să aprind lumina. Unde dracu-i, măi blestematule, unde-l tot dosești mereu? Se răsti la ordonanță ofițerul. Era Șcerbinin, aghiotantul lui Konovnițân. L-am găsit, uite că l-am găsit, adăugă el.
Ordonanța scapără; Șcerbinin dibuise sfeșnicul.
— Ah, scârnăviile, făcu el, scârbit.
În scânteierile de lumină, Bolhovitinov zări chipul tânăr al lui Șcerbinin cu lumânarea în mână și, în ungherul din față, pe încă cineva care dormea. Era Konovnițân.
Când cu fitilul de pucioasă, ce luă foc de la iască întâi cu o lumină albastră, apoi cu una roșie, Șcerbinin aprinse o lumânare de seu, de pe sfeșnicul căreia fugiră speriați o mulțime de șvabi, el se uită la curier. Bolhovitinov era plin tot de noroi și, ștergându-se cu mâneca, își mânjise fața.
— De la cine-i raportul? Întrebă Șcerbinin, luând plicul.
— Știrea e adevărată, spuse Bolhovitinov. Și prizonierii, și cazacii, și iscoadele, toți spun unul și același lucru.
— N-avem ce face, trebuie să-l trezim, spuse Șcerbinin, ridicându-se și apropiindu-se de omul care dormea, cu scufie de noapte și învelit cu o manta. Piotr Petrovici! Spuse Șcerbinin. Konovnițân nu se mișcă. E pentru cartierul general! Adăugă surâzând aghiotantul, știind că vorbele acestea nu se poate să nu-l trezească pe Konovnițân. Și, într-adevăr, el își ridică îndată capul cu scufie de noapte. Pe chipul frumos și dârz al lui Konovnițân, cu obrajii aprinși de febră, mai stărui o clipă impresia visului care-l purtase departe de realitatea situației, dar tresări îndată și chipul lui își recapătă expresia obișnuită de calm și hotărâre.
— Ei, ce este? Din partea cui? Întrebă el fără să se pripească, dar și fără zăbavă, clipind din ochi din pricina luminii.
După ce ascultă raportul ofițerului, Konovnițân rupse pecețile plicului și citi. Nu isprăvi bine de citit că își și lăsă picioarele, numai în ciorapi de lână, pe pământul gol al odăii și începu să se încalțe. Apoi își scoase scufia și, pieptănându-și părul de pe tâmple, își puse șapca.
— Ai ajuns repede? Să mergem la serenissim.
Konovnițân înțelesese pe dată că vestea primită avea mare însemnătate și că n-avea voie să zăbovească. Dacă vestea era bună sau rea nu-și punea întrebarea și nu se gândea. Lucrul acesta pe el nu-l preocupa. Problemele războiului el nu le privea prin prisma minții, a rațiunii, ci prin altceva. În sufletul lui exista convingerea adâncă, tăinuită, că totul se va sfârși cu bine, dar știa că nu trebuie să-i dea crezare și, cu atât mai mult, nu trebuie să vorbească de asta, ci trebuie doar să-și facă datoria. Și datoria și-o făcea, dăruindu-i toate puterile sale.
Piotr Petrovici Konovnițân fu trecut, ca și Dohturov, doar ca din politețe pe lista așa-zișilor eroi ai anului 1812: Barclay, Raevski, Ermolov, Platov, Miloradovici; și, întocmai ca și Dohturov, el se bucura de reputația unui om cu însușiri și cunoștințe extrem de mărginite; și tot la fel cu Dohturov, Konovnițân nu făcea niciodată proiecte de bătălii, dar se găsea întotdeauna acolo unde era mai greu; de când fusese numit general de serviciu, dormea întotdeauna cu ușa descuiată și recomanda fiecărui curier să-l trezească ori de câte ori era nevoie; era întotdeauna sub ploaia de foc în bătălii, așa încât Kutuzov fu nevoit să-l mustre pentru aceasta și se temea să-i mai dea însărcinări; era, tot ca și Dohturov, una dintre acele rotițe nebăgate în seamă care, mergând fără nici un zgomot și fără nici un scârțâit, constituie totuși partea cea mai importantă a mașinii.
Ieșind din izbă în noaptea umedă și neagră, Konovnițân se încruntă, parte pentru că i se întețise durerea de cap, parte la gândul neplăcut care-i trecuse prin minte cu privire la felul cum avea să se agite, aflând această veste, tot furnicarul acela de oameni influenți de la cartierul general, mai ales Benigsen care, după bătălia de la Tarutino, era la cuțite cu Kutuzov; se gândea cum aveau să mai facă la presupuneri, cum aveau să urmeze certuri, ordine și revocări de ordine. Și aceste presimțiri îi erau neplăcute, deși știa că fără asta nu se putea.
Într-adevăr, Toll, căruia se duse să-i ducă mai întâi vestea, începu să-și desfășoare pe loc considerațiile proprii față de generalul care locuia cu el în cameră, și Konovnițân, după ce-l ascultă un timp tăcut și obosit, fu nevoit să-i aducă aminte că trebuiau să se ducă la serenissim.
XVII.
KUTUZOV, CA TOÞI BÃTRÂNII, nu prea dormea nopțile. Ziua i se întâmpla de multe ori să ațipească pe neașteptate, dar noaptea, trântindu-se îmbrăcat în așternut, sta mai mult treaz și se tot frământa cu gândul.
Tot așa ședea și acum trântit în patul lui și, rezemându-și de mâna dolofană capul greu, mare și desfigurat, se gândea, ațintindu-și singurul lui ochi, holbat, în întuneric.
Din ziua când Benigsen, care purta corespondență directă cu împăratul și avea cea mai mare influență la cartierul general, începuse să-l evite, Kutuzov era mai liniștit, prin faptul că n-avea să fie silit să-și trimită iar trupele la operații ofensive inutile. Lecția bătăliei de la Tarutino și lecția din ajunul bătăliei, de care Kutuzov își amintea cu durere, trebuia să aibă un efect, își zicea el.
„Ei trebuie să înțeleagă că, executând operații ofensive, noi nu avem decât de pierdut. Răbdarea și timpul, iată care sunt năzdrăvanii mei feți-frumoși!” se gândea Kutuzov. El știa că nu trebuie să rupi din copac mărul cât e verde. Cade el singur când se coace; dacă-l rupi de crud, îi strici și mărului și pomului și-ți mai strepezești și dinții. Ca un vânător încercat ce era, el știa că fiara era rănită, în așa hal de rănită, cum numai întreaga forță rusească putea răni; dar dacă rana era sau nu mortală, era o întrebare încă nerezolvată. Acum, după trimiterea lui Lauriston și a lui Berthélemy și din rapoartele partizanilor, Kutuzov știa aproape sigur că fiara era rănită mortal. Dar mai avea nevoie de dovezi, trebuia să mai aștepte.
„Ei vor să dea fuga să vadă cum au răpus-o. Aveți răbdare, o veți vedea. Tot de manevre și de atacuri vorbesc, se gândi el. La ce bun? Vor toți să se distingă. Ca și când ar fi lucru tare vesel să te lupți. Sunt întocmai ca niște copii de la care n-ai să poți scoate niciodată cum s-a întâmplat un lucru, pentru că fiecare vrea să arate cum se pricepe el să se bată. Parcă de asta ne arde nouă acum!
Și ce iscusite manevre îmi mai propun toți ăștia! Lor li se pare că, atunci când au pus la cale două-trei posibilități (își aminti de planul general trimis de la Petersburg) au pus la cale totul. Când, de fapt, ele sunt fără de număr.”
Problema, încă nerezolvată, dacă rana dobândită la Borodino era sau nu mortală pentru francezi, nu-i mai ieșise din cap lui Kutuzov de o lună încheiată. Pe de o parte, francezii ocupaseră Moscova. Pe de altă parte, Kutuzov simțea cu toată făptura sa, fără urmă de îndoială, că lovitura aceea cumplită, în care el, dimpreună cu toți rușii, își încordase toate puterile, nu se putea să nu fie mortală. În tot cazul, îi trebuiau dovezi; de o lună le tot aștepta și, cu cât trecea timpul, cu atât nerăbdarea lui creștea. Întins pe patul său în nopțile de nesomn, făcea și el același lucru pe care-l făcea tot tineretul acela de generali, lucru pentru care el îi dezaproba. Născocea, întocmai ca și cei tineri, tot felul de posibilități, cu deosebirea doar că nu punea nici un temei pe aceste ipoteze și că nu vedea numai două-trei, ci sute și mii. Cu cât medita mai mult, cu atât i se prezentau mai multe. Își închipuia tot felul de mișcări ale armatei napoleoniene, întregi sau în parte, cu direcția Petersburg sau împotriva lui, încercând o învăluire a armatei ruse; se gândea (lucru de care se temea mai mult decât orice) și la posibilitatea ca Napoleon să încerce să se folosească de aceeași armă de care se folosise și el, adică să rămână la Moscova și să-l aștepte acolo. Kutuzov își puse chiar ipoteza unei mișcări de retragere a armatei napoleoniene, îndărăt spre Medân și Iuhnov; dar singurul lucru pe care nu l-a putut prevedea Kutuzov a fost acela care s-a întâmplat, adică nebuneștile spasme convulsive ale armatei lui Napoleon de-a lungul primelor unsprezece zile după ieșirea ei din Moscova, spasme care au făcut cu putință lucrul la care Kutuzov nu îndrăznise încă să se gândească până atunci: completa nimicire a francezilor. Informațiile lui Dohturov despre divizia lui Broussier, știrile primite de la partizani despre dezastrul din armata lui Napoleon, zvonurile despre pregătirile de părăsire a Moscovei, toate întăreau presupunerea că armata franceză era zdrobită și că se pregătea să scape cu fuga; dar acestea nu erau toate decât presupuneri, care-i puteau părea vrednice de luat în seamă tineretului, nu însă și lui Kutuzov. Cu experiența lui de om de șaizeci de ani, el știa ce preț se putea pune pe zvonuri, știa că oamenii când vor ceva sunt în stare să grupeze zvonurile în așa fel, încât să iasă concluzia dorită și știa cu câtă plăcere lasă ei deoparte în asemenea cazuri tot ceea ce i-ar putea contrazice. Și cu cât dorea Kutuzov mai cu foc lucrul acesta, cu atât își permitea mai puțin să-i dea crezare. Întrebarea aceasta îi stăpânea toate puterile minții. Tot restul nu mai era pentru el decât deprinderea de a da curs vieții. Asemenea deprinderi de a da curs vieții și de a i se subordona erau, bunăoară, discuțiile lui cu cei de la cartierul general, scrisorile către madame de Staël, pe care i le scria din Tarutino, lectura romanelor, împărțirea decorațiilor, corespondența cu Petersburgul și celelalte. Dar pieirea francezilor, prevăzută numai de el, era singura dorință a sufletului său.
În noaptea de 11 octombrie, stând lungit pe pat cu capul rezemat în palmă, la asta se gândea.
În camera vecină se auziră șopotele și pașii lui Toll, Konovnițân și Bolhovitinov.
— Ei, cine-i acolo? Intrați, intră! Ce noutăți? Întrebă feldmareșalul.
Până să aprindă lacheul lumânarea, Toll îi povesti lui Kutuzov conținutul raportului.
— Cine a adus știrea? Întrebă Kutuzov, cu o înfățișare atât de rece și de severă, încât Toll, când se aprinse lumânarea, rămase uimit.
— Nu poate fi nici o îndoială, serenissime.
— Cheamă-l, cheamă-l aici.
Kutuzov ședea cu un picior atârnat pe marginea patului și cu celălalt îndoit sub pântecul lui mare. Își închise pe jumătate ochiul cel întreg, ca să-l cerceteze mai bine pe trimis, ca și cum ar fi vrut să-i citească pe trăsăturile feței tot ce-l preocupa atunci pe el.
— Spune, spune, dragul meu, îl îndemnă el pe Bolhovitinov, cu voce bătrânească, domoală, în timp ce-și încheia cămașa desfăcută la piept. Vino mai aproape, și mai aproape. Ce vești bune îmi aduci? Ai? Napoleon a părăsit Moscova? Adevărat? Ai?
Bolhovitinov raportă de la început, cu de-amănuntul, tot ce i se ordonase.
— Spune mai repede, spune, nu mă face să aștept, îl întrerupse Kutuzov.
Bolhovitinov sfârși tot ce avea de spus și tăcu, așteptând ordine. Toll începu să spună ceva, dar Kutuzov îi curmă vorba. Dădu să vorbească, dar fața i se încreți deodată și, făcând un semn cu mâna înspre Toll, se întoarse cu fața către acea parte a izbei, unde icoanele înnegreau colțul odăii.
— Doamne, ziditorul meu! Tu ai dat ascultare rugăciunilor noastre… rosti el cu tremur în voce, împreunându-și mâinile. Rusia e mântuită. Slavă ție, Doamne!
Și izbucni în plâns.
XVIII.
DE LA PRIMIREA VEȘTII despre plecarea francezilor din Moscova și până la sfârșitul campaniei, toată activitatea lui Kutuzov se rezumă la a-și opri trupele – cu autoritatea, șiretenia și rugămințile lui – de la ofensive, manevre și ciocniri inutile cu un dușman care piere. Dohturov se îndreaptă spre Maloiaroslaveț, dar Kutuzov, cu întreaga armată, întârzie și dă ordin să se evacueze Kaluga, dincolo de care retragerea i se pare cât se poate de probabilă.
Kutuzov dă îndărăt peste tot; inamicul însă, fără să-i aștepte retragerea, fuge îndărăt în direcție opusă.
Istoricii lui Napoleon ne descriu iscusita manevră a acestuia asupra localităților Tarutino și Maloiaroslaveț și fac ipoteze despre ceea ce s-ar fi întâmplat dacă Napoleon ar fi reușit să pună piciorul în bogatele gubernii meridionale.
Dar, fără să mai vorbim de faptul că nimic nu-l împiedica pe Napoleon să ia direcția acestor gubernii din sud (de vreme ce armata rusă îi lăsa drum liber), istoricii uită că nimic nu mai putea salva armata lui Napoleon, pentru că ea purta într-însa, încă de pe atunci, condițiile inevitabile ale pieirii. Adică de ce armata aceasta, care găsise la Moscova atâta belșug de provizii și nu fusese în stare să le păstreze, ci le călcase în picioare, armata aceasta care, intrând în Smolensk, nu și-a strâns provizii, ci s-a pus pe jefuit orașul, de ce s-ar fi putut redresa această armată în gubernia Kaluga, populată tot de aceiași ruși care populau și Moscova și la fel de expusă mistuirii incendiilor?
Armata aceasta nu se mai putea redresa, oriunde ar fi fost. Încă de pe vremea bătăliei de la Borodino și a jefuirii Moscovei, ea purta în sine ceva asemănător condițiilor descompunerii chimice.
Oamenii acestei foste armate fugeau, cu conducătorii lor cu tot, fără să știe încotro, și nemaidorind (de la Napoleon până la cel din urmă soldat) decât un singur lucru: să se descurce ei personal, cât mai curând posibil, din situația aceea fără ieșire, de care erau conștienți toți, deși nu cu totul limpede.
De aceea doar, la consiliul din Maloiaroslaveț, când generalii se prefăceau că se sfătuiesc cu adevărat și își dădeau care mai de care părerea, le-a închis la toți gura ultima părere, exprimată de un biet soldat naiv, Mouton, care a spus ceea ce le stătea în gând tuturor, anume că tot ce aveau mai bun de făcut era să plece cât mai repede cu putință; și nimeni, nici chiar Napoleon, n-a putut să spună nimic împotriva acestui adevăr de care erau toți conștienți.
Dar, deși știau toți că nu se putea să nu plece, mai rămânea rușinea conștiinței clare că trebuiau să fugă. Era nevoie de ceva din afară care să le dea imbold să-și învingă rușinea aceasta. Și imboldul le-a venit la timp. A fost, ceea ce se numește la francezi, le Hourra de l'Empereur80.
A doua zi după consiliu, Napoleon, dis-de-dimineață, prefăcându-se că vrea să inspecteze trupele și să vadă câmpul fostei și viitoarei bătălii trecu, însoțit de suita sa de mareșali și de un întreg convoi, printre liniile dispozitivului armatei sale. Cazacii, care băteau drumul în căutare de pradă, se întâlniră nas în nas cu însuși împăratul și numai cât nu-l prinseră. Și dacă n-a fost prins de cazaci de data asta, e pentru că pe Napoleon l-a salvat ceea ce i-a pierdut pe francezi: prada, asupra căreia, și la Tarutino și aici, s-au năpustit cazacii, lăsând în plata Domnului oamenii. Fără să-l bage în seamă pe Napoleon, cazacii se repeziră să pună mâna pe pradă și așa s-a făcut că Napoleon a putut scăpa.
Când les enfants du Don81 erau cât pe ce să-l prindă pe însuși împăratul în mijlocul armatei lui, era clar că nu mai aveau altceva de făcut decât să fugă, să fugă cât mai repede pe drumul cel mai apropiat și mai cunoscut. Napoleon, cu burticica lui de om la patruzeci de ani, nemaisimțindu-se chiar atât de sprinten și de îndrăzneț, înțelese lucrul acesta. Și, sub înrâurirea fricii pe care i-o vârâseră în oase cazacii, acceptă imediat părerea lui Mouton și dădu, cum spun istoricii, ordinul de retragere pe drumul Smolenskului.
Faptul că Napoleon a fost de acord cu părerea lui Mouton și că trupele au pornit să facă calea-ntoarsă nu dovedește că el a ordonat lucrul acesta, ci doar că forțele care au acționat asupra întregii armate, în sensul îndrumării ei spre drumul Mojaiskului, au acționat simultan și asupra lui Napoleon.
XIX.
CÂND OMUL SE AFLÃ ÎN MARȘ, el își reprezintă totdeauna ținta acestui marș. Ca să poată călca o mie de verste, omul trebuie neapărat să-și spună că dincolo de aceste o mie de verste va găsi ceva bun. Ne trebuie reprezentarea unui pământ al făgăduinței, pentru a găsi în noi forța de a ne deplasa.
Pământul făgăduinței fusese, la înaintarea francezilor, Moscova, iar la retragere, patria. Dar patria era mult prea departe și omul care are de parcurs o mie de verste trebuie neapărat să-și poată spune, uitând ținta finală: „Azi, după ce voi străbate patruzeci de verste, voi ajunge la locul unde mă voi odihni și voi petrece noaptea”, și pentru prima etapă acest loc de popas se suprapune ca importanță țintei finale și concentrează asupra lui toate dorințele și speranțele. Năzuințele care se manifestă la omul izolat iau totdeauna proporții în sânul mulțimii.
Pentru francezii care băteau acum drumul știut al Smolenskului în sens opus, ținta finală, patria, era mult prea îndepărtată, și ținta cea mai apropiată, cea spre care, luând în mulțime proporții uriașe, tindeau acum toate dorințele și nădejdile, era Smolenskul. Nu doar că oamenii ar fi știut că la Smolensk erau provizii din belșug și trupe odihnite; nu doar că li s-ar fi spus lucrul acesta (dimpotrivă, toți comandanții în frunte cu Napoleon știau că provizii nu se prea găseau pe acolo), dar numai asta le putea da puteri să se miște mai departe și să suporte lipsurile prezentului. Atât cei care știau, cât și cei care nu știau, se îndreptau la fel spre Smolensk ca spre un pământ al făgăduinței și astfel își furau singuri căciula.
Odată intrați pe drumul mare, francezii se repeziră cu o energie uimitoare și o grabă nemaiauzită spre ținta pe care și-o reprezentau. Afară de cauza aceasta, de năzuința comună, care-i lega pe francezi într-un mănunchi și le dădea oarecare energie, mai era ceva care-i lega: numărul lor. Însăși masa lor uriașă atrăgea spre sine, ca în legea fizică a atracției, prin propria ei forță, atomii luați aparte, adică oamenii. Francezii își puseseră în marș toată masa lor de o sută de mii de oameni, ca pe un stat întreg.
Fiecare ins dintre ei dorea un singur lucru – să se lase făcut prizonier, ca să scape de toate grozăviile și nenorocirile. Dar, pe de o parte, forța năzuinței comune spre ținta care era Smolenskul îi atrăgea pe fiecare dintre ei în una și aceeași direcție, iar pe de altă parte, nu se putea preda un corp de armată, unei companii; și, în ciuda faptului că francezii foloseau orice ocazie prielnică de a se depărta unii de alții, pentru ca la primul prilej, oricât de neînsemnat, să se predea, ocazii din acestea nu li se prezentau întotdeauna. Însuși numărul lor, înghesuiala și repeziciunea cu care mergeau îi lipsea de această posibilitate și făcea să fie nu numai greu, dar chiar imposibil pentru ruși să pună stavilă acestui marș, în care trupele franceze își concentraseră întreaga lor energie. Sfâșierea automată a trupului nu putea grăbi, peste o anumită limită, procesul de descompunere care se desăvârșea.
Bulgărele de zăpadă nu poate fi topit într-o clipită. Există o anumită limită de timp, înainte de care nici o creștere a temperaturii nu poate topi zăpada. Dimpotrivă, cu cât căldura e mai mare, cu atât se face mai vârtos omătul rămas.
Dintre comandanții de armate ruși, niciunul afară de Kutuzov nu înțelesese lucrul acesta. Când direcția în care fugeau armatele franceze se defini a fi drumul Smolenskului, ceea ce prevăzuse Konovnițân în noaptea de 11 octombrie începu să se adeverească. Toți șefii de mari unități ai armatei doreau să se distingă și să le taie calea, să-i prindă, să-i învăluiască, să-i zdrobească pe francezi și toți cereau să se treacă la ofensivă.
Numai Kutuzov își folosea toate forțele (și forțele acestea sunt așa de reduse când e vorba de un comandant suprem) ca să se opună ofensivei.
El nu le putea spune atunci ceea ce spunem noi acum: la ce bun să-i fi atacat și să le fi tăiat calea, pierzându-ne oamenii? Pentru ce această neomenoasă atitudine față de niște oameni condamnați oricum la pieire? La ce toate acestea, când de la Moscova și până la Viazma s-a topit, fără luptă, a treia parte din oștire? Și, de aceea, el le vorbea extrăgând din înțelepciunea lui bătrânească numai ceea ce puteau ei înțelege, le vorbea de puntea de aur, iar ei râdeau de el, îl cleveteau, se năpusteau și loveau fiara rănită de moarte, batjocorind-o.
Lângă Viazma, Ermolov, Miloradovici, Platov și ceilalți, aflându-se la doi pași de francezi, nu se putură stăpâni să nu le taie calea și să facă praf două corpuri de armată franceze. Lui Kutuzov, drept înștiințare asupra planului ce concepuseră, ei îi trimiseră într-un plic, în loc de raport, o hârtie albă.
Și oricât se căznea Kutuzov să le țină în frâu, trupele noastre atacau, căutând să le taie francezilor calea. Regimentele de infanteriști porneau, după cum se povestește, la atac în sunete de fanfare și de tobe, ucigând și pierzându-și mii de oameni.
Dar de tăiat nu le tăiară retragerea și nici de zdrobit nu zdrobiră pe nimeni. Armata franceză, strângându-și și mai tare rândurile în fața pericolului, își continuă, fără deviere, topindu-se, lent, drumul spre Smolensk, drumul pieirii.



Partea a treia.

I
BÃTÃLIA DE LA BORODINO, care a atras după ea ocuparea Moscovei și mai târziu fuga francezilor fără nici o altă bătălie – este unul dintre cele mai bogate în învățăminte fenomene ale istoriei.
Toți istoricii cad de acord asupra faptului că acțiunea exterioară a statelor și a popoarelor, în ciocnirile dintre ele, se manifestă prin războaie și că, drept urmare nemijlocită a unor succese militare mai mari sau mai mici, se mărește sau se micșorează puterea politică a statelor și popoarelor.
Oricât de ciudate ar fi descrierile istorice în care vreun rege sau împărat, certându-se cu alt împărat sau rege, strânge oștire, se războiește cu oastea vrăjmașului, izbândește, ucide trei, cinci, zece mii de oameni și, drept urmare, subjugă atât statul, cât și poporul întreg de mai multe milioane de locuitori; oricât de greu de înțeles ar fi pentru ce înfrângerea unei armate, care nu reprezintă decât a suta parte din totalul forțelor unui popor, obligă întregul popor să se supună – toate faptele istoriei (în măsura în care ea ne este cunoscută) confirmă adevărul ideii că victoriile mai mari sau mai mici ale armatei unui popor împotriva armatei altui popor sunt cauzele sau, cei puțin, simptomele esențiale ale scăderii sau sporirii puterii popoarelor. O armată repurtează o victorie și pe loc cresc drepturile poporului învingător în dauna celui învins. O armată suferă o înfrângere și pe loc poporul începe să-și piardă din drepturi, după importanța înfrângerii, iar când e vorba de o înfrângere totală a armatei sale, el se supune cu totul.
Așa a fost (după mărturiile istoriei) din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Toate războaiele lui Napoleon vin să întărească această regulă. Proporțional cu înfrângerea armatelor austriece, Austria își pierde din drepturi, iar drepturile și puterea Franței sporesc. Victoriile francezilor de la Jena și Auerstädt șterg de pe hartă Prusia ca stat independent.
Dar deodată, în anul 1812, francezilor le revine victoria de lângă Moscova; Moscova e ocupată și, drept urmare a acestei victorii, fără să se mai dea vreo bătălie, cea care încetează de a mai exista nu este Rusia, ci armata franceză, armata de șase sute de mii de oameni, iar mai târziu însăși Franța napoleoniană. A mai trage de păr faptele ca să fie în acord cu regulile istoriei și a spune că la Borodino câmpul de bătaie a rămas în mâna rușilor, ori că după Moscova s-au mai dat lupte care să fi nimicit armata lui Napoleon, este cu neputință.
După victoria francezilor la Borodino nu numai că nu s-a mai dat nici o bătălie generală, dar nu s-a dat nici măcar una câtuși de puțin însemnată și totuși armata franceză a încetat de a mai exista. Ce să însemne lucrul acesta? Dacă ar fi vorba de un exemplu din istoria Chinei, am mai fi putut spune, poate, că fenomenul nu-i de domeniul istoriei (portița de scăpare a istoricilor ori de câte ori ceva nu cade sub prevederile lor); dacă ar fi vorba de un conflict de scurtă durată, la care să fi luat parte armate mici, am fi putut lua fenomenul drept o excepție; dar evenimentul s-a produs sub ochii părinților noștri, pentru care era în joc viața sau moartea patriei, și războiul acesta a fost unul dintre cele mai mari războaie cunoscute…
Campania anului 1812, în perioada dintre bătălia de la Borodino și izgonirea francezilor, a dovedit că o bătălie câștigată nu numai că nu e cauza unei cuceriri militare, dar nici măcar nu e întotdeauna un indiciu sigur al cuceririi; și a mai dovedit că forța care hotărăște soarta popoarelor stă nu în cuceritori, și nici măcar în armate și bătălii, ci în ceva de cu totul altă natură.
Istoricii francezi, descriind situația armatei franceze înaintea plecării ei din Moscova, afirmă că în Marea Armată totul era în ordine, cu excepția cavaleriei, a artileriei și a trenurilor regimentare și că armata suferea doar de lipsă de furaj pentru cai și vite. Acestei nenorociri nu i s-a putut da nici într-un fel de capăt, pentru că mujicii din împrejurimi își ardeau singuri clăile de fân și nu-l lăsau francezilor.
Bătălia câștigată n-a dus la rezultatele obișnuite, pentru că mujicii Karp și Vlas, care după intrarea francezilor au venit și ei la Moscova cu căruțele să prade orașul – și în general n-au arătat de fel sentimente eroice – și nenumărați alți mujici ca ei nu și-au cărat fânul la Moscova pentru banii buni ce li s-au oferit, ci i-au dat foc.
Să ne închipuim doi oameni care se bat în duel cu floretele după toate regulile artei scrimei; duelul durează destul de multă vreme; deodată, unul dintre cei doi adversari, simțindu-se rănit și înțelegând că nu-i glumă și că îi este viața în joc, aruncă floreta și, apucând cea dintâi bâtă care îi cade sub mână, începe să o rotească. Dar să presupunem că omul care a folosit atât de inteligent mijlocul cel mai nimerit și mai simplu de a-și atinge scopul este în același timp un ins animat de tradițiile cavalerismului și, vrând să ascundă adevărul, ar susține morțiș că a învins cu floreta, după toate regulile artei. Ne putem închipui câtă confuzie și ce contradicții ar izvorî din descrierea duelului consumat.
Scrimerul care a pretins o luptă după toate regulile artei sunt francezii; adversarul care a aruncat floreta și a pus mâna pe bâtă sunt rușii; oamenii care caută să explice lupta după regulile scrimei sunt istoricii care au scris despre acest eveniment.
Din momentul incendierii Smolenskului, a început un război care nu se mai potrivea de fel cu tradițiile războaielor de până atunci. Incendierea orașelor și satelor, retragerile de după bătălii, lovitura de la Borodino și iarăși retragerea, incendierea Moscovei, vânătoarea de hoți, capturarea transporturilor, războiul de partizani – toate acestea au fost abateri de la regulă.
Napoleon simțise lucrul acesta încă de pe vremea când, oprit la Moscova într-o poziție justă a duelului, după regulile scrimei, văzuse în locul floretei adversarului bâta ridicată asupră-i și nu contenise să protesteze atât față de Kutuzov, cât și față de împăratul Alexandru, pentru faptul că războiul era dus împotriva tuturor regulilor (ca și când pentru a omorî oameni ar exista reguli). În ciuda plângerii francezilor că războiul nu era dus după toate regulile, în ciuda faptului că rușilor care dețineau situații sus-puse li se părea oarecum rușinos să se bată cu bâta și ar fi dorit să se așeze, după toate regulile artei, în poziția de en quarte sau en tierce și să facă o iscusită trecere en prime82 și așa mai departe, în ciuda tuturor acestora bâta războiului popular se ridică în toată măreața și amenințătoarea sa putere și, fără să țină seama de gusturile nimănui și cu atât mai puțin de reguli, cu o simplitate prostească, dar cu un scop bine stabilit, se ridică, se lăsă în jos și-i ciomăgi pe francezi până când pieriră toți invadatorii.
Și slavă poporului care n-a întors floreta cu mânerul înainte ca s-o predea învingătorului mărinimos, salutând grațios și politicos, după toate regulile artei, așa cum au făcut francezii la 1813; slavă poporului care, în clipe de grea încercare, nu se mai întreabă după care reguli au procedat alții în situații asemănătoare, ci pune cu agerime și simplitate mâna pe cea dintâi bâtă găsită la îndemână și își ciomăgește potrivnicul până când în suflet sentimentul obidei și dorul răzbunării i se preschimbă în milă și dispreț.
II.
UNA DIN CELE MAI IZBITOARE și mai folositoare abateri de la așa-numitele reguli ale războiului este acțiunea unor inși răzleți împotriva unor oameni strânși grămadă. Acest gen de acțiuni se manifestă totdeauna în războaiele care iau un caracter popular. Acțiunile acestea constau în faptul că în loc să lupte gloata contra gloată, oamenii se răzlețesc, atacă unul câte unul și fug numaidecât când sunt atacați de forțe mari, pentru ca pe urmă, când li se ivește prilejul, să atace din nou. Așa au făcut gherilele în Spania; așa au făcut muntenii din Caucaz; tot așa au procedat și rușii în 1812.
Războiului de genul acesta i s-a dat numele de război de partizani, presupunându-se că, dacă e numit astfel, i se explică semnificația. Însă acest gen de război nu numai că nu cade sub prevederile nici unei legi, dar este de-a dreptul în contrazicere cu una din regulile binecunoscute ale tacticii, reguli considerate ca infailibile. Această regulă spune că acela care atacă trebuie să-și concentreze trupele în așa fel, încât în momentul bătăliei să fie mai puternic decât adversarul.
Războiul de partizani (care, așa cum arată istoria, a reușit totdeauna) este de-a dreptul în contrazicere cu această normă.
Contradicția decurge din faptul că știința războiului identifică forța trupelor cu efectivul lor. Știința războiului afirmă că forța trupelor e cu atât mai mare, cu cât sunt mai numeroase. Les gros bataillons ont toujours raison.83
Afirmând aceasta, știința războiului face la fel cu o eventuală mecanică, știință care, întemeindu-se în aprecierea corpurilor în mișcare numai pe raportul acestora cu masele lor, ar spune că forțele sunt egale sau inegale între ele pentru că masele lor sunt egale sau inegale.
Forța (cantitatea de mișcare) este produsul masei cu viteza.
În arta militară, forța trupelor este de asemenea produsul masei cu un alt factor, factorul necunoscut x.
Știința războiului, văzând de-a lungul istoriei nenumăratele exemple, în care masa trupelor nu coincide cu forța lor, văzând că detașamente mici înving detașamente mari, recunoaște vag existența acestui factor necunoscut – înmulțitorul – și caută să-l găsească, fie în geometria dispozitivelor, fie în armament, fie – lucrul cel mai obișnuit – în genialitatea comandanților de oști. Însă substituirea tuturor acestor valori înmulțitorului nu dă rezultate care să fie în acord cu faptele istorice.
Totuși, n-avem decât să renunțăm la punctul de vedere fals, acceptat pentru a face pe placul „eroilor”, anume că dispozițiile luate de autoritățile superioare în timpul războiului au vreo valoare reală, și vom găsi acest factor necunoscut, pe x.
Acest x este moralul armatei, adică dorința mai mare sau mai mică a tuturor acelor oameni care formează armata de a se bate și de a se expune la primejdii, absolut independent de chestiuni ca aceea dacă oamenii luptă sub comanda unor genii sau nu, dacă sunt postați pe două sau pe trei linii, dacă se bat cu bâtele ori cu arme cu treizeci de focuri pe minut. Cei care simt dorința arzătoare să lupte își vor găsi întotdeauna împrejurările cele mai prielnice luptei.
Moralul armatei este înmulțitorul care, cu masa, dă ca produs forța. A determina și a formula valoarea moralului armatei, adică al acestui înmulțitor necunoscut, este sarcina științei.
Problema se poate pune doar atunci când vom înceta să mai substituim în mod arbitrar valorii acestei necunoscute x, împrejurările în care se manifestă forța armatei, cum ar fi dispozițiunile comandantului de oști, armamentul etc., și când vom înceta de a le lua drept valori ale înmulțitorului și vom considera această necunoscută în toată integritatea ei, adică dorința, mai fierbinte sau mai căldicică, de a lupta și de a se expune la primejdii. Doar atunci când vom exprima prin ecuații faptele cunoscute din istorie, putem spera să determinăm câtimea necunoscută, pe baza comparării valorii relative a acestei necunoscute.
Zece oameni, batalioane sau divizii, în luptă cu cincisprezece oameni, batalioane sau divizii, i-au învins pe acești cincisprezece, adică i-au ucis sau i-au luat prizonieri pe toți, fără nici un rest, iar ei au pierdut patru; deci, de o parte au fost nimicite patru unități, iar de partea cealaltă cincisprezece. Prin urmare, patru au fost egali cu cincisprezece, adică 4x = 15y. Urmează deci că x: y = 15:4. Ecuația aceasta nu ne dă valoarea necunoscutei, dar ne dă raportul între două necunoscute. Și din punerea în ecuații de felul acesta a unor unități istorice luate izolat (bătălii, campanii, etape ale războiului) reiese un șir întreg de numere, în care trebuie să constea, și pot fi descoperite, legile.
Regula tactică potrivit căreia trebuie să se acționeze cu mase de oameni când ești în ofensivă, și cu unități răzlețe când te retragi, confirmă fără să vrea tocmai adevărul că forța armatelor depinde de moralul lor. Pentru a mâna oamenii sub ploaia de bombe, e nevoie de mai multă disciplină decât pentru a-i face să se apere împotriva atacului, și la această disciplină se poate ajunge doar prin mișcări de mase. Dar regula aceasta, care scapă din vedere moralul armatelor, se dovedește în permanență greșită și este într-adevăr contrazisă de realitate într-un chip uluitor, acolo unde se manifestă fie o mare însuflețire, fie o puternică scădere a moralului trupelor – adică în toate războaiele populare.
Francezii, în retragerea de la 1812, se strâng grămadă, deși conform tacticii ar fi trebuit să se apere fiecare unitate în parte, și fac asta pentru că moralul armatei e atât de scăzut, încât doar în masă se mai poate menține armata la un loc. Rușii, dimpotrivă, conform tacticii, ar fi trebuit să atace în masă, dar de fapt se răzlețesc, pentru că moralul le este atât de ridicat, încât indivizi izolați, fără să mai aștepte ordine, îi atacă pe francezi și n-au nevoie să fie împinși de cineva de la spate ca să se expună la primejdii și trudă.
III.
AȘA-NUMITUL RÃZBOI DE partizani a început odată cu intrarea inamicului în Smolensk.
Până să apuce războiul de partizani a fi recunoscut oficial de ocârmuirea noastră, mii de oameni din armata inamică – rămași în urmă fie ca să jefuiască, fie ca să transporte furajele – fuseseră nimiciți de cazaci sau de mujicii care se năpusteau asupra lor tot atât de inconștient cum se reped câinii să omoare un câine turbat care se abate prin preajma lor. Denis Davâdov este cel dintâi care, cu instinctul lui rusesc, a înțeles însemnătatea acestei înfricoșătoare arme ce nu lua în seamă regulile artei războiului, ci doar îi nimicea pe francezi, și lui îi aparține meritul de a fi făcut primul pas pentru legalizarea acestui tip de război.
La 24 august a luat ființă primul detașament de partizani, detașamentul lui Davâdov, și după modelul lui începură să se înfiripeze și altele. Cu cât se prelungea mai mult campania, cu atât creștea și numărul acestor detașamente.
Partizanii nimiceau marea armată, bucată cu bucată. Ei adunau doar frunzele căzute de la sine din copacul uscat – armata franceză – și, câteodată, mai scuturau și ei copacul. În luna octombrie, pe vremea când francezii fugeau înapoi spre Smolensk, detașamente de partizani, de tot felul și de toate mărimile, se formaseră cu sutele. Unele erau organizate ca orice armată, cu infanterie și artilerie, cu state-majore instalate confortabil, altele erau numai de cavalerie, alcătuite din cazaci; erau unele mici, formate din pedestrași și călăreți; erau și grupuri compuse din mujici și din moșieri, neștiute de nimeni, ca de pildă acela care avea ca șef pe diaconul ce într-o singură lună făcuse sute de prizonieri, sau acela condus de starostița Vasilisa84, care a trimis pe lumea cealaltă sute de francezi.
Ultimele zile ale lui octombrie au constituit etapa în care războiul de partizani ajunsese la apogeu. Perioada de început a acestui nou tip de război, când partizanii, mirați ei singuri de îndrăzneala lor, duceau la fiecare pas frica încercuirii sau a prizonieratului și se ascundeau prin păduri, fără să ia șeile de pe cai și aproape fără să descalece, așteptând din clipă în clipă să fie încolțiți, era depășită. Acum, acest tip de război se definise și fiecare știa clar ce acțiuni puteau fi întreprinse împotriva francezilor și ce anume nu putea fi întreprins. Numai comandanții acelor detașamente care aveau state-majore și se țineau, conform regulilor artei, la oarecare distanță de francezi, mai erau încă de părere că sunt multe lucruri cu neputință de realizat. Cetele mai mărunte însă, care de multă vreme se puseseră pe treabă și-i văzuseră foarte de aproape pe francezi, socoteau posibile lucruri la care comandanții de mari detașamente nu îndrăzneau măcar să se gândească. Cât despre cazacii și mujicii care se tot strecurau printre francezi, lor toate li se păreau acum foarte posibile.
La 22 octombrie, Denisov, care era și el partizan, se simțea, deopotrivă cu detașamentul său, cuprins de cel mai arzător avânt al partizanatului. Erau de dimineață în marș. Toată ziua urmăriseră prin păduri, ținându-se prin preajma drumului mare, un însemnat transport de prizonieri ruși și de bagaje aparținând cavaleriei franceze, transport care se depărtase de restul trupelor și se îndrepta spre Smolensk, sub pază puternică, după cum se știa din spusele iscoadelor și ale prizonierilor. De transport aveau cunoștință nu numai Denisov și Dolohov (și el comandant al unei mici cete de partizani), care acționa în preajma lui Denisov, ci și comandanții de mari detașamente cu state-majore; toți știau de acest transport și, cum spunea Denisov, își ascuțeau, în vederea lui, dinții. Doi dintre acești comandanți de mari detașamente – unul dintre ei polonez și altul neamț – îi trimiseră, aproape în același timp, propuneri scrise lui Denisov, invitându-l fiecare să se alăture detașamentului său ca să atace transportul.
— Ei, aș, frate, prea mă crezi boboc, spuse Denisov, citindu-le scrisorile, și-i răspunse neamțului că, oricât ar arde el de dorința de a servi sub comanda unui general atât de strălucit și de ilustru, e silit să se lipsească de această fericire, întrucât se și pusese sub ordinele generalului polonez.
Generalului polonez îi scrise același lucru, împărtășindu-i vestea că se și pusese sub ordinele neamțului.
Aranjându-se în chipul acesta, Denisov nutrea gândul ca, împreună cu Dolohov, să atace și să captureze transportul, bizuindu-se doar pe micile lor forțe, fără să mai raporteze planul acesta șefilor săi. Transportul ieșise în ziua de 22 octombrie din satul Mikulino și se îndrepta spre Șamșevo. La stânga drumului dintre Mikulino și Șamșevo erau păduri mari care ajungeau pe alocuri chiar până la marginea drumului, iar pe alocuri se depărtau de drum cale de o verstă și mai bine. Pădurile acestea le bătuse călare Denisov cu partizanii săi toată ziua, când afundându-se în desișul lor, când ieșind până către lizieră, fără să scape din ochi transportul francezilor. De dimineață, nu departe de Mikulino, într-un loc unde pădurea se întindea până către marginea drumului, cazacii din ceata lui Denisov reușiseră să pună mâna pe două furgoane înnămolite, cu șei de cavalerie, și le trăseseră în pădure. De atunci și până seara, detașamentul urmări mișcările francezilor, fără să-i atace. Francezii nu trebuiau speriați, ci lăsați să ajungă liniștiți la Șamșevo, și acolo, seara, urma să vină și Dolohov, să ia parte la consfătuire în casa pădurarului, în pădure (la depărtare de o verstă de Șamșevo); în zorii zilei trebuiau să-i atace pe francezi prin surprindere, din două părți, ca viscolul, să-i bată și să-i prindă pe toți.
La două verste de Mikulino, acolo unde pădurea atingea drumul, fusese lăsată în urmă o patrulă de șase cazaci, cu misiunea de a da de veste de îndată ce aveau să se ivească noi coloane de francezi.
Dincolo de Șamșevo, Dolohov trebuia să facă exact la fel recunoașterea drumului, ca să afle la ce distanță se găsesc alte unități franceze. Se presupunea că transportul era însoțit de aproximativ o mie cinci sute de oameni. Denisov avea două sute de oameni, iar Dolohov să fi avut tot cam pe atâția. Dar superioritatea numerică a francezilor nu-l speria pe Denisov. Singurul lucru pe care mai trebuia să-l afle era ce fel de trupe anume erau acestea și, în acest scop, Denisov avea nevoie de o limbă (adică de un om din rândurile inamicului pe care să-l tragă de limbă). La atacul dat de dimineață asupra celor două furgoane se lucrase cu atâta pripeală, încât fuseseră uciși toți francezii care însoțeau furgoanele și nu prinseseră viu decât un mic toboșar care era cam sărac cu duhul și nu putea da nici un fel de lămurire cu privire la trupele ce însoțeau coloana.
Să mai atace o dată, Denisov considera primejdios, căci s-ar fi produs zarvă în întreaga coloană; de aceea el trimise înainte, la Șamșevo, pe un mujic din detașamentul lui, pe nume Tihon Șcerbatâi, să prindă, dacă era cu putință, măcar un francez dintre cei ce se aflau în sat, trimiși înainte să se ocupe de încartiruiri.
IV.
ERA O ZI DE TOAMNÃ, CALDÃ și ploioasă. Cerul și zarea aveau una și aceeași culoare, a apei tulburi. Când se lăsa ca un fel de ceață, când răpăia pe neașteptate o ploaie piezișă, cu bășici.
Înfășurat într-o pelerină caucaziană de pâslă și având în cap o căciulă mițoasă cu fundul înalt de pe care șiroia apa, Denisov călărea pe un cal de rasă, slab de-i numărai coastele ieșite. Ca și calul care-și ținea capul întors într-o parte și urechile pleoștite, Denisov, încruntându-se sub șfichiuirile piezișe ale ploii, își plecase capul și se uita înainte îngrijorat. Cu fața slăbită și acoperită de o barbă deasă, scurtă și neagră, părea furios.
Lângă Denisov, ca și dânsul înfășurat într-o pelerină caucaziană și cu o căciulă mițoasă în cap, călărea pe un cogeamite cal de Don bine hrănit esaulul cazacilor din ceata lui.
Tot cu pelerină și căciulă mițoasă, cel de-al treilea călăreț, esaulul Lovaiski, era un om lung și plat ca o scândură, blond spălăcit, cu ochi înguști, de culoare deschisă, și avea o expresie de nestrămutată încredere în sine pe figură și în toată ținuta lui. Deși nu se putea spune ce anume aveau deosebit calul și călărețul, era vizibil totuși, de la prima ochire aruncată esaulului și lui Denisov, că Denisov se simțea murat de ploaie și stingherit ca un om care s-a urcat pe cal, în vreme ce esaulul se vedea cât de colo că se simțea la fel de bine ca de obicei și că el nu e un om ce s-a urcat pe cal, ci un om care formează cu calul o singură ființă, cu puteri îndoite.
Puțin înaintea lor mergea pe jos, ud leoarcă, un mujic, călăuza lor, în caftan sur și cu căciulă albă.
Ceva mai în urmă, călare pe un căluț kirghiz slab și subțirel, cu coada lungă ca și coama și cu gura însângerată de zăbală, mergea un ofițer tânăr, îmbrăcat cu manta franțuzească, sinilie.
Alături de el călărea un husar, care ducea în crupă un băiat ce purta uniformă franceză jerpelită și în cap o șapcă albastră. Băiatul, cu mâini înroșite de frig, se ținea de husar și își tot mișca picioarele goale, ca să și le încălzească, uitându-se tot timpul mirat, cu sprâncene ridicate, jur împrejurul lui. Era toboșarul francez luat prizonier în dimineața aceea.
În urma lor, pe drumul de pădure îngust, frământat de copite și desfundat, veneau, câte trei și câte patru în rând, husarii și cazacii, care cu pelerine caucaziene, care cu mantale franceze, care cu șabracele cailor în cap. Caii păreau toți, și roibii și murgii, negri de apa ce șiroia pe ei. Gâturile cailor păreau ciudat de subțiri, din pricina coamelor ude. Ieșeau aburi din ei. Și îmbrăcămintea oamenilor și șeile și căpestrele, toate erau ude, alunecoase și moi, întocmai ca și pământul și frunzele căzute, ce acopereau tot drumul. Oamenii ședeau zgribuliți, căutând să se țină cât mai nemișcați cu putință în șa, ca să se mai încălzească apa ce-i udase până la piele și să nu mai lase să pătrundă altă apă mai rece, care să li se scurgă pe după ceafă, pe genunchi și pe șei. Pe la mijlocul coloanei răsfirate de cazaci, cele două furgoane trase de cai franțuzești și de caii înșeuați ai cazacilor, înaintau hurducându-se peste crăci uscate și vreascuri și pleoscăiau prin făgașele pline de apă ale drumului.
Calul lui Denisov, ocolind o băltoacă din drumul lui, se feri în lături și își lovi călărețul cu genunchiul de trunchiul unui copac.
— Ei, drace! Strigă înciudat Denisov și, scrâșnind din dinți, trase vreo trei cravașe calului, împroșcându-se și pe el și pe tovarășii săi cu noroi.
Denisov nu era în apele lui, și din pricina ploii, și de foame (de dimineață, nimeni nu pusese nimic în gură), și mai cu seamă din pricină că nu avusese încă nici o veste despre Dolohov, iar cel trimis să-i aducă un prizonier nu se mai înapoia.
„Cine știe dacă mi-o mai pica vreo ocazie ca asta de azi, să pun mâna pe un transport. Să atac singur, prea e riscant; dar dacă las pe mâine, mi-l ia de sub nas careva dintre partizanii cei mari”, își zicea Denisov, care se uita mereu înainte în speranța că-l va zări pe mult așteptatul trimis al lui Dolohov.
Ajuns la un luminiș de unde se vedea până departe spre dreapta, Denisov se opri.
— Vine cineva, zise el.
Esaulul se uită încotro arăta Denisov.
— Doi sunt, un ofițer și un cazac. Numai că nu-i de presupus să fie locotenent-colonelul în persoană, spuse esaulul, căruia îi plăcea să folosească unii termeni străini vorbirii căzăcești.
Cei doi călăreți, coborând la vale, fură ascunși privirilor timp de câteva minute, apoi se iviră din nou. În față galopa obosit și își cravașa mereu calul un ofițer, ud leoarcă, cu părul încâlcit și cu pantalonii suflecați până mai sus de genunchi. În urma lui, la trap, mergea un cazac înălțându-se în scări. Ofițerul, un băiețandru tânăr de tot, cu fața lată, rumenă, cu privirile vioaie și vesele, galopă spre Denisov și-i înmână un plic udat de ploaie.
— Din partea domnului general, zise ofițerul. Scuzați dacă nu-i tocmai uscată…
Denisov, încruntându-se, luă plicul și începu să-l desfacă.
— Uite, toți îi dădeau într-una că-i primejdie mare, spuse ofițerul, adresându-se esaulului, cât citi Denisov scrisoarea adusă de el. De altfel, eu și Komarov, și arătă spre cazac, ne-am pregătit. Avem câte două pistoa… Dar cu ăsta ce-i? Întrebă el, dând cu ochii de toboșarul francez. E un prizonier? Ați și dat vreo luptă? Pot să stau puțin de vorbă cu el?
— Rostov! Petea! Strigă în clipa aceea Denisov, care citise în fugă scrisoarea. Bine, dar de ce nu mi-ai spus cine ești?
Și Denisov, zâmbind, se întoarse spre ofițer și-i întinse mâna.
Ofițerul era Petea Rostov.
Pe drum, Petea se tot gândise să se poarte cu Denisov ca un om în toată puterea cuvântului și ca un ofițer și să nu facă nici o aluzie la faptul că se cunoșteau dinainte.
Dar, de îndată ce Denisov îi zâmbi, chipul lui Petea se lumină, el roși de bucurie și, uitând de tonul oficial pe care și-l pregătise, începu să povestească cum trecuse pe lângă francezi, cât de fericit era de misiunea ce i se încredințase acum și cum luase parte la bătălia de la Viazma, în care se distinsese unul dintre husari.
— Ei, îmi pare bine că te văd, îl întrerupse Denisov și chipul lui luă iarăși o expresie de îngrijorare.
— Mihail Feoklitâci, se adresă el esaulului, și asta-i tot din partea neamțului. Dânsul e trimisul lui. Și Denisov îi împărtăși esaulului conținutul hârtiei primite, care reînnoia cererea generalului neamț de a se alătura trupelor lui, pentru a ataca împreună transportul. Dacă mâine nu punem mâna pe el, ni-l suflă de sub nas, încheie Denisov.
Cât timp vorbi Denisov cu esaulul, Petea, stingherit de răceala tonului lui Denisov și presupunând că pricina acestui ton era starea pantalonilor săi, începu să și-i potrivească pe sub manta în așa fel, încât să nu-l bage nimeni de seamă, făcând sforțări să păstreze o ținută cât mai militărească.
— Mai am de primit vreun ordin din partea dumneavoastră? Îl întrebă el pe Denisov, ducând mâna la cozoroc și revenind astfel la jocul de-a generalul și aghiotantul, pentru care se pregătise. Sau trebuie poate să rămân pe lângă dumneavoastră?
— Ordin? zise dus pe gânduri Denisov. Poți cumva să rămâi până mâine aici?
— Ah, vă rog… îmi permiteți să rămân cu dumneavoastră? Exclamă Petea.
— Dar ce anume ți-a ordonat generalul? Þi-a spus să te înapoiezi numaidecât? Întrebă Denisov.
Petea roși.
— Păi, nu mi-a dat nici un ordin. Cred că pot să rămân? Spuse el pe un ton întrebător.
— Bine, fie! Spuse Denisov. Și, întorcându-se spre subalternii săi, dădu dispoziții ca detașamentul să pornească spre cabana știută a pădurarului, locul unde oamenii trebuiau să se odihnească, în timp ce ofițerul care călărea pe calul kirghiz (ofițerul acesta avea misiunea de aghiotant) avea să plece în căutarea lui Dolohov, să afle unde e și dacă vine în seara aceea. Denisov însuși hotărî ca, împreună cu esaulul și cu Petea, să se ducă până la marginea pădurii, la liziera dinspre Șamșevo, pentru a observa locul unde aveau să-și întindă francezii tabăra și unde urma să se dea a doua zi atacul.
— Hai, bărbosule, îi spuse el mujicului care-i slujea de călăuză, du-ne la Șamșevo.
Denisov, Petea și esaulul, însoțiți de câțiva cazaci și de husarul care-l ducea în crupa calului pe micul prizonier, o luară la stânga, printr-o râpă, spre liziera pădurii.
V.
PLOAIA STÃTUSE; SE MAI lăsa doar negură și cădeau încă picăturile de apă de pe crengile copacilor. Denisov, esaulul și Petea călăreau tăcuți în urma mujicului cu căciula țuguiată, care, călcând ușor, fără zgomot, pe rădăcini și frunze ude cu picioarele lui strâmbe, încălțate cu opinci, îi conducea spre lizieră.
Ajuns pe colină sus, mujicul se opri o clipă, se uită împrejur și se îndreptă către o perdea rară de arbori. Lângă un stejar mare, cu frunzele încă nescuturate, se opri și făcu din mână tainice semne, chemându-i spre el.
Denisov și Petea își îndreptară caii într-acolo. De pe locul unde se oprise mujicul se puteau vedea francezii. Îndată după liziera pădurii se întindea, în jos pe coasta dealului, o miriște. Spre dreapta, dincolo de o râpă abruptă, se vedea un sătuc și un mic conac boieresc cu acoperișul stricat. În sătucul acesta și prin curtea casei boierești, pe toată costișa, în grădină, pe lângă fântâni și la iaz, pe tot drumul de la deal până la podul dinspre sat, se vedeau, la o distanță de cel mult două sute de stânjeni, în negurile călătoare ce se legănau, grupuri de oameni. Se puteau auzi limpede strigătele lor într-o limbă care nu era cea rusească; își îndemnau caii, care se opinteau, trăgând căruțele la deal, și se chemau unii pe alții.
— Aduceți încoa' prizonierul, spuse cu voce joasă Denisov, fără să-și ia ochii de la francezi.
Cazacul descălecă, dădu băiatul jos de pe cal și se apropie împreună cu el de Denisov. Arătând cu mâna spre francezi, acesta îl tot întrebă ce fel de trupe sunt colo și colo. Băiatul, cu mâinile înghețate vârâte în buzunare și cu sprâncenele ridicate, se uita speriat la Denisov și, cu toată dorința lui vădită de a spune tot ce știa, se încurca în răspunsuri și confirma doar întrebările pe care i le punea Denisov. Încruntându-se, Denisov îi întoarse spatele și începu să-i expună esaulului ceea ce chibzuise.
Petea, mișcându-și iute capul, se uita când la toboșar, când la Denisov, când la esaul, când la francezii din sat și de pe drum, și își dădea osteneala să nu scape cumva vreun lucru important.
— Vine ori nu vine Dolohov, noi tot atacăm! N-avem încotro. Ai? Ce zici? Întrebă voios Denisov.
— Locul e nimerit, zise esaulul.
— Pedestrașii îi trimitem în jos, prin bălți, continuă Denisov. Au să se strecoare prin grădini; dumneata cu cazacii intri pe acolo, Denisov arătă pădurea de dincolo de sat, iar eu cu husarii mei pe dincoace. Și, la un foc de armă…
— Prin vâlcea n-are să se poată, sunt mlaștini, zise esaulul. Or să ni se împotmolească toți caii, așa că trebuie să ocolim ceva mai pe la stânga.
Cum vorbeau ei așa cu jumătate voce, dinspre vâlceaua de lângă iaz se auzi un foc de armă, apoi altul; în aer se ivi un ghemuleț de fum alb și, din locul unde erau trupele franceze, de la jumătatea dealului, se auziră glasurile, vesele parcă, a sute de francezi. În primul moment, și Denisov și esaulul se dădură înapoi; erau atât de aproape, încât li se păreau că ei erau cauza focurilor de armă și strigătelor. Dar împușcăturile și strigătele nu erau pentru ei. În vale, prin bălți, fugea un om îmbrăcat în ceva roșu; de bună seamă că după el trăseseră și strigau francezii.
— Dar ăsta e Tihon al nostru, spuse esaulul.
— El e, chiar el!
— Auzi, afurisitul, spuse Denisov.
— Scapă! Zise și esaulul, închizând pe jumătate ochii.
Omul pe care-l numeau ei Tihon, ajungând la malul râului, se azvârli în apă cu atâta putere, încât stropii săriră până departe și, după ce dispăru o clipă, ieși apoi pe brânci, negru de ud, și fugi mai departe. Francezii care-l urmăreau se opriseră pe mal.
— Da-i sprinten, n-am ce spune, zise esaulul.
— Măi, ce bestie! Rosti Denisov cu aceeași expresie de ciudă. Ce dracu o fi făcut până acum?
— Cine-i ăsta? Întrebă Petea.
— E o iscoadă a noastră. L-am trimis să ne aducă, o „limbă”.
— A, da, spuse Petea de la primele cuvinte ale lui Denisov, dând din cap, ca și când ar fi înțeles tot, deși, hotărât lucru, nu înțelesese nici o iotă.
Tihon Șcerbatâi era unul dintre oamenii cei mai necesari în ceata de partizani. Era un mujic din satul Pokrovskoe de lângă Gjat. Când, la începutul acțiunii sale, Denisov venise la Pokrovskoe și-l chemase, ca de obicei, pe primarul satului să-l întrebe ce știe despre francezi, primarul răspunsese așa cum răspundeau toți primarii, parcă din spirit de prevedere, că de văzut, n-au văzut nimica, iar de știut, nici atâta. Dar după ce Denisov le explicase oamenilor că scopul lui era să-i bată pe francezi și după ce-i întrebase apoi dacă cumva nu s-au mai rătăcit ceva francezi prin satul lor, primarul îi răspunse că fuseseră și pe la ei miroderi ca să fure, dar că la ei în sat singur Tișka Șcerbatâi se îndeletnicea cu treburi de acestea. Denisov dăduse atunci ordin să fie chemat Tihon și, lăudându-l pentru felul cum acționa, rosti în fața primarului câteva vorbe cu privire la credința față de țar și de patrie și cu privire la ura față de francezi, sentimente de care toți fiii patriei trebuie să fie cuprinși.
— Noi, franțujilor nu le facem nici un rău, spusese atunci Tihon, vădit intimidat de cuvintele lui Denisov. Noi numai ne-am jucat așa, puțin, cu ei, care va să zică să ne facem un chef. Am ucis numai vreo douăzeci de miroderi, încolo nu le facem nici un rău…
A doua zi, când Denisov, uitând cu totul de mujicul acesta, plecă din Pokrovskoe, i se raportă că Tihon se ține după ceată și cere să fie primit în ea. Denisov aprobă.
Tihon, care la început îndeplinise toate corvezile, cum era aprinderea focurilor, căratul apei, jupuirea cailor morți și altele, se dovedi curând un partizan priceput și plin de râvnă. Pleca nopțile după pradă și venea de fiecare dată cu haine și arme franțuzești, iar când i se dădea ordin aducea și prizonieri. Denisov îl scuti pe Tihon de corvezi, începu să-l ia cu dânsul în patrulări și-l repartiză unității de cazaci.
Lui Tihon nu-i plăcea călăria și mergea întotdeauna pe jos, fără să rămână vreodată în urma cavaleriei. Armele lui erau o muschetă, pe care o purta mai mult de haz, o lance și un topor de care se slujea cum se slujește lupul de dinți, culegându-și cu ei și purecii din blană și rozând la fel de ușor cogeamite ciolane. Tihon cu toporul lui crăpa bârnele în părți absolut egale, dintr-o singură lovitură, apoi, luându-l de muchie, își cioplea țărușii ascuțiți și scobea linguri. În ceata lui Denisov, Tihon își avea locul lui deosebit, numai al său. Când era nevoie de dus la capăt vreo muncă deosebit de grea și de scârboasă, de ridicat cu umărul vreo căruță din noroi, de săltat de coadă vreun cal căzut în mlaștină și care trebuia jupuit, de pătruns până în mijlocul francezilor, de străbătut cincizeci de verste într-o singură zi, toți arătau, râzând, înspre Tihon.
— Dă-l naibii, ce-i pasă lui, e zdravăn ca un cal, spuneau despre dânsul toți.
Odată, un francez pe care Tihon îl luase prizonier, trăsese în el cu pistolul și-l nimerise în părțile moi de la spate. Rana aceasta, de care Tihon se lecuia numai cu votcă, și pe dinăuntru și pe dinafară, făcea pentru întreg detașamentul obiectul celor mai de haz glume, de care râdea bucuros și Tihon.
— Ce-i, frate, te-ai cumințit? Sau tot nu ți-i de ajuns? Râdeau de el cazacii.
Și Tihon, maimuțărindu-se anume și făcând tot soiul de strâmbături, se prefăcea supărat și-i ocăra pe francezi, cu înjurături care mai de care mai caraghioase. Întâmplarea aceasta n-a avut altă urmare pentru Tihon decât că acum, după ce-l răniseră, venea mai rar cu prizonieri.
Tihon era cel mai folositor și cel mai îndrăzneț om din tot detașamentul. Nimeni nu descoperea mai multe prilejuri de atac decât el, nimeni nu omorâse și nu prinsese mai mulți francezi; și, ca răsplată, era măscăriciul tuturor cazacilor și husarilor, rol pe care și-l juca cu plăcere. Acum fusese trimis de Denisov, cu noaptea în cap, la Șamșevo, ca să aducă „o limbă”. Dar fie din pricină că nu se mulțumise doar cu un francez, fie din pricină că dormise pe undeva noaptea, în zorii zilei se furișase prin tufișurile din preajma bivuacului, în inima francezilor și cum văzuse Denisov de pe deal, fusese descoperit de aceștia.
VI.
DUPÃ CE MAI VORBI CÂTVA timp cu esaulul despre atacul de a doua zi, la care acum, după ce-i văzuse pe francezi atât de aproape, părea că se hotărâse definitiv, Denisov își întoarse calul și o porni înapoi.
— Hai, frate, mergem acuma să ne uscăm, îi spuse el lui Petea.
Apropiindu-se de casa pădurarului, Denisov opri calul și începu să cerceteze stăruitor desișul. Prin pădure, printre copaci, mergea un om îmbrăcat cu suman, cu opinci în picioare și cu o pălărie de felul acelora pe care le poartă țăranii din gubernia Kazan; călca ușor, cu pași mari, ca pe picioroange, și își bălăbănea mâinile lungi. Pe umăr purta o armă și la brâu un topor. Cum îl văzu pe Denisov, omul aruncă grăbit ceva într-o tufă și, scoțându-și din cap pălăria cu borurile pleoștite, se apropie de comandant. Era Tihon. Chipul lui, ciupit de vărsat și brăzdat de zbârcituri, cu ochi mici și înguști, strălucea de veselie și de mulțumire de sine. Ridică fruntea sus și, ca și cum abia s-ar fi ținut de râs, se uită țintă la Denisov.
— Ei, pe unde mi-ai fost? Întrebă Denisov.
— Pe unde-am fost? După franțuji am umblat, răspunse Tihon repede și dârz, cu o voce de bas răgușită, dar cântată.
— La ce te-ai vârât acolo ziua, dobitocule? Ce ispravă ai făcut? N-ai prins nimic, nu-i așa?
— De prins, am prins, spuse Tihon.
— Atunci unde-ți este prinsul?
— Păi l-am prins pe unul chiar de la începutul începutului, când se crăpa de ziuă, urmă Tihon, desfăcându-și și mai mult picioarele plate, strâmbe, încălțate cu opinci, și l-am dus în pădure. Mă uit eu la el și văd că nu-i de soi. M-am gândit: ia să mai cobor o dată, să iau altul mai acătării.
— Ai văzut, afurisitul, asta a fost! Îi spuse Denisov esaulului. Da' de ce nu mi l-ai adus pe acela?
— Ce să-l mai aduc, îi tăie grăbit și înciudat Tihon vorba. Nu era bun de nimica. Nu știu eu, adică, de care vă trebuie dumneavoastră?
— Măi, ce bestie! Ei, și mai departe?
— M-am dus după altul, continuă Tihon, m-am târât prin pădure și m-am oprit la pândă uite-așa, la pământ. Tihon se trânti deodată pe burtă ca să arate aievea cum a făcut. Și numai ce se ivește unul, urmă el. Îi sar în spate, uite-așa, și-l înșfac. (Aici Tihon sări în sus iute și sprinten.) Haidem, zic, la domnul colonel. Ce mai urlet a tras! Da' ei erau acolo patru la număr! Cât ai zice pește, se azvârliră patru pe mine cu frigările. Atuncea, pun și eu mâna pe topor; ce-i, mă, aici v-a văzut sfântulețul! Strigă Tihon, desfăcându-și larg mâinile, încruntându-se fioros și scoțându-și voinicește pieptul în afară.
— Cum nu! Te-am văzut noi de pe deal cum fugeai ca de streche, prin băltoace, zise esaulul, închizând pe jumătate ochii sclipitori.
Lui Petea îi venea grozav să râdă, dar băgă de seamă că toți își țineau râsul. Își mută repede privirile de la chipul lui Tihon la esaul și la Denisov, neștiind ce însemnează toate acestea.
— Nu mai face pe prostul, vorbi Denisov, tușind supărat. De ce nu mi l-ai adus pe cel dintâi?
Tihon începu să se scarpine cu o mână la spate și cu cealaltă în cap, și pe toată mutra i se lăți deodată un zâmbet radios și prostesc, care-i descoperi un dinte lipsă (de unde-i venea și porecla de Șcerbatâi85). Denisov zâmbi și Petea izbucni într-un râs vesel, la care se uni și râsul lui Tihon însuși.
— Dă-l încolo, nu făcea două parale, spuse Tihon. Avea niște hăinuțe tare proaste, ce să-l mai cari. Și era și grubian, înălțimea-ta. Cum asta, cică, sunt fecior de ghinărar, nu pot merge, cică.
— Măi, ce dobitoc, spuse Denisov. Aveam nevoie să-l cercetez…
— Las' că l-am cercetat eu, spuse Tihon. Cică nu-i icspert. Ai noștri-s, zice, mulți, dar proști; numai gura de ei, zice. Doar să vă repeziți frumușel la ei și-i prindeți pe toți, încheie Tihon, uitându-se voios și hotărât drept în ochii lui Denisov.
— Uite ce-i, am să pun să-ți tragă dindărăt o sută de bice, să te-nveți minte să mai faci pe prostul, spuse cu severitate Denisov.
— Dar de ce vă supărați, îi răspunse Tihon, ce, n-am mai văzut eu francezi de-ai dumneavoastră? Iaca, doar să se-ntunece și-ți aduc și trei, dacă vrei.
— Hai să mergem, spuse Denisov.
Și până la casa pădurarului merse tot tăcut și încruntat.
Tihon rămăsese mai la urmă, și Petea auzea cum râdeau cazacii de el și cu el, vorbind de niște cizme pe care acesta le aruncase într-o tufă.
Când îi trecu râsul stârnit de istorisirea și de zâmbetul lui Tihon, Petea înțelese fulgerător că Tihon acesta omorâse omul și nu se simți chiar în apele lui. Aruncă o privire la toboșarul prizonier și ceva îl împunse parcă în inimă. Dar asta nu dură decât o clipă. Simți nevoia să ridice mai sus fruntea, să se îmbărbăteze și să pună esaulului, cu un aer important, întrebări asupra acțiunii de a doua zi, pentru a nu fi nedemn de societatea în care se găsea.
Denisov se întâlni în drum cu ofițerul trimis la Dolohov și care se întorcea cu vestea că însuși Dolohov avea să sosească în curând și că la el în tabără toate-s bune.
Denisov se înveseli deodată și-l chemă pe Petea lângă dânsul.
— Ei, acuma spune-mi ce mai faci tu, Petea! Îi zise el.
VII.
PETEA, DUPÃ PLECAREA Rostovilor din Moscova, își părăsise familia ca să se alăture regimentului său și nu mult după aceea, fusese luat ofițer de ordonanță pe lângă un general care comanda o mare unitate. De când fusese înălțat la gradul de ofițer și, mai cu seamă, de când fusese repartizat în armata operativă, cu care luase parte la bătălia de la Viazma, Petea trăia tot într-o stare de fericit entuziasm că era om în toată firea și se pripea mereu să nu cumva să scape vreo ocazie de a se dovedi cu adevărat viteaz. Îl fericea peste măsură tot ce văzuse și ce simțise în armată, dar, în același timp, i se părea mereu că tocmai acolo unde nu e el se săvârșesc în clipa aceea acte de adevărat eroism. Și era veșnic zorit să ajungă acolo unde nu se afla în clipa aceea.
Când, în ziua de 21 octombrie, generalul său își exprimase dorința de a trimite pe cineva la detașamentul lui Denisov, Petea se rugase atât de stăruitor să fie el trimisul, încât generalul nu-l mai putuse refuza. Dar, învoindu-se să-l lase să plece, generalul, care-și amintea de fapta nebunească a lui Petea în bătălia de la Viazma, când, în loc să se ducă pe drum, acolo unde fusese trimis, galopase până în avanposturi sub ploaia de gloanțe a francezilor și trăsese de acolo de două ori cu pistolul, îi interzise categoric să ia parte la vreuna dintre operațiile lui Denisov, oricare ar fi ea. De aceea se înroșise și se fâstâcise Petea când îl întrebase Denisov dacă are permisiunea să rămână. Înainte de a ajunge la liziera pădurii, Petea credea că, făcându-și datoria cu strictețe, trebuie să se întoarcă numaidecât. Dar când dădu cu ochii de francezi și-l văzu pe Tihon, când află că la noapte se va da negreșit atacul, el hotărî, cu repeziciunea cu care trec tinerii de la un fel de a vedea la altul, că generalul său, pe care până atunci îl privise cu mult respect, era un neamț de nimica și că Denisov era un erou, ca și esaulul și Tihon, eroi adevărați, și că ar fi rușinos din partea lui să-i părăsească în asemenea momente grele.
Se înserase când Denisov, cu Petea și cu esaulul, ajunseră la casa pădurarului. Prin semiîntuneric se vedeau caii înșeuați, cazacii, husarii care întindeau corturile în luminiș și aprindeau într-o râpă a pădurii (ca să nu vadă francezii fumul) un foc roșietic. În tinda micii izbe, un cazac cu mânecile suflecate tăia bucățele niște carne de berbec. În odaia din izbă erau trei ofițeri din detașamentul lui Denisov care improvizau o masă dintr-o ușă. Petea își scoase haina udă și o dădu la uscat, apoi sări să le ajute ofițerilor la meșterirea unei mese pentru cină.
În zece minute, masa fu înjghebată și acoperită cu un șervet. Pe masă era votcă, rom într-un bidon, pâine albă și carne de berbec friptă, cu sare multă.
Stând cu ofițerii la masă și rupând cu mâinile, pe care i se prelingea seul, bucăți de carne grasă și bine mirositoare, Petea trăia cu un copilăresc entuziasm o stare de dragoste caldă față de toți oamenii și, ca urmare, îl cuprinse o credință nestrămutată în dragostea pe care și lui i-o purtau toți ceilalți oameni.
— Așadar, ce credeți, Vasili Feodorovici, i se adresă el lui Denisov, nu-i așa că nu-i nimic dacă rămân cu dumneavoastră pentru o zi? Și, fără să mai aștepte răspunsul, își răspunse singur: Doar mi s-a dat ordinul să mă informez, așa că uite, mă informez… Numai să-mi dați voie în cea mai… în cea mai importantă… Nu umblu după decorații… Dar mi-ar plăcea să…
Petea strânse din dinți și se uită mândru, ridicându-și capul și mai mult și făcând din mână semnificativ.
— În cea mai importantă… îl îngână Denisov zâmbind.
— Numai atâta v-aș ruga, să-mi dați o comandă, dar una de-adevăratelea, să comand și eu, continuă Petea. Ce v-ar costa pe dumneavoastră? Ah, vă trebuie un cuțit? Se adresă el unui ofițer care voia să taie o bucată de carne și-i dădu briceagul său. Ofițerul lăudă briceagul.
— Păstrați-l, vă rog, pentru dumneavoastră. Am o mulțime… spuse el roșind. Vai de mine, am uitat cu totul, strigă deodată Petea. Am stafide, o minune, știți, de cele fără sâmburi. Ne-a venit un marchitan nou și are lucruri minunate. Am cumpărat zece funturi. M-am deprins să am întotdeauna ceva dulce. Vreți? Și Petea dete fuga în tindă la cazacul lui și aduse o săculteață cu vreo cinci funturi de stafide. Mâncați, domnilor, mâncați!
— Nu cumva aveți nevoie de un ibric de cafea? Îl întrebă el pe esaul. Am cumpărat unul strașnic de la marchitanul nostru. Are lucruri grozave. Și e foarte cinstit. Asta-i principalul. Vi-l trimit negreșit. Dar poate mai aveți nevoie de ceva, poate vi s-au tocit cremenile; se mai întâmplă, ce vrei! Am luat cu mine, uite am aici, și arătă sălcuteața, am o sută de pietre. Le-am cumpărat foarte ieftin. Luați, vă rog, câte vă trebuie, luați-le pe toate… și deodată, înspăimântându-se la gândul că s-ar fi putut cumva să fi exagerat, Petea roși tot și se opri.
Încercă să-și amintească dacă nu mai făcuse vreo prostie. Și, depănându-și amintirile zilei, îi veni în gând toboșarul francez. „Noi aicea ne simțim cât se poate de bine, dar lui cum i-o fi fiind oare? Unde l-au lăsat? I-or fi dat ceva de mâncare? Nu i-or fi făcut vreun rău?” se gândi el. Dar, dându-și seama că fusese neserios cu cremenea, se temu să nu se facă iar de râs.
„Mare lucru n-ar fi să-i întreb, se gândi el; dar te pomenești că au să spună: nu-i nici el decât un băiețaș, de asta i-e milă de băiețaș. Dar las' că le arăt eu, mâine, ce fel de băiețaș sunt! O fi oare rușine să întreb? Chibzuia Petea. Ei, fie ce-o fi!” Și repede, roșind tot și uitându-se speriat la chipurile ofițerilor să vadă dacă nu cumva râd de dânsul, întrebă:
— S-ar putea să-l chemăm pe băiețașul acela, pe care l-ați luat prizonier… să-i dăm ceva de mâncare… poate…
— Da… bietul băiat, spuse Denisov, care nu vedea, pesemne, nimic rușinos în propunerea aceasta. Spuneți-i să vină încoace. Îi zice Vincent Bosse. Chemați-l.
— Îl chem eu, zise Petea.
— Cheamă-l, cheamă-l, bietul băiat, repetă Denisov.
Petea și ajunsese la ușă când rosti Denisov aceste vorbe. Se întoarse, își făcu loc printre ofițeri și veni lângă Denisov.
— Dă-mi voie să te sărut, frățioare, zise el. Ah, cât e de frumos! Cât e de bine!
Și, după ce-l sărută, fugi afară.
— Bosse! Vincent! Strigă el din ușă.
— De cine aveți nevoie, să trăiți? Îl întrebă o voce din întuneric.
Petea răspunse că are nevoie de băiețașul acela franțuz, care fusese luat prizonier de dimineață.
— A, pe Vesenni? Spuse cazacul.
Numele lui Vincent cazacii i-l schimbaseră în Vesenni. Iar mujicii și soldații, în Visenia. Și într-un caz și într-altul această schimbare de nume care amintea primăvara86, se potrivea cu imaginea copilăriei întruchipată de băiețaș.
— Uite-l colo, se încălzește la foc. Măi Visenia! Visenia! Vesenni! Se auziră în beznă voci și râsete.
— E un flăcăiaș ca argintul viu, zise husarul, care stătea lângă Petea. I-am dat să mănânce mai adineauri. Era hămesit rău!
Se auzi zgomot de pași prin întuneric și toboșarul, lipăind prin glod cu picioarele goale, se apropie de ușă.
— Ah, c'est vous! Zise Petea. Voulez-vous manger? N'ayez pas peur, on ne vous fera pas mal, adăugă el, atingându-i cu blândețe și duioșie mâna. Entrez, entrez.87
— Merci, monsieur, răspunse toboșarul cu voce tremurătoare, aproape de copil, și începu a-și șterge de prag picioarele murdare de noroi.
Multe ar mai fi vrut să-i spună Petea toboșarului, dar nu îndrăznea. Stătu puțin la îndoială, în tindă, lăsându-se greu când pe un picior, când pe altul; apoi luă mâna băiatului și, pe întuneric, i-o strânse.
— Entrez, entrez, repetă el prietenos, în șoaptă, de data aceasta.
„Ce bine i-aș putea face oare?” se întreba Petea și, deschizând ușa, îl lăsă pe toboșar să-i treacă înainte.
După ce toboșarul intră în izbă, Petea se așeză ceva mai departe de dânsul, socotind că ar fi înjositor pentru el să-i dea atenție. Își pipăia doar banii în buzunar și sta la îndoială dacă nu cumva era rușinos să i-i dea băiatului.
VIII.
DE LA TOBOȘARUL, CÃRUIA din ordinul lui Denisov i se dădu votcă și friptură și pe care Denisov porunci să-l îmbrace în caftan rusesc, ca să nu fie trimis cu prizonierii, ci să rămână pe lângă unitatea de partizani, atenția lui Petea fu abătută de intrarea lui Dolohov. De când era în armată, Petea auzise vorbindu-se multe de vitejia nemaipomenită a lui Dolohov și de cruzimea lui cu francezii, și acum, de când intrase Dolohov în izbă, nu-și mai lua ochii de la el; se îmbărbăta tot mai mult, își ținea cu mândrie capul tot mai sus, pentru a nu fi nedemn nici chiar de societatea unui om ca Dolohov.
Exteriorul lui Dolohov îl izbi într-un chip ciudat pe Petea prin simplitatea lui.
Denisov se îmbrăca în cecmen88, purta barbă și, pe piept, o iconiță a sfântului Nicolae făcătorul de minuni; numai în felul lui de a vorbi și de a se purta, se manifesta poziția deosebită pe care o deținea. Dolohov însă, care pe vremuri, la Moscova, purtase costum persian, avea acum, dimpotrivă, înfățișarea celui mai spilcuit și țanțoș ofițer de gardă. Proaspăt bărbierit și îmbrăcat cu un dolman vătuit de ofițer de gardă, cu insigna ordinului Sf. Gheorghe la butonieră și cu o șapcă simplă, așezată pe cap drept, își scoase într-un colț al izbei pelerina udă și, apropiindu-se de Denisov fără să dea mâna cu cineva, începu să discute numaidecât cu el despre treburi. Denisov îi vorbi de planurile marilor unități de partizani, cu privire la transportul respectiv, și despre misiunea lui Petea, neuitând să-i povestească de răspunsul pe care-l dăduse el celor doi generali. Apoi îi spuse tot ce știa în legătură cu situația detașamentului francez.
— Așa o fi, dar trebuie să știm ce fel de trupe au și cât sunt de numeroase, spuse Dolohov. Trebuie mers și văzut. Cât timp nu le știm sigur numărul, nu putem trece la acțiune. Mie-mi place să fac lucrurile temeinic. Iată ce-i, nu vrea cineva dintre domnii aceștia să mă însoțească în lagărul lor? Am cu mine și o uniformă.
— Eu, eu… merg cu dumneavoastră! Strigă Petea.
— Tu n-ai ce căuta acolo, zise Denisov, pe el nu-l las pentru nimic în lume, adăugă el, adresându-i-se lui Dolohov.
— Ia te uită? Cum așa? Exclamă Petea. De ce adică să nu mă duc?
— Păi așa, pentru că n-ai la ce te duce.
— Ei bine, eu vă cer iertare, dar… dar… dar eu plec și gata. Mă luați? Se întoarse el spre Dolohov.
— De ce nu? răspunse distrat Dolohov, uitându-se la chipul toboșarului francez.
— Pe băiatul ăsta îl ai demult? Îl întrebă el pe Denisov.
— Azi l-am prins, dar nu știe nimic. L-am oprit pe lângă noi.
— Bine, dar cu restul ce faci? Întrebă Dolohov.
— Cum ce fac? Îi expediez contra recipisă, se răsti Denisov, care se făcuse deodată roșu la față. Pot spune sus și tare că n-am nici un om pe conștiință. Ce, ție adică ți-e mai greu să expediezi sub escortă până la oraș treizeci de oameni, sau chiar trei sute, decât să-ți pătezi – ți-o spun deschis – onoarea de ostaș?
— Dacă asemenea gingășii ar ieși din gura unui tinerel ca acest conte de șaisprezece ani, aș mai înțelege, spuse cu ironie rece Dolohov, tu, însă, ar cam fi timpul să te mai lași de așa ceva.
— Păi ce-am spus eu? Eu nu spun nimic; eu atâta spun doară, că țin neapărat să merg cu dumneavoastră, zise sfios Petea.
— Pentru noi doi e timpul să ne mai scuturăm de gingășii de astea, urmă Dolohov, ca și când ar fi găsit o plăcere deosebită în discuția asupra acestui lucru care-l necăjea pe Denisov. Atunci pe ăsta de ce l-ai oprit? Zise el, clătinând din cap. Nu pentru că ți-e milă de el? Parcă nu știm noi ce-i cu recipisele tale: le trimiți de aici o sută de oameni și ajung acolo treizeci. Pier pe drum de foame sau de glonț. Așa că, nu-i totuna dacă nu-i mai trimiți deloc?
Esaulul, mijindu-și ochii albaștri, clătină aprobator din cap.
— Asta așa-i, tot una-i, nimic de zis. Dar eu nu vreau să-i am pe suflet. Tu spui: tot au să moară. Foarte bine. N-au decât. Dar să nu-i omor eu.
Dolohov râse.
— Dar ce crezi, că ei n-au primit de douăzeci de ori până acum ordin să mă prindă? Și când s-ar întâmpla să ne prindă, pe mine și pe tine, cu tot cavalerismul tău, la spânzurătoare cot la cot ne duc. Tăcu puțin. Numai că vorba e, să ne apucăm de treabă. Trimiteți-mi încoace pe cazacul meu cu bagajele. Am două uniforme franceze. Ei, ce faci, mergi cu mine? Îl întrebă el pe Petea.
— Eu? Da, cum să nu, negreșit, strigă Petea, înroșindu-se aproape până să-i dea lacrimile și uitându-se la Denisov.
Cât discutase Dolohov cu Denisov despre ceea ce trebuie făcut cu prizonierii, Petea se simțise din nou stingherit și nerăbdător, ca și mai înainte, și din nou i se întâmpla să nu priceapă prea bine despre ce era vorba. „Dacă așa gândesc cei mari și renumiți, înseamnă că așa trebuie, înseamnă că așa e bine, își spunea el. Principalul e să nu îndrăznească Denisov să creadă că eu am să-l ascult, că poate să-mi comande. Plec negreșit cu Dolohov în lagărul francezilor. Dacă poate el, pot și eu!”
Oricât insistă Denisov să nu plece, Petea răspunse la toate că și el e deprins să facă lucrurile cum se cuvine, temeinic și nu în dorul lelii, și că nu se gândește niciodată la primejdie.
— Pentru că – recunoașteți și dumneavoastră că am dreptate – dacă nu vom ști cu precizie câți sunt, punem în pericol viața poate a sute de oameni, pe când noi suntem numai doi. Și, pe urmă, doresc așa de mult să mă duc! Și am să mă duc negreșit, negreșit, nu mă veți putea opri, spuse el. Dacă stăruiți e mai rău…
IX.
DUPÃ CE-ȘI PUSERÃ MANTALE și chivere franțuzești, Petea și Dolohov porniră spre rariștea de unde privise Denisov tabăra francezilor și, ieșind din pădure într-un întuneric desăvârșit coborâră în vâlcea. Cum se lăsară la vale, Dolohov porunci cazacilor care-l însoțeau să-l aștepte acolo, și porni la trap întins pe drumul ce ducea spre pod. Petea, sugrumat de emoție, călărea alături de el.
— Dacă ne prind, eu nu mă predau viu; am pistol, șopti Petea.
— Nu vorbi rusește, rosti grăbit, în șoaptă, Dolohov și, în aceeași clipă, în beznă se auzi somația: „Qui vive”89 și zăngănitul unei arme.
Lui Petea îi veni tot sângele în obraz și duse mâna la pistol.
— Lanciers du 6-éme90, pronunță Dolohov fără să încetinească sau să iuțească trapul calului. Silueta neagră a santinelei se deslușea pe pod.
— Mot d'ordre?91
Dolohov trase de dârlogi și înainta la pas.
— Dites donc, le colonel Gérard est ici?92 zise el.
— Mot d'ordre! Strigă santinela, fără să-i răspundă, și-i tăie drumul.
— Quand un officier fait sa ronde, les sentinelles ne demandent pas le mot d'ordre… strigă Dolohov, răbufnind deodată și repezindu-și calul spre sentinelă, furios. Je vous demande și le colonel est ici?93
Și, fără să mai aștepte răspunsul santinelei, care se ferise în lături, porni la pas pe deal în sus.
Observând umbra neagră a unui om care trecea de-a curmezișul drumului, Dolohov îl opri și-l întrebă unde se află comandantul și ofițerii. Omul, un soldat cu un sac în spate, se opri, se apropie mult de calul lui Dolohov, pe care-l atinse cu mâna, și spuse simplu, prietenește, că ofițerii și comandantul erau mai sus pe deal, la dreapta, în curtea fermei (cum numea el conacul boieresc).
După ce străbătu drumul, de-a dreapta și de-a stânga căruia răsunau vorbă franțuzească de la focurile taberei, Dolohov coti spre curtea casei boierești. Intrând pe poartă, descălecă și se apropie de un foc mare, în jurul căruia ședeau și vorbeau tare câțiva oameni. Mai la o parte, un soldat cu chipiu și manta albastră, cu fața viu luminată de flăcări, sta în genunchi la marginea focului și mesteca cu vergeaua puștii într-o gamelă în care fierbea ceva.
— Oh, est un dur a cuire94, spuse unul dintre ofițerii care ședeau în umbră, de cealaltă parte a focului.
— Il les fera marcher, les lapins…95 spuse altul râzând.
Tăcură amândoi, scrutând întunericul, pentru că auziseră pașii lui Dolohov și ai lui Petea, care se apropiau de foc cu caii de căpăstru.
— Bonjour, mesieurs! Rosti tare și răspicat Dolohov.
Între ofițerii din umbra de dincolo de foc se produse mișcare; unul dintre ei, înalt și cu gâtul lung, ocoli focul și se apropie de Dolohov.
— C'est vous, Clément? Zise el. D'ou, diable96, dar nu-și sfârși vorba, băgând de seamă că greșise și, încruntându-se ușor, îl salută pe Dolohov ca pe un străin și-l întrebă cu ce-l poate servi.
Dolohov îi spuse că el împreună cu tovarășul său își căuta unitatea și întrebă, adresându-li-se oarecum tuturor, dacă nu cumva știau ceva despre regimentul al șaselea. Nu știa nimeni nimic și lui Petea i se păru că ofițerii începuseră să se uite dușmănos și cu neîncredere la el și la Dolohov. Câteva clipe tăcură toți.
— Si vous comptez sur la soupe du soir, vous venez trop tard97, rosti, stăpânindu-și râsul, o voce din partea cealaltă a focului.
Dolohov răspunse că nu-s flămânzi și că sunt grăbiți să plece mai departe chiar în noaptea aceea.
Dădu dârlogii calului în mâna soldatului care mesteca în gamelă și se așeză turcește lângă foc, altăuri de ofițerul cu gât lung. Ofițerul acesta nu-l mai slăbea din ochi și-l mai întrebă o dată pe Dolohov din ce regiment era. Dolohov nu răspunse, ca și cum n-ar fi auzit întrebarea și, aprinzându-și pipa franțuzească pe care o scosese din buzunar, îl întrebă pe ofițer în ce măsură drumul era ferit de-aci-nainte de cazaci.
— Les brigands sont partout98, răspunse unul de dincolo de foc.
Dolohov spuse că de cazaci le poate fi frică numai unor răzlețiți ca el și tovarășul său și adăugă, pe un ton întrebător, părerea proprie, că probabil, cazacii nu îndrăznesc să atace detașamente mari. Nu răspunse nimeni nimic.
„Ei, acum pleacă”, se gândea mereu Petea, care sta cu fața înspre foc și asculta ce spunea Dolohov.
Dar Dolohov reîncepu convorbirea întreruptă și se apucă să pună de-a dreptul întrebări cu privire la efectivul batalionului cu privire la numărul batalioanelor lor și cu privire la numărul prizonierilor pe care-i aveau cu ei. După ce întrebă de prizonierii ruși, Dolohov spuse:
— La vilaine affaire de traâner ces cadavres apres soi. Vaudrait mieux fusiller cette canaille99, și râse tare, eu un râs atât de straniu, încât lui Petea i se păru că francezii vor înțelege pe loc prefăcătoria, și, instinctiv, se dădu cu un pas îndărăt de la foc. Nimeni nu ripostă nimic la cuvintele și la râsul lui Dolohov; un ofițer francez, pe care până atunci nu-l văzuseră (stătuse culcat, acoperit cu o manta), se săltă de jos și-i șopti ceva la ureche vecinului său. Dolohov se ridică în picioare și strigă soldatul cu caii.
„Ne mai dau oare sau nu ne mai dau caii?” se întreba Petea, venind fără voia lui mai aproape de Dolohov. Le fură aduși caii.
— Bonjour, messieurs, spuse Dolohov.
Petea voi să spună și el bonsoir, dar nu putu rosti cuvântul. Ofițerii vorbeau ceva între ei, pe șoptite. Lui Dolohov îi trebui mult până să-și încalece calul, care nu sta locului, apoi ieși la pas pe poartă. Petea porni alături de el; ar fi voit, dar nu îndrăznea, să se uite înapoi, să vadă: s-au luat ori nu s-au luat francezii după dânșii?
Ieșind la drum, Dolohov nu se întoarse înapoi spre câmp, ci o porni înainte spre sat. Într-un loc se opri să asculte.
— Auzi? Zise el.
Petea auzi glasuri de oameni care vorbeau rusește și văzu la lumina focurilor siluetele negre ale prizonierilor ruși. După ce coborâră la pod, Petea și Dolohov trecură pe lângă santinela care, fără să spună o vorbă, se plimba încruntată pe pod, și ajunseră în vâlceaua unde-i așteptau cazacii.
— Ei, acum rămâi sănătos. Spune-i lui Denisov că în zori, la primul foc de armă… zise Dolohov și voi să pornească, dar Petea se anină de brațul lui.
— Ah! Exclamă el. Sunteți un adevărat erou. Ah, ce frumos! Ce minunat! Cât de mult vă iubesc!
— Bine, bine, zise Dolohov, dar Petea nu-l slăbea și Dolohov băgă de seamă prin întuneric că Petea se apleca spre el.
Voia să-l sărute. Dolohov îl sărută, râse, întoarse calul și dispăru în beznă.
X.
REVENIND LA CASA PÃDURARULUI, Petea îl găsi pe Denisov în tindă. Denisov îl aștepta tulburat, îngrijorat și înciudat pe el însuși că-l lăsase să plece.
— Slavă Domnului! Strigă el. Ei, slavă Domnului! Repetă el, ascultând povestirea entuziastă a lui Petea. Și să te ia dracul, că din cauza ta n-am dormit! Bine, slavă Domnului, acum du-te și te culcă. Mai avem vreme să ațipim până în zori.
— Dar… Nu… zise Petea. Mie încă nu mi-e somn. Ș-apoi mă cunosc eu bine; dacă adorm, s-a sfârșit. Și pe urmă, sunt deprins să nu dorm înainte de luptă.
Petea mai șezu un timp în odaie, reamintindu-și cu bucurie amănuntele drumului pe care-l făcuse și închipuindu-și aievea cele ce aveau să se petreacă a doua zi. Apoi, băgând de seamă că Denisov adormise, se ridică și ieși în curte.
Afară era încă întuneric beznă. Ploaia stătuse, dar de pe crengile copacilor tot mai picura. Nu departe de casa pădurarului, prin întuneric, se profilau siluetele negre ale corturilor căzăcești și ale cailor legați la un loc. În dosul izbei se vedeau umbrele negre a două furgoane, lângă care erau legați caii, iar în râpă se mai vedea, roșietic, un foc aproape stins. Cazacii și husarii nu erau toți adormiți; ici-colo, odată cu zgomotul picăturilor căzute de pe crengi și mestecatul zgomotos al cailor, se auzeau și glasuri care discutau domol, pe șoptite parcă.
Petea coborî de pe prispă, se uită în întuneric și se apropie de furgoane. Sub furgoane sforăia cineva, iar în jurul lor erau legați și mestecau ovăz câțiva cai cu șeile pe ei. Petea își recunoscu în întuneric iapa pe care o botezase Karabah, deși era de prin regiunea Malorusiei, și se apropie de ea.
— Ei, Karabah, mâine avem de furcă, zise el, mirosindu-i nările și sărutând-o.
— Ce-i, boierule, nu dormiți? Întrebă cazacul care stătea sub furgon.
— Nu… Lihacev, așa mi se pare că-ți zice. Abia m-am întors. Am fost în tabăra francezilor.
Și Petea îi povesti cu de-amănuntul cazacului nu numai drumul făcut, dar și ce anume îl îndemnase să plece și de ce socotea că-i mai bine să-și riște el viața, decât să plece ca orbeții, pe nepregătite.
— Ei, da, dar să fi dormit un pic, zise cazacul.
— Nu, sunt deprins! Răspunse Petea. Dar cu cremenea pistoalelor cum stai? Am adus cu mine o grămadă. N-ai nevoie? Ia-ți!
Cazacul ieși de sub furgon, ca să-l vadă mai de aproape pe Petea.
— Pentru că eu sunt deprins să fac lucrurile cum se cuvine, spuse Petea. Unii pornesc la treabă așa, care cum vrea, la întâmplare, nepregătiți, și pe urmă le pare rău. Mie nu-mi place așa.
— Aveți dreptate, spuse cazacul.
— Dar uite ce, te-aș ruga… ascute-mi, sabia, dragă, s-a to… (dar îi fu frică să mintă) n-a fost niciodată ascuțită. Vrei să faci asta?
— Vreau, de ce nu.
Lihacev se ridică, se scotoci în raniță, și Petea auzi, nu după multă vreme, sunetul bătăios al oțelului frecat de gresie. Se urcă în furgon și se așeză pe o loitră. Sub el, cazacul îi ascuțea de zor sabia.
— Dorm băieții, hai? Zise Petea.
— Care dorm, care stau, așa ca noi.
— Dar băiețașul unde-i?
— Vesenni? S-a trântit colo, în tindă. Doarme tot cu frica-n sân. Dar a mai prins ceva inimă.
Mult timp după asta, Petea stătu tăcut și ascultă. În întuneric se auziră pași și apăru o siluetă neagră.
— Ce ascuți? Întrebă omul, apropiindu-se de furgon.
— Iaca, ascut și eu sabia boierului.
— Bine faci, spuse omul care lui Petea i se păru a fi un husar. N-a rămas cumva aici, la dumneata, cana?
— Uite-o colo, lângă roată.
Husarul luă cana.
— Nu-i mult, pân' la ziuă, adăugă el, căscând, și plecă.
Petea ar fi trebuit să știe că se afla într-o pădure, la o verstă departe de drum, cu detașamentul de partizani al lui Denisov, că stătea pe un furgon capturat de la francezi, de care erau legați cai, că sub furgon sta cazacul Lihacev și-i ascuțea sabia, că pata aceea mare și neagră din dreapta lui era o casă de pădurar, că pata roșie și luminoasă din vale, de la stânga lui, era un foc ce se stingea, că omul care venise să-și caute cana era un husar căruia îi era sete, dar nu știa nimic din toate astea și nici nu voia să știe. Era într-o împărăție a vrăjii, unde nimic nu mai avea legătură cu realitatea. Pata aceea mare și neagră era, poate, chiar casa pădurarului, dar putea fi prea bine și o peșteră, care ducea tocmai în fundul pământului. Pata roșie era, poate, un foc, dar putea fi și un ochi de monstru uriaș. Se putea întâmpla să fie adevărat că el ședea pe loitra unui furgon, dar se putea tot atât de bine să fi stat într-un turn grozav de înalt, din care, dacă ar fi căzut, trebuia să cadă o zi întreagă, o lună încheiată, să se scufunde mereu și să nu mai ajungă niciodată jos. Sub furgon se putea întâmpla să stea chiar cazacul Lihacev, dar putea foarte bine fi și cel mai bun, cel mai viteaz, cel mai minunat și extraordinar om din lume, pe care să nu-l fi știut nimenea. Poate că venise cu adevărat un husar după apă și se mistuise apoi în văgăună, dar poate că, de cum îi pierise de sub ochi, dispăruse cu totul și nici nu mai exista deloc.
Orice ar fi văzut acum Petea nu l-ar mai fi putut uimi. Se afla în împărăția vrăjii, în care orice era cu putință.
Se uită la cer. Și cerul era tot așa, vrăjit, ca și pământul. Pe cer se destrămau și alergau nourii purtați de vânt peste crestele copacilor atât de repede, încât parcă se grăbeau să dezvelească stelele. Câteodată, cerul părea că se limpezește și că bolta rămâne curată, neagră; alteori părea că petele acestea negre erau nourii. Se părea uneori că cerul se înălța sus, foarte sus, drept deasupra capului; alteori bolta lui se lăsa jos de tot, cât să-l fi ajuns cu mâna.
Petea începu să-și simtă ochii închizându-i-se și prinse a moțăi.
Auzea picăturile de ploaie căzând. Cineva vorbea în șoaptă. Caii nechezau sau se băteau. Se auzeau sforăituri.
„Vjig, jig, vjig, jig…” țiuia sub tocilă sabia. Și, deodată, Petea auzi o orchestră armonioasă, care cânta solemn un imn necunoscut și dulce. Petea era muzical ca și Natașa, mai muzical decât Nikolai, dar nu studiase niciodată muzica, nici nu se gândise la muzică și, de aceea, crâmpeiele de cântec care îi răsunau atât de neașteptat în minte erau pentru el ceva deosebit de nou și de atrăgător. Muzica se auzea tot mai deslușit. Melodia creștea, trecând de la un instrument la altul; Se înfiripa ceea ce se numește o fugă, deși Petea n-avea nici cea mai slabă idee de ceea ce este o fugă. Fiecare instrument, care aducea ba cu vioara, ba cu o trompetă, dar care scotea sunetele mai frumos și mai curat decât viorile și trompetele, fiecare instrument își cânta melodia sa și, înainte de a parcurge tot motivul, se contopea cu altul, care începuse cam același motiv, apoi cu un al treilea, cu un al patrulea și toate se îmbinau într-un acord și iarăși se despărțeau și iarăși se contopeau, când într-un solemn imn religios, când într-unul de strălucitor și luminos triumf.
„Ah, da, visez, asta-i în vis, își zise Petea, tresărind, îmi răsună mie în urechi. Sau poate o fi chiar o orchestră a mea. Uite, iar a început. Cântă-mi mie, hai, cântă-mi!”…
Închise ochii. Și din toate părțile, din depărtări parcă, începură să se adune sunetele, să se destrame, să se contopească; și iarăși totul se întruni în același imn dulce și solemn. „Ah, ce minunat! Cât vreau și cum vreau!” își spuse Petea. Și încercă să dirijeze acest uriaș ansamblu de instrumente.
„Hai, mai încet, mai încet, acum în surdină.” Și sunetele îi dădeau ascultare. „Hai, acum mai plin, mai voios, încă! Mai multă voioșie!” Și din străfunduri neștiute se ridicau, din ce în ce mai solemne și mai puternice, sunetele. „Acum, vocile, hai, începeți și voi!” porunci Petea. La început, din depărtare prinseră să răsune numai voci bărbătești, apoi și voci de femei. Vocile creșteau, creșteau într-un ritm majestos și uniform. Petea era înfiorat și fericit la auzul neasemuitei lor frumuseți.
Cântecul glasurilor omenești se contopea cu marșul solemn și triumfal; de pe crengi stropii picurau și sabia șuiera sub tocilă: vjig, jig, jig… și din nou începură să necheze și să se muște caii, dar nechezatul lor nu știrbea armonia, ci se integra în ea.
Petea n-ar fi putut spune de câtă vreme durau toate acestea: el se desfăta, mirându-se el însuși mereu de desfătarea sa, și-i părea rău că n-avea cui s-o împărtășească. Îl deșteptă vocea blânda a lui Lihacev.
— Gata, domnule sublocotenent, cu asta-l spinteci pe franțuz în două.
Petea se dezmetici.
— Se luminează, se luminează de-a binelea! Strigă el.
Caii, care înainte abia se întrezăreau, se vedeau acum întregi, până la coadă, iar printre crengile despuiate albea o lumină tulbure. Petea se întinse, sări jos de pe furgon, apoi scoase din buzunar o rublă și i-o dădu lui Lihacev, își vâjâi sabia, chipurile s-o încerce, și o vârî în teacă. Cazacii dezlegau caii și le ajustau chingile.
— Iaca și domnul comandant, zise Lihacev.
Din casa pădurarului ieșise Denisov care, după ce-l chemă pe Petea la el, ordonă oamenilor să se pregătească.
XI.
OAMENII ÎȘI GÃSIRÃ ÎN grabă, prin semiîntuneric, caii, le ajustară chingile și se adunară pe căprarii. Denisov stătea în fața căsuței și dădea ultimele dispoziții. Infanteria detașamentului fu prima care porni pe drum înainte, în lipăitul a o sută de tălpi ce frământau noroiul, și se pierdu îndată, printre copaci, în ceața zorilor. Esaulul dădea ordine cazacilor. Petea își ducea calul de dârlogi, așteptând cu nerăbdare ordinul să încalece. Fața, pe care și-o spălase cu apă rece, și mai cu seamă ochii, îi ardeau ca focul, un fior îl furnica prin șira spinării și tot trupul îi tremura cadențat și repede.
— Ei, gata sunteți? Întrebă Denisov. Aduceți caii!
Fură aduși caii. Denisov se răsti la cazac, fiindcă nu strânsese bine chinga și, după ce îl certă bine, încalecă. Petea puse piciorul în scară. Calul, ca de obicei, dădu să-l muște de picior, dar el, ușor ca fulgul sări iute în șa și, cu ochii la husarii care porniseră prin întuneric în urma lui, se apropie de Denisov.
— Vasili Feodorovici, îmi dați vreun ordin, ceva? Vă rog… Pentru numele lui Dumnezeu… zise el.
Denisov uitase parcă de existența lui Petea. Îi aruncă o privire.
— Un singur lucru te rog, îi vorbi el cu severitate: Să mă asculți și să nu te bagi nicăieri.
Tot timpul marșului, Denisov nu mai schimbă nici un cuvânt cu Petea și călări în tăcere. Când ajunseră la liziera pădurii, pe câmpie începea să se lumineze văzând cu ochii. Denisov vorbi ceva pe șoptite cu esaulul și cazacii prinseră să treacă pe lângă el și pe lângă Petea. După ce trecură toți, Denisov dădu pinteni calului și o porni la vale. Alunecând și lăsându-se pe crupă, caii coborau în vâlcea, cu călăreții în spate. Petea se ținea alături de Denisov. Tremurul lăuntric i se întețea. Se lumina din ce în ce; doar ceața mai ascundea încă lucrurile mai depărtate. Ajuns de vale, Denisov se uită înapoi și-i făcu un semn cazacului de lângă el, cu capul.
— Semnalul! Rosti el.
Cazacul ridică mâna și răsună un foc de armă. În aceeași clipă se auzi din față tropot de cai, strigăte venind din toate părțile și alte focuri de armă.
În clipa în care se auziră primele tropote și strigăte, Petea își lovi calul, îi dădu frâu liber și o porni la galop înainte, fără să-l mai asculte pe Denisov, care striga la dânsul. Lui Petea i se păru că în momentul când răsunase împușcătura, se luminase de tot ca în miezul zilei și se repezi spre pod. Înaintea lui, pe drum, galopau cazacii. Pe pod se izbi de un cazac rămas în urmă, apoi își continuă goana. În fața lui niște oameni – pesemne francezii – fugeau dinspre dreapta drumului spre stânga. Unul căzu în noroi, sub picioarele calului lui Petea.
Lângă o izbă se îngrămădiseră mai mulți cazaci, care trebăluiau ceva. Din înghesuială se auzi un strigăt înfiorător. Petea se repezi spre grup; ceea ce văzu mai întâi era un francez, palid, cu falca de jos tremurândă, și care se ținea de lemnul unei sulițe îndreptate spre pieptul lui.
— Ura! Băieți… ai noștri… strigă Petea și, lăsând frâu liber calului înfierbântat, galopă mai departe pe ulița satului.
Din față se auzeau împușcături. Cazaci, husari și prizonieri ruși în zdrențe, gonind pe amândouă laturile uliței, strigau ceva, tare și dezordonat. Un francez, chipeș, cu capul gol, cu fața roșie și încruntată, îmbrăcat într-o manta sinilie, se apăra cu baioneta în luptă cu niște husari. Până să ajungă și Petea acolo, francezul căzuse. „Iar am întârziat”, îl fulgeră pe Petea gândul și o porni la galop înspre locul de unde se auzeau împușcături mai dese. Împușcăturile veneau din curtea conacului boieresc unde fusese el cu Dolohov de cu seară. Francezii se postaseră în dosul gardului de nuiele al unei grădini năpădite de tufe dese și trăgeau în cazacii care se îmbulzeau în poartă. Zburând spre poartă, Petea îl văzu prin norii de fum pe Dolohov, care, cu fața palidă bătând în verde, le striga ceva oamenilor săi. „Înconjurați-i! Așteptați infanteria!” le striga el, în clipa când Petea galopă spre dânsul.
— Ce să mai așteptăm? Uraaa! strigă Petea și, fără să mai zăbovească o clipă măcar, galopă mai departe, spre locul de unde veneau împușcăturile și unde fumul prafului de pușcă era mai gros. Se auzi o salvă și, după ea, șuierături de gloanțe, unele pierdute în gol, altele izbindu-se în ceva. Cazacii și Dolohov se repeziră în urma lui Petea pe poarta conacului. Francezii fugeau care încotro prin norii de fum care se legănau în aer; unii aruncau armele și alergau de prin tufe în întâmpinarea cazacilor, alții fugeau la vale, spre iaz. Petea galopa pe calul său prin curtea boierească și, în loc să țină de dârlogi își mișca ciudat și repezit amândouă brațele, alunecând din șa din ce în ce mai mult într-o rână. Calul, dând peste un foc care abia mai pâlpâia în lumina dimineții, se opri și Petea căzu greoi pe pământul jilav. Cazacii putură vedea cum îi zvâcniră mâinile și picioarele în convulsiuni repezi, în ciuda faptului că din cap nu mișca de fel. Un glonț îi străbătuse țeasta.
După ce vorbi cu un ofițer francez venit spre el de după casă cu o batistă albă înfiptă în sabie, care-l anunță că se predau, Dolohov descălecă și se apropie de Petea, ce zăcea la pământ nemișcat cu mâinile întinse în lături.
— L-au dat gata, zise el încruntat și se îndreptă spre poartă să-l întâmpine pe Denisov.
— Ucis?! Strigă Denisov, care văzuse de la distanță poziția, bine-cunoscută lui, de om cu siguranță mort, în care zăcea Petea.
— L-au dat gata, repetă Dolohov, ca și când vorba asta i-ar fi făcut plăcere, și se grăbi să se apropie de prizonierii în jurul cărora cazacii făcuseră cerc. Nu-i luăm! Îi strigă el lui Denisov.
Denisov nu răspunse; se apropie de Petea, sări de pe cal și-i răsuci spre dânsul, cu mâini tremurătoare, obrazul mânjit de sânge și de noroi, care avusese timp să pălească.
„M-am deprins să am întotdeauna la mine ceva dulce. Stafide minunate, luați-le pe toate”, îi veni în minte. Și cazacii se uitară cu mirare la Denisov când acesta, scoțând niște sunete ce aduceau a lătrat, se întoarse repede, se îndreptă spre gard și se agăță cu mâinile de el.
Printre prizonierii ruși eliberați de Denisov și Dolohov era și Pierre Bezuhov.
XII.
GRUPUL DE PRIZONIERI ÎN care era Pierre nu mai avusese din partea comandamentului francez, chiar de pe vremea plecării sale din Moscova, nici un fel de dispoziții noi. La 22 octombrie, nu se mai afla laolaltă cu trupele și trenurile regimentare cu care ieșise din Moscova. Din convoiul de căruțe încărcate cu pesmeți, care merseseră primele etape în urma lor, jumătate fuseseră capturate de cazaci, iar cealaltă jumătate le-o luase înainte; dintre cavaleriștii care mergeau pe jos, înaintea lor, nu mai rămăsese niciunul; dispăruseră toți. În locul artileriei, care la primele etape se vedea în fruntea coloanei, șerpuia acum pe drum o uriașă coloană de căruțe aparținând mareșalului Junot, escortată de westfalieni. Îndărătul prizonierilor venea o coloană cu bagajele cavaleriei.
De la Viazma încolo, trupele franceze, care porniseră pe trei coloane, începură să umble grămadă, toate de-a valma. Semnele acestea de dezordine, pe care Pierre le observase la cel dintâi popas după plecarea din Moscova, ajunseseră acum până la trepte nebănuite.
Drumul pe care mergeau trupele era plin și de o parte și de alta cu leșuri de cai; oameni în zdrențe, rătăciți de pe la toate unitățile, se tot perindau, când alăturându-se, când răzlețindu-se iar de coloană.
De câteva ori, în timpul marșului se produseră false alarme, și soldații din escortă ridicau armele, trăgeau și fugeau care încotro, dând unii peste alții, apoi se adunau iar la loc și se mustrau reciproc pentru că se speriaseră degeaba.
Cele trei rămășițe de unități care mergeau împreună – depozitul cavaleriei, grupul de prizonieri și coloana de căruțe a lui Junot – tot mai formau un întreg aparte, deși atât bagajele și prizonierii, cât și convoiul de căruțe se topeau văzând cu ochii.
Din cele o sută douăzeci de căruțe care formaseră la început depozitul cavaleriei, rămăseseră nu mai mult de șaizeci; celelalte fuseseră capturate sau părăsite. Din convoiul lui Junot fuseseră de asemenea lăsate pe drum sau capturate câteva căruțe. Trei căruțe fuseseră jefuite de fugarii din corpul de armată al lui Davout. Din discuțiile nemților, Pierre aflase că pe lângă convoi fuseseră postate mai multe santinele decât pe lângă grupul de prizonieri și că unul dintre camarazii lor, un soldat neamț, fusese împușcat chiar din ordinul mareșalului, pentru că fusese găsită asupra lui o lingură de argint care aparținea mareșalului.
Cel mai mult însă dintre toate aceste trei rămășițe se topea grupul de prizonieri. Din trei sute treizeci de oameni câți porniseră din Moscova, nu mai rămăseseră acum nici măcar o sută. Pentru soldații din escortă, prizonierii erau mai mare povară decât șeile depozitului cavaleriei și decât trenul de căruțe al lui Junot. Șeile și lingurile lui Junot mai treacă-meargă, puteau fi bune la ceva, dar de ce trebuiau să facă de gardă și să păzească, pătrunși de ger și flămânzi cum erau, niște ruși tot atât de flămânzi și de înghețați, dintre care unii mureau pe drum, iar alții nu mai puteau merge și trebuiau, cum suna ordinul, să fie împușcați; lucrul acesta părea nu numai de neînțeles, dar și dezgustător. Și, ca și cum s-ar fi temut, în situația amărâtă în care se aflau și ei, să nu se lase năpădiți de sentimentul milei față de prizonieri, sentiment care mocnea în sufletul lor, și să-și înrăutățească prin aceasta propria lor situație, soldații din escortă se comportau deosebit de morocănos și de aspru față de ei.
La Dorogobuj, în timp ce soldații din escortă, după ce-i închiseseră pe prizonieri într-un grajd, se duseseră să jefuiască propriile lor depozite, câțiva soldați prizonieri săpaseră zidul pe dedesubt și evadaseră, dar fuseseră prinși de francezi și împușcați.
Măsura luată la plecarea din Moscova și pe care o respectaseră la început, ca prizonierii ofițeri să meargă despărțiți de prizonierii soldați, căzuse demult; toți cei care puteau să umble mergeau laolaltă și, după a treia etapă, Pierre se găsi din nou în tovărășia lui Karataev și a cățelușului liliachiu cu picioarele strâmbe, care și-l alesese de stăpân pe Karataev.
Pe Karataev, a treia zi după plecarea prizonierilor din Moscova, îl apucaseră din nou frigurile de care zăcuse la spitalul de la Moscova și, pe măsură ce-l vedea mai fără de putere, Pierre îl ocolea. Pierre nu știa de ce, dar de când boala lui Karataev se agravase, trebuia să-și calce pe inimă ca să se poată apropia de dânsul. Când se apropia de el și auzea gemetele sfârșite pe care bolnavul le scotea de obicei când se culca în timpul popasurilor, dar mai ales când simțea mirosul din ce în ce mai tare ce duhnea din trupul lui Karataev, Pierre căuta să-l ocolească și nu se mai gândea la dânsul.
În timpul prizonieratului, în baracă, Pierre descoperise – nu cu mintea, ci cu toată făptura sa, cu ajutorul vieții din el – că omul e făcut pentru a fi fericit, că fericirea e în el însuși, în satisfacerea trebuințelor omenești naturale și că toată nefericirea vine nu din lipsuri, ci din prea mare belșug; acum însă, în timpul ultimelor trei săptămâni de marș, mai descoperi încă un adevăr, un adevăr nou și liniștitor și anume că în lume nu-i nimic înfricoșător. Aflase că, așa cum nu există în lume situație în care omul să poată fi fericit și liber pe deplin, nu există nici situație în care omul să fie pe deplin nefericit sau cu totul încătușat. Aflase acum că și suferința și libertatea au o limită și că aceste limite sunt foarte apropiate; că omul care suferă din pricină că pe așternutul lui de petale de roză o petală s-a îndoit, suferă exact la fel cum suferea și el acum, când dormea pe pământul gol și umed, răcindu-și o parte a trupului și încălzindu-și-o pe cealaltă; că atunci când el, Pierre, se încălța odinioară cu pantofii strâmți de bal, suferea exact la fel ca acum, când umbla cu totul desculț (încălțămintea i se rupsese demult) și când picioarele îi erau numai răni. Aflase tot acum că, atunci când se însurase el din proprie voință – cum i se părea – nu fusese mai liber decât acum, când îl zăvorau pe noapte într-un grajd. Din tot ceea ce mai târziu numea și el suferință, dar o suferință care pe atunci aproape că nici nu se făcea simțită, mai greu îi era cu picioarele goale, julite și pline de cruste. (Carnea de cal era gustoasă și hrănitoare, izul de silitră al prafului de pușcă, folosit în loc de sare, era chiar plăcut; frig prea din cale-afară nu era, iar ziua, în timpul marșului, era chiar cald, pe când noaptea te puteai încălzi la focuri; păduchii care-l mâncau îl mai încălzeau.) Singurul lucru greu de suportat la început fură picioarele pline de răni.
În ziua a doua de marș, cercetându-și rănile la lumina focului, Pierre crezuse că-i va fi cu neputință să mai calce pe ele; dar când ceilalți se ridicaseră să plece, pornise și el șchiopătând, și pe urmă, încet-încet, când se mai înfierbântă, durerile îl lăsară cu totul, deși seara îi fusese și mai frică să-și privească picioarele. Nu se mai uită deci la ele și se gândi la altceva.
Abia acum înțelese Pierre toată forța vitală a omului și puterea salvatoare a deplasării atenției, funcție înnăscută în om și asemănătoare aceleia a supapei de siguranță de la mașinile cu aburi, care dă drumul aburilor de prisos de îndată ce presiunea lor depășește o limită anumită.
Nu vedea și nu auzea cum erau împușcați prizonierii rămași în urmă, deși mai bine de o sută dintre ei pieriseră în felul acesta. Nu se mai gândea la Karataev, care slăbea pe zi ce trecea și care, de bună seamă, avea să se supună curând aceleiași soarte. Încă și mai puțin se gândea Pierre la el însuși. Cu cât situația lui devenea mai grea, cu cât viitorul îi apărea mai înfricoșător, cu atât îi treceau prin minte – în mod din ce în ce mai independent de situația în care se găsea – imagini, amintiri și gânduri liniștitoare și aducătoare de bucurie.
XIII.
ÎN ZIUA DE 22 OCTOMBRIE, pe la amiază, Pierre urca la deal, pe drumul plin de noroi și alunecos, uitându-se doar în jos la picioare și la hârtoapele drumului. Arunca din când în când câte o privire împrejur, la ceata atât de cunoscută care-l înconjura, apoi din nou își privea picioarele. Și ceata aceea, și picioarele pe care le privea, îi păreau la fel de cunoscute, ca făcând parte integrantă din el. Serâi, cățelușul liliachiu și cu picioarele strâmbe, alerga voios pe marginea drumului și, din când în când, ca pentru a dovedi cât e de sprinten și de mulțumit, își îndoia un picior de dinapoi și sărea în trei labe, ca apoi să se repeadă, punându-le iarăși pe toate patru în pământ și lătrând la corbii care țopăiau pe stârvuri. Serâi era mai voios acum și mai gras decât la Moscova. Oriunde te-ntorceai, dădeai numai de carne, de diferite vietăți – de la cea de om până la cea de cal – și în diferite stadii de descompunere; și cum, din cauza oamenilor în marș, lupii nu se apropiau, Serâi se putea ghiftui după pofta inimii.
O ploicică măruntă se cernea încă de dimineață și părea că dintr-o clipă în alta ploaia va înceta și cerul se va însenina; dar, după câte o scurtă oprire, ploaia începea să se cearnă din nou, și mai deasă. Pământul îmbibat de ploaie nu mai primea apa și tot drumul era numai pâraie.
Pierre înainta privind în lături, numărându-și pașii din trei în trei și îndoind câte un deget la fiecare trei pași. Stând de vorbă cu ploaia, el îi spunea în tăcere: ei haide, ei haide toarnă, hai, mai toarnă!
I se părea că nu se gândește la nimic. Dar undeva departe, în străfundurile sufletului său, un gând însemnat și liniștitor își făcea drum. Acest gând era sâmburele spiritual extrem de subtil al discuției lui de ieri cu Karataev.
Ieri, în timpul popasului de noapte, înghețând lângă focul lor stins, Pierre se ridicase și trecuse la focul cel mai apropiat și care ardea cel mai bine. Lângă focul de care se apropiase era și Platon, înfășurat cu cap cu tot ca într-un giulgiu în manta, și le povestea soldaților cu glasul lui sfătos, plăcut, dar slăbit, de om bolnav, o istorie pe care Pierre o știa. Trecuse de miezul nopții. Era vremea când Karataev își venea de obicei în fire după accesele de friguri și era deosebit de însuflețit. Apropiindu-se de foc și auzind vocea slabă, bolnăvicioasă, a lui Platon, al cărui chip, viu luminat de flacăra focului, era de plâns, Pierre simți ca un cuțit în inimă. Îl înfricoșa mila pe care i-o inspira omul acesta și ar fi vrut să plece, dar alte focuri nu mai erau și Pierre, străduindu-se să nu se uite la Platon, se întinse la foc.
— Ei, cum o mai duci cu sănătatea? Îl întrebă el.
— Ce sănătate? Când te plângi de boală, nu-ți mai dă Dumnezeu moarte, răspunse Karataev și reveni îndată la povestirea începută.
— Și așa, frățioare, urmă Platon cu un zâmbet pe fața lui slabă și palidă și cu o strălucire aparte de bucurie în ochi, iacă, măi frățioare…
Pierre știa demult povestea; Platon i-o istorisise de vreo șase ori numai lui și de fiecare dată o spusese cu un simțământ proaspăt de bucurie. Dar oricât o știa de bine, de data asta Pierre o ascultă ca pe ceva nou și vraja domoală care, de bună seamă, îl cuprinsese pe Karataev cât istorisi, i se transmise și lui Pierre. Era povestea unui negustor bătrân care-și ducea viața, împreună cu familia sa, în fapte bune și în frica lui Dumnezeu, și care plecase odată la drum, spre o mânăstire, cu un prieten de-al lui, negustor bogat.
Traseră la han și înnoptară amândoi acolo; a doua zi însă, tovarășul bătrânului negustor fu găsit înjunghiat și prădat. Sub perna bătrânului negustor fu găsit cuțitul plin de sânge. Îl judecară pe negustor, îl biciuiră și, după ce i se crestă nasul, cum cere rânduiala – spuse Karataev – îl trimiseră la ocnă.
— Și iată că trec, frățioare (aici ajunsese Karataev cu povestirea când se apropie Pierre), trec de la treaba asta zece ani sau chiar și mai bine. Bătrânul își ducea viața în ocnă. Se supunea cum se cuvine și nu făcea nici un rău. Numai că se ruga lui Dumnezeu să-i ia zilele. Bun! Și numai ce s-adună ei într-o noapte, ocnașii, iaca așa cum suntem noi aicea la un loc, și bătrânul cu ei. Și vine vorba să spună care cu ce-a greșit, cu ce l-a mâniat pe Dumnezeu. Și-ncep ei să spună: ceala c-a ucis un suflet de om, ceala c-a omorât doi oameni; ba unul c-a pus foc, ba altul că-i fugar de pe moșie și câte și mai câte. Și unde s-apucă ei să-l întrebe pe bătrân: dar tu, cică, moșule, de ce-o pătimești? Eu, fraților, zice, pentru păcatele mele și ale lumii pătimesc. Eu nici de luat viața cuiva n-am luat, nici de pus mâna pe lucru străin n-am ucis, iar din prisosul meu am mai dat și celor necăjiți. Eu, fraților, sunt negustor, dragii mei. Am avut avere, nu glumă. Și uite, așa și-așa, zice. Și le-a povestit, va să zică, totul cum a fost din fir în păr. Eu, zice, de jeluit nu mă jelui. Dumnezeu m-a pus, va să zică, la încercare. De un lucru doar mi-e jale: de baba mea și de copii. Și așa, bătrânul a început deodată să plângă. Și s-a brodit să se afle printre ei chiar omul care-l omorâse pe negustor. Unde s-a petrecut asta, moșule? Zice. Când, prin ce vreme a anului? De toate l-a-ntrebat cu de-amănuntul. Și parcă i-a dat un fier roșu prin inimă. Vine, uite-așa, la bătrân și-i cade în genunchi. Pentru mine, moșule, pătimești tu. Adevărul adevărat! Omul ăsta, băieți, zice, se chinuiește aici fără nici o vină, pe degeaba. Eu, zice, sunt cel care am făptuit omorul și ți-am pus cuțitul sub cap, când dormeai. Iartă-mă, moșule, zice, pentru numele lui Dumnezeu, iartă-mă!
Karataev tăcu puțin; zâmbi fericit, cu ochii la foc și scormoni jeraticul.
— Și zice bătrânul: Dumnezeu, cică, să te ierte, căci noi toți avem în fața Domnului păcate și eu pentru păcatele mele sufăr. Și a început să plângă cu lacrimi fierbinți. Atunci, ce să vezi, șoimulețule? Continuă Karataev cu chipul tot mai iluminat de un zâmbet entuziast, ca și când abia în ceea ce avea să spună de aici înainte stătea tot farmecul și tâlcul povestirii. Ce să vezi, șoimulețule, ucigașul s-a dat singur pe față dinaintea stăpânirii. Eu, zice, șase suflete am trimis pe ceea lume (era mare tâlhar), dar cel mai tare mi-e jale de bătrânul ista. Nu vreau să aibă a se plânge de mine. Și a povestit tot cum s-a întâmplat; au scris ei și au trimis hârtia, așa cum se cuvine. Cale lungă, tevatură, pe la judecată, pe la stăpânire, până au ticluit acolo hârtia cum trebuie; de, ca la ocârmuitori, care va să zică. Ajunge ea până în mâinile țarului. Și iaca, la urma urmei, vine poruncă împărătească: să-i dea drumul negustorului și să-i răscumpere anii de ocnă, cum au judecat ei acolo. Vine hârtia și încep ei să-l caute pe moșneag. Unde-i cutare și cutare bătrân, osândit fără vină? A venit hârtie de la țar. Și l-au tot căutat. Lui Karataev îi tremura falca de jos. Dar pe el îl și iertase Dumnezeu. Murise. Și iac-așa, șoimulețule, sfârși Karataev și rămase multă vreme zâmbitor și tăcut, cu ochii țintă în gol, drept în fața lui.
Nu povestirea în sine, ci tainicul ei tâlc, bucuria aceea extatică ce radia de pe chipul lui Karataev cât timp istorisise și sensul misterios al acestei bucurii – iată acel ceva nelămurit și plin de desfătări ce-i umplea acum lui Pierre sufletul.
XIV
— A VOS PLACES!100 strigă pe neașteptate o voce.
În rândurile prizonierilor și soldaților din escortă începu numaidecât o forfotă plină de voie bună, provocată parcă de așteptarea nu se știe cărui eveniment solemn și fericit. Răsunau din toate părțile numai strigăte de comandă și pe stânga convoiului apărură niște cavaleriști bine îmbrăcați, pe cai frumoși, care ocoliră în trap prizonierii. Stăruia pe chipul tuturor expresia aceea de încordare pe care o au oamenii în apropierea marilor stăpânitori. Prizonierii se strânseră grămadă și fură împinși la o parte din cale; pe drum se înșiruiră soldații din escortă.
— L'Empereur! L'Empereur! Le maréchal! Le duc!101 și cum dispărură rândurile dese ale ghiftuitei escorte, trecu huruind un cupeu tras de patru cai suri înaintași.
Pierre zări fața liniștită, frumoasă, grasă și albă a unui om cu tricorn. Era unul dintre mareșali. Privirea mareșalului se întoarse o clipă înspre silueta de om zdravăn, săritoare în ochi, a lui Pierre, și în expresia cu care mareșalul acela își întoarse încruntat fața, lui Pierre i se păru că vede și compătimire și dorința de a o ascunde.
Roșu la față și speriat, generalul care conducea coloana gonea în urma cupeului, pe calul său pricăjit. Câțiva ofițeri se adunară grămadă și soldații îi înconjurară. Toți aveau chipurile tulburate de încordare.
— Qu'est-ce qu'il a dit? Qu'est-ce qu'il a dit?102 auzi Pierre.
Cât trecuse mareșalul, prizonierii se îngrămădiseră la un loc și Pierre dădu cu ochii de Karataev, pe care nu-l văzuse încă în dimineața aceea. Karataev, cu mantaua pe el, ședea rezemat de trunchiul unui mesteacăn. Pe fața lui, pe lângă expresia de bucurie și de duioșie pe care i-o văzuse acum o zi, când cu povestea suferințelor negustorului nevinovat, strălucea acum o expresie de calm solemn.
Karataev se uita la Pierre cu ochii lui buni și rotunzi, înecați de lacrimi și se vedea bine că îl chema: voia să-i spună ceva. Dar Pierre se temea să nu-l biruie înduioșarea. Se făcu deci că nu bagă de seamă cum se uită la el și se îndepărtă în grabă.
Când convoiul de prizonieri se urni iarăși din loc, Pierre se uită înapoi. Karataev încă stătea la marginea drumului, proptit de mesteacăn și doi francezi, aplecați asupră-i, tot vorbeau ceva între ei. Pierre nu se mai uită; își continuă mersul la deal, șchiopătând.
Îndărăt, dinspre locul unde stătuse Karataev, răsună un foc de armă, Pierre auzi clar detunătura, dar chiar în clipa când o auzi își aminti că nu sfârșise încă numărătoarea etapelor ce le mai rămăseseră până la Smolensk, socoteală pe care o începuse înainte de trecerea mareșalului. Și începu iar să calculeze. Cei doi soldați francezi, dintre care unul ținea în mână o armă fumegândă, îl ajunseră din urmă și trecură pe lângă el. Erau amândoi palizi și în expresia chipului lor – unul dintre ei se uită timid la Pierre – era ceva asemănător cu ceea ce văzuse Pierre pe fața soldatului cel tânăr, la execuție. Pierre se uită la soldat și își aminti cum, cu trei zile înainte, tot soldatul acesta își arsese cămașa pe care și-o usca la foc și cum râseseră ceilalți de dânsul.
Un scheunat de câine se auzi în spatele lor, dinspre locul unde rămăsese Karataev. „La ce-o mai fi urlând prostul de el?” se gândi Pierre.
Cei doi, soldații care mergeau în rând cu Pierre, nu-și întoarseră nici ei privirile către locul de unde se auzise împușcătura și apoi urletul câinelui; dar o expresie de asprime li se așternu pe chip.
XV.
CÃRUÞELE CU MATERIALE, prizonierii și coloana de bagaje ale mareșalului poposiră în satul Șamșevo. Se grămădiră toți pe lângă focuri. Pierre se apropie de foc, mâncă carne de cal friptă, se culcă cu spatele la foc și adormi cum puse capul jos. Dormi iarăși cum dormise atunci la Mojaisk, după bătălia de la Borodino.
Din nou, realitatea se contopi cu visul și din nou, întocmai ca atunci, cineva, poate el însuși sau poate un altul, îi rosti cu glas tare gândurile, chiar aceleași gânduri care-i fuseseră tălmăcite cu glas tare și atunci, la Mojaisk.
„Viața este totul. Viața este Dumnezeu. Totul se deplasează și se mișcă și această mișcare este Dumnezeu. Și atât timp cât există viață, există și desfătările conștiinței de dumnezeire. A iubi viața înseamnă a iubi pe Dumnezeu. Mai greu și mai fericit lucru din toate este să iubești această viață, chiar când te chinuiești și chiar dacă te chinuiești pe nedrept.” „Karataev!” își aminti Pierre.
Și, deodată parcă, îi apăru aievea în față un bătrânel blând, demult uitat, fostul lui profesor de geografie din Elveția. „Stai puțin!” zise moșneagul. Și-i arătă lui Pierre un glob. Globul acesta era o sferă vie, mișcătoare, fără dimensiuni. Toată suprafața globului era alcătuită din stropi îngrămădiți unul într-altul. Și picăturile acestea erau toate în continuă mișcare și deplasare: când se contopeau câteva într-un singur strop, când dintr-un strop se făceau mai multe. Fiecare strop năzuia să se întindă, să câștige cât mai mare suprafață, dar celelalte, tinzând spre același lucru, îl împingeau, adeseori îl nimiceau, sau, câteodată, se uneau cu el.
— Iată, asta-i viața! Spunea bătrânul profesor.
„Ce simplu și limpede e! Gândi Pierre. Cum am putut să nu știu lucrul acesta mai înainte!”
— La mijloc e Dumnezeu și fiecare picătură năzuiește să crească pentru a-l răsfrânge în cât mai mare măsură cu putință. Crește, se unește cu alta, se strânge, dispare de la suprafață, intră în adâncuri și iarăși apare plutind. Iată, bunăoară, Karataev: s-a împrăștiat și nu mai este. Vous avez compris, mon enfant?103 spuse profesorul.
— Vous avez compris, sacré nom!104 strigă o voce și Pierre se trezi.
El se ridică în capul oaselor, dar rămase jos, șezând. În fața focului, stând pe vine, era un soldat francez care tocmai dăduse în lături un soldat rus ca să-i ia locul și își frigea o bucată de carne înfiptă în vergeaua armei. Mâinile lui păroase, roșii, cu vine proeminente, cu degete scurte, răsuceau îndemânatic frigarea. Fața lui smolită, cu sprâncene încruntate, i se vedea bine la lumina jeraticului.
— Ça lui est bien égal, bombănea el repezit, adresându-se soldatului din spatele său, brigand, va!105
Și, învârtind înainte vergeaua, soldatul se uită posomorât la Pierre. Acesta întoarse capul și privi umbrele. Un soldat rus prizonier, cel dat la o parte de francez, stătea lângă foc și tot netezea ceva cu mâna. Uitându-se mai bine, Pierre îl recunoscu pe Serâi, cățelușul liliachiu, care, dând din coadă, se gudura la picioarele soldatului.
— A, ai venit? Spuse Pierre. Dar unde-i Pla… începu el și nu-și mai sfârși vorba.
În mintea lui se asociară dintr-o dată, ieșind brusc la lumină, unele amintiri: ochii cu care se uitase la el Karataev, când stătea rezemat de copac, împușcătura auzită dintr-acolo, urletul de câine, chipurile de ucigași ale celor doi soldați francezi care trecuseră pe lângă el, arma din țeava căreia mai ieșea încă fum, lipsa lui Karataev la acest popas. Era pe punctul de a pricepe că Platon Karataev fusese ucis, când îi țâșni în conștiință amintirea unei seri petrecute cu o frumoasă poloneză, vara trecută, pe terasa casei sale din Kiev. Apoi, înainte de a fi apucat să-și înlănțuiască între ele amintirile zilei și înainte de a fi tras vreo concluzie, Pierre închise ochii și tabloul priveliștii de vară se topi în amintirea unei băi, a unui glob lichid, mișcător, și se scufundă încet, undeva, într-o apă, iar apa îi ajunse până peste cap.
Înainte de răsăritul soarelui, pe Pierre îl deșteptară focuri de armă și strigăte puternice, care se întețeau. Trecură fugind pe lângă el câțiva francezi.
— Les cosaques!106 strigă unul dintre ei și, într-o clipă, o mulțime de chipuri de ruși făcuseră cerc în jurul lui Pierre.
Mult timp, Pierre nu putu pricepe ce se petrecea cu el. Auzea din toate părțile cum plâng de bucurie tovarășii săi.
— Fraților, iubiții mei, fraților dragi!
Strigau, plângând, soldații bătrâni, îmbrățișându-se cu husarii și cazacii.
Aceștia făceau cerc în jurul prizonierilor și se grăbeau să le ofere, care haine, care cizme, care pâine. Pierre sta în mijlocul lor și plângea cu hohote, fără să poată scoate o vorbă. Se repezi să-l îmbrățișeze pe cel dintâi soldat care se apropiase de el și, plângând, prinse a-l săruta.
Dolohov sta la poarta unei case ruinate, lăsând să treacă prin fața lui ceata francezilor dezarmați. Francezii, tulburați de toate câte se petrecuseră, vorbeau tare între ei, dar când treceau prin dreptul lui Dolohov, care-și plesnea ușor cu cravașa carâmbul cizmei și-i măsura cu privirea lui rece și sticloasă ce nu promitea nimic bun, le amuțea la toți glasul. De cealaltă parte sta cazacul lui Dolohov și număra prizonierii, făcând la fiecare sută de oameni un semn cu creta pe poartă.
— La câți ai ajuns? Își întrebă Dolohov cazacul, ocupat cu numărătoarea.
— La a doua sută, răspunse cazacul.
— Filez, filez, le striga Dolohov francezilor, cu expresia pe care o învățase chiar de la ei, și când privirile i se încrucișau cu ale prizonierilor ce treceau, ochii lui aveau o sticlire plină de cruzime.
Denisov, posomorât la față, cu cușma în mână, pășea în urma câtorva cazaci, care duceau spre o groapă săpată în grădină trupul lui Petea Rostov.
XVI.
DE LA 28 OCTOMBRIE CÂND începură gerurile, fuga francezilor luă doar un caracter mai tragic, căci oamenii care degerau de frig și pe urmă se prăjeau și mureau pe lângă focuri, ca și cei înfofoliți în șube – împăratul, regii și ducii – care duceau cu ei avuțiile furate în trăsuri, își continuau fuga. În fond însă, procesul bejeniei și descompunerii armatei franceze nu se schimbase întru nimic de la plecarea din Moscova.
De la Moscova și până la Viazma, dintr-o armată de șaptezeci și trei mii de oameni, fără a mai socoti garda (care, tot timpul războiului, nu făcuse decât jafuri), din aceste șaptezeci și trei de mii nu mai rămăseseră decât treizeci și șase de mii (din care pieriseră în lupte nu mai mult de cinci mii). Acesta e primul termen al progresiei pierderilor, care determină cu o precizie matematică termenii următori.
Armata franceză pierea și se topea, în aceeași proporție, de la Moscova la Viazma, de la Viazma la Smolensk, de la Smolensk la Berezina și de la Berezina la Wilna, independent de întețirea ori slăbirea gerului, de urmărire, de tăierea drumului, sau de toate celelalte condiții, luate în parte. După Viazma, armata franceză, în loc să rămână împărțită în trei coloane, se adună laolaltă într-o singură hoardă și merse așa până la sfârșit. Berthier îi scria împăratului său (se știe cât de mult își permit să se depărteze de adevăr comandanții, atunci când descriu situația armatei lor) următoarele: „Je crois devoir faire connaâtre a Votre Majesté l'état de ses troupes dans les différents corps d'armée que j'ai été a meme d'observer depuis deux ou trois jours, dans différents passages. Elles sont presque débandées. Le nombre des soldats qui suivent les drapeaux est en proportion du quart au plus dans presque tous les régiments, les autres marchent isolément, dans différentes directions et pour leur compte, dans l'espérance de trouver des subsistances et pour se débarrasser de la discipline. En général, ils regardent Smolensk comme le point ou ils doivent se refaire. Ces derniers jours, on a remarqué que beaucoup de soldats jettent leurs cartouches et leurs armes. Dans cet état de choses, l'intéret du service de Votre Majesté exige, quelles que soient ses vues ultérieures, qu'on rallie l'armée a Smolensk en commençant a la débarrasser des noncombattants tels que hommes démontés, des bagages inutiles et du matériel de l'artillerie qui n'est plus en proportion avec les forces actualles. En outre, les jours de repos, des subsistances sont nécessaires aux soldats qui sont exténués par la faim et la fatigue; beaucoup sont morts ces derniers jours, sur la route et dans les bivouacs. Cet état de choses va toujours en augmentant et donne lieu de croindre que și l'on n'y prete un prompt remede, on ne soit plus maâtre des troupes dans un combat.
Le 9 novembre, a 30 verstes de Smolensk.”107
Pătrunzând în Smolensk, care reprezenta pentru ei un pământ al făgăduinței, francezii se omorâră unii pe alții pentru proviant, jefuindu-și propriile depozite, iar când nu le mai rămase nimic de prădat, își urmară fuga mai departe.
Mergeau toți, fără să știe nici ei unde se duc și de ce. Cu atât mai puțin știa lucrul acesta geniul lui Napoleon, deoarece lui nimeni nu-i dădea ordine. Totuși, atât el, cât și cei din jurul său își mai păstrau obiceiurile dinainte: scriau ordine, scrisori, rapoarte, ordres du jour108, se intitulau unii pe alții: „Sire, Mon Cousin, Prince d'Eckmühl, Roi de Nâples”109 și așa mai departe. Dar toate ordinele și rapoartele erau numai pe hârtie, nimic nu se îndeplinea după litera lor, pentru că nici nu se putea îndeplini și, cu toate titlurile acestea pompoase de mărire sau de rudenie pe care și le dădeau unul altuia, simțeau cu toții că nu-s decât niște oameni răi, vrednici de milă, care făcuseră multe rele și cărora le venise acum vremea să dea socoteală. Și, cu toate că se prefăceau îngrijorați de soarta armatei, fiecare dintre ei se gândea doar la sine însuși și la chipul cum ar putea să fugă mai curând și să-și scape pielea.
XVII.
OPERAÞIUNILE ARMATEI RUSE și ale celei franceze din timpul campaniei de retragere de la Moscova la Niemen seamănă cu jocul de-a baba-oarba, unde cei doi jucători sunt legați la ochi și în care unul sună din când în când dintr-un clopoțel, pentru ca să dea un semn despre sine celui care-l prinde. La început, cel care trebuie prins, nefiindu-i frică de inamic, sună din clopoțel; dar când se crede în pericol, caută să umble în vârful picioarelor, fugind de dușmanul său cât mai neauzit și, de multe ori, aleargă de-a dreptul în brațele urmăritorului.
La început, trupele napoleoniene au mai dat semne de viață – aceasta se întâmpla în prima perioadă a mișcărilor, pe drumul Kalugăi – dar pe urmă, când au ajuns pe drumul Smolenskului, au rupt-o la fugă, ținând cu mâna limba clopoțelului și, de multe ori, crezând că fug de ruși, dădeau peste ei.
Față de repeziciunea cu care fugeau francezii și cu care-i urmăreau rușii, mijlocul principal de a cunoaște, măcar cu aproximație, situația inamicului – patrulele de cavalerie – nu exista. În afară de asta, în urma schimbărilor de poziții ale ambelor tabere, atât de dese și de repezi, veștile, așa neprecise cum erau, nici nu puteau ajunge la timp. Dacă – bunăoară – pe ziua de două venea o înștiințare că armata inamicului se aflase pe ziua de întâi în cutare sau cutare loc, apoi în ziua de trei, când s-ar fi putut întreprinde ceva, armata respectivă avusese timpul să mai străbată două etape și situația ei prezentă era cu totul alta.
O armată fugea, cealaltă o ajungea din urmă. De la Smolensk, francezilor li se deschiseră în față o seamă de căi diferite; s-ar fi putut așadar crede că acolo, vreme de patru zile cât poposiseră, ar fi avut tot timpul să se informeze în ce parte se află inamicul, să-și ia oarecari măsuri potrivite și să întreprindă ceva nou. Dar, după cele patru zile de popas, cetele lor o luară iarăși la fugă, nu spre dreapta și nici spre stânga, ci așa, fără nici o manevră tactică, fără judecată, pe vechiul drum, cel mai prost, spre Krasnoe și Orșa, calea pe care o mai bătătoriseră tot ei, la venire.
Așteptându-se la venirea inamicului din spate și nu din față, francezii fugeau, răzlețindu-se și depărtându-se unii de alții, la distanțe de câte douăzeci și patru de ore de drum. În fruntea tuturor era împăratul, apoi regii, apoi ducii. Armata rusă, crezând că Napoleon o va lua spre dreapta, peste Nipru, singurul lucru cu cap pe care-l avea de făcut – coti și ea la dreapta și ieși la drumul mare, în direcția Krasnoe. Și aici, întocmai ca la jocul de-a baba-oarba, francezii se ciocniră nas în nas cu avangarda noastră. Văzându-și pe neașteptate inamicul în față, francezii se zăpăciră și se opriră la început, speriați, apoi o luară iarăși la fugă, părăsindu-și tovarășii care veneau în urma lor. Trei zile la rând defilară prin fața liniilor armatei ruse unități franceze răzlețe, una după alta: întâi ale viceregelui, apoi ale lui Davout, și mai la urmă ale lui Ney. Fiecare dintre ei îi părăsi pe ceilalți, lăsând în urmă tot ce-i împovăra, lepădându-se de artilerie și de jumătate din efectiv, și scăpând cu fuga numai datorită faptului că noaptea ocoleau trupele ruse, în semicerc, prin dreapta.
Ney, care venea cel din urmă – pentru că (cu toată situația nenorocită în care se aflau, sau poate tocmai în urma acestei situații, voiau să bată dușumeaua care le făcuse cucuie) fusese ocupat cu aruncarea în aer a zidurilor Smolenskului, care nu șezuseră nimănui în cale – Ney, după ce-și lăsă și oamenii și tunurile și tot, trecu Niprul pe furiș, noaptea, prin pădure, numai cu o mie de oameni din corpul de zece mii pe care-l avusese, și-l ajunse pe Napoleon la Orșa.
De la Orșa, goniră mai departe pe drumul Wilnei și, tot așa, își urmară jocul de-a baba-oarba cu armata care-i fugărea. La Berezina se învălmășiră iară; mulți se înecară, mulți alții se predară, dar cei care reușiră să treacă râul fugiră mai departe. Comandantul lor suprem își puse șuba, se urcă într-o sanie și o luă la fugă singur, părăsindu-și tovarășii. Cine a putut, a fugit și el; cine nu, s-a predat sau a murit.
XVIII.
S-AR PÃREA CÃ ÎN ACEASTÃ campanie a fugii francezilor, când ei au făcut tot ce se putea face pentru a se hărăzi pieirii, când în niciuna dintre mișcările acestei gloate, începând de la întoarcerea ei pe drumul Kalugăi și până la fuga comandantului din mijlocul armatei, nu s-a putut vedea nici cea mai măruntă urmă de rațiune, s-ar părea că, măcar pentru această perioadă a campaniei, istoricilor care atribuie voinței unui singur om acțiunile maselor, le-ar fi cu neputință descrierea acestei retrageri în sensul vederilor lor. Dar nu-i așa. Munți întregi de cărți au scris istoricii cu privire la această campanie și, peste tot, se vorbește de dispozițiunile lui Napoleon, de planurile lui adânc gândite, de manevrele pe care le executau trupele și de genialele dispozițiuni ale mareșalilor săi.
Retragerea de la Maloiaroslaveț, într-un moment când i se lăsase libera trecere într-o regiune bogată și când îi era deschis drumul paralel, pe care l-a urmat apoi Kutuzov, precum și inutila retragere pe un drum pustiit, ne sunt explicate prin tot felul de considerații adânci. Prin același fel de considerații adânci ne e descrisă retragerea lui de la Smolensk la Orșa. Pe urmă ni se descrie eroismul său la Krasnoe când, zice-se, hotărât să țină piept unui atac și să ia el însuși comanda, se plimbă cu un băț de mesteacăn în mână și spune:
— J'ai assez fait l'Empereur, il est temps de faire le général.110
Și, cu toate astea, el fuge neîntârziat, mai departe, lăsând în voia soartei porțiuni zdrobite din armata sa, care se aflau în urmă.
Ni se descrie apoi sufletul mare al mareșalilor, în special al lui Ney, suflet mare care consta în faptul că s-a furișat noaptea prin pădure, trecând Niprul, și, fără drapele și fără artilerie, fără nouă mii dintre cei zece mii de oameni pe care-i avusese, a fugit la Orșa.
Și, în sfârșit, ultima plecare a marelui împărat din mijlocul eroicei armate ne este prezentată de istorici ca un lucru măreț și genial. Chiar și ultima lui faptă, fuga, care se cheamă pe limba noastră omenească lașitate în cel mai înalt grad și de care fiecare copil învață să se ferească, chiar și această faptă capătă, pe limba istoricilor, o justificare.
Iar atunci când firul atât de elastic al raționamentelor istorice nu se mai poate întinde, când acțiunea este vădit împotriva a tot ceea ce omenirea consideră bine și drept, istoricilor li se înfățișează concepția salvatoare a omului mare. Ca și cum această măreție a lui ar exclude măsura binelui și răului. Pentru un om mare nu există rău. Nu există oroare de care să poată fi învinuit cel care e mare.
„C'est grand!”111 – spun istoricii și atunci nu mai există nici bine, nici rău, există numai „grand„ și „ne-grand”. Grand e bine; ne-grand e rău. Grand este, după concepția lor, o însușire a unor făpturi deosebite de restul oamenilor, numite de ei eroi. Și Napoleon, care fuge acasă, înfofolit într-o șubă caldă, părăsindu-și nu numai tovarășii care piereau, dar și pe oamenii care (după părerea sa) fuseseră aduși aici de el, simte que c'est grand și sufletul îi este liniștit.
„Du sublime (el vede în persoana lui ceva sublim) au ridicule, il n'y a qu'un pas!”112 spune el. Și de cincizeci de ani încoace, lumea întreagă repetă: „Sublime! Grand! Napoléon le grand! Du sublime au ridicule, il n'y a qu'un pas!”
Și nimănui nu-i trece prin minte că a recunoaște drept măreție o măreție care nu se măsoară cu măsura binelui și răului, înseamnă numai a recunoaște propria ta micime incomensurabilă.
Pentru noi, cei cărora ne-a fost dată de Hristos măsura binelui și a răului, nu există incomensurabilul. Și nu există măreție acolo unde nu e simplitate, bunătate și adevăr.
XIX.
CARE RUS, CITIND DESCRIERILE ultimei perioade a campaniei din 1812, n-a încercat un sentiment de apăsător necaz, de nemulțumire și de nedumerire? Cine nu și-a pus întrebarea: de ce n-au fost prinși și n-au fost nimiciți toți francezii, de vreme ce toate cele trei armate ale noastre, superioare ca număr, îi înconjurau, de vreme ce francezii, dezorganizați, flămânzi și degerați se predau cu duiumul, și de vreme ce (după cum ne spune istoria) scopul rușilor era tocmai acela de a-i opri, de a le tăia în două armata și de a-i prinde pe toți?
Cum se face că armata rusă, mai slabă ca număr decât aceea a francezilor, a dat bătălia de la Borodino și cum se face că această armată care îi încercuise pe francezi din trei părți și își pusese în gând să-i prindă, nu și-a atins ținta? Nu cumva să fi avut francezii o atât de imensă superioritate asupra noastră, încât, chiar atunci când i-am înconjurat din trei părți cu forțe mult mai mari, să nu-i fi putut bate? Cum de s-a putut întâmpla una ca asta?
Istoria (sau ceea ce numim noi astfel), răspunzând la aceste întrebări, spune că aceasta s-a întâmplat pentru că Kutuzov și Tormasov și Ciceagov și cutare și cutărică n-au făcut cutare și cutare manevre.
Dar de ce n-au făcut ei toate aceste manevre? De ce, dacă erau vinovați ei că nu s-a putut atinge ținta propusă, de ce n-au fost judecați și executați? Dar, chiar dacă am admite că vina insuccesului rușilor au purtat-o Kutuzov, Ciceagov și ceilalți, nu s-ar putea totuși înțelege de ce, chiar așa, în condițiile în care se aflau trupele ruse la Krasnoe și la Berezina (în amândouă cazurile, rușii au dispus de forțe superioare francezilor), de ce n-a fost capturată în întregime armata franceză, împreună cu mareșalii, regii și împăratul, de vreme ce acesta era scopul rușilor?
Explicarea acestui ciudat fenomen (cum ne-o redau istoricii militari ruși) prin faptul că mareșalul Kutuzov ar fi împiedicat să se dea atacul este neîntemeiată, pentru că noi știm că voința lui Kutuzov n-a fost în stare să țină pe loc trupele în atacurile de la Viazma și de la Tarutino.
De ce oare armata rusă, care, cu forțe mai slabe, a putut câștiga bătălia de la Borodino împotriva unui inamic pe atunci în plină putere, a fost bătută la Krasnoe și la Berezina, tocmai când avea forțe superioare, de către cetele dezorganizate ale francezilor?
Dacă scopul rușilor consta în a le tăia calea și a-i face prizonieri pe Napoleon și pe mareșalii săi și dacă acest scop nu numai că n-a fost atins, dar toate încercările de a-l atinge s-au năruit de fiecare dată în cel mai rușinos chip, atunci, pe bună dreptate, ultima perioadă a campaniei li se prezintă francezilor ca un întreg șir de victorii și cu totul pe nedrept susțin istoricii ruși că noi am fost cei victorioși.
Istoricii militari ruși, în măsura în care consideră logica obligatorie pentru ei, ajung, fără să vrea, la concluzia aceasta și, cu tot lirismul lor patriotic cu care ridică în slăvi vitejia, devotamentul etc., sunt nevoiți a recunoaște împotriva dorinței lor că retragerea francezilor din Moscova a însemnat un șir întreg de victorii pentru Napoleon și de înfrângeri pentru Kutuzov.
Dar, lăsând cu desăvârșire orice amor propriu național deoparte, simțim că această concluzie conține o contrazicere în sine, de vreme ce șirul de victorii ale francezilor a dus la nimicirea deplină a inamicului și la alungarea lui din țară.
Sursa acestei contradicții stă în faptul că istoricii, care desprind evenimentele din scrisorile suveranilor și ale generalilor din dări de seamă, rapoarte și așa mai departe, fac presupunerea neîntemeiată că ultima perioadă a războiului din anul 1812 a avut un țel care, de fapt, n-a existat niciodată și anume acela de a tăia armata franceză în două și de a-i lua prizonieri pe Napoleon și pe mareșalii săi, cu întreaga armată.
Scopul acesta n-a existat niciodată și nici nu putea exista, pentru că n-avea nici un sens și pentru că era absolut imposibil de atins.
Acest scop n-avea nici un sens, mai întâi pentru că armata dezorganizată a lui Napoleon fugea cât putea de repede din Rusia, adică îndeplinea ceea ce și-ar fi putut dori oricare rus. La ce mai era nevoie de tot felul de operațiuni împotriva francezilor, câtă vreme ei fugeau cât îi țineau picioarele?
În al doilea rând, n-ar fi fost cu cap să te pui în calea unor oameni care-și concentrează toată energia în acțiunea de a fugi.
În al treilea rând, ar fi fost lipsit de sens să-ți expui la pierderi trupele cu scopul de a nimici armatele franceze, care și așa se nimiceau, fără nici o intervenție din afară și atât de repede, încât chiar și fără să li se mai fi tăiat drumul nu puteau trece granița Rusiei cu mai mulți oameni decât au trecut în decembrie, adică o sutime din numărul total al soldaților cu care veniseră.
În al patrulea rând, ar fi fost absurdă dorința de a-l lua prizonier pe împărat, cu mareșalii și cu ducii lui – oameni al căror prizonierat ar fi îngreuiat în cel mai înalt grad acțiunea rușilor, cum au recunoscut și diplomații cei mai abili ai vremii (Joseph de Maister și alții). Și mai absurdă ar fi fost dorința de a captura corpuri întregi de armată, când propriile noastre trupe nu mai ajunseseră la Krasnoe decât înjumătățite și când, pentru acele corpuri capturate, ar fi trebuit imobilizate divizii întregi ca escortă, și asta mai ales că nici soldații noștri nu-și primeau întotdeauna rația întreagă, iar dintre prizonieri unii și începuseră să moară de foame.
Întregul plan, atât de adânc chibzuit, de a tăia calea francezilor și de a-l prinde pe Napoleon împreună cu armata lui, era asemănător planului unui grădinar care, vrând să izgonească o vită ce-i calcă straturile, ar da fuga la poartă și ar începe să lovească vita în cap. Tot ce s-ar putea spune în apărarea grădinarului ar fi că prea s-a supărat, dar nici această scuză nu putea exista pentru cei care întocmiseră planul, căci nu ei erau cei care suferiseră de pe urma călcării straturilor.
Dar pe lângă că tăierea drumului lui Napoleon și a armatei sale ar fi fost un lucru absurd, mai era și imposibil. Era imposibil, mai întâi, pentru că experiența a dovedit că mișcarea coloanelor în timpul unei bătălii, la numai cinci verste de locul bătăliei, nu coincide niciodată cu planurile; deci, probabilitatea că armata lui Kutuzov s-ar fi putut întâlni, la vreme și la un loc dinainte stabilit, cu armata lui Ciceagov și Wittgenstein era atât de redusă, încât echivala cu o imposibilitate; așa credea și Kutuzov atunci când, la primirea planului, spusese că diversiunile pe distanțe mari nu dau niciodată rezultatele dorite.
În al doilea rând era imposibil pentru că ar fi fost nevoie de forțe incomparabil mai mari decât acelea pe care le aveau rușii, spre a paraliza forța inerției cu care se mișca îndărăt armata lui Napoleon.
În al treilea rând, lucrul era imposibil, pentru că expresia militară a tăia nu are nici un sens. Poți tăia un codru de pâine, dar nu o armată. A tăia o armată, a-i aține calea, e absolut cu neputință, pentru că loc de ocoluri se găsește întotdeauna destul, și mai sunt și nopți întunecoase, în care nu vezi nimic, lucru de care se pot convinge savanții militari cel puțin din exemplele de la Krasnoe și Berezina. Iar a lua prizonier pe cineva e cu totul imposibil, atât timp cât cel amenințat a fi capturat nu consimte la aceasta, așa cum nu poți prinde o rândunică, deși poți pune mâna pe ea, când ți se așază în palmă. De luat prizonier îl poți lua numai pe acela care se predă, așa cum fac nemții, după toate regulile strategiei și tacticii. Dar trupele franceze, pe bună dreptate, n-au găsit necesar să procedeze așa, de vreme ce aceeași moarte, de frig și de foame, îi aștepta pe francezi și dacă fugeau și dacă se lăsau luați prizonieri.
Al patrulea și principalul argument că lucrul era imposibil ni-l dă faptul că niciodată, de când e lumea, n-a mai fost război în condiții atât de înfricoșătoare ca acelea în care s-a desfășurat războiul din 1812, și trupele rusești care și-au încordat, în urmărirea inamicului, toate forțele, n-ar fi putut face nimic mai mult fără să fi fost ele însele în primejdie de a fi nimicite.
În marșul său de la Tarutino la Krasnoe, armata rusă s-a împuținat cu cincizeci de mii de oameni, bolnavi sau istoviți, rămași în urma unităților, număr echivalent cu populația unui mare oraș, capitală de gubernie. Jumătate din efectivul total a fost scos din rânduri, fără luptă.
Și în legătură cu această perioadă a campaniei, în care armata, fără cizme și fără șube, cu provizii neîndestulătoare, lipsită de votcă, doarme cu lunile pe zăpadă, pe un ger de cincisprezece grade, în care ziua e numai de șapte-opt ceasuri, iar în rest domnește noaptea, când disciplina nu mai poate avea nici o înrâurire; în legătură cu perioada aceasta, în care, nu câteva ceasuri, ca într-o bătălie unde se duce pe copcă disciplina cât timp soldații se mișcă în raza morții, ci luni întregi, minut cu minut, oamenii se zbat să nu moară de frig și de foame; în legătură cu perioada aceasta, când, într-o singură lună, piere jumătate din armată – tocmai relativ la această perioadă a campaniei istoricii vin să ne spună cum ar fi trebuit Miloradovici să facă cutare marș de flanc și Tormasov cutare manevră, cum ar fi trebuit să se miște Ciceagov spre cutare loc (pe o zăpadă ce trecea de genunchi) și cum cutare a zdrobit și a tăiat drumul etc., etc.
Rușii, dintre care au murit mai bine de jumătate, au făcut tot ceea ce s-ar fi putut face și ce trebuia să fie făcut pentru atingerea unui scop vrednic de poporul lor și nu sunt ei vinovați dacă alți ruși, stând acasă la căldurică, propuneau lucruri cu neputință de înfăptuit.
Toată această stranie și de neînțeles contrazicere între fapte și descrierile istoriei vine doar din faptul că istoricii, scriind despre acest eveniment, au scris istoria sentimentelor și a vorbelor mari, deosebit de frumoase, ale feluriților generali, și nu istoria evenimentelor.
Pentru ei apar ca foarte interesante cuvintele lui Miloradovici, decorațiile pe care le-a primit cutare ori cutare general și părerile lor; dar problema celor cincizeci de mii de oameni, câți au rămas prin spitale și morminte, nu-i mai interesează, căci ea nu mai intră în competența studiului lor.
Totuși, e destul să ne întoarcem fața de la studiul rapoartelor și al planurilor generale, e destul să căutăm a pătrunde în miezul chestiunii – mișcarea sutelor de mii de oameni care au luat parte direct și nemijlocit la desfășurarea evenimentului – și dintr-o dată toate problemele care, până acum, ni s-au părut de nerezolvat, își capătă o neîndoielnică dezlegare, cu o nebănuită simplitate și foarte lesne.
Scopul de a tăia în două armata lui Napoleon n-a existat niciodată decât în închipuirea a vreo zece oameni.
El n-a putut exista, pentru că era absurd și cu neputință de atins.
Poporul a avut un singur scop: să curețe țara de invadatori. Scopul acesta a fost atins, în primul rând, de la sine, de vreme ce francezii fugeau și nu era nevoie decât să nu-i oprească nimeni să fugă. În al doilea rând, scopul a fost atins prin acțiunea războiului popular care-i nimicea pe francezi și, în al treilea rând, prin faptul că marea armată rusă, se ținea după francezi, gata să se folosească de toate forțele ei, în caz că aceștia s-ar fi oprit.
Armata rusă a trebuit să acționeze cum acționează un bici asupra unui animal care fuge. Și urmăritorul priceput știa că lucrul cel mai nimerit e să ții biciul ridicat, amenințând vita fugărită și să nu-i dai cu el în cap.



Partea a patra.


I
CÂND OMUL VEDE O VIEÞUITOARE murind, îl cuprinde groaza: ceva ce el însuși este, esența lui, se nimicește sub ochii lui, încetează de a mai fi. Dar când ființa care moare este un om și încă un om drag, atunci, pe lângă groaza resimțită în fața dispariției vieții, mai simți și ceva ca o ruptură în suflet, o rană sufletească din care, întocmai ca și dintr-o rană trupească, poți muri uneori, te poți vindeca alteori, dar totdeauna te doare și nu suferă din afară atingeri ce ațâță durerea.
După moartea prințului Andrei, Natașa și prințesa Maria simțeau deopotrivă această durere. Copleșite de durere și înspăimântate de înfricoșătorul nor al morții, care le plutea deasupra capului, ele nu îndrăzneau să privească viața în față. Își fereau cu grijă rănile, deschise, de atingeri jignitoare, dureroase. Totul: o trăsură care trecea repede pe stradă, o chemare la masă, o întrebare a cameristei cu privire la rochia pe care trebuia s-o pregătească sau, și mai rău, un cuvânt de nesinceră și superficială consolare, totul le zgândărea dureros rana, li se părea o jignire și le tulbura liniștea de care aveau neapărată nevoie amândouă ca să asculte corul acela înfricoșător și grav, care nu amuțise încă în închipuirea lor, împiedicându-le să privească în tainicele depărtări nemărginite, care li se deschiseseră o clipă în fața ochilor.
Numai când erau amândouă singure, acest sentiment dureros și jignitor dispărea. Vorbeau puțin între ele. Și dacă vorbeau, era numai cu privire la lucrurile de cea mai mică importanță. Și una și alta evitau deopotrivă să pomenească orice ar fi putut avea vreo legătură cu viitorul.
A recunoaște că e posibil un viitor, li se părea o jignire adusă memoriei lui. Cu și mai multă prudență ocoleau în convorbirile lor tot ce avea o legătură cu cel mort. Li se părea că nu putea fi exprimat prin cuvinte ceea ce au trăit și au simțit. Li se părea că orice evocare a amănuntelor vieții lui, care s-ar fi slujit de cuvinte, nu putea decât scădea ceva din măreția și sfințenia tainei care se săvârșise sub ochii lor.
Necontenita abținere de la orice conversație și ocolirea grijulie a tot ce ar fi putut aduce vorba despre el, aceste statornice opreliști din toate părțile, la hotarul celor ce nu trebuiau spuse, făceau ca tot ceea ce simțeau să apară în închipuirea lor și mai curat și mai luminos.
Dar tristețea pură și deplină este tot atât de imposibilă ca și bucuria pură și deplină. Prințesa Maria fu cea dintâi pe care situația de independentă și unică stăpână a destinului ei, situația de tutore și educatoare a nepoțelului ei, o chemă la viață din lumea gândurilor triste în care trăise primele două săptămâni. Primise de la rude scrisori la care trebuia să răspundă; odaia în care îl culcau pe Nikolușka era igrasioasă și copilul începuse să tușească. Alpatâci venise la Iaroslavl cu socotelile treburilor moșiei și-i făcuse, prezentându-i-o ca un sfat, propunerea să se mute la Moscova, în casa din Vzdvijenka, ce rămăsese întreagă și n-avea nevoie decât de mici reparații. Viața nu se oprise pe loc și trebuia trăită. Oricât de greu i-ar fi fost prințesei Maria să iasă din lumea ei de contemplație solitară, în care trăise până acum, cu toată părerea de rău și parcă jena de a o lăsa pe Natașa singură – grijile vieții îi cereau participarea și ea se lăsă prinsă, fără să vrea, de ele. Verifică, împreună cu Alpatâci, conturile, se sfătui cu Dessalles în privința lui Nikolușka, dădu dispoziții și se pregăti în vederea mutării sale la Moscova.
Natașa rămase singură și, din clipa în care prințesa Maria începu să se îngrijească de pregătirile necesare plecării, începu să fugă și de ea.
Prințesa Maria propuse contesei să o lase pe Natașa să meargă cu ea la Moscova, și atât mama cât și tatăl se învoiră bucuroși, căci observaseră cum puterile fizice ale fetei se împuținau pe zi ce trecea și socoteau că o schimbare de aer, ca și asistența medicilor de la Moscova, îi puteau fi de folos.
— Nu plec nicăieri! Răspunse Natașa când îi făcură această propunere. Atât vă rog doar: să mă lăsați în pace! zise ea și ieși cu pași repezi din odaie, ținându-și cu greu lacrimile care o podideau, nu atât de durere, cât de ciudă și de enervare.
Când se simți părăsită de prințesa Maria și singură în durerea ei, Natașa începu să-și petreacă cea mai mare parte a timpului singură în odaia ei. Stând cu picioarele sub ea, pe un colț de canapea, rupând sau mototolind ceva cu degetele ei subțiri și încordate și uitându-se țintă, stăruitor, la obiectul pe care i se opreau întâmplător ochii. Izolarea asta de oameni o sleia de puteri și o chinuia, dar îi era absolut trebuincioasă. Deîndată ce intra cineva în odaia ei, ea se scula grăbită, își schimba poziția și expresia ochilor și își lua cartea sau lucrul de mână, așteptând cu vădită nerăbdare ieșirea celui care o tulburase.
I se tot părea că e mereu pe punctul de a înțelege, de a pătrunde acea înfricoșătoare și de nepătruns problemă spre care-i erau ațintiți ochii sufletului.
Într-o zi, pe la sfârșitul lui decembrie, Natașa, palidă și cu părul strâns neglijent într-un conci, îmbrăcată cu o rochie neagră de lână, ședea ca de obicei cu picioarele sub ea pe colțul canapelei, răsucindu-și și desfăcându-și tot timpul capetele cordonului și se uita la un colț al ușii.
Se uita într-acolo unde se dusese el, de cealaltă parte a vieții. Iar această altă lume, la care nu se gândise niciodată până atunci, care i se păruse odinioară atât de îndepărtată și de neverosimilă, i se părea acum mai aproape și mai dragă, mai pe înțeles decât viața aceasta, în care totul era ori deșertăciune și nimicnicie, ori chin și umilință.
Se uita într-acolo unde știa că era el. Dar nu-l putea vedea altfel decât așa cum fusese aici. Îl vedea tot așa cum fusese la Mâtișci, la Troița, la Iaroslavl.
Îi vedea fața, îi auzea vocea, îi repeta cuvintele și vorbele pe care i le spusese ea și, câteodată, la aceste vorbe, fantezia ei mai adăuga și altele, care ar fi putut fi spuse cu prilejul acela.
Iată-l stând în fotoliu, îmbrăcat în scurteica lui de catifea, sprijinindu-și capul pe mâna lui slabă și galbenă. Pieptul îi e foarte supt și umerii ridicați. Își strânge cu putere buzele și ochii îi lucesc, iar pe fruntea-i palidă tremură, ca să dispară apoi, o cută. Un picior îi zvâcnește aproape imperceptibil. Natașa știe că el se luptă cu dureri chinuitoare… „Ce-i și cu durerea asta? De ce-l doare? Ce-o fi simțind? Ce tare îl doare!” își spune Natașa. El i-a observat privirea atentă, a ridicat ochii și a început a-i vorbi, fără să zâmbească.
„Un lucru doar mă îngrozește, a spus el. Cum ai să-ți legi tu, pentru totdeauna, viața de un suferind? E un chin de-o viață întreagă.” Și se uita cu ochi iscoditori la ea. Natașa îi răspunsese atunci, ca de obicei, înainte de a fi apucat să se gândească ce răspunde: „Nu mai poate dura mult așa: n-are să fie cum spui. Ai să te faci sănătos – sănătos cu adevărat.”
Îl vedea acum iarăși aievea și trăia din nou tot ce simțise atunci. Își aminti privirea stăruitoare, tristă și severă cu care-i răspunsese el la aceste cuvinte și înțelese toată mustrarea și deznădejdea din această stăruitoare privire.
„Va să zică eu eram de acord, își spunea acum Natașa, că ar fi fost îngrozitor dacă el ar fi rămas pentru totdeauna suferind. Dar eu i-am spus atunci asta numai fiindcă asta ar fi fost pentru el îngrozitor, pe când el a luat-o altfel. El și-a spus că pentru mine ar fi putut fi îngrozitor. Pe atunci, el mai voia încă să trăiască, îi era frică de moarte. Și eu i-am spus-o atât de grosolan, și de prostește! Dar nu mă gândisem la asta. Mă gândisem la cu totul altceva. Dacă aș fi spus ceea ce gândeam, aș fi spus: chiar dacă ar fi să moară câte un pic, câte un pic, sub ochii mei și tot aș fi mai fericită decât sunt acuma. Acum… Nimic, nimeni nu mai există. Știa el oare asta? Nu. N-a știut-o și nu o va ști niciodată. Iar acum nu se mai poate, nu se mai poate nicicând repara asta.” Și iată că el iarăși îi spunea cuvintele acelea, dar acum, în închipuirea ei, Natașa, îi răspundea într-alt fel. Ea îi tăia vorba și-i spunea: „Ar fi îngrozitor pentru dumneata, dar și pentru mine. Știi bine că, fără dumneata, viața mea nu are nici un rost și că suferința alături de dumneata este, pentru mine, cea mai mare fericire.” Și el îi lua mâna și i-o strângea, așa cum i-o strânsese atunci, în seara aceea cumplită, patru zile înainte de moarte. Și, în închipuirea ei, ea îi mai spunea și alte cuvinte de duioșie și dragoste, cuvinte pe care i le-ar fi putut spune atunci. „Te iubesc… pe tine te iubesc, pe tine te iubesc…” îi spunea, frângându-și convulsiv mâinile și strângând din dinți cu o sforțare plină de îndârjire.
Și o durere dulce o cuprinse și lacrimi îi veniră în ochi. Dar, deodată, își puse întrebarea: cui îi spunea ea toate astea? Unde și cine este el acum? Și, iarăși, totul se pierdu într-o nedumerire rece și nemiloasă, și iarăși încruntă brusc sprâncenele, privind într-acolo unde era el. Și i se păru că e cât pe-aci să pătrundă taina… Dar, în clipa când părea că i se va dezvălui tot ce era de neînțeles, zgomotul puternic al clanței de la ușă îi izbi dureros auzul. Repede și fără nici o precauție intră în odaie Duniașa, slujnica, speriată, și, de bună seamă, de fel preocupată să-și compună o expresie de circumstanță.
— Poftiți la tăticu, repede! Spuse Duniașa, cu mare tulburare pe chip. O nenorocire, cu Piotr Ilici… a venit scrisoare, adăugă ea, sughițând de plâns.
II.
PE LÂNGÃ SENTIMENTUL general al înstrăinării de toată lumea, Natașa mai încerca, pe vremea aceea, un sentiment deosebit, de înstrăinare față de persoanele din familia ei. Toți cei din casă: tatăl, mama, Sonia îi erau atât de apropiați, atât de obișnuiți, încât orice vorbă a lor, orice sentiment al lor i se părea o jignire adusă lumii în care trăia de la o vreme. Și acest sentiment de înstrăinare o făcea nu numai să fie indiferentă față de ai săi, ci să se uite chiar cu vrăjmășie la dânșii. Ea o auzise pe Duniașa spunând ceva despre Piotr Ilici, despre o nenorocire, dar nu-i înțelesese vorbele.
„Despre ce nenorocire poate fi vorba la ei, ce nenorocire pot avea ei? La ei, totul e cum era, domol, după vechile lor obișnuințe”, își spuse în gând Natașa.
Când ea intra în salon, tatăl său ieșea grăbit din odaia contesei. Avea fața schimonosită și udă de lacrimi. Se vedea că fugise din odaie ca să poată da frâu liber hohotelor de plâns care-l sugrumau. Când o văzu pe Natașa, dădu din mâini cu un gest disperat și izbucni într-un plâns cu hohote dureroase, care-i strâmba fața rotundă și puhavă:
— Pe… Petea… Du-te, du-te, te… te… cheamă… ea…
Plângând cu sughițuri ca un copil, mai schiță cu picioarele-i slăbite câțiva pași mărunți și repezi și, apropiindu-se de un scaun, aproape că se prăbuși pe speteaza lui cu fața în palme.
Dintr-o dată, ceva ca un curent electric trecu prin toată ființa Natașei. Ceva o izbi, groaznic de dureros, drept în inimă. Simți o durere cumplită; i se păru că se rupe ceva înăuntrul ei și că moare. Dar, ca o urmare a durerii, ea se simți într-o clipă descătușată de interdicția de a trăi, care o încătușase până atunci. Văzându-și tatăl și auzind de dincolo de ușă țipătul sălbatic, înfricoșător, al mamei sale, Natașa își uită pe dată și de sine și de durerea ei. Se repezi la tatăl ei, dar el, mișcând mâna fără putere, îi arătă înspre ușa de la odaia contesei. Prințesa Maria, palidă, cu falca de jos tremurându-i, ieși de la contesă, o luă pe Natașa de mână și-i spuse ceva. Natașa n-o văzu, n-o auzi. Intră cu pași repezi pe ușă, se opri o clipă în prag, luptând parcă cu ea însăși și dete apoi fuga spre mama ei.
Contesa stătea într-un jilț, se întindea ciudat și incomod și se izbea cu capul de perete. Sonia și slujnicele o țineau de mâini.
— Să vină Natașa, Natașa! țipa ea. Nu-i adevărat, nu-i adevărat… Minte! Să vină Natașa! Þipa ea mereu, îmbrâncindu-i pe cei din jurul ei. Plecați toți de aici, nu-i adevărat! El, mort? Ha, ha, ha! Minciună!
Natașa se așeză cu un genunchi în jilțul ei, se aplecă asupra mamei sale, o îmbrățișă, o trase cu putere neașteptată în sus, îi întoarse fața spre ea și se lipi strâns de dânsa.
— Mămico! Draga mea! Sunt aici, iubito… Mămico, continuă ea să-i tot șoptească fără întrerupere.
Natașa nu-și lăsă din brațe mama și se luptă blând cu ea, cerând să i se aducă perne, apă, descheindu-i și sfâșiindu-i hainele.
— Scumpa mea, sufletul meu! Mamă dragă, neprețuită! O mângâia ea în șoaptă fără întrerupere, tot sărutându-i capul, mâinile, fața, și simțind cum îi curgeau nestăvilite lacrimile, gâdilând-o pe nas și pe obraji.
Contesa strânse mâna fiicei sale, închise ochii și se liniști pentru o clipă. Dar, deodată, se ridică cu o iuțeală neobișnuită, se uită cu priviri rătăcite împrejur și, văzând-o pe Natașa, începu să-i strângă capul din toate puterile. Apoi îi întoarse spre dânsa fața strâmbată de durere și i se uită îndelung în ochi.
— Natașa, tu mă iubești, șopti ea cu voce domoală și încrezătoare. Natașa, tu n-ai să mă înșeli? Tu ai să-mi spui tot adevărul?
Natașa o privea cu ochii înecați în lacrimi, iar pe chipul și în privirile ei era numai dragoste și rugăminte de iertare.
— Mamă dragă, mămică! Repeta ea, încordându-și toate puterile dragostei ca să ia asupra-și prisosul de durere care o înăbușea pe mama sa.
Apoi, prinsă iarăși în lupta neputincioasă cu realitatea, mama, refuzând să creadă că ea mai poate trăi câtă vreme băiatul ei cel drag e omorât în floarea vieții, se refugie din nou în lumea izbăvitoare a nebuniei, scăpând de realitate.
Natașa nu-și dădu seama cum a trecut ziua și noaptea aceea, apoi ziua și noaptea următoare. Nu dormi de fel și nu se clinti de lângă contesă. Iubirea statornică și răbdătoare a Natașei părea că o învăluie pe contesă din toate părțile, în fiecare clipă, nu ca o crudă explicație, nici ca o mângâiere blândă, ci ca o chemare la viață. În cea de-a treia noapte, contesa se liniști pentru câteva minute și Natașa închise ochii, sprijinindu-se cu capul de brațul unui fotoliu. Dar patul scârțâi și Natașa deschise ochii. În pat, contesa se ridicase în capul oaselor și vorbea domol:
— Ce bine-mi pare că ai venit! Oi fi obosit. Vrei un ceai? Natașa se apropie de ea. Te-ai făcut mai frumos și mai bărbat! Continuă contesa să vorbească, apucând mâna Natașei.
— Mamă, ce spui tu acolo?!
— Natașa! El nu mai este! Nu va mai fi niciodată!
Și, îmbrățișându-și fiica, contesa prinse a plânge pentru întâia oară.
III.
PRINÞESA MARIA ÎȘI AMÂNÃ plecarea. Și Sonia și contele încercară să mai facă cu schimbul la căpătâiul contesei, în locul Natașei, dar nu izbutiră. Văzură că ea era singurul om care putea s-o ferească pe mama ei de nebunia deznădejdii. Trei săptămâni încheiate nu se mișcă Natașa de lângă mama ei, dormind în odaia ei, într-un fotoliu, dându-i să bea, hrănind-o și vorbind cu dânsa fără încetare, căci numai vocea ei duioasă și mângâietoare o liniștea pe contesă.
Rana din sufletul contesei nu-și putea găsi loc. Moartea lui Petea îi scurtase jumătate din viață. O lună de la vestea aceasta, care o găsise femeie voinică și încă plină de viață (avea cincizeci de ani), ieșea din odaia ei ca o bătrână stinsă pe jumătate și fără nici o legătură cu viața. Dar, aceeași rană care numai cât n-o omorâse pe contesă, rana asta nouă o trase iarăși către viață pe Natașa.
O rană a sufletului, care provine dintr-o sfâșiere a ființei tale morale, se închide, oricât de straniu ar părea acest lucru, puțin câte puțin, întocmai ca și o rană fizică. Și, după cum o rană adâncă s-a cicatrizat și pare că s-a vindecat cu totul, tot astfel rana sufletească, întocmai ca și rana fizică, se tămăduiește cu adevărat doar prin forța vitală lăuntrică.
Așa se tămădui și rana Natașei. Ea crezuse că a sfârșit cu viața. Și, deodată, dragostea pentru mama ei îi arătă că esența vieții sale, iubirea, e încă vie într-însa. Odată redeșteptată iubirea, se deșteptă în ea și viața.
Cele din urmă zile ale prințului Andrei o legaseră pe Natașa de prințesa Maria. Nenorocirea cea nouă le apropie și mai mult. Prințesa Maria își amână plecarea și, timp de trei săptămâni, o îngriji pe Natașa ca pe un copil bolnav. Săptămânile acestea din urmă, petrecute de Natașa în odaia mamei ei, îi sleiseră trupul de puteri.
Într-o zi, pe la amiază, prințesa Maria, văzând că Natașa tremură ca scuturată de friguri, o duse în odaie la ea și o culcă în patul ei. Natașa se supuse, dar când prințesa Maria lăsă storurile și voi să iasă, ea o chemă:
— Nu mi-i somn. Stai puțin cu mine, Marie!
— Ești obosită. Încearcă să dormi!
— Nu, nu! De ce m-ai adus la tine? Dacă mă cheamă ea?
— Nu. Îi e cu mult mai bine acuma. Azi vorbea așa de frumos! Spuse prințesa Maria.
De pe pat, prin semiîntunericul odăii, Natașa, cerceta chipul prințesei Maria.
„Seamănă oare cu el? Se întrebă ea. Parcă ar semăna și parcă nu! Dar e o ființă deosebită, străină, cu totul nouă, necunoscută. Și mă iubește. Ce-o fi în sufletul ei? E numai bunătate. Dar ce-o fi gândind ea? Ce? Cu ce ochi mă vede? Da, e o ființă minunată!”
— Mașa! Spuse ea și o trase cu sfială de mână. Mașa, tu să nu crezi că sunt rea. Nu, Mașa, draga mea! Cât de mult te iubesc! Să fim prietene bune, bune de tot!
Și Natașa, îmbrățișându-și prietena, începu să-i sărute fața și mâinile. Prințesa Maria era puțin stingherită, dar o și bucura această manifestare a simțămintelor Natașei.
Din ziua aceea, între prințesa Maria și Natașa se legă acea prietenie pasionată și duioasă care numai între femei se poate afla. Se sărutau mereu, își spuneau una alteia cuvinte duioase și își petreceau cea mai mare parte din timp împreună. Când una dintre ele pleca de acasă, cealaltă era neliniștită și căuta să i se alăture. Se simțeau într-o mai mare armonie cu sine când erau amândouă laolaltă decât când erau despărțite, fiecare singură cu ea însăși. Între ele se statornicise mai mult decât o simplă prietenie: era sentimentul unic că numai alături de cealaltă putea fiecare trăi cu adevărat.
Uneori tăceau amândouă ceasuri întregi; alteori, după ce se culcau, începeau să vorbească și asta ținea până dimineața. De cele mai multe ori, vorbeau de trecutul lor îndepărtat. Prințesa Maria povestea despre copilăria ei, despre mama și tatăl ei, despre visurile ei; iar Natașa, care odinioară respingea cu calmă lipsă de înțelegere viața de devotament și de supunere și poezia jertfirii creștine de sine însuși, acum, din dragoste pentru prințesa Maria, începu să îndrăgească și trecutul prințesei și pricepu un aspect al vieții pentru care, până atunci, nu avusese nici o înțelegere. Nici nu se gândea să adopte în viață supunerea și jertfirea de sine, fiindcă era obișnuită să caute cu totul altfel de bucurii, dar căpătă înțelegere și putu îndrăgi la cealaltă această virtute care, până atunci, îi rămăsese neînțeleasă. Și prințesei Maria, tot ascultând istorisirile din copilăria și din adolescența Natașei, începu să i se dezvăluie o latură a vieții pe care n-o înțelesese până atunci: încrederea în viață, în bucuria de a trăi.
Întocmai ca și până atunci, ele nu vorbeau nici acum despre dânsul, ca să nu pângărească prin vorbe – cum li se părea lor – măreția sentimentului care trăia în inimile lor; și tăcerea aceasta, așternută asupra memoriei lui, le făcu să-l uite încetul cu încetul, fără să-și dea seama.
Natașa slăbise, se făcuse palidă și își pierduse într-atâta puterile trupești, încât nu vorbeau toți decât de sănătatea ei, lucru care îi făcea plăcere. Și, uneori, o cuprindea pe neașteptate nu numai frica de moarte, ci și frica să nu se îmbolnăvească, să nu slăbească, să nu se facă urâtă și, fără să vrea, se uita câteodată cu luare-aminte la brațul ei gol, se mira de slăbiciunea lui, sau rămânea cu diminețile dinaintea oglinzii, uitându-se la fața ei trasă, vrednică de milă după cum i se părea. Își închipuia însă că așa trebuie să fie și, totodată, o apuca teama și tristețea.
O dată, urcându-se grăbită la etaj, simți că respiră greu. Își găsi îndată de lucru jos, apoi fugi din nou sus, încercându-și puterile și observându-se pe ea însăși.
Altă dată, o strigă pe Duniașa și băgă de seamă că vocea îi suna cam dogit. Atunci o mai strigă o dată, cu toate că auzea pașii Duniașei, o strigă cu vocea aceea din piept, pe care o avea de când cânta, și se ascultă singură.
Natașa nu-și dădea încă seama și nici n-ar fi putut-o crede, dar prin stratul de mâl ce-i înnămolise – după părerea ei – pentru totdeauna sufletul, începuseră să răzbată, subțiri și delicate, fire de iarbă tânără, care aveau să prindă rădăcini adânci și să acopere, cu revărsarea lor de viață, durerea care o apăsase până acum și de care, în curând, nu va mai rămânea nici urmă. Rana începuse să i se vindece pe dinăuntru.
Pe la sfârșitul lui ianuarie, prințesa Maria plecă la Moscova și contele stărui să plece și Natașa cu ea, ca să consulte acolo doctorii.


IV.
DUPÃ CIOCNIREA DE LA VIAZMA, unde Kutuzov nu putuse înfrâna dorința trupelor sale de a-i da peste cap pe francezi, de a le tăia retragerea etc., mișcările ce urmară – atât mișcările francezilor care fugeau de ruși, cât și ale rușilor care fugeau după francezi – se desfășurară fără nici o luptă, până la Krasnoe. Goana francezilor fu atât de rapidă, încât armata rusă nu se mai putu ține după ei, iar caii cavaleriei și artileriei refuzau să mai meargă și toate știrile asupra mișcărilor inamice se dovedeau mereu neconforme cu realitatea.
Oamenii din trupele rusești erau atât de istoviți de aceste neîntrerupte marșuri zilnice, de câte patruzeci de verste, încât nu-și mai puteau accelera mersul.
Ca să înțelegem gradul de istovire a armatei ruse, e de ajuns să pătrundem însemnătatea faptului că, deși nu avusese pe tot parcursul marșului, de la Tarutino încoace, mai mult de cinci mii de răniți și de morți și nu lăsase inamicului nici o sută de prizonieri, armata, care numărase, plecând din Tarutino, o sută de mii de oameni, a ajuns totuși la Krasnoe numai cu cincizeci de mii.
Iuțeala marșului rușilor pe urmele francezilor a acționat asupra lor cu un efect tot atât de destructiv ca și aceea a fugii de ruși asupra francezilor. Deosebirea era numai că armata rusă mergea după bunul ei plac, fără amenințarea dezastrului care plutea deasupra capului armatei franceze, și că bolnavii și cei rămași în urmă din armata franceză rămâneau în mâinile dușmanului, în timp ce rușii rămași în urmă rămâneau la ei acasă. Principala cauză a scăderii armatei napoleoniene a fost iuțeala marșului, și dovada neîndoielnică a acestui lucru este scăderea corespunzătoare a armatei ruse.
Întreaga acțiune a lui Kutuzov, atât la Tarutino cât și la Viazma, s-a îndreptat – pe cât i-a stat în putință – doar înspre stăruința de a nu opri (așa cum ar fi vrut la Petersburg și pe front generalii ruși) marșul acesta ucigător pentru francezi și, dimpotrivă, de a înlesni acest marș și de a căuta să ușureze, în același timp, marșul propriilor sale trupe.
Dar, în afară de aceasta, din clipele în care, în rândurile trupelor, începuseră să se arate rezultatele oboselii și pierderile mari pricinuite de iuțeala marșului, lui Kutuzov i se mai prezentă încă un motiv de a domoli mișcarea trupelor și de a aștepta. Scopul trupelor rusești era urmărirea francezilor. Drumul francezilor nu era însă cunoscut și, de aceea, cu cât trupele noastre se țineau mai de aproape pe urmele francezilor, cu atât parcurgeau drum mai mult. Numai urmărindu-i de la oarecare distanță, trupele ruse ar fi putut scurta drumul, tăind unele zigzaguri pe care le făcea inamicul. Toate iscusitele manevre, pe care le propuneau generalii, se traduceau în mișcări de trupe și în lungirea etapelor, în timp ce singurul obiectiv înțelept consta în scurtarea acestor etape. Și către acest obiectiv a fost dirijată, de-a lungul întregii campanii, de la Moscova la Wilna, acțiunea lui Kutuzov, nu în chip întâmplător și nici cu întreruperi, ci cu atâta consecvență, încât el n-a schimbat-o nici o clipă cu alta.
Kutuzov știa, nu pe cale rațională sau științifică, ci cu toată făptura sa de rus, știa și simțea ceea ce simțea fiecare soldat rus, că francezii sunt înfrânți, că dușmanul e pus pe fugă și că trebuie urmărit până ce e scos din țară; dar, totodată, el simțea – laolaltă cu soldații lui – greutatea acestui marș, cum nu se mai pomenise nici în ce privește repeziciunea, nici în ce privește anotimpul.
Dar generalilor, mai ales celor ce nu erau ruși – dornici să se distingă, să uluiască pe cineva, să facă prizonieri, nu se știe pentru ce, pe vreun duce sau vreun rege – acestor generali li se părea că tocmai acum, când orice bătălie era și nedemnă și absurdă, că tocmai acum venise timpul să se dea bătălii și să fie învins nu știu cine. Kutuzov ridica doar din umeri, atunci când i se propuneau, unul după altul, proiectele de manevre care trebuiau executate cu soldații aceia prost încălțați, fără mantale îmblănite și pe jumătate flămânzi, care, într-o singură lună, fără să se dea nici o luptă, se și topiseră pe jumătate și cu care, în ipoteza celei mai favorabile desfășurări a acestei fugăriri ce nu se mai sfârșea, trebuiau să mai străbată până la graniță un spațiu mai întins decât acela pe care-l străbătuseră.
Cu deosebire se manifesta această dorință de a se distinge și de a manevra, de a da inamicul peste cap și de a-i tăia retragerea, ori de câte ori trupele rusești ajungeau mai aproape de trupele franceze.
Așa s-a întâmplat la Krasnoe, unde se așteptau să găsească doar una dintre cele trei coloane de francezi și au dat nas în nas cu însuși Napoleon, în fruntea a șaisprezece mii de oameni. Oricât a încercat Kutuzov toate mijloacele ca să-și izbăvească armata de această ciocnire nefastă și să-și cruțe oamenii, totuși, la Krasnoe, timp de trei zile, soldații armatei rusești vlăguite duseră până la capăt distrugerea unor grupuri franceze de adunătură.
Toll scrisese iarăși o ordine de bătaie: die erste Kollonne marschiert ș.a.m.d. Dar ca întotdeauna, totul s-a desfășurat altfel decât în ordinea de bătaie. Prințul Eugen de Würtemberg deschise focul, de pe un deal, împotriva cetelor de francezi care fugeau, și ceru stăruitor întăriri, care însă nu-i veniră. Francezii, ocolindu-i pe ruși în timpul nopții, se împrăștiau, se ascundeau prin păduri și fugeau care cât puteau mai departe.
Miloradovici, cel care spunea că nici nu vrea să audă de problemele administrative ale detașamentului său, omul pe care nimeni nu-l putea găsi când era vreodată nevoie de el, „chevalier sans peur et sans reproche”, cum își spunea el singur, și mare amator de convorbiri cu francezii, trimite niște parlamentari, cerându-le francezilor să se predea, pierde vremea și face altceva decât avea ordin să facă.
— Băieți, vă dăruiesc coloana asta! Spunea el, ieșind în fruntea trupelor și arătându-le cavaleriștilor săi pe francezi.
Și călăreții își îndemnau cu pintenii și cu săbiile caii care abia dacă se mai puteau mișca, pentru ca, după sforțări mari, să ajungă în trap slab la coloana ce le fusese dăruită, adică la o gloată de francezi cu membrele degerate, țepeni de frig și flămânzi; iar coloana care le fusese dăruită arunca armele și se preda, căci demult aștepta ea să facă asta.
La Krasnoe, douăzeci și șase de mii de oameni fură luați prizonieri, fură capturate sute de tunuri și un băț, căruia-i ziceau baston de mareșal, apoi urmară certuri pentru stabilirea acelora care se distinseseră și toți fură mulțumiți, cu toate că regretară mult că nu-l luaseră prizonier pe Napoleon sau, dacă nu pe el, măcar pe vreunul dintre eroii lui, vreun mareșal, de exemplu, și se învinuiră pentru asta unii pe alții, și toți pe Kutuzov, mai cu seamă.
Oamenii aceștia, mânați de pasiunile lor, erau doar executorii orbi ai celei mai triste legi a necesității, dar se considerau eroi și își închipuiau că isprava lor era o treabă foarte demnă și foarte nobilă. Îl învinuiau pe Kutuzov și spuneau că el fusese, chiar de la începutul campaniei, cel care-i împiedicase să-l învingă pe Napoleon, că nu se gândea decât să-și satisfacă pasiunile, că nu voise să plece din Polotnianâe Zavodî, pentru că se simțise bine acolo, că la Krasnoe oprise marșul, fiindcă, aflând de prezența lui Napoleon, își pierduse cu desăvârșire capul și că aproape s-ar putea bănui că e înțeles cu Napoleon, că ar fi fost cumpărat de acesta113 etc., etc. Și nu numai contemporanii, împinși de pasiunile lor, vorbeau așa, dar și posteritatea și istoria l-au numit grand pe Napoleon, în vreme ce pe Kutuzov străinii l-au socotit un bătrân curtean șiret, desfrânat și slab, iar rușii au văzut în el ceva nedefinit, o păpușă oarecare, de folos doar prin numele rusesc pe care-l purta…
V.
PRIN ANII 1812 ȘI 1813, Kutuzov a fost de-a dreptul învinuit de greșeli. Împăratul era nemulțumit de el. Iar într-o istorie, scrisă nu demult din înalt ordin, stă scris că acest Kutuzov a fost un curtean șiret și mincinos, pe care până și numele lui Napoleon îl înfricoșa și care, prin greșelile comise la Krasnoe și Berezina, a lipsit armata rusă de gloria deplinei victorii asupra francezilor.114
Asta-i soarta nu a oamenilor mari, nu a acelor grands hommes pe care spiritul rus nu-i recunoaște, ci a acelor oameni rari, întotdeauna solitari, care, înțelegând voința providenței, își subordonează acesteia propria lor voință. Mulțimea îi pedepsește urându-i și disprețuindu-i pentru vina de a fi înțeles legile supreme.
Pentru istoricii ruși (ciudat și groaznic lucru!) Napoleon – această unealtă netrebnică a istoriei, care niciodată și nicăieri, nici chiar în surghiun, n-a dat dovadă de demnitate omenească – Napoleon este obiect de admirație și de entuziasm, este un grand. Pe când Kutuzov, acest om care, de la începutul și până la sfârșitul acțiunii sale din anul 1812, de la Borodino și până la Wilna, neabătându-se nici o singură dată măcar, prin nici o faptă, cu nici o iotă, de la planul său, poate fi socotit un exemplu rar în istorie de abnegație și de putere de a intui în prezent însemnătatea viitoare a unui eveniment – Kutuzov li se părea ceva nedefinit și vrednic de milă și, atunci când vorbesc de rolul lui în 1812, ei parcă s-ar cam rușina întotdeauna de ceva.
În realitate, cu greu ar găsi cineva exemplu de personalitate istorică, a cărei activitate să fi fost atât de consecvent și de statornic îndreptată spre unul și același țel. Cu greu și-ar putea închipui cineva țel mai demn și mai în acord cu voința întregului popor. Și mai cu greu încă s-ar putea găsi în istorie alt caz, în care ținta pe care și-a propus-o o personalitate istorică să fi fost la fel de desăvârșit atinsă ca ținta spre care a fost îndreptată toată activitatea lui Kutuzov, în anul 1812.
Kutuzov n-a vorbit niciodată despre cele patruzeci de secole care privesc din vârful piramidelor, despre sacrificiile pe care le aducea patriei, despre cele ce voia să săvârșească sau săvârșise; el, în general, n-a vorbit niciodată despre sine însuși, n-a jucat teatru; s-a arătat întotdeauna omul cel mai simplu și mai obișnuit și a rostit cele mai simple și mai obișnuite lucruri. Scria scrisori fiicelor sale și doamnei de Staël, citea romane, se simțea bine în societatea femeilor frumoase, glumea cu generalii, cu ofițerii și cu soldații și nu contrazicea niciodată pe cei care voiau să-i demonstreze ceva. Când contele Rastopcin a venit în fuga calului la podul peste Iauza ca să-i aducă personal învinuirea că el, Kutuzov, este cel care a dus Moscova la pieire și i-a spus: „N-ai făgăduit dumneata că nu vei părăsi Moscova fără luptă? Kutuzov a răspuns: „Nici n-o voi părăsi fără luptă!„ cu toate că Moscova și fusese părăsită. Când Arakceev, venit la el din partea împăratului, i-a spus că ar trebui să-l numească pe Ermolov comandant al artileriei, Kutuzov a răspuns: „Da, tocmai asta spuneam și eu!” deși nu trecuseră nici câteva clipe de când spusese cu totul altceva. Ce-i păsa lui, singurul om care înțelesese atunci toată uriașa însemnătate a evenimentelor, în mijlocul cetei de nepricepuți ce-l înconjura, ce importanță avea pentru el faptul că Rastopcin lua asupră-și sau îi atribuia lui nenorocirea Moscovei? Încă și mai puțin îl putea interesa cine să fie numit comandant al artileriei.
Și nu numai în împrejurările acestea, ci tot timpul, acest om bătrân, ajuns printr-o experiență de o viață la convingerea că nu gândurile și cuvintele care le exprimă pun în mișcare oamenii, rostea vorbe cu totul lipsite de sens, adică spunea ce-i venea mai întâi pe limbă.
Dar același om, atât de puțin atent la vorbele sale, n-a spus, în tot cursul activității lui, nici un cuvânt care să nu fi fost în acord cu acel țel unic, spre atingerea căruia a țintit în tot cursul războiului. Deși avea convingerea dureroasă că nu va fi înțeles, și-a tot spus mereu părerea, împotriva voinței sale. În cele mai deosebite împrejurări, începând cu bătălia de la Borodino, de la care au pornit neînțelegerile cu cei din jurul lui, el a fost singurul care a spus că bătălia de la Borodino a constituit o victorie și a repetat această afirmație și prin viu grai și în rapoartele sale, până la moarte. Singur el a spus că pierderea Moscovei nu înseamnă pierderea Rusiei. Drept răspuns lui Lauriston, care venise cu propuneri de pace, el a spus că pace nu poate fi, pentru că aceasta este voința poporului, singur el a spus în perioada retragerii francezilor, că toate manevrele noastre sunt inutile, că totul se face de la sine mai bine decât am dori-o noi, că trebuie să i se ofere inamicului un pod de aur, că nici bătălia de la Tarutino, nici aceea de la Viazma, nici aceea de la Krasnoe nu erau necesare, că trebuia să avem trupe când vom ajunge la graniță, că el nu dă un rus nici pentru zece francezi.
Și singur el, acest curtean, cum ne este înfățișat, care-l minte pe Arakceev ca să fie pe placul împăratului – singur el, acest curtean, i-a spus, la Wilna, împăratului, atrăgându-și prin aceasta dizgrația lui, că ducerea mai departe, dincolo de hotare, a războiului, este nefolositoare și dăunătoare.
Dar numai cuvintele n-ar fi de ajuns pentru a demonstra că el înțelesese, pe vremea aceea, însemnătatea evenimentelor. Acțiunile lui sunt toate, fără cea mai mică abatere, îndreptate spre unul și același țel, constând din trei puncte: 1) încordarea tuturor forțelor pentru ciocnirea cu francezii, 2) înfrângerea acestora și 3) izgonirea lor din Rusia, făcând, pe cât posibil, cât mai ușoare suferințele poporului și ale armatei.
El, acest Kutuzov, care tărăgănează lucrurile și a cărui deviză este: răbdare și răgaz, el, dușmanul acțiunilor decisive, dă bătălia de la Borodino, făcând pentru ea pregătiri într-o atmosferă de solemnitate fără precedent. El, acest Kutuzov, care la Austerlitz, înainte de începerea bătăliei, a spus ca va fi pierdută, la Borodino a susținut, în ciuda părerii generalilor săi convinși de contrariul și în ciuda faptului, fără precedent în toată istoria, ca, după o bătălie câștigată, o armată să se retragă – el singur, ținându-le tuturor piept, a susținut sus și tare că bătălia de la Borodino fusese o victorie. El singur a stăruit, tot timpul cât a durat retragerea, să nu se mai dea bătălii, ajunse cu totul nefolositoare, să nu se înceapă un nou război și să nu se treacă dincolo de hotarele Rusiei.
Astăzi ne e ușor, cu condiția să nu atribuim acțiunii maselor scopuri care n-au existat decât în capul a vreo zece oameni, ne e ușor să înțelegem sensul evenimentului, dat fiind că putem avea în față evenimentul în întregul lui și cu toate urmările sale.
Dar cum se face oare că singur acest bătrân, împotriva părerii generale, a putut să ghicească atunci atât de just însemnătatea evenimentului din punctul de vedere al poporului, încât să nu-l trădeze nici o singură dată, în tot cursul activității sale?
Izvorul acestei neobișnuite forțe de a pătrunde tâlcul fenomenelor în desfășurare era sentimentul național pe care îl avea în toată puritatea și puterea lui.
Numai pentru că presimțea în el sentimentul acesta, a ajuns poporul, în chip atât de ciudat și împotriva voinței țarului, să-l aleagă tocmai pe el, bătrânul aflat în dizgrație, ca reprezentant al războiului popular. Și numai acest sentiment național l-a ridicat la acea înălțime umană unică, de la care el, comandantul suprem, și-a putut încorda toate puterile, tinzând nu la uciderea și exterminarea oamenilor, ci la izbăvirea lor și la compasiunea față de dânșii.
Figura aceasta simplă, modestă și tocmai de aceea cu adevărat măreață, nu putea intra în acel tipar mincinos al eroului european, așa-zisul conducător de oameni, pe care l-a născocit istoria.
Pentru lacheu nu poate exista om mare, fiindcă lacheul are ideile lui despre măreție.
VI
5 NOIEMBRIE A FOST ÎNTÂIA zi a așa-numitei bătălii de la Krasnoe. Spre seară, atunci când, după multe discuții în contradictoriu și greșeli de-ale generalilor, care ajunseseră în alte puncte decât trebuiau să ajungă, după ce adjutanții trimiși cu contraordine se și împrăștiaseră în toate direcțiile, se văzu limpede că inamicul fuge de peste tot și că bătălia nu mai putea să aibă loc și n-avea să aibă loc, Kutuzov plecă de la Krasnoe și ajunse la Dobroe, unde se strămută în ziua aceea cartierul general.
Era o zi senină și geroasă. Kutuzov, călare pe calul său alb și gras, urmat de o suită imensă de generali nemulțumiți de el și murmurând împotriva lui, se îndrepta spre Dobroe. Pe tot parcursul, se vedeau înghesuindu-se grupurile de prizonieri francezi luați în ziua aceea, care se încălzeau la focuri (în ziua aceea fuseseră luați prizonieri șapte mii de oameni). Nu departe de Dobroe, înșirați pe drum, lângă un lung șirag de tunuri franțuzești fără atelaje, o mulțime imensă de prizonieri zdrențăroși, îmbrobodiți și înfofoliți care cu ce-i căzuse sub mână, umplea văzduhul de rumoarea glasurilor lor. La apropierea comandantului suprem le amuți murmurul și ochii tuturor se ațintiră spre Kutuzov, care, cu șapca lui albă cu banta roșie și cu mantaua vătuită, care sta umflată ca o cocoașă pe umerii lui aduși, mergea la pas, domol, pe drum. Unul dintre generali îi dădu raportul, spunându-i unde fuseseră capturați prizonierii și tunurile.
Kutuzov era, pe cât părea, îngrijorat de ceva și nu asculta ce-i spunea generalul. Privea nemulțumit printre gene, uitându-se atent și stăruitor la siluetele prizonierilor, care prezentau ochilor o priveliște cumplit de jalnică. Cea mai mare parte dintre soldații francezi erau desfigurați, din cauză că le degeraseră nasurile și obrajii și aproape toți aveau ochii roșii, umflați și plini de puroi.
O ceată de francezi poposise chiar la marginea drumului și doi soldați – fața unuia dintre ei era plină de bube – rupeau cu mâinile o halcă de carne crudă. Ceva înfricoșător și animalic se răsfrângea în privirea fugară pe care ei o aruncară celor care treceau prin fața lor și în expresia înciudată cu care soldatul cu fața buboasă, după ce se uitase la Kutuzov, se întorsese și-și văzuse mai departe de treabă.
Kutuzov se uită lung și atent la cei doi soldați; se încruntă și mai mult, clipi repede din ochi și dădu gânditor din cap. În alt loc văzu un soldat rus care, râzând și bătând pe umeri un francez, îi spunea cu prietenie ceva. Kutuzov clătină iar din cap, cu aceeași expresie.
— Ce spui tu? Îl întrebă el pe generalul care-i dădea înainte cu raportul și-i atrăgea comandantului suprem atenția asupra unor drapele franceze capturate, care fâlfâiau în fața frontului regimentului Preobrajenski.
— A, drapelele! Zise Kutuzov, desprinzându-se cu vădită greutate de gândul care-l preocupa.
Se uită distrat împrejur. Mii de ochi îl priveau din toate părțile și toată lumea aștepta să-i prindă spusele.
În fața regimentului Preobrajenski, Kutuzov se opri, oftă din greu și închise ochii. Cineva din suită făcu din mână un semn soldaților care purtau drapelele să se apropie de Kutuzov și să le pună în picioare în jurul comandantului suprem. Kutuzov tăcu câteva clipe și, vădit fără nici un chef, supunându-se necesității impuse de situația lui, înălță capul și începu să vorbească. Grupuri mari de ofițeri îl înconjurară. El învălui atent cu privirea cercul de ofițeri și recunoscu pe câțiva dintre ei.
— Vă mulțumesc la toți! Spuse el, întorcându-se mai întâi spre soldați, apoi din nou spre ofițeri. În tăcerea care domnea în jurul lui, răsunară deosebit de limpede cuvintele sale, domol rostite. Vă mulțumesc la toți pentru serviciul vostru greu și credincios! Victoria e deplină și Rusia nu vă va uita. Gloria va fi a voastră pe veci!
Tăcu puțin și se uită împrejur.
— Apleacă-i, apleacă-i așa capul! Spuse el către un soldat ce ținea un vultur francez și-l aplecase pe neașteptate în fața drapelului celor din regimentul Preobrajenski. Mai tare, mai jos, uite-așa! Ura, băieți! Rosti el, adresându-se soldaților și bărbia i se mișcă repede.
— Ura! Uraa! Răcniră mii de voci.
Cât timp soldații strigară urale, Kutuzov se aplecă în șa, lăsă capul în jos și privirile i se aprinseră de o strălucire blândă, parcă și puțin ironică.
— Uite ce-i, fraților! Continuă el, când uralele încetară…
Și, deodată, vocea și expresia feței i se schimbară; nu mai vorbea comandantul suprem; vorbea un om bătrân și simplu, care – era vădit – voia să le împărtășească ceva cât se poate de folositor tovarășilor săi.
În grupul de ofițeri și printre soldați se stârni un freamăt, ca și cum cu toții ar fi vrut să audă mai lămurit ce avea să le spună acum.
— Uite ce-i, fraților! Eu știu că nu vă e ușor, dar n-avem ce face! Mai răbdați oleacă; nu ne-a mai rămas mult! Să-i petrecem pe musafiri până peste hotare și ne odihnim noi atunci. Tot ce-ați făcut voi, țarul vostru n-are să uite. Vă e greu, știu, dar voi sunteți cel puțin acasă; pe când ei, uitați-vă în ce hal au ajuns, spuse el, arătând spre prizonieri. Mai rău decât cei din urmă cerșetori! Cât timp erau puternici, nu ne-a fost nici o milă de ei, dar acum, ne poate fi și milă. Sunt și ei oameni. Nu-i așa, băieți?
Kutuzov se uită în jurul său și, în privirile ațintite cu respectuoasă nedumerire asupra sa, citi că-i aprobau spusele; chipul începu să i se facă din ce în ce mai luminos și un zâmbet bun, bătrânesc îi înstelă, pe la colțurile gurii și ale ochilor, zbârciturile. Tăcu puțin și înclină capul nedumerit parcă.
— Și iar ne întoarcem și zicem: cine dracu i-a chemat aici, la noi? Așa le trebuie, dă-i în… spuse el deodată, ridicând capul.
Și, fluturându-și cravașa, o porni, pentru întâia oară de la începutul acestei campanii, la galop, însoțit de râsetele și uralele soldaților, care rupseseră rândurile.
Este problematic ca vorbele lui Kutuzov să fi fost înțelese de trupe. Nimeni nu ar fi putut reda conținutul cuvântării feldmareșalului, cu începutul ei solemn și cu sfârșitul ei simplu, bătrânesc. Dar tâlcul inimos al acestei cuvântări fusese înțeles; și sentimentul de măreață sărbătoare a biruinței, împreună cu mila față de dușman și cu conștiința dreptății proprii, sentimentul care își găsise expresia tocmai în această înjurătură bătrânească lipsită de orice răutate, le merse drept la inimă, fiindcă sentimentul acesta se afla în inima fiecărui soldat și toți îl exprimau acum printr-un strigăt de bucurie, ce răsună încă multă vreme. Când, după asta, un general veni să-l întrebe dacă n-ar vrea cumva comandantul suprem să i se aducă trăsura, lui Kutuzov, când dădu să răspundă, îi tremură pe neașteptate vocea, atât de adânc emoționat era.
VII.
LA 8 NOIEMBRIE, ULTIMA ZI a luptelor de la Krasnoe, se lăsa întunericul când trupele ajunseră unde trebuiau să mâie peste noapte. Fusese o zi pe de-a-ntregul liniștită, geroasă, cu ninsoare ușoară și rară; spre seară, începuse să se însenineze. Printre fulgii de zăpadă se zărea bolta cerului neagră-viorie și înstelată, iar gerul începu să se înăsprească.
Un regiment de muschetari, care plecase din Tarutino cu un efectiv de trei mii de oameni, sosise, printre cele dintâi, doar cu nouă sute de oameni ce-i rămăsese la locul indicat pentru cantonare, un sat situat pe drumul principal. Ofițerii cu încartiruirea, trimiși înainte, ieșiră acum întru întâmpinarea regimentului cu vestea că toate izbele erau ocupate de francezi – care bolnavi, care morți – și de cavaleriști și de comandamente. Nu mai era decât o izbă liberă pentru comandantul regimentului.
Comandantul regimentului se îndreptă spre izba ce-i fusese rezervată, iar regimentul, după ce străbătu satul, se opri în preajma ultimelor izbe, în drum, și își clădi armele în piramidă.
Ca un animal uriaș cu o mulțime de membre, regimentul se apucă de treabă, ca să-și pregătească un culcuș și hrană. O parte dintre soldați se răspândiră, intrând în zăpadă până la genunchi, prin crângul de mesteceni din dreapta satului și, nu după multă vreme, începură să se audă în pădure lovituri de topor și de baionete, trosnete de crengi frânte și glasuri voioase; altă parte dintre soldați rămăseseră pe loc și se învârteau pe lângă căruțele și caii regimentului, adunați toți laolaltă; aceștia scoteau cazane sau pesmeți, ori dădeau nutreț cailor; o a treia parte a soldaților se răspândiră prin sat, în căutare de locuințe pentru ofițeri, curățind izbele țărănești de cadavrele francezilor și cărând scânduri, lemne uscate și paie smulse din acoperișuri, necesare pentru focuri, precum și garduri de nuiele, ca să-i ferească de vânt.
În spatele unei izbe de la marginea satului vreo cincisprezece oameni împingeau cu strigăte voioase în peretele înalt, de nuiele, al unui șopron, pe care apucaseră să-l și dezvelească de acoperiș.
— Hei-rup, odată toți! Răsunau vocile lor și, în întunericul nopții, imensa împletitură de nuiele, presărată cu fulgi de omăt, trosni din încheieturi.
Pârâiturile stâlpilor de jos se întețiră și, în cele din urmă, tot peretele se prăvăli odată cu soldații care se împinseseră în el. Răsună un chiot sălbatic de bucurie însoțit de hohote de râs.
— Câte doi! Adu prăjina încoace! Așa-a. Un-te bagi, mă?
— Hai, o dată! Da' ia stați, băieți! S-o luăm cu cântec!
Toți tăcură și o voce domoală, catifelată și plăcută începu un cântec. La sfârșitul celei de-a treia strofe, odată cu ultimul sunet, douăzeci de glasuri strigară laolaltă: „Hei, rup… o dată toți. Merge! Dă-i bătaie băiete!”… Dar, în ciuda tuturor opintelilor lor, împletitura de nuiele parcă nici nu se urnise din loc și, în tăcerea care se așternu, se auzea cum gâfâiau din greu.
— Ei, măi, cei de la a șasea! Lua-v-ar dracu! Veniți de puneți mâna… Altă dată vom da și noi ajutor!
Vreo douăzeci de oameni din compania a șasea, care mergeau spre sat, se alăturară celor ce târau împletitura. Și peretele de nuiele încovoiat, lung ca la vreo cinci stânjeni și lat cam de unul, o porni înainte, pe ulița satului, strivind sub greutatea lui umerii soldaților, care abia-și mai trăgeau sufletul.
— Hai, măi, ce ți-e? Ia uite! Ce-ai înțepenit locului? Dă-i drumul! Așa…
Înjurăturile vesele și neobrăzate se țineau lanț.
— Ce-i cu voi, mă? Răsună deodată vocea autoritară a unui militar, care se repezise la grupul cu povara.
— Ici-s boierii, ia! În izbă e chiar ghinărarul și voi, lua-v-ar dracu, suduiți de mamă! Facu-vă și dregu-vă eu vouă! Se răsti plutonierul și, făcându-și vânt, trânti cu toată puterea un ghiont în spinarea soldatului care-i veni mai la îndemână. Ce, adică mai încet n-ați fi putând?
Soldații tăcură. Cel pe care-l lovise plutonierul începu să-și șteargă, tușind, fața, însângerată atunci când se izbise de împletitură.
— Da' știu că m-a pocnit, al dracului! M-a făcut numai sânge, toată mutra! Zise el sfios, în șoaptă, după ce plutonierul se depărtase.
— Și, zi, nu-ți place, hai! Rosti o voce glumeață.
Și, domolindu-și glasurile, ceata o porni mai departe. Cum trecură însă de sat, prinseră iarăși a vorbi tare, presărându-și vorbirea cu aceleași înjurături fără rost.
În izba pe lângă care trecuseră soldații se adunaseră comandanții superiori și, în timp ce beau ceai, convorbirea în legătură cu evenimentele zilei trecute și cu manevrele plănuite pentru viitor continua cu aprindere. Fu propus un marș de flanc prin stânga, menit să taie calea viceregelui și să creeze posibilitatea de a-l lua prizonier.
Când soldații care târau peretele de nuiele ajunseră la locul de popas, în mai multe părți începuseră să ardă focurile bucătăriilor. Lemnele trosneau, zăpada se topea și umbrele negre ale soldaților se mișcau încoace și încolo, pe tot spațiul ocupat de dânșii, pe zăpada acum bătătorită.
Răsunau din toate părțile lovituri de topoare și de baionete la lucru. Fără nici un fel de ordin, se făceau toate. Se cărau lemne pentru noapte, se improvizau împletituri de nuiele, sălașe pentru comandanți, mâncarea fierbea în gamele și mulți dintre soldați își controlau armele și echipamentul.
Peretele de nuiele adus de cei din compania a opta fu înfipt în formă de semicerc, cu spatele spre miazănoapte, proptit în bârne, și în dreptul lui, fu aprins un foc. Se sună adunarea, se făcu apelul, oamenii cinară; și toți se aciuară pe lângă focuri, care cârpindu-și încălțămintea, care fumând pipă, care, dezbrăcați la piele, opărindu-și păduchii.
VIII.
S-AR FI PUTUT CREDE CA, în condițiile acelea de viață atât de grele, încât aproape că nu era cu putință să ți le închipui măcar, condiții în care se găseau soldații ruși, fără cizme călduroase, fără cojoace, fără un acoperiș deasupra capului, stând în zăpadă pe un ger de optsprezece grade, chiar fără o cantitate de hrană îndestulătoare, căci proviziile nu întotdeauna izbuteau să se țină în pas cu trupele, s-ar fi putut crede că oamenii ar fi trebuit să ofere cea mai tristă și jalnică priveliște.
Dimpotrivă, niciodată, nici chiar în cele mai bune condiții materiale, trupele nu au avut o înfățișare mai voioasă și mai însuflețită. Pricina era faptul că, pe zi ce trecea, din armată se desprindea tot ce era slab și lipsit de voie bună. Tot ce era slab trupește și sufletește rămăsese demult în urmă; cei ce continuau marșul constituiau însăși floarea armatei, ca puteri trupești și morale.
La compania a opta, oploșită pe lângă peretele de nuiele, se strânseseră oameni mai mulți decât în oricare altă parte. Se aflau și doi plutonieri cu ei, iar focul lor ardea mai frumos decât al tuturor celorlalte companii. Pentru a le da dreptul de adăpostire sub peretele de nuiele, soldații de la a opta le pretindeau celorlalți lemne de foc.
— Măi, Makeev, ce-i cu tine? Un'te-ai vârât? Ori te-au mâncat lupii? Ia du-te și adu ceva lemne! Strigă un soldat roșcovan la față și cu părul roș, care se uita printre gene și tot clipea din ochi din pricina fumului, dar nu se dădea dus de lângă foc. Du-te și tu, măi, cioroiule, de adu lemne! Se răsti roșcovanul la alt soldat.
Roșcovanul acesta nu era nici subofițer, nici caporal, dar era un munte de soldat, zdravăn, și de aceea le poruncea celor mai slabi decât el. Soldatul cel slăbuț, pipernicit și cu nas ascuțit, căruia-i ziceau toți cioroiul, se sculă supus și se pregătea să execute ordinul; dar, între timp, în lumina focului apăruse silueta zveltă și frumoasă a altui soldat tânăr, care venea cu o sarcină de lemne.
— Dă-le-ncoa! Așa mai zic și eu!
Frânseră lemnele de genunchi și le azvârliră pe jăratic; câțiva suflară în foc și apoi făcură vânt cu poalele mantalelor; flăcările începură să sfârâie, iar lemnele să trosnească. Soldații, apropiindu-se de foc, își aprinseră pipele. Soldatul cel tânăr și frumos, care adusese lemne, își puse mâinile-n șolduri și începu să tropăie iute și îndemânatic pe loc, ca să-și mai dezmorțească picioarele.
— Maică, măiculiță, rece-i roua, roulița, da' cătanei nici nu-i pasă… își improviza el un cântec de joc, icnind parcă la fiecare silabă.
— Ia vezi, măi, că acuși rămâi fără pingele! Îi strigă roșcovanul, prinzând de veste că talpa de la o cizmă a dănțuitorului se desprinsese și clămpănea. De joc îi arde, al dracului!
Cel care juca se opri, își smulse potlogul de talpă care clămpănea și-l azvârli în foc.
— Că bine zici, frate! Spuse el; și, așezându-se jos, scoase din raniță o bucată de postav albastru, franțuzesc, și începu să-și înfășoare cu ea piciorul. Mi-au înțepenit picioarele adăugă el, întinzându-și tălpile mai către foc.
— Au să ne deie cizme noi, acușica. Când i-om snopi de tot pe franțuji, cică au să ne deie la fiecare câte două perechi.
— Ai văzut ce porc de câine și Petrov ăsta! Tot nu s-a lăsat până n-a rămas în urmă, zise unul dintre plutonieri.
— Eu demult l-am mirosit, zise și celălalt.
— Ce să-i faci? Zi-i prăpădit și pace…
— Cică la a treia, ieri seară, nouă inși au lipsit la apel.
— Păi, zi și dumneata! Când îți degeră picioarele, mai ai încotro?
— Ia nu mai vorbi prostii! Spuse plutonierul.
— Nu cumva ăi fi având și tu chef să rămâi? Îl întrebă mustrător o deșcă bătrână pe acela care vorbise de picioare degerate.
— Adică, ce crezi tu? Rosti cu voce subțire și tremurătoare, ridicându-se deodată de lângă foc, soldatul cel cu nas ascuțit, pe care-l porecliseră cioroiul. Cine-i gras are de unde slăbi, dar cine-i slab, moartea îi știe de știre. Uite, bunăoară eu! Nu mai am pic de vlagă în mine! Continuă el repezit, adresându-se plutonierului. Dă ordin să mă trimită la spital: mă dor toate mădularele; că, dacă nu mă trimiți, eu tot rămân în urmă…
— Ei, destul, destul ți-o fi, răspunse calm plutonierul.
Soldățelul tăcu și discuția își urmă firul.
— Că doar și azi, na, crezi că puțini franțuji am prins? Dar nu găsești la unul cizme ca lumea; numai vorba vine că-s încălțați! Începu unul dintre soldați altă vorbă.
— Pe toți i-au descălțat cazacii! Am văzut cu ochii mei cum îi măturau din izba pe care au pregătit-o pentru colonel. Mai mare mila, frățioare! Spuse cel care jucase. Când i-au urnit din loc, unul încă mai trăia, crede-mă, zău, și tot bolborosea ceva pe limba lui.
— Da' să știți, băieți, că-s oameni tare curați, spuse primul soldat. Îs albi, uite-așa, ca mesteacănul îs de albi, și-s bine făcuți, ca oamenii de neam bun, cum s-ar zice.
— Păi, ce credeai? La ei îs luați la oaste oameni de toată mâna.
— Și nu știu nici o boabă rusește, rosti, cu un surâs naiv, nedumerit, soldatul cel jucăuș. Eu vorbesc cu el omenește și-l întreb: „De ce neam ești?” Și el îi dă înainte cu de-ale lui, dracu să-l priceapă. Ciudați oameni, de-a minunea!
— E mai mare minunea, fraților! Continuă cel care se mirase cât de albi sunt francezii. Îmi spuneau mujicii că, la Mojaisk, când au început să se strângă morții de pe unde a fost bătălia, cică, vezi dumneata, morții lor au zăcut aproape o lună-ntreagă. Și cică morții lor erau toți albi ca hârtia, curați și nu se-mpuțiseră nici olecuță!
— Oare de ce? De frig poate? Hai? Întrebă unul.
— Da' deștept mai ești! Sai și tu, de colo! De frig! Doar era destul de cald. Să fi fost frigul pricina, nici ai noștri nu s-ar fi împuțit. Da' așa, când te-apropiai de unul dintr-ai noștri, cică era tot putred și colcăia de viermi. Așa, cică, trebuia să se lege cu basmalele la nas și să-și mute nasurile într-o parte ca să-i poată ridica; altfel, nu puteau. Da' ai lor, cică, erau albi ca hârtia și nu puțeau nici olecuță…
Tăcură un timp cu toții.
— Trebuie că-i din pricina mâncării, zise plutonierul. Că tot cu mâncări boierești se-mbuibau.
Nimeni nu-l contrazise.
— Mai spunea mujicul acela că la Mojaisk, acolo unde-a fost bătălia, pe ei i-au adunat din zece sate, de-au tot cărat la morți douăzeci de zile în șir și tot n-au isprăvit. Cică erau la lupi pe acolo…
— Aceea a fost bătălie, nu glumă! Zise deșca bătrână. Om pomeni-o și-om avea de povestit cât lumea! Că după aia, numai chin pe bieții oameni, atâta doar.
— Că bine zici, unchiule! Mai alaltăieri i-am ajuns din goană, și, când colo, luptă-te dacă ai cu cine. Repede și degrabă și-au aruncat puștile și s-au pus în genunchi. Pardon, cică. Uite, doar atâta să vă spun: cică chiar pe Palion aista Platov l-a luat prizonier nu o dată, de două ori, și el n-a zis nici cârc. Ei, dacă l-a luat, e bun luat! Când colo, ce crezi: s-a făcut pasăre în mâinile lui, a zburat și mai prinde-l, dacă ai de unde. Și nici de omorât nu-l poți omorî.
— Da' știu că ești meșter în tăiat chiroane, măi Kiselev; stau și mă uit la tine…
— Ce chiroane, măi? Adevărul adevărat!
— De-ar fi după mine, eu, când l-aș prinde, l-aș îngropa de viu și i-aș mai înfige și-un țăruș deasupra gropii, că mult popor a mai trimis pe ceea lume!
— Las' că tot îi venim noi de hac, nu scapă el! Spuse deșca bătrână, căscând.
Discuția se stinse. Soldații începură să se pregătească de culcare.
— Ia te uită colo, stelele, e de spaimă cum mai sclipesc, parcă ar arde! Ce zici, parcă și-ar fi întins femeile pânza ia albit! Zise un soldat, admirând Calea Laptelui.
— Asta-i semn că are să fie an bun, băieți!
— Au să ne mai trebuiască ceva lemnișoare!
— La spinare te prăjești, da' pântecele-ți îngheață. Să fie al naibii.
— O, Doamne!
— Ce te-mpingi așa, mă? Ce, numai al tău e focul? Ia te uită la el cum s-a întins!
În tăcerea care se așternuse acuma, se auzea clar sforăitul câtorva soldați adormiți. Ceilalți se răsuceau în fel și chip să-și încălzească, pe rând, toate părțile trupului, schimbând arareori câte un cuvânt. De la un foc, care se vedea la vreo sută de pași, se auziră râsete voioase prietenești.
— I-auzi, ce mai larmă-i la a cincea! spuse un soldat. Și ce de-a mai norod!
Unul se ridică și se duse la compania a cincea.
— Să mori de râs, nu altceva! Spuse el, întorcându-se. Au doi franțuji cu ei. Unul e înghețat tun, dar celălalt are coraj, nevoie mare! Cântă cântece de-ale lui…
— Zău? Păi, să mergem să vedem și noi…
Câțiva soldați o porniră spre compania a cincea.
IX.
COMPANIA A CINCEA ÎȘI întinsese tabăra chiar la marginea pădurii. Un foc uriaș ardea între nămeți, luminând puternic ramurile copacilor împovărate de chiciură.
Pe la miezul nopții, soldații companiei a cincea auziră prin pădure pași scârțâind pe zăpadă și trosnet de vreascuri.
— Ursul, băieți! Spuse un soldat.
Toți își ridicară capetele; traseră cu urechea și, din pădure, în lumina vie a focului, se iviră, proptindu-se unul pe altul, două siluete omenești, îmbrăcate ciudat.
Erau doi francezi care se ascunseseră în pădure. Rostind cu voci răgușite ceva, într-o limbă de neînțeles pentru soldați, se apropiară de foc. Unul era mai înalt de statură, avea chipiu de ofițer și părea cu totul vlăguit. Ajuns lângă foc, voi să se așeze jos, dar căzu grămadă la pământ. Celălalt, un soldat mic și îndesat, îmbrobodit până pe sub fălci cu o basma, era mai în putere. Își ridică tovarășul și spuse ceva, arătând la gură. Soldații îi înconjurară pe cei doi francezi, așternură bolnavului o manta și le aduseră amândurora cașa și votcă.
Ofițerul francez cel părăsit de puteri era Ramball, iar omul legat la cap cu basma era Morel, ordonanța lui.
Când își bău votca și înfulecă o gamelă de cașa, pe Morel îl apucă deodată o veselie bolnăvicioasă și prinse să turuie din gură, adresându-se soldaților care nu înțelegeau boabă. Ramball nu vru să mănânce. Stătea întins la foc, sprijinit într-un cot, și se uita pierdut, cu ochii înroșiți, la soldații ruși. Din când în când gemea prelung și iarăși rămânea tăcut. Morel, tot arătând la umerii lui Ramball, le dădu să înțeleagă rușilor că era vorba de un ofițer și că avea nevoie de căldura. Un ofițer rus, care venise și el la foc, trimise la colonel să-l întrebe dacă vrea să ia cu el în izbă un ofițer francez, ca să se încălzească, și când cel trimis se întoarse și-i spuse lui Ramball să se ducă, el se ridică și voi să umble, dar se clătină și ar fi căzut, de bună seamă, dacă un soldat de lângă el nu l-ar fi susținut.
— Ce-i? Nu cumva ești achitat? Spuse în bătaie de joc un soldat, făcând cu ochiul la adresa lui Ramball.
— Măi, prostule! Ce nu-ți ții leoarba? Ia uite ce mojic! Zău, adevărat mojic! Se auziră din mai multe părți mustrări la adresa celui ce glumise.
Îl înconjurară pe Ramball și doi inși îl luară pe brațele lor încrucișate și plecară cu el spre izba colonelului. Ramball îi luă de după ceafă și, în timp ce era purtat pe sus, rosti, tânguindu-se:
— Oh, mes braves, oh, mes bons, mes bons amis! Voila dés hommes! Oh, mes braves, mes bons amis!115 Și ca un copil își lăsă capul pe umărul unui soldat.
În vremea asta, rămas în mijlocul soldaților, Morel fu așezat pe locul cel mai bun, și toți se strânseră în jurul lui.
Franțuzul acesta mic și îndesat se legase cu o basma, ca femeile, peste chipiu, și era îmbrăcat cu o cațaveică femeiască, îmblănită. Ochii îi erau umflați și-i lăcrimau. Cherchelit se vede, îl luase de după gât pe soldatul cel mai apropiat de dânsul și începu să cânte cu o voce frântă, răgușită, un cântec franțuzesc. Soldații, privindu-l, se țineau cu mâinile de burtă de atâta râs.
— Ia mai zi-i, mai zi-i cum îi? Pe loc, mi ți-l și-nvăț. Cum ziceai? spuse glumețul pe care-l luase Morel pe după gât.
Vive Henri quatre!
Vive ce roi vaillant!
Cânta Morel, făcând cu ochiul.
Ce diable a quatre…
— Vivarica! Vif seruvaru! Sidiablaca… repetă soldatul, dând din mâini și, într-adevăr, prinsese melodia.
— Văzut-ai ce ușor? Hă-hă-hă-hă-hă! izbucniră din toate părțile râsete zgomotoase de veselie.
Morel hohotea și el, strâmbându-se de râs.
— Hai, dă-i drumul mai departe, zi-i!
Qui eut le triple talent.
De boire, de battre,
Et d'etre un vert galant…116
— Și asta-i strașnic. Hai, Zaletaev! E rândul tău!
— Chiu… rosti cu greutate Zaletaev. Chiu-iu-iu, repetă el, țuguindu-și cu grijă buzele, letriptala, de bu, de ba e detravagala, izbuti el să ducă până la capăt cântecul.
— Of, strașnic! Așa, măi franțuzule! Oh… hă-hă-hă-hă! Ce zici, vrei să mai mănânci ceva?
— Mai dați-i din cașa ceea, băieți; așa-i când te-a răzbit o dată foamea: nu te mai saturi cu una cu două.
Îi mai aduseră o dată cașa și Morel, râzând, începu să înfulece din a treia gamelă. Zâmbete de veselie străluceau pe fețele soldaților tineri care se uitau la el. Soldații bătrâni, socotind că nu se face să-și piardă ei vremea cu asemenea fleacuri, rămăseseră întinși de partea cealaltă a vetrei, dar, din când în când, tot se mai ridicau și ei în coate și se uitau, surâzând, la Morel.
— Ia, îs și ei oameni! Spuse unul dintr-înșii, înfășurându-se mai strâns în manta. Și pelinul tot din rădăcina lui crește!
— Oof! Doamne, Doamne! Ce cer senin, ce de-a mai stele! Are să dea un ger…
Pe urmă, liniștea puse stăpânire pe toate.
Stelele, parcă știind că acum nu le mai vede nimeni, începură să se zbenguiască pe negrul cerului. Aci se aprindeau mai tare, aci își mai stingeau din foc, aci tremurau; păreau că-și șoptesc bucuroase, dar în taină, ceva între ele.
X.
TRUPELE FRANCEZE SE topeau uniform, în progresie aritmetică directă. Iar trecerea Berezinei, de care s-a scris atât, a fost doar una dintre etapele intermediare ale distrugerii armatei franceze și nicidecum episodul decisiv al campaniei. Dacă despre Berezina s-a scris atâta și se mai scrie încă, faptul se explică, în ce-i privește pe francezi, doar prin aceea că pierderile uniforme suferite până atunci de armata franceză au sporit brusc din cauza ruperii podului peste Berezina, grupându-se instantaneu într-un unic spectacol tragic, care a rămas în memoria tuturor, iar dinspre partea rușilor, cauza pentru care s-a scris și s-a vorbit atâta de acest episod este doar faptul că undeva, departe de teatrul de luptă, la Petersburg, fusese alcătuit un plan (tot al lui Pfuel) pentru prinderea lui Napoleon într-o cursă strategică, la râul Berezina. Toată lumea a fost încredințată că lucrurile se vor întâmpla pe teren întocmai ca în plan și, din pricina asta, toți au rămas la părerea că doar trecerea Berezinei a însemnat pieirea armatei franceze. În realitate, pierderile în tunuri și oameni suferite la trecerea Berezinei au fost cu mult mai puțin catastrofale decât acelea de la Krasnoe, cum arată și cifrele.
Unica însemnătate a trecerii Berezinei stă în faptul că prilejul acesta a dovedit în chip evident și neîndoielnic falsitatea tuturor planurilor de a tăia drumul armatei franceze și a îndreptățit singura acțiune posibilă, felul de a lupta cerut de Kutuzov, care consta doar în urmărirea inamicului. Gloata francezilor fugea din ce în ce mai iute, fugea din toate puterile, spre ținta ei. Fugea ca o fiară rănită și nu-i puteai sta în drum. Acest lucru îl demonstra nu atât organizarea trecerii râului Berezina, cât ceea ce se întâmpla pe poduri. Când erau rupte podurile, soldații neînarmați, locuitorii din Moscova, femeile cu copii, care se aflau în convoaiele francezilor, toți, sub impulsul inerției, nu se predau, ci fugeau înainte cu bărcile, prin apa prinsă de ghețuri.
Era o tendință foarte rațională. Situația, atât a fugăriților, cât și a urmăritorilor, era la fel de rea. Rămânând între ai săi, fiecare ins aflat în nenorocire se baza pe sprijinul tovarășului, pe locul bine determinat pe care îl ocupa între ai lui. Dacă însă s-ar fi predat rușilor, situația mizerabilă în care se aflau nu s-ar fi îmbunătățit, dar ar fi rămas la coadă în ce privește distribuirea celor necesare pentru satisfacerea cerințelor vieții. Francezii nu mai aveau nevoie să primească informații sigure cu privire la faptul că jumătate dintre prizonierii cu care rușii nu mai știau ce să facă, oricât ar fi dorit să-i salveze, piereau de foame și de frig; ei simțeau că nu putea fi altfel. Nici comandanții ruși cei mai miloși și mai francofili și nici chiar francezii militari în slujba rușilor nu puteau face nimic pentru prizonieri. Pe francezi îi ucidea mizeria în care se afla însăși armata rusă. Era cu neputință să iei pâinea și hainele unor soldați flămânzi de care țara avea trebuință, ca să le dai francezilor, care nu erau nici periculoși, nici urâți, nici vinovați, ci, pur și simplu, netrebuincioși. Unii au făcut chiar și asta, dar n-au fost decât excepții.
În urmă era pieirea sigură; în față – speranța. Corăbiile fuseseră arse; nu exista altă scăpare decât fuga generală și în această fugă își puneau francezii toate puterile.
Cu cât fugeau francezii mai departe, cu cât rămășițele armatei lor deveneau mai vrednice de plâns – mai ales după trecerea Berezinei, moment în care, conform planului de la Petersburg, se puseseră mari nădejdi – cu atât se aprindeau și pasiunile comandanților ruși, care se învinuiau unii pe alții și cu toții îl învinuiau mai ales pe Kutuzov. Ei mizau pe faptul că nereușita planului petersburghez cu privire la Berezina avea să fie pusă în spinarea lui și, de aceea, nemulțumirea față de el, disprețul și ironiile la adresa lui se manifestau din ce în ce mai aprig. Disprețul și ironiile acestea se manifestau, e de la sine înțeles, într-o formă politicoasă, într-o formă care nu-i dădea lui Kutuzov îndreptățire să întrebe de ce anume lucru îl învinuiau. Cu el, nimeni nu vorbea serios; în timp ce i se dădeau rapoarte și i se cereau dispozițiuni, toți își luau un aer de oameni obligați să îndeplinească o tristă ceremonie, dar când era cu spatele la ei, își făceau cu ochiul și căutau să-l înșele la fiecare pas.
Pentru toți acești oameni, tocmai fiindcă nu-l puteau înțelege, era dinainte știut că nu aveau ce vorbi cu bătrânul; că el nu le va putea niciodată pătrunde toată profunzimea de gândire a planurilor lor; că nu aveau de așteptat de la el alt răspuns decât frazele lui obișnuite (căci lor li se păreau spusele lui fraze goale): despre podul de aur, despre imposibilitatea de a duce războiul dincolo de granițe cu cete dezorganizate și așa mai departe. Toate acestea le mai auziseră de la el. Și tot ce spunea el: de pildă, că trebuiesc așteptate pe loc proviziile, că oamenii sunt desculți, toate acestea erau atât de simple, și tot ce propuneau ei era atât de complex și de inteligent, încât rămânea evident pentru ei faptul că el, Kutuzov, nu era decât un bătrân prost, iar ei niște conducători de oști geniali, dar lipsiți de putere.
Mai cu seamă după joncțiunea armatei lui Kutuzov cu aceea a lui Wittgenstein, strălucitul amiral și erou al Petersburgului, această stare de spirit și aceste bârfeli din sferele comandamentului suprem atinseră culmea. Kutuzov vedea toate acestea, dar ofta și ridica din umeri. O singură dată doar, după Berezina, el s-a supărat și i-a scris lui Benigsen, care trimisese un raport personal împăratului, următoarea scrisoare: „Având în vedere accesele morbide de care suferiți, binevoiți, excelență, ca la primirea prezentei, să plecați la Kaluga, unde veți aștepta mai departe ordine și misiuni de la majestatea-sa imperială!”
Dar în urma îndepărtării lui Benigsen, în mijlocul armatei veni marele duce Konstantin Pavlovici, care făcuse prima parte a campaniei și fusese îndepărtat de Kutuzov. Marele duce, venind acum pe front, îi comunică acestuia că suveranul era nemulțumit de slabele succese ale armatei și de încetineala mișcărilor ei. Suveranul avea de gând să vină el însuși, dintr-o zi în alta, în mijlocul armatei.
Și bătrânul acesta, tot atât de încercat în ale vieții de curte ca și în ale războiului, acest Kutuzov care, în luna august a aceluiași an, fusese ales comandant suprem împotriva voinței împăratului, omul care-l îndepărtase din calea lui pe țarevici și pe marele duce, omul care, cu de la sine putere și împotriva aceleiași voințe împărătești, prescrisese părăsirea Moscovei, același Kutuzov înțelese dintr-o dată că vremea lui trecuse, că rolul lui se încheiase și că nu mai deținea puterea imaginară cu care fusese învestit. Și nu numai din relațiile cu curtea pricepu el acest lucru. Pe de o parte, el vedea că operațiile militare, adică acțiunea în care el jucase un rol, se încheiaseră, și simțea că-și împlinise misiunea. Pe de altă parte, trupul lui bătrân începuse să simtă oboseala și nevoia odihnei fizice era imperioasă.
În ziua de 29 noiembrie, Kutuzov intră în Wilna, draga lui Wilna, cum spunea el. De două ori în cursul carierei sale, Kutuzov fusese aici guvernator. La Wilna, oraș bogat și scăpat teafăr din război, pe lângă confortul de care fusese atât amar de vreme lipsit, Kutuzov își mai găsi vechii prieteni și amintirile. Și, întorcându-și brusc fața de la toate treburile militare și de stat, se cufundă – atât cât îi îngăduiau pasiunile care clocoteau în jurul lui – într-o viață tihnită și confortabilă, ca și cum tot ce se întâmplase acum și tot ce mai avea să se întâmple încă în lumea istoriei pe el nu-l privea câtuși de puțin.
Ciceagov, unul dintre cei mai înflăcărați adepți ai planului de a-l tăia și de al da peste cap pe inamic, Ciceagov care, la început, voise să facă o diversiune în Grecia, apoi în Varșovia, dar care nu voise cu nici un preț să se ducă acolo unde i se ordonase, Ciceagov, cunoscut pentru îndrăznețul limbaj pe care și-l permitea față de împărat, Ciceagov care se consideră binefăcătorul lui Kutuzov fiindcă în 1811, când fusese trimis, independent de Kutuzov, pentru încheierea păcii cu Turcia, văzând că pacea fusese încheiată, recunoscuse în fața împăratului că tot meritul era al lui Kutuzov; acest Ciceagov îi ieși cel dintâi întru întâmpinare, îmbrăcat în uniformă de marinar, cu stiletul la șold și șapca sub braț, la castelul din Wilna, în care Kutuzov urma să locuiască, și-i dădu, odată cu raportul curent, cheile orașului. În toate gesturile lui Ciceagov, care știa de învinuirile puse în spinarea lui Kutuzov, se manifesta în cel mai înalt grad amestecul de dispreț și de respect pe care îl au tinerii față de bătrânii ajunși în mintea copiilor.
Stând de vorbă cu Ciceagov, Kutuzov îi spuse, printre altele, că trăsurile cu serviciile de masă ale lui Ciceagov, care-i fuseseră capturate de francezi la Borisov, sunt intacte și că îi vor fi restituite.
— C'est pour me dire que je n'ai sur quoi manger… Je puis, au contraire, vous fournir de tout dans le cas meme ou vous voudriez donner des dâners!117 izbucni Ciceagov, voind, cu fiecare cuvânt rostit, să se justifice, presupunând prin aceasta că și pe Kutuzov îl preocupau tot aceleași griji.
Kutuzov surâse, cu surâsul său fin și pătrunzător și, ridicând din umeri, răspunse:
— Ce n'est que pour vous dire ce que je vous dis.118
La Wilna, Kutuzov, împotriva voinței împăratului, opri marșul celei mai mari părți din armată. După spusele celor din imediata lui apropiere, cât timp stătu la Wilna el decăzu grozav și puterile îi scăzură mult. Nu-i făcea nici o plăcere să-și vadă de treburile armatei, lăsase totul pe seama generalilor săi și, în așteptarea împăratului, se dedase unei vieți de distracții.
Plecat în ziua de 7 decembrie de la Petersburg, împreună cu suita sa – contele Tolstoi, prințul Volkonski, Arakceev și alții – împăratul ajunse în ziua de 11 decembrie la Wilna și se duse, chiar cu săniile cu care făcuse drumul, de-a dreptul la castel. Cu tot gerul puternic, în curtea castelului era așteptat de vreo sută de generali și ofițeri de stat-major, în ținută de mare ceremonie, și de o gardă de onoare din regimentul Semionovski.
Un curier, apropiindu-se de castel într-o sanie trasă de trei cai numai spume, strigă: „Vine!” Konovnițân se repezi în holul castelului pentru a-l înștiința pe Kutuzov, care aștepta în odăița portarului.
După câteva clipe apăru pe peron, legănându-se, trupul gras și mare al bătrânului Kutuzov. Era îmbrăcat în mare ținută, cu pieptul acoperit de decorații și cu pântecul strâns cu o eșarfă. Își puse reglementar chipiul în cap, își trase mănușile pe mâini și, după ce coborî cu greu, într-o rână, treptele peronului, întinse mâna după raportul pregătit pentru a fi predat împăratului.
Zarvă, șoapte, încă o troică în zbor nebun și privirile se pironiră toate asupra unei sănii ce venea în goana cailor și în care se și putea desluși chipul împăratului alături de al lui Volkonski.
Toate acestea îl făcură pe bătrânul general să se simtă deodată cuprins, dintr-o obișnuință veche de peste cincizeci de ani, de o tulburare fizică; se pipăi repede, îngrijorat, își potrivi chipiul și, în clipa în care împăratul coborî din sanie și ridică ochii spre el, Kutuzov prinse dintr-o dată inimă, luă poziția de drepți, îi înmână raportul și începu să vorbească cu vocea lui domoală și lingușitoare.
Împăratul îl măsură cu o privire grăbită din cap până în picioare, încruntându-se o clipă; dar, biruindu-și pe dată impulsurile, se apropie și, cuprinzându-l cu brațele, îl strânse la piept pe bătrânul general. Și iarăși, după o veche obișnuință de a-și corela impresiile cu vreun gând ce-i era scump, această îmbrățișare îl făcu pe Kutuzov, ca de obicei, să se simtă mișcat, și icni a plâns.
Împăratul primi salutul ofițerilor și al gărzii din regimentul Semionovski și, strângând iarăși mâna bătrânului, intră cu el în castel.
Rămas între patru ochi cu comandantul suprem, împăratul își arătă nemulțumirea pentru încetineala cu care era întreprinsă urmărirea inamicului, ca și pentru greșelile de la Krasnoe și Berezina, și-i împărtăși vederile sale asupra unei viitoare campanii peste hotare. Kutuzov nu făcu nici obiecții, nici vreo remarcă. Expresia aceea de supunere stupidă cu care ascultase ordinele împăratului cu șapte ani în urmă, pe câmpul de la Austerlitz, se întipări și acum pe chipul său.
Când Kutuzov, ieșind din cabinet, străbătea cu pași grei și șovăitori și cu capul în piept marele salon, un glas îl opri:
— Serenissime! Spuse cineva.
Kutuzov înălță capul și se uită mult timp în ochii contelui Tolstoi, care, în mână cu o tăviță de argint pe care se afla un obiect mic, se oprise în fața lui. La început, Kutuzov păru că nu înțelege despre ce era vorba. Apoi, deodată, parcă se dezmetici; un zâmbet abia perceptibil îi tremură o clipă pe obrazul puhav și, înclinându-se adânc. Respectuos, luă obiectul de pe tăviță. Era ordinul Sfântul Gheorghe, clasa întâi.
XI.
A DOUA ZI, FELDMAREȘALUL dădu o masă, urmată de bal, care fu onorată de prezența împăratului. Kutuzov primise ordinul sfântul Gheorghe, clasa întâi; împăratul îi făcea onoarea cea mai înaltă; dar nemulțumirea suveranului față de comandantul suprem nu mai era pentru nimeni o taină. Conveniențele trebuiau respectate și împăratul cel dintâi dădu exemplu în acest sens; dar toți știau că bătrânul greșise și că nu mai era bun de nimic. Când, la intrarea împăratului în sala de bal, Kutuzov, după un vechi obicei instaurat pe vremea Ecaterinei, porunci să se plece la picioarele suveranului câteva drapele capturate, împăratul se încruntă nemulțumit și rosti ceva; unii pretindeau că ar fi spus: „Bătrân comediant!”
Nemulțumirea împăratului față de Kutuzov spori de când venise la Wilna, mai ales din pricină că acesta nu voia sau nu putea să priceapă importanța campaniei ce le stătea în față de aici înainte.
Când a doua zi dimineața împăratul spuse unui grup de ofițeri care-l înconjurau: „Ați salvat nu numai Rusia, ci întreaga Europă!” toți înțeleseră, încă de pe atunci, că războiul nu se isprăvise.
Kutuzov singur nu voia să înțeleagă acest lucru și își spunea deschis părerea, afirmând că un nou război nu poate să îmbunătățească situația Rusiei și să-i mărească gloria și că nu poate avea altă urmare decât să-i înrăutățească situația și să știrbească ceva din această cea mai înaltă treaptă a gloriei, pe care, după părerea lui, și-o câștigase Rusia. El își dădea osteneala să demonstreze împăratului imposibilitatea de a recruta noi trupe; vorbea despre situația grea în care se găsea populația, despre posibilitatea unui eșec și altele la fel.
În această stare de spirit, feldmareșalul apărea, firește, ca o piedică și o frână în calea războiului ce trebuia să urmeze.
Pentru evitarea ciocnirilor cu bătrânul, se oferi de la sine soluția ca, întocmai așa cum se procedase la Austerlitz și cu Barclay, la începutul acestui război, să i se ia treptat comandantului suprem puterea, fără să fie jignit în chip inutil și fără să i se spună de-a dreptul, și să fie trecută în mâinile împăratului însuși.
În acest scop, statul-major fu încetul cu încetul înnoit și toată puterea reală a statului-major al lui Kutuzov fu anihilată, pentru a fi transmisă împăratului. Toll, Konovnițân și Ermolov primiră alte însărcinări. Despre bătrânețea și sănătatea șubrezită a feldmareșalului vorbea în gura mare toată lumea.
Era neapărat necesar ca sănătatea lui să fie șubredă pentru a se putea transmite puterea celui care-i lua locul. Și sănătatea lui era, într-adevăr, șubredă.
Pe cât de firesc și de simplu trecuse Kutuzov treptat, din Turcia la visteria Petersburgului pentru a recruta miliționari și, de aici, în fruntea armatei, tocmai atunci când devenise imperios necesar, pe atât de firesc, de treptat și de simplu apăru în locul lui, acum, când rolul lui Kutuzov se încheiase, un om nou, omul cerut de moment.
Războiul din anul 1812 trebuia să aibă, pe lângă importanța lui națională, scumpă inimii poporului rus, și o altă importanță, una europeană.
Mișcării de popoare dinspre apus spre răsărit trebuia să-i urmeze o mișcare a popoarelor de la răsărit la apus și pentru acest nou război era nevoie de alt comandant, care să aibă alte însușiri decât Kutuzov, alte concepții, care să fie mânat de alte imbolduri.
Alexandru I era la fel de necesar pentru punerea în mișcare a popoarelor de la răsărit la apus și pentru restabilirea hotarelor între popoare, pe cât de necesar fusese Kutuzov pentru salvarea și gloria Rusiei.
Kutuzov nu pricepea ce însemna Europa, echilibrul, Napoleon. El nu putea înțelege așa ceva. Reprezentantul poporului rus, omul rus în calitate de rus nu mai avea – după ce dușmanul fusese nimicit, Rusia eliberată și ridicată pe culmile gloriei – nimic altceva de făcut. Celui care întruchipase războiul poporului nu-i mai rămânea decât să moară. Și el muri.
XII.
PIERRE, AȘA CUM SE ÎNTÂMPLÃ de cele mai multe ori, începu să simtă toată apăsarea lipsurilor fizice și a încordărilor prin care trecuse în captivitate abia atunci când și lipsurile și încordarea luaseră sfârșit. După eliberare, el se duse la Orel și, a treia zi după ce sosise, când tocmai se pregătea să plece la Kiev, se îmbolnăvi și fu nevoit să zacă timp de trei luni la Orel; dăduse peste el, cum spuneau doctorii, o febră biliară. Și, în ciuda faptului că doctorii îl tratară, îi luară sânge și-l îndopară cu medicamente, el se însănătoși.
Tot ce i se întâmplase, de la eliberare și până în ziua când se îmbolnăvise, nu-i făcuse lui Pierre aproape nici o impresie. Nu-și amintea decât că vremea era mohorâtă și sură, când ploioasă, când cu ninsoare, că simțea înlăuntrul trupului oboseală de moarte, că îl dureau picioarele și coastele; își mai amintea și impresia aceea generală de nenorocire și de suferință umană; își amintea de ofițerii și de generalii care îl necăjiseră cu curiozitatea lor, punându-i tot felul de întrebări; își amintea de grija lui continuă de a găsi trăsură și cai și își amintea mai cu seamă, incapacitatea lui de a gândi și de a simți pe vremea aceea. În ziua eliberării văzuse cadavrul lui Petea Rostov. În aceeași zi aflase că prințul Andrei trăise încă mai bine de o lună după bătălia de la Borodino și că murise nu demult la Iaroslavl, în casa Rostovilor. Tot în acea zi, Denisov, care-i împărtășise știrea, printre altele, presupunând că Pierre o știa demult, pomenise în cursul discuției și de moartea Hélenei. Toate acestea lui Pierre i se păruseră atunci doar ciudate. Simțise că nu-i în stare să înțeleagă importanța tuturor acestor vești. Se grăbise doar să plece cât mai repede din locurile acelea, unde oamenii se ucideau unii pe alții, să plece în vreun adăpost oarecare, mai liniștit, și acolo să se reculeagă, să se odihnească și să reflecteze la toate aceste lucruri ciudate și noi, pe care le aflase între timp. Dar nici nu ajunse bine la Orel, că se îmbolnăvi. Când își veni în fire, Pierre văzu lângă patul lui doi dintre oamenii săi, pe Terenti și pe Vaska, veniți de la Moscova, și pe vara lui, prințesa cea mare, care, auzind de eliberarea și boala lui, venise de la Eleț, o proprietate a lui Pierre unde locuia ea, ca să-l îngrijească.
De-abia în timpul convalescenței, Pierre începu să uite încetul cu încetul impresiile ultimelor luni de viață, care lăsaseră în el deprinderi adânci, și se obișnui din nou cu gândul că, dimineața, nimeni nu-l va mai mâna de la spate nicăieri, că nimeni n-are să-i mai ia așternutul cald și că poate fi sigur de prânz, de ceai și de cină. În vise însă, el se mai văzu încă multă vreme în aceleași condiții grele ale prizonieratului. Tot așa, puțin câte puțin, el începu să priceapă sensul știrilor pe care le aflase după scăparea din captivitate: moartea prințului Andrei, moartea soției sale, nimicirea francezilor.
Sentimentul libertății, bucuria acelei libertăți depline, proprie omului, pe care nimic n-o poate răpi firii omenești și de care fusese, pentru întâia dată în viață, conștient atunci, la primul popas, după ieșirea convoiului din Moscova, îi umplea iar lui Pierre inima, cât dură convalescența. Și îl mira faptul că această libertate interioară, independentă de împrejurările vieții din afară, părea acum să fie dublată cu prisosință de lux, de libertatea fizică. Se afla acum singur, într-un oraș străin, fără cunoscuți. Nu-i cerea nimeni nimic; nu-l trimitea nimeni nicăieri. Avea tot ce-i poftea inima; gândurile care-l chinuiseră la infinit altădată, în legătură cu soția lui, dispăruseră și ele, de vreme ce ea nu mai era.
— Ah, ce bine! Ce minunat! Își spunea Pierre, atunci când i se servea masa gata pusă, curată, cu supa aburind îmbietor, sau atunci când, noaptea, se întindea în așternutul curat și moale ori, în sfârșit, atunci când își aducea aminte că nici nevastă-sa și nici francezii nu mai erau. Ah, ce bine e, ce minunat! Și după vechiul lui obicei, se întreba singur: dar după asta, ce va fi? Ce voi face? Și își răspundea numaidecât: nimic. Voi trăi. Ah, ce bine!
Chiar și problema care îl chinuise, al cărei răspuns îl tot căutase odinioară: scopul vieții, nu mai exista acum pentru el. Acest mult căutat scop al vieții nu întâmplător dispăruse acum și nici nu dispăruse doar pentru clipa prezentă, ci, simțea el, acest scop nu exista și nici nu putea să existe. Și tocmai această lipsă de scop îi dădea acea bucurie deplină a conștiinței că e liber, care-i făcea fericirea în clipa aceea.
El nu mai avea scop, fiindcă avea acum credința – nu credința în cine știe ce dogme, cuvinte sau idei, ci credința în Dumnezeul cel viu, care poate fi simțit în orice clipă. Odinioară, îl căutase în țelurile pe care și le propunea. Această căutare de scopuri fusese numai căutarea lui Dumnezeu și, deodată, în prizonierat, el află, nu prin cuvinte, nu prin raționamente, ci prin simțirea nemijlocită, ceea ce îi spusese dădaca demult, că Dumnezeu e aici, lângă noi, pretutindeni. În prizonierat, el descoperi că Dumnezeu, cel pe care-l avea în el Karataev, e cu mult mai mare, mai nemărginit și mai de nepătruns decât acela pe care masonii îl numesc Arhitect al universului. Încerca senzația omului care găsește lucrul căutat chiar la picioare, când el își încordase privirile să scruteze depărtările și zarea. El, toată viața lui, privise undeva, pe deasupra capetelor celor ce-l înconjurau, când, de fapt, n-avea nevoie să se uite decât în preajmă.
Nu știuse până acum să vadă acel ceva mare, nepătruns și infinit, în nici un lucru. Simțise doar că trebuia să existe pe undeva și-l căutase. În tot ce era apropiat și lesne de înțeles el văzuse numai mărginirea, meschinăria, banalul, lipsa de sens. Se înarmase cu ocheanul rațiunii, cu care privea departe, acolo unde aceste meschinării și banalități, pierdute în ceața depărtării, i se păreau mărețe și infinite doar fiindcă nu se mai vedeau limpede. Așa i se păruse viața europeană, politica, masoneria, filosofia, filantropia. Dar chiar și în clipele pe care el le considera ca pe o slăbiciune a lui, rațiunea tot îi pătrundea în depărtările acestea, și vedea și acolo aceeași meschinărie, banalul și lipsa de sens. Acum însă învățase să vadă măreția, veșnicia și nemărginirea în toate și, de aceea, era firesc ca, pentru a le vedea, pentru a se bucura de contemplarea lor, să arunce ocheanul cu care, odinioară, privise pe deasupra capetelor lumii și să contemple voios în jurul său viața mereu reînnoită, viața de necuprins, fără margini, veșnic plină de măreție. Și cu cât privea mai de aproape, cu atât era mai fericit și mai împăcat. Groaznica întrebare, care îi destrăma odinioară tot ce judecata lui construia, întrebarea: „pentru ce?” nu mai exista acum. Acum, la întrebarea „pentru ce?” în sufletul său se găsea veșnic pregătit răspunsul simplu: pentru că există Dumnezeu, acel Dumnezeu fără voința căruia nici un fir de păr nu se clintește pe capul omului.
XIII.
PIERRE NU SE SCHIMBASE aproape deloc ca înfățișare. Arăta întocmai cum arătase și înainte și, întocmai ca și înainte, era tot distrat și părea preocupat nu de ceea ce îi stătea sub ochi, ci de ceva cu totul personal, deosebit. Diferența între starea lui de odinioară și cea de acum consta în faptul că, altădată, când uita ce i se spunea și ce avea sub ochi, el își încrunta chinuitor fruntea, ca și cum ar fi încercat și n-ar fi izbutit să vadă lămurit ceva care se afla undeva, departe de el. Și acum uita ce i se spunea, sau ce avea sub ochi, dar acum asculta ce i se spunea și se uita la ceea ce-i stătea în față cu un zâmbet abia perceptibil și parcă ironic, deși se vedea cât de colo că el vedea și auzea cu totul altceva. Altădată el părea, deși om bun, nefericit, ceea ce făcea ca oamenii să se îndepărteze, fără să vrea, de dânsul. Acum, în jurul buzelor îi flutura mereu zâmbetul bucuriei de a trăi și în ochii lui strălucea simpatia față de oameni și întrebarea dacă și ei sunt mulțumiți ca și el. Și oamenii se simțeau bine în prezența lui.
Altădată vorbea mult, se înfierbânta în timp ce vorbea și nu prea asculta ce spuneau ceilalți. Acum rareori se întâmpla să fie furat de discuție și știa să asculte, așa că oamenii îi dezvăluiau cu plăcere până și cele mai intime gânduri.
Prințesa cea mare, care nu-l iubise niciodată pe Pierre și simțise față de el de-a dreptul dușmănie când, după moartea bătrânului conte, se văzuse obligată față de vărul ei, simți, spre ciuda și mirarea ei, nu mult după ce sosi la Orel, unde venise cu gândul ca să-i arate lui Pierre că, oricât de ingrat era el, socotise de datoria ei să vină să-l îngrijească – simți curând că-l iubește. Pierre nu căutase în nici un chip să-i câștige bunăvoința. O privea doar cu curiozitate. Altădată, ea simțea în privirile vărului său, îndreptate spre dânsa, indiferență și ironie, și atunci, întocmai ca și față de ceilalți oameni, ea se închidea în ea însăși și își arăta numai latura aspră a caracterului; acum, dimpotrivă, ea simțea că Pierre pătrunsese parcă în adâncul cel mai tainic al vieții ei și, încetul cu încetul, la început cu neîncredere și pe urmă cu recunoștință, începu să-i dezvăluie laturile bune ale sufletului ei, tăinuite până atunci.
Omul cel mai viclean și tot n-ar fi izbutit să se strecoare cu mai multă dibăcie în sufletul prințesei, să-i câștige încrederea, prin redeșteptarea amintirilor din anii cei mai frumoși ai tinereții ei, față de care își arăta simpatia. În realitate, toată viclenia lui Pierre consta doar în faptul că el căutase o satisfacție proprie, trezind în sufletul prințesei, înrăit, rece și mândru în felul său, sentimente omenești.
„Da, el e om foarte, foarte bun, atunci când nu se află sub înrâurirea unor oameni răi, ci a unor oameni ca mine”, își spunea prințesa.
Schimbarea ce se petrecuse cu Pierre fu observată, în felul lor, și de servitorii lui, Terenti și Vaska. Ei găseau că stăpânul devenise mult mai simplu. Adeseori, Terenti, după ce-și dezbrăca stăpânul și, cu cizmele și hainele în mână, îi ura noapte bună, își mai făcea de lucru, așteptând să vadă: nu cumva intră boierul în vorbă cu el? Și, de cele mai multe ori, Pierre își reținea servitorul, pricepând că lui i-ar plăcea să mai stea de vorbă.
— Ei, ia spune-mi și mie… cum vă faceți voi rost de mâncare? Întreba el.
Și Terenti își începea istorisirile despre dezastrul Moscovei, despre răposatul conte, și stătea ceasuri întregi așa, cu hainele pe mână, povestind sau, câteodată, ascultând ce povestea Pierre; apoi se retrăgea în antecameră cu conștiința mângâietoare a apropierii sufletești dintre el și boier și a bunăvoinței prietenoase a stăpânului său față de dânsul.
Doctorul care-l îngrijea pe Pierre și care-l vizita în fiecare zi, în ciuda faptului că, după obiceiul doctorilor, socotea de datoria lui să-și dea aerul unui om a cărui fiecare clipă este prețioasă pentru omenirea suferindă, rămânea cu ceasurile la Pierre, depănându-i istorisirile lui favorite și observațiile culese de el despre moravurile pacienților în general și ale pacientelor în particular.
— Iată, cu un asemenea om e o plăcere să discuți, nu-i ca ai noștri de aici, din provincie, spunea el.
La Orel se aflau câțiva ofițeri francezi, prizonieri, și doctorul îi aduse unul dintre ei, un tânăr italian.
Ofițerul acesta începu să-l viziteze des pe Pierre și prințesa râdea de duioasele sentimente pe care italianul le arăta vărului ei.
Italianul, se vedea cât de colo, nu era fericit decât atunci când putea să vină la Pierre ca să stea de vorbă și să-i istorisească despre trecutul lui, despre viața lui de acasă, despre iubirile lui și să-și arate indignarea față de francezi și, mai cu seamă, față de Napoleon.
— De v-ar semăna toți rușii în cât de mică măsură! Îi spunea el lui Pierre. Cest un sacrilege que de faire la guerre a un peuple comme le vôtre!119 Dumneavoastră, care ați avut de suferit atâta din partea francezilor și n-aveți nici măcar resentimente față de ei.
Pierre câștigase și dragostea înflăcărată a italianului, tot numai prin felul cum știuse să scoată la iveală partea cea mai bună din sufletul acestuia și să i-o admire.
În ultimele zile ale șederii sale la Orel, veni la Pierre vechea sa cunoștință întru masonerie – contele Villarski – acela care, în 1807, îi fusese călăuză în lojă. Villarski era acum însurat cu o rusoaică bogată, care avea întinse proprietăți în gubernia Orel, și el însuși îndeplinea în oraș o funcție vremelnică în aparatul de aprovizionare a armatei.
Aflând că Bezuhov e în Orel, Villarski, cu toate că niciodată nu-l cunoscuse mai îndeaproape, veni la el cu întregul șir al manifestărilor de prietenie și de apropiere sufletească, pe care și le arată de obicei unul altuia doi oameni care se întâlnesc într-un pustiu. Villarski se plictisea la Orel și era fericit să întâlnească pe cineva din cercul lui, un om cu care avea după cum i se părea lui, preocupări comune.
Dar, spre mirarea sa, Villarski observă curând că Pierre se ținea departe de realitățile vieții și căzuse, așa cum îl defini el în sinea sa, în apatie și egoism.
— Vous vous encroutez, mon cher!120 îi spunea el.
Cu toate acestea, alături de Pierre, Villarski se simțea acum mai la largul său decât altădată și nu era zi în care să nu vină să-l vadă. Lui Pierre, însă, uitându-se acum la Villarski și ascultându-l, i se părea ciudat și neverosimil gândul că nu prea demult fusese și el la fel.
Villarski era om însurat, familist și foarte ocupat și cu administrarea averii nevesti-si, și cu funcția lui, și cu treburile familiale. El socotea că toate aceste ocupații nu sunt decât niște obstacole în viață și că toate erau vrednice de dispreț, fiindcă n-aveau de scop decât fericirea personală, a lui și a familiei lui. Preocupări militare, administrative, politice și masonice îi absorbeau tot timpul atenția. Pierre nu se silea să-i schimbe vederile, nu-și îngăduia nici o critică, ci se mulțumea să observe, cu obișnuita-i ironie, care era acum mereu calmă și veselă, acest fenomen ciudat, atât de cunoscut lui.
Datorită relațiilor sale cu Villarski, cu prințesa, cu doctorul și cu toți oamenii pe care-i întâlnea acum, în Pierre se dezvoltase o trăsătură nouă care-i câștigase bunăvoința tuturor: părerea că fiecare om are putința să gândească, să simtă și să vadă lucrurile în felul său, și convingerea că e cu neputință să schimbi cu ajutorul cuvintelor părerea cuiva. Această legitimă specificitate a fiecărui om care, odinioară, îl tulbura pe Pierre și-l irita, constituia acum punctul de plecare al simpatiei și al interesului lui pentru oameni. Deosebirile și adeseori contradicția totală dintre ideile oamenilor și viața lor sau nepotrivirea dintre ideile lor îl înveseleau pe Pierre și-i trezeau un surâs de blândă ironie.
În chestiunile practice, Pierre simți, pe neașteptate, că avea în el un centru de greutate, ceea ce nu avusese până acum. Odinioară, orice chestiune bănească – mai cu seamă cererile de bani, la care, ca om foarte bogat ce era, se vedea prea adeseori expus – îl puneau într-o încurcătură fără de ieșire și-l nedumereau. „Să dau sau să nu dau?” se întreba el. „Eu am, iar el are nevoie. Dar celălalt are și mai mare nevoie! Care dintre ei are nevoie mai mare? Ori, poate, amândoi or fi mincinoși?” Și, din aceste îndoieli, el nu găsise, altădată, nici un fel de ieșire, așa că dădea la toți, atât timp cât avea ce da. În exact același soi de nedumerire îl puneau, altădată, orice chestiuni privitoare la averea lui, atunci când unul îi spunea că trebuie să procedeze într-un fel, și altul într-alt fel.
Acum însă, spre mirarea sa, el găsi că în toate aceste probleme nu mai încap nici un fel de îndoieli și nedumeriri. Se manifesta acum în el un arbitru, care hotăra, după anumite legi necunoscute lui, ceea ce trebuia și ceea ce nu trebuia făcut.
Rămăsese la fel de indiferent față de chestiunile bănești ca și odinioară; dar acum știa în chip neîndoielnic ce trebuia și ce nu trebuia făcut. Primul caz în care se manifestă la el acest nou arbitru fu cererea unui colonel francez captiv care veni la el și, după ce-i istorisi vreme îndelungată isprăvile sale de vitejie, drept încheiere numai cât nu-i pretinse lui Pierre să-i dea patru mii de franci, ca să-i trimită acasă nevestei și copiilor. Pierre îl refuză atât de direct și cu atâta ușurință, încât se miră și el ce simplu și ușor era lucrul care, odinioară, i se păruse din cale-afară de greu. Totodată, cu prilejul acestui refuz, el hotărî că e neapărat necesar să întrebuințeze un șiretlic, pentru ca, plecând din Orel, să-l facă pe ofițerul italian să ia niște bani, de care, se vedea bine, italianul avea mare nevoie. O nouă dovadă pentru Pierre că atitudinea lui față de lucrurile practice devenise mai hotărâtă fu modul în care rezolvă el chestiunea datoriilor soției sale și chestiunea renovării sau nerenovării caselor și vilelor sale din Moscova.
Sosi la Orel administratorul său principal și Pierre făcu, împreună cu dânsul, calculul general al veniturilor sale, care nu mai erau aceleași. Incendierea Moscovei îl costase pe Pierre, după socoteala administratorului, cam două milioane de ruble.
Ca să-l mângâie de aceste pierderi, administratorul său general îi înfățișă socotelile în așa fel, încât îi arătă că veniturile sale, în ciuda acestor pierderi, nu numai că nu s-ar micșora, ci, dimpotrivă, s-ar mări, dacă el ar refuza să plătească datoriile rămase de pe urma contesei, plată la care el nu putea fi obligat, și dacă ar renunța la renovarea caselor din Moscova și a vilei de lângă Moscova, a căror întreținere îl costa optzeci de mii de ruble pe an și care nu-i aduceau nici un venit.
— Da, da, adevărat, așa este! Spuse Pierre, zâmbind vesel. Da, da! Nimic din toate astea nu-mi trebuie! Distrugerile acestea m-au făcut cu mult mai bogat.
Dar în ianuarie sosi Savelici de la Moscova și-i spuse cum era situația în oraș și la cât se ridica devizul arhitectului pentru restaurarea caselor și a vilei de lângă Moscova, vorbind de lucrul acesta ca de un lucru stabilit. Tot atunci, Pierre primi scrisori de la prințul Vasili și de la alți cunoscuți din Petersburg. În scrisori se vorbea de datoriile soției sale. Și Pierre hotărî că planul administratorului, care-i plăcuse atât de mult, nu ținea seama de realitate, și că trebuia să plece la Petersburg ca să termine cu afacerile soției lui și pe urmă să-și restaureze casele din Moscova. De ce trebuia să facă aceasta, nu știa. Dar știa în chip neîndoielnic că așa trebuia să procedeze. Veniturile sale, ca urmare a acestei hotărâri, se micșorară cu trei sferturi. Dar lucrul acesta trebuia făcut; o simțea el.
Villarski urma să plece la Moscova și Pierre se înțelese cu el să călătorească împreună.
Cât durase convalescența sa la Orel, Pierre încercase sentimentul bucuriei de a fi liber, viu; și când, în timpul călătoriei, se văzu iar în lumea liberă, când văzu sute de figuri, noi, acest sentiment spori și mai mult. Cât dură călătoria, se simți tot timpul fericit, ca un școlar în vacanță. Toți oamenii: surugiul, căpitanul de poștă, mujicii întâlniți pe drum sau prin sate, toți aveau acum pentru el un rost nou. Prezența și observațiile lui Villarski, care deplângea necontenit sărăcia, starea de înapoiere față de Europa și ignoranța poporului rus, nu făceau decât să-i întețească lui Pierre sentimentul de bucurie. Acolo unde Villarski vedea germenii morții, Pierre vedea o extraordinară forță vitală, acea forță care, în mijlocul zăpezilor, pe aceste întinderi nesfârșite, susținea viața unui popor întreg, aparte, unic în felul lui. Nu-l contrazicea pe Villarski și, ca și cum ar fi fost de acord cu el (de vreme ce această prefăcută consimțire era cel mai simplu mijloc de a evita o discuție din care nu putea ieși nimic), zâmbea voios, lăsându-l să vorbească.
XIV.
AȘA CUM CU GREU NE-AM explica la ce și încotro dau fuga furnicile dintr-un mușuroi sfărâmat – unele dinspre mușuroi, târând rămășițe, ouă și cadavre, altele către mușuroi – pentru ce dau buzna unele peste altele, de ce se iau la întrecere ori la harță, tot așa cu greu ne-am putea explica pricinile care i-au făcut pe ruși, după plecarea francezilor, să se înghesuiască pe locul care purtase înainte numele de Moscova. Dar tot așa cum, uitându-ne la furnicile care mișună în jurul unui mușuroi sfărâmat, oricât de distrus ar fi acesta, observăm totuși, din stăruința neclintită, din energia și din mulțimea nenumărată a insectelor harnice care foiesc mereu, că, într-adevăr, totul e sfărâmat, în afară de ceva indestructibil, imaterial, ceva care constituie toată forța furnicarului; tot așa, în octombrie, Moscova, în care nu mai existau nici autorități, nici biserici, nici odoare bisericești, nici bogății, nici case, continua să fie aceeași Moscovă care fusese în august. Totul în ea era distrus afară de acel ceva imaterial, dar plin de putere și indestructibil.
Cauzele care făceau ca oamenii să alerge din toate părțile spre Moscova, după ce fusese curățată de dușmani, erau dintre cele mai felurite: personale și, în primele momente mai ales, sălbatice, animalice. O singură cauză era generală: dorința aprigă a tuturor de a ajunge la locul care înainte se numise Moscova, ca să-și desfășoare acolo activitatea.
Într-o săptămână, numărul locuitorilor Moscovei fu de cincisprezece mii, după două săptămâni, de douăzeci și cinci de mii și, în toamna lui 1813, tot crescând mereu, acest număr ajunse la o cifră care întrecea populația anului 1812.
Primii ruși care pătrunseră în Moscova fură cazacii unui detașament al lui Wintzingerode, apoi mujicii din satele vecine și unii locuitori fugiți din Moscova, care stătuseră ascunși prin împrejurimi. Pătrunzând într-o Moscovă numai ruine și găsind-o prădată, rușii începură și ei s-o prade. Ei continuau opera francezilor. Convoaie țărănești veneau la Moscova pentru a lua și a căra la sate tot ce se mai găsea azvârlit printre ruinele caselor și pe străzi. Cazacii cărau și ei tot ce puteau duce în cantonamentele lor; stăpânii caselor strângeau tot ce se găsea prin alte case și duceau la ei, sub cuvânt că era avutul lor. Așa că, după primii jefuitori, urmă al doilea rând, apoi al treilea și jaful devenea, pe zi ce trecea, pe măsură ce numărul jefuitorilor sporea, tot mai greu de săvârșit și lua forme din ce în ce mai bine definite.
Cu toate că francezii găsiseră Moscova pustie la venirea lor, ea era totuși un oraș viu, care trăia organic și multilateral cu feluritele sale organizații comerciale, meșteșugărești, cu luxul lui, cu instituțiile lui administrative și religioase. Erau forme fără viață, dar existau încă. Existau bazaruri, prăvălii, magazine, depozite, piețe, cea mai mare parte pline de mărfuri; existau fabrici, ateliere; existau palate, case bogate, pline de obiecte de lux; existau spitale, închisori, instituții, biserici, catedrale. Cu cât însă își prelungeau francezii șederea, cu atât aceste forme de viață orășenească se distrugeau și, spre sfârșit, totul se contopise într-un imens teren de jaf, lipsit de orice viață.
Jaful francezilor, pe măsură ce se prelungea, distrugea atât bogățiile Moscovei, cât și forțele jefuitorilor. Jaful rușilor însă, prin care-și începuseră reocuparea capitalei, cu cât se prelungea mai mult și cu cât numărul jefuitorilor era mai mare, cu atât restabilea mai repede bogăția Moscovei și viața regulată a orașului.
Pe lângă jefuitori, oameni de toată mâna, împinși spre jaf care de curiozitate, care de obligațiile slujbei, care de pofta de câștig – proprietari, clerici, funcționari mari și mici, negustori, meseriași, mujici – se revărsau din toate direcțiile, ca sângele spre inimă, către Moscova.
După o săptămână, mujicii veniți cu căruțe goale ca să încarce lucruri fură opriți de autorități și obligați să care afară din oraș cadavrele. Alți mujici, auzind de insuccesul tovarășilor lor, veniră la oraș cu grâu, ovăz și fân, și concurența făcu să coboare repede prețurile cerealelor la un nivel încă și mai scăzut decât fusese înainte. Echipe de dulgheri, nădăjduind să obțină câștiguri mari, intrau în fiecare zi în Moscova și, la fiecare pas, se durau case din nou sau se reparau cele vechi, arse. Negustorii redeschideau barăcile, dând avânt comerțului. Prin casele nemistuite cu totul de incendiu se instalau birturi și hanuri. Clerul reîncepuse slujbele în multe biserici, care nu fuseseră arse. Donatorii începură să înlocuiască obiectele bisericești jefuite cu altele noi. Funcționarii își înghesuiau în odăi mici mesele cu tăblia acoperită de postav și dulapurile pline de acte. Autoritățile superioare și poliția hotărâră distribuirea bunurilor rămase de pe urma francezilor. Proprietarii, în casele cărora erau găsite multe obiecte aduse din alte case, se plângeau de nedreptatea ce li se făcea prin ridicarea tuturor acestor obiecte și ducerea lor în palatul Granovitaia121; alții susțineau că francezii îngrămădiseră în câte o casă obiecte aduse din case diferite și că, deci, era nedrept să se lase proprietarului toate obiectele găsite la el. Unii înjurau poliția, alții o mituiau; se întocmeau liste de lucruri publice incendiate, cu prețuri umflate de zece ori; se cereau ajutoare. Contele Rastopcin își scria din nou proclamațiile.
XV.
LA SFÂRȘITUL LUI IANUARIE, Pierre ajunse la Moscova și se instală acasă, într-o aripă laterală care rămăsese întreagă. Îl vizită pe contele Rastopcin și pe câțiva cunoscuți care se întorseseră la Moscova, apoi, a treia zi, începu să se pregătească în vederea plecării la Petersburg. Toți sărbătoreau victoria; totul clocotea de viață în capitala care învia din ruine. Toți se bucurau de întoarcerea lui Pierre, toți voiau să-l vadă, toți voiau să afle prin ce trecuse. Pierre își simțea sufletul plin de o pornire prietenească deosebită față de toți oamenii pe care-i întâlnea, dar, fără voia lui, avea acum, față de toată lumea, o atitudine mai prudentă, ca să nu se lege prin ceva. La toate întrebările pe care i le puneau – importante sau banale – fie că era întrebat unde va locui, fie că era întrebat dacă-și repară sau nu casele, ori de-l întreba cineva când pleacă la Petersburg și dacă n-ar vrea să ducă o lădiță cuiva, el răspundea: da, poate, cred, și așa mai departe.
Despre Rostovi auzise că se aflau la Kostroma, iar la Natașa se gândea rareori. Când se gândea totuși la dânsa, gândul acesta îi era doar ca o amintire plăcută, din vremuri de demult. Și se simțea nu numai eliberat de grijile vieții zilnice, ci și de acest sentiment, de care, cum i se părea acum, voise anume el singur să se lase cuprins.
A treia zi de la sosire, Pierre află de la familia Drubețkoi că prințesa Maria era și ea în Moscova. Moartea, suferința, ultimele zile ale prințului Andrei îl preocupaseră adesea și începură acum să-i preocupe din nou spiritul. Aflând la prânz că prințesa Maria e în Moscova și că locuiește în casa ei de pe Vzdvijenka, care scăpase de incendiu, el se duse în aceeași seară să o vadă.
În drum spre prințesa Maria, Pierre se gândi tot timpul doar la prințul Andrei, la prietenia cu dânsul, la diferitele lor întâlniri și, mai ales, la ultima lor întâlnire, cea de la Borodino.
„Să fi murit el oare în starea aceea sufletească de încâinoșare în care se afla atunci? Să nu i se fi dezvăluit oare, înainte de a muri, sensul vieții?” se gândea Pierre. Își aduse aminte apoi de Karataev, de moartea lui și, fără să vrea, începu să facă o comparație între acești doi oameni, atât de deosebiți unul de altul și totuși atât de apropiați prin dragostea pe care o nutrise el față de amândoi și prin faptul că amândoi trăiseră și amândoi muriseră.
Într-o dispoziție sufletească dintre cele mai pline de gravitate, Pierre se apropie de casa bătrânului prinț Bolkonski. Casa rămăsese întreagă. Se vedeau în ea urme de distrugere, dar își păstrase specificul. Lacheul bătrân care-l întâmpină pe Pierre cu o figură severă, ca și cum i-ar fi dat musafirului de înțeles că, dacă lipsea prințul, nu însemna că s-au schimbat regulile casei, îi spuse că prințesa binevoise să treacă în apartamentele ei și că primește de obicei duminicile.
— Anunță-mă! Poate că mă va primi, spuse Pierre.
— Prea bine! Răspunse lacheul. Poftiți în galeria portretelor!
După câteva minute, lacheul reapăru însoțit de Dessalles. Dessalles îi transmise lui Pierre din partea prințesei că era foarte bucuroasă să-l vadă și că-l roagă, dacă-i iartă lipsa de ceremonie, să poftească sus, în apartamentul ei.
Într-o odăiță scundă, luminată de o singură lumânare, ședea prințesa și lângă ea se mai afla o femeie, îmbrăcată în rochie neagră. Pierre știa că lângă prințesă erau întotdeauna domnișoare de companie, dar nu-l interesase niciodată să știe cine sunt ele și nici nu și le amintea. „E și asta vreuna dintre domnișoarele ei de companie”, își zise el, când văzu femeia îmbrăcată în rochie neagră.
Prințesa îi ieși repede întru întâmpinare și-i întinse mâna.
— Da, zise ea, uitându-se la fața lui schimbată, după ce el îi sărută mâna, uite că ne-am întâlnit iarăși! În ultimul timp, el mi-a vorbit de multe ori de dumneata, și își mută privirea de la Pierre la domnișoara de companie cu un aer de sfială care, o clipă, îl surprinse pe Pierre.
— Am fost atât de bucuroasă aflând că ai fost salvat! Singura veste bună din câte am primit noi de atâta vreme.
Și iarăși se uită prințesa, cu o neliniște și mai mare încă, la domnișoara de companie, vrând parcă să spună ceva, dar Pierre o întrerupse.
— Vă puteți închipui că n-am știut nimic de dânsul, spuse el. Îl socoteam mort. Tot ce puteam afla, aflasem de la alții, vești de a treia mână. Știu numai că a nimerit în casa Rostovilor… Ce înseamnă destinul!
Pierre vorbea repede și cu însuflețire. Aruncându-și în treacăt ochii pe chipul domnișoarei de companie, văzu o privire atentă și curioasă îndreptată cu prietenie asupra lui și, așa cum se întâmpla adesea în timpul unei conversații, simți, fără să poată spune de ce, că domnișoara de companie în rochie neagră era o ființă drăgălașă, bună, minunată, care nu va stingheri deloc conversația intimă pe care va avea-o cu prințesa Maria.
Dar când rosti el cuvintele din urmă, cele cu privire la Rostovi, expresia de jenă de pe fața prințesei Maria spori. Ochii îi fugiră iar de pe chipul lui Pierre la chipul domnișoarei în rochie neagră și spuse:
— Se poate să n-o cunoști?
Pierre se uită încă o dată la chipul palid, fin, la ochii negri și gura ciudată a domnișoarei de companie. Ceva foarte familiar, demult uitat și mai mult decât simpatic, îl privea din acești ochi atenți.
„Dar nu, asta nu e cu putință! Își zise el. Fața asta severă, slabă, palidă și îmbătrânită să fie oare a ei? Nu poate fi ea! E doar ca o amintire a ei”. Dar prințesa Maria rosti: „Natașa!” Și chipul cu ochi atenți făcu o sforțare să zâmbească, zâmbi cu greu, așa cum se deschide o ușă înțepenită, și din această ușă întredeschisă năvăli deodată, învăluindu-l pe Pierre, mireasma fericirii aceleia, demult uitată, la care, mai ales acum, el nu se mai gândea deloc. Îmbălsămată, învăluitoare, adierea aceasta îl cuprinse cu totul. Când ea-i zâmbi, pentru el nu mai rămăsese nici o îndoială: era Natașa, și el o iubea.
Chiar din primul moment, Pierre dezvălui, fără să vrea, și Natașei, și prințesei Maria și, mai ales, își dezvălui sieși, taina pe care n-o știuse nici el. Se înroși de bucurie și de durere. Voi să-și ascundă tulburarea. Dar cu cât încerca mai mult să și-o ascundă, cu atât tulburarea aceasta vorbea mai limpede, mai limpede decât cele mai răspicate cuvinte, atât pentru el însuși, cât și pentru dânsa sau pentru prințesa Maria: o iubea.
„Nu, asta e numai așa, din pricină că nu m-am așteptat”, își spuse Pierre. Dar cum încercă să continue conversația începută cu prințesa Maria, trase din nou cu coada ochiului spre Natașa și fața i se coloră mai tare încă, iar bucuria și teama îi cuprinseră sufletul cu și mai multă putere. Se încurcă în cuvinte și se opri la mijlocul frazei.
Pierre n-o băgase de seamă pe Natașa, fiindcă nu se așteptase deloc să o vadă aici, și de recunoscut n-o recunoscuse fiindcă schimbarea petrecută cu ea, de când n-o mai văzuse, era enormă. Slăbise mult și era mai palidă. Dar nu asta o făcuse de nerecunoscut. Nu putuse fi recunoscută din primul moment, de la intrare, pentru faptul că, pe fața ei, în ochii ei – odinioară luminați de zâmbetul tainic al bucuriei de a trăi – acum, când intrase și se uitase pentru întâia oară la ea, Pierre nu mai descoperise nici cea mai mică umbră de surâs; văzuse doar ochii, atenți și buni, cu priviri triste, întrebătoare.
Tulburarea lui Pierre nu se răsfrânse asupra Natașei printr-o tulburare la fel, ci numai printr-o satisfacție care-i lumina abia perceptibil toată fața.
XVI
— A VENIT SÃ STEA LA MINE, zise prințesa Maria. Contele și contesa vor pica și ei zilele astea. Contesa e într-o stare îngrozitoare. Dar Natașa însăși avea nevoie să fie văzută de un doctor. Au trimis-o cu forța odată cu mine.
— Da, așa e. Există oare, acum, vreo familie care să nu fi avut de suferit? Spuse Pierre, adresându-se Natașei. Știți? Asta s-a întâmplat chiar în ziua în care am fost eliberați noi. L-am văzut. Ce băiat minunat era!
Natașa se uită la dânsul și, drept răspuns la cuvintele lui, doar ochii i se deschiseră mari și i se luminară mai mult.
— Ce s-ar putea spune sau gândi ca mângâiere? Continuă Pierre. Nimic. Pentru ce a trebuit să moară băiatul acesta minunat și plin de viață?
— Da, în vremuri ca ale noastre, greu ar putea trăi cineva fără credință… zise prințesa Maria.
— Da, da. Acesta e adevărul adevărat! O întrerupse grăbit Pierre.
— De ce? Întrebă Natașa, uitându-se cercetător în ochii lui Pierre.
— Cum de ce? Zise prințesa Maria. Numai gândul la ceea ce ne așteaptă acolo…
Natașa, înainte ca prințesa Maria să-și fi sfârșit ideea, se uită din nou la Pierre, întrebătoare.
— Și mai este ceva, continuă Pierre, faptul că numai omul care crede că există un Dumnezeu care ne conduce poate să suporte o pierdere ca a ei și… ca a dumitale, sfârși el.
Natașa deschisese gura să spună ceva, dar se opri deodată. Pierre se grăbi să-și întoarcă fața de la ea și-i adresă prințesei Maria întrebări asupra ultimelor zile de viață ale prietenului său. Tulburarea aproape că-i pierise lui Pierre, dar simțea totodată că-i pierise și sentimentul de libertate pe care-l avusese până atunci. Simțea că pentru fiecare cuvânt și pentru fiecare gest avea acum un judecător și la prețuirea lui ținea mai mult decât la a oricărui alt om pe lume. Acum, când vorbea, era preocupat și de impresia pe care cuvintele lui o produceau asupra Natașei. Nu spunea anume ceea ce ar fi putut să-i placă ei; orice ar fi spus, se judeca pe el însuși din punctul ei de vedere.
Prințesa Maria începu să-i istorisească, fără tragere de inimă, cum se întâmpla totdeauna, despre starea în care îl găsise pe prințul Andrei. Dar întrebările lui Pierre, privirea lui însuflețită și neliniștită, fața lui tremurândă de emoție o făcură să intre, încetul cu încetul, în amănuntele pe care-i fusese teamă chiar să și le mai amintească.
— Da, da, așa, așa… repeta Pierre, aplecat mult spre prințesa Maria și ascultând lacom tot ce-i povestea ea. Da, da. Așadar, era împăcat? Se făcuse mai blând? Atât de mult dorise el întotdeauna, din toate puterile sufletului, un singur lucru: bunătatea deplină, încât nu se poate să se mai fi temut de moarte. Defectele pe care le-a avut, dacă le-a avut, veneau din afară. Așadar, se făcuse mai blând? Întreba mereu Pierre. Ce fericire că te-a mai văzut! Îi spuse el Natașei, întorcându-se deodată spre ea cu ochii plini de lacrimi.
Pe chipul Natașei se desluși o tresărire. Se încruntă o clipă și își lăsă ochii în jos. Stătu la îndoială dacă trebuia sau nu să vorbească.
— Da, a fost o fericire, spuse ea cu voce domoală, din piept. Pentru mine, a fost cu adevărat o fericire. Tăcu câteva clipe, și el… și el… atunci, când m-am dus la dânsul, mi-a spus că a dorit și el asta…
Glasul Natașei se frânse. Ea se înroși, își împreună strâns mâinile pe genunchi, apoi, deodată, după ce făcu o vizibilă sforțare de a se stăpâni, înălță fruntea și începu să vorbească repede:
— La plecarea din Moscova, noi nu știam nimic despre el. Eu nu îndrăzneam să întreb ce face. Și iată, că, deodată, Sonia îmi spuse că el e cu noi, în convoiul nostru. Nu m-am mai gândit la nimic și nu mi-am putut imagina în ce stare era; nu voiam decât să-l văd, să fiu alături de el, spuse ea, tremurând și înăbușindu-se.
Și povesti apoi, fără să dea cuiva răgaz s-o întrerupă, ceea ce nu spusese nimănui niciodată: tot ce trăise ea în cele trei săptămâni cât durase călătoria lor și șederea la Iaroslavl.
Pierre o asculta cu gura căscată și fără să-și ia nici o clipă de la ea ochii plini de lacrimi. Ascultând-o, el nu se gândea nici la prințul Andrei, nici la moarte, nici la cele ce-i istorisea Natașa. O asculta și-i era doar milă de suferința pe care o încerca ea acum, împrospătată de povestirea trecutului.
Prințesa, cu fața încrețită de sforțarea pe care o făcea ca să-și țină lacrimile, ședea lângă Natașa și asculta pentru întâia oară povestea acestor ultime zile ale dragostei dintre fratele ei și Natașa.
Istorisirea aceasta, chinuitoare și desfătătoare totodată, era vădit că Natașei îi fusese neapărat necesară.
Ea vorbea, amestecând amănuntele cele mai lipsite de importanță cu secretele cele mai intime și părea că nu va mai conteni niciodată. Repetă de câteva ori unul și același lucru.
Prin uși se auzi de pe sală vocea lui Dessalles, care întreba dacă Nikolușka putea intra să le spună noapte bună.
— Așa, asta-i tot, tot… încheie Natașa.
Se ridică repede și, tocmai când intra Nikolușka, cum ea se îndrepta în fugă spre ușa mascată de o draperie, se lovi la cap; ieși grăbită din cameră, scoțând un geamăt, poate de durerea loviturii de la cap, poate de durerea amintirii.
Pierre se uita la ușa pe unde ieșise Natașa și nu putea pricepe de unde-i vine impresia că a rămas deodată singur pe lume.
Prințesa Maria îl trezi din visare, atrăgându-i atenția asupra nepotului ei, care intrase în odaie.
Chipul lui Nikolușka, asemănător cu al tatălui său, făcu atâta impresie asupra lui Pierre în clipa aceea când i se muiase cu totul sufletul, încât, sărutându-l pe Nikolușka, se ridică repede, își scoase batista și se duse la fereastră. Voi să-și ia rămas bun de la prințesa Maria, dar ea îl reținu:
— Nu! Natașa și cu mine stăm uneori până aproape de trei. Mai rămâi, te rog. Am să spun să dea la masă. Poți coborî, dacă vrei; venim și noi numaidecât.
Și când Pierre dădu să iasă, prințesa îi spuse:
— E întâia oară când a vorbit așa despre dânsul.
XVII.
PIERRE FU CONDUS ÎNTR-O sufragerie mare și bine luminată; după câteva minute se auziră pași și prințesa împreună cu Natașa intrară în cameră. Natașa era liniștită, deși expresia severă, lipsită de zâmbet, i se întipărise iar pe față. Prințesa Maria, Natașa, Pierre erau stăpâniți deopotrivă de stinghereala aceea care se așterne de obicei după ce se încheie o conversație cu caracter serios și intim, în asemenea ocazii, să continui conversația nu mai ai cum, să spui fleacuri te jenezi și să taci nu te mulțumește, fiindcă ai avea chef să vorbești și fiindcă tăcerea poate părea o ipocrizie. Se apropiară tăcuți de masă. Lacheii le traseră scaunele să se așeze și le împinseră la loc. Pierre desfăcu șervetul rece și, hotărât să rupă tăcerea, se uită la Natașa și la prințesa Maria. Amândouă, era vădit, se gândiseră în același timp la același lucru: în ochii amândurora strălucea bucuria de a trăi și mărturisirea că, pe lângă dureri, mai există și bucurii.
— Bei un pic de votcă, nu-i așa, conte? Spuse prințesa Maria și cuvintele acestea împrăștiară dintr-o dată umbrele trecutului.
— Istorisește-ne ceva despre dumneata, continuă prințesa Maria. Se spun despre dumneata atâtea minunății, care de care mai de necrezut.
— Da, răspunse Pierre, cu acel zâmbet de blânda ironie care-i devenise acum obișnuit. Până și mie mi s-a vorbit de niște minunății, cum nici în vis n-am visat. Maria Abramovna m-a invitat la ea și mi-a tot istorisit ce mi s-a întâmplat sau ar fi trebuit să mi se întâmple. Stepan Stepanâci m-a învățat, de asemenea, cum trebuie să povestesc. În general, am remarcat că e foarte comod să fii un om interesant (și eu sunt acum un om interesant); sunt poftit pretutindeni și mi se povestesc o mulțime de lucruri.
Natașa zâmbi și dădu să spună ceva.
— Ne povestea cineva, o întrerupse prințesa Maria, că ai pierdut în Moscova două milioane de ruble. E adevărat?
— Și eu, care m-am făcut de trei ori mai bogat decât înainte! Spuse Pierre.
Cu toate că datoriile nevestei sale și necesitatea imperioasă de a construi îi schimbaseră mult starea materială, Pierre continuă să spună că se făcuse acum de trei ori mai bogat.
— Ceea ce am câștigat în chip neîndoielnic, spuse el, este libertatea de a… începu el serios să vorbească, dar se răzgândi și nu mai continuă, căci își dădu seama că subiectul prea era egoist.
— Așadar, începi să clădești?
— Da. Așa poruncește Savelici.
— Spune-mi, te rog: nu aflaseși încă de moartea contesei atunci când rămăseseși la Moscova? Întrebă prințesa Maria și se înroși în aceeași clipă, căci își dăduse seama că, punându-i această întrebare după ce el spusese că-și câștigase libertatea, însemna să atribuie vorbelor lui un sens, pe care aceste vorbe poate că nu-l aveau.
— Nu! Răspunse Pierre, care se vede că nu găsise nepotrivit sensul atribuit de prințesa Maria vorbelor lui despre libertatea câștigată. Am aflat de asta în timp ce eram la Orel și nu-ți poți închipui cât de mult m-a impresionat. Nu eram noi soți exemplari, continuă el repede, uitându-se la Natașa și observând că ea aștepta cu multă curiozitate să vadă cum are să se exprime el despre soția lui, dar moartea aceasta m-a impresionat grozav. Când doi oameni se ceartă, sunt întotdeauna vinovați amândoi. Și propria ta vină față de un om care nu mai este devine dintr-o dată îngrozitor de apăsătoare. Și, pe urmă ce moarte! Fără prieteni, fără nici o mângâiere. Mi-e milă, mi-e tare milă de ea! Sfârși el și observă cu mulțumire pe fața Natașei o aprobare bucuroasă.
— Așadar, iată-te iar holtei și candidat la însurătoare! Spuse prințesa Maria.
Pierre se făcu deodată stacojiu la față și își dădu silința să nu se uite la Natașa o bună bucată de vreme. Când se hotărî s-o privească, fața ei era rece, severă și chiar disprețuitoare, cum i se păru lui.
— E chiar adevărat ceea ce ni s-a povestit, că l-ai văzut pe Napoleon și că ai vorbit cu el? Întrebă prințesa Maria.
Pierre începu să râdă:
— Niciodată și nicăieri! Așa li se pare întotdeauna la toți, că a fi prizonier înseamnă să fii musafirul lui Napoleon. Nu numai că nu l-am văzut, dar nici n-am auzit de el. Am fost într-o societate mult mai rea.
Cina era pe sfârșite și Pierre, care la început refuzase să vorbească despre captivitatea lui, alunecă, încetul cu încetul, pe panta acestui subiect.
— Dar e adevărat, nu-i așa, că ai rămas ca să-l omori pe Napoleon? Îl întrebă Natașa cu un ușor surâs. Ghicisem lucrul acesta, atunci când ne-am întâlnit cu dumneata lângă turnul Suhariovaia. Îți amintești?
Pierre recunoscu că acesta era adevărul și, pornind de la această întrebare, condus treptat de întrebările prințesei Maria și, mai ales, de ale Natașei, se adânci în istorisirea amănunțită a aventurilor sale.
La început, el povesti de pe poziția blajin-zeflemitoare pe care o adoptase acum față de oameni și, mai ales, față de el însuși; mai târziu însă, când ajunse să vorbească de grozăvia suferințelor ce-i fusese dat să vadă, el se lăsă, fără să-și dea seama, furat și începu să povestească stăpânindu-și emoția, ca omul care-și retrăiește în amintire impresiile puternice ale trecutului.
Prințesa Maria se uita când la Pierre, când la Natașa, cu un zâmbet blând. Ea, în toată această istorisire, nu-l vedea decât pe Pierre și sufletul lui bun. Natașa, sprijinită într-un cot, cu chipul schimbându-și necontenit expresia pe măsură ce înainta povestirea, nu scăpa o vorbă; urmărea cu atenție și se vedea bine că trăia odată cu el tot ceea ce-l auzea povestind. Dar nu numai privirea ei, ci și exclamațiile și întrebările scurte pe care i le punea, îi dovedeau lui Pierre că, din ceea ce spunea el, ea înțelegea exact ceea ce voia el să comunice. Era vădit că ea înțelegea nu numai ceea ce spunea el, ci și ceea ce ar fi voit și nu izbutea să exprime prin cuvinte. Episodul cu copilul și cu femeia, din pricina cărora fusese arestat și luat prizonier, fu redat de Pierre în felul următor:
— Era o priveliște înfricoșătoare! Copii părăsiți, unii rămași în mijlocul flăcărilor… În fața mea, au târât un copil scos din… Femei, cărora li se luau lucrurile, li se smulgeau cerceii din urechi…
Aici, Pierre se înroși și ezită:
— Atunci, iată că vine o patrulă și pe toți bărbații câți nu se ocupau cu furtul, pe toți i-a ridicat. Și pe mine!
— Mi se pare că nu spui tot. Mi se pare mie că ai făcut dumneata ceva… interveni Natașa și făcu o pauză: vreun bine.
Pierre prinse să istorisească mai departe. Când ajunse la execuția condamnaților, voi să treacă peste amănuntele de groază, dar Natașa îi ceru să nu lase la o parte nimic.
Începuse să povestească despre Karataev (se ridicase de la masă și se plimba prin odaie și Natașa îl urmărea din ochi), dar se opri:
— Nu, nu veți putea înțelege câte am învățat eu de la acest neștiutor de carte, de la acest om sărac cu duhul!
— Ba nu, ba nu, spune! Interveni iar Natașa. Unde-i acum?
— L-au ucis aproape sub ochii mei.
Și Pierre începu să vorbească de ultima perioadă a retragerii lor, de boala lui Karataev (glasul îi tremura) și de moartea lui.
Pierre povestea toate prin câte trecuse, așa cum niciodată nu și le amintise încă până atunci. Acum vedea parcă un tâlc cu totul nou în tot ce i se întâmplase. Și, povestindu-i Natașei toate acestea, el simțea bucuria rară pe care o pot da bărbaților, când se știu ascultați, femeile, dar nu una dintre acele femei de spirit care, ascultând, vor să asimileze ce aud și să-și îmbogățească mintea și, la vreo ocazie, să reproducă cele auzite, sau care vor să adapteze propriului lor spirit cele povestite și să reproducă cât mai curând vorbele de duh elaborate în mica lor gospodărie spirituală, ci bucuria pe care o dau povestitorului femeile adevărate, înzestrate cu aptitudinea de a selecționa și de a absorbi tot ce este mai bun în vorbele unui bărbat. Natașa, fără să-și dea seama nici ea, era toată numai încordare: nu-i scăpa nici un cuvânt, nici o mlădiere a vocii, nici o privire, nici un zvâcnet al vreunui mușchi de pe fața lui Pierre, nici un gest schițat de el. Prindea din zbor vorbele nerostite încă și le aducea de-a dreptul în inima ei deschisă, ghicind tot sensul tainic al frământării lui sufletești.
Prințesa Maria înțelegea istorisirea lui și participa la ea, dar vedea acum altceva, care-i absorbea cu totul atenția: vedea posibilă o iubire fericită între Natașa și Pierre. Și acest gând, care-i trecea acum întâia oară prin minte, îi umplea sufletul de bucurie.
Era trei noaptea. Lacheii, cu chipuri posomorâte și severe, tot intrau și schimbau lumânările, dar nimeni nu-i băga în seamă.
Pierre sfârși de povestit. Natașa continua să se uite, cu ochi strălucitori și plini de viață, la Pierre, ca și cum ar fi vrut să priceapă și ceea ce el nu spusese, poate. Pierre îi arunca din când în când priviri timide și fericite și se gândea ce să mai spună, ca să schimbe vorba. Prințesa Maria tăcea. Pe niciunul dintre ei nu-l preocupa că era ora trei noaptea și că demult ar fi trebuit să se culce.
— Unii spun: nenorocire, suferință, reluă Pierre. Dar, dacă acum, în clipa asta chiar, m-ar întreba cineva: vrei să rămâi ceea ce ai fost înainte de captivitate, sau vrei s-o iei iar de la capăt? Vă spun pe Dumnezeul meu că aș primi să mai fiu o dată prizonier și să mănânc carne de cal. Noi credem că de îndată ce am fost scoși de pe îngustul nostru drum, totul e pierdut; când, de fapt, abia atunci începe noutatea și frumusețea vieții. Cât timp există viață, există și fericire. Avem încă atâtea în fața noastră! Atâtea! Credeți-mă! Spuse el, întorcându-se către Natașa.
— Da, da, zise ea, răspunzând la cu totul altceva, nici eu n-aș dori altceva decât să iau iar totul de la capăt.
Pierre o privi cu atenție.
— Da, n-aș dori nimic mai mult, întări ea.
— Nu-i adevărat, nu-i adevărat, rosti cu voce ridicată Pierre. Eu nu sunt de vină că sunt viu și că vreau să trăiesc; și dumneata de asemenea.
Natașa își lăsă deodată capul în mâini și începu să plângă.
— Ce ai, Natașa? Întrebă prințesa Maria.
— Nimic, nimic, și Natașa îi zâmbi lui Pierre printre lacrimi. La revedere, e timpul să ne culcăm.
Pierre se ridică și-și luă rămas bun.
Prințesa Maria și Natașa, ca de obicei, se duseră împreună în odaia de culcare. Mai statură de vorbă despre cele istorisite de Pierre. Prințesa Maria nu-și spuse părerea despre Pierre. Nici Natașa nu vorbi de el.
— Noapte bună, Marie, zise Natașa. Știi, câteodată mă tem că, vorbind despre el (despre prințul Andrei), de frică să nu aducem o scădere sentimentelor noastre, noi îl uităm.
Prințesa Maria oftă din greu, recunoscând prin acest oftat că Natașa avea dreptate; dar prin cuvintele pe care le rosti nu se arătă de acord cu ea.
— S-ar putea oare să-l uităm? Întrebă ea.
— Mi-a făcut atât de bine astăzi că am istorisit tot! A fost și greu și dureros, dar mi-a făcut și bine! Mi-a făcut bine că am vorbit, zise Natașa. Sunt convinsă că a ținut mult la el. De aceea i-am și povestit… N-am făcut nici un rău că i-am spus? Întrebă ea deodată, înroșindu-se.
— Lui Pierre? O, nu! Ce om minunat! Spuse prințesa Maria.
— Știi, Marie, zise deodată Natașa cu un zâmbet ștrengăresc, pe care prințesa Maria nu i-l mai văzuse demult pe obraz. Parcă e nu știu cum, mai îngrijit acuma, mai curat, mai proaspăt; ca ieșit dintr-o baie, știi? O baie morală. Așa-i?
— Da, răspunse prințesa Maria, a câștigat mult.
— Și haina îi e mai scurtă și părul și l-a tuns altfel; chiar parc-ar fi scos din baie, dar chiar din baie, zău, ca tata, câteodată…
— Acum înțeleg de ce el (prințul Andrei) n-a ținut la nimeni așa cum a ținut la Pierre, spuse prințesa Maria.
— Da, și nu-i seamănă deloc. Se zice că bărbații se împrietenesc numai când se deosebesc mult de tot. Trebuie să fie adevărat. Nu-i așa că nu seamănă deloc cu dânsul? Nu-i așa?
— Dar, dar e un om minunat!
— Ei, noapte bună, zise Natașa.
Și surâsul acela ștrengăresc mai rămase mult timp, uitat parcă, pe fața ei.
XVIII.
PIERRE NU PUTU MULTÃ VREME să doarmă în noaptea aceea; se plimbă încoace și încolo prin odaie, când încruntat, cufundându-se în gânduri grele, când înălțând brusc din umeri și tresărind, când zâmbind fericit.
Se gândea la prințul Andrei, la Natașa, la dragostea lor, și când era gelos pe trecutul Natașei, când își reproșa lui însuși această gelozie, ca pe urmă să se scuze singur de acest lucru. Se făcuse șase dimineața și el tot se mai plimba prin odaie.
„Ce-i de făcut oare, dacă nu se poate fără asta? Ce-i de făcut? Înseamnă că așa trebuie să fie”, își spuse el. Și, dezbrăcându-se repede, se culcă fericit și emoționat, dar fără senzația îndoielii și a nehotărârii.
„Trebuie – oricât de stranie, oricât de imposibilă ar fi această fericire – trebuie să fac totul ca s-o iau de soție”, își zise el.
Cu câteva zile înainte de cele întâmplate, Pierre hotărâse să plece vineri la Petersburg. Joi, când se trezi, Savelici veni la el să-l întrebe ce ordine avea de dat cu privire la pregătirea bagajelor pentru plecare.
„Cum la Petersburg? Ce va să zică Petersburg? Cine pleacă la Petersburg? Întrebă el, fără să vrea, mai mult ca pentru sine. Da, mi se pare că altădată, demult, înainte de a se fi petrecut ce s-a petrecut, mă hotărâsem să plec la Petersburg, își aminti el. La ce? S-ar putea chiar să plec? Ce om bun și atent e, cum le ține el minte pe toate! Gândi Pierre, uitându-se la fața bătrâna a lui Savelici. Și ce zâmbet plăcut!” își mai zise el.
— Ei, ce e, Savelici, tot nu vrei să te slobozesc? Îl întrebă Pierre.
— La ce-mi trebuie mie libertatea, luminăție? Am trăit și lângă răposatul conte, Dumnezeu să-l ierte, și am trăit și lângă dumneavoastră și n-am avut a mă plânge de obidă.
— Bine, dar copiii tăi?
— Or trăi și copiii mei, luminăție, cum am trăit și eu. La așa stăpân, să tot trăiești.
— Bine, dar urmașii mei? Zise Pierre. Odată mă vezi însurat! Mai știi ce se-ntâmplă? Adăugă el, și zâmbi fără să vrea.
— Dacă-i așa, îndrăznesc să spun, luminăție, că ați face foarte bine.
„Ușor i-e lui să spună, își zise Pierre. Nu știe ce înspăimântător și ce primejdios este. Întotdeauna e ori prea devreme, ori prea târziu pentru asta… E înfricoșător!”
— Atunci, ce porunci îmi dați, luminăție? Plecați mâine la Petersburg? Întrebă Savelici.
— Nu, mai rămân vreo câteva zile. Îți spun eu când plec. Iartă-mă și tu că-ți dau de lucru fără rost, spuse Pierre și, văzând surâsul lui Savelici, își zise: „Ce curios mi se pare, totuși, să nu știe el că mie acum nu-mi arde de nici un Petersburg și că, mai înainte de orice, trebuie să se rezolve chestiunea asta. Dar cine știe? Poate că știe tot și se preface numai. Să mă sfătuiesc cu el? Oare ce părere o fi având? Nu, lasă, îi spun eu altă dată.”
La ceai, Pierre îi spuse verișoarei lui că fusese seara trecută la prințesa Maria și că o întâlnise acolo – închipuie-ți pe cine?!
— Pe Natașa Rostova!
Prințesa se prefăcu a nu vedea într-o asemenea știre nimic mai neobișnuit decât în faptul că Pierre s-ar fi întâlnit, de pildă, cu Anna Semionovna.
— O cunoști? Întrebă Pierre.
— Am văzut-o odată pe prințesă, răspunse ea. Am auzit vorbindu-se de căsătoria ei cu tânărul Rostov, ceea ce cred că ar fi fost foarte bine pentru Rostovi; se spune că s-ar fi ruinat cu totul.
— Nu, eu de Rostova îți vorbesc, o cunoști?
— Am auzit de ea, atunci când cu întâmplarea aceea. Mi-a fost tare milă de dânsa.
„Nu, nici ea nu înțelege, ori poate se preface, își zise Pierre. Mai bine să nu-i spun nici ei.”
Prințesa îi pregătise și ea lui Pierre provizii de drum.
„Ce buni sunt cu toții, se gândi Pierre, cum se ocupă ei de mine acum când, nu mai încape nici o îndoială, nu poate fi vorba de vreun interes la mijloc; cum se ocupă ei de toate acestea! Și numai de dragul meu; ce curios lucru!”
În aceeași zi veni la Pierre și un polițai cu sarcina de a-l anunța să trimită un om de încredere la palatul Granovitaia ca să ridice lucrurile care-i aparțineau, întrucât în ziua aceea urma să se împartă pe la proprietari obiectele adunate acolo.
„Uite-l și pe acesta, reflectă Pierre, uitându-se la chipul polițaiului, ce ofițer chipeș și frumos și ce om cumsecade! Să te ocupi acum de asemenea fleacuri! Și-l mai vorbește lumea de rău, că n-ar fi cinstit și că profită de împrejurări. Palavre! Și, la urma urmei, de ce adică n-ar profita? Așa a fost învățat. Toți fac la fel. Ce figură simpatică și bună, și cum îmi mai zâmbește!”
Pierre se duse la masă la prințesa Maria.
Pe când străbătea străzile cu case arse, îl încântară priveliștile acestor ruine. În tot cartierul ars se înălțau, mascându-se unele pe alte, șiruri întregi de hornuri înalte, ieșind de deasupra zidurilor, și-i aminteau de ruinele de pe malurile Rinului și de Coliseu. Birjarii cu mușteriii lor, dulgherii care ciopleau grinzi, negustorii și prăvăliașii toți cei pe care-i întâlneau se uitau la el cu fețe luminate de voioșie și aveau aerul să spună: „A, iată-l! Să vedem ce-o mai ieși și din asta.”
Intrând în casa prințesei Maria, Pierre începu să se îndoiască de adevărul faptului că mai fusese aici, că se întâlnise cu Natașa și că vorbise cu ea. „S-ar putea să nu fie decât o închipuire de-a mea. Dacă intru cumva și nu găsesc pe nimeni?” Dar nu apucă bine să intre în odaie, că-i și simți prezența cu toată ființa lui, odată cu sentimentul brusc că și-a pierdut libertatea. Ea era îmbrăcată în aceeași rochie neagră, cu falduri domoale, și pieptănată tot ca și în seara trecută, și totuși era cu desăvârșire alta. Să fi fost și ieri asta, nu s-ar fi putut întâmpla să n-o recunoască el chiar din prima clipă.
Era aceeași Natașă pe care o știa el de pe când nu era decât o copilă aproape și de când devenise, mai târziu, logodnica prințului Andrei. O lucire veselă, întrebătoare îi lumina fața, care-și regăsise expresia prietenoasă, ciudată și ștrengărească.
Pierre stătu la masă și ar fi rămas cu ele toată seara, dar prințesa Maria avea de mers la vecernie și el le însoți.
A doua zi, Pierre veni devreme, luă masa cu ele și rămase acolo toată seara. Oricât de bucuroase erau prințesa Maria și Natașa de oaspetele lor, cum se vedea prea bine, și cu toate că întreg interesul vieții lui Pierre se concentrase acum în această casă, spre seară ei nu mai avură ce-și spune și conversația trecea tot timpul de la un subiect banal la altul, oprindu-se adeseori cu totul. Pierre le ținu în seara aceea atât de târziu, încât prințesa Maria și Natașa începură să schimbe între ele priviri cu înțeles, așteptând vădit ca el să se ridice și să plece. Pierre vedea acest lucru, dar nu se putea hotărî să plece. Se simțea stânjenit și-i venea greu, dar, cu toate acestea, rămânea locului, fiindcă pur și simplu nu se putea ridica să plece.
Prințesa Maria, nemaivăzând cum vrea să se sfârșească asta, se ridică cea dintâi, se plânse de migrenă și dădu să-și ia rămas bun.
— Așadar, pleci mâine la Petersburg? Întrebă ea.
— Eu? Nu plec, răspunse el repede, mirat și parcă jignit. Ba da! La Petersburg? Mâine; dar nu-mi iau încă rămas bun. Mai trec pe aici, după comisioane, adăugă el, înroșindu-se tot, rămas în picioare în fața prințesei Maria și neîndurându-se să plece.
Natașa îi dădu mâna și ieși. Prințesa Maria, dimpotrivă, în loc să plece, se lăsă într-un fotoliu și se uită la Pierre grav și atent, cu ochii ei adânci și sclipitori. Oboseala pe care-o arătase până atunci față de el îi pierise cu totul. Scoase un oftat adânc și prelung, ca și cum s-ar fi pregătit de o discuție lungă.
Odată cu plecarea Natașei, toată sfiala și aerul stingherit al lui Pierre pieriră într-o clipă, pentru a face loc unei vioiciuni tumultoase. Își trase grăbit un fotoliu lângă prințesa Maria.
— Da, chiar voiam să-ți spun, zise el, răspunzând privirii ei ca unei întrebări formulate prin cuvinte. Prințesă, ajută-mă, ce trebuie să fac? Pot să sper? Prințesă, draga mea prințesă, ascultă-mă. Știu tot. Știu că nu sunt demn de ea; știu că nu-i momentul să-i vorbesc despre asta. Dar vreau să-i fiu ca un frate. Nu, nu asta vreau… nu vreau, nu pot…
Se opri și își frecă fața și ochii cu mâinile.
— Da, continuă el, făcând sforțări vădite ca să se stăpânească și să poată vorbi cu șir. Nu știu de când o iubesc! Dar eu pe ea singură am iubit-o și numai pe ea o voi iubi toată viața mea; o iubesc în așa fel, încât nu-mi pot închipui viața fără dânsa. Să-i cer mâna acum nu mă pot hotărî, dar gândul că ar putea fi a mea și că eu las să-mi scape această posibilitate… posibilitate… e îngrozitor. Spune-mi pot nădăjdui? Spune-mi ce să fac? Dragă prințesă, mai zise el după ce tăcu o clipă și, văzând că ea nu-i răspunde, îi atinse mâna.
— Mă gândesc la ce mi-ai spus, îi răspunse prințesa Maria. Iată, să-ți spun părerea mea. Ai dreptate, a-i vorbi acum de dragoste…
Aici prințesa se opri. Voise să spună că era imposibil să-i vorbească ei acum de dragoste; dar se oprise, fiindcă era acum a treia zi de când văzuse, după chipul brusc în care se schimbase Natașa, că ea nu numai că nu s-ar fi supărat deloc dacă Pierre i-ar fi mărturisit iubirea lui, ci, dimpotrivă, că nici nu dorea altceva.
— Să-i vorbești acum… nu se poate, spuse totuși prințesa Maria.
— Atunci, ce trebuie să fac?
— Lasă totul pe seama mea, îi răspunse prințesa Maria. Eu știu…
Pierre se uită în ochii prințesei Maria.
— Ce, ce anume? zise el.
— Știu că te iubește… că te va iubi, se corectă prințesa Maria.
Dar n-apucă ea să rostească aceste cuvinte că Pierre și sări în sus din fotoliu și, cu o figură speriată, îi apucă cu putere mâna.
— De ce crezi asta? Crezi că pot spera? Crezi?!
— Da, cred, spuse zâmbind prințesa Maria. Scrie-le părinților ei. Și lasă totul pe seama mea. Am să vorbesc eu dânsa când va fi cu putință. Și eu doresc asta. Și inima îmi spune că are să fie așa.
— Nu, nu-i cu putință! Ce fericit sunt! Dar nu se poate… Ce fericit sunt! Nu, nu-i cu putință, spunea Pierre, sărutând mâinile prințesei Maria.
— Acum pleacă la Petersburg; e mai bine așa. Am să-ți scriu, zise ea.
— La Petersburg? Să plec la Petersburg? Da, bine, mă duc. Dar mâine mai pot trece să vă văd?
A doua zi, Pierre veni să-și ia rămas bun. Natașa era mai puțin vorbăreață decât fusese zilele trecute; dar, privind-o adesea în ochi, Pierre simțea în ziua aceea că se topește, că nu mai există nici el, nici ea, ci numai o senzație de fericire. „Să fie oare adevărat? Nu, nu se poate”, își repeta el la fiecare privire, la fiecare cuvânt, la fiecare gest al ei, care-i umpleau sufletul de bucurie.
Când, la plecare, el îi luă mâna subțire și slabă, i-o ținu fără să vrea câteva clipe mai mult într-a sa.
„Oare într-adevăr mâna asta, fața asta, ochii, toată comoara asta de farmec femeiesc care încă mi-i străină, toate acestea vor fi într-adevăr ale mele, pentru totdeauna, întocmai așa cum sunt eu însumi pentru mine? Nu, asta nu-i cu putință!”
— Drum bun, conte, îi spuse ea tare. Apoi adăugă în șoaptă: Am să te aștept cu nerăbdare.
Și cuvintele acestea simple, privirea și expresia fetei ei, din clipa când le rostise, fură pentru Pierre, timp de două luni, obiect de amintiri, de gânduri și de visări de fericire. „Am să te aștept cu nerăbdare… Da, da, cum a spus oare? Da, am să te aștept cu nerăbdare. Ce fericit sunt! Ce-o fi asta de sunt atât de fericit!” își spunea Pierre.
XIX.
ÎN SUFLETUL LUI PIERRE NU se petrecea acum nimic asemănător cu ceea ce simțise el în împrejurări similare pe vremea logodnei lui cu Hélene.
Acum nu-și mai repeta, ca atunci, cu o rușine dureroasă, cuvintele pe care le rostise; acum nu-și mai spunea: „Ah, pentru ce n-am spus mai bine așa, pentru ce. Pentru ce am spus: „Je vous aime!„122 Acum, dimpotrivă, își repeta în gând fiecare cuvânt al ei și al lui, se gândea la toate amănuntele figurii ei, ale zâmbetului ei, și nu simțea nevoia nici să lase ceva deoparte, nici să adauge ceva, ci numai să-și tot repete. Nici umbră de îndoiala dacă era rău sau bine ceea ce făcuse acum nu exista. O singură îndoială îl străfulgera uneori, cumplită. Nu cumva totul fusese doar un vis? Nu cumva prințesa Maria se înșelase? Nu cumva sunt eu prea mândru și prea sigur de mine? Acum eu cred; dar dacă prințesa Maria o va întreba – lucru ce are să se întâmple cu siguranță – iar ea are să zâmbească și să răspundă: „Ce ciudat! Sigur că s-a înșelat! Cum de nu înțelege el că nu-i decât un om ca toți oamenii, pe când eu? eu sunt cu totul altfel, sunt cu mult mai presus.”
Îndoiala aceasta era singura care-l chinuia deseori pe Pierre. Nici planuri nu-și mai făcea acum, de nici un fel. Fericirea lui prezentă i se părea atât de neverosimilă, încât era destul să se realizeze lucrul acesta și nu mai avea ce altceva să urmeze. Totul se sfârșea.
Nebunia unei bucurii neașteptate, de care se considera incapabil, pusese stăpânire pe dânsul. I se părea acum că tot înțelesul vieții, nu numai pentru el, ci pentru întregul univers, consta doar în dragostea lui pentru Natașa și în posibilitatea de a fi iubit de ea. I se părea câteodată că toți oamenii sunt preocupați de un singur lucru: fericirea lui viitoare. I se părea adeseori că ei toți se bucură ca și el și că încearcă doar să-și ascundă bucuria, prefăcându-se preocupați de alte interese. În fiecare cuvânt sau gest al altuia, el vedea aluzii la fericirea lui. De multe ori stârnea mirarea oamenilor cu care se încrucișa pe străzi, prin zâmbetele și privirile lui fericite, pline de înțelesuri și de tainice implicații. Iar când își dădea seama că oamenii ar putea să nu știe de fericirea lui, îi compătimea din toată inima și se simțea dornic de a le da să înțeleagă în vreun fel că toate lucrurile ce-i preocupă nu-s decât niște fleacuri, niște nimicuri ce nu merită atenție.
Atunci când i se propunea vreo funcție sau când auzea discutându-se cine știe ce chestiuni de stat sau probleme ce priveau războiul, ori presupunându-se că de un rezultat sau de altul al unui eveniment depinde fericirea tuturor oamenilor, el îi asculta cu un zâmbet blând de compătimire și stârnea mirarea celor din jurul său, prin observațiile bizare pe care le făcea. Dar toți oamenii – atât cei care-i păreau lui Pierre pătrunși de adevăratul rost al vieții, adică de sentimentele lui, cât și acei nenorociți care, de bună seamă, nu ajunseseră încă la această înțelegere, toți i se prezentau în perioada aceasta într-o lumină atât de strălucitoare, proiectată de sentimentele lui, încât în orice om întâlnit el descoperea din capul locului, fără cea mai mică sforțare, numai ce avea acesta mai bun și mai vrednic de a fi iubit.
Când încercă să descurce afacerile și hârtiile lăsate de răposata lui soție, el nu încercă față de memoria ei alt sentiment decât compătimire pentru faptul că ea nu putuse să cunoască fericirea pe care o cunoștea el. Prințul Vasili, mândru din cale-afară de noul lui post și de noua stea cu care fusese decorat, îi apăru ca un bătrânel înduioșător, bun și vrednic de compătimire.
Mai târziu, Pierre își amintea adeseori această perioadă de nebunie fericită. Toate judecățile pe care le făcuse asupra oamenilor și împrejurărilor în această perioadă a vieții lui rămaseră juste pentru el și mai târziu. Nu numai că nu-și renegă vreodată părerile din această epocă asupra oamenilor și lucrurilor, dar chiar dimpotrivă, ori de câte ori simțea vreo îndoială sau vreo contradicție, recurgea la vederile pe care le avusese în acea perioadă de nebunie și vederile acestea se dovedeau întotdeauna juste.
„Se poate întâmpla ca pe atunci să fi părut ciudat și caraghios, se gândea el, dar atunci nu eram atât de ieșit din minți pe cât păream. Dimpotrivă, pe atunci eram mai inteligent și mai pătrunzător decât oricând și reușisem să pătrund tot ceea ce merită să fie înțeles în viață, căci… eram fericit.”
Nebunia lui Pierre consta în faptul că el nu mai aștepta ca odinioară, motive personale, pe care atunci el le numea merite umane, ca să iubească pe cineva, ci dragostea revărsându-i-se peste marginile sufletului și iubind oamenii fără pricină – din prisosul inimii lui – el găsea acum motivele neîndoielnice pentru care oamenii meritau să fie iubiți.
XX.
DIN SEARA ACEEA DINTÂI, când Natașa, după plecarea lui Pierre, îi vorbise, cu un zâmbet plin de bucurie și cu oarecare ironie, prințesei Maria, despre schimbarea produsă în înfățișarea lui (cu haina scurtă, cu părul tuns, ca ieșit din baie), din clipa aceea chiar, ceva ascuns și neștiut de dânsa, dar de neînvins, se deșteptase în sufletul ei.
Tot: fața, mersul, privirea, vocea, totul se schimbase dintr-o dată în ființa ei. O putere de viață cu totul nouă și noi nădejdi de fericire, neașteptate nici chiar pentru ea însăși, ieșiră la iveală și își cereau satisfacție. Începând chiar cu acea primă seară, Natașa părea să fi uitat tot ce se petrecuse cu ea. Din clipa aceea nu se mai tângui de starea ei; nu mai vorbi nici măcar o singură dată de trecut și nu se temu să-și facă, voioasă, planuri de viitor. Vorbea puțin de Pierre, dar când prințesa Maria pomenea de dânsul, luciri demult stinse se aprindeau în ochii ei și buzele îi înfloreau într-un zâmbet ciudat.
Schimbarea ce avu loc în firea Natașei o mirase la început pe prințesa Maria; atunci însă când ea îi înțelese tâlcul, această schimbare o întristă. „Oare așa de puțin l-a iubit ea pe fratele meu, încât să-l poată uita atât de repede?” își spuse prințesa Maria, când, singură cu ea însăși, căută să-și explice această schimbare. Dar când era lângă Natașa nu se arăta supărată și n-o mustra. Puterea de viață ce se deșteptase și pusese stăpânire pe Natașa era, după cum se vedea, atât de năvalnică, atât de neașteptată chiar și pentru ea însăși, încât prințesa Maria simțea, în prezența Natașei, că nu avea dreptul s-o învinovățească nici măcar cu gândul.
Natașa se lăsase cuprinsă toată de acest simțământ, cu atâta putere și sinceritate, încât nici nu încerca să ascundă faptul că nu mai era tristă, ci fericită și veselă.
Când, după explicația nocturnă pe care o avusese cu Pierre, prințesa Maria se întoarse în odaia ei, Natașa o întâmpină în prag.
— Þi-a spus? Da? Þi-a spus? Repeta ea întruna.
Și o expresie de mare bucurie, dar care îți inspira în același timp și milă, părând că-și cere iertare pentru că-și permisese această bucurie, se întipări pe fața Natașei.
— Aș fi vrut să ascult la ușă; dar știam că tot ai să-mi spui!
Oricât de bine înțelegea prințesa Maria privirea Natașei, oricât o înduioșa privirea aceasta ațintită asupra ei, oricât îi era milă să-i vadă emoția, totuși, la început, cuvintele Natașei o jigniră. Ea își aminti de fratele ei, de dragostea lui.
„Dar ce să-i faci? Ea nu poate să fie altfel decât cum e!” își zise prințesa Maria; și-i transmise Natașei, cu o expresie tristă și întrucâtva severă pe față, tot ce-i spusese Pierre. Auzind că el se pregătește să plece la Petersburg, Natașa se arătă uimită.
— La Petersburg! Repetă ea, ca și cum n-ar fi înțeles. Dar, dând cu ochii de expresia tristă așternută pe fața prințesei Maria, îi ghici motivul tristeții și izbucni deodată în plâns. Marie, zise ea, învață-mă ce să fac: mi-e teamă să nu fiu rea. Ce spui tu, aceea fac; învață-mă…
— Îl iubești?
— Da, șopti Natașa.
— Atunci, pentru ce plângi? Sunt fericită pentru tine, zise prințesa Maria, care, pentru lacrimile acestea îi iertase Natașei, cu desăvârșire, bucuria.
— N-are să se întâmple curând: odată, cândva! Dar gândește-te ce fericire, când eu voi fi soția lui, iar tu te vei mărita cu Nicolas!
— Natașa, te-am rugat să nu mai pomenești de asta. Vorbim acum de tine.
Tăcură.
— Totuși, pentru ce să plece la Petersburg? Spuse deodată Natașa și se grăbi să-și răspundă singură: Nu, nu, așa trebuie să fie… Nu, Marie? Așa trebuie…


Epilog

Partea întâi.

I
TRECUSERÃ ȘAPTE ANI DE LA evenimentele anului 1812. Marea agitată a istoriei europene se retrăsese la loc între malurile ei. Părea că se liniștește, dar forțele misterioase ce pun în mișcare omenirea (misterioase, fiindcă legile ce determină aceste mișcări ne sunt necunoscute) își continuau acțiunea.
Cu toate că la suprafață marea istoriei părea potolită, omenirea continua să se miște fără încetare, așa cum neîncetat curgea timpul. Diferite grupări și închegări umane se făceau și se desfăceau; se pregăteau pretexte pentru formări și descompuneri de state, pentru deplasări de popoare.
Marea istoriei nu-și mai tălăzuia impetuoasă apele de la un mal la altul, ca odinioară: acum clocotea în adâncuri. Personalitățile istoriei nu mai erau purtate de valuri, ca odinioară, de la un mal la altul, ci se învârteau acum, parcă, pe loc. Aceste personalități istorice care, odinioară, găsindu-se în fruntea armatelor, răsfrânseseră mișcările maselor ordonând războaie, expediții și bătălii, acum oglindeau această mișcare febrilă prin considerații politice și diplomatice, prin legi, prin tratate…
Activitatea aceasta a personalităților istorice, istoricii o numesc reacțiune.
Când descriu activitatea acestor personalități istorice, care, după părerea lor, ar fi cauza a ceea ce ei numesc reacțiune, istoricii îi judecă aspru. Toți oamenii iluștri ai vremii aceleia, începând cu Alexandru și cu Napoleon, și până la madame de Staël, Fotie, Schelling, Fichte, Chateaubriand și alții, sunt aduși în fața severului lor tribunal și sunt sau achitați, sau condamnați pe baza considerentului că au contribuit la progres sau la reacțiune.
În Rusia, după cum arată istoricii, s-a produs de asemenea în această epocă o reacțiune, și principalul vinovat de această reacțiune a fost Alexandru I, același Alexandru I, care, tot după descrierile lor, fusese principalul făptaș al inițiativelor liberale de la începutul domniei sale și al salvării Rusiei.
În literatura rusă actuală, de la licean până la savantul istoric, nu există om care să nu-și fi aruncat pietricica lui în Alexandru, pentru actele sale greșite din această perioadă de domnie.
„Ar fi trebuit să procedeze așa și pe dincolo. În cutare împrejurare a procedat bine, în cutare rău. S-a purtat foarte bine la începutul domniei și în cursul anului 1812, dar a procedat rău atunci când a dat Poloniei o Constituție, când a făcut Sfânta Alianță și când i-a dat puterea lui Arakceev, încurajând misticismul și pe Golițân, și pe urmă încurajându-l pe Șișkov și pe Fotie. A făcut rău când s-a ocupat de acea parte a armatei care se găsea pe front, a procedat greșit desființând regimentul Semionovski ș.a.m.d.”
Ar trebui să umplem zece file numai ca să înșiruim toate imputările pe care istoricii i le fac lui Alexandru, bazându-se pe acea știință a binelui omenirii, pe care ei o posedă.
Ce însemnează aceste reproșuri?
Aceleași acțiuni, pentru care istoricii îl aprobă pe Alexandru I, ca de pildă inițiativele liberale ale domniei sale, lupta împotriva lui Napoleon, dârzenia dovedită în 1812 și campania din 1813, nu decurg oare din aceleași izvoare: originea lui nobilă – educația primită, viața ce dusese – adică din izvoare care au făcut ca personalitatea lui Alexandru să fie ceea ce a fost, izvoare ce sunt identice cu acelea ale faptelor pentru care istoricii îl dezaprobă, cum sunt: Sfânta Alianță, restaurarea Poloniei, reacțiunea din jurul anului 1820?
Care este, în realitate, fondul acestor imputări?
Fondul acestor reproșuri este faptul că o personalitate istorică de felul lui Alexandru I, care se găsea pe treapta cea mai înaltă cu putință a puterii omenești, oarecum în orbitorul focar de lumină al tuturor razelor istoriei ce se concentrau asupra sa, această personalitate supusă celor mai puternice influențe ce pot exista pe lume: intrigi, înșelăciuni, lingușiri, autoamăgiri, indisolubil legate de putere, omul acesta care a simțit în fiecare clipă a vieții sale răspunderea pentru tot ce se săvârșea în Europa, omul acesta care nu era inventat, ci natural, viu, Alexandru care avea, ca orice om, obișnuințele lui, pasiunile, năzuințele lui spre bine, spre frumos, spre adevăr, acest om, acum cincizeci de ani, nu că n-ar fi avut virtuți (istoricii nu-i reproșează aceasta), dar n-a avut, despre fericirea omenirii, exact părerile pe care le are astăzi un profesor ce se ocupă din tinerețe cu această știință, cu citirea de cărțulii și de prelegeri, adică, și cu transcrierea acestor cărțulii și prelegeri într-un caiețel.
Dar chiar dacă s-ar presupune că Alexandru I s-a înșelat acum cincizeci de ani în vederile sale asupra fericirii popoarelor, suntem nevoiți fără să vrem să presupunem că și istoricul de azi, care-l judecă pe Alexandru, va apărea întocmai ca și el după scurgerea unui timp anumit, la fel de greșit în vederile sale asupra omenirii. Această presupunere ne apare cu atât mai firească și mai necesară, cu cât, urmărind dezvoltarea istoriei, observăm că an de an, cu fiecare scriitor nou, vederile în legătură cu ceea ce constituie binele umanității se schimbă; așa încât, ceea ce ne apare astăzi drept bine, peste zece ani ni se prezintă ca un rău, și invers. Mai mult decât atâta; în istorie putem găsi în același timp aprecieri total contradictorii despre ceea ce a fost un rău și ceea ce a fost un bine: unii fac din Constituția dată Poloniei și din Sfânta Alianță un merit al lui Alexandru, alții i le impută.
Despre activitatea lui Alexandru și a lui Napoleon nu se poate spune că ar fi fost folositoare sau dăunătoare, fiindcă noi nu putem spune pentru care scop anume a fost folositoare, și pentru care dăunătoare. Dacă activitatea aceasta nu-i place cuiva, aceasta e numai din cauză că ea nu corespunde cu felul mărginit în care acel cineva înțelege binele. Dacă mie mi se prezintă ca fiind un bine faptul că în 1812 a rămas întreagă la Moscova casa tatălui meu, sau dacă ni se prezintă ca un bine gloria armatei ruse, ori înflorirea universității din Petersburg, apoi înflorirea cine știe căror alte universități, sau libertatea Poloniei, sau puterea Rusiei, sau echilibrul european, sau o anumită specie de cultură europeană – progresul – atunci sunt nevoit să recunosc că activitatea fiecărei personalități istorice a avut, pe lângă aceste țeluri, și altele, mult mai generale, inaccesibile mie.
Dar să presupunem că așa-zisa știință are posibilitatea să împace toate contradicțiile și posedă un etalon constant pentru aprecierea binelui și răului în activitatea personalităților și evenimentelor istorice.
Să presupunem că Alexandru ar fi putut face altminteri tot ce-a făcut. Să presupunem că, după prescripțiile acelora ce-l învinovățesc, ale acelora care-și fac o profesie din cunoașterea țelului final al evoluției omenirii, el s-ar fi putut aranja să domnească conform programului de ridicare a națiunii, de libertate, egalitate și progres (unul mai nou, pare-mi-se, n-avem), program pe care i l-ar fi prescris acuzatorii săi de astăzi. Să presupunem că acest program ar fi fost posibil, că ar fi fost alcătuit și că Alexandru ar fi acționat conform lui. Ce s-ar fi întâmplat atunci cu activitatea tuturor acelor oameni care s-au împotrivit orientării de atunci a stăpânirii, ce s-ar fi întâmplat cu această activitate a lor care, după părerea istoricilor, a fost bună și folositoare? De această activitate nici n-ar fi fost vorba, n-ar fi existat; nici viața n-ar fi existat; n-ar fi existat nimic!
Dacă este să admitem că viața omenească poate fi condusă de rațiune, atunci se nimicește însăși posibilitatea vieții.
II.
DACA ADMITEM, AȘA CUM FAC istoricii, că oameni mari conduc omenirea cu scopul de a atinge anumite țeluri, constând, de exemplu, fie în mărirea Rusiei, fie în a Franței, sau în echilibrul european, sau în răspândirea ideilor revoluției, sau în progresul obștesc, sau în orice altceva, atunci fenomenele istoriei nu se pot explica fără noțiunile de întâmplare și geniu.
Dacă scopul războaielor europene de la începutul acestui secol ar fi fost ca Rusia să câștige în măreție, scopul acesta ar fi putut fi atins și fără toate războaiele anterioare și fără invazii. Dacă scopul ar fi fost mărirea Franței, un asemenea scop ar fi putut fi atins și fără revoluție și fără imperiu. Dacă scopul ar fi constat în răspândirea unor idei, atunci tiparul l-ar fi putut împlini cu mult mai bine decât soldații. Dacă scopul ar fi fost progresul civilizației, e foarte lesne de presupus că, pe lângă distrugerea vieților omenești și avuțiilor, mai există și alte căi, mult mai potrivite, pentru răspândirea civilizației.
Atunci, pentru ce lucrurile s-au întâmplat așa și nu altfel?
Pentru că așa s-au întâmplat. „Întâmplarea a creat situația; geniul s-a folosit de ea”, spune istoria.
Dar ce este întâmplarea? Ce este geniul?
Cuvintele întâmplare și geniu nu indică nimic cu adevărat existent și, de aceea, ele nu pot fi definite. Aceste cuvinte indică doar un anumit grad de înțelegere a fenomenelor. Eu nu știu de ce se produce cutare fenomen; cred că nu pot să știu; de aceea nici nu vreau să știu și spun: întâmplare. Văd o forță care produce un efect disproporționat față de însușirile general umane: nu înțeleg cum de se produce acest efect și spun: geniu.
Unei turme de berbeci trebuie să i se pară la fel geniu berbecul pe care ciobanul îl mână în fiecare seară într-un țarc anume și îl hrănește în chip deosebit până se face de două ori mai gras decât ceilalți. Iar împrejurarea că în fiecare seară tocmai acest berbec anume nimerește nu în țarcul comun, ci într-unul special, la ovăz și că acest berbec și nu altul, tocmai acesta, berbecul care a pus pe el seu, nu glumă, este tăiat de măcelar, trebuie să apară ca o uluitoare asociere între genialitate și un șir întreg de întâmplări neobișnuite.
Dar le-ar fi de ajuns berbecilor doar să înceteze de a mai crede că tot ce se întâmplă cu ei are loc numai pentru atingerea propriilor lor țeluri berbecești, le-ar fi de ajuns să admită că ceea ce li se întâmplă poate avea și alte scopuri, lor neînțelese, pentru ca să vadă pe dată unitate și consecvență în ceea ce se petrece cu acel berbec pus la îngrășat. Și chiar de nu vor ști în ce scop a fost îndopat berbecul, vor ști cel puțin că tot ce s-a petrecut cu el s-a petrecut nu fără vreo intenție, și nu le vor mai fi necesare nici noțiunea de întâmplare, nici cea de geniu.
Numai renunțând la o știință a scopurilor imediate și inteligibile și recunoscând că scopul final ne este inaccesibil, vom vedea consecvența și finalitatea în viața personalităților istorice și ni se va desluși cauza înfăptuirilor necorespunzătoare cu însușirile general umane, de care au fost ei în stare, și atunci nu vom mai avea nevoie de vorbe ca întâmplare și geniu.
Este de ajuns să recunoaștem că scopul frământărilor popoarelor europene nu ne e cunoscut și că tot ce cunoaștem sunt doar faptele, însumând omoruri – la început în Franța, pe urmă în Italia, în Africa, în Prusia, în Austria, în Spania, în Rusia – și că mișcările de la apus la răsărit și de la răsărit la apus constituie esența comună a acestor evenimente, și nu numai că nu vom fi nevoiți să vedem ceva excepțional și genial în caracterele lui Napoleon și Alexandru, dar nu ne vom mai putea nici închipui măcar aceste personalități ca pe niște oameni altfel decât toți oamenii; și nu numai că nu vom mai avea nevoie să ne explicăm caracterul întâmplător al acelor evenimente mărunte, care au făcut din cei doi oameni ceea ce au fost, dar va fi pentru noi limpede că toate aceste mărunte evenimente au fost neapărat necesare.
Renunțând la cunoașterea scopului final, vom înțelege limpede că, întocmai așa cum pentru nici o plantă nu pot fi concepute flori și semințe mai potrivite decât acelea pe care le face, tot așa nu pot fi concepuți alți doi oameni care, ducând viața pe care au dus-o, să corespundă într-o măsură atât de mare, până în cele mai mici amănunte, cu misiunea pe care au avut-o de îndeplinit.
III.
FAPTUL FUNDAMENTAL, ESENÞIAL, al evenimentelor europene de la începutul acestui secol este mișcarea războinică, în masă, a popoarelor europene, dinspre apus spre răsărit și apoi dinspre răsărit spre apus. Începutul acestei mișcări l-a făcut mișcarea de la apus la răsărit. Pentru ca popoarele apusului să poată săvârși expediția militară până la Moscova, expediție pe care au săvârșit-o, a fost neapărată nevoie: 1) să se închege într-un grup războinic de proporții capabile a suporta ciocnirea cu grupul războinic al răsăritului; 2) să renunțe la toate tradițiile și, la toate deprinderile stabilite și 3) să aibă în fruntea lor, cât timp săvârșeau această mișcare războinică, pe omul care ar fi putut justifica, atât față de el însuși, cât și față de ele, înșelăciunile, jafurile și omorurile care aveau să fie înfăptuite cu prilejul acestei mișcări.
Și, de la revoluția franceză încoace, se prăbușește vechiul grup, insuficient ca volum; se nimicesc vechile deprinderi și tradiții; se constituie pas cu pas un grup nou, de alte dimensiuni, cu noi obișnuințe și tradiții, și se pregătește omul care trebuia să stea în fruntea viitoarei expediții și să ia asupra sa toată răspunderea celor ce aveau să se săvârșească.
Un om fără convingeri, fără obișnuințe, fără tradiții, fără nume, care nu-i nici măcar francez, își croiește, datorită celor mai ciudate – pare-se – întâmplări, drum printre toate partidele ce frământau atunci Franța și, fără să adere la niciunul dintre ele, se strecoară până la un loc de seamă.
Nedestoinicia camarazilor săi, slăbiciunea și nimicnicia adversarilor, sinceritatea cu care mințea și splendida mărginire a acestui om plin de el îl înalță în fruntea armatei. Strălucita componență umană a efectivelor armatei din campania împotriva Italiei, lipsa oricărui chef de a se lupta la vrăjmașii acestei armate, copilăreasca lui impertinență și încredere în sine îi aduc gloria militară. O serie infinită de așa-zise întâmplări îl ajută la tot pasul. Îi este de folos până și faptul că ajunge să cadă în dizgrația guvernanților Franței. Încercările proprii de a-și schimba drumul predestinat nu-i izbutesc: nu e primit în armata rusă și nu-i reușește să-și afle un loc nici în Turcia. În decursul războaielor din Italia se află de câteva ori pe marginea pierzaniei, dar de fiecare dată se salvează într-un chip neașteptat. Armatele ruse, adică acelea care i-ar fi putut nărui gloria, nu pătrund, din diverse motive diplomatice, în Europa, cât timp e el în Italia.
La înapoierea din Italia, el găsește guvernul din Paris într-un proces de descompunere dintr-acelea în care componenții guvernului putred nu pot să nu se tocească și să nu se distrugă în chip inevitabil. Și iată că i se ivește de la sine o ieșire din această situație primejdioasă: acea absurdă și nejustificată prin nimic expediție în Africa. Și de data aceasta, aceleași așa-zise întâmplări îl ajută. Inaccesibila Malta i se predă fără un foc de armă; dispozițiile sale cele mai imprudente îi sunt încununate de succes. Flota dușmană, care mai târziu nu va mai da drumul unei luntri măcar, îl lasă să treacă cu o armată întreagă. În Africa se comit un șir întreg de nelegiuiri împotriva unei populații aproape neînarmate, iar oamenii care săvârșesc aceste nelegiuiri, și mai cu seamă conducătorul lor, se încredințează mereu pe ei înșiși că totul e foarte frumos, că asta înseamnă glorie și că el seamănă cu Cezar și cu Alexandru Machedon.
Acel ideal al gloriei și grandoarei, care constă nu numai în a nu vedea nimic rău în tot ce săvârșești, ci chiar în a te mai și mândri cu fiecare crimă pe care o comiți, atribuindu-i o semnificație supranaturală și de neînțeles, idealul care trebuia să-l călăuzească mai târziu pe acest om și pe colaboratorii lui, este elaborat pe îndelete în Africa, fără de nici o piedică. Orice ar face el îi merge în plin. Ciuma nu se lipește de dânsul. Cruzimea cu care erau uciși prizonierii nu i se impută lui. Copilăros de imprudenta, nejustificata și josnica lui plecare din Africa, unde-și părăsește tovarășii în nenorocire, îi este considerată drept un merit; și din nou flota inamică îl face de două ori scăpat. Iar când, zăpăcit cu totul de chipul fericit cum s-au soldat nelegiuirile comise, simțindu-se pregătit pentru rolul pe care avea să-l joace, vine fără nici un rost la Paris, procesul de descompunere a guvernului republican – guvern care doar cu un an înainte îl putea nimici – tocmai ajunsese la culme: iar prezența lui acum la Paris ca om neconsumat în partide politice, nu poate decât să-l ridice.
N-are nici un plan; se teme de orice; partidele însă se agață de el și-i cer participarea.
Singur el, cu idealul lui de glorie și grandoare elaborat în Italia și Egipt, cu absurda lui autoadorare, numai un om cu o cutezanță a nelegiuirii și cu o sinceritate a minciunii ca ale lui, el singur poate da o justificare celor ce aveau să se întâmple.
El e necesar pentru locul care-l așteaptă și, de aceea, în mod aproape independent de voința lui, cu toată nehotărârea lui și lipsa de plan, cu toate greșelile pe care le face, e atras în conspirația care urmărea să pună mâna pe putere și conspirația este încununată de succes.
E împins într-o ședință a guvernanților. Speriat, vrea să fugă, considerându-se pierdut; se preface că leșină; spune lucruri negândite, care ar fi trebuit să-l piardă. Dar guvernanții Franței, până atunci ageri și mândri, simțind acum că rolul lor s-a sfârșit și mai stingheriți chiar decât el însuși, nu rostesc cuvintele pe care ar fi trebuit să le rostească pentru a păstra puterea și a-l nimici.
Întâmplarea, milioane de întâmplări îi dau puterea, și toată lumea, ca și când s-ar fi vorbit, cooperează la consolidarea acestei puteri. Întâmplările sunt cele care au format caracterul guvernanților de atunci ai Franței, care i s-au supus, întâmplările au format și caracterul lui Pavel I, care îi recunoștea puterea; întâmplarea urzește împotriva lui un complot, care nu numai că nu i-a pricinuit vreun rău, dar i-a întărit chiar puterea. Întâmplarea îi aduce în mână pe ducele d'Enghien și-l determină pe neașteptate să-l ucidă, convingând prin aceasta mulțimea, mai bine decât prin oricare alte mijloace, că el are dreptul să procedeze astfel de vreme ce a lui este puterea. Întâmplarea face că el își încordează toate forțele pentru expediția împotriva Angliei și că nu-și mai realizează niciodată acest plan, ce, de bună seamă, l-ar fi dus la pieire, ci-l atacă fără veste pe Mack cu austriecii lui, care se predau fără luptă. Întâmplarea și genialitatea îi aduc victoria de la Austerlitz și, tot din întâmplare, toată lumea, nu numai francezii, ci și toată Europa cu excepția Angliei, care nici nu ia parte la evenimentele ce aveau să se întâmple, toată lumea, în ciuda groazei și repulsiei cu care îi privise până acum nelegiuirile, îi recunoștea acum puterea, titlul pe care și-l dă singur și idealul de glorie și grandoare, care le apare tuturor ca fiind ceva frumos și înțelept.
Ca un fel de antrenament și ca o pregătire pentru mișcarea ce avea să se producă, forțele apusului tind în repetate rânduri – în 1805, 1806, 1807 și 1809 – spre răsărit, întărindu-se și crescând. În 1811, grupul de oameni care s-a închegat în Franța se unește, într-un singur tot uriaș, cu popoarele Europei Centrale. Odată cu grupul acesta în plină creștere se dezvoltă și mai mult, în omul pus în fruntea mișcării, puterea de justificare. În perioada celor zece ani de pregătire, care a precedat mișcarea cea mare, omul acesta vine în contact cu toate capetele încoronate ale Europei. Despuiați de autoritatea lor, acești stăpânitori ai lumii nu pot opune idealului napoleonian de glorie și grandoare, ideal lipsit de orice sens, nici un ideal rațional. Ei se străduiesc, care mai de care, să-și dezvăluie în fața lui nemernicia. Regele Prusiei își trimite soția să câștige grațiile marelui om; împăratul Austriei consideră drept o favoare faptul că omul acesta a primit-o în patul său pe fiica Cezarilor; papa, care are în păstrarea lui sfânta sfintelor tuturor popoarelor, se pune, cu religia lui, în slujba măririi acestui mare om. Și nu atât Napoleon însuși se pregătește pentru rolul ce avea să-l joace, cât îl pregătesc toți cei ce-l înconjoară și-l conving să ia asupră-și întreaga răspundere pentru tot ce se întâmplă și se va mai întâmpla în viitor. Nu-i faptă, nu-i nelegiuire sau înșelăciune de rând pe care, săvârșind-o, să nu o fi aflat transformată pe loc în chip de ispravă măreață, în gura celor din jurul său. Cea mai mare sărbătoare pe care sunt în stare să o născocească pentru el germanii este sărbătorirea victoriilor de la Jena și Auerstaedt. Nu numai el e mare; mari sunt și strămoșii și frații și fiii lui vitregi și cumnații lui. Tot ceea ce fac oamenii din jurul său, fac numai pentru a-l lipsi de ultimele licăriri ale rațiunii și a-l pregăti pentru groaznicul lui rol. Și când e gata el, sunt gata și forțele.
Invazia se îndreaptă spre răsărit și își atinge ținta finală – Moscova. Capitala e luată; armata rusă este mai zdrobită decât fuseseră zdrobite vreodată armatele inamice în toate bătăliile anterioare, de la Austerlitz și până la Wagram. Dar, deodată, în locul acelor întâmplări și a acelei genialități, care până acum îl duseseră atât de consecvent, printr-un nesfârșit șir de succese, spre ținta finală, se ivește o serie infinită de întâmplări contrarii, începând cu guturaiul de la Borodino și sfârșind cu gerul și cu scânteia care a dat foc Moscovei; iar în locul genialității iese la iveală o prostie și o ticăloșie fără seamăn.
Invadatorii fug, se întorc înapoi și iarăși fug; și, de-aci încolo, toate întâmplările sunt, cu consecvență, nu în favoarea lui, ci împotriva lui.
Se produce o mișcare inversă, de la răsărit la apus, a cărei asemănare cu mișcarea de mai înainte, de la apus la răsărit, este remarcabilă. Aceleași încercări de mișcare dinspre răsărit către apus, din anii 1805, 1807, 1809, preced mișcarea principală; aceeași constituire într-un grup de dimensiuni uriașe; aceeași adeziune la mișcare a popoarelor din centrul Europei; aceeași șovăială la jumătatea drumului și aceeași viteză pe măsură ce se apropie de țintă.
Parisul, ținta finală, este atinsă. Guvernul napoleonian și armata napoleoniană sunt distruse. Napoleon însuși nu mai are nici o rațiune de a exista; tot ce întreprinde e în mod vădit lamentabil și respingător; dar intervine iarăși o întâmplare inexplicabilă: aliații îl urăsc pe Napoleon, în care văd cauza nenorocirilor; lipsit de forțe proprii, căzut de la putere, demascat în nelegiuirile și perfidiile sale, el ar fi trebuit să fie considerat de ei așa cum îl consideraseră cu zece ani mai înainte și cu un an după aceea, adică un bandit în afară de lege. Datorită însă unui fapt inexplicabil, nimeni nu vedea în el banditul. Rolul său încă nu s-a încheiat. Omul, care cu zece ani înainte și cu un an mai târziu a fost socotit un bandit în afară de lege, este acum surghiunit într-o insulă, la numai două zile distanță de Franța, insulă care îi este dată în deplină stăpânire, împreună cu garda lui și cu milioanele ce i se plătesc, nu se știe pentru ce.
IV.
MIȘCAREA DE POPOARE ÎNCEPE să reintre iar între malurile ei. Valurile marii mișcări s-au retras și pe marea liniștită se formează cercuri, în care se învârtesc diplomații, închipuindu-și că cei care produc potolirea mișcării sunt chiar ei.
Deodată însă, marea calmă se agită. Diplomaților li se pare că ei și neînțelegerile dintre ei sunt cauza noii îngrămădiri de forțe; ei așteaptă un război între suveranii lor; situația lor li se pare de nerezolvat. Dar valul, a cărui ridicare ei o simt, nu vine din partea de unde se așteptau ei. Se ridică același val. Din același punct de plecare – Parisul… un ultim salt al mișcării din apus are loc: un salt care trebuie să rezolve dificultăți diplomatice ce păreau de nerezolvat și să pună capăt mișcării războinice din acea perioadă.
Omul care a pustiit Franța vine în Franța singur, fără cei din conspirația lui și fără soldați. Orice paznic poate pune mâna pe el; însă, printr-o ciudată întâmplare, nu numai că nu-l arestează nimeni, dar toată lumea îl întâmpină cu entuziasm pe omul pe care-l blestemaseră cu o zi mai înainte și pe care-l vor blestema iar peste o lună.
Omul acesta mai e necesar pentru justificarea ultimei acțiuni în comun.
Acțiunea s-a sfârșit. Cea din urmă replică a fost rostită. Actorul e pus să se dezbrace și să-și șteargă fardul: nu mai e nevoie de dânsul.
Și trec câțiva ani în care omul acesta, în singurătate, pe insula lui, joacă doar față de el însuși o tristă comedie, punând la cale intrigi; el minte, justificându-și acțiunile, atunci când de justificările lui nu mai are nimeni nevoie, și arată lumii întregi ce anume fusese ceea ce oamenii luaseră drept forță, când în realitate îl conducea o mână nevăzută.
Odată drama sfârșită, regizorul l-a dezbrăcat pe actor și ni l-a arătat.
— Priviți în cine ați crezut! Iată-l! Vedeți acum că nu el, ci eu sunt cel ce v-a pus în mișcare?
Dar oamenii, orbiți de forța mișcării, multă vreme n-au înțeles lucrul acesta.
O și mai mare consecvență, un și mai puternic determinism prezintă viața lui Alexandru I, a acelui personaj care se află în fruntea contramișcării de la răsărit la apus.
Ce-i era necesar omului care, lăsând pe alții în umbră, trebuia să stea în fruntea acestei mișcări de la răsărit la apus?
Îi era necesar simțul dreptății și interesul pentru treburile Europei, la care să participe însă de la distanță, ca să nu-l poată întuneca interese mărunte; îi era necesară o superioritate morală cu care să-i domine pe confrații lui, suveranii din vremea aceea; îi era necesară o fire blândă și atrăgătoare; îi era necesară ura personală față de Napoleon. Și toate acestea le-a avut Alexandru I: toate acestea au fost pregătite de un foarte mare număr de așa-numite întâmplări din viața sa trecută; de educația pe care a primit-o, de inițiativele sale liberale, de sfetnicii pe care i-a avut în jurul lui și de Austerlitz, Tilsit și Erfurt.
Tot timpul războiului popular, personajul acesta stă inactiv, căci nu e nevoie de el. Dar, de îndată ce se ivește necesitatea unui război european general, persoana aceasta apare la momentul oportun, gata instalată la postul ei, și, adunând popoarele Europei, le duce la țintă.
Þinta a fost atinsă. După ultimul război din 1815, Alexandru se află în culmea puterii omenești. Dar cum folosește el această putere?
Alexandru I, pacificatorul Europei, omul care încă din tinerețe năzuise numai la binele popoarelor sale, precursorul și inițiatorul reformelor liberale în patria sa – acum, când are, cum s-ar părea, cea mai mare putere și este, deci, în stare să facă cel mai mult bine popoarelor sale, în timp ce Napoleon, în exil, își face planuri copilărești și amăgitoare, despre felul cum ar fi fericit el omenirea dacă ar fi avut puterea, Alexandru I, îndeplinindu-și chemarea și simțind asupra sa mâna lui Dumnezeu, recunoaște deodată micimea acestei puteri imaginare, se leapădă de dânsa, o trece în mâinile unor oameni disprețuiți de el și de toți și spune doar atâta:
— Nu nouă, nu nouă, ci numelui tău! Sunt și eu un om ca și voi; lăsați-mă să trăiesc ca un oarecare, să mă gândesc la sufletul meu și la Dumnezeu.
Așa cum soarele și fiecare atom de eter este o sferă finită în ea însăși și constituie totuși, în același timp, numai un atom al imensului tot, inaccesibil omului – tot astfel fiecare individ poartă în sine scopuri proprii care slujesc totodată la atingerea țelurilor generale, inaccesibile omului.
O albină care stătea pe o floare a înțepat un copil. Și copilul se teme acum de albine și spune că scopul albinelor este să înțepe lumea. Poetul se desfăta privind cum se adapă albina din potirul unei flori și spune că scopul albinelor este să se îmbete de aroma florilor. Apicultorul, care a surprins faptul că albina adună polenul și nectarul florilor și le cară în stup, spune că scopul albinelor constă în a aduna mierea. Alt apicultor, care a studiat mai îndeaproape viața unui roi, susține că albina adună polenul și nectarul florilor pentru a hrăni albinele tinere și matca și că scopul albinelor e perpetuarea speciei. Botanistul observă că zburând cu polenul de pe o floare dioică pe un pistil, albina îl fecundează și vede în asta scopul albinelor. Un altul, studiind migrațiile plantelor, vede că albina contribuie la migrațiunile respective și acest nou observator e îndreptățit să declare că acesta este țelul albinei. Dar scopul final al albinelor nu se epuizează nici cu primul, nici cu cel de-al doilea, nici cu cel de-al treilea scop și nici cu alte scopuri pe care e în stare mintea omenească să le descopere. Cu cât se ridică mintea omenească mai sus pe treapta descoperirii acestor țeluri, cu atât îi devine mai evidentă inaccesibilitatea țelului final.
Omul n-are acces decât la studierea corespondenței dintre viața albinei și celelalte fenomene ale vieții. Același lucru trebuie spus și despre țelurile personalităților istorice și ale popoarelor.
V.
NUNTA NATAȘEI, CÃSÃTORITÃ în 1813 cu Bezuhov, fu ultimul eveniment fericit în vechea familie a Rostovilor. În același an, contele Ilia Andreevici muri și, așa cum se întâmplă întotdeauna, odată cu moartea lui această veche familie, se destramă.
Evenimentele din ultimul an: arderea Moscovei și bejenia, moartea prințului Andrei și deznădejdea Natașei, moartea lui Petea, durerea contesei, toate veniră, lovitură după lovitură, asupra capului bătrânului conte. Nu părea să mai înțeleagă și nici măcar să simtă în el puterea de a mai înțelege însemnătatea acestor evenimente, ci, plecându-și sufletește capul bătrân sub povara lor, aștepta parcă, ba se și ruga chiar, să-i vină noi lovituri, care să-l înfrângă cu totul. Părea când speriat și buimăcit, când nefiresc de vioi și de întreprinzător.
Nunta Natașei îi dăduse de lucru o bucată de vreme. Comanda prânzuri, dineuri, și se vedea că voia să pară vesel; dar veselia lui nu se mai comunica și altora din jur, ca odinioară; dimpotrivă, ea trezea compătimirea în inimile celor ce-l cunoșteau și-l iubeau.
După plecarea lui Pierre și a nevestei sale, el intră într-un soi de toropeală și începu să se plângă de neliniște sufletească. Peste câteva zile se îmbolnăvi și căzu la pat. Chiar din prima zi a bolii, cu toate asigurările medicilor, înțelese că n-avea să se mai scoale. Contesa stătu două săptămâni, zi și noapte, fără să se dezbrace, la căpătâiul lui, într-un fotoliu. De fiecare dată când îi dădea doctoria, el plângea cu sughițuri și-i săruta mâna în tăcere. În ultima zi pe care o mai trăi, plânse cu hohote și-și ceru iertare de la contesă și, în lipsă, de la fiul său, pentru că le risipise avutul, principala vină care-i apăsa cugetul. După ce se împărtăși, primi taina sfântului maslu și muri liniștit, iar în ziua următoare o grămadă de prieteni, veniți să aducă ultimul lor salut răposatului, umplură casa în care locuiau cu chirie Rostovii. Acești cunoscuți, care de atâtea ori fuseseră la masa lui, care de atâtea ori dansaseră în casa lui și care tot de atâtea ori râseseră de el, își spuneau acum toți, cu același sentiment de remușcare și de duioșie, ca și când s-ar fi justificat în fața cuiva: „Da, orice s-ar spune, a fost un om foarte bun. Oameni ca el astăzi nu mai întâlnești cu una cu două. Și, la urma urmei, nu-și are orice om slăbiciunile lui?”…
Tocmai în momentul când afacerile bănești ale contelui se încurcaseră în așa hal, încât nu-și mai putea nimeni închipui cum avea să se sfârșească situația asta, dacă ar fi fost să mai dureze încă un an, el murise pe neașteptate.
Nikolai se afla cu trupele rusești la Paris, când îi veni vestea morții tatălui său. Își înaintă numaidecât demisia din armată și, fără să mai aștepte răspunsul, își luă concediu și veni la Moscova. La o lună după moartea contelui, situația afacerilor lui bănești se clarifică definitiv, uimind pe toată lumea prin imensele sume la care se urcau feluritele-i datorii mărunte, de existența cărora nimeni nu bănuise măcar. Datoriile lui erau de două ori mai mari decât averea.
Rudele și prietenii îl sfătuiră pe Nikolai să renunțe la moștenire. Dar Nikolai vedea în această renunțare o jignire a memoriei tatălui său, sfântă pentru el, și de aceea nici nu vru să audă de un refuz și acceptă moștenirea, cu obligația de a plăti datoriile.
Creditorii, care tăcuseră atâta vreme, simțindu-se, cât timp trăise contele, legați prin influența vagă, dar puternică, a destrăbălatei sale bunătăți, dădură acum toți buzna la onorarea polițelor. Începu, ca totdeauna în asemenea ocazii, o întrecere între creditori, fiecare vrând să fie achitat mai înainte, și chiar aceia care, ca Mitenka și ca alții, dețineau polițe fără termen, date de conte în dar, se dovediră acum cei mai exigenți dintre creditori. Lui Nikolai nu i se dădu nici termen, nici răgaz, și acei cărora, se vede, le fusese milă de contele care era vinovat de pierderile lor (dacă într-adevăr era vorba de pierderi), se năpustiră acum asupra tânărului și vădit nevinovatului moștenitor ce luase de bunăvoie asupră-și toate datoriile.
Niciuna dintre combinațiile proiectate de Nikolai nu reuși; moșia se vându la mezat cu jumătate preț, iar jumătate dintre datorii rămâneau și așa neplătite. Nikolai luă cele treizeci de mii de ruble pe care i le puse la dispoziție cumnatul său Bezuhov, pentru a plăti acea parte de datorii, pe care le recunoscu ca bănești, adică datorii reale. Pentru restul datoriilor, ca să nu fie azvârlit în închisoare, cum îl amenințau creditorii, se hotărî să intre din nou într-o slujbă.
Să plece iar la regiment, unde avea să fie făcut, la primul loc liber, comandant de regiment, nu era cu putință, căci mamă-sa se agăța acum de el ca de ultima bucurie a vieții ei; de aceea, cu toată dorința lui de a nu mai rămâne la Moscova, în cercul oamenilor care-l cunoșteau din alte vremuri, cu toată repulsia pe care o avea pentru slujbele administrative, el își luă o slujbă la stat, în Moscova, și, lepădându-și uniforma pe care o iubise atâta, se mută cu mamă-sa și cu Sonia într-o locuință modestă, în Sivțev Vrajek.
Natașa și Pierre locuiau în vremea asta la Petersburg și nu-și dădeau prea limpede seama de situația lui Nikolai. Nikolai, care împrumutase bani de la cumnatu-său, făcuse tot ce putuse ca să le ascundă situația lui nenorocită. Situația lui Nikolai era deosebit de proastă, căci cu leafa lui de o mie două sute de ruble el trebuia nu numai să-și plătească întreținerea sa, a mamei sale și a Soniei, ci era obligat s-o întrețină pe mamă-sa în așa chip, încât ea să nu bage de seamă că sunt săraci. Contesa nu-și putea închipui o viață fără luxul cu care se deprinsese din copilărie și pretindea neîncetat, fără să-și dea seama cât de greu era acest lucru pentru fiul ei, când o trăsură pentru ca s-o trimită după o prietenă, ei nemaiavând trăsură, când o mâncare scumpă pentru ea și vin pentru fiul ei, când bani ca să le facă surprize și cadouri Natașei, Soniei și chiar lui Nikolai însuși.
Sonia vedea de gospodăria casei, o îngrijea pe mătușă-sa, îi citea cu glas tare, îi suporta capriciile și dușmănia tăinuită și-l ajuta pe Nikolai să-i ascundă contesei situația mizeră în care se zbăteau. Nikolai simțea că nu-și poate plăti față de Sonia datoria de recunoștință pentru tot ce făcea ea pentru mamă-sa, îi admira răbdarea și devotamentul, dar căuta să rămână departe de ea.
În inima lui, părea că îi reproșează faptul că prea era desăvârșită și că nu avea ce să-i reproșeze. În Sonia era tot ce face prețul unui om, dar prea puțin din ceea ce ar fi putut face pe cineva s-o iubească. Și el simțea că, cu cât o prețuiește mai mult, cu atât o iubește mai puțin. El luase de bună scrisoarea prin care Sonia îi reda libertatea și se purta cu ea în așa fel, încât să-i dea de înțeles că tot ce fusese între ei era acum ceva de multă vreme uitat și care în nici un caz nu se mai poate repeta.
Greutățile lui Nikolai sporeau necontenit. Planul de a pune deoparte bani din leafă se dovedi a fi un vis. Nu numai că nu punea nimic deoparte, dar, pentru a satisface pretențiile mamei lui, se împrumuta cu sume mărunte. Și nu vedea nici o ieșire din această situație. Gândul unei căsătorii cu o moștenitoare bogată, așa cum îi propuneau rudele, îl dezgusta. Cealaltă ieșire posibilă din situație – moartea mamei sale – nici măcar nu-i trecuse vreodată prin gând. Nu dorea nimic și nu avea nici o speranță iar în adâncul sufletului său simțea o sumbră și severă desfătare să-și suporte fără murmur situația. Căuta să-și ocolească prietenii de altădată, cu compătimirile și ofertele lor jignitoare de ajutor, fugea de orice distracție și plăcere, și nici acasă nu-și găsea altceva mai bun de făcut decât pasiențe cu mamă-sa, când nu se plimba tăcut prin odaie, fumând pipă după pipă. Era ca și cum ar fi căutat să-și întrețină singur acea sumbră stare de spirit, care singură îl putea face să se simtă în stare a-și suporta viața.
IV.
LA ÎNCEPUTUL IERNII, PRINÞESA Maria reveni la Moscova. Află de zvonurile care circulau prin oraș de situația Rostovilor și de felul cum „fiul se sacrifica pentru mamă-sa” – cum vorbea toată lumea.
„Nici nu mă așteptam din partea lui la altceva”, își zise prințesa Maria, simțind cu bucurie că dragostea ce-i purta își căpăta acum confirmarea. Amintindu-și legăturile ei de prietenie și aproape de rudenie cu întreaga familie, socoti de datoria ei să le facă o vizită. Dar, mai amintindu-și și de raporturile ei cu Nikolai, la Voronej, îi fu teamă să-l revadă. Călcându-și totuși pe inimă, câteva săptămâni după sosirea ei în oraș se duse la Rostovi.
Nikolai fu cel dintâi care-i ieși înainte, întrucât la contesă nu se putea trece decât prin odaia lui. Chiar de la prima privire pe care i-o aruncă, Nikolai, în loc să manifeste bucurie, așa cum se așteptase prințesa Maria, își luă o expresie seacă, rece și mândră, pe care ea nu i-o mai văzuse niciodată înainte. Nikolai o întrebă de sănătate, o conduse la maică-sa și, după ce rămase lângă ele ca la vreo cinci minute, părăsi odaia.
Când ieși de la contesă, prințesa Maria fu iarăși întâmpinată de Nikolai, care o conduse până în antreu cu un aer deosebit de solemn și de rece. Nu binevoi să răspundă nimic la remarca ei cu privire la sănătatea contesei. „Și ce-ți pasă? Lasă-mă în pace!” spuneau privirile lui.
— Ce se tot plimbă? Ce-i lipsește? Nu mai pot suferi cucoanele astea și toate amabilitățile lor! Spuse el tare față de Sonia, nemaiputând să-și înfrângă necazul, după ce cupeul prințesei se depărta de casă.
— Ah, cum poți vorbi așa, Nikolas! Răspunse Sonia, abia ascunzându-și bucuria. E atât de bună și maman ține atât de mult la ea!
Nikolai nu răspunse nimic și ar fi preferat să nu se mai vorbească deloc despre prințesă. Dar, din ziua vizitei acesteia, bătrâna contesă aducea de câteva ori pe zi vorba de ea.
Contesa o lăuda și pretindea ca fiul ei să se ducă pe la dânsa, își exprima dorința să o vadă cât mai des, dar totodată se indispunea de câte ori vorbea de ea.
Nikolai căuta să nu scoată nici o vorbă atunci când mamă-sa vorbea de prințesă și tăcerea lui o enerva pe contesă.
— E o fată foarte vrednică și bună, spunea ea, și trebuie să-i întorci vizita. Mai vezi și tu, oricum, pe câte cineva; fiindcă așa, cred că te-oi fi plictisind aici, numai cu noi.
— Dar n-am deloc chef de așa ceva, mamă.
— Până mai ieri voiai să vezi oameni și acum, poftim: „N-am deloc chef de așa ceva!”… Eu, dragul mamei, nu te mai înțeleg deloc! Tu te plictisești și tot tu nu vrei să vezi pe nimeni.
— Am spus eu că mă plictisesc?
— Cum, n-ai spus tu că nici s-o vezi n-ai chef? E o fată foarte vrednică și ți-a plăcut întotdeauna; și acum, poftim, ți s-a năzărit din senin. Ce motive ai? Toți v-ascundeți de mine!
— Da' nicidecum, mamă.
— Măcar dacă te-ar fi rugat să faci ceva neplăcut, dar eu te rog să te duci să întorci o vizită. Se pare că și politețea cere să… Te-am rugat, dar să nu mă mai amestec, dacă ai secrete față de mama ta.
— Bine, mă duc dacă vrei.
— Mie mi-i indiferent; vorbeam pentru tine.
Nikolai oftă, mușcându-și mustața, și împărți cărțile, căutând să atragă atenția mamei sale în altă direcție.
Aceeași și iar aceeași discuție se repetă a doua, a treia și a patra zi.
După vizita la Rostovi și primirea neașteptat de rece pe care i-o făcuse Nikolai, prințesa Maria își zise că avusese dreptate să nu vrea să le facă ea prima vizită.
„De fapt, nici nu m-am așteptat la altceva, continuă ea să-și spună, chemându-și în ajutor orgoliul. N-am nimic de-a face cu el; am voit doar s-o văd pe bătrâna, care a fost totdeauna bună cu mine și căreia îi datorez mult.”
Dar aceste argumente nu putură s-o liniștească: un sentiment asemănător cu remușcarea o chinuia, ori de câte ori își amintea această vizită. Deși era ferm hotărâtă să nu se mai ducă la Rostovi și să uite toate acestea, se simțea necontenit sâcâită de ceva. Și când se întreba ce o chinuia, era nevoită să recunoască față de sine însăși că acel ceva erau raporturile ei cu Nikolai. Tonul acela rece și urban nu-și avea izvorul în sentimentele pe care le nutrea față de dânsa (de asta era sigură); în el se ascundea ceva. Și acest ceva voia ea să-l descopere; simțea că până nu-l descoperea, nu putea avea liniște.
Odată, pe la mijlocul iernii, ea se afla în camera de studii, urmărind o lecție a nepoțelului ei, când îi fu anunțată vizita lui Rostov. Cu hotărârea fermă de a nu-și da pe față taina și de a nu-și arăta tulburarea, prințesa Maria o chemă pe mademoiselle Bourienne și apăru împreună cu ea în salon.
De cum își aruncă ochii pe chipul lui Nikolai, ea văzu că el venise numai ca să-și împlinească datoria de politețe și rămase ferm hotărâtă să se mențină la tonul cu care i se adresase el.
Vorbiră de sănătatea contesei, de cunoștințe comune, de ultimele știri în legătură cu războiul și, când trecură cele zece minute protocolare după care musafirul poate pleca, Nikolai se ridică să-și ia rămas-bun.
Cu ajutorul domnișoarei Bourienne, prințesa izbutise să mențină convorbirea în limitele pe care și le propusese; dar chiar în ultimul moment, în timp ce Rostov se ridica să plece, ea se simți atât de obosită să discute despre lucruri de care nu-i păsa, și întrebarea: de ce oare ea singură avusese parte de atât de puține bucurii în viață, o copleși până într-atâta, încât rămase nemișcată, distrată, ațintindu-și ochii ei lucitori drept înainte, fără să observe că el se ridicase.
Nikolai o privi și, voind să aibă aerul că nu-i observă accesul de neatenție, schimbă câteva cuvinte cu domnișoara Bourienne, după care se uită din nou la prințesa Maria. Ea ședea tot așa, nemișcată, și pe figura ei delicată se citea suferința. Atunci lui Nikolai i se făcu deodată milă de ea și avu reprezentarea vagă că motivul tristeții care se citea pe fața ei era, poate, chiar el. Ar fi voit să-i vină într-ajutor, să-i spună ceva plăcut, orice, dar nu fu în stare să născocească nimic ce i-ar fi putut spune.
— Rămâi cu bine, prințesă, zise el.
Ea își veni în fire, se înroși și oftă adânc.
— Ah, scuză-mă, zise ea, trezindu-se parcă din somn. Pleci, conte? Bine, la revedere! Dar perna contesei?
— Așteptați un moment, o aduc eu numaidecât, zise domnișoara Bourienne și ieși din odaie.
Tăceau amândoi, uitându-se din când în când unul la altul.
— Da, prințesă, zise, în sfârșit, Nikolai zâmbind trist, parcă de-abia ieri ne-am întâlnit pentru întâia oară la Bogucearovo și câtă apă a curs totuși la vale de atuncea. Ce nefericiți ne credeam atunci cu toții și ce n-aș da acum să mai trăiesc vremurile acelea… dar nu te mai poți întoarce…
Prințesa îl privi stăruitor, cu ochii ei strălucitori, drept în ochi, cât timp rosti el aceste vorbe. Era ca și cum ar fi căutat să-i pătrundă înțelesul tainic al cuvintelor, înțeles care să fi putut explica sentimentele lui față de dânsa.
— Da, așa-i, răspunse ea, dar dumneata nu ai de ce să regreți trecutul, conte. Cât pricep eu din viața dumitale prezentă, ai să-ți aduci totdeauna aminte cu plăcere de ea, deoarece trăiești dedicându-te…
— Nu merit laudele dumitale, o întrerupse grăbit Nikolai. Dimpotrivă, tot timpul îmi fac reproșuri. Dar să lăsăm subiectul acesta cu totul neinteresant și trist.
Și fața lui își luă iar expresia de răceală și asprime de la început. Prințesa Maria, însă, apucase să vadă din nou în el pe omul pe care-l cunoscuse și-l iubise și numai cu acest om vorbea acum.
— Credeam că-mi permiți să-ți spun asta, zise ca. Mă apropiasem atât de mult de dumneata… și de familia dumitale, încât credeam că nu vei considera simpatia mea ca fiind deplasată; dar m-am înșelat. Vocea începu să-i tremure deodată. Nu știu de ce, continuă ea după ce-și reveni, dar odinioară erai altfel…
— De ce? Sunt mii de motive (el apăsă în chip deosebit pe cuvintele de ce). Îți mulțumesc, prințesă, spuse el încet. Uneori mi-i așa de greu.
„Așadar, asta era! Asta era! Vorbi o voce lăuntrică în sufletul prințesei. Da, mie nu mi-a fost dragă numai privirea lui voioasă, bună și sinceră, nu numai chipul lui frumos l-am îndrăgit; am simțit eu bine că are un suflet nobil, hotărât și plin de abnegație, își spuse ea. Așadar, fiindcă el acum e sărac, iar eu bogată… Da, numai de asta… Dar, dacă n-ar fi acest motiv…” și, amintindu-și de duioșia lui de altădată, privindu-i fața blândă și tristă, ea înțelese dintr-o dată pricina răcelii cu care o trata.
— Dar pentru ce, conte, pentru ce? Aproape că strigă deodată fără voie prințesa, apropiindu-se de el. Pentru ce? Spune-mi! Trebuie să-mi spui! El tăcea. Eu nu-ți pricep acest de ce, conte, continuă ea. Dar mi-e greu, mi-e… îți mărturisesc aceasta. Și atunci, de ce vrei să mă lipsești de prietenia de altădată? Pe mine faptul acesta mă doare. Avea lacrimi în ochi și în glas. Am avut parte de atât de puțină fericire în viață, încât orice pierdere mă doare… iartă-mă, rămâi cu bine.
Izbucni deodată în plâns și dădu să iasă.
— Prințesă! Stai puțin, pentru Dumnezeu, o chemă el, încercând s-o oprească. Prințesă!
Ea întoarse capul. Câteva clipe ei se priviră tăcuți în ochi unul pe altul și ceea ce li se păruse îndepărtat și cu neputință deveni deodată apropiat, posibil și de neînlăturat.
VII.
ÎN TOAMNA ANULUI 1814, Nikolai se căsători cu prințesa Maria și se duse să trăiască la Lâsâe Gorî, împreună cu mamă-sa și cu Sonia.
În trei ani, fără să vândă nimic din averea soției, el se achită de restul datoriilor și, mai moștenind ceva de pe urma unei rude a lui care murise, își plăti și datoria față de Pierre.
După alți trei ani, în 1820, Nikolai își aranjase așa de bine treburile bănești, încât își cumpără o mică proprietate lângă Lâsâe Gorî și ducea tratative pentru răscumpărarea moșiei părintești, Otradnoe, ceea ce constituia visul lui cel mai scump.
Începuse a gospodări de nevoie dar, cu timpul, prinsese atâta drag de munca de gospodar, încât agricultura ajunsese pentru el cea mai dragă și aproape exclusivă ocupație.
Nikolai era un moșier simplu; nu-i plăceau inovațiile – mai cu seamă cele englezești, care începuseră să fie la modă atunci – râdea de lucrările teoretice despre agricultură, nu-i plăceau fabricile, procedeele de producție scumpe, culturile costisitoare de cereale și, în general, nu se ocupa în mod special de nici o ramură a agriculturii. Avea totdeauna în fața ochilor moșia și nu o anumită parte a ei. Iar elementul principal al moșiei era, pentru el, nu oxigenul sau azotul solului ori atmosferei, nici un anumit plug ori un anumit îngrășământ, ci acel instrument principal prin mijlocirea căruia acționează și azotul și oxigenul și îngrășămintele și plugul, adică mujicul muncitor. De cum se apucă Nikolai de agricultură și prinse a pătrunde în diferitele ei elemente, mujicul fu ceea ce-i atrase mai cu osebire luarea-aminte; lui, mujicul nu-i apărea doar ca o unealtă, ci și ca un scop în sine și ca un judecător. La început se apucase să-l observe pe mujic, dându-și osteneala să afle care-i sunt nevoile, ce socotește el că e bine și ce socotește că e rău, și se prefăcea doar că ar conduce și că ar porunci, când, în realitate, nu făcea decât să învețe de la mujici și metodele lor de muncă, și felul lor de a vorbi, și felul lor de a judeca ce-i rău și ce-i bine. Și numai atunci când le înțelese gusturile și năzuințele, când învăță să vorbească pe limba lor și să le înțeleagă sensul ascuns al vorbei, când se simți înrudit cu ei, abia atunci începu să-și ia curajul să-i conducă, adică să-și îndeplinească față de mujici tocmai îndatorirea care-i era cerută. Și gospodăria lui Nikolai dădea rezultatele cele mai strălucite.
Luând în primire o moșie, Nikolai alegea mai întâi, cu un dar al clarviziunii rar întâlnit, ca primar, staroste și delegați, tocmai pe acei oameni, pe care i-ar fi ales mujicii înșiși, dacă ar fi avut dreptul să aleagă ei; și nu se întâmplase niciodată să i se ceară schimbarea administrației puse de el. Înainte de a cerceta proprietățile chimice ale bălegarului, înainte de a se deprinde cu debitul și creditul (cum îi plăcea lui să spună în bătaie de joc), el căuta să știe ce număr de vite au țăranii și sporea acest număr prin toate mijloacele cu putință. Susținea familiile de țărani în chipul cel mai substanțial, nedând voie membrilor lor să se răzlețească. Pe leneși, pe desfrânați și pe cei neîndemânatici îi urmărea deopotrivă și căuta să-i elimine din obște.
La vremea semănăturilor și a recoltării finului și bucatelor, avea grijă deopotrivă de ogoarele sale și de cele ale mujicilor. Și rari erau moșierii la care semănăturile și secerișul se făceau atât de timpuriu și de bine ca la dânsul și puțini aveau venituri atât de mari ca Nikolai.
Cu argații nu-i plăcea să aibă de-a face, îi califica drept paraziți și, cum îi imputau toți, îi trata prea puțin sever, îi răsfăța; atunci când era obligat să ia măsuri împotriva oamenilor de curte și mai ales atunci când trebuia să pedepsească pe vreunul dintre ei, părea nehotărât și cerea părerea tuturor din casă; doar când îi stătea în putință să trimită la armată, în locul unui mujic, pe vreun argat, făcea asta fără să șovăie cât de puțin. În ce privește însă toate măsurile privitoare la mujici, nu avea niciodată nici un fel de ezitare. Orice măsură de-a lui – era sigur de asta – avea să găsească încuviințarea unanimă, cu opoziția doar a unuia sau a câtorva.
Nikolai nu-și permitea, de asemenea, să-l muncească pe om peste puterile sale, ori să-l pedepsească numai fiindcă așa-i venea lui chef, după cum nu-și permitea nici să înlesnească ori să recompenseze un om numai pentru că așa ar fi dorit el. Și nici n-ar fi putut spune care anume era etalonul cu care măsura ceea ce trebuie și ceea ce nu trebuie făcut; acest etalon exista totuși puternic și neclintit, în sufletul lui.
Spunea și el, adeseori, la supărare, când nu-i ieșea bine ceva, sau când vedea vreo neorânduială: „Ce să-i faci, așa-i cu țăranul nostru rus…” și își închipuia atunci că nu-l poate suferi pe mujic.
Dar, de fapt, el îl iubea din tot sufletul pe țăranul nostru rus și felul lui de viață, și numai din pricina aceasta putea pricepe și își putea însuși unica metodă de gospodărire justă, calea pe care obținea rezultate atât de bune.
Contesa Maria își pizmuia bărbatul pentru această dragoste a lui și regreta că nu o putea și ea împărtăși; dar ea nu putea pătrunde sensul bucuriilor și necazurilor pe care i le da lui Nikolai această lume străină de dânsa. Nu putea înțelege de ce era atât de neobișnuit de însuflețit și de fericit de câte ori, după ce stătuse ziua întreagă la arie, pe câmp sau la coasă, unde plecase din zorii zilei, odată cu semănătorii, cu cosașii ori cu secerătorii, venea la ceaiul pe care i-l pregătea. Nu înțelegea de ce era atât de încântat, vorbind cu entuziasm despre Matvei Ermișin, mujic bogat și vrednic, care toată noaptea cărase, el și familia lui, snopii, și-i făcuse clăi, pe când la niciunul dintre ceilalți nu era încă nimic strâns. Nu înțelegea de ce oare îi mijea sub mustață un surâs de bucurie, de ce clipea el mereu din ochi, făcând tot timpul naveta între fereastră și balcon, atunci când vreo ploicică deasă și caldă se cernea deasupra firelor de ovăz care se uscau de secetă, sau de ce, la vremea coasei sau în timpul secerișului, atunci când norii amenințători, erau risipiți de vânt, el venea acasă ars de soare și roșu, tot o apă, cu părul mirosind a pelin și a iarba găii, își freca mâinile fericit și spunea: „Încă o zi, și toată recolta mea, ca și a țăranilor, va fi pe arie!”
Dar și mai puțin era ea în stare să priceapă de ce el, cu inima lui bună, gata oricând să-i prevină orice dorință, se lăsa aproape cuprins de disperare ori de câte ori îi transmitea ea rugămintea vreunui mujic sau a vreunei femei care-i ceruseră ei să fie scutiți de muncă, de ce el, bunul Nicolas, o refuza cu încăpățânare, rugând-o supărat să nu se amestece în treburile care n-o privesc. Ea simțea că el își are lumea lui aparte, pe care o iubește cu pasiune și care se conduce după legi străine de înțelegerea ei.
Câteodată, când ea, dându-și osteneala să-l înțeleagă, îi vorbea de meritele lui, de cât bine făcuse, el iobagilor săi, Nikolai se supăra și răspundea: „A! Da' de unde: nici măcar prin minte nu mi-a trecut vreodată așa ceva. Pentru binele lor nu fac nici atâtica. Toată povestea asta cu fericirea aproapelui e numai poezie și flecăreală muierească. Tot ce mă preocupă pe mine e să nu ajungă copiii noștri pe drumuri; vreau să văd că buna noastră stare crește cât sunt eu în viață; atâta tot! Și, pentru asta, am nevoie de rânduială, am nevoie să fiu sever… Asta-i!” spunea el, strângându-și pumnul ca un om sangvin ce era. „Se înțelege de la sine că trebuie să fiu drept, adăugă el, căci altfel, dacă țăranul e gol și flămând, dacă nu are decât un căluț, nu poate munci cu spor nici pentru el, nici pentru mine.”
Și, poate, tocmai pentru că Nikolai nu-și îngăduia să creadă că făcea pentru alții ceva de dragul binefacerii, din virtute – tot ce făcea era rodnic; buna lui stare creștea văzând cu ochii. Mujicii din satele vecine veneau să se roage de el să-i cumpere și pe ei și, multă vreme după moartea lui, se păstră în popor amintirea pioasă a bunei lui rânduieli. „Era stăpân în toată puterea cuvântului… Mai întâi la ce e al mujicului îi era gândul și abia pe urmă la ce era al lui. E drept, nu ne prea alinta el, dar, ce mai încolo-încoace, îl știam de stăpân!”
VIII.
SINGURUL LUCRU CARE-L chinuia câteodată pe Nikolai în legătură cu administrarea moșiei era violența, unită cu vechea deprindere, de pe vremea când era husar, de a-și cam da drumul mâinilor, când îl apuca furia. La început el nu vedea în asta nimic condamnabil dar, în al doilea an al căsătoriei, părerea sa asupra acestui gen de a pedepsi se schimbă brusc.
Într-o zi, vara, fusese chemat la el starostele care luase locul răposatului Dron, la Bogucearovo, învinuit de tot felul de ticăloșii și incorectitudini. Nikolai ieși să-l judece în cerdac și, de la primele răspunsuri ale starostelui, se auziră în tindă țipete și lovituri. Când se întoarse în casă, la ceai, Nikolai se apropie de soția lui, care stătea cu capul aplecat deasupra gherghefului și începu să-i înșire, cum avea obiceiul, tot ce i se întâmplase în dimineața aceea și, între altele, tărășenia cu starostele din Bogucearovo. Contesa Maria, care se făcea când roșie, când palidă, și strângea din buze, fără să răspundă o vorbă la tot ce-i spunea bărbatul ei, rămase tot așa, cu capul în piept.
— Ce ticălos obraznic! Spunea el, înfuriindu-se iar, numai cât își amintea de staroste. Măcar să-mi fi mărturisit că fusese beat și că numai la treabă nu-i era mintea… Dar ce ai, Marie? Întrebă el deodată.
Contesa Maria înălță capul, dădu să spună ceva, dar și-l lăsă iarăși, repede, în jos, și buzele i se strânseră.
— Ce-i, draga mea? Ce-i cu tine? Ce ai?
Contesa Maria, care era departe de a fi frumoasă, câștiga totdeauna în frumusețe când plângea. Ea nu plângea niciodată de durere sau de supărare, ci numai de tristețe sau de milă. Și când plângea, ochii ei strălucitori deveneau de un farmec irezistibil.
Cum o luă Nikolai de mână, ea nu se mai putu ține și izbucni în plâns.
— Nicolas, am văzut… e vinovat, dar… pentru ce să faci tu asta? Nicolas! și își acoperi fața cu mâinile.
Nikolai amuți, se înroși tot și, plecând de lângă ea, începu să se plimbe tăcut prin odaie. El înțelegea de ce plângea nevastă-sa, dar, totodată, în sufletul lui, nu putea fi de acord cu ea; nu putea înțelege că un lucru, care era așa cum apucase el din copilărie și pe care îl socotea cât se poate de firesc, putea să fie rău.
„Or fi, oare, toate astea sentimentalități și flecăreli femeiești, ori o fi având dreptate?” se întreba el. Dar, înainte de a rezolva înăuntrul său această problemă, își mai aruncă încă odată privirea la chipul îndurerat și iubitor al soției sale și înțelese dintr-o străfulgerare că ea avea dreptate și că el era, de multă vreme, vinovat față de sine însuși.
— Marie, îi spuse el încet, apropiindu-se de ea, n-are să se mai întâmple niciodată; îți dau cuvântul meu. Niciodată, repetă el cu tremur în glas, ca un copil care-și cere iertare.
Lacrimile o podidiră și mai tare pe contesă. Ea luă mâna bărbatului ei și i-o sărută.
— Nicolas, când ți-ai spart cameea? Spuse ea ca să schimbe discuția, privindu-i mâna, la un deget al căreia purta un inel cu capul lui Laocoon.
— Astăzi, tot atunci, Marie. Ah, nu-mi mai aduce aminte de asta! Și se înroși din nou. Îți dau cuvântul meu de onoare că nu se va mai întâmplă! Iar asta să-mi fie tot timpul de aducere-aminte, spuse el, arătând inelul spart.
De atunci, ori de câte ori, în explicațiile lui cu starostii și cu vătafii, sângele îi năvălea în față și pumnii începeau să i se strângă, Nikolai își răsucea pe deget inelul cu piatra spartă și își întorcea ochii de la omul care-l mâniase. Cu toate acestea, cam de vreo două ori pe an, tot își ieșea din sărite și atunci, venind acasă la soția lui, își mărturisea fapta și iarăși îi dădea asigurări că era pentru ultima oară când greșea.
— Marie, tu cred că mă disprețuiești într-adevăr, îi spunea el. Și merit asta.
— Mai bine, când vezi că nu te poți stăpâni, pleacă, pleacă de acolo cât poți mai repede, spunea cu tristețe contesa Maria, încercând să-și consoleze bărbatul.
În societatea nobililor din gubernie, Nikolai era stimat, dar nu era iubit. Interesele nobilimii nu-l preocupau. Din pricina asta, unii îl socoteau om trufaș, iar alții – de-a dreptul prost. Toate verile, de la semănăturile de primăvară până la seceriș, și le petrecea ocupându-se de moșie. Toamna, cu aceeași seriozitate cu care se ocupa de agricultură, se dedica vânătorii, plecând de acasă pentru o lună sau chiar două. Iarna călătorea prin alte sate și se îndeletnicea cu cititul. Lectura sa o formau cu precădere cărțile de istorie, pentru care își rezerva anual o anumită sumă. Își forma, cum zicea el, o bibliotecă serioasă și își făcuse o regulă din citirea tuturor cărților cumpărate. Cu un aer important, el se închidea în cabinetul său pentru aceste lecturi, la început dintr-o obligație pe care și-o luase singur, iar mai târziu dintr-o deprindere statornică, care-i dădea o deosebită plăcere pe lângă conștiința că se dedă unei ocupații serioase. Cu excepția zilelor când era plecat după treburi, iarna, Nikolai își petrecea cea mai mare parte din timp în mijlocul familiei, legându-se de familie și intrând până în cele mai mici amănunte în viața mamei și a copiilor. Se apropia din ce în ce mai mult de soția lui și, cu fiecare zi ce trecea, descoperea la ea noi comori sufletești.
Sonia locuia cu dânșii chiar de la căsătoria lor. Încă înainte de căsătorie, Nikolai îi istorisise prințesei Maria tot ce fusese între el și Sonia, învinuindu-se pe sine și lăudând-o pe ea. El o rugă pe prințesa Maria să fie bună și prietenoasă cu verișoara lui. Contesa Maria simțea din plin cât era de vinovat soțul ei și își simțea și propria ei vină față de Sonia. Credea că averea sa îl influențase pe Nikolai în alegerea făcută și, mai ales că n-avea cum să-i reproșeze Soniei nimic, căuta s-o iubească. În realitate însă, nu numai că n-o iubea, dar își simțea adeseori în suflet porniri dușmănoase împotriva ei și nu și le putea învinge.
Odată vorbi cu prietena ei Natașa despre Sonia și despre nedreptatea de care se simțea vinovată față de aceasta.
— Știi, îi spuse Natașa, tu, care ai citit mult Evanghelia; este acolo un loc ce i se potrivește de-a dreptul Soniei.
— Care? Întrebă cu mirare contesa Maria.
— Celui ce are, i se va mai da, iar celui ce n-are, i se va mai lua!” Îți amintești? Ea e dintre cei care n-au. Pentru ce? Nu știu; poate că nu-i deloc egoistă; nu știu, dar i se va mai lua și i s-a și luat totul. Mi-e groaznic de milă de ea câteodată; pe vremuri, doream grozav ca Nicolas să se însoare cu dânsa; dar totdeauna parcă am avut eu un presentiment că lucrul acesta n-are să se întâmple. Ea e floarea stearpă, știi, cum se găsesc printre căpșuni! Uneori, mi-e milă de ea, dar alteori stau și mă gândesc că ea nu simte acest lucru, așa cum l-am simți, de pildă, noi.
Și, oricât îi spusese contesa Maria Natașei că pasajul acesta din Evanghelie trebuie interpretat altfel, ea, de câte ori se uita la Sonia, simțea că era de acord cu explicația dată de Natașa. Într-adevăr, s-ar fi zis că Sonia se resemnase cu totul, că se împăcase cu această situație, care n-o mai apăsa, și-și merita cu totul numele de floare stearpă. Părea că ține nu atât la oamenii din familie, cât la familia întreagă. Era ca pisicile, care se simt legate nu de oameni, ci de casă. O îngrijea pe bătrâna contesă, mângâia și răsfăța copiii și era oricând gata sa facă toate acele mici servicii de care era capabilă și pe care cei ai casei le primeau, fără vina lor, cu prea puțină recunoștință…
Conacul de la Lâsâe Gorî fusese reconstruit, deși nu pe picior atât de mare ca pe vremea răposatului prinț.
Clădirile, începute în vremuri grele, erau mai mult decât simple. Casa de locuit, foarte mare, clădită pe vechile ei temelii de piatră, era înălțată acum doar din lemn și tencuită numai pe dinăuntru. Această casă mare și spațioasă avea dușumelele nevopsite și era mobilată cu cele mai simple divane și jilțuri tari, cu mese și scaune din lemn de mesteacăn luat din pădurea lor și făcute de către tâmplari de-ai lor. Era o casă foarte încăpătoare, cu odăi de servitori și apartamente pentru musafiri. Rudele familiilor Rostov și Bolkonski veneau uneori la Lâsâe Gorî, cu toată familia, în trăsurile lor, cu câte șaisprezece cai și cu zeci de slugi după ei, și rămâneau aici cu lunile. În afară de rude, de patru ori pe an, la onomasticile și aniversările stăpânilor, se adunau aici, pentru câte o zi sau două, până la o sută de musafiri. Restul zilelor se scurgeau tot anul după anumite reguli ce nu se schimbau, cu obișnuitele îndeletniciri, ceaiuri, dejunuri, prânzuri și cine, servite din proviziile casei.
IX.
ERA ÎN AJUN DE SFÂNTUL Nicolae, în 5 decembrie al anului 1820. În anul acela, de cum se întomnase, Natașa – cu bărbatul și cu copiii ei – venise ca oaspete la fratele său. Pierre era plecat la Petersburg pentru treburi personale și speciale, cum spunea el; trebuia să lipsească trei săptămâni, dar rămăsese acolo aproape șapte. Era așteptat să sosească din clipă în clipă.
La 5 decembrie, pe lângă familia Bezuhov, se afla printre musafirii familiei Rostov și vechiul prieten al lui Nikolai, generalul în retragere Vasili Feodorovici Denisov.
Nikolai știa că, la 6 decembrie, ziua solemnității, când îi soseau oaspeții, va trebui să-și scoată beșmetul pe care-l purta de obicei, să-și pună redingotă, să încalțe ghete strâmte cu vârfuri ascuțite și să se ducă la biserica cea nouă, pe care o ridicase el; să primească apoi felicitări, să ofere gustări și să discute despre alegerile nobilimii și despre recoltă; dar ajunul sărbătorii, cel puțin, el socotea că are încă dreptul să-l petreacă în chipul obișnuit. Până la masă, Nikolai făcu verificări la conturile aduse de primarul unui sat din gubernia Riazan, unde nepotul soției sale își avea moșia, scrisese două scrisori de afaceri și dete o raită pe la arie, pe la grajduri și pe la staule. Luând măsuri pentru preîntâmpinarea beției generale, ce era de așteptat pe a doua zi cu prilejul hramului bisericii, veni la prânz și, fără să mai poată sta de vorbă între patru ochi cu nevasta, luă loc la masa lungă de douăzeci de tacâmuri, la care erau adunați toți ai casei. La masă erau: mama sa cu Belova, bătrâna care locuia cu ea, soția lui, cei trei copii ai lor, guvernanta și guvernorul copiilor, nepotul soției sale cu guvernorul lui, Sonia, Denisov, Natașa, cei trei copii ai ei, guvernanta acestora și bătrânelul Mihail Ivanâci, arhitectul bătrânului prinț, care trăia tihnit la Lâsâe Gorî.
Contesa Maria ședea în capătul opus al mesei. De cum i se așeză la masă bărbatul, după gestul precipitat cu care el își luase șervetul și își mutase din față paharul și păhărelul de votcă, își zise că Nikolai nu era în toane bune, lucru care i se întâmplă câteodată înainte de supă, mai cu seamă când venea de la treburile gospodărești direct la masă. Contesa Maria îi cunoștea bine aceste toane și, atunci când era ea bine dispusă, îl aștepta liniștită să-și isprăvească supa și abia după aceea începea să-i vorbească, făcându-l să recunoască faptul că n-avea nici un motiv să fie indispus; dar astăzi, ea își uită cu desăvârșire prudența; o duru că el se supărase pe ea fără motiv și se simți nefericită. Îl întrebă pe unde a fost. Nikolai îi răspunse. Atunci ea îl mai întrebă și dacă treburile merg bine. El se încruntă neprietenos, ca atins de tonul nefiresc al soției sale, și-i dădu un răspuns cam repezit.
„Va să zică n-am greșit, își zise contesa Maria. Și de ce să se supere pe mine?” În tonul cu care-i răspunsese, contesa Maria deslușise parcă o lipsă de bunăvoință față de ea și dorința de a încheia discuția. Simțise că spusele ei nu sunaseră firesc, dar nu se putuse abține să mai pună câteva întrebări.
Discuția din timpul mesei deveni curând, datorită lui Denisov, generală și animată, și contesa Maria nu mai schimbă nici o vorbă cu bărbatul ei. Când toți se ridicară de la masă și veniră să-i mulțumească bătrânei contese, contesa Maria își sărută bărbatul, dându-i, la rândul său, mâna să-i fie sărutată, și-l întrebă pentru ce era supărat pe ea.
— Ai totdeauna niște idei grozav de curioase; nici prin gând nu mi-a trecut să mă supăr, zise el.
Dar cuvântul totdeauna pentru contesa Maria însemna: „Da, sunt supărat și nu vreau să-ți spun de ce.”
Nikolai se înțelegea atât de bine cu soția sa, încât până și Sonia și contesa cea bătrână care, din gelozie, doreau să vadă neînțelegeri între ei, nu le puteau găsi vreun motiv de reproș. Dar și între ei se iveau, totuși, momente de vrăjmășie: uneori, tocmai după momentele cele mai fericite, încercau deodată un sentiment de înstrăinare și de dușmănie; aceasta se întâmplă mai cu seamă în perioadele de sarcină ale contesei Maria. Într-o asemenea perioadă era ea și acum.
— Ei, messieurs et mesdames, zise Nikolai tare și parcă vesel (contesei Maria i se părea că face asta anume ca s-o jignească pe dânsa), eu sunt de la șase dimineața în picioare. Mâine, trebuie să-mi port crucea, așa că azi aș vrea să mă odihnesc puțin.
Și, fără să-i mai spună ceva contesei Maria, se duse în micuța cameră cu divane și se culcă pe o canapea.
„Așa e, întotdeauna e așa, își zise contesa Maria. Cu toată lumea vorbește, numai cu mine nu. Văd eu bine, văd eu că-l dezgust. Mai ales în situația asta.” Își privi pântecele proeminent și se uită în oglindă la chipul galben, palid și slăbit, în care ochii păreau mai mari ca oricând.
Și totul începu să i se pară neplăcut: și strigătele, și hohotele de râs ale lui Denisov, și vorbăria Natașei și, mai cu seamă, privirea aceea fugară pe care i-o aruncase Sonia.
Sonia era totdeauna cel dintâi pretext pe care și-l alegea contesa Maria pentru supărările ei.
După ce mai rămase puțin printre musafiri și nu pricepu nimic din tot ce vorbeau, ea ieși încetinel și se duse în odaia copiilor.
Copiii își făcuseră trăsuri din scaune și se jucau de-a călătoria la Moscova, așa că o poftiră și pe ea să meargă cu dânșii. Luă loc pe unul din scaune, se jucă cu ei, dar gândul la bărbatul ei și la supărarea lui fără motiv nu contenea s-o chinuiască. Ea se ridică și se duse, pășind cu greutate în vârful picioarelor, în odăița cu divane.
„Poate că nu doarme. Vreau să am o explicație cu el!” își zicea în sinea ei. Andriușa, băiatul cel mai mare, se luă după ea, imitându-i mersul în vârful picioarelor. Contesa Maria nu-l observă.
— Chere Marie, il dort, je crois: il est si fatigué123, îi spuse, în salonul mare cu divane, Sonia, pe care contesa Maria avea impresia că o întâlnea pretutindeni. Să nu-l trezească Andriușa cumva!
Contesa Maria întoarse capul, îl văzu pe Andriușa în urma ei și simți că Sonia avea dreptate; dar, tocmai de aceea, sângele îi năvăli în față și ea se abținu cu vădită greutate să nu spună cuvinte aspre. Nu scoase o vorbă și, ca să n-o asculte pe Sonia, îi făcu semn lui Andriușa să nu facă zgomot, dar totuși s-o urmeze, apoi se apropie de ușă. Sonia ieși pe altă ușă. Din odaia în care dormea Nikolai i se auzea respirația ritmică, atât de cunoscută soției lui până în cele mai fine nuanțe. Ea îi ascultă respirația, îi văzu fruntea netedă și frumoasă, mustățile, fața în întregul ei, la care adeseori, în liniștea nopții, se uita îndelung. Nikolai făcu deodată o mișcare și tuși. În aceeași clipă, Andriușa strigă din ușă:
— Tăticule, mămica vine la tine.
Contesa Maria îngălbeni de spaimă și începu să-i facă semne copilului. El tăcu și, timp de câteva clipe, se așternu o liniște înfricoșătoare pentru contesa Maria, care știa cât îl supăra pe Nikolai să fie trezit din somn. Apoi, deodată, în dosul ușii, se auzi tusea lui și iar mișcare; vocea necăjită a lui Nikolai rosti:
— Nu se poate să mă odihnesc și eu măcar o clipă? Marie, tu ești? Pentru ce l-ai adus aici?
— Venisem numai să mă uit. Nu l-am văzut… iartă-mă…
Nikolai tuși iar și tăcu. Contesa Maria plecă din ușă și își duse fiul în odaia copiilor. Peste cinci minute, Natașa, o fetiță de trei ani, cu ochi negri, favorita tatălui ei, aflând de la Andriușa că tăticul doarme și că mămica e în odaia cea mare cu divane, fugi, neobservată de mama ei, spre odăița unde dormea Nikolai. Îndrăzneață, fetița cu ochi negri făcu ușa să scârțâie, se apropie, călcând energic cu piciorușele ei dolofane, de canapea și, după ce se uită cum dormea tatăl său, cu fața la perete, se ridică pe vârful picioarelor și-i sărută mâna pe care acesta și-o ținea sub cap. Nikolai se întoarse cu un zâmbet duios pe față.
— Natașa, Natașa! Se auziră de la ușă șoaptele speriate ale contesei Maria. Tăticu vrea să doarmă!
— Nu, mămico, nu vrea să doarmă, răspunse cu convingere Natașa cea mică. Râde.
Nikolai își dădu jos picioarele de pe canapea, se ridică și își luă fiica în brațe.
— Intră, Mașa, îi spuse el soției sale.
Contesa Maria intră în odaie și se așeză alături de bărbatul ei.
— Nici n-am prins de veste cum s-au luat după mine, zise ea, sfioasă. Venisem numai așa.
Nikolai, ținându-și cu o mână fetița, se uită la soția lui și, observând expresia de vinovăție de pe fața ei, o cuprinse cu celălalt braț și o sărută în creștet.
— Am voie s-o sărut pe maman? O întrebă el pe Natașa.
Fetița zâmbi rușinoasă.
— Încă odată, făcu ea cu un gest poruncitor, arătând locul pe care-l sărutase Nikolai, pe creștetul nevestei sale.
— Nu știu de unde ai scos tu că n-aș fi în apele mele, spuse Nikolai, răspunzând la întrebarea care, știa el bine, dăinuia în sufletul soției sale.
— Tu nu-ți poți închipui ce nefericită și cât de singură mă simt atunci când ești tu așa. Mi se pare tot mereu…
— Marie, sfârșește odată cu prostiile astea. Mă mir că nu ți-e oarecum, spuse el cu voie bună.
— Mi se pare că tu nu mă poți iubi, că sunt așa de urâtă… întotdeauna, dar acum… în starea în ca…
— Ah, caraghioasă mai ești! Nu ți-e drag cine-i frumos, ci-i frumos cine ți-e drag. Numai pe Malvina124 și pe altele ca ea le iubeau amanții pentru frumusețea lor. Așa o iubesc eu oare pe nevastă-mea? Nu, n-o iubesc așa; e altceva, nu știu cum să-ți spun. Atunci când nu ești lângă mine sau atunci când, uite, ca acum, își vâră dracul coada între noi, mă simt ca pierdut, fără nici un rost și fără puteri. Pot spune, de pildă, că-mi iubesc degetul? Nu! Dar ia încearcă de mi-l taie…
— Nu. Eu te iubesc altfel, dar te pot înțelege. Va să zică, nu ești supărat pe mine?
— Îngrozitor de supărat, răspunse Nikolai zâmbind; apoi se ridică, își îndreptă cu mâna părul și începu să se plimbe prin cameră.
— Știi, Marie, la ce mă gândeam? Începu el să-și depene cu glas tare gândurile față de nevastă-sa, acum că împăcarea se făcuse.
Nici n-o întreba măcar dacă voia să-l asculte; îi era totuna. Îi trecuse o idee prin cap, trebuia deci să i-o împărtășească. Și îi spuse că avea intenția să-l convingă pe Pierre să rămână cu ei până la primăvară.
Contesa Maria îl ascultă, făcu unele observații și începu, la rândul ei, să-și spună cu glas tare gândurile. Gândurile ei erau tot la copii.
— Cum se vede în ea, de pe acum, femeia, spuse în franțuzește contesa, arătând la mica Natașa. Voi ne reproșați nouă, femeilor, lipsa de logică. Dar logica noastră, uite-o! Eu spun: tăticu vrea să doarmă și ea îmi răspunde: nu vrea, râde. Și ea e cea care are dreptate, sfârși contesa Maria, zâmbind fericită.
— Da, asta așa-i!
Și Nikolai, punându-și fetița pe unul din brațele lui puternice, o ridică sus de tot, o așeză pe umăr, o cuprinse pe după piciorușe și începu să se plimbe cu ea prin odaie. Fața tatălui și fiicei aveau una și aceeași expresie de fericire inconștientă.
— Dar știi, poate că ești nedrept. Prea o iubești mult pe asta, îi șopti contesa Maria în franțuzește.
— Așa-i, dar ce să fac? Caut să nu arăt…
În vremea aceasta, la intrare, se auzi zgomotul clanței, iar pe coridor pași, ca atunci când vine cineva.
— A venit cineva.
— Sunt sigură că e Pierre. Mă duc să văd, spuse contesa Maria și ieși din odaie.
În lipsa ei, Nikolai își îngădui să facă înconjurul odăii, galopând cu Natașa în cârcă. Când obosi, își luă din spinare fata care râdea înveselită și o strânse la piept. Þopăiala asta îl făcu să-și aducă aminte de dans și, uitându-se la fețișoara ei copilărească, rotundă și fericită, se gândi cum are să fie ea când el, bătrân, va începe să iasă în lume cu dânsa și, tot așa cum răposatul tatăl său jucase odinioară cu fiică-sa Danilo Kupor, va dansa și el cu Natașa o mazurcă.
— El este, chiar, el, Nikolas! Zise contesa Maria, întorcându-se în odaie peste câteva clipe. S-a înviorat pe loc Natașa noastră. Să fi văzut cât era de încântată și cum l-a săpunit pe loc, pentru că s-a întors cu atâta întârziere. Acuma, hai să mergem, să mergem mai repede! Dar despărțiți-vă odată, zise ea, uitându-se zâmbitoare la fetița care se ghemuise la pieptul tatălui ei.
Nikolai ieși cu fetița de mână.
Contesa Maria rămase locului.
— Niciodată, niciodată n-aș fi crezut, șopti ea ca pentru sine, că se poate să fiu așa de fericită.
Un zâmbet îi lumină fața; dar în același timp oftă și în privirea ei adâncă se văzu o tristețe reținută, ca și cum ar fi fost conștientă că, pe lângă fericirea pe care o trăia, mai era și alta, ce nu putea fi atinsă în viața aceasta și de care-și amintea, fără voia ei, acuma.
X.
NATAȘA SE MÃRITASE LA începutul primăverii lui 1313, și până în 1820, avusese timpul să nască trei fete și un băiat, pe care dorise mult să-l aibă și pe care-l alăpta acuma chiar ea. Se împlinise mult la trup și se lățise, așa încât ar fi fost greu să recunoști în această mamă trupeșă pe Natașa cea firavă și mlădioasă de odinioară. Trăsăturile feței i se precizaseră și aveau acum un aer de blândețe, liniște și seninătate. Pe față nu i se mai aprindea, ca altădată, focul însuflețirii care era farmecul ei pe atunci. Acum, de cele mai multe ori îi vedeai fața doar, și trupul, dar din suflet nu i se mai vedea nimic. Tot ce se vedea era femeia voinică, frumoasă și fecundă. Prea arareori se mai stârneau în ea înflăcărările de odinioară. Asta se întâmpla doar în ocaziile când ca acum, i se întorcea bărbatul din vreo călătorie, când i se scula după boală vreun copil sau când, stând cu contesa Maria, își amintea de prințul Andrei (cu bărbatul ei nu vorbea niciodată de prințul Andrei, bănuind că i-ar fi putut stârni prin asta gelozia), sau, lucru care acum i se întâmpla foarte rar, atunci când cineva izbutea s-o înduplece ocazional să cânte, îndeletnicire pe care o părăsise cu totul după căsătorie. Dar în rarele momente în care focul de altădată dogorea din nou în frumosul ei trup de femeie ajunsă în floarea vârstei, Natașa era și mai fermecătoare decât odinioară.
De când se măritase, Natașa stătuse cu bărbatul ei la Moscova, la Petersburg și la moșia de lângă Moscova, sau la mama ei, adică la Nikolai. În societate, tânăra contesă Bezuhova era văzută foarte rar, iar cei care o vedeau rămâneau nemulțumiți de ea. Nu era nici simpatică, nici amabilă. Nu că i-ar fi plăcut singurătatea (nu știa nici ea dacă îi plăcea sau nu; i se părea însă că nu), dar, tot rămânând însărcinată și tot alăptând câte un sugaci până-l vedea mai răsărit, și, pe lângă asta, luând parte clipă de clipă la viața bărbatului ei, Natașa nu putea face față atâtor cerințe în alt chip decât renunțând la societate. Toți cei care o cunoșteau pe Natașa dinainte de căsătorie se mirau de schimbarea petrecută cu ea ca de ceva extraordinar. Singură bătrâna contesă care, cu simțul ei de mamă, înțelesese demult că toate pornirile Natașei izvorau doar din dorința de a-și avea familia ei, de a-și avea bărbatul ei (așa cum strigase ea însăși, cândva, la Otradnoe, mai mult în serios decât în glumă), singură maică-sa era mirată doar de mirarea celorlalți și repeta într-una că ea știuse totdeauna că Natașa va fi o soție și o mamă exemplară.
— Numai că își exagerează la culme dragostea ei de bărbat și de copii, spunea contesa. Asta-i stupid.
Natașa nu se conducea după regula de aur – propovăduită de oamenii cu cap, mai cu seamă de francezi – care cere ca o fată, după ce se mărită, să nu se neglijeze și să nu-și uite talentele ci, dimpotrivă, să se ocupe încă și mai atent decât înainte de căsătorie de exteriorul ei și să caute să-l atragă pe bărbatul ei întocmai cum îl atrăgea când nu-i era bărbat. Natașa, dimpotrivă, îndată după căsătorie renunță imediat la toate farmecele ei, dintre care unul era neobișnuit de puternic: cântecul. Ba tocmai pentru că prea era puternic farmecul acesta, se și lepădă de el. Nu-și mai bătu capul nici cu manierele, nici cu finețea expresiilor, nici cu atitudinile menite să o facă să apară mai atrăgătoare pentru bărbatul ei, nici cu toaletele, și nici nu-și dădu măcar osteneala să nu-și mai sâcâie bărbatul cu pretențiile ei. Tot ce făcea era împotriva acestor reguli. Simțea că mijloacele de atracție pe care instinctul o învățase altădată să le folosească acum n-ar fi făcut decât să o acopere de ridicol în ochii bărbatului ei, căruia, din prima clipă, i se dăruise toată, adică din tot sufletul, fără să-i fi rămas în el vreo cută ascunsă ochilor lui. Își dădea seama că legătura dintre ea și bărbatul ei se menținea acum nu prin sentimentele poetice pe care i le insuflase odinioară, ci prin ceva cu totul de altă natură, nedefinit, dar puternic, ca însăși legătura dintre sufletul și trupul ei.
Să-și încrețească părul, să-și pună o robe ronde125 și să cânte romanțe cu scopul de a-și spori atracția pentru bărbatul ei, i s-ar fi părut la fel de ciudat ca și dacă s-ar fi gătit ca să-și devină ei însăși plăcută. Să se gătească pentru a place altora, poate că i-ar fi plăcut și ei – nu știa – dar n-avea când. Principalul motiv pentru care n-o mai preocupau nici cântecul, nici toaletele, nici cântărirea cuvintelor pe care le rostea, era că n-avea deloc vreme de atari preocupări.
Știut este că omul are capacitatea de a se cufunda până la uitare de sine într-un obiect, oricât de neînsemnat ar părea el. Și tot știut este că nu există obiect atât de neînsemnat, încât, concentrându-ți atenția și îndreptând-o asupra lui, să nu crească la infinit.
Lucrul căruia i se dăruise cu totul Natașa era familia, adică bărbatul, pe care trebuia să-l țină în așa fel, încât să-i aparțină exclusiv ei și casei, pe urmă copiii, pe care trebuia să-i poarte în pântec, să-i nască, să-i alăpteze și să-i crească.
Și, pe măsură ce se adâncea mai mult, nu numai cu mintea, ci și cu tot sufletul, cu toată ființa, în lucrul care o preocupa, acesta creștea mereu nutrit de atenția sa, și tot mai slabe și mai neînsemnate i se păreau puterile proprii, așa că și le concentra tot mai mult asupra unuia și aceluiași lucru, fără să izbutească, totuși, să facă tot ce i se părea că trebuie făcut.
Vorbărie și discuții despre drepturile femeii, despre raporturile dintre soți, despre libertățile și îndatoririle lor, chiar dacă nu purtau, ca astăzi, denumirea de probleme, existau și pe atunci, ca și astăzi; aceste probleme, însă, nu numai că n-o interesau pe Natașa, dar, hotărât lucru, ea nici nu le pricepea.
Problemele acestea nu existau nici atunci, cum nu există nici azi, decât pentru aceia dintre oameni care văd în căsătorie numai satisfacțiile pe care soții și le procură unul altuia, adică numai punctul de plecare al căsătoriei și nu întreg rostul ei care constă în întemeierea unei familii.
Discuțiile de felul acesta și problemele de astăzi asemănătoare problemei de a găsi felul în care se poate obține mai multă satisfacție dintr-un prânz nu existau pe atunci, după cum nu există nici astăzi, pentru oamenii la care mâncarea are drept scop alimentația, iar căsătoria, familia.
Dacă scopul unui prânz este nutrirea corpului, atunci acela care mănâncă dintr-o dată două prânzuri va atinge, poate, un grad mai înalt de plăcere, dar nu-și va atinge scopul, de vreme ce ambele prânzuri nu vor putea fi mistuite de stomacul său.
Iar dacă scopul căsătoriei este familia, atunci cine va dori să aibă mai multe femei sau mai mulți bărbați s-ar putea să-și procure mai multă plăcere, dar în nici un caz nu va avea familie.
Dacă scopul mâncării este nutriția, iar scopul căsătoriei – familia, toată problema se rezumă la a nu mânca mai mult decât poate mistui stomacul și la a nu avea mai multe femei sau mai mulți bărbați decât atâți câți sunt necesari pentru întemeierea familiei, adică un singur bărbat sau o singură femeie. Natașei îi trebuise un bărbat. Bărbatul îi fusese dăruit. Și bărbatul îi dărui o familie. Iar de alt bărbat, mai bun, nu numai că nu avea trebuință, ci, întrucât ea își îndreptase toate puterile sufletului doar spre slujirea bărbatului acestuia și a familiei sale, nici nu-și putea închipui măcar și nici n-o interesa ce i s-ar întâmpla dacă ar fi să fie altfel.
Natașei nu-i plăcea, în general, societatea, dar prețuia cu atât mai mult societatea rudelor compusă din: contesa Maria, fratele ei, mama ei și Sonia. Îi era drag să fie în societatea acestor oameni, față de care putea să apară, ieșind cu pași mari din camera copiilor, numai în capot și cu părul ciufulit, dar cu fața radioasă, ca să le arate un scutec cu o pată galbenă în loc de una verde și ca să le audă vorbele liniștitoare în legătură cu sănătatea copilului, care e acum incomparabil mai bună.
Natașa merse până acolo cu delăsarea, încât îmbrăcămintea, pieptănătura ei, cuvintele spuse cum îi veneau la gură, gelozia – era geloasă pe Sonia, pe guvernantă și pe orice femeie, pe orice femeie frumoasă sau urâtă – ajunseseră motive obișnuite de glumă pentru toți cei din jurul ei. Părerea generală era că pe Pierre îl ține nevasta sub papuc și, de fapt, așa și era. Chiar din primele zile ale căsniciei lor, Natașa își manifestase pretențiile. Pe Pierre îl mirase mult această concepție – nouă pentru el – a soției sale, conform căreia fiecare clipă a vieții lui îi aparținea ei și familiei; fu mirat de pretențiile soției sale, dar se simți măgulit de ele și li se supuse.
Supunerea aceasta a lui Pierre se reducea la faptul că el nu numai că nu trebuia să facă curte vreunei alte femei, dar n-avea voie nici măcar să-i zâmbească, vorbind cu ea. Nu trebuia să se mai ducă la club și la mese cu prietenii numai așa, ca să-și mai treacă vremea; nu trebuia să cheltuiască bani pentru capricii, nu trebuia să plece în călătorii pe termen lung, exceptând călătoriile de afaceri în rândul cărora Natașa punea și preocupările lui cu caracter științific, din care ea nu pricepea nimic, dar cărora le atribuia o importanță deosebită. În schimb, Pierre avea depline drepturi de a porunci la el în casă, de a dispune cum voia nu numai de persoana sa, ci de întreaga familie. Natașa, acasă la ea, se socotea roaba bărbatului ei; și toată casa umbla în vârful picioarelor când Pierre avea de lucru, citea adică, sau scria în cabinetul său. Era de ajuns să arate Pierre vreo preferință oarecare și orice chef i se împlinea numaidecât. Era destul să-și exprime el vreo dorință și Natașa dădea fuga să i-o împlinească.
Toată casa se conducea doar după așa-zisele ordine ale lui Pierre, adică după dorințele lui, pe care Natașa își dădea silința să le ghicească. Felul lor de trai și locul unde-și duceau viața, cunoștințele, relațiile, ocupațiile Natașei, educația copiilor, toate, nu numai că se făceau conform voinței exprimate de Pierre, dar Natașa se străduia să ghicească tot ceea ce ar putea decurge din ideile exprimate de Pierre în cursul unei conversații. Și ea ghicea cu adevărat în ce consta, în esență, dorința lui Pierre, iar odată dibuită, se ținea dârz pe calea aleasă odată pentru totdeauna. Când Pierre singur avea de gând să-și schimbe preferințele, ea îl înfrunta cu propriile lui arme.
Așa, într-o epocă grea din viața lor, care rămăsese pe vecie întipărită în mintea lui Pierre, când Natașa se îmbolnăvise de deznădejde după ce schimbase trei doici pentru primul ei copil, născut debil, Pierre îi împărtășise ideea lui Rousseau, cu care el era absolut de acord, și care spunea că, anume, creșterea pruncilor cu doici este un lucru cu desăvârșire nefiresc și dăunător. La copilul următor, cu toată împotrivirea mamei ei, a doctorilor și chiar a bărbatului ei, care se coalizaseră toți împotriva alăptării copilului de către mamă, ca împotriva unui lucru nemaiauzit pe-atunci și păgubitor, Natașa rămase la hotărârea sa, și din ziua aceea toți copiii și-i alăpta singură.
Foarte adeseori, în momente de enervare, se întâmplă ca soții să se certe; dar, la distanțe mari în timp de aceste certuri, Pierre descoperea, spre uimirea și bucuria sa, nu numai în vorbele, dar și în faptele Natașei, tocmai punctul de vedere pe care ea i-l combătuse în timpul certei. Și nu numai că-și descoperea punctul său de vedere, dar și-l descoperea acum, în felul în care îl formula ea, purificat de tot ce pusese Pierre în el de prisos, din pricina pasiunii cu care discutase.
După șapte ani de viață conjugală, Pierre avea conștiința îmbucurătoare și fermă a faptului că nu era om rău și simțea acest lucru tocmai după chipul cum se vedea oglindit de nevastă-sa. În adâncul sufletului, el simțea cum binele și răul se amestecau și își aruncau unul asupra celuilalt umbra. Dar în Natașa se oglindea numai ce era cu adevărat bun în el; tot ce nu era pe deplin frumos, era respins. Și răsfrângerea aceasta în oglinda ei se petrecuse nu pe calea gândirii logice, ci pe o cale tainică, nemijlocită.
XI.
CU DOUA LUNI ÎN URMÃ, Pierre, încă de pe atunci oaspete al Rostovilor, primise de la prințul Feodor o scrisoare prin care era chemat la Petersburg, pentru a dezbate anumite chestiuni importante ce preocupau pe membrii unei asociații căreia Pierre îi fusese fondator principal.
Citind scrisoarea, așa cum citea toate scrisorile primite de bărbatul ei, Natașa îi propusese ea singură să plece la Petersburg, fără să se gândească ce greu îi venea în lipsa bărbatului ei. Tuturor preocupărilor lui intelectuale, abstracte, ea le atribuia de vreme ce nu le înțelegea, o importanță imensă, și trăia tot cu frica să nu-i fie lui o piedică în această activitate. De aceea, la privirea sfioasă și întrebătoare a lui Pierre, după citirea scrisorii, Natașa răspunsese de-a dreptul prin rugămintea ca el să plece, dar să-i precizeze doar, în chip sigur, data când se va întoarce. Și-i dădu concediu pentru patru săptămâni.
Din ziua expirării termenului de concediu, de acum două săptămâni și până astăzi, Natașa o dusese numai într-o teamă, într-o tristețe și o stare de necontenită iritare.
Denisov, acum general în retragere și nemulțumit de situația actuală, sosit la Lâsâe Gorî în aceste două săptămâni din urmă, se uita cu mirare și tristețe la Natașa, ca la un portret prea puțin asemănător al unui om pe care l-ar fi iubit cândva. O privire posomorâtă și plictisită, răspunsuri anapoda și tot soiul de discuții cu privire la copii era tot ce mai vedea el și tot ce-i mai auzeau urechile de la zâna vrăjită de altădată.
Toată vremea aceasta Natașa fusese tristă și enervată, mai cu seamă atunci când, voind s-o liniștească, mamă-sa, fratele ei, Sonia sau contesa Maria căutau să-l scuze pe Pierre și să găsească tot soiul de motive pentru care ar fi putut întârzia.
— Prostii, fleacuri, spunea Natașa, fleacuri, toate reveriile astea ale lui, care nu duc la nimic; și fleacuri toate asociațiile astea prostești, spunea ea despre aceleași lucruri, în a căror deosebită importanță crezuse cu tărie.
Și pleca în odaia copiilor să-și alăpteze singurul ei băiat, pe Petea.
Nimeni și nimic nu i-ar fi putut spune atâtea lucruri liniștitoare și inteligente ca această făptură micuță, în vârstă de trei luni, atunci când, punându-și-o la piept, ea îi simțea mișcările gurii și fornăiala năsucului. Ființa asta îi spunea: „Te superi, ești geloasă, ai vrea să te răzbuni, te temi, dar uite, eu sunt tot el, eu sunt tot el…” Iar ea n-avea ce să-i răspundă. Era mai mult decât adevărat.
În aceste două săptămâni de îngrijorare, Natașa se refugiase atât de des lângă copil ca să se liniștească, se îngrijise cu atâta înverșunare de dânsul, încât îi dăduse prea mult lapte și copilul se îmbolnăvise. Boala lui o îngrozea, dar, totodată, era exact ce-i trebuia. Căutând să-l facă sănătos, ea suporta mai ușor îngrijorarea pricinuită de lipsa soțului.
Își alăpta copilul când zgomotul trăsurii lui Pierre se auzi dinspre intrarea casei și dădaca, știind cât o va bucura pe cucoană, intră pe ușă ușor, dar grăbită, cu fața radioasă.
— A venit? Întrebă repede Natașa pe șoptite, ferindu-se să facă vreo mișcare, ca să nu-și trezească băiețașul adormit la sân.
— A venit, maică, a venit, răspunse, tot în șoaptă, dădaca.
Natașei îi năvăli tot sângele în obraz și picioarele i se mișcară fără voie; dar să se ridice brusc și să fugă n-avea cum. Copilul deschise iar ochii și se uită la ea. „A, ești aici”, părea să spună el, și buzele lui mai supseră de câteva ori, alene.
După ce își trase cu băgare de seamă sânul din gura lui, Natașa legănă puțin copilul pe brațe, îl trecu dădacei, apoi se îndreptă cu pași repezi spre ușă. Dar în ușă se opri, ca și cum ar fi cuprins-o remușcările pentru faptul că, de bucurie, își lăsase prea degrabă copilul; se uită înapoi. Dădaca, ridicându-și coatele, tocmai trecea copilul peste grilajul pătuțului.
— Du-te, du-te, fata mamii, fii pe pace, du-te, șopti dădaca zâmbind cu familiaritatea care, de obicei, se stabilește între dădacă și stăpână.
Și Natașa, cu pași ușori, dădu fuga în vestibul.
Denisov, care ieșise din cabinet pe sală cu pipa între dinți, o recunoscu întâia oară de când venise pe Natașa pe care o știa el. Valuri de lumină puternică, de strălucire și de bucurie izvorau năvalnic din fața ei transfigurată.
— A venit! Îi azvârli ea din fugă și Denisov simți că era și el în culmea bucuriei pentru că venise Pierre, la care ținea prea puțin.
Intrând fuga în vestibul, Natașa dădu cu ochii de o siluetă înaltă, cu șubă de blană și care tocmai își desfăcea șalul de la gât.
„E el! E el! E adevărat! Iată-l! Își spuse în sinea ei și, zburând spre dânsul, îl îmbrățișă, îi strânse capul la piept, apoi, depărtându-se puțin, îi privi fața plină de promoroacă, îmbujorată și fericită. Da, el este; fericit, mulțumit…”
Și, dintr-o dată, își aduse aminte de toate chinurile așteptării prin care trecuse în aceste două săptămâni; bucuria care-i luminase fața se stinse; ea se încruntă și un torent de reproșuri și de cuvinte răutăcioase se revărsa asupra lui Pierre.
— Da, tu te simți bine, tu te bucuri grozav, tu te-ai distrat… Dar te-ai întrebat cum mi-e mie? Măcar de copii să-ți fi fost milă! Știai doar că alăptez și mi s-a stricat laptele… Petea a fost la un pas de moarte. Și tu, tu ești vesel, cum nu se mai poate. Da, ești grozav de bine dispus…
Pierre știa că nu avea nici o vină, căci într-adevăr nu putuse veni mai curând; știa că izbucnirea aceasta a ei nu era cuviincioasă și mai știa că, peste câteva clipe, avea să-i treacă; știa, mai ales, că el era bine dispus și fericit. Ar fi avut chef să zâmbească, dar nu îndrăznea nici să se gândească la una ca asta. Își luă o mutră jalnică, speriată, și își lăsă capul în piept.
— N-am putut, zău, crede-mă! Dar ce-i cu Petea?
— Acum nu mai e nimic. Să mergem! Mă mir că nu ți-e rușine! Să mă fi văzut cum arătam când nu erai tu. Cum m-am chinuit…
— Ești sănătoasă?
— Haidem, haidem, spunea ea mereu, fără să-i lase mâna. Și se duseră în camera lor.
Când Nikolai și nevasta lui veniră să-l vadă pe Pierre, acesta era în odaia copiilor; își ținea în uriașa palmă a mâinii lui drepte fiul sugaci, care se deșteptase, și-l mângâia. Pe fața lată a copilului, cu gura deschisă și fără dinți, se așternuse un zâmbet fericit. Furtuna se potolise demult și un soare voios strălucea puternic pe fața Natașei, care se uita înduioșată la bărbatul și la copilul ei.
— Va să zică, ai vorbit cu prințul Feodor tot ce aveai de vorbit? Întrebă Natașa.
— Da, absolut.
— Vezi? Și-l ține (Natașa vorbea de capul copilului). Dar prin ce spaime m-a făcut să trec.
— Dar pe prințesă ai văzut-o? E adevărat că s-a îndrăgostit de acela?
— Da, închipuiește-ți…
În momentul acesta, intră Nikolai cu contesa Maria. Pierre, fără să lase din brațe copilul, se aplecă și-i sărută, răspunzându-le la fel de fel de întrebări. Dar era vădit că, oricâte ar fi fost chestiunile interesante de care trebuia să stea de vorbă cu ei, copilașul cu scufiță, care clătina mereu din cap, îi absorbea lui Pierre toată atenția.
— Ce drăguț e! Spuse contesa Maria, uitându-se la copil și jucându-se cu el. Uite, asta nu pot eu pricepe, Nicolas, se întoarse ea spre soțul ei, cum de nu înțelegi tu farmecul pe care-l au minunile astea de copii…
— Nu înțeleg, nu pot, spuse Nikolai, privind cu răceală copilul. Un boț cu ochi. Haidem, Pierre!
— Și când te gândești ce tată bun și duios este, spuse contesa Maria, ca pentru a-și apăra bărbatul. Dar îi iubește numai când ajung să aibă un an, doi…
— Ba Pierre al meu îi dădăcește minunat, zise Natașa. Spune că mâna lui e făcută chiar pe măsura popoului unui copil de țâță. Ia uitați-vă!
— Ei nu, chiar pentru asta nu-i făcută! Spuse Pierre, pe care-l apucase deodată râsul: și, luând copilul, îl trecu dădacei.
XII.
CA ÎN ORICE FAMILIE ADEVÃRATÃ, în casa de la Lâsâe Gorî trăiau laolaltă mai multe lumi, fiecare cu specificul ei, care își mențineau fiecare individualitatea, dar, făcându-și reciproc concesii, se contopeau într-un singur tot armonios. Orice eveniment petrecut în casă era la fel de important, la fel de îmbucurător sau de trist pentru toate aceste lumi; dar fiecare dintre aceste lumi avea motivele ei, absolut proprii și independente de celelalte, să se bucure sau să se întristeze în urma vreunuia dintre aceste evenimente.
Așa, de pildă, sosirea lui Pierre fu un eveniment important și fericit și ca atare se răsfrânse el asupra tuturor celor din casă.
Servitorii, cei mai buni judecători ai stăpânilor, fiindcă ei îi judecă nu după vorbe și după felul în care-și exprimă sentimentele, ci după faptele și felul lor de viață, erau bucuroși de venirea lui Pierre, fiindcă știau că, odată cu venirea lui, contele avea să înceteze de a-și mai colinda zilnic moșia și are să fie mai voios și mai îngăduitor; mai erau bucuroși și fiindcă știau că, de sfântul Nicolae, toți aveau să primească daruri bogate.
Copiii și guvernantele se bucurau de venirea lui Bezuhov, pentru că nimeni nu știa să-i antreneze atât de bine în viața colectivă a casei cum știa el. Numai el se pricepea să cânte la clavicord ecoseza aceea (care constituia tot repertoriul lui) după care se puteau juca, cum spunea singur, toate dansurile posibile; și, pe deasupra, el le aducea, desigur, daruri la toți.
Nikolenka – acum băiat de cincisprezece ani, bolnăvicios și slab, dar cu bucle mari bălaie și cu ochi minunați – nu mai putea de bucurie, fiindcă nenea Pierre, cum îi zicea el, era obiectul adorației și iubirii lui pasionate.
Nimeni nu-i insuflase lui Nikolenka această dragoste deosebită pentru Pierre, pe care îl vedea, de altfel, destul de rar. Educatoarea lui, contesa Maria, își dădea toată osteneala să-l facă pe Nikolenka să-l iubească pe bărbatul ei, întocmai cum îl iubea ea însăși; și Nikolenka își iubea într-adevăr unchiul, dar îl iubea cu o ușoară nuanță de dispreț. Pe Pierre însă, îl adora. Nu voia să se facă nici husar, nici să ajungă cavaler al ordinului Sfântul Gheorghe, ca unchiul Nikolai; voia să fie învățat, inteligent și bun ca Pierre. Când era Pierre de față, chipul lui Nikolenka radia de bucurie, iar când Pierre îi adresa o vorbă, se înroșea tot și se înnăbușea. Nu scăpa nici o vorbă din ce spunea Pierre și, mai târziu, singur sau cu Dessalles, își amintea fiecare cuvânt al lui Pierre și-i căuta înțelesul. Tot ce trăise Pierre, viața lui nefericită dinainte de anul 1812 (despre care el își făurise, din auzite, o vagă imagine poetică), aventurile lui din Moscova, captivitatea, Platon Karataev (despre care-l auzise vorbind pe Pierre), dragostea lui pentru Natașa (pe care el o iubea, de asemenea, într-un mod deosebit) și, mai cu seamă, prietenia dintre el și prințul Andrei, tatăl lui, pe care Nikolenka nu-l ținea minte – toate acestea făceau din Pierre, în ochii săi, un erou și un personaj sacru.
Din frânturile de fraze privitoare la tatăl său și la Natașa, din emoția cu care Pierre vorbea despre răposatul prinț Andrei, din duioșia, plină de circumspecție și de respect, cu care vorbea Natașa de el, băiatului, care începuse tocmai să ghicească și câte ceva despre dragoste, i se formă convingerea că tatăl său o iubise pe Natașa și că, murind, o lăsase prietenului său Pierre. Tatăl acesta, pe care nu și-l amintea, era pentru băiat o divinitate, al cărei chip el nici măcar nu putea să și-l imagineze și la care se gândea doar cu inima înmuiată și cu lacrimi de tristețe și de admirație în ochi. Așa că băiatul era fericit de sosirea lui Pierre.
Oaspeții erau bucuroși de Pierre, ca de un om care știa întotdeauna să însuflețească și să sudeze orice societate.
Oamenii maturi din casă, ca să nu mai vorbim de nevastă-sa, erau bucuroși să aibă un prieten, alături de care viața părea mai ușoară și mai calmă.
Bătrânele erau bucuroase atât de darurile pe care li le aduce Pierre, cât și, mai cu seamă, de faptul că venirea lui avea să o învioreze din nou pe Natașa.
Pierre simțea în câte chipuri diferite îl privesc toate aceste lumi și se grăbea să dea fiecăreia ceea ce aștepta de la dânsul.
El, omul cel mai distrat și mai uituc, de data aceasta cumpărase tot ce-i scrisese nevasta pe listă și nu uitase nici comisioanele soacrei și cumnatului său, nici cadoul hărăzit Belovei, stofă de o rochie, nici jucăriile nepoțeilor. La începutul căsniciei, lui i se păruse ciudată pretenția aceasta a nevestei sale de a nu uita ceea ce promitea să cumpere, și îl uimise întristarea serioasă pe care i-o pricinuise ei atunci când, la prima lui călătorie, uitase totul. Mai târziu însă, se obișnui și cu asta. Știind că Natașa nu-i cerea niciodată nimic pentru ea și că, pentru ceilalți, cerea numai atunci când se oferea el singur, el găsea acum o neașteptată și copilărească plăcere în aceste târguieli de daruri pentru toată casa și nu mai uita niciodată nimic. Dacă Natașa îi mai făcea și acum, uneori, reproșuri, era doar pentru că târguia și lucruri de prisos sau le plătea prea scump. La toate cusururile ei – după părerea majorității – sau la calitățile ei – după părerea lui Pierre – Natașa mai adăuga și zgârcenia, pe lângă dezordine și neglijență.
De când avea casă grea și familie care necesita cheltuieli mari Pierre observă, spre mirarea lui, că trăiește pe picior de două ori mai mic decât înainte și că starea lui materială, cam zdruncinată în ultimul timp (mai cu seamă de datoriile primei neveste), începuse să se îndrepte.
Trăia acum mai înlesnit pentru că viața îi era organizată: nu mai ducea și nici nu-l mai atrăgea viața dusă odinioară, cu luxul ei costisitor, lux care consta în faptul că, în orice clipă, el își putea schimba felul de viață. Pierre simțea că felul de viață era stabilit odată pentru totdeauna, până la moarte, și că nu-i stătea lui în putere să-l schimbe; iată pricina pentru care acest fel de viață era mai puțin costisitor.
Cu fața zâmbitoare și plină de voie bună, Pierre scotea, una câte una, cele târguite.
— Ce calitate, zise el, desfășurând ca un prăvăliaș o bucată de stofă.
Natașa ședea în fața lui, ținându-și fetița cea mai mare pe genunchi, și se uita cu ochi strălucitori când la bărbatul ei, când la ceea ce-i arăta el.
— Asta-i pentru Belova? Minunată!
Și-o pipăi, ca să vadă cât e de bună calitatea.
— E de o rublă metrul, nu?
Pierre îi spuse prețul.
— Scump, făcu Natașa. Ei, dar ce-au să se mai bucure copiii și maman! Numai că mie mi l-ai cumpărat degeaba, adăugă ea, neputându-se ține să nu zâmbească și, desfătându-și ochii cu un admirabil pieptene de aur, încrustat cu perle, dintre cele pe care le scosese la iveală de puțin timp moda.
— S-a ținut Adele de capul meu: să-l cumpăr și iar să-l cumpăr, spuse Pierre.
— Dar când crezi c-am să-l pun? Natașa își vârî pieptenele în păr. Doar când om începe să ieșim cu Mașenka. Poate că atunci au să se poarte iar. Ei, hai acum, să mergem!
Și, strângând cadourile, trecură mai întâi pe la copii, apoi se duseră la contesă.
Contesa, ca de obicei, stătea cu Belova la o grande patience126, când intrară în salon Natașa și Pierre, cu pachetele sub braț.
Contesa trecuse acum de șaizeci de ani. Albise cu totul și purta o bonetă ce-i încadra toată fața în dantelă. Obrazul îi era zbârcit, buza de sus adâncită i se răsfrângea la capăt spre nări, iar ochii îi erau stinși.
După moartea fiului și a bărbatului ei, venite atât de repede una după alta, ea se simți dintr-o dată o ființă uitată, fără nici un rost și fără țel pe lumea asta. Mânca, bea, dormea și veghea, dar de trăit nu trăia. Viața nu-i mai făcea nici o impresie. Nu cerea de la viață nimic altceva decât liniște și liniștea aceasta nu și-o putea găsi decât în moarte. Dar câtă vreme moartea nu se grăbea să vină, trebuia să trăiască, adică să-și cheltuiască forța vitală. La ea se putea observa în cel mai înalt grad ceea ce se observă la copiii mici de tot, sau la oamenii foarte bătrâni. În viața ei nu mai rămăsese vizibil nici un scop exterior; vădită era numai necesitatea de a-și exercita diferitele ei înclinații și însușiri. Avea nevoie să mănânce, să doarmă, să gândească, să vorbească, să plângă, să lucreze, să se supere și așa mai departe, numai fiindcă avea stomac, avea creieri, avea mușchi, nervi și ficat. Toate acestea le făcea fără să fie provocată de ceva din exterior, cu totul altfel decât le fac oamenii în putere, la care, îndărătul scopului spre care tind, nu se poate întrevedea celălalt scop, acela de a-și întrebuința forțele de care mai dispun încă. Dacă vorbea, era numai fiindcă, fizic, limba și plămânii ei trebuiau să lucreze. Plângea ca un copil numai din necesitatea de a elimina anumite secreții din nas și din ochi etc. Ceea ce pentru oamenii în putere reprezintă un scop, pentru ea era, în chip vădit, doar un pretext.
Așa, de pildă, dimineața, mai cu seamă dacă se întâmplase în ajun să mănânce cumva mâncări grase, simțea nevoia să se supere și atunci își alegea pretextul care îi stătea mai la îndemână – surzenia Belovei.
Începea să-i spună ceva încet, din colțul opus al odăii.
— Azi, mi se pare că e ceva mai cald draga mea, spunea ea în șoaptă. Și când Belova răspundea: „Ba da, a venit!” ea bombănea supărată: Doamne, cât e de surdă și de tâmpită!
Alt pretext era tutunul de tras pe nas, care i se părea ba prea uscat, ba prea umed, ori prost frecat. După aceste enervări, fierea i se urca în obraz și cameristele știau, după semne sigure, când avea să fie Belova iarăși surdă și tutunul iarăși umed și când avea să i se îngălbenească din nou fața. Și întocmai așa cum ei îi era necesar să-și lase fierea să intre în acțiune din când în când, tot așa trebuia să lase din când în când să-i lucreze funcțiunile mintale, rămase, și pentru asta servea de pretext pasiența. Când trebuia să plângă, pretextul era răposatul conte. Când avea nevoie să-și facă griji, pretextul era Nikolai și sănătatea lui. Când simțea nevoia să vorbească pe cineva de rău, acest cineva care-i dădea pretextul era contesa Maria. Când îi era necesar să-și reverse energia organului vocal – și lucrul acesta se întâmplă de cele mai multe ori către ceasurile șapte seara, după siesta de digestie în odaia întunecată – atunci pretextul erau aceleași și iar aceleași istorii, povestite mereu unora și acelorași ascultători.
De starea aceasta a bătrânei își dădeau seama toți ai casei, deși nimeni nu vorbea vreodată de ea și toți căutau să facă tot ce le sta în putință pentru a-i satisface aceste trebuințe. Doar în rarele priviri, însoțite de frânturi de zâmbet triste, pe care și le aruncau unul altuia, Nikolai, Pierre, Natașa și contesa Maria, se da pe față această comună îngăduință pentru starea în care se afla contesa.
Dar privirile acestea mai spuneau ceva, afară de asta: privirile lor spuneau că bătrâna își făcuse datoria în viață, că acum era doar umbra celei care fusese, că noi toți vom ajunge la fel și că erau bucuroși să i se supună și să se stăpânească în fața acestei ființe, care le fusese cândva scumpă, care fusese cândva la fel de plină de viață ca și noi, și era acum o ființă vrednică de milă. Memento mori127 – spuneau aceste priviri.
Dintre toți ai casei, numai cei cu desăvârșire răi și proști și copiii mici nu înțelegeau aceste lucruri și o evitau.
XIII.
CÂND PIERRE ȘI SOÞIA LUI intrară în salon, contesa se afla tocmai în starea în care simțea de obicei nevoia să se îndeletnicească un timp cu efortul intelectual al unei grande patience și de aceea, cu toate că repetă cuvintele pe care obișnuia să le spună ori de câte ori Pierre sau fiul ei se întorceau dintr-o călătorie și anume: „Era și timpul, dragul meu, era și timpul; te-am așteptat destul. Slavă domnului c-ai venit”, iar când primi cadourile, repetă alte cuvinte care-i intraseră în obicei, adică: „Nu mi-i drag cadoul, mi-i drag cel care mi-l face; îți mulțumesc că te-ai gândit și la o băbuță ca mine…” se vedea bine că venirea lui Pierre în acest moment nu-i era pe plac, pentru că o sustrăgea de la pasiența încă neterminată. Stătu să-și sfârșească pasiența și abia după aceea prinse a se ocupa de cadouri. Cadourile constau dintr-un toc pentru cărțile de joc, de o splendidă lucrătură, o cupă de Sevres, cu capacul ei de un albastru viu și cu imaginea unor păstorițe, și o tabacheră de aur cu portretul contelui, comandat de Pierre, la Petersburg, unui miniaturist. (Demult își dorise contesa asemenea tabacheră.) Acum însă, contesei nu-i veni să plângă și, de aceea se uită indiferentă la portret și se ocupă mai mult de toc.
— Mulțumesc dragul meu, mă răsfeți; mi-au făcut multă plăcere, rosti ea din nou ceea ce spunea întotdeauna. Dar lucrul cel mai bun dintre toate este că te-ai adus pe tine. Altfel, nu știu ce-ar mai fi fost; ar trebui să-ți cerți puțin nevasta. Ce-i asta? Parcă-i ieșită din minți când nu ești lângă dânsa. Nu mai vede nimic, nu mai știe de nimic, continuă ea să înșire la fraze obișnuite. Ia te uită, Anna Timofeevna, adăugă ea, ce toc frumos ne-a adus băiatul meu.
Belova lăudă cadourile și se entuziasmă de stofa ei de rochie.
Cu toate că Pierre, Natașa, Nikolai, contesa Maria și Denisov aveau să-și spună o mulțime de lucruri dintre cele ce nu se puteau vorbi față de contesă – nu doar că ar fi avut să-i ascundă ei ceva, ci din pricină că ea rămăsese în urmă cu atâtea lucruri, încât, dacă începeai să vorbești deschis în prezența ei, trebuia să-i răspunzi la toate întrebările, fără nici o legătură cu subiectul, și să-i repeți a nu știu câta oară lucruri care-i mai fuseseră spuse; să-i povestești că a murit cutare și că s-a însurat cutărică, lucruri pe care nu le puteam de fel ține minte – totuși, din obișnuință, ei se adunară la ceai în salon, în jurul samovarului, și Pierre începu să răspundă contesei la o seamă de întrebări care pe ea n-o priveau și pe alții nu-i interesau de fel și anume să-i spună că prințul Vasili îmbătrânise și că contesa Maria Alexeevna îi trimitea complimente și salutări și altele de soiul acesta.
Conversația aceasta, neinteresantă pentru niciunul dintre ei, dar inevitabilă, ținu tot timpul cât își băură ceaiul.
La ora ceaiului, în jurul mesei rotunde cu un samovar pe ea, lângă care ședea Sonia, se strânseseră toți membrii maturi ai familiei. Copiii, guvernorii și guvernantele își luaseră ceaiul și li se auzea gura în odaia de alături, camera cu divane. La ceai, fiecare membru al familiei își lua locul lui. Nikolai se așeză la gura sobei, lângă o măsuță pe care i se servea ceaiul. Alături de el, într-un fotoliu, sta culcată o cățea bătrână, Milka, descendentă a celei dintâi Milka, cu ochii mari și negri, care păreau și mai mari acum când capul i se făcuse sur cu totul. Denisov, cu părul lui creț încărunțit pe jumătate, ca și mustățile și favoriții, cu uniforma de general descheiată, ședea lângă contesa Maria. Pierre ședea între soția lui și bătrâna contesă. Povestea numai ceea ce știa că ar putea fi interesant pentru contesă și pe măsura înțelegerii ei. Vorbea despre lucruri exterioare, despre evenimente mondene și despre oamenii care alcătuiseră cândva cercul bătrânei contese, un cerc cu viața lui aparte, odinioară activ, dar ai cărui membri erau acum, majoritatea, împrăștiați prin lume și își trăiau ultimii ani ca și ea, culegând resturile spicelor din ceea ce semănaseră în viață. Căci acești oameni, cei de o vârstă cu ea, îi păreau bătrânei contese drept singura lume reală și vrednică de luat în serios. După cât de însuflețit povestea Pierre, Natașa vedea că drumul pe care-l făcuse fusese interesant și că ar fi vrut să le spună o grămadă de lucruri, dar nu-i venea să vorbească în prezența contesei. Denisov, ca unul ce nu era din familie și, prin urmare, nu-i înțelegea lui Pierre circumspecția, mai fiind pe deasupra și nemulțumit de regim, se interesa în chip deosebit de tot ce se petrecea la Petersburg și căuta tot timpul să-l atragă pe Pierre ba în povestirea istoriei recent petrecute în regimentul Semionovski, ba să aducă vorba de Arakceev, ba să le spună de Societatea biblică. Pierre se lăsa din când în când furat și începea să-i răspundă, dar Nikolai și Natașa îl făceau, de fiecare dată, să revină la sănătatea prințului Ivan și a contesei Maria Antonovna.
— Ei și ce ziceai că mai este cu nebunia aceea, cu Gosser și Tatarinova? Întrebă Denisov. Tot mai continuă?
— Cum așa, dacă mai continuă? Izbucni Pierre, mai tare ca de obicei. Societatea biblică este acum însuși guvernul.
— Dar asta ce mai este, mon cher ami? Întrebă contesa, care-și băuse ceaiul și căuta vădit un prilej ca să se supere după masă. Ce tot spui acolo de guvern? Eu nu te înțeleg.
— Știi, maman, se amestecă în vorbă Nikolai, care știa cum trebuia tradus un lucru ca acesta pe limba mamei lui, e vorba de prințul Alexandr Nikolaevici Golițân, care a constituit o asociație și se zice că are multă putere.
— Arakceev și cu Golițân, spuse Pierre, uitându-și prudența, sunt acum însuși guvernul. Și încă ce guvern! Peste tot văd numai comploturi și se tem și de umbra lor.
— Și ce? Cu ce-a greșit prințul Alexandr Nikolaevici? E un om foarte respectabil. Îl întâlneam pe atunci la Maria Antonovna, spuse jignită contesa; și continuă, și mai ofensată de tăcerea generală: Astăzi, așa-i: pe toți îi forfecați. O asociație evanghelică, ce vedeți rău în asta? Și ridicându-se (făcură toți la fel), se depărta cu chip sever și se duse în odaia cu divane, la masa ei.
În mijlocul tăcerii mohorâte care se așternuse, răsunară din odaia vecină râsete și voci de copii. De bună seamă, se stârnise printre copii o agitație veselă.
— E gata, e gata! Se auzi, peste glasurile tuturor, strigătul vesel al Natașei celei mititele.
Pierre schimbă o privire cu contesa Maria și cu Nikolai (pe Natașa o avea mereu în fața ochilor) și zâmbi fericit.
— Ce muzică minunată! Zise el.
— Asta înseamnă că Anna Makarovna și-a isprăvit ciorapul, zise contesa Maria.
— O, mă duc să văd și eu, spuse Pierre, sărind în sus. Știi de ce îmi place mie atât de mult muzica asta? Continuă el, oprindu-se în ușă. Fiindcă e cel dintâi lucru care-mi dă de veste că totul e bine. Astăzi, când veneam, cu cât mă apropiam mai mult de casă, cu atât mă cuprindea teama. Dar cum intru în vestibul, îl și aud pe Andriușa râzând de ceva: ei, va să zică, totul e în ordine…
— Cunosc, cunosc și eu sentimentul acesta, întări Nikolai. N-am voie să intru și eu, fiindcă ciorapii ăștia sunt o surpriză care mi se pregătește mie.
Pierre intră la copii și râsetele și țipetele lor se întețiră.
— Ia să vedem și noi, Anna Makarovna, se auzi vocea lui Pierre, uite, aici, la mijloc și după comandă: unu, doi, și când oi spune eu trei… Tu, stai aici. Pe tine, te luăm în brațe… Hai: Un', doi… se auzi vocea lui Pierre. Se făcu tăcere. Trei! Și, deodată, izbucni o larmă de glasuri copilărești, în culmea entuziasmului.
— Doi, sunt doi! Strigau copiii.
Erau o pereche de ciorapi, pe care, după un meșteșug numai de ea știut, Anna Makarovna îi împletea cu andrelele amândoi deodată și îi scotea totdeauna, solemn, în fața copiilor, unul din celălalt, când sfârșea de împletit ceea ce păruse un ciorap.
XIV.
NU MULT DUPÃ ASTA, veniră copiii să spună noapte bună. Copiii sărutară pe fiecare dintre cei mari, iar guvernorii și guvernantele se înclinară și ieșiră. Rămase numai Dessalles cu elevul său. Guvernorul îl tot invita, în șoaptă, să plece din odaie.
— Non monsieur Dessalles, je demanderai a ma tante de rester128, răspunse, tot pe șoptite, Nikolenka Bolkonski. Ma tante, dă-mi voie să mai rămân! Zise Nikolenka, apropiindu-se de mătușa sa.
Fața lui exprima rugăminte și entuziastă exaltare. Contesa Maria se uită la el, apoi se întoarse către Pierre.
— Când ești aici, nu se mai poate dezlipi… îi spuse ea.
— Je vous le ramenerai tout a l'heure, monsieur Dessalles! Bonsoir!129 zise Pierre întinzându-i elvețianului mâna; apoi se întoarse zâmbind spre Nikolenka. Noi doi nici n-am apucat să ne vedem. Marie, ia uite cum începe să-i semene! Adăugă el, adresându-se contesei Maria.
— Lui tata? Întrebă băiatul, roșind ca racul, și se uită în sus, la Pierre, cu ochi strălucitori de entuziasm.
Pierre dădu afirmativ din cap și își continuă istorisirea începută înainte de intrarea copiilor. Contesa Maria lucra la gherghef; Natașa își sorbea bărbatul din ochi. Nikolai și Denisov se ridicau din când în când, ba ca să ceară o lulea de tutun pe care apoi o fumau, ba ca să le mai toarne încă un ceai Sonia, care sta lângă samovar, mohorâtă și resemnată, și-i tot puneau lui Pierre întrebări.
Băiatul bolnăvicios, cu părul buclat și ochii strălucitori, stătea nebăgat în seamă de nimeni în colțul său și doar își întorcea din când în când capul creț, cu gâtul lui subțire ieșit din gulerul răsfrânt al cămășii, și se uita în partea în care era Pierre, tresărind uneori și șoptind ceva ca pentru sine, vădit cuprins de un sentiment nou și puternic.
Conversația se învârtea în jurul bârfelilor de actualitate din sferele guvernamentale, bârfeli în care majoritatea oamenilor văd, de obicei, interesul cel mai fierbinte al politicii interne. Denisov, pe care insuccesele lui în carieră îl făceau să fie nemulțumit de guvern, lua act cu satisfacție de toate prostiile care, după părerea lui, erau comise acum la Petersburg, și își rosti răspicat, întrebuințând cuvinte tari, observațiile sale cu privire la cele spuse de Pierre.
— Altădată, trebuia să fii neamț, acum, trebuie să dansezi cu Tatarinova și cu madame Krudener, trebuie să-i citești… pe Eckartshausen și pe ceilalți frați. Of! De-aș putea să-l asmut iar asupra lor pe bravul nostru Bonaparte! Le-ar scoate el prostiile din cap. Poftim! Ce-o mai fi și asta: să dai pe mâna soldatului Schwarz comanda regimentului Semionovski! Exclamă el.
Nikolai, cu toate că nu era la fel de pornit să vadă peste tot numai răul, ca Denisov, considera de asemenea că era un lucru deosebit de merituos și de important să critici guvernul și socotea faptul că A. fusese numit ministru al cutărui departament, în vreme ce lui B. i se încredințase postul de guvernator general în cutare ținut, faptul că împăratul spusese cutărui ministru așa și pe dincolo, iar ministrul îi răspunsese în cutare chip, toate acestea el le socotea profund semnificative. Considera necesar să se intereseze de toate acestea și-i punea lui Pierre tot felul de întrebări. Astfel, răspunzând la întrebările puse de cei doi interlocutori, discuțiile nu depășeau caracterul obișnuit de clevetire cu privire la înaltele cercuri guvernamentale.
Dar Natașa, care-i cunoștea bărbatului ei toate impulsurile și gândurile, băgase de seamă că Pierre demult voia și nu reușea să îndrume discuția pe altă cale și să-și spună gândul lui intim, acela pentru care călătorise de fapt la Petersburg, să se sfătuiască acolo cu noul său prieten, prințul Feodor; și ea îl ajută, punându-i întrebarea: cum stau treburile lui cu prințul Feodor?
— Despre ce este vorba? Întrebă Nikolai.
— Tot același și același lucru, zise Pierre, uitându-se în jurul lui. Toți văd că lucrurile merg atât de prost, încât nu se mai poate să rămână așa și că e de datoria tuturor oamenilor cinstiți să se împotrivească pe cât le stă în putință.
— Dar ce pot face oamenii cinstiți? Întrebă Nikolai, încruntându-se ușor. Crezi că se poate face ceva?
— Uite, ce pot ei face…
— Să mergem în birou, zise Nikolai.
Natașa, care ghicise demult că are să fie chemată curând să alăpteze, auzi că o chema dădaca și se îndreptă spre camera copiilor. Contesa Maria o urmă. Bărbații intrară în birou și Nikolenka Bolkonski, neobservat de unchiul său, intră și el și se așeză în umbră, la fereastră, lângă masa de scris.
— Și acum, spune-ne ce zici că e de făcut? Zise Denisov.
— Mereu cu fanteziile voastre, interveni Nikolai.
— Iată ce este, începu șepeleag Pierre, fără să se așeze, ba plimbându-se prin odaie, ba oprindu-se și dând repezit din mâini în timp ce vorbea. Iată ce este! Situația la Petersburg e următoarea: împăratul nu se mai amestecă în nici o afacere. S-a lăsat cu totul pradă misticismului (Pierre nu mai ierta acum nimănui misticismul) și nu mai vrea decât să aibă liniște, iar liniște nu-i pot da decât oamenii aceștia sans foi ni loi130, care taie și spânzură fără să stea mult pe gânduri: Magnițki, Arakceev și tutti-quanti131… Ești de acord că, dacă nu te-ai ocupa tu personal de proprietățile tale și n-ai vrea decât să fii lăsat în pace, atunci, cu cât ți-ar fi mai crud vătaful, cu atât ți-ai ajunge mai repede scopul? I se adresă el lui Nikolai.
— Ei, și ce vrei să spui cu asta? Întrebă Nikolai.
— Că totul se duce de râpă. În justiție domnește jaful, în armată totul se face numai cu bătaia, cu muștruluiala și cu deportările; poporul e chinuit; cultura e înăbușită. Tot ce e tânăr și cinstit este înăbușit! Toată lumea vede că lucrurile nu pot să mai meargă așa. Prea a fost întinsă coarda; va plesni cu siguranță, afirmă Pierre (vorbind, așa cum vorbesc, de când există guverne, oamenii care le privesc prea de aproape). Le-am spus toate acestea domnilor de la Petersburg…
— Cui? Întrebă Denisov.
— Știți cui, răspunse Pierre cu gravitate, privind cu înțeles pe sub sprâncene: prințului Feodor și tuturor celorlalți. Să ne întrecem în opera de culturalizare și în filantropie, toate astea-s foarte bune, se înțelege. Nimic mai frumos, dar, în condițiile de față, altceva se cere.
În vremea asta, Nikolai prinse de veste că nepotul său era de față. Chipul i se întunecă; se apropie de el.
— Ce cauți tu aici?
— Ce ai cu el? Lasă-l, interveni Pierre și, luându-l pe Nikolai de mână, continuă: Asta nu-i de ajuns, le-am spus. Acum e nevoie de altceva. Când coarda prea întinsă stă să plesnească, când toată lumea se așteaptă la o răsturnare inevitabilă, trebuie să ne luăm de mână cât mai mulți și mai strâns uniți și, mână în mână, să ne opunem catastrofei generale. Nu vedeți că tot ce e tinerețe și vigoare este atras într-acolo și corupt? Pe unii îi câștigă prin femei, pe ceilalți prin ranguri, pe alții măgulindu-le vanitatea, ori umplându-i de bani și toți trec în tabăra lor. Oameni independenți, liberi, ca mine și ca tine, în curând nu vor mai fi. Lărgiți cercul asociației, le-am spus, și luați drept mot d'ordre132 nu numai virtutea, ci și independența și acțiunea.
Nikolai, după ce plecase de lângă nepotul său, mutase supărat un fotoliu din loc, se așezase în el și, ascultând ce spunea Pierre, tușea nemulțumit și se posomora din ce în ce.
— Și cu ce scop, mă rog, acțiune? Se răsti el la un moment dat. Și care va fi atitudinea voastră față de guvern?
— Atitudinea de sprijinitori ai lui! Asociația noastră poate chiar să înceteze de a mai fi conspirativă, în cazul când guvernul o va admite. Ea nu numai că nu este ostilă guvernului, dar este chiar o grupare de adevărați conservatori, o grupare de gentilomi, în adevăratul înțeles al cuvântului. Tot ce vrem noi e doar să nu vină cumva vreun nou Pugaciov să ne taie, mie și ție copiii, și să nu ne trimită Arakceev în lagăr; iată pentru ce lucrăm noi mână în mână. Unicul nostru scop este binele comun și siguranța obștească.
— Prea bine, numai că o asociație secretă este, în consecință, ostilă și dăunătoare și nu poate da naștere la nimic bun.
— Pentru ce? Dar Tugendbund133-ul, care a salvat Europa (pe atunci, n-avea încă nimeni curajul să creadă că Rusia salvase Europa), a dat oare naștere la ceva dăunător? Tugendbund-ul era o uniune a virtuții, a iubirii, și a ajutorului reciproc; a fost acțiunea pornită din cuvintele propovăduite de Hristos, pe cruce…
Natașa, care intrase pe la mijlocul discuției în odaie, se uita radioasă la bărbatul ei. Ea nu era însă bucuroasă de ceea ce spunea el. Asta nici n-o interesa, fiindcă tot ce spunea el i se părea nemaipomenit de simplu și cunoscut ei de multă vreme (i se părea așa, pentru că știa bine tot ce venea din sufletul lui, îi știa sufletul); dar ea se bucura uitându-se la chipul lui însuflețit, se bucura de entuziasmul pe care-l manifesta.
Însă și mai fericit și mai entuziast îl privea pe Pierre băiatul uitat de toți, cu gâtul subțire ieșind din gulerul răsfrânt al cămășii. Fiecare cuvânt al lui Pierre îi ardea inima și el rupea cu degetele nervoase – fără să-și dea seama de ce face – bucățile de ceară roșie și penele de scris de pe masa unchiului său, care-i cădeau sub mână.
— Nu-i deloc ceea ce crezi tu; uite, am să-ți explic ce a fost la Tugendbund-ul german și ce propun eu.
— Lasă-mă, frate, cu Tugendbund-ul; o fi el bun pentru cârnățarii ăia, dar mie nu-mi intră în cap așa ceva și nu pot să-i spun pe nume, izbucni Denisov cu voce puternică și hotărâtă. Totul merge alandala și-i murdărie peste tot, sunt de acord, dar Tugendbund-ul nu-mi intră în cap și pace. Nu ești mulțumit? Propune un bunt134! Ar fi altceva! Pentru asta, je suis votre homme!135
Pierre zâmbi, Natașa începu să râdă, dar Nikolai încruntă și mai mult din sprâncene și se apucă să-i demonstreze lui Pierre că nici un fel de răsturnare nu se întrevede și că toată primejdia de care îi vorbea cumnatul său exista doar în propria lui închipuire. Pierre îi demonstra contrariul și cum inteligența lui era mai viguroasă și mai subtilă, Nikolai se simți redus la tăcere. Faptul acesta îl necăji și mai tare pe Nikolai, căci el știa, în adâncul sufletului său, întemeiat pe ceva mult mai puternic decât rațiunea, că are neîndoielnic dreptate.
— Ascultă ce-ți spun eu, începu el, sculându-se în picioare și încercând cu mișcări nervoase să-și pună pipa într-un colț, ca până la urmă să-i dea drumul să cadă. Să-ți demonstrez, eu nu pot. Dar tu spui că toate merg prost la noi și că va avea loc o răsturnare; eu nu văd asta; dar tu mai spui că jurământul e o simplă convenție și, la asta, eu îți răspund: că deși îmi ești cel mai bun prieten, cum știi – dacă ai să te apuci să organizezi o asociație secretă și ai să începi să lucrezi împotriva guvernului, oricare ar fi acest guvern, află că sunt convins că este datoria mea să mă supun guvernului. Iar dacă mi-ar da acum ordin Arakceev să trec peste voi cu un escadron și să vă tai cu săbiile, n-aș sta nici o clipă la îndoială și aș trece peste voi. Și acum, n-ai decât să mă judeci cum vrei.
După cuvintele acestea, se așternu o tăcere penibilă. Natașa luă cea dintâi cuvântul, apărându-și bărbatul și atacându-și fratele. Apărarea ei era slabă și stângace, dar scopul tot și-l ajunse. Discuția fu reluată pe alt ton, mai puțin neplăcut și ostil decât acela în care Nikolai își spusese ultimele cuvinte.
Când toți se ridicară să se ducă la masă, Nikolenka Bolkonski, palid, cu ochi lucitori, se apropie de Pierre.
— Unchiule Pierre… dumneata… nu… Dacă ar trăi tata… ar fi de aceeași părere cu mata? Întrebă el.
Pierre înțelese deodată ce adânci, deosebite și puternice eforturi intelectuale și morale trebuie să fi avut loc în conștiința copilului acestuia în timpul discuției și, amintindu-și tot ce spusese, începu să fie necăjit că băiatul îl ascultase. Trebuia totuși să-i răspundă.
— Îmi închipui că da, spuse el fără chef și ieși.
Băiatul lăsă capul în jos și abia acum observă parcă tot ce făcuse pe masă. Se înroși tot și se apropie de Nikolai.
— Unchiule, iartă-mă, eu am făcut asta – fără să vreau, zise el, arătând la ceara sfărâmată și la penele frânte.
Nikolai tresări, supărat.
— Bine, bine, răspunse el, aruncând sub masă bucățile de ceară și frânturile de pene.
Apoi, stăpânindu-și cu vădită greutate mânia care clocotea în el, îi întoarse spatele.
— De fapt, tu nici n-aveai ce căuta aici, mai spuse el.
XV.
ÎN TIMPUL MESEI DE SEARÃ, nu se mai vorbi despre politică, nici despre asociații, ci dimpotrivă, convorbirea lunecă, atrasă de Denisov, în spre depănarea amintirilor anului 1812, materie care-i făcea totdeauna multă plăcere lui Nikolai și în care Pierre era cu deosebire nostim și distractiv. Și rudele se despărțiră în cele mai bune relații.
Nikolai se dezbrăcă după cină în birou la el și dădu ordinele cuvenite administratorului care îl așteptase, apoi intră în dormitor, numai în halat, și își găsi nevasta stând încă la masa de scris și scriind ceva.
— Ce scrii tu acolo, Marie? Întrebă Nikolai.
Contesa Maria roși. Se întreba cu teamă dacă ceea ce scria va fi înțeles de bărbatul ei și dacă el o va aproba.
Ea ar fi vrut mai curând să ascundă de el ceea ce scria, dar, totodată, era și bucuroasă că o surprinsese și că trebuia să-i arate.
— E jurnalul meu, Nicolas, răspunse ea, întinzându-i un caiet albastru, caligrafiat, cu scrisul ei apăsat și mare.
— Jurnal? rosti cu o nuanță de ironie Nikolai și-i luă din mâini caietul.
Era scris în limba franceză: „4 decembrie. Astăzi, Andriușa (băiatul cel mare), după ce s-a sculat, n-a vrut să se îmbrace și mademoiselle Louise a trimis după mine. Avea toane și era încăpățânat. Am încercat să-l ameninț, dar n-am reușit decât să-l supăr și mai tare. Atunci m-a cuprins o ciudă, l-am lăsat în pace și am început, împreună cu dădaca, să-i scol pe ceilalți copii, spunându-i lui că nu-l iubesc. El a rămas o bună bucată de vreme tăcut, ca și cum s-ar fi mirat. Apoi, așa cum era, numai în cămașă, s-a repezit la mine și a început să plângă atât de tare, încât nu l-am putut liniști multă vreme. Era vizibil că, dintre toate, îl chinuia mai mult faptul că mă supărase; pe urmă, seara, când i-am dat bilețelul, s-a pornit iar pe plâns, de-ți era mai mare jalea și a început să mă sărute. Cu binele, poți face cu el tot ce vrei.”
— Ce bilețel? Întrebă Nikolai.
— Am început să le dau seara, celor mari, câte o însemnare de felul cum s-au purtat peste zi.
Nikolai se uită drept în ochii strălucitori ai soției lui, care-l privea, și apoi continuă să răsfoiască și să citească. În jurnalul ei era însemnat tot ceea ce i se păruse mamei important din viața copiilor ei, lucruri care puneau în lumină firea lor, sau puteau conduce la idei generale despre metodele de educație. Erau, cele mai multe, amănunte fără nici o importanță; ele, însă, nu apăreau ca atare în ochii mamei și nici în ai tatălui, care citea acum, pentru întâia oară, acest jurnal referitor la copii.
La data de 5 decembrie era însemnat: „Mitea a fost neastâmpărat la masă. Din această cauză, tată-său a poruncit să nu i se dea prăjitură. Nu i s-a dat. Dar să fi văzut cu câtă lăcomie și cu câtă poftă se uita la ceilalți, când mâncau! Eu cred că pedepsirea cu luarea dulciului nu duce decât la ațâțarea lăcomiei… Să-i spun asta lui Nicolas.”
Nikolai lăsă jos caietul și se uită la soția sa. Ochii ei strălucitori îl priveau întrebători (nu știa dacă bărbatul ei va fi de acord sau nu cu jurnalul). Dar nu mai putea fi acum nici o îndoială că Nikolai nu numai că o aproba pe soția lui, dar era chiar încântat de ea.
„Poate că lucrul acesta nu trebuia făcut într-un chip atât de pedant, sau poate că nu trebuia făcut deloc”, se gândi Nikolai; dar această continuă și neobosită încordare sufletească, având drept țintă educația morală a copiilor, îl încânta. Dacă Nikolai și-ar fi putut analiza sentimentele, ar fi găsit drept principal temei al neclintitei, duioasei și înălțătoarei sale iubiri față de soția sa, sentimentul pe care-l încercase totdeauna – de uimire față de viața ei spirituală, față de acea lume morală superioară, aproape inaccesibilă lui, în care trăia tot timpul soția sa.
Se mândrea că ea era atât de inteligentă și își recunoștea pe deplin inferioritatea pe tărâm spiritual, și cu atât mai mult îl bucura faptul că ea, cu sufletul ei mare, nu numai că era a lui, ci, mai mult chiar, era o parte din însăși ființa sa.
— Sunt cu totul, cu totul de acord, draga mea, spuse el cu o expresie aparte pe față. Apoi, după un timp adăugă: Eu, însă, m-am purtat urât astăzi. Tu nu erai în cabinet. Am discutat în contradictoriu cu Pierre și m-am cam înfierbântat. Dar n-am putut face altfel. E așa de copil! Nu știu ce s-ar întâmpla cu el, dacă Natașa nu l-ar ține de scurt. Poți să-ți închipui pentru ce s-a dus la Petersburg? S-au apucat să urzească o…
— Da, știu, spuse contesa Maria. Mi-a povestit Natașa.
— Și știi, începu Nikolai să se înflăcăreze numai la amintirea discuției lui cu Pierre, vrea să mă convingă pe mine că e obligația oricărui om cinstit să se împotrivească guvernului, când, de fapt, jurământul depus și datoria… îmi pare rău că n-ai fost și tu de față. Au tăbărât toți pe mine – și Denisov, și Natașa… Natașa e o caraghioasă. Știi bine cum îl ține sub papuc, dar cum se pune problema unei discuții de idei, nu mai are opinia ei; până și vorbele pe care le rostește sunt ale lui, adăugă Nikolai, lăsându-se pradă irezistibilei porniri care te face să critici până și pe cele mai apropiate și mai dragi ființe.
Nikolai uita că tot ce spusese el despre Natașa se putea afirma, cuvânt cu cuvânt, și despre dânsul, în legătură cu raporturile dintre el și soția lui.
— Da, am băgat și eu de seamă lucrul acesta, zise contesa Maria.
— Când i-am spus că datoria și jurământul depus sunt mai presus de toate, el a început să-mi demonstreze, Dumnezeu mai știe ce. Păcat că n-ai fost acolo; tu ce-ai fi zis?
— După mine, tu ai perfectă dreptate. Asta i-am spus și Natașei. Pierre spune că toată lumea suferă, se chinuiește, se ticăloșește și că datoria noastră este să ne ajutăm aproapele. Are dreptate, desigur, spuse contesa Maria – dar el uită că noi mai avem și alte îndatoriri ce ne privesc în primul rând, pe care însuși Dumnezeu ni le-a impus, și că ne putem pune în joc viața noastră, dar nu putem risca viața copiilor noștri.
— Ei, așa, uite, chiar așa i-am spus și eu, reluă Nikolai, căruia i se părea într-adevăr că așa ceva spusese el azi. Dar ei au ținut-o într-una pe a lor: că e vorba de dragoste față de semenii noștri și de creștinism și toate acestea de față cu Nikolenka, ajuns acolo în cabinet nu știu nici eu cum. A distrus tot ce era pe birou.
— Ah, știi tu, Nicolas, că Nikolenka mă pune pe gânduri de multe ori, spuse contesa Maria. E o fire așa de neobișnuită! Și mă tem mereu că, ocupându-mă de copiii noștri, îl neglijez. Noi toți avem copii, rude; el, însă, n-are pe nimeni. E mereu singur cu gândurile lui.
— Dar cred că n-ai nimic să-ți reproșezi în privința lui. Ai făcut și faci pentru el tot ceea ce ar fi făcut și cea mai duioasă mamă pentru băiatul ei. Și asta mă bucură, se înțelege, fiindcă e un băiat minunat. Da, minunat! Astăzi, parcă se pierduse cu firea când îl asculta pe Pierre. Și închipuie-ți: dăm să plecăm la masă. Mă uit eu și văd pe birou toate cele sfărâmate bucăți. A recunoscut numaidecât. Eu nu știu să fi mințit el vreodată. Minunat băiat, minunat! Repetă Nikolai, care, deși nu-l prea avea pe Nikolenka la inimă, nu scăpa totuși niciodată ocazia să-l laude, recunoscând că era băiat bun.
— Totuși, eu nu-i pot fi ca o mamă, spuse contesa Maria; simt eu că nu-i același lucru și asta mă chinuie. E un copil foarte bun; dar îmi dă tare mult de gândit. Cred că i-ar folosi oarecare societate, dacă ar avea-o.
— Păi nu mai e mult până la vară, când îl duc la Petersburg, spuse Nikolai. Cât despre Pierre, el a fost întotdeauna și va rămâne un visător, continuă el, revenind la discuția din birou, discuție care era vădit că-l tulburase. Și ce mă privesc pe mine toate astea? Ba că Arakceev e nepotrivit, ba câte și mai câte; ce m-au privit pe mine toate astea, atunci când m-am însurat plin de datorii și gata să fiu vârât la gros de creditori, mai având și o mamă care nu putea nici vedea, nici pricepe lucrul acesta? Pe urmă mai ești și tu, copiii, treburile. Ce, parcă de plăcere mă lupt eu cu treburile, de dimineață până seară și la cancelarie și peste tot? Știu că datoria mea e să muncesc, ca să-i dau îngrijire mamei, să mă plătesc de datorii față de tine și să nu-mi las copiii săraci, cum am fost eu.
Contesa Maria ar fi vrut să spună că nu numai cu pâine se poate sătura omul și că prea le dădea el mare importanță acestor treburi, dar știa că nu trebuia să i-o spună și că nici n-ar fi folosit la nimic. Îi luă doar mâna și i-o sărută. Nikolai interpretă acest gest ca o aprobare și o confirmare a ideilor sale și, după ce se gândi puțin în tăcere, continuă să-și înșire cu glas tare gândurile.
— Știi, Marie, spuse el, astăzi a venit Ilia Mitrofanâci (era vorba de un administrator) de la moșia din gubernia Tambov și mi-a spus că pentru pădure se oferă acum optzeci de mii. Și Nikolai începu să vorbească cu însuflețire de posibilitatea ca, foarte curând, să poată răscumpăra Otradnoe. Încă zece ani de viață îmi mai trebuiesc ca să-mi las copiii într-o situație… excelentă.
Contesa Maria își asculta bărbatul și înțelegea tot ce-i spunea el. Știa că, atunci când gândea cu voce tare, el obișnuia să o întrebe câteodată ce spusese și se supăra când observa că ea se gândise la altceva. Dar pentru asta ea făcea eforturi mari, căci n-o interesa câtuși de puțin ce-i spunea el. Se uita la bărbatul său, dar nu se putea spune că se gândea la altceva, ci mai degrabă că simțea altceva. Avea o dragoste duioasă și supusă pentru acest om, care niciodată n-avea să poată înțelege tot ce înțelegea ea, și poate că tocmai din pricina asta dragostea ei căpăta o tot mai puternică nuanță de pasionată duioșie. Pe lângă simțământ, care o absorbea cu totul și o împiedica să pătrundă în amănuntele planurilor pe care le tot făcea bărbatul ei, în mintea contesei Maria mai licăreau gânduri ce n-aveau nimic comun cu ceea ce spunea el. Se gândea acum la nepotul ei (o impresionase puternic ce-i spusese bărbatul ei în legătură cu emoția băiatului provocată de cele spuse de Pierre) și diferitele trăsături ale caracterului său delicat și sensibil îi veneau, rând pe rând, în minte. Dar, gândindu-se la nepoțel, se gândea și la copiii ei. Nu-și compara, în gând, copiii cu nepotul; își compara doar sentimentele pe care le avea față de fiecare și constata cu tristețe că dintre sentimentele ei față de Nikolenka lipsea ceva.
Uneori îi trecea prin minte că deosebirea aceasta de sentimente vine din vârstele deosebite ale copiilor; dar simțea totuși că era vinovată față de Nikolenka și, în sufletul ei, își făgăduia să se îndrepte și să facă ceea ce era peste putință, adică să-și iubească în viața asta și bărbatul, și copiii, și pe Nikolenka, și pe toți semenii, așa cum a iubit Hristos omenirea. Sufletul contesei Maria năzuise dintotdeauna spre absolut, spre etern, spre desăvârșire și, din pricina asta, nu-și putea afla liniște. Pe fața ei se ivi o expresie severă, de înaltă și tainică suferință morală, expresia unui suflet apăsat de trup. Nikolai se uită la dânsa.
„Dumnezeule! Ce se va alege de noi dacă moare ea, așa cum mi se pare că se poate întâmpla ori de câte ori văd pe fața ei expresia asta?” își zise el și, îngenunchind la icoană, începu să-și citească rugăciunile de seară.
XVI.
NATAȘA, DEÎNDATÃ CE RÃMASE numai cu bărbatul ei, începu și ea să discute cu el, așa cum își vorbesc soții între ei, adică deosebit de limpede, comunicându-și și înțelegându-și cu iuțeală gândurile pe o cale contrarie oricărei logici, fără raționamente, silogisme și deducții, ci într-un mod cu totul deosebit. Natașa era atât de obișnuită să vorbească în felul acesta cu bărbatul ei, încât cel mai bun indiciu că există ceva contradictoriu între ei era tocmai mersul logic al gândurilor lui Pierre. Când el începea să argumenteze, să vorbească judicios și liniștit, iar ea, luându-se după el, începea să facă la fel, era sigură că toate acestea vor duce fără doar și poate la ceartă.
Din clipa când rămaseră singuri și Natașa se apropie încet de Pierre, fericită, cu ochii larg deschiși și luându-i deodată capul între mâini, i-l lipi de sânul ei, spunându-i: „Acum ești tot, tot numai al meu, numai al meu! Nu te mai las să pleci de lângă mine!” din clipa aceea se înfiripă o discuție care contrazicea toate legile logicii, în primul rând pentru că se vorbea fără șir despre lucruri cu totul diferite. Și această simultaneitate a judecăților răzlețe nu numai că nu stânjenea claritatea înțelegerii lor ci, dimpotrivă, era semnul cel mai sigur al unei înțelegeri reciproce depline.
Așa cum în vis totul apare nesigur, absurd și contradictoriu, afară de sentimentul care axează visul, tot așa și în aceste comunicări reciproce de gânduri în contrazicere cu toate legile rațiunii, consecvente și limpezi nu erau cuvintele, ci sentimentele ce le călăuzeau.
Natașa îi povesti lui Pierre cum își dusese fratele ei viața de toate zilele, cum se chinuise ea, căci numai de trăit nu trăise tot timpul lipsei lui, cum ajunsese să țină și mai mult la Marie, și-i vorbi de superioritatea în toate privințele a Mariei față de dânsa. Spunând aceasta, Natașa recunoștea sincer superioritatea Mariei, dar, în același timp, vorbind astfel, îi cerea lui Pierre să o prefere totuși pe dânsa, atât Mariei cât și tuturor celorlalte femei, și să-i repete odată mai mult, mai ales acum, după venirea de la Petersburg, unde văzuse atâtea femei, să-i repete că o preferă.
Drept răspuns la vorbele Natașei, Pierre îi povesti cât de nesuferit îi fusese lui la Petersburg să ia parte la serate și la mese unde erau femei.
— M-am dezobișnuit de tot să mai vorbesc cu femeile, spuse el, mă plictisesc pur și simplu. Mai ales că am fost atât de ocupat.
Natașa îl privi țintă și continuă:
— Ce minune Marie asta! Ce bine se pricepe să-i înțeleagă pe copii, de parcă le-ar citi în suflet. Ieri, de exemplu, Mitenka începuse cu toanele lui…
— Ce bine îi seamănă lui tată-său, o întrerupse Pierre.
Natașa înțelese de ce făcea el observația aceasta cu privire la asemănarea dintre Mitenka și Nikolai; lui Pierre îi stătea pe inimă recenta discuție cu cumnatul său și ar fi vrut să știe părerea Natașei în legătură cu asta.
— Slăbiciunea lui Nikolenka e tocmai asta, că nu admite nici în ruptul capului ceea ce nu e admis de toată lumea. Pe când ție, eu te înțeleg, îți place tocmai să poți ouvrir une carriere136 spuse ea, repetând cuvinte spuse altădată de Pierre însuși.
— Nu, principala deosebire este că, zise Pierre, pentru Nikolai ideile și gândirea sunt un fel de amuzament, aproape un fel de a-și trece vremea. Uite, are o bibliotecă și și-a făcut o regulă să nu cumpere o carte nouă înainte de a le fi citit pe cele cumpărate înainte… Îl are și pe Sismondi, și pe Rousseau, și pe Montesquieu… adăugă el zâmbind. Tu știi doar cât de mult îl… începu Pierre, cu intenția de a-și mai atenua puțin spusele.
Dar Natașa îl întrerupse, dându-i de înțeles că nu era nici o nevoie de așa ceva.
— Așadar, tu spui că pentru el cugetarea e un amuzament…
— Da, pe când pentru mine, tocmai ceea ce nu e gândire constituie o distracție. Tot timpul cât am stat la Petersburg i-am văzut pe toți ca în vis. Când mă preocupă un gând, tot restul mi se pare jucărie.
— Ah, ce păcat că n-am fost de față când te-ai întâlnit cu copiii. Care s-a bucurat mai mult? Nu-i așa că Liza?
— Da, răspunse Pierre și continuă cu ceea ce-l preocupa. Nikolai spune că nu trebuie să gândim. Eu nu pot asta. Să nu mai vorbim de faptul că la Petersburg simțeam (ție-ți pot spune lucrul acesta) cum, fără mine, totul s-ar fi dus de râpă; trăgeau fiecare în altă direcție. Dar am reușit să-i unesc pe toți și ideea mea e doar atât de simplă și de limpede. Vezi, eu nu spun că trebuie să pornim la acțiune împotriva cutărui ori cutăruia. Am putea greși. Eu spun numai: să ne luăm de mână toți cei ce iubim virtutea și să avem un singur steag: cel al virtuții active. Prințul Serghei este un om minunat și mintos.
Natașa nu se îndoia că ideea lui Pierre era o idee mare, dar un lucru o punea în încurcătură: faptul că Pierre era bărbatul ei. „Oare un om atât de important și atât de necesar societății să fie totodată și bărbatul meu? Cum de s-a întâmplat asta?” Ar fi vrut să-și exprime față de el această îndoială. „Cine să fie oare oamenii care ar putea hotărî, dacă el este într-adevăr cel mai inteligent dintre toți?” se întreba ea, ducându-se pe rând cu gândul la cei cărora Pierre le purta mult respect. Pe nimeni dintre oameni, judecând după felul cum vorbea, Pierre nu-l stima atâta cât îl stimase pe Platon Karataev.
— Știi la ce mă gândesc? Zise ea. La Platon Karataev! Ce crezi? Te-ar aproba el în situația de față?
Pe Pierre nu-l miră câtuși de puțin această întrebare. El înțelegea cum ajunsese soția lui să se gândească la asta.
— Platon Karataev? Rosti el și rămase gânditor, căutând vădit, cu toată sinceritatea, să-și închipuie cum ar fi judecat Karataev treaba asta. N-ar fi priceput, sau poate, cine știe, poate că da!
— Te iubesc grozav! Spuse Natașa deodată. Grozav! Grozav!
— Nu, nu m-ar fi aprobat, zise Pierre după ce se mai gândi puțin. De aceea ce ar fi aprobat el e viața noastră de familie. Era atât de dornic să vadă pretutindeni numai frumusețe, fericire, pace; și eu aș fi fost mândru să ne înfățișăm noi toți înaintea lui. Tu spuneai de lipsa mea de acasă… Dar n-ai să crezi cât de altfel simt eu că te iubesc, după asemenea despărțiri…
— Da, dar dacă… începu Natașa.
— Nu, nu-i vorba de asta. Nu voi înceta niciodată să te iubesc. Și simt că nu se poate iubi mai mult pe lume; e atât de deosebit ceea ce… Ei, dar…
Nu-și sfârși vorba, căci privirile lor care se întâlniseră își spuseră de la sine restul.
— Ce prostie, zise deodată Natașa, ce prostie povestea cu luna de miere și cea cu fericirea numai la începutul căsniciei. Dimpotrivă, acum e mai frumos. Numai dacă n-ai pleca tu uneori de acasă. Îți aduci aminte cum ne certam? Și, întotdeauna, eu eram de vină. Întotdeauna eu. De ce oare ne certam? Nu-mi aduc aminte.
— Mereu aceeași poveste, spuse Pierre, zâmbind, gelo…
— Taci, nu pot suporta cuvântul acesta, strigă Natașa. Și în ochii ei luci o lumină rece, răutăcioasă. Ai văzut-o? Mai zise ea după câtva timp de tăcere.
— Nu, și chiar dacă aș fi văzut-o, n-aș fi recunoscut-o.
Tăcură amândoi o vreme.
— Ah, știi? Cât vorbeai tu în birou, mă uitam la tine, reîncepu Natașa, cu intenția vădită de a alunga norul ce se ivise în treacăt. Ei, semeni cu el ca două picături de apă, cu băiatul. (Vorbea de copilul lor.) Ah, e momentul să mă ocup de el… E ceasul… Ce rău îmi pare că trebuie să plec!
Nu vorbi niciunul câteva secunde. Apoi, dintr-o dată, se întoarseră unul către altul și începură să-și spună ceva. Pierre vorbea cu mulțumire de sine și cu pasiune, iar Natașa cu un zâmbet calm și fericit. Ciocnindu-se, se opriră amândoi și își făcură unul altuia loc.
— Ce voiai să spui? Spune, spune.
— Nu, spune tu. Eu nimic, fleacuri, zise Natașa.
Pierre urmă să spună ce începuse. Era o continuare a povestirii pline de satisfacții a succesului său de la Petersburg. Era convins în clipa aceea că misiunea sa era de a da o nouă orientare întregii societăți ruse și chiar lumii întregi.
— Voiam doar să spun că toate ideile care au urmări imense sunt întotdeauna simple. Ideea mea se reduce la judecata că, dacă oamenii răi se unesc între ei și constituie astfel o forță, oamenii buni n-au decât să facă și ei la fel. Vezi ce simplu e!
— Da.
— Dar tu ce-ai vrut să spui?
— Eu, nimic; fleacuri.
— Nu, spune, ce-are a face!
— Ei, lasă, curate nimicuri, stărui Natașa și zâmbetul îi lumină și mai mult chipul. Despre Petea voiam să-ți spun: astăzi, când vine dădaca să mi-l ia din brațe, el râde, își închide ochii și se strânge la pieptul meu, parc-ar fi dat să se-ascundă! E grozav de drăguț. Auzi-l că țipă. Te las, la revedere.
Și ieși din odaie.
În vremea asta jos, în odaia lui Nikolenka Bolkonski, ardea ca de obicei candela (băiatul se temea de întuneric și nu-l putuseră dezvăța de acest obicei rău). Dessalles dormea cocoțat pe cele patru perne ale sale și nasul lui roman scotea sunetele ritmice ale sforăitului. Nikolenka se trezise scăldat în sudori reci, se ridicase în așternut și se uita țintă înaintea lui, cu ochii larg deschiși, Îl deșteptase un vis îngrozitor. Se visase pe el și pe Pierre purtând în cap căști din cele pe care le văzuse desenate în ediția din Plutarh pe care o avea. Mergeau, el și unchiul Pierre, în fruntea unei oștiri imense, și oștirea asta era formată din niște linii albe piezișe, care umpleau văzduhul ca ațele de păianjen care zboară toamna în vânt, ca funigeii pe care Dessalles îi numea le fid de la Vierge137. În fața lor, tot din același țesut aerian, doar ceva mai dens, era gloria. Ei doi, el cu Pierre, se apropia din ce în ce mai mult de ea, ușori și plini de bucurie. Deodată însă, firele de care erau duși începură să slăbească și să se încâlcească; înaintau cu greu. Și unchiul Nikolai Ilici le apăru în față, cu înfățișarea severă, amenințătoare.
— Voi ați făcut asta? Întrebă el, arătând la frânturile de pene și de ceară roșie. V-am iubit, dar Arakceev mi-a dat ordin și-l voi ucide pe cel dintâi care mai face un pas înainte.
Nikolenka își ridică privirea la Pierre, dar Pierre nu mai era Pierre, Pierre era tatăl său, prințul Andrei; tatăl său nu avea nici chip nici formă, dar era; și, văzându-l, Nikolenka simțea cum se topește de dragoste; se simțea fără putere, fără oase, fluid. Tatăl său îl mângâia și-l compătimea. Dar unchiul Nikolai Ilici se apropia din ce în ce. Pe Nikolenka îl cuprinse groaza și se trezi.
„Tata, se gândi el. Tata (deși în casă se aflau două portrete destul de reușite ale prințului Andrei, Nikolenka nu și-l putuse niciodată închipui pe tatăl său în chip de om), a fost tata lângă mine și m-a mângâiat. M-a aprobat și pe mine și l-a aprobat și pe unchiul Pierre… Orice-ar spune el, voi face lucrul acesta. Mucius Scaevola și-a ars mâna; pentru ce adică n-ar putea fi și în viața mea același lucru? Știu, ei vor ca eu să învăț carte. Și voi învăța carte. Dar într-o bună zi voi isprăvi cu cartea și atunci voi trece la fapte. De un lucru doar mă rog la Dumnezeu: să se întâmple și cu mine ce se întâmpla cu oamenii pe care-i descrie Plutarh, și voi face și eu ca ei. Eu voi săvârși fapte încă și mai mari decât ei. Mă va cunoaște, mă va iubi și mă va admira o lume întreagă.” Simți cum îl scutură plânsul și cum îl îneacă lacrimile, și plânse.
— Etez-vous indisposé?138 se auzi vocea lui Dessalles.
— Non, răspunse Nikolenka și puse iar capul pe pernă… „Ce bun și ce cumsecade e și ce mult îl iubesc și pe dânsul, își spuse el, gândindu-se la Dessalles… Dar unchiul Pierre! O, ce om minunat! Dar tata? Tata! Tata! Da, voi face lucruri de care chiar și el ar putea să fie mândru…”


Partea a doua.

I
OBIECTUL ISTORIEI ESTE VIAÞA popoarelor și a omenirii. A prinde și a cuprinde direct, prin cuvinte, viața, nu numai a omenirii, dar chiar și a unui singur popor, pentru a o descrie, este ceva imposibil.
Istoricii de altădată foloseau adeseori o metodă simplă pentru a prinde și descrie în cuvinte viața, ce pare de necuprins, a unui popor. Ei descriau acțiunile oamenilor izolați care au condus poporul respectiv și acțiunile acestea exprimau, pentru ei, activitatea întregului popor.
La întrebările: în ce mod indivizii determină popoarele să acționeze așa cum vor ei și de cine este dirijată în ultima analiză voința acestor indivizi, istoricii răspundeau, la prima întrebare prin faptul că admiteau existența unei voințe a divinității, care supune popoarele voinței unui om ales, iar la a doua întrebare răspundeau recunoscând existența aceleași divinități, care dirijează voința omului ales înspre ținta predestinată.
Astfel, problemele acestea se rezolvau prin credința în participarea nemijlocită a divinității la treburile omenirii.
Noua știință a istoriei a respins din teoria sa amândouă aceste teze.
S-ar părea că, respingând credințele celor vechi în legătură cu voința divină care supune oamenii și-i conduce către ținte determinate, noua știință ar fi trebuit să cerceteze nu manifestările puterii, ci pricinile care o produc. Dar ea n-a făcut aceasta. Respingând în teorie concepțiile istoricilor vechi, ea le urmează în practică.
În locul unor oameni blagosloviți cu puterea divină și care conduc în chip nemijlocit după voința dumnezeirii, noua istorie a pus sau eroi înzestrați cu calități neobișnuite, supraomenești, sau pur și simplu oameni de toată mâna aparținând celor mai deosebite categorii, de la monarhi și până la ziariști, care manevrează masele. În locul unor țeluri pe placul divinității, ale popoarelor iudeu, grec, roman, care li se păreau celor din vechime țelurile mișcării omenirii, noua istorie și-a propus țelurile sale: binele poporului francez, german, englez și, în abstracțiunea sa cea mai înaltă, binele civilizației întregii omeniri, noțiune prin care se înțeleg de obicei popoarele, ce ocupă micul colț de nord-vest al unui continent întreg.
Noua istorie a respins credințele de altădată, fără să pună în locul lor o concepție nouă, iar logica tezelor i-a făcut pe istoricii care, chipurile, respingeau puterea divină a monarhilor și fatalismul celor vechi, să ajungă – pe altă cale – la același lucru, și anume să afirme că: 1) popoarele sunt conduse de indivizi izolați și că 2) există un scop anumit spre care tind popoarele și omenirea.
Toate operele istoricilor noi, de la Gibbon până la Buckle, cu toate divergențele lor aparente și cu toată aparenta noutate a concepțiilor lor, se întemeiază pe aceste două vechi și inevitabile teze.
În primul rând istoricul descrie activitatea unor personalități izolate care, după părerea lor, conduc omenirea: unul consideră ca atare numai pe monarhi, pe comandanții de oști și pe miniștri; altul adaugă, în afară de monarhi, și pe oratori, pe savanții reformatori, pe filosofi și pe poeți, considerați conducători ai omenirii. În al doilea rând, țelul către care tinde omenirea este cunoscut istoricilor: pentru unii țelul acesta este forța statului roman, spaniol sau francez; pentru altul, libertatea și egalitatea unui anumit fel de civilizație dintr-un ungher restrâns al lumii, ce poartă numele de Europa.
În anul 1789, la Paris se stârnește o mișcare; ea crește, se dezvoltă și se manifestă într-o deplasare de popoare de la apus la răsărit. În câteva rânduri, această mișcare spre răsărit se izbește de o contra mișcare de la răsărit la apus; în 1812, deplasarea aceasta atinge punctul ei culminant – Moscova – și atunci, după o simetrie vrednică de luat în seamă, se produce o contra mișcare de la răsărit la apus, în care, întocmai ca și în cazul primei mișcări, sunt antrenate popoarele aflate între ciocan și nicovală. Această mișcare inversă atinge la apus punctul de plecare al primei mișcări – Parisul – și se potolește.
În cursul acestei perioade de douăzeci de ani, întinderi imense de câmpii fertile rămân nearate, casele sunt incendiate, negoțul își schimbă direcția; milioane de oameni sărăcesc, se îmbogățesc, se strămută, și milioane de oameni, toți creștini care mărturisesc legea iubirii de aproapele, se ucid unii pe alții.
Ce semnificație au toate acestea? De unde purced? Ce i-a determinat pe oamenii aceștia să incendieze casele și să-și omoare semenii? Care sunt cauzele acestor evenimente? Ce forță i-a împins pe oameni să procedeze în chipul acesta? Iată câteva întrebări simple și foarte legitime pe care și le pune fiecare atunci când se lovește de monumentele și de legendele aparținând perioadei trecute a mișcării.
Pentru a da soluție acestor întrebări, ne adresăm științei istoriei care are drept scop tocmai cunoașterea de sine a popoarelor și a omenirii.
Dacă istoria s-ar menține la concepția veche, ar spune: divinitatea, drept răsplată sau drept pedeapsă poporului său, i-a dat lui Napoleon putere și a condus voința lui spre atingerea acestor scopuri divine. Și răspunsul acesta ar fi un răspuns complet și limpede, îți rămâne libertatea să crezi sau să nu crezi în rostul divin al lui Napoleon; dar aceluia care crede în acest rost divin, totul i-ar fi limpede de la această perioadă istorică și n-ar avea cum găsi vreo contradicție.
Noua știință a istoriei, însă, nu poate răspunde în chipul acesta. Știința nu recunoaște concepția anticilor despre intervenția nemijlocită a divinității în treburile omenirii și, deci, trebuie să dea alte răspunsuri.
Răspunzând la aceste întrebări, noua știință a istoriei spune: vreți să știți rostul acestei mișcări, de unde a luat naștere și care sunt forțele ce au produs aceste evenimente? Ascultați: „Ludovic al XIV-lea a fost un om foarte mândru și încrezut. A avut drept ibovnice pe cutare, drept miniștri pe cutare și a condus prost Franța. Urmașii lui Ludovic au fost și ei oameni slabi și au condus Franța la fel de prost. Au avut și ei pe cutare de favoriți și pe cutare de amante. Pe lângă acestea, câțiva oameni au scris în vremea asta niște cărți. La sfârșitul secolului al XVIII-lea s-au asociat la Paris vreo douăzeci de oameni, care au început să spună că toți oamenii sunt egali și liberi. Din această cauză, pe toată întinderea Franței oamenii au început să se taie unii pe alții și să se înece. Acești oameni au ucis pe regele Franței și pe mulți alții. În același timp apare în Franța un om de geniu, Napoleon. El i-a învins pretutindeni pe toți, adică a ucis o mulțime de lume, fiindcă era genial cum nu se mai poate. Și așa a pornit să ucidă, nu se știe pentru ce, pe africani, și i-a ucis atât de bine și a fost un om atât de șiret și de inteligent, încât, înapoiat în Franța, a poruncit ca toți să i se supună. Și i s-au supus toți. Făcându-se împărat, el a pornit din nou să ucidă lumea în Italia, Austria și Prusia. Și acolo a căsăpit o mulțime de oameni. În Rusia era însă împărat Alexandru, care și-a pus în gând să restabilească ordinea în Europa și, din această cauză, s-a războit cu Napoleon. Dar în 1807, s-a împrietenit pe neașteptate cu el, iar în 1811 s-au certat din nou și iar au început să ucidă o mulțime de lume. Și Napoleon a mânat în Rusia șase sute de mii de oameni și a cucerit Moscova; și pe urmă deodată a fugit din ea și atunci împăratul Alexandru cu ajutorul sfaturilor lui Stein și ale celorlalți, a reunit Europa, mobilizând-o împotriva celui ce-i tulburase liniștea. Toți aliații lui Napoleon s-au transformat brusc în dușmani ai lui și au pornit împotriva lui Napoleon, care-și adunase noi forțe. Aliații l-au învins pe Napoleon, au intrat în Paris, l-au forțat pe Napoleon să abdice de la tron și l-au trimis pe insula Elba, fără să-l lipsească de titlul imperial și dându-i toate onorurile corespunzătoare, deși cinci ani înainte de aceste evenimente și un an după aceea toți îl considerau un tâlhar scos din lege. Pe tronul Franței s-a urcat atunci Ludovic al XVIII-lea, de care până atunci și francezii și aliații își bătuseră joc, iar Napoleon, după ce a vărsat lacrimi în fața vechii gărzi, a renunțat la tron și a plecat în exil. După asta, anumiți oameni de stat și diplomați iscusiți (mai cu seama Talleyrand, care izbutise să se așeze înaintea altuia pe un anumit fotoliu și care în felul acesta lărgise hotarele Franței) au purtat convorbiri la Viena și prin aceste convorbiri au făcut popoarele fericite sau nefericite. Și deodată diplomații și monarhii numai cât nu s-au certat; erau gata-gata să poruncească armatelor lor să se omoare iarăși între ele, dar în vremea asta Napoleon a ajuns în Franța cu un batalion și francezii, care îl urau, i s-au supus numaidecât. Monarhii aliați, însă, s-au supărat de treaba asta și iar au pornit cu război împotriva francezilor. L-au învins pe genialul Napoleon, l-au exilat pe insula Sfânta Elena, considerându-l deodată drept un tâlhar. Și aici surghiunitul, departe de cei dragi inimii sale și de iubita lui Franța, moare pe o stâncă, încetul cu încetul, transmițând posterității marile sale fapte. Iar în Europa s-a stârnit o reacțiune, și toți suveranii au început să-și persecute din nou popoarele.”
Zadarnic ați crede că toate astea nu-s decât o glumă, o caricaturizare a descrierilor istorice. Dimpotrivă, este cea mai palidă imagine a răspunsurilor contradictorii și potrivite ca nuca în perete, pe care le dă întreaga istorie, de la autorii de opere memorialistice și de la istoriile statelor luate în parte, până la istoriile universale și noul soi de istorii numite istorii ale culturii, care tratează despre acea epocă.
Ciudățenia și comicul acestor răspunsuri vine din faptul că noua istorie seamănă cu surdul, care răspunde la întrebări pe care nimeni nu i le-a pus.
Dacă scopul istoriei este descrierea mișcării omenirii și popoarelor, atunci cea dintâi chestiune la care e nevoie de un răspuns, care dacă lipsește face ca tot restul să nu poată fi înțeles, este următoarea: ce forță pune în mișcare popoarele? La această întrebare noua istorie răspunde distrată, ba că Napoleon a fost peste măsură de genial, ba că Ludovic al XIV-lea a fost peste măsură de îngâmfat, ba că cutare scriitori au scris cutare cărți.
Se prea poate ca lucrurile să fi stat așa și omenirea este gata să admită acest punct de vedere; dar nu asta întreabă ea. Ar putea fi interesante toate aceste răspunsuri, dacă am recunoaște o putere divină, de sine stătătoare și veșnic consecventă, care conduce popoarele printr-un Napoleon, printr-un Ludovic și prin scriitori; dar noi nu recunoaștem o asemenea putere și, de aceea, înainte de a ni se vorbi de Napoleon, de Ludovic și de scriitori, trebuie să ni se arate legăturile esențiale care există între aceste persoane și mișcarea popoarelor.
Dacă însă în locul puterii divine a fost instalată altă putere, atunci trebuie să ni se explice în ce constă ea, fiindcă tocmai în descoperirea acestei puteri stă tot interesul istoriei.
Istoria pare să presupună că această forță este de la sine înțeleasă și că e știută de toată lumea. Dar, cu toată dorința de a admite această nouă forță ca pe o forță cunoscută, acel care citește foarte multe lucrări istorice va ajunge fără voia lui să se îndoiască de faptul că această nouă forță, pe care istoricii înșiși o înțeleg în mai multe feluri, poate fi ceva pe deplin cunoscut de toată lumea.
II.
CE FORÞÃ PUNE ÎN mișcare popoarele?
Istoricii care scriu biografii și istoricii diferitelor popoare înțeleg prin această forță puterea cu care sunt învestiți eroii și suveranii. După descrierile lor, evenimentele decurg exclusiv din voința Napoleonilor, Alexandrilor și în general a oamenilor pe care îi descrie istoricul monografist. Răspunsurile pe care le dau istoricii de acest gen la întrebarea, care este forța ce dă impuls evenimentelor, sunt satisfăcătoare, dar numai atâta timp cât există câte un singur istoric pentru fiecare eveniment. Dar, deîndată ce istorici de naționalități și concepții diferite încep să descrie unul și același eveniment, răspunsurile pe care le dau ei își pierd numaidecât tot rostul, fiindcă forța aceasta este înțeleasă de fiecare dintre ei nu numai diferit, dar adeseori chiar în moduri cu totul opuse. Un istoric afirmă că evenimentul respectiv decurge din puterea lui Napoleon; altul că decurge din puterea lui Alexandru; un al treilea că decurge din puterea vreunei alte persoane. Pe lângă asta, istoricii de acest gen se mai contrazic între ei chiar și în explicarea forței pe care se întemeiază puterea uneia și aceleiași persoane. Bonapartistul Thiers spune că domnia lui Napoleon s-a întemeiat pe virtuțile și genialitatea acestuia; republicanul L'Onfrey afirmă că s-a întemeiat pe șarlatanie și pe înșelarea poporului. Așa că istorici de acest gen, distrugându-și reciproc tezele, își anulează prin însuși acest fapt concepția asupra forței care produce evenimentele și nu dau nici un răspuns la problema esențială a istoriei.
Autorii de istorii universale, care au de-a face cu toate popoarele, par să recunoască lipsa de îndreptățire a concepției autorilor de istorii monografice, în ce privește forța din care decurg evenimentele. Ei socotesc această forță ca fiind rezultatul unui complex de forțe îndreptate în sensuri diferite, și nu puterea acordată eroilor și suveranilor. Autorul de istorii universale, când descrie un război sau o cucerire a unui popor, caută pricina evenimentelor nu în puterea unei persoane, ci în interacțiunea persoanelor care au legături cu evenimentul și se influențează reciproc.
După această concepție, puterea personalităților istorice, prezentându-se ca un produs al mai multor forțe, s-ar părea că nu mai poate fi privită ca o forță care produce, prin ea însăși, evenimentele. În cele mai multe cazuri autorii de istorii universale folosesc totuși noțiunea de putere din nou cu sensul de forță ce produce prin ea însăși evenimentele și se referă la această putere ca la o cauză a lor. Așa cum pun ei problema, personalitatea istorică este considerată când ca un produs al epocii sale, iar puterea ei doar ca produsul diferitelor forțe, când puterea personalității este considerată drept forța generatoare a evenimentelor. Gervinus, Schlosser, de pildă, și ceilalți, ba demonstrează că Napoleon este produsul revoluției, al ideilor anului 1789 etc., ba spun că expediția din 1812, și alte evenimente care nu le convin, sunt doar opera voinței greșit orientate a lui Napoleon, și că înseși ideile anului 1789 au fost oprite în dezvoltarea lor după bunul plac al lui Napoleon. Din ideile revoluției și din starea de spirit generală decurge puterea lui Napoleon; dar puterea lui Napoleon a înnăbușit ideile revoluției și starea de spirit generală.
Această ciudată contradicție nu este întâmplătoare. Nu numai că o întâlnim la fiecare pas, dar toate operele de istorie universală se alcătuiesc dintr-un șir neîntrerupt de asemenea contradicții. Contradicția aceasta provine din faptul că, pornind pe calea analizei, autorii de istorie universală se opresc la jumătatea drumului.
Pentru ca forțele componente să dea o anumită rezultantă, e necesar ca suma componentelor să fie egală cu rezultanta. Această condiție nu este niciodată respectată de istoriografia universală și, de aceea, pentru a explica rezultanta, istoricii aceștia sunt neapărat nevoiți să admită, pe lângă forțele componente insuficiente, încă o forță, neexplicată, acționând în direcția rezultantei.
Autorul de istorii monografice, atunci când descrie campania anului 1813 sau restaurarea Bourbonilor, spune de-a dreptul că aceste evenimente sunt rezultatul voinței lui Alexandru. Dar istoriograful universal Gervinus, combătând această concepție a istoricului parțial, se străduiește să demonstreze că expediția din 1813 și restaurarea Bourbonilor au la origine, pe lângă voința lui Alexandru, acțiunile unor Stein, Metternich, madame de Staël, Talleyrand, Fichte, Chateaubriand etc. Istoricul a descompus în mod vădit puterea lui Alexandru în componentele Talleyrand, Chateaubriand etc.; suma acestor componente, adică acțiunile lui Chateaubriand, Talleyrand, madame de Staël și ale celorlalți nu sunt egale, desigur, cu întreaga rezultantă, adică cu faptul că milioane de francezi s-au supus Bourbonilor. De aceea, pentru a explica în ce mod din aceste componente a decurs supunerea milioanelor de oameni, adică felul cum niște componente egale cu un singur A produc o rezultantă egală cu mii de A, istoricul este nevoit să admită iarăși, neapărat, aceeași forță a puterii personale pe care o neagă, considerând-o ca un rezultat al altor forțe, adică este nevoit să admită o forță neexplicată, care acționează în direcția componentei. Asta și fac istoriografii universali și prin aceasta ei sunt în contradicție nu numai cu istoricii monografiști, ci și cu ei înșiși.
Oamenii de la țară, care n-au noțiuni clare despre cauzele ploii, spun, după cum au nevoie de ploaie sau de vreme frumoasă: vântul a împrăștiat norii, sau vântul a adunat norii. Întocmai așa fac și autorii de istorii universale: câteodată, când au chef sau când asta convine teoriilor lor, spun că puterea personală este rezultatul evenimentelor; iar alteori, când au nevoie să demonstreze altceva, spun că puterea personală produce evenimentele.
O a treia categorie de istorici, care-și spun istorici ai culturii, urmând calea trasată de istoriografia universală, văd câteodată în scriitori și în femei forțele care produc evenimentele, înțeleg în chip și mai deosebit această forță. Ei văd această forță în așa-zisa cultură, în activitatea intelectuală.
Istoricii culturii sunt pe deplin consecvenți, raportați la înaintașii lor, istoriografii de istorie universală, căci dacă evenimentele istorice se pot explica prin faptul că un număr mic de oameni s-au purtat unii față de alții într-un fel sau într-altul, pentru ce nu s-ar explica ele și prin faptul că cutare oameni au scris cutare cărți? Din imensul număr de indicii ce însoțesc orice fenomen, viu, acești istorici aleg numai indicele activității intelectuale și-l consideră cauză. Dar, cu toată străduința lor de a demonstra că pricina evenimentului stă în activitatea intelectuală, cu mare greutate putem admite că între activitatea intelectuală și mișcarea popoarelor există ceva comun și în nici un caz nu putem admite că această activitate ar conduce actele oamenilor, căci fapte cum sunt cruzimile revoluției franceze și asasinatele ei, ce au decurs din propovăduirea ideilor de egalitate între oameni, ori războaiele crude și execuțiile sângeroase, ce au decurs din propovăduirea iubirii, contrazic această presupunere.
Dar, chiar dacă am admite că sunt îndreptățite toate teoriile, iscusit construite, de care sunt pline aceste istorii, chiar dacă am admite că popoarele ar fi conduse de cine știe ce forță nedefinită, numită idee, totuși, problema fundamentală a istoriei sau rămâne nerezolvată, sau la vechiul concept de putere a monarhilor și la conceptul omolog al influenței sfetnicilor și a altor personalități, introdus de istoriografia universală, se va mai adăuga și conceptul nou al forței istorice a ideii, ale cărei legături cu masele necesită iarăși explicații. Se poate pricepe că Napoleon a avut puterea și din cauza asta a săvârșit un anumit fapt; cu oarecare rezerve se poate pricepe și că Napoleon a fost, împreună cu alte influențe, cauza acestui eveniment, dar cum se face că o carte cum e Contractul social poate determina pe francezi să înceapă a se ucide unii pe alții, nu se poate pricepe fără explicarea legăturilor cauzale dintre această nouă forță – ideea – și evenimentul istoric.
Fără îndoială, există o legătură între toți oamenii ce trăiesc în același timp și există deci și posibilitatea de a găsi oarecare legătură între activitatea intelectuală a oamenilor și evoluția lor istorică, întocmai așa cum poate fi găsită această legătură între evoluția omenirii, pe de o parte, și comerț, meșteșuguri, grădinărit și orice doriți, de cealaltă parte. Dar cum se face că tocmai activitatea intelectuală a unor oameni li se prezintă istoricilor culturii drept cauză și expresie a întregului proces istoric, e greu de înțeles. O concluzie ca aceasta a istoricilor nu poate fi explicată decât în felul următor: 1) istoria este scrisă de către savanți și, de aceea, acestora li se pare firesc și le face plăcere gândul că activitatea tagmei lor ar fi cauza evoluției întregii omeniri – întocmai la fel de firesc și de plăcut ar fi pentru negustori, agricultori sau soldați să gândească același lucru despre ei (fapt care nu se întâmplă, numai pentru că negustorii și soldații nu scriu istorie) și 2) activitatea spirituală, instrucțiunea, civilizația, cultura, ideile, toate acestea sunt noțiuni neclare, nedefinite, sub flamura cărora este foarte comodă folosirea unor cuvinte cu sensuri și mai neclare încă și, de aceea, mai ușor de pus la baza vreunei teorii.
Dar lăsând la o parte calitățile intrinsece ale acestui soi de opere istorice (s-ar putea să fie și ele bune la ceva sau necesare cuiva), istoriile culturii, de care încep să se apropie ca gen din ce în ce mai mult toate istoriile universale, se disting prin faptul că, în timp se analizează amănunțit și serios diferitele teorii – religioase, filosofice și politice – drept pricini ale evenimentelor istorice, de fiecare dată, când trec la descrierea unor evenimente istorice concrete, cum ar fi de pildă campania din 1812, îl prezintă – fără să vrea, ca pe un rezultat al puterii personale, spunând direct că această campanie este un produs al voinței lui Napoleon. În felul acesta, istoricii culturii se contrazic, fără să vrea, pe ei înșiși și demonstrează că noua forță pe care au născocit-o nu exprimă evenimentele istorice și că unicul mijloc de a ajunge la o înțelegere a istoriei este puterea personală pe care se fac că n-o recunosc.
III.
MERGE O LOCOMOTIVÃ. SE PUNE întrebarea: cum se mișcă ea? Mujicul spune: o mână dracul. Altul e de părere că merge pentru că i se mișcă roțile, iar altul afirmă că toată pricina mișcării stă în fumul dus de vânt.
Mujicul nu poate fi contrazis: el a conceput o explicație completă. Pentru a-l contrazice, ar trebui să-i demonstreze cineva că nu există draci, sau ca un al doilea mujic să-i explice că acela care mână locomotiva nu e dracul, ci un neamț. Numai atunci, din contradicție, ar putea să vadă amândoi că greșesc. Dar cel care consideră drept pricină mișcarea roților se dezminte singur, fiindcă deîndată ce a pornit pe calea analizei e nevoit să meargă mai departe, e nevoit să explice cauza mișcării roților. Și până nu va ajunge la cauza ultimă a mișcării locomotivei, la aburul comprimat din cazan, nu va avea dreptul să se oprească din căutare. Acela care a explicat însă mișcarea locomotivei prin fumul dus de vânt îndărăt a procedat vădit în felul următor: observând că explicația cu roțile nu ajunge la cauze, a luat primul indiciu care i-a căzut sub ochi și l-a dat drept cauză.
Singura noțiune care poate explica mișcarea locomotivei este noțiunea unei forțe egale cu această mișcare vizibilă.
Singura noțiune prin mijlocirea căreia poate fi explicată mișcarea popoarelor este noțiunea unei forțe egale cu întregul mișcării popoarelor.
Dar, prin această noțiune, diferiții istorici înțeleg forțe foarte diferite și deloc egale cu mișcarea vizibilă. Unii văd în ea forța ce revine în chip nemijlocit eroului, așa cum vede mujicul pe dracul în locomotivă; alții văd în ea o forță care rezultă din alte câteva forțe, cum ar fi mișcarea roților; iar o a treia categorie de istorici văd în ea influența culturii, adică fumul rămas în urma locomotivei.
Atâta timp cât se scrie istoria unor indivizi luați aparte, fie că e vorba de Cezar, de Alexandru, de Luther sau de Voltaire, și nu istoria tuturor oamenilor, a absolut tuturor oamenilor fără excepție, care iau parte la eveniment, e cu neputință să nu se atribuie indivizilor luați în parte o forță ce determină pe alți oameni să-și îndrepte acțiunea spre un scop anumit. Și unica noțiune de acest fel cunoscută istoricilor este noțiunea de putere politică.
Noțiunea aceasta este singura cheie prin mijlocirea căreia poate fi stăpânit materialul istoric în felul cum este el expus astăzi, și cel care ar suprima această cheie, așa cum a făcut Buckle, fără să cunoască altă metodă de interpretare a materialului istoric, acela n-ar face altceva decât să se lipsească de ultima lui posibilitate de a-l interpreta. Caracterul inevitabil al noțiunii de putere politică în explicarea evenimentelor istorice este demonstrat cel mai bine de înșiși istoricii care se ocupă de istoria universală și istoria culturii, care resping, chipurile, noțiunea, de putere politică, dar care o folosesc în chip inevitabil la fiecare pas.
Până în zilele noastre, știința istoriei este, în ceea ce privește problemele omenirii, asemănătoare banilor puși în circulație: hârtia monedă și moneda metalică. Biografiile și istoriile parțiale ale popoarelor luate în parte sunt asemenea bancnotelor. Ele pot circula și se pot converti, împlinindu-și misiunea fără să dăuneze cuiva; pot fi chiar folositoare, atâta timp cât nu se întreabă nimeni prin ce sunt ele garantate. Este de ajuns să trecem cu vederea problema modului în care voința eroilor produce evenimentele, pentru ca istoriile diverșilor Thiers să devină interesante, instructive și pe deasupra să capete și o nuanță de poezie. Dar, după cum îndoiala asupra valorii reale a unei hârtii monede provine fie din faptul că, fiind prea ușor de fabricat, ar putea-o fabrica mai multă lume, fie din faptul că ar încerca cineva s-o schimbe pe aur, tot așa îndoiala asupra sensului real al istoriilor de acest fel provine fie din faptul că prea sunt multe, fie din faptul că, din naivitate, cineva se întreabă: dar cu ce putere a făcut Napoleon cutare ispravă?
— Cu alte cuvinte, vrea să schimbe o bancnotă curentă pe aurul curat al unei noțiuni reale.
Istoricii ce practică istoria universală și istoricii culturii sunt asemeni acelora care, dându-și seama de inconvenientele hârtiei monede, s-ar hotărî să bată în locul ei monedă sunătoare dintr-un metal care nu are densitatea aurului. Și moneda ar ieși într-adevăr sunătoare, dar numai atât: sunătoare. O bancnotă tot mai poate înșela pe neștiutori; moneda sunătoare, dar fără preț, nu poate însă păcăli pe nimeni. Tot așa cum aurul numai atunci e aur când poate fi întrebuințat nu numai pentru schimb, ci și pentru opere de giuvaergerie, tot așa și autorii de istorie universală numai atunci vor fi aur curat când vor fi în stare să răspundă la întrebarea fundamentală a istoriei: ce este puterea? Autorii de istorii universale răspund contradictoriu la această întrebare, iar istoricii culturii o ocolesc cu totul, răspunzând la cine știe ce altă problemă. Și, după cum fisele de joc de cărți ce seamănă cu aurul pot fi folosite numai între oameni înțeleși între ei să le ia drept aur, ori între cei ce nu cunosc proprietățile aurului, tot așa istoricii universali și istoricii culturii, nerăspunzând la chestiunile esențiale ale omenirii, servesc, pentru nu se știe ce scopuri, ca monedă curentă în universități, și în lumea cititorilor „amatori de cărți serioase”, cum le numesc ei.
IV.
RENUNÞÂND LA CONCEPÞIA anterioară despre divina supunere a voinței poporului la voința unui ales unic și, prin supunerea acestui ales, la voința divinității, istoria nu mai poate face un pas fără să se contrazică, dacă nu alege una din două: ori să se întoarcă la credința veche în nemijlocita participare a divinității la treburile oamenilor, ori să explice precis sensul forței aceleia care produce evenimentul istoric și care e denumită putere politică.
Întoarcerea la primul termen e cu neputință, credința aceasta a fost distrusă și, de aceea, trebuie definit sensul noțiunii de putere politică.
Napoleon a dat poruncă să se strângă armate și să se pornească războiul. Ne-am deprins așa de mult cu această idee, ne este atât de intrată în sânge concepția aceasta, încât chestiunea de a ști pentru ce șase sute de mii de oameni au pornit la război în clipa în care Napoleon a rostit cutare vorbe ni se pare absurdă. A avut putere și de aceea s-a îndeplinit ceea ce a poruncit el.
Răspunsul acesta este pe deplin satisfăcător, dacă credem că lui Napoleon i-a fost dată de Dumnezeu puterea. Dar de îndată ce nu mai recunoaștem acest lucru, trebuie neapărat să precizăm ce este puterea aceasta a unui singur om asupra celorlalți.
Puterea aceasta nu poate fi totuna cu puterea nemijlocită a dominației fizice, exercitată de o ființă puternică asupra alteia, slabă, dominație întemeiată pe folosirea sau pe amenințarea cu folosirea forței fizice, așa cum este puterea lui Hercule; ea nu poate fi bazată nici pe vreo predominare prin forța morală, așa cum din naivitate socotesc unii istorici afirmând că protagoniștii istoriei sunt eroi, adică oameni înzestrați cu un suflet mare și o putere spirituală deosebită, numită genialitate. Puterea aceasta nu poate fi bazată pe predominarea forței morale de vreme ce (lăsând deoparte unii oameni eroici cum ar fi Napoleon, cu privire la ale cărui calități morale părerile sunt foarte împărțite), istoria ne arată că nici Ludovic al XI-lea, nici Metternich, care au condus milioane de oameni, n-au avut în nici un chip vreo deosebită însușire de tărie sufletească ci, dimpotrivă, au fost, în cele mai multe cazuri, mai prejos în viața lor, din punct de vedere moral, decât oricare dintre milioanele de oameni pe care i-au condus.
Dacă izvorul puterii politice nu stă nici în însușirile fizice, nici în însușirile morale ale persoanei ce o deține, este evident că izvorul acestei puteri trebuie căutat în afara persoanei, în raporturile cu masele ale persoanei ce deține puterea.
Întocmai așa concepe puterea și știința dreptului, acest ghișeu de schimburi bănești al istoriei, care se obligă să dea, în locul concepției istorice despre putere, aur curat.
Puterea este totalitatea voințelor maselor, transmisă, printr-un acord expres sau tacit, unor diriguitori aleși de mase.
În domeniul științei dreptului, ce se compune din raționamente asupra modului cum ar trebui organizat statul și puterea, dacă ar fi cu putință să se organizeze așa ceva, totul e foarte limpede; dar, aplicată la istorie, această definiție a puterii cere lămuriri.
Știința dreptului privește statul și puterea așa cum priveau cei vechi focul, ca pe ceva care există în mod absolut, ca pe un element. Dar pentru istorie, statul și puterea nu sunt decât niște fenomene ca atare, așa cum pentru fizica epocii noastre focul nu este un element, ci un fenomen.
Din această deosebire fundamentală dintre concepția istoriei și concepția juridică rezultă că știința dreptului poate să înfățișeze amănunțit modul cum, după părerea ei, ar trebui organizată puterea, și să ne spună ce este puterea care există imuabil în afara timpului; dar la problema istoriei cu privire la semnificația schimbării aspectului puterii de-a lungul vremurilor, ea nu poate răspunde nimic.
Dacă puterea este transmisă conducătorului de către totalitatea voințelor, este oare și Pugaciov un reprezentant al voinței maselor? Iar dacă nu este, pentru ce este Napoleon I? Pentru ce Napoleon al III-lea, atunci când a fost prins la Boulogne, a fost socotit un răufăcător, iar mai târziu răufăcători au fost socotiți aceia pe care i-a prins el?
În cazul revoluțiilor de la curțile regale, revoluții la care iau parte uneori doar două-trei persoane, voința poporului este oare la fel transmisă asupra noii persoane? În cazul raporturilor dintre state, voința masei poporului este ea oare transmisă ocupantului? În 1808, voința populației din Confederația Rinului i-a fost cumva transmisă lui Napoleon? Iar atunci când, în 1809, armatele noastre au mers alături de francezi împotriva Austriei, voința masei poporului rus i-a fost oare transmisă lui Napoleon?
La aceste întrebări se poate răspunde în trei feluri: ori 1) recunoscând că voința maselor se transmite întotdeauna, necondiționat, acelui sau acelor conducători pe care ele i-au ales, și că, din pricina aceasta, orice putere nouă care, s-ar ivi, orice luptă împotriva unei puteri gata transmise, trebuie considerată doar ca o violare a puterii adevărate, ori 2) recunoscând că voința maselor trece asupra conducătorilor în condițiuni bine determinate și cunoscute, și arătând că orice îngrădire, ciocnire și chiar nimicire a puterii, rezultă din nerespectarea acestor condiții din partea conducătorilor, ori 3) recunoscând că voința maselor se transmite conducătorilor condiționat, dar nu în condiții știute și definite, și că ivirea mai multor puteri, lupta și căderea lor, rezultă numai din îndeplinirea într-o măsură mai mare sau mai mică de către cârmuitori a acelor condițiuni necunoscute, pe baza cărora voința maselor a fost transmisă de la unele persoane la altele.
În aceste trei feluri își explică istoricii raporturile dintre mase și conducători.
Unii istorici care, din naivitate, nu pricep problema sensului puterii – chiar și acei istorici monografiști și biografi de care s-a vorbit mai sus – recunosc, chipurile, că totalitatea voințelor masei se transmite personalităților istorice necondiționat și, de aceea, atunci când descriu puterea personală a cine știe cui, acești istorici presupun că tocmai această putere ar fi singura absolută și reală, și că orice altă forță, deîndată ce se împotrivește acestei puteri reale, nu mai este putere politică, ci uzurpare a puterii politice, adică violență.
Teoria lor e bună pentru perioadele de început ale istoriei și pentru cele pașnice, dar, aplicată la perioadele complexe și furtunoase ale vieții popoarelor, perioadele în care se ivesc simultan și se ciocnesc cap în cap diferitele puteri politice, această teorie are neajunsul că istoricul legitimist va demonstra că puterea Convenției, a Directoratului și a lui Bonaparte nu era decât o uzurpare de putere, iar istoricul republican și cel bonapartist vor demonstra – unul că puterea Convenției, celălalt că puterea Imperiului a fost puterea legitimă, în timp ce toate celelalte au fost doar uzurpări de putere. E sigur că, în felul acesta, răsturnându-se reciproc unele pe altele, explicațiile date de acești istorici fenomenului puterii pot ajunge să nu mai fie bune decât pentru copiii de vârsta cea mai fragedă.
Recunoscând falsitatea acestui fel de a concepe istoria, un alt soi de istorici pretind că puterea politică are drept temei transmiterea condiționată a totalității voințelor masei către cârmuitori și că personalitățile istorice dețin puterea numai cu condiția îndeplinirii programului pe care prin consens tacit li l-a prescris voința poporului. Dar în ce constau aceste condiții, istoricii aceștia nu ne spun, sau, dacă pomenesc cumva de ele, se contrazic tot timpul între ei.
Fiecare istoric vede aceste condiții după felul cum concepe el scopul evoluției unui popor, în mărirea, bogăția, libertatea, cultura cetățenilor Franței, sau ai altui stat. Dar, lăsând la o parte contrazicerile dintre istorici cu privire la aceste condiții, admițând chiar că ar exista un program comun care să cuprindă aceste condiții, vom găsi că faptele istorice contrazic aproape totdeauna această teorie. Dacă condițiile transmiterii puterii constau în bogăția, libertatea, luminarea poporului, atunci pentru ce Ludovic al XIV-lea și Ioan al IV-lea își încheie viața domnind netulburați iar Ludovic al XVI-lea și Carol I sunt executați de popoarele lor? La întrebarea aceasta, istoricii răspund că activitatea lui Ludovic al XIV-lea, potrivnică programului, s-a răsfrânt asupra lui Ludovic al XVI-lea. Dar pentru ce nu s-a răsfrânt ea asupra lui Ludovic al XIV-lea și asupra lui Ludovic al XV-lea, pentru ce a trebuit să se răsfrângă tocmai asupra lui Ludovic al XVI-lea? Care este termenul înăuntrul căruia se poate produce această răsfrângere? La aceste întrebări nu există răspuns și nici nu poate exista. Tot așa de puțin se explică prin această concepție și cauza pentru care totalitatea voințelor rămâne timp de veacuri de-a rândul în mâinile unor conducători și ale moștenitorilor lor, pentru ca apoi, dintr-o dată, să treacă în decurs de cincizeci de ani, asupra Convenției, asupra Directoratului, asupra lui Napoleon, asupra lui Alexandru, asupra lui Ludovic al XVIII-lea și iarăși asupra lui Napoleon, asupra lui Carol al X-lea, asupra lui Ludovic-Filip, asupra guvernului republican și asupra lui Napoleon al III-lea. Puși în fața acestor transferări repezi ale voințelor, de la o persoană la alta și, mai cu seamă, în fața raporturilor internaționale, a ocupațiilor străine și a alianțelor, acești istorici sunt nevoiți să recunoască, împotriva dorinței lor, că o parte din aceste fenomene nu mai sunt transferări legitime de voințe, ci întâmplări ce țin de viclenia, de greșelile, de perfidia, de slăbiciunea vreunui diplomat, vreunui monarh sau șef de partid. Așa că mare parte dintre evenimentele istorice – războaiele civile, revoluțiile, cuceririle – nu mai sunt înfățișate de acești istorici ca un rezultat al transmiterii de libere voințe, ci ca rezultatul voinței fals îndrumate a unuia sau mai multor oameni, ceea ce înseamnă tot o uzurpare de putere. Din pricina aceasta, evenimentele istorice li se prezintă și istoricilor de acest soi drept abateri de la teoria generală.
Istoricii aceștia sunt asemeni botanistului care, observând că unele plante răsar din semințe cu două cotiledoane, ar susține că tot ce e plantă crește numai bifurcându-se în două frunzulițe și că palmierul ori ciuperca, ba chiar stejarul care, când a crescut, nu mai are nimic de-a face cu cele două frunzulițe, sunt abateri de la teorie.
A treia categorie de istorici afirmă că voința maselor se transmite condiționat personalităților istorice, dar că aceste condiții nu ne sunt cunoscute. După ei, dacă personalitățile istorice dețin puterea, este doar din pricină că îndeplinesc voința maselor, trecută asupra lor.
Dar, în acest caz, dacă forța ce pune în mișcare popoarele stă nu în personalitățile istorice, ci în înseși popoarele, atunci care este rolul acestor personalități istorice?
Personalitățile istorice, spun acești istorici, exprimă în persoana lor voința maselor; activitatea personalităților istorice slujește la reprezentarea acțiunii maselor.
Dar, în acest caz, se naște întrebarea: întreaga activitate a personalităților istorice este expresia voinței maselor, sau numai o anumită parte a ei? Dacă totalitatea activităților personalităților istorice slujește ca manifestare a voinței maselor, așa cum cred unii, atunci biografiile unor oameni ca Napoleon și Ecaterina sunt, cu toate amănuntele intrigilor de curte, expresia vieții popoarelor, ceea ce este vădit o absurditate; dacă însă numai o latură a faptelor personalităților istorice este manifestarea vieții popoarelor, așa cum cred alți așa-ziși istorici-filozofi, atunci, pentru a preciza care parte din activitatea personalității istorice exprimă viața unui popor, trebuie să știm mai întâi în ce constă această viață a poporului.
Izbindu-se de atari greutăți, istoricii din această categorie născocesc cea mai confuză, mai greu de sesizat și mai generală abstracțiune, în care pot fi cuprinse un număr cât mai mare de evenimente, și spun că în această abstracțiune stă țelul evoluției omenirii. Cele mai obișnuite abstracțiuni generale, admise de aproape toți istoricii, sunt: libertatea, egalitatea, luminarea poporului, progresul, civilizația, cultura. După ce au ridicat o astfel de abstracție la rangul de țel al evoluției omenirii, istoricii studiază oamenii de pe urma cărora au rămas cel mai mare număr de monumente – împărați, miniștri, conducători de oști, scriitori, reformatori, papi, ziariști – în măsura în care, după părerea lor, toate aceste personalități au conlucrat pentru abstracțiunea dată, sau i s-au împotrivit. Dar, cum nu este prin nimic dovedit că țelul omenirii ar fi libertatea, egalitatea, luminarea poporului sau civilizația, și cum legăturile maselor cu ocârmuitorii și cu luminătorii omenirii se întemeiază numai pe presupunerea arbitrară că totalitatea voinței maselor ar fi întotdeauna transmisă acelor personalități pe care le-am marcat noi, se întâmplă că de acțiunea milioanelor de oameni care se strămută, care dau foc caselor, care lasă ogoarele în paragină, care se extermină unii pe alții, nici nu se pomenește măcar în descrierea isprăvilor acelei duzini de personalități istorice, care nu dau foc la case, nu se îndeletnicesc cu plugăritul și nu-și ucid semenii.
Istoria dovedește la fiecare pas acest lucru. Frământările de la sfârșitul veacului trecut ale popoarelor din apus și năvala lor spre răsărit se explică oare prin faptele Ludovicilor, al XIV-lea, al XV-lea, și al XVI-lea, prin faptele amantelor și miniștrilor lor, prin viețile lui Napoleon, lui Rousseau, Diderot, Beaumarchais și ale altora?
Oare revărsarea poporului rus către răsărit, spre Kazan și Siberia, se manifestă în amănuntele caracterului bolnăvicios al lui Ioan al IV-lea și în corespondența lui cu Kurbski?
Mișcarea de popoare din timpul cruciadelor se explică oare prin studierea vieții diverșilor Godfrezi și Ludovici și a doamnelor lor? Rămâne încă și astăzi neînțeleasă pentru noi mișcarea aceea de popoare dinspre apus spre răsărit, fără nici un scop, fără nici o conducere, cu o gloată de vântură-lume mânată de Petru Pustnicul. Și mai de neînțeles încă rămâne încetarea acestei mișcări, atunci când anumiți protagoniști istorici au indicat – ca logic și sacru țel al acestor expediții – eliberarea Ierusalimului. Papii, regii și cavalerii au ațâțat poporul să meargă să elibereze locurile sfinte; dar poporul n-a mai mers, fiindcă acea cauză necunoscută care-l ațâțase odinioară să pornească, acum nu mai exista. Istoria Godfrezilor și a Minnesängerilor, evident, nu poate cuprinde viața popoarelor. Și astfel istoria lui Godefroy și cea a Minnesängerilor a rămas istoria lui Godefroy și a Minnesängerilor, în vreme ce istoria vieții popoarelor și a cauzelor care le pun în mișcare a rămas necunoscută.
Cu atât mai puțin ne explicăm viața popoarelor, din istoriile scriitorilor și ale reformatorilor.
Istoria culturii ne lămurește motivele și condițiile de viață și de gândire ale scriitorului sau reformatorului. Vom afla că Luther a avut un temperament irascibil și că a spus cutare sau cutare lucruri; vom afla că Rousseau a fost ateu și că a scris cutare cărți; dar nu vom înțelege pentru ce, după reformă, au fost decimate popoare întregi și pentru ce, în timpul revoluției franceze, oamenii se trimiteau unii pe alții la ghilotină.
Iar dacă reunim aceste două feluri de istorii laolaltă, așa cum fac cei mai moderni istorici, ceea ce va reieși va fi o istorie a monarhilor și a scriitorilor, dar nu una a vieții popoarelor.
V.
VIAÞA POPOARELOR NU SE întrețese cu viața celor câțiva oameni, atâta vreme cât legătura dintre acești câțiva oameni și popoare n-a fost descoperită. Teoria după care această legătură ar consta în trecerea totalității voințelor asupra personalităților istorice, este doar o ipoteză, neconfirmată de experiența istoriei.
Poate că teoria după care totalitatea voințelor maselor se transmite personalităților istorice explică multe în domeniul științelor juridice și poate că este chiar indispensabilă scopurilor pe care și le propun aceste științe; dar, aplicată la istorie, de îndată ce ne izbim de revoluții, de cuceriri, de războaie civile, adică de îndată ce intrăm în istoria propriu-zisă, teoria aceasta nu mai explică nimic.
Teoria pare să fie incontestabilă tocmai fiindcă actul transmiterii voinței poporului nu poate fi verificat.
Orice eveniment s-ar produce, oricine s-ar afla în fruntea lui, teoria poate spune totdeauna că cutare personalitate a ajuns în fruntea unui eveniment pentru că totalitatea voințelor maselor a fost trecută asupra aceluia.
Răspunsurile date în această teorie la problemele istoriei seamănă cu răspunsurile unui om care, privind o turmă în mers și neținând seama nici de calitatea diferită a pășunii în diferitele părți ale câmpiei, nici de păstorul care o mână din urmă, ar crede că pricina cutărei sau cutărei direcții, pe care o ia turma, depinde de felul animalului care se află în frunte.
„Turma merge în direcția aceasta fiindcă animalul din frunte o conduce într-acolo și fiindcă totalitatea voințelor restului dobitoacelor a fost transmisă acestui conducător al turmei.” Așa răspund istoricii din prima categorie, care admit transmiterea necondiționată a puterii.
„Dacă dobitoacele din fruntea turmei se schimbă, lucrul acesta se petrece din pricină că totalitatea voințelor dobitoacelor din întreaga turmă se transmite de la un conducător la altul, după cum dobitocul din frunte conduce sau nu în direcția aleasă de întreaga turmă.” Așa răspund istoricii care admit că totalitatea voinței maselor trece asupra guvernanților în condiții pe care ei le consideră drept cunoscute. Folosind o metodă de observație de acest fel, foarte adeseori se întâmplă ca observatorul, conformându-se direcției alese de el, să considere drept conducători pe aceia care în urma schimbărilor de direcție ale maselor, nu mai sunt în frunte, ci pe delături și câteodată chiar în coadă, „Dacă dobitoacele ce stau în frunte se schimbă necontenit și odată cu ele se schimbă și direcția întregii turme, aceasta decurge din faptul că, pentru a-și găsi direcția pe care noi o cunoaștem, dobitoacele își transmit voințele acelor dobitoace pe care noi le distingem și de aceea, spre a studia mersul turmei, trebuie să observăm toate dobitoacele pe care le distingem mergând în turmă, din toate părțile ei.” Acesta e felul de a vorbi al istoricilor din a treia categorie, care-i consideră ca exponenți ai vremii lor pe toți oamenii istoriei, de la monarhi și până la ziariști.
Teoria trecerii voinței maselor asupra personalităților istorice este doar o perifrază, doar un fel de a repeta în alți termeni întrebarea însăși.
Care este cauza evenimentelor istorice? Puterea politică. Ce este puterea politică? Puterea politică este totalitatea voințelor transmise unei singure persoane. Cu ce condiții voințele maselor se transmit unei singure persoane? Cu condiția ca persoana aceasta să dea expresie voinței tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, puterea politică este puterea politică. Cu alte cuvinte, puterea politică este o noțiune al cărei înțeles ne e necunoscut.
Dacă domeniul cunoașterii omului s-ar limita la gândirea abstractă, atunci, supunând criticii acea explicație a puterii pe care o dă știința, omenirea ar putea ajunge la concluzia că puterea politică este o vorbă goală și că în realitate nu există. Dar, pentru cunoașterea fenomenelor, pe lângă gândirea abstractă, omul mai are și arma experienței, cu ajutorul căreia verifică rezultatele gândirii. Și experiența îl învață pe om că puterea nu este o vorbă goală, ci un fenomen cu existență reală.
Fără să mai vorbim de faptul că nici o descriere a vreunei acțiuni omenești colective nu se poate lipsi de noțiunea de putere, existența puterii politice se dovedește atât istoricește cât și prin observarea evenimentelor contemporane.
Ori de câte ori se produce un eveniment, se ivește omul sau oamenii din a căror voință pare să se îndeplinească acest eveniment. Napoleon al III-lea ordonă, și francezii pornesc asupra Mexicului. Regele Prusiei și Bismarck ordină, și trupele lor intră în Boemia, Napoleon I ordonă, și armatele lui pornesc asupra Rusiei. Alexandru I ordonă, și francezii se supun Bourbonilor. Experiența ne arată că orice eveniment s-ar săvârși pe lume, el este întotdeauna legat de voința unuia sau mai multor oameni care l-au ordonat.
Istoricii, după vechiul lor obicei de a recunoaște participarea divinității în treburile omenirii, vor să vadă cauza evenimentului în expresia voinței persoanei învestite cu puterea politică; dar această explicație nu este confirmată nici de rațiune, nici de experiență.
Pe de o parte, rațiunea ne arată că expresia voinței unui om – cuvintele lui – sunt numai o parte a acțiunii comune care-și capătă expresie într-un eveniment cum ar fi, de pildă, un război, sau o revoluție; de aceea, fără recunoașterea unei forțe supranaturale, de neînțeles, a unei minuni, nu se poate admite ca niște simple vorbe să constituie cauza nemijlocită a punerii în mișcare a milioanelor de oameni; pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite că niște vorbe pot fi cauza unui eveniment, istoria ne arată că exprimarea voinței personalităților istorice, în multe împrejurări, nu produce nici un efect, adică foarte adesea ordinele lor nu numai că nu se execută, dar uneori se produce chiar ceva diametral opus celor poruncite de ele.
Când nu admitem participarea divinității la actele omenirii, nu putem accepta nici puterea politică drept cauză a evenimentelor.
Puterea politică, din punctul de vedere al experienței, nu e altceva decât dependența care există între expresia voinței unei persoane și îndeplinirea acestei voințe de către alți oameni.
Pentru a ne explica condițiile acestei dependențe, trebuie să reconsiderăm mai întâi accepțiunea conceptului de voință, raportându-l la om și nu la divinitate.
Dacă divinitatea este aceea care dă o poruncă și își manifestă voința ei, așa cum ne arată istoria celor vechi, atunci exprimarea acestei voințe nu atârnă de timp și nu e provocată de nimic, fiindcă divinitatea nu este prin nimic legată de evenimente. Dar când vorbim de ordine date, de expresia voinței unor oameni care acționează în timp și sunt legați unii de alții, atunci, ca să ne explicăm legătura dintre ordinele acestea și evenimente, trebuie să restabilim: 1) condițiile în care se îndeplinește totul: continuitatea în timp, atât a evoluției evenimentelor, cât și a evoluției persoanei care ordonă, și 2) condițiile legăturii necesare dintre persoana care dă ordinul și oamenii care-i execută ordinul.
VI.
NUMAI EXPRESIA VOINÞEI divinității, care nu depinde de timp, poate fi raportată la un întreg șir de evenimente ce urmează să se îndeplinească în câțiva ani sau câteva secole, și numai divinitatea, neprovocată de nimic, poate determina după propria ei voință direcția evoluției omenirii; omul, însă, acționează în timp și ia parte el însuși la evenimente.
Restabilind prima condiție omisă, condiția timpului, vom vedea că nici o poruncă nu poate fi executată, dacă n-a existat o poruncă anterioară, care să facă posibilă executarea celei următoare.
Nici o poruncă nu poate apărea vreodată spontan și nu poate include în ea un șir întreg de evenimente; orice ordin dat decurge din alt ordin și nu se referă niciodată la un întreg șir de evenimente, ci numai la un moment al evenimentului.
Când spunem, de pildă, că Napoleon a ordonat trupelor sale să pornească la război, noi unim într-un singur ordin, exprimat la un moment dat, o serie întreagă de ordine consecutive și dependente unele de altele. Napoleon n-a putut ordona și nici n-a ordonat vreodată campania împotriva Rusiei. El a ordonat, azi să se scrie la Viena, la Berlin și la Petersburg cutare acte; mâine să se redacteze cutare decrete și ordine de zi pe armată, flotă și intendență, etc., etc., a dat milioane de ordine, din care s-a alcătuit șirul de ordine corespunzătoare șirului de evenimente care au împins armatele franceze în Rusia.
Dacă Napoleon în tot cursul domniei sale dă ordine cu privire la o expediție în Anglia, dacă el cheltuiește în scopul acestei expediții sforțări și timp mai mult decât pentru toate celelalte acțiuni ale sale și cu toate astea nu încearcă o singură dată măcar, în tot cursul domniei sale, să-și îndeplinească planul acesta, ci întreprinde o expediție în Rusia, țară cu care, după o convingere nu o dată exprimată, găsește mai avantajos să fie aliat, cauza este că primele ordine nu au corespuns și că celelalte au corespuns pe deplin unui șir întreg de evenimente.
Pentru ca un ordin să fie executat cu siguranță, e nevoie ca omul să rostească un ordin care să se poată executa. Iar a ști ce se poate și ce nu se poate executa e cu neputință nu numai pentru expediția lui Napoleon în Rusia, la care iau parte milioane de oameni, dar chiar și pentru cel mai puțin complex eveniment, de vreme ce și pentru îndeplinirea unuia și pentru îndeplinirea celuilalt se pot ivi milioane de piedici. Fiecare ordin dus la capăt este însoțit întotdeauna de un mare număr de ordine neîndeplinite. Niciunul dintre ordinele imposibile nu se leagă de un eveniment real și nu este dus la capăt. Numai ordinele care sunt posibile se înlănțuiesc în șiruri consecvente de ordine, corespunzând unor șiruri de evenimente, și sunt îndeplinite.
Presupunerea noastră falsă că ordinul premergător evenimentului ar fi cauza lui, provine din faptul că, atunci când un eveniment s-a produs și dintre miile de ordine date au fost executate numai acelea care și-au aflat legătura cu evenimentele, noi le uităm pe acelea care n-au fost executate fiindcă nici nu puteau fi executate. Pe lângă aceasta, principalul izvor al erorilor noastre în această privință stă în faptul că în expunerea istorică un șir întreg de nenumărate evenimente mărunte și foarte variate, cum ar fi, de pildă, tot ceea ce a adus armata franceză în Rusia, se contopește într-un eveniment unic, după rezultatul produs de acest șir de evenimente; și, totodată, corespunzător acestei contopiri, se contopește și întregul șir de ordine într-o expresie unică de voință.
Noi spunem: Napoleon a dorit și a săvârșit campania împotriva Rusiei. În realitate însă, noi nu vom găsi niciodată în toată activitatea lui Napoleon nimic care să semene cu o expresie a acestei voințe, ci vom găsi doar serii de ordine sau de manifestări ale voinței lui, îndreptate în cele mai variate și neprecizate direcții. Din seria infinită a ordinelor lui Napoleon s-a stabilit o serie limitată de ordine duse la bun sfârșit în legătură cu campania din 1812, nu pentru că ordinele acestea s-ar deosebi prin ceva de alte ordine neîndeplinite, ci pentru că seria acestor ordine a coincis cu seria de evenimente ce au adus oștile franceze în Rusia; s-a întâmplat întocmai așa cum, în meseria zugravilor, figura tăiată în șablon iese pe perete fără să țină seama de direcția și de modul în care a tras zugravul cu bidineaua, ci doar de faptul că figura decupată pe șablon a fost umplută cu culoare.
Așa că, judecând raporturile dintre porunci și evenimente în timp, vom găsi că o poruncă nu poate fi în nici un caz pricina unui eveniment și că între ele există doar o anumită dependență, bine delimitată.
Pentru a înțelege în ce constă această dependență, e neapărată nevoie să restabilim cealaltă condiție omisă pe care trebuie s-o îndeplinească orice ordin ce nu emană de la divinitate, ci de la un om, condiție care constă în faptul că însuși cel ce dă ordinul ia parte la eveniment.
Raportul acesta între cel care ordonă și cel căruia i se ordonă este tocmai ceea ce poartă numele de putere politică. Raportul acesta constă în următoarele:
În vederea acțiunilor comune, oamenii se constituie întotdeauna în anumite grupări în care, oricât de diferite ar fi scopurile propuse acțiunii comune, raportul dintre oamenii ce iau parte la acțiune este întotdeauna același.
Constituindu-se în aceste grupări, oamenii se orânduiesc întotdeauna între ei în astfel de raporturi, încât cei mai mulți dintre ei iau cea mai directă și mai mare parte la acțiunea comună pentru care s-au grupat, și cei mai puțini participă direct în cea mai mică măsură.
Din toate grupările în care se constituie oamenii pentru săvârșirea unei acțiuni comune, una dintre cele mai net conturate și bine definite este armata.
Orice armată se compune dintr-un număr de membri inferiori ca grad militar, soldații, care sunt totdeauna cei mai numeroși, apoi din gradele numite militărește caporali și subofițeri, al căror număr e mai mic decât al primilor, din încă și mai sus pușii ofițeri, și mai reduși ca număr, și așa mai departe, până la puterea militară supremă, care se concentrează într-o singură persoană.
Organizarea unei armate poate fi înfățișată în modul cel mai exact de figura conului, a cărui bază, cu diametrul cel mai mare, o formează soldații de rând; secțiunile care se fac mai sus de bază sunt gradele din ce în ce mai înalte, până la vârful conului al cărui punct poate închipui pe comandantul armatei.
Soldații, care sunt cei mai numeroși, formează părțile de jos ale conului și baza lui. Singur soldatul participă nemijlocit la ucideri, la incendieri, jafuri și întotdeauna primește pentru aceste fapte ordine de la persoanele sus-puse. El nu ordonă însă niciodată. Subofițerul (numărul subofițerilor e mai mic) acționează mai rar decât soldatul în mod direct, dar în schimb poate da ordine. Ofițerul săvârșește și mai rar faptele ca atare, dar dă și mai des ordine. Iar generalul nu face altceva decât să ordone trupelor să se pună în marș, indicându-le ținta, și nu folosește aproape niciodată arma. Comandantul de oști nu participă chiar niciodată de-a dreptul la acțiune; el dă numai ordine generale cu privire la mișcarea maselor. Același raport al indivizilor între ei se stabilește și în alte grupări omenești constituite în scopul vreunei acțiuni comune; în agricultură, în comerț și în orice instituție de stat.
Așadar, dacă nu separăm în chip artificial toate punctele conului ce se contopesc unele cu altele – adică pe oamenii de diferite grade dintr-o armată, sau de diferite titluri ori funcții în indiferent care instituție de stat ori întreprindere obștească, de la cele mai de jos până la cele mai de sus – noi vedem legea după care se grupează oamenii în scopul săvârșirii unor acțiuni comune, ceea ce se petrece totdeauna, stabilind între ei asemenea raporturi, încât au o participare cu atât mai directă la îndeplinirea acțiunii, cu cât pot ordona mai puțin și cu cât sunt în număr mai mare; și au o participare directă cu atât mai redusă, cu cât pot ordona mai mult și cu cât numărul lor este mai mic; așa merg lucrurile de la păturile cele mai de jos, până la ultimul și unicul ins de sus, care ia cea mai puțin directă parte la eveniment și care-și îndreaptă forțele mai mult decât toți ceilalți înspre acțiunea de a da ordine.
Acest raport, dintre cei care dau ordine și cei cărora ei le dau ordine, constituie tocmai esența a ceea ce numim putere politică.
Restabilind condițiile de timp în care are loc orice eveniment, am descoperit că un ordin este îndeplinit numai atunci când se raportează la un șir corespunzător de evenimente. Restabilind apoi condiția necesară a legăturii dintre cel ce dă ordine și cel ce le execută, am descoperit că acei ce ordonă participă prin natura lor în cel mai mic grad la eveniment și că activitatea lor se rezumă exclusiv la ordine.

VII.
CÂND SE PRODUCE VREUN eveniment, oamenii își exprimă părerile și dorințele cu privire la el; și, întrucât evenimentul decurge din acțiunea comună a multor oameni, e sigur că una dintre părerile sau dorințele exprimate se va îndeplini în mod sigur, fie și numai aproximativ. Când una dintre părerile exprimate s-a realizat, această părere rămâne în mintea noastră legată de evenimentul respectiv, ca un ordin care l-a precedat.
Niște oameni duc în spinare o grindă. Fiecare își dă părerea cum și încotro s-o ducă. Grinda este dusă și se constată că acest lucru s-a făcut așa cum spusese unul dintre ei. Părerea lui li se pare ordin acum. Iată ordinul și puterea în forma lor primitivă.
Cel care mai mult a lucrat cu mâinile a avut mai puțin putința de a-și da seama de ceea ce făcea, de a-și închipui ce putea rezulta din acțiunea comună și de a ordona. Cel care mai mult a ordonat, este vădit că, din cauza activității sale, a putut lucra mai puțin cu mâinile. Și cu cât grupările de oameni în vederea unor acțiuni comune sunt mai mari, cu atât se distinge mai viu o categorie de oameni care participă în mod direct, într-o măsură cu atât mai mică la acțiunea comună, cu cât activitatea lor se exprimă mai mult prin ordine.
Omul, când acționează de unul singur, are întotdeauna în minte un anumit număr de idei, care i-au condus – cum i se pare lui – activitatea din trecut și care-i servesc de justificare în acțiunea prezentă și de călăuză în planurile lui de viitoare acțiuni.
Același lucru îl fac și grupările de oameni când lasă pe seama celor ce nu iau parte la acțiune grija de a chibzui, de a justifica și de a plănui activitatea colectivă.
Din cauze ce ne sunt sau nu ne sunt cunoscute, francezii încep să se taie și să se spânzure între ei. Și acest eveniment e însoțit și încurajat de justificarea lui prin voințele manifestate ale oamenilor care arată că îl consideră necesar pentru fericirea Franței, pentru libertate, pentru egalitate. Oamenii încetează de la o vreme de a se mai măcelări între ei și evenimentul e întovărășit de justificarea care constă în necesitatea concentrării puterii politice într-o singură mână, a rezistenței ce trebuia opusă Europei etc. În curând oamenii pornesc de la apus spre răsărit, omorându-și semenii, și evenimentul e întovărășit de fraze despre gloria Franței, josnicia Angliei etc. Istoria ne arată că aceste justificări ale evenimentului nu au nici un sens general, că se contrazic ele însele așa cum se contrazice pe el însuși faptul uciderii unui om căruia i s-a recunoscut dreptatea, sau cum se contrazice uciderea a milioane de oameni în Rusia, în scopul de a surpa prestigiul Angliei. Dar aceste justificări își au în concepția contemporanilor importanța lor și sunt neapărat necesare. Justificările acestea îi descarcă de răspunderea morală pe oamenii care au stârnit evenimentele. Aceste țeluri vremelnice seamănă cu periile care sunt împinse să curețe șinele dinaintea trenului: ele curăță drumul răspunderilor morale ale oamenilor. Fără aceste justificări n-ar putea fi lămurită întrebarea cea mai simplă care se ivește când se analizează un eveniment: cum este posibil ca milioane de oameni să săvârșească crime colective, războaie, asasinate și așa mai departe?
În actualele și complicatele forme ale vieții de stat și sociale din Europa, s-ar putea oare concepe un eveniment care să nu fie prescris, decretat, ordonat de către suverani, miniștri, parlamente, gazete? Există oare vreo acțiune colectivă care să nu-și găsească o justificare în unitatea statală, în principiul naționalității, în echilibrul european, în civilizație? Așa că orice eveniment ce are loc corespunde inevitabil expresiei unei dorințe și, după ce-și capătă justificarea necesară, se înfățișează ca produs al voinței uneia, sau mai multor persoane.
Indiferent de direcția în care s-ar mișca, înaintea corăbiei în mers se va vedea mereu spuma valurilor despicate de proră. Și pentru oamenii de pe corabie, mișcarea acestui val înspumat va fi singura mișcare perceptibilă.
Numai dacă urmărim de aproape, moment cu moment, mișcarea acestui val și o comparăm cu mișcarea corăbiei, ne vom convinge că fiecare moment al mișcării valului este determinat de mișcarea corăbiei și că ne-a indus în eroare faptul că nu ne putem da seama că noi înșine ne mișcăm.
Același lucru îl vom vedea dacă vom urmări moment cu moment evoluția personalităților istorice (adică, dacă vom restabili condiția necesară oricărui fapt în desfășurare, condiția continuității mișcării în timp) și dacă nu vom pierde din vedere legătura neapărat necesară dintre personalitatea istorică și mase.
Atunci când o corabie își păstrează direcția mersului, înaintea ei se vede spuma unuia și aceluiași val; atunci când ea își tot schimbă mereu direcția, și valul spumegând de la proră se schimbă mereu. Dar, ori încotro s-ar răsuci corabia, pretutindeni o va însoți valul spumegând care-i precede mișcarea.
Orice eveniment ar avea loc, întotdeauna se va putea demonstra că a fost prevăzut și ordonat chiar ceea ce s-a săvârșit. Orice direcție ar lua o corabie, valul despicat de proră va spumega dinaintea ei și, cu toate că nici nu o conduce și nici nu-i sporește viteza, de departe ne va apărea nu numai că se mișcă spontan, dar că ar conduce chiar mișcarea corăbiei.
Luând în considerație numai pe acelea dintre manifestările de voință ale personalităților istorice, care pot fi raportate la anumite evenimente ca ordine date, istoricii au presupus că evenimentele se găsesc în raporturi de dependență față de ordine. Luând însă în considerație evenimentele în sine și legătura aceea cu masele, în care se află toate personalitățile istorice, noi am descoperit că tocmai aceste personalități istorice și ordinele date de ele se găsesc în raporturi de dependență față de evenimente. Dovada neîndoielnică a adevărului acestei deducții o oferă faptul că, oricâte ordine ar fi fost date, un eveniment nu poate avea loc dacă n-are și alte cauze; dar, de îndată ce se produce un eveniment – oricare ar fi el – atunci, din numărul tuturor voințelor necontenit exprimate ale diferitelor personalități, se vor găsi unele care prin sensul lor și momentul când s-au manifestat, vor putea fi raportate la evenimentul respectiv ca fiind ordine date.
După ce am ajuns la această concluzie, putem răspunde direct și pozitiv la acele două probleme esențiale ale istoriei:
1. Ce este puterea politică?
2. Ce forță pune în mișcare popoarele?
1. Puterea politică este un raport stabilit de așa natură între o anumită persoană și celelalte persoane, încât în virtutea lui, această anumită persoană participă cu atât mai puțin la acțiune, cu cât exprimă mai numeroase păreri, propuneri și justificări cu privire la o acțiune colectivă ce se săvârșește.
2. Acțiunile popoarelor sunt produse nu de puterea politică, nu de activitatea intelectuală și nici măcar de îmbinarea celor doi factori, cum au crezut istoricii, ci de activitatea tuturor oamenilor care iau parte la un eveniment și care se grupează întotdeauna în așa fel, încât acei ce au cea mai mare participare nemijlocită la eveniment își iau asupra lor cele mai mici răspunderi și invers.
Din punct de vedere moral, drept cauză a unui eveniment ni se înfățișează puterea politică; din punct de vedere fizic – cei ce se supun puterii. Dar, întrucât acțiunea morală nu poate fi concepută fără acțiune fizică, pricina evenimentelor nu stă nici într-una nici în cealaltă, ci stă doar în unirea acestor două acțiuni.
Sau, cu alte cuvinte, noțiunea de cauză nu este aplicabilă fenomenului de care ne ocupăm.
În ultimă analiză, pășim înspre tărâmul veșniciei, la acea limită extremă la care ajunge, în orice domeniu al gândirii, mintea omenească, dacă nu-și face jucărie din obiectul cercetării ei. Electricitatea produce căldură; căldura produce electricitate. Atomii se atrag; atomii se resping.
Când vorbim de acțiunea simplă a căldurii, electricității sau atomilor, nu putem spune pentru ce se produc toate aceste acțiuni și spunem că se întâmplă așa pentru că aceasta este natura fenomenelor acestora, pentru că aceasta este legea lor. Același lucru se poate spune și despre fenomenele istoriei. Pentru ce se produc războaiele și revoluțiile? Nu știm. Tot ce știm e că, pentru săvârșirea cutărei sau cutărei acțiuni, oamenii se adună într-o anumită grupare și iau cu toții parte la eveniment; și atunci noi zicem că așa-i natura oamenilor, că asta e o lege.
VIII.
DACÃ ISTORIA AR AVEA DE-A face cu fenomene exterioare, stabilirea acestei legi simple și evidente ar fi fost de ajuns și nu am fi avut nimic de adăugat la raționamentul făcut. Dar legile istoriei se referă la om. O părticică de materie nu ne poate spune că ea nu simte deloc puterea atracției și repulsiei și că atracția și repulsia nu reprezintă ceva real; dar omul, care constituie obiectul istoriei, ne poate spune direct; eu sunt liber și de aceea nu sunt supus legilor.
Prezența, chiar și neformulată, a problemei libertății de voință a omului, se simte în istorie la fiecare pas.
Toți istoricii care au gândit în chip serios au ajuns fără să vrea la această problemă. Contradicțiile și confuziile istoriei, drumul greșit pe care merge această știință, toate au la bază doar nerezolvarea acestei probleme.
Dacă voința fiecărui om ar fi liberă, adică dacă fiecare om ar putea face ce vrea, atunci toată istoria s-ar reduce la un șir de întâmplări fără legătură între ele.
Când fie și numai un singur om din milioanele de oameni ai unui mileniu ar avea posibilitatea să acționeze liber, adică așa cum ar vrea el, ar fi evident că o singură acțiune liberă a acestui om, contrarie legilor, ar anula posibilitatea existenței oricăror legi, pentru întreaga omenire.
Dar dacă există măcar o singură lege care guvernează actele oamenilor, nu poate exista voință liberă, fiindcă atunci voința omului ar trebui să se supună acestei legi.
La contradicția aceasta se rezumă problema liberului arbitru, care a preocupat din cele mai vechi timpuri mințile cele mai ascuțite ale omenirii și care din cele mai vechi timpuri a fost pusă în toată însemnătatea ei imensă.
Problema stă în faptul că, privind omul ca pe un obiect de observație, din indiferent ce punct de vedere – teologic, istoric, etic, filosofic – noi descoperim aceeași lege generală a necesității, căreia îi este și el supus ca tot ce există. Privindu-l însă pe om prin prisma noastră interioară ca pe ceva de care suntem conștienți, ne simțim liberi.
Conștiința aceasta este un izvor de autocunoaștere cu totul aparte și neatârnat de rațiune. Omul se observă pe sine însuși prin rațiune, dar se cunoaște numai prin conștiință.
Fără conștiința de sine nu este de conceput nici o observație și nici o aplicare a rațiunii.
Pentru ca să poată înțelege, observa, trage concluzii, omul trebuie să aibă mai întâi conștiința că trăiește. Omul ia cunoștință de sine ca de o ființă vie nu în alt chip decât ca de o ființă voluntară, adică având conștiința voinței sale. Voința sa, care constituie însăși esența vieții sale, omul o concepe ca fiind liberă și nici n-o poate concepe altfel decât ca fiind liberă.
Dacă, supunându-se pe sine însuși observației sale, omul vede că voința lui se conduce totdeauna după una și aceeași lege (fie că el observă necesitatea de a se hrăni, ori activitatea creierului, fie că observă orice altceva), el nu poate înțelege această mereu aceeași tendință a voinței sale altfel decât ca pe o limitare a ei. Ceea ce nu ar fi liber nu ar putea fi nici limitat. Voința lui îi apare omului ca fiind limitată tocmai fiindcă nu și-o recunoaște altfel decât ca fiind liberă.
Spui: nu sunt liber. Dar eu mi-am ridicat și mi-am lăsat iarăși jos mâna. Orice om pricepe că răspunsul acesta nelogic este o dovadă incontestabilă de libertate.
Răspunsul acesta este expresia conștiinței, care nu este supusă rațiunii.
Dacă conștiința libertății n-ar fi o sursă aparte de autocunoaștere, neatârnată de rațiune, ea s-ar supune rațiunii și experienței; dar, în realitate, o asemenea supunere nu are loc niciodată și este de neconceput.
Un șir de experiențe și de raționamente îi arată fiecărui om că el, ca obiect al observației, este regizat de anumite legi, cărora li se supune, și se știe că omul nu încearcă niciodată să lupte cu atracția universală sau cu impenetrabilitatea corpurilor, odată ce le-a recunoscut ca legi. Dar același șir de experiențe și de raționamente îi arată că deplina libertate, pe care el o recunoaște în ființa sa, nu este posibilă, că fiecare acțiune a omului atârnă de organizarea sa, de caracterul său și de motivele care-l înrâuresc; omul, însă, nu se supune niciodată concluziilor acestor experiențe și raționamente.
Știind din experiență și din raționamente că piatra cade în jos, omul crede în acest fapt fără să se mai îndoiască și așteaptă, în toate cazurile, ca legea știută de el să se împlinească.
Dar, știind la fel de neîndoielnic că voința lui e supusă unor legi, omul nu crede și nici nu poate crede acest lucru.
Ori de câte ori i-ar arăta omului experiența și judecata că, în aceleași condiții și având tot caracterul pe care-l are, el va face exact ceea ce a făcut și altă dată, asta nu-l împiedică atunci când săvârșește pentru a mia oară, pus în aceleași condiții și având tot același caracter, o acțiune care întotdeauna se termină la fel, nu-l împiedică să se simtă, fără putință de îndoială, tot atât de convins că poate face ce vrea și cum vrea, ca și înainte de această experiență. Orice om, sălbatic ori ajuns la deplina dezvoltare a rațiunii sale, oricât de categoric i-ar demonstra rațiunea și experiența că nu e cu putință să ne închipuim două atitudini diferite în condițiuni identice, simte că fără de credința aceasta absurdă (în care stă în esență libertatea), el nu-și poate imagina viața. Simte că, oricât ar fi de puțin posibilă, libertatea există; căci, fără de această credință în libertatea sa, el nu numai că n-ar putea concepe viața, dar nici n-ar mai putea trăi o clipă.
N-ar mai putea trăi, fiindcă toate aspirațiile oamenilor, toate impulsurile către viață, nu sunt decât năzuințe către un spor de libertate. Bogăția și sărăcia, gloria și anonimatul, puterea și subordonarea, forța și slăbiciunea, sănătatea și boala, cultura și ignoranța, munca și șomajul, îndestularea și foamea, virtutea și viciul nu sunt decât grade înalte sau mai puțin înalte de libertate.
Să ne închipuim un om care să fie lipsit de libertate; nu putem decât să ni-l reprezentăm lipsit de viață.
Când ideea de libertate înseamnă pentru rațiune o contradicție tot atât de absurdă ca și putința de a săvârși două acțiuni diferite în condițiile identice, sau ca o acțiune fără nici o cauză, asta nu dovedește decât că această conștiință a libertății nu este supusă rațiunii.
Tocmai această cu neputință de zdruncinat și de contestat conștiință a libertății, nesupusă nici experienței și nici rațiunii, dar pe care toți gânditorii o recunosc și toți oamenii fără excepție o resimt, această conștiință fără de care este de neînchipuit ființa umană, conștiința libertății, este reversul problemei.
Omul este o creație a atotputernicului, preabunului și atotștiutorului Dumnezeu. Ce este atunci păcatul, a cărui idee decurge din conștiința libertății omului? Aceasta este o problemă de teologie.
Actele oamenilor sunt regizate de legi generale, imuabile, care pot fi exprimate statistic. Atunci, în ce mai constă responsabilitatea omului față de societate, responsabilitate a cărei noțiune ia naștere din conștiința libertății? Este o problemă de drept.
Acțiunile omului decurg din caracterul său înnăscut și din cauze ce au înrâurire asupra caracterului. Ce este conștiința morală – cugetul curat, conștiința de binele și răul făptuit, care izvorăște și ea din conștiința libertății? Este o problemă a eticii.
Privit în legătură cu viața colectivă a omenirii, omul ne apare supus legilor ce guvernează această viață. Dar același om, privit independent de viața colectivă, ne apare ca fiind liber. Cum trebuie să fie considerată viața trecută a popoarelor și a omenirii: ca rezultat al acțiunilor libere, sau ca rezultat al acțiunilor ne-libere ale oamenilor? Aceasta este o problemă a istoriei.
Numai în vremea noastră de îngâmfare, în epoca de popularizare a cunoștințelor, mulțumită celei mai puternice arme a ignoranței – răspândirea tiparului – problema libertății voinței a fost pusă pe un teren, pe care nu mai poate fi vorba măcar de această problemă. În epoca noastră, majoritatea așa-ziselor spirite conducătoare, adică hoarda ignoranților, s-a apucat să considere lucrările naturaliștilor, pe care-i preocupă doar o latură a chestiunii, drept o rezolvare a întregii probleme.
Suflet și libertate nu există, fiindcă viața omului se manifestă prin mișcarea mușchilor, iar această mișcare a mușchilor este condiționată de activitatea nervoasă; suflet și libertate nu există, căci cândva, într-o perioadă necunoscută, noi am scoborât din maimuță – asta spun, scriu și tipăresc ei, absolut fără să le treacă măcar prin gând că acum mii și mii de ani această lege a necesității, pe care cu atâta stăruință își bat capul să o demonstreze ei astăzi prin fiziologie și zoologie comparată, nu numai că era recunoscută de toate religiile și de toți cugetătorii, dar nici n-a fost vreodată negată. Ei nu văd că rolul științelor naturii în această problemă este numai de a servi ca instrument pentru a lumina o latură a legii acesteia. Căci faptul că din punctul de vedere al observației științifice rațiunea și voința sunt niște sectoare ori sécrétions139 ale creierului, și faptul că omul, urmând legii generale, a putut să se dezvolte din ființe inferioare, într-o epocă imemorabilă, nu face decât să clarifice, dintr-o latură nouă, adevărul de mii de ani recunoscut de toate religiile și teoriile filosofice, și anume că, din punctul de vedere al rațiunii, omul este supus legilor necesității; dar adevărul acesta nu face ca problema noastră să înainteze spre rezolvare nici cu grosimea unui fir de păr. Căci această problemă mai are o latură, cea opusă, bazată pe conștiința libertății.
Problema dacă oamenii au scoborât din maimuță într-o perioadă de tip necunoscută nouă, ne este la fel de puțin lămurită ca și problema dacă omul s-a născut dintr-un bulgăre de pământ, într-o anumită perioadă de timp (în primul caz x e timpul, în al doilea caz – originea), iar problema chipului în care se împacă conștiința libertății omului cu legea necesității căreia îi e supus omul nu poate fi rezolvată prin fiziologia și zoologia comparată, căci la broască, la iepurele de casă și la maimuță putem observa numai activitatea neuromusculară, pe când la om, pe lângă activitatea neuromusculară, mai observăm și conștiința.
Naturaliștii și cei ce li se închină, care cred că pot să rezolve această problemă, sunt asemeni unor tencuitori puși să tencuiască o parte din zidăria unei biserici și care, profitând de absența supraveghetorului, ar tencui, din exces de zel, și ferestrele, și icoanele, și schelele, și zidurile încă neconsolidate, și ar fi încântați, din punctul de vedere al tencuitorului, ce frumos iese totul, uniform și neted.
IX.
ÎN REZOLVAREA PROBLEMEI libertății și a necesității, istoria are, față de celelalte ramuri ale științei care au căutat să rezolve această problemă, avantajul că, pentru ea, problema aceasta nu se referă la natura însăși a voinței omului, ci la ideea manifestării acestei voințe, în trecut și în condiții date.
Istoria apare, în rezolvarea acestei probleme, în comparație cu celelalte științe, în situația unei științe experimentale față de științele teoretice.
Istoria are ca obiect nu voința însăși a omului, ci doar ideea noastră despre ea.
De aceea, pentru istorie nu există, așa cum există pentru teologie, etică și filosofie, misterul de nedezlegat al îmbinării libertății cu necesitatea. Istoria nu ia în considerare decât ideea despre viața omenească în care unificarea acestor două poziții antinomice s-a și produs.
În viața reală, fiecare eveniment istoric, fiecare acțiune omenească poate fi înțeleasă foarte limpede și precis, fără resimțirea celei mai neînsemnate contradicții, în ciuda faptului că fiecare eveniment este văzut, în parte ca fiind liber, și în parte ca fiind supus legii necesității.
Pentru a rezolva problema modului în care se îmbină libertatea cu necesitatea și a ști în ce constă conținutul acestor două noțiuni, filosofia istoriei poate și trebuie să meargă pe calea opusă celei pe care apucă celelalte științe. În loc ca, după definirea conținutului noțiunilor de libertate și necesitate, să introducă în definițiile stabilite fenomenele vieții, istoria trebuie să extragă din mulțimea imensă a fenomenelor ce cad sub jurisdicția ei și care apar întotdeauna ca dependente de libertate și de necesitate, tocmai definiția acestor concepte de libertate și necesitate.
Orice acțiune colectivă sau individuală am lua în considerare, n-am putea-o înțelege altfel decât ca pe un produs, parte al libertății omului, parte al legilor necesității.
Fie că vorbim de migrațiuni de popoare și de năvăliri barbare, de ordinele lui Napoleon al III-lea, fie că vorbim de actul săvârșit acum o oră de un om oarecare, ce și-a ales dintre mai multe direcții posibile una anumită pentru plimbarea lui, noi nu vedem în aceste fapte nici cea mai neînsemnată contradicție. Măsura libertății și necesității care a condus actele acestor oameni nu este bine precizată.
Foarte adeseori, reprezentarea unei libertăți mai mari sau mai mici diferă după punctul de vedere din care privim fenomenul; dar orice acțiune omenească ne apare întotdeauna și în chip egal alcătuită dintr-o anumită îmbinare a libertății cu necesitatea. În fiecare act pe care îl luăm în considerare, noi vedem o părticică anumită de libertate și o părticică anumită de necesitate. Și, întotdeauna, cu cât vedem într-un act, oricare ar fi el, mai multă libertate, cu atât vedem în el mai puțină necesitate; și cu cât vedem un grad mai mare de necesitate, cu atât libertatea scade.
Raportul între libertate și necesitate descrește sau crește după punctul de vedere din care este privit actul; dar acest raport rămâne totdeauna invers proporțional.
Un om care, înecându-se, se agață de un altul și-l trage și pe el la fund, o mamă flămândă care nu mai are lapte pentru copil și care fură de-ale mâncării, sau un om deprins cu disciplina, care omoară în front, din ordin, pe un altul, lipsit de apărare, apar mai puțin vinovați, adică mai puțin liberi și mai supuși legii necesității, pentru acela care cunoaște condițiile în care s-au aflat acești oameni, și apar mai liberi pentru acela care nu știe că primul se îneca și el, că mama era flămândă, că soldatul era în front și așa mai departe. Tot așa un om care, cu douăzeci de ani în urmă a săvârșit un omor, iar pe urmă a dus o viață pașnică trăind fără pată în mijlocul societății, ne apare ca fiind mai puțin vinovat; fapta sa este mai supusă legii necesității pentru cel care o ia în considerare după douăzeci de ani și mai liberă pentru acela care ar lua-o în considerare a doua zi după ce a fost săvârșită. Și tot așa, orice act al unui nebun, al unui bețiv, sau al unui om surescitat, apare ca fiind mai puțin liber și mai supus necesității când cunoști starea sufletească a făptașului, și ca fiind mai liber și mai puțin necesar când nu cunoști toate acestea. În toate aceste cazuri, ideea noastră despre libertate se lărgește sau se strâmtează și, respectiv, noțiunea de necesitate se strâmtează ori se lărgește după punctul de vedere din care este considerat actul. Așa că, cu cât necesitatea ne apare mai mare, cu atât libertatea ne apare mai mică. Și invers.
Religia, judecata sănătoasă a omenirii, științele juridice și însăși istoria înțeleg în același fel acest raport dintre necesitate și libertate.
Toate cazurile, fără nici o excepție, în care se lărgește ori se strâmtează ideea noastră despre libertate și necesitate, se întemeiază numai pe trei considerente:
1) Raportul celui ce săvârșește actul cu lumea exterioară,
2) cu timpul și
3) cu cauzele care au produs actul.
Primul considerent este raportul mai mult sau mai puțin vizibil al omului cu lumea exterioară, ideea mai mult sau mai puțin clară a locului bine delimitat pe care-l ocupă fiecare om în raport cu tot ceea ce există odată cu el. Acest considerent face să ni se pară evident faptul că omul care se îneacă e mai puțin liber și mai supus necesității, decât omul care are pământul sub picioare; este considerentul pentru care actele unui om care trăiește în legătură strânsă cu alți oameni într-un oraș foarte populat, actele unui om legat de o familie, de o slujbă, de o întreprindere, ne apar incontestabil mai puțin libere și mai supuse legii necesității decât actele unui om izolat, în singurătate.
Dacă luăm în considerare omul singur, fără raporturile dintre el și tot ce-l înconjoară, atunci fiecare act al lui ne apare ca fiind liber. Dar dacă observăm măcar unul, oricare ar fi el, dintre raporturile sale cu ceea ce-l înconjoară, dacă vedem legătura lui cu orice ar fi să fie, cu un om care discută cu el, cu o carte pe care o citește, cu munca pe care o face, sau chiar cu aerul ce-l înconjoară, ori până și cu lumina care cade pe obiectele din jurul lui, noi vedem că fiecare dintre aceste condiții îl înrâurește și îi conduce cel puțin o latură a activității. Și, în măsura în care vedem aceste înrâuriri, scade reprezentarea noastră despre libertatea lui și crește reprezentarea noastră despre necesitatea căreia îi e supus.
2) Al doilea motiv este: raportul vremelnic, vizibil într-un grad mai mare sau mai mic, dintre om și lume: noțiunea mai mult sau mai puțin clară a locului pe care activitatea unui om o ocupă în timp. Este motivul pentru care păcatul primului om, ce a avut drept urmare geneza neamului omenesc, ne apare, în chip vădit, ca un act mai puțin liber decât căsătoria unui om al zilelor noastre. Este motivul pentru care viața și activitatea unor oameni care au trăit cu secole în urmă, viață care are cu mine o legătură stabilită prin timp, nu-mi poate apărea într-atât de liberă ca viața contemporană, ale cărei consecințe îmi sunt încă necunoscute.
Câtimea reprezentării noastre despre o libertate și o necesitate mai mari sau mai mici în acest raport, depinde de intervalul de timp mai mare sau mai mic, scurs de la săvârșirea unei fapte până la judecata ce o facem cu privire la ea.
Dacă iau în considerare actul săvârșit de mine cu o clipă mai înainte, în aproximativ aceleași condiții în care mă aflu și acum, actul meu mi se pare în chip neîndoios liber. Dar dacă apreciez un act săvârșit de mine acum o lună, atunci, de îndată ce mă aflu în alte condiții, voi recunoaște fără să vreau că, dacă actul acesta n-ar fi fost săvârșit, multe evenimente folositoare, plăcute și chiar necesare, ce au decurs din actul meu, n-ar mai fi avut loc. Dacă mă duc cu gândul la un act și mai vechi, de acum zece ani sau mai bine, atunci consecințele actului meu îmi vor apărea încă și mai evidente; și mi-ar fi greu să-mi închipui ce-ar fi fost, dacă n-ar fi fost săvârșit acest act. Cu cât îmi voi scoate amintirile dintr-un timp mai îndepărtat sau cu cât voi încerca să-mi judec anticipat actele, ceea ce este același lucru, cu atât aprecierile mele asupra libertății actului meu vor deveni mai îndoielnice.
Exact aceeași progresie a convingerii despre participarea voinței libere în treburile generale ale omenirii, o găsim și în istorie. Un eveniment întâmplat în vremea noastră ne apare în chip neîndoielnic ca produs al tuturor oamenilor cunoscuți; dar unui eveniment mai îndepărtat îi putem vedea urmările de neocolit, iar în fară de ele nu ne mai putem închipui nimic altceva. Și cu cât ne adâncim în trecut cu cercetarea evenimentelor, cu atât ele ne apar mai puțin libere.
Războiul austro-prusian ne apare ca o urmare neîndoielnică a acțiunilor vicleanului Bismarck, și așa mai departe.
Războaiele napoleoniene ni se mai înfățișează încă, deși e întrucâtva neîndoielnic, ca produse ale voinței unor eroi; dar în cruciade am ajuns să vedem un eveniment ce-și are locul lui bine delimitat în istoria modernă a Europei și fără de care ea nu poate fi înțeleasă, cu toate că, pentru cronicarii cruciadelor, acest eveniment a apărut doar ca un produs al voinței câtorva persoane. Când este vorba de migrațiuni de popoare, nimănui nu-i mai trece prin cap în epoca noastră că înnoirea lumii europene ar fi atârnat de voința lui Atila. În istorie, cu cât ne luăm obiectul observației dintr-un trecut mai îndepărtat, cu atât devine mai îndoielnică libertatea oamenilor ce-au produs evenimentele și cu atât devine mai evidentă legea necesității.
3) Al treilea considerent este comprehensibilitatea mai mare sau mai mică a acelei nesfârșite înlănțuiri de cauze care constituie o inevitabilă cerință a rațiunii, și în care orice fenomen inteligibil – și prin urmare orice acțiune a omului – trebuie să-și aibă locul său precis, ca o consecință a acțiunilor care l-au precedat și ca o cauză a celor care urmează.
Acesta este considerentul pentru care acțiunile noastre și, ale altor oameni ne apar, pe de o parte cu atât mai libere și mai puțin supuse necesității, cu cât ne sunt mai cunoscute legile fiziologice, psihologice și istorice extrase din observație, legi cărora le e supus omul, și cu cât cauza fiziologică, psihologică sau istorică a acțiunii este cercetată de noi mai just; pe de altă parte, ele ne apar astfel cu cât este mai simplu însuși actul observat și cu cât sunt mai puțin complicate caracterul și mintea celui ale cărui acte le luăm în considerare.
Când nu pricepem absolut defel pricinile actului – fie că e vorba de o faptă rea, de una bună sau de una indiferentă din punctul de vedere al binelui și al răului – în acest fel de acte distingem cea mai mare doză de libertate. În cazul că e o faptă rea, vom cere, mai presus de orice, pedeapsa; în caz că e o faptă bună, o vom prețui mai presus de orice. În caz că e un act indiferent la bine și rău, vom recunoaște în el cea mai largă individualitate, originalitate și libertate. Dar dacă măcar una dintre nenumăratele cauze ne devine cunoscută, vom începe să distingem o anumită doză de necesitate și vom cere mai puțin ca fapta rea să fie pedepsită, vom recunoaște mai puțin merit în fapta cea bună și mai puțină libertate în fapta care ni se păruse originală. Faptul că vinovatul a fost crescut într-un mediu de răufăcători îi atenuează vina. Abnegația unui tată, a unei mame, abnegația care întrevede posibilitatea recompensei este mai de înțeles decât o abnegație nemotivată și de aceea par să merite mai puțină simpatie, pare mai puțin liberă. Întemeietorul unei secte, al unui partid, un inventator ne uimește mai puțin atunci când știm cum și prin ce i-a fost netezit drumul activității respective. Dacă dispunem de o serie respectabilă de experiențe, dacă puterea noastră de observație este mereu îndreptată spre aflarea de corelații între cauze și efecte, în acțiunile oamenilor, atunci ele ne apar cu atât mai supuse necesității și cu atât mai puțin libere, cu cât legăm mai just efectele de cauze. Dacă acțiunile luate în considerare sunt simple și sunt foarte numeroase, atunci ideea noastră despre necesitatea lor va fi și mai completă. Fapta necinstită a unui om care este fiul unui tată necinstit, purtarea josnică a unei femei ajunsă într-un anumit mediu, revenirea la beție a unui bețiv, și altele la fel, sunt fapte ce ne apar cu atât mai puțin libere, cu cât cauzele lor ne sunt mai de înțeles. Și dacă omul a cărui acțiune o privim stă pe treapta cea mai de jos a dezvoltării mintale, cum ar fi un copil, un nebun ori un tâmpit, atunci noi, cunoscând cauzele actului și simplitatea caracterului și a minții, vedem în el o doză atât de mare de necesitate și o atât de redusă libertate, încât din momentul în care aflăm cauza care trebuie să producă actul, noi îl și putem prezice.
Pe aceste trei considerente exclusiv se întemeiază principiul iresponsabilității și circumstanțele atenuante, existente în toate legislațiile. Responsabilitatea ne apare mai mare sau mai mică după cum cunoaștem mai complet sau mai incomplet împrejurările în care a fost pus omul a cărui faptă se discută, după cum timpul, ce s-a scurs între săvârșirea actului și aprecierea lui, este mai lung sau mai scurt, și după cum pătrundem mai adânc sau mai superficial cauzele ce l-au produs.
X.
AȘADAR, REPREZENTAREA NOASTRÃ despre libertate și necesitate scade și crește treptat, în raport cu mai strânsa ori mai redusa legătură cu lumea exterioară, în raport cu perspectiva mai apropiată sau mai depărtată în timp, și în raport cu mai marea sau mai mica lui dependență de cauze, raporturi înăuntrul cărora analizăm un fenomen din viața unui om.
Deci, dacă considerăm un om într-o situație în care legătura sa cu lumea exterioară este cunoscută în cel mai înalt grad, timpul scurs între momentul aprecierii și cel al săvârșirii faptei e cel mai lung, iar cauzele actului sunt dintre cele mai comprehensibile, atunci vom obține reprezentarea celei mai puternice necesități și a celei mai reduse libertăți. Dacă însă privim omul în cea mai slabă dependență a lui de condițiile externe, dacă actul său a fost săvârșit în momentul cel mai apropiat de prezent, iar cauzele actului său sunt incomprehensibile, atunci obținem reprezentarea celei mai slabe necesități și a celei mai mari libertăți.
Dar nici într-un caz, nici într-altul, oricât ne-am schimba punctul de vedere, oricât ne-am lămuri legătura dintre om și lumea exterioară, sau oricât de accesibilă ni s-ar părea această legătură, oricât am prelungi sau am scurta timpul scurs, oricât de inteligibile sau de neinteligibile ar fi pentru noi cauzele, nu vom ajunge nicicând să ne imaginăm, nici o libertate totală, nici o necesitate totală.
1) Oricât ne-am reprezenta omul scos de sub influența lumii exterioare nu vom ajunge niciodată la noțiunea libertății în spațiu. Orice acțiune a unui om este în mod inevitabil condiționată de însuși trupul său și de ceea ce-l înconjoară. Ridic mâna și o las în jos. Acest act mi se pare liber; dar întrebându-mă dacă aș fi putut s-o ridic în orice direcție, văd că am ridicat mâna în direcția în care îmi stăteau în cale, pentru această acțiune, cele mai mici piedici atât din partea corpurilor înconjurătoare, cât și din partea constituției mele fizice. Dacă dintre toate direcțiile posibile am ales una, am ales-o fiindcă în această direcție avem cele mai puține dificultăți. Pentru ca acțiunea să fie liberă, se cere ca ea să nu întâlnească nici un obstacol. Pentru a ne putea închipui un om liber, ar trebui să ni-l închipuim în afară de spațiu, ceea ce este o imposibilitate evidentă.
2) Oricât am apropia momentul aprecierii de cel al săvârșirii unei fapte, nu vom ajunge niciodată la noțiunea de libertate în timp. Căci, dacă iau în considerare un act săvârșit cu o clipă înainte, trebuie să recunosc totuși nelibertatea lui, întrucât faptul este încătușat de momentul în care a fost săvârșit. Pot eu să-mi ridic mâna? Mi-o ridic; dar mă întreb: aș fi putut eu oare să n-o ridic în clipa aceea gata depășită? Și spre a mă convinge de aceasta, în momentul următor nu mai ridic mâna. Dar n-am mai putut să n-o ridic în acel moment, când mi-am pus problema libertății gestului meu. A trecut un timp, pe care nu stă în puterea mea să-l opresc, iar mâna pe care am ridicat-o și aerul în care am făcut mișcarea nu mai sunt aerul care mă înconjoară acum și nici mâna pe care n-o mai mișc. Momentul în care s-a săvârșit mișcarea dintâi este ireversibil și în momentul acela eu am putut face o singură mișcare; indiferent ce mișcare aș fi făcut, mișcarea aceasta nu putea fi decât una singură. Faptul că, în momentul următor, n-am ridicat mâna, nu dovedește că aș fi putut să n-o ridic. Și, fiindcă mișcarea mea într-un anumit moment nu putea fi decât una într-un moment dat, ea nu putea fi alta. Pentru a ne-o reprezenta liberă, ar trebui să ne-o reprezentăm în prezent, în trecut și în viitor, adică în afară de timp, ceea ce este o imposibilitate.
3) Oricât ar spori greutatea înțelegerii unei cauze, niciodată nu vom ajunge la reprezentarea libertății totale, adică la suprimarea cauzei. Oricât de inaccesibilă ar fi pentru noi cauza expresiei unei voințe în oricare dintre faptele noastre sau ale altora, prima exigență a minții noastre rămâne presupunerea și căutarea cauzelor, fără de care nu poate fi gândit nici un fenomen. Îmi ridic mâna cu intenția de a face un act ne-cauzat, dar faptul că vreau să săvârșesc un act care să nu aibă nici o motivare este chiar el cauza actului meu.
Dar, chiar dacă ne-am închipui un om cu totul impermeabil la orice influențe, dacă i-am privi numai actul instantaneu din momentul prezent și dacă am presupune că el nu este provocat de nici o cauză, tot ar trebui să admitem un rest infinit de mic de necesitate egal cu zero și nici atunci nu am ajunge la noțiunea de completă libertate a omului: căci o ființă care n-ar mai suferi influența lumii exterioare, o ființă ce s-ar afla în afară de timp și în independență față de orice cauze, nu ar mai putea fi om.
Tot așa, noi nu ne putem niciodată reprezenta o acțiune omenească ce s-ar produce fără participarea libertății și ar fi supusă numai legii necesității.
1) Oricât ar spori pentru noi cunoașterea condițiilor spațiale în care se găsește omul, ea nu poate fi niciodată completă, întrucât numărul acestor condiții este tot atât de nesfârșit de mare ca și spațiul infinit. De aceea, de îndată ce nu sunt definite toate condițiile și toate influențele ce se exercită asupra omului, nu există nici necesitate totală, ci există doar o anumită doză de libertate.
2) Oricât am prelungi perioada de timp dintre momentul săvârșirii faptului pe care-l luăm în considerație și momentul când îl judecăm, perioada aceasta va fi tot finită, iar timpul este infinit; de aceea și din acest unghi, nu poate exista vreodată necesitate totală.
3) Oricât de accesibil ar fi lanțul de cauze atribuite vreunei fapte oarecare, nu-l vom putea cunoaște niciodată în întregime, de vreme ce el este infinit și, prin urmare, odată mai mult nu vom putea ajunge nicicând la o necesitate totală.
Dar, pe lângă aceasta, chiar dacă, admițând un rest de minimă necesitate egală cu zero, am recunoaște în vreun caz oarecare, cum ar fi de pildă cazul unui muribund, al unui fetus ori al unui idiot, o lipsă totală de libertate, prin acest fapt chiar, noi am nimici însăși noțiunea de om, noțiune pe care o analizăm; fiindcă, în momentul în care nu mai există libertate nu mai există nici om. Și de aceea, reprezentarea unei acțiuni omenești, supusă exclusiv legii necesității, fără o cât de mică rămășiță de libertate, este tot atât de imposibilă ca și reprezentarea unei acțiuni complet libere.
Deci, spre a ne putea închipui o acțiune omenească supusă numai legii necesității, total lipsită de libertate, ar trebui să admitem cunoașterea unui număr infinit de condiții spațiale, o perioadă de timp infinit de mare și o serie cauzală infinită.
Spre a ne putea închipui un om absolut liber, care să nu fie supus legii necesității, ar trebui să ni-l închipuim singur, în afară de spațiu, în afară de timp și independent de cauze.
În primul caz, dacă necesitatea ar fi posibilă fără libertate, am ajunge la o definire a legii necesității tocmai prin aceeași necesitate, adică la o formă fără conținut.
În al doilea caz, dacă libertatea ar fi posibilă fără necesitate, am ajunge la o libertate necondiționată și în afară de spațiu, timp și cauzalitate, libertate care, tocmai pentru că ar fi necondiționată și nu ar fi limitată de nimic, ar urma să fie nimic, sau doar conținut fără formă.
Am ajunge în general la cele două temeiuri pe care se constituie întreaga concepție despre lume a omului: la esența ininteligibilă a vieții și la legile care definesc această esență.
Rațiunea spune: 1) Spațiul cu toate formele ce-i dau înfățișarea – adică materia – este infinit și nu poate fi conceput într-alt fel. 2) Timpul este o mișcare infinită, fără nici un moment de repaus și nu poate fi conceput într-alt fel. 3) Legătura dintre cauze și efecte nu are început și nu poate avea sfârșit.
Conștiința spune: 1) Eu sunt singur, iar tot ce există nu e altceva decât eu; prin urmare, eu includ spațiul; 2) eu măsor timpul ce se scurge prin clipa prezentă imuabilă în care eu singur mă recunosc viețuind; prin urmare, eu sunt în afară de timp și 3) eu sunt în afară de cauzalitate, fiindcă eu mă simt cauză a tuturor manifestărilor vieții mele.
Rațiunea e expresia legilor necesității. Conștiința e expresia esenței libertății.
Libertatea, care nu e prin nimic limitată, este esența vieții în conștiința umană. Necesitatea lipsită de conținut este rațiunea omenească cu cele trei forme ale ei.
Libertatea este ceea ce se ia în considerație. Necesitatea este cea care ia în considerație. Libertatea este conținut. Necesitatea este formă.
Numai prin dezbinarea acestor două izvoare ale cunoașterii, aflate între ele în același raport care există între formă și conținut, se ajunge la noțiuni luate aparte și din această pricină incomprehensibile, de libertate și de necesitate, noțiuni care se exclud reciproc.
Numai prin îmbinarea lor putem ajunge la o idee limpede despre viața omului.
În afară de aceste două noțiuni, care îmbinate se definesc reciproc, ca formă și conținut, nu este cu putință nici o reprezentare a vieții.
Tot ceea ce știm noi cu privire la viața oamenilor este doar un anumit raport dintre libertate și necesitate, adică dintre conștiință și legile rațiunii.
Tot ceea ce știm noi despre lumea exterioară, lumea naturii, este doar un anumit raport dintre forțele naturii și necesitate, sau dintre esența vieții și legile rațiunii.
Forțele vitale ale naturii sălășluiesc în afară de noi, și noi n-avem conștiința lor; numim aceste forțe: gravitație, inerție, electricitate, vitalitate ș.a.m.d.; dar de forța vitală a omului avem conștiință și-i dăm numele de libertate.
Dar, întocmai așa cum forța gravitației, de neînțeles în sine și pe care orice om o simte, devine inteligibilă pentru noi numai în măsura în care cunoaștem legile necesității în care ea se încadrează (de la teza primitivă că toate corpurile au greutate și până la legile lui Newton) tot astfel și forța libertății, de neînțeles în sine și a cărei conștiință o are fiecare, devine inteligibilă numai în măsura în care cunoaștem legile necesității, în care se încadrează și ea (începând cu înțelegerea faptului că fiecare om e muritor și până la înțelegerea celor mai complexe legi economice sau istorice).
Orice conștiință e doar o încadrare a esenței vieții în legile rațiunii.
Libertatea umană se deosebește de orice altă forță prin faptul că de forța aceasta omul e conștient; dar, pentru rațiune, libertatea nu se deosebește prin nimic de oricare altă forță. Forța gravitației, electricitatea, ori afinitatea chimică, se deosebesc între ele doar prin faptul că fiecare dintre aceste forțe este altfel definită de către rațiune. Tot așa, pentru rațiune, forța libertății umane se deosebește de celelalte forțe ale naturii numai prin definiția pe care i-o dă rațiunea. Iar libertatea fără necesitate, adică fără legile rațiunii care o definește, nu se deosebește cu nimic de gravitație, de căldură sau de viața vegetală – ea este pentru rațiune doar o momentană și nedefinită senzație a vieții.
Și așa cum esența de nedefinit a forței ce mișcă corpurile cerești, esența cu neputință de definit a forței calorice sau electricității, a forței afinității chimice sau a forței vitale, constituie obiectul astronomiei, al fizicii, al chimiei, al botanicii, al zoologiei etc., tot așa esența forței libertății constituie obiectul istoriei. Dar, întocmai cum obiectul fiecărei științe în parte este câte o manifestare a acestei esențe necunoscute a vieții, esența acesteia însăși putând constitui numai obiectul metafizicii – tot astfel manifestarea forței libertății omenești în condiții de spațiu, timp și cauzalitate, constituie obiectul istoriei, pe când libertatea însăși rămâne obiectul metafizicii.
În științele biologice numim ceea ce cunoaștem, lege a necesității, iar ceea ce nu ne e cunoscut, forță vitală. Această forță vitală este doar expresia laturii rămase necunoscute din ceea ce știm despre esența vieții.
Tot așa stau lucrurile și cu istoria: ceea ce ne este cunoscut intră în categoria legilor necesității; iar ceea ce nu cunoaștem numim libertate. Pentru istorie, libertatea este doar expresia a ceea ce rămâne necunoscut din ceea ce știm despre legile vieții umane.
XI.
ISTORIA IA ÎN CONSIDERARE manifestările libertății omului în funcție de lumea exterioară, de timp și de cauzalitate, adică definește această libertate prin legile rațiunii; de aceea istoria numai într-atât este știință întrucât libertatea aceasta este definită prin legile rațiunii.
Pentru istorie, să recunoască libertatea umană ca pe o forță ce poate înrâuri evenimentele istorice, așadar ca pe forța ce nu se supune legilor, ar fi același lucru ca pentru astronomie să recunoască o forță liberă a mișcării corpurilor cerești.
Această recunoaștere ar anula posibilitatea existenței legilor, adică a oricărei cunoștințe. Dacă există măcar un singur corp care să se miște liber, atunci nu mai există legile lui Kepler și ale lui Newton și nu mai există nici o reprezentare a mișcării corpurilor cerești. Dacă există măcar o singură faptă omenească liberă, atunci nu mai există nici o lege a istoriei și nici o putință de reprezentare a evenimentelor istorice.
Pentru istorie există linii de mișcare ale voințelor umane, cu unul dintre capete pierdut în necunoscut, iar celălalt capăt evoluând în spațiu, în timp și în dependența cauzală a conștiinței libertății umane în clipa prezentă.
Cu cât câmpul acesta al evoluției ni se deschide mai larg dinaintea ochilor, cu atât legile evoluției ne apar mai evidente. A dibui și a defini aceste legi constituie sarcina istoriei.
Din punctul de vedere din care își privește astăzi știința obiectul, pe drumul pe care ea merge acum, căutând cauzele fenomenelor în voința liberă a oamenilor, nu mai este posibilă formularea de legi, fiindcă oricât am limita libertatea oamenilor, din moment ce am recunoscut-o ca o forță nesupusă legilor, existența oricărei legi nu mai e posibilă.
Numai limitând această libertate la infinit, adică luând-o drept o mărime infinit mică, ne vom încredința de totala inaccesibilitate a cauzelor; și atunci istoria, în loc să caute cauze, își va propune sarcina de a căuta legi.
Căutarea acestor legi s-a început demult și noile metode de gândire, pe care trebuie să și le însușească istoria, se elaborează concomitent cu autonimicirea spre care merge vechea istorie, atuncea când fragmentează și iarăși fragmentează cauzele fenomenelor.
Pe acest drum au mers toate științele umane. Ajungând la infinitul mic, matematica – cea mai exactă dintre științe – abandonează procesul fărâmițării și abordează un nou proces, acela al însumării necunoscutelor, mărimilor infinitezimale. Părăsind noțiunea de cauză, matematica, caută legea, adică proprietățile comune tuturor elementelor infinitezimale necunoscute.
Chiar dacă sub alte forme, pe același drum de gândire au mers și celelalte științe. Când Newton a formulat legea gravitației el n-a spus că Soarele ori Pământul ar avea proprietatea de a atrage; a spus doar că orice corpuri, de la cele mai mari până la cele mai mici, par a avea proprietatea de a se atrage reciproc, adică, lăsând la o parte problema cauzei mișcării corpurilor, a formulat o proprietate comună tuturor corpurilor, de la cele infinit de mari până la cele infinit de mici. Același lucru îl fac științele naturale: lăsând la o parte problema cauzelor, ele caută legile. Pe același drum se găsește și istoria. Și dacă istoria are ca, obiect studiul evoluției popoarelor și a omenirii și nu descrierea unor episoade din viața oamenilor, ea va trebui să lase la o parte problema cauzelor și să caute legile comune tuturor acelor infinit de mici elemente de libertate, legate toate între ele în chip indisolubil.
XII.
DE CÂND A FOST SCORNIT și demonstrat sistemul lui Copernic, o singură teză, aceea că nu Soarele, ci Pământul se învârtește, a fost de ajuns pentru a se reduce la zero toată cosmografia celor vechi. S-ar fi putut ca, respingând sistemul nou, să fie menținută vechea sa concepție despre mișcarea corpurilor; dar, admițând că nu era de respins, nu mai putea fi posibilă, pare-se, continuarea studiului lumilor lui Ptolemeu. Cu toate acestea, chiar și după descoperirea lui Copernic, lumile lui Ptolemeu au continuat să fie studiate vreme îndelungată.
De când s-a spus și s-a demonstrat că numărul nașterilor sau al crimelor se supune unor legi matematice și că anumite condiții geografice și politico-economice determină un anumit fel de guvernare, că anumite raporturi dintre populație și teritoriu determină unele mișcări ale poporului – de atunci au fost nimicite în esența lor bazele pe care se clădea istoria.
S-ar fi putut ca, respingând noile legi, să se mențină vechea concepție a istoriei, dar nerespingându-le nu se mai putea continua cu studiul evenimentelor istorice considerate ca niște rezultate ale liberei voințe omenești. Căci, dacă o formă de guvernământ s-a instaurat, sau dacă o acțiune a unui popor s-a săvârșit ca urmare a unor condiții geografice, etnografice sau economice, atunci voința acelor oameni pe care îi considerăm ca autori ai instaurării acelei forme de guvernământ sau ai acelei acțiuni, nu mai poate fi considerată drept cauză.
Între timp însă, vechea istorie continuă să fie studiată cu aceleași legi ale statisticii, ale geografiei, ale economiei politice, ale filologiei comparate și ale geologiei, care sunt în contradicție directă cu principiile ei.
Lungă și îndârjită a fost în filosofia naturii lupta dintre vechea și noua concepție. Teologia stătea de strajă, păzind concepția veche și învinuind-o pe cea nouă că nesocotește revelația. Dar când adevărul a biruit, teologia s-a situat tot atât de ferm pe poziția nouă.
La fel de lungă și îndârjită e în vremea noastră lupta dintre vechea și noua concepție a istoriei și tot așa veghează teologia alături de concepția cea veche, continuând să o învinuiască pe cea nouă că nesocotește revelația.
În ambele cazuri, atât de o parte cât și de cealaltă, lupta ațâță pasiuni și înnăbușă adevărul. De o parte se manifestă temeri și regrete pentru toată construcția, operă de veacuri; de cealaltă parte intervine pasiunea distrugerii.
Cei care se împotriveau adevărului provenit din filosofia naturii credeau că prin recunoașterea, acestui adevăr s-ar distruge credința în Dumnezeu, în despărțirea apelor de uscat, în minunea lui Iisus Navi. Cei care luau apărarea legilor lui Copernic și legilor lui Newton – Voltaire de pildă – credeau că legile astronomiei distrug religia, și Voltaire întrebuința legile gravitației ca pe o armă împotriva religiei.
Tot așa și astăzi sunt oameni care cred că e destul să recunoști legea necesității și se distruge ideea de suflet, noțiunile de bine și de rău și toate instituțiile de stat ori ecleziastice întemeiate pe aceste idei.
Și astăzi, ca pe vremea lui Voltaire, niște apărători nechemați ai legii necesității folosesc această lege ca pe o armă împotriva religiei; dar, întocmai cum a fost cazul și cu legile lui Copernic, în astronomie, legea necesității în istorie nu numai că nu distruge, dar chiar întărește temelia pe care se sprijină instituțiile de stat și cele ecleziastice.
Întocmai ca în problemele de astronomie odinioară, astăzi în probleme de istorie, toată deosebirea în concepții se întemeiază pe recunoașterea sau nerecunoașterea unității absolute care servește de etalon pentru fenomenele vizibile. În astronomie, aceasta era imobilitatea Pământului; în istorie – independența individului, adică libertatea.
După cum în astronomie greutatea de a recunoaște mișcarea Pământului consta în faptul că trebuia să se renunțe la sentimentul nemijlocit al imobilității Pământului și la sentimentul la fel de nemijlocit al mișcării planetelor, tot așa în istorie, greutatea de a recunoaște dependența individului de legile spațiului, timpului și cauzalității, stă în necesitatea de a renunța la sentimentul nemijlocit al independenței eului. Dar, după cum în astronomie noua concepție spune: „E adevărat că nu simțim mișcarea Pământului, dar, dacă admitem nemișcarea lui, ajungem la absurd, iar dacă-i admitem mișcarea, pe care n-o simțim, ajungem la legi”, tot așa în istorie, noua concepție spune: „E adevărat că nu simțim dependența noastră, dar, dacă admitem libertatea noastră, ajungem la absurd, iar dacă admitem dependența noastră de lumea exterioară, de timp și de cauze, ajungem la legi”.
În primul caz a trebuit să renunțăm la nemișcarea noastră în spațiu, de care suntem conștienți, și să admitem existența unei mișcări, pe care nu o simțim; în cazul de față, tot așa, trebuie să renunțăm la libertatea de care suntem conștienți și să admitem existența, rămasă pentru noi insesizabilă, a unei dependențe.
SFÂRȘIT



Note vol. 4

1 — Se spune că sărmana contesă e foarte bolnavă. Medicul spune că are o anghina pectorală.
— Anghina? Vai, e o boală îngrozitoare!
2 Se spune că rivalii s-ar fi împăcat datorită anghinei…
3 — Bătrânul conte e înduioșător, după câte se spune. A plâns ca un copil când medicul i-a spus că e un caz grav.
— Vai, ar fi o pierdere grozavă. E o femeie încântătoare.
— Vorbiți de biata contesă… Am trimis să mi se aducă vești despre starea ei. Mi s-a spus că îi e ceva mai bine. O, fără îndoială, e cea mai fermecătoare femeie din lume… Suntem din tabere deosebite, dar asta nu mă împiedică s-o stimez după cum merită. E tare nefericită…
4 Poate că aveți dumneavoastră informații mai bune decât ale mele… Dar eu știu din sursă sigură că medicul acesta e un om foarte învățat și foarte priceput. E medicul personal al Reginei Spaniei.
5 … vorbă de duh.
6 Găsesc că e încântător!
7 … eroul de la Petropol…
8 Împăratul restituie drapelele austriece… drapele prietene pe care le-a găsit rătăcite dincolo de drumul știut…
9 Încântător, încântător…
10 Poate că e drumul Varșoviei…
11 Ce vigoare, ce stil!
12 Veți vedea…
13 … vizite de condoleanță…
14 …deși străin, era rus în adâncul inimii lui…
15 … preamilostivul nostru suveran…
16 … ale cărui flăcări îi luminau calea.
17 … necaz…
18 — Îmi aduci vești proaste, colonele?
— Foarte proaste, Sire… părăsirea Moscovei.
— Nu cumva vechea mea capitală s-a predat fără să lupte?
19 Dușmanul e în oraș?
20 Da, Sire, iar în clipa aceasta orașul e scrum… Când am plecat, Moscova era în flăcări…
21 Văd, colonele, din toate câte se întâmplă, că Pronia cerească cere de la noi mari sacrificii… Sunt gata să mă supun tuturor vrerilor ei; dar ia spune-mi, Michaud, cum de ai lăsat armata, văzând acestea, să părăsească fără luptă vechea mea capitală? Nu cumva ai observat semne de descurajare?
22 Sire, îmi veți îngădui să vă vorbesc deschis ca un militar loial ce mă aflu?
23 Colonele, este ceea ce eu pretind totdeauna… Nu-mi ascunde nimic, vreau neapărat să știu cum stau lucrurile.
24 … joc de cuvinte.
25 Sire! Am lăsat întreaga armată, de la comandanți și până la cel din urmă soldat, fără excepție, într-o nemaipomenită și îngrozitoare stare de teamă…
26 Cum asta? Rușii mei să se lase doborâți de nenorocire… Niciodată!
27 Sire… ei se tem ca nu cumva Majestatea Voastră, în marea Ei bunătate, să se hotărască a face pace. Ei ard de dorința de a lupta… și de a dovedi Majestății Voastre, jertfindu-și viața, cât de devotați vă sunt…
28 … Mă liniștești, colonele.
29 Prea bine, întoarce-te la trupe… și spune vitejilor noștri, spune tuturor credincioșilor mei supuși, pretutindeni pe unde vei trece, că, de-ar fi să nu-mi mai rămână nici un soldat, voi trece eu însumi în fruntea iubitei mele nobilimi, a bunilor mei țărani și voi folosi astfel până și ultimele posibilități ale imperiului meu. Ele sunt cu mult mai mari decât își închipuie dușmanii mei… Dar dacă stă scris în cartea Proniei… ca dinastia mea să nu mai domnească pe tronul strămoșilor mei, atunci, după ce voi fi epuizat toate mijloacele care-mi stau în putere, voi lăsa barba să-mi crească până aici și mă voi duce mai curând să mănânc cartofi împreună cu cel din urmă dintre țăranii mei, decât să accept să semnez rușinea patriei mele și a scumpului meu popor, ale cărui sacrificii eu știu să le apreciez!
30 Colonele Michaud, nu uita ceea ce-ți spun eu acum; poate că într-o zi ne vom aminti cu plăcere aceste vorbe: Napoleon sau eu… Noi doi nu mai putem domni împreună. Am învățat să-l cunosc și nu mă va mai înșela…
31 … deși străin, dar rus în adâncul inimii lui… entuziasmat de tot ceea ce auzise…
32 Sire!… Majestatea Voastră semnează în acest moment gloria neamului său și izbăvirea Europei!
33 Zapekanka – lichior de fructe cu diferite mirodenii, preparat în vase ermetic închise, într-un cuptor bine încins.
34 … mai bine mai târziu decât niciodată.
35 … de prost gust.
36 … mătușico.
37 … deocamdată, dragul meu, prea faci curte celeilalte, blondei.
38 Există fel și fel de procedee…
39 … pe care-l salvase din flăcări.
40 … cel care nu vrea să-și spună numele.
41 Cine ești dumneata?
42 Domnule general, nu mă puteți cunoaște, nu v-am văzut niciodată…
43 E un spion rus…
44 — Nu, Monseniore… Nu, Monseniore, nu, n-aveți de unde mă cunoaște… Sunt un ofițer miliționar și n-am părăsit Moscova.
— Numele dumitale?
— Bezuhov.
— Și cine-mi va dovedi că nu minți?
45 Cum vei putea dovedi adevărul spuselor dumitale?
46 Nu ești cine spui…
47 Da, fără îndoială!
48 Pușcași ai regimentului 86, înainte marș!
49 Să se învețe minte să mai dea foc…
50 Copila mea, te iubesc și te cunosc demult.
51 Îți mulțumesc că ai venit, draga mea.
52 „Prințe Kutuzov… vă trimit pe unul din generalii mei aghiotanți ca să discute cu dumneavoastră mai multe chestiuni interesante. Doresc ca Alteța-Voastră să dea crezare spuselor sale, cu atât mai mult cu cât el va exprima sentimentele de stimă și de deosebită prețuire pe care le nutresc demult pentru persoana dumneavoastră… Acesta fiind scopul scrisorii mele, rog pe bunul Dumnezeu, prințe Kutuzov, să vă aibă în sfânta și puternica lui pază. Moscova, 30 octombrie 1812.
Napoleon.”
53 Urmașii m-ar blestema dacă m-ar socoti omul care a făcut primul pas spre o înțelegere oarecare. Aceasta e acum voința poporului meu…
54 „Prima coloană înaintează…”
55 „… a doua coloană înaintează…”
56 Dans popular rus.
57 „… prima coloană înaintează…”
58 … după prădăciuni…
59 … să fie aduși popii înapoi…
60 Căminul mamei mele…
61 Pentru a sublinia folosirea acestor mijloace printr-un act demn de el și de armata franceză, el ordonă să se împartă ajutoare sinistraților de pe urma incendiului. Dar cum alimentele erau prea prețioase pentru a fi date unor străini, dușmani în cea mai mare parte, Napoleon socoti că e mai bine să le dea bani și ei să-și procure din afară proviziile; de aceea porunci să li se împartă ruble-hârtie.
62 … geniul său nu imaginase niciodată ceva mai profund, mai abil și mai vrednic de admirație…
63 „Preotul, pe care-l găsisem și rugasem să reînceapă să slujească, a făcut curățenie în biserică și a încuiat-o. În noaptea asta ușile au fost din nou sparte, lacătele sfărâmate, cărțile rupte și s-au săvârșit tot felul de alte stricăciuni.”
64 „Parte din districtul meu continuă să fie pradă jafului soldaților din corpul 3, care, după ce că smulg nenorociților de refugiați din subterane puținul ce le-a mai rămas, mai au și sălbăticia de a-i răni cu săbiile lor, așa cum am văzut eu în mai multe rânduri.” „Nimic nou în afară de faptul că soldații își permit să fure și să jefuiască. 9 octombrie.” „Furtunile și jaful continuă. În districtul nostru există o bandă de hoți care nu va putea fi arestată decât cu forțe serioase. 11 octombrie.”
65 „Maestrul de ceremonii al palatului se plânge că în ciuda interdicțiilor repetate soldații continuă să-și facă nevoile prin toate curțile, ba până și sub ferestrele împăratului.”
66 … tezaur…
67 Surul.
68 Blegul.
69 Ce soare, nu, domnule Kiril? Ai zice că e primăvară…
70 Dacă ne-am porni pe o asemenea vreme…
71 Și-apoi, domnule Kiril, știi bine, n-ai decât să-i spui un singur cuvânt căpitanului. Asta e unul… care nu uită niciodată nimic. Spune-i căpitanului când își va face rondul; pentru dumneata el face orice.
72 Vezi, St. Thomas, așa-mi zicea el mie mai deunăzi, Kiril e un om cu carte, vorbește franțuzește, e un boier rus peste care a dat nenorocirea, dar e un om. Și se pricepe la… Dacă cere ceva, să-mi spună, nu încape refuz. Când ai apucat să înveți ceva carte, iubești și tu cultura și oamenii bine educați. Pentru dumneata spun toate astea, domnule Kiril. Întâmplarea de mai zilele trecute, dacă nu erai dumneata, s-ar fi sfârșit rău.
73 Bine, bine, mulțumesc, dar ți-o fi rămas și ceva pânză?
74 Mulțumesc, mulțumesc, dragul meu, dar restul? Dar restul?
75 Platoș, hei, Platoș, ia-ți-le ție…
76 Caporal, cum rămâne cu bolnavul?
77 Treceți, treceți…
78 Ei, ce mai vrei? Dracu' să-l ia, doar o fi în stare să meargă! Nu poate, e în agonie… Ai de gând să…
79 Mergeți, fir-ați voi să fiți… înainte… mii de draci…
80 „Uralele împăratului”, adică semnalul de începere a atacului.
81 … copiii Donului…
82 Figuri de scrimă.
83 Oștirile mari înving întotdeauna.
84 Vasilisa Kojina – țărancă din gubernia Smolensk, eroină în războiului de partizani din anul 1812.
85 Știrbul.
86 Vesna – primăvară.
87 A, dumneata ești! Vrei să mănânci? Nu te teme, nu-ți face nimeni nimic rău. Intră, intră.
88 Haină caucaziană.
89 Cine-i…
90 Lăncieri din regimentul 6…
91 Parola?
92 Ia spune, colonelul Gérard e aici?
93 Când un ofițer își face rondul sentinelele nu-i cer parola… Te-am întrebat dacă colonelul e aici.
94 Cu ăsta greu o scoți la capăt.
95 Îi pune el la punct…
96 Tu ești, Clément? De unde dracu…
97 Dacă vă așteptați la cină, să știți că ați venit prea târziu…
98 Tâlharii ăștia sunt peste tot locul…
99 Scârbos lucru să cari după tine hoiturile astea. Mai bine i-ați împușca pe ticăloșii ăștia…
100 Treceți la locurile voastre!
101 Împăratul! Împăratul! Mareșalul! Ducele!
102 Ce-a spus? Ce-a spus?
103 Ai înțeles, copile?
104 Ai înțeles, lua-te-ar dracu!
105 Pentru el e totuna… tâlharul!
106 Cazacii!
107 „Cred că e de datoria mea să fac cunoscut Maiestății Voastre starea trupelor sale în diferitele corpuri de armată pe care le-am inspectat în marș în ultimele trei zile. Ele sunt aproape în întregime în debandadă. Doar a patra parte din soldați au mai rămas sub drapele în aproape toate regimentele, ceilalți rătăcesc care încotro în nădejdea de a găsi mijloace de subzistență și a scăpa de disciplină. În general, ei socotesc că la Smolensk s-ar putea reface. În ultimele zile s-a observat că mulți soldați își aruncă cartușele și armele. Așa stând lucrurile, interesul Majestății Voastre cere ca, oricare ar fi intențiile Voastre ulterioare, să fie adunate trupele la Smolensk; să fie lăsați deoparte oamenii dezarmați, cei fără cai, trenurile regimentare de prisos și o parte din artilerie, ca disproporționată în raport cu numărul actual al trupelor. În plus, câteva zile de repaos și ceva alimente sunt necesare soldaților noștri, extenuați de foame și de oboseală; mulți din ei au murit în ultimele zile pe drumuri și în bivuacuri. Această stare de lucruri merge înrăutățindu-se și ne face să ne temem că dacă nu vor fi luate grabnice măsuri nu vom mai putea stăpâni trupele în cazul unei noi bătălii. 9 noiembrie, la 30 verste de Smolensk.”
108 … ordine de zi…
109 … Majestate, Vere, Prințe de Eckmühl, Rege al Neapolului…
110 Am făcut destul pe împăratul, e timpul să mai fac și pe generalul.
111 „E măreț!”
112 „De la sublim la ridicol nu e decât un pas!”
113 Memoriile lui Wilson.
114 Istoria anului 1812 a lui Bogdanovici: caracterizarea lui Kutuzov și considerațiuni asupra rezultatelor nemulțumitoare ale luptelor de la Krasnoe.
115 O, voinicilor! O, bunii, bunii mei prieteni! Odată oameni! O, bunii mei prieteni!
116 Trăiască Henric al patrulea!
Trăiască acest rege viteaz!
Care era dat naibii…
Și avu întreitul talent.
De a fi un mare băutor,
Un luptător viteaz
Și-un crai fără pereche…
117 Vreți să spuneți că n-am în ce să mănânc. Aș putea, dimpotrivă, să vă ofer tot ce doriți, chiar și în cazul că ați vrea să dați ospețe!
118 Nu vreau să spun decât ceea ce spun.
119 E un sacrilegiu să te războiești cu un popor ca al dumneavoastră!
120 Te-ai închistat, dragul meu!
121 Unul din palatele Kremlinului.
122 „Te iubesc!”
123 Dragă Marie, mi se pare că doarme; e atât de obosit…
124 Eroină din baladele legendarului bard celt Ossian, în culegerea scriitorului scoțian James Macpherson (1738-1796).
125 … rochie foarte înfoiată, cu trenă…
126 … pasiență mare…
127 Amintește-ți că vei muri…
128 Nu, domnule Dessalles, am s-o rog pe mătușa mea să-mi dea voie să mai rămân.
129 Vi-l aduc imediat, domnule Dessalles! Bună seara!
130 … fără conștiință și fără onoare…
131 … și alții de teapa lor…
132 … lozincă…
133 Tugendbund (Uniunea Virtuții) – asociație politică, nobiliaro-burgheză, de orientare liberală, fondată în 1808 în Prusia.
134 Joc de cuvinte. Bunt – răscoală în l. rusă.
135 … sunt omul vostru!
136 … deschide drumuri noi…
137 … firul Maicii Domnului.
138 Te doare ceva?
139 … secreții…