Cu cât trec mai mulți ani, cu atât cunoscuții noștri se îndepărtează unii de alții. Oamenii devin tot mai mult sociali și mai puțin umani. Își pierd particularitățile, calitățile și defectele se uniformizează. Se strică prieteniile. Și curios este că la suprafață, în comportamentul lor, oamenii seamănă tot mai mult (chiar și în ce privește costumele și pieptănătura lor) de parcă diferențele dintre ei au fost anulate. Și totuși, acum cu atât mai mult, simți că diferențele dintre ei s-au accentuat și toți sunt separați pe niveluri ascendente de formalitate și politețe rece.
Ca dealtfel, altădată, casele. Acele case frumoase cu ornamente de ipsos, cu coșurile de fum, cu grădinile, fântânile, fiecare casă cu stilul și înfățișarea ei, cu lipsuri sau chiar stângăcii, au fost înlocuite de cutiile de beton ridicate, cu mai multe etaje, monotone, lipsite de personalitate. Cutii de beton ascunzând Partenonul, Sfântul Gheorghe din Licavitos, sacrificând copacii, ardeii, murele, amintirile noastre din copilărie, zmeii de hârtie, frânghiile de rufe, stelele, echipele desculțe de fotbal, discuțiile la timp de seară de la o fereastră la alta, dintr- curte în alta, cu mirosul de busuioc și mentă, cu văzduhul confesiv, cu luna ca o felie de răcoare...

Oh, au dispărut micile bresle, vânzătorii de înghețată, de iaurt, lăptarii, cei care făceau umbrele, lucrătorii în cositor, plăpumarii, lucrătorii cu dalta, tapițerii, vânzătorii de pește, vânzătorii de legume cu măgarii sau căruțele lor care parfumau împrejurimile cu mirosul de piersică, roșii, pere și trandafiri, au dispărut găinile cotcodăcind triumfător, slăvind ceva necunoscut și familiar, alb, sferic și de necontestat, care nici nu aveau nevoie de ceasuri deșteptătoare pentru că de o parte, de la stele, de alta, de la cocoși, și-au asumat sarcina de a ne informa despre curgerea timpul, despre cum va fi vremea, cu precizie și responsabilitate oarecum șugubeață.

Iar oamenii s-au înghesuit, familie cu familie, în aceste cutii de beton, unul lângă altul, și nici nu se mai văd, nu se mai cunosc, nu se salută, iar în loc de copaci au antene de televiziune, și numai oglinzile din lifturi mai păstrează ceva din amintirea erotismului conjugal...

Nu cumva să spunem că oamenii nu mai discută; cuvinte, nimic altceva, cuvinte nenumărate, dar ei nu comunică, nu spun nimic personal, privat, special, numai cuvinte străine, mecanice, jurnalistice, de interes general, titluri mari din ziare pentru că, într-adevăr, răsfoiesc multe ziare, reviste, citind numai titlurile scrise cu litere mari, despre înșelăciuni, crime, sinucideri. Deasemeni, ascultă știrile de dimineața și seara la televizorul color, de data aceasta. Oamenii sunt bine informați, sunt prezenți (Aici și Azi), dar în totalitate lipsiți de ei înșiși, de trecutul și de viitorul lor, și, bineînțeles, lipsiți de prezentul lor, departe de ceilalți...

traducere Adina Velcea

fragment din cartea Se poate să fie și așa, autor Iannis Ritsos