Ducem o viață greu de trăit. Nu izbutim să adaptăm întotdeauna actele noastre cu viziunea pe care o avem despre lucruri. (Și culoarea destinului meu, tocmai când cred c-o întrezăresc ea și dispare din fața privirii mele.) Trudești și lupți pentru a-ți recuceri singurătatea. Dar într-o zi pământul își dobândește surâsul originar și naiv. Milioane de ochi au contemplat acest peisaj, iar eu găsesc în el primul surâs al lumii. Mă exaltă în înțelesul profund al cuvântului. Mă încredințează că totul în afara iubirii mele este zadarnic și că iubirea mea însăși, dacă nu-i inocentă și lipsită de scop, nu are nici o valoare pentru mine. El îmi refuză o personalitate și amuțește ecoul suferințelor mele. Lumea este frumoasă și asta-i totul. Marele ei adevăr, pe care ni-l propovăduiește cu răbdare, este că spiritul și chiar inima nu înseamnă nimic. Și că piatra încinsă la soare, sau chiparosul parcă și mai înalt sub cerul senin mărginesc singura lume unde „a avea dreptate” dobândește un sens: natura fără oameni. Această lume mă anihilează. Ea mă duce până la capăt. Mă neagă fără mânie. Și eu, consimțind și învins, mă îndrept către o înțelepciune în care totul e gata cucerit – dacă lacrimile nu mi-ar podidi ochii și dacă suspinul adânc de poezie care îmi umflă inima nu m-ar face să uit adevărul lumii.

*

Astăzi mă simt dezlegat de trecutul meu și de tot ce-am pierdut. Nu vreau această constrângere și acest spațiu închis – această fervoare lucidă și răbdătoare. Și tot ce vreau e să țin în mâini, precum pâinea caldă pe care o strângi și-o pipăi, propia mea viață, asemenea celor care au știut să-și împtrejmuiască viața cu flori și coloane. La fel și în lungile nopți din tren când poți să-ți vorbești și să te pregătești să trăiești, față în față cu tine însuți, și acea admirabilă răbdare cu care îți reiei ideile, le oprești din fuga lor, după care înaintezi mai departe. Să-ți lingi viața ca pe-o acadea, s-o modelezi, s-o iubești în sfârșit, așa cum căutăm cuvântul, imaginea, fraza definitivă cel sau cea care conchide, care fixează, cu care vom pleca și care de acum înainte va da culoare privirii noastre. Pot foarte bine să mă opresc aici, să închei în sfârșit un an de viață excesivă și istovitoare. Efortul meu este de a duce până la capăt această prezență a mea față de mine însumi, de-a o menține în fața tuturor chipurilor vieții mele – chiar cu prețul singurătății despre care știu acum cât e de greu de suportat. Să nu cedez: asta e totul. Să nu consimt, să nu trădez. Toată violența mea mă ajută în acest scop și acolo unde ea mă poartă, iubirea mea mă ajunge din urmă și, o dată cu dânsa, pasiunea furioasă de-a trăi care dă sens zilelor mele.
Ori de câte ori cedăm (cedez) vanităților ei, ori de câte ori gândim și trăim pentru „a părea”, trădăm. De fiecare dată, ceea ce mă micșorează în fața adevărului este întotdeauna marea nenorocire de-a vrea să par. Nu-i necesar să ne destănuim celorlalți, ci numai acelora pe care îi iubim. Căci atunci nu ne destănuim pentru a părea, ci numai pentru a dărui. Există mult mai multă forță în omul care nu pare decât atunci când trebuie. A merge până la capăt înseamnă a ști să-ți păstrezi secretul. Știu suferința de-a fi singur, dar păstrându-mi secretul, mi-am învins acestă suferință. Și astăzi nu cunosc glorie mai mare decât aceea de-a trăi singur și ignorat. Să scriu, iată bucuria mea profundă! Să accept lumea și bucuria – dar numai despuiat de toate. N-aș fi vrednic să iubesc goliciunea plajelor dacă n-aș ști să rămân gol de față cu mine însumi. Pentru prima oară înțelesul cuvântului fericire nu mi se pare echivoc. El este oarecum contrariul a ceea ce se înțelege prin obișnuitul „sunt fericit”.
O anumită continuitate în deznădejde sfârșește prin a naște bucuria. Și aceiași oameni care, La San Francesco, trăiesc în fața florilor roșii, păstrează în chilia lor tigva de mort ce le hrănește meditațiile, Florența la fereastră și moartea pe masă. Cât despre mine, faptul că mă simt la o cotitură din viața mea nu se explică prin ceea ce am dobândit, ci prin ceea ce am pierdut. Simt în mine forțe nemăsurate și profunde. Grație lor trebuie să trăiesc așa cum înțeleg eu. Dacă astăzi mă aflu atât de departe de toate, e pentru că singura mea forță este aceea de-a iubi și de-a admira. Viață cu chip de lacrimi și de soare, viață fără sarea și piatra încinsă, viață așa cum o iubesc și-o înțeleg eu, mi se pare că mângâind-o, nu este un fel de popas între da și nu. Ci este da și este nu. Nu și revoltă față de tot ce nu-i lacrimi și soare. Da vieții mele a cărei promisiune viitoare o simt acum pentru prima oară. Un an fierbinte și dezordonat ce ia sfârșit și Italia; nesiguranța viitorului, dar libertatea absolută față de trecutul meu și de mine însumi. Aceasta-i sărăcia și unica mea bogăție. E ca și cum aș reîncepe jocul; nici mai fericit, nici mai nefericit. Dar conștient de puterile mele, disprețuind vanitățile mele și având acea febră, lucidă, care mă împinge în calea destinului meu.