Prolog

Astfel trecu în lumea celor drepți părintele nostru Iosif tâmplarul, tată după trup al lui Cristos, care a trăit o sută unsprezece ani. Mântuitorul le-a povestit apostolilor adunați pe muntele Măslinilor viața acestuia, iar ei au scris tot ce-au auzit. Apoi au depus textul la biblioteca din Ierusalim, notând doar ziua în care sfântul bătrân s-a despărțit de trup în pacea Domnului: 26 epeps.

I. Isus le vorbește apostolilor

1. Într-o zi, aflându-se Mântuitorul nostru pe muntele Măslinilor în mijlocul ucenicilor Săi, le vorbi lor așa: "Fraților preaiubiți și fii ai bunului meu Tată, singurii aleși din toată lumea,

2. Știți bine ce v-am spus de-atâtea ori: trebuie ca eu să fiu răstignit și să îndur moarte; să mă ridic din morți și să vă aduc vestea cea bună pentru ca voi, la rândul vostru, s-o predicați peste întreg pământul; să cobor din înalt o putere asupra voastră, care să vă umple de Duh Sfânt; iar voi, la sfârșit, să îndemnați pe toți la pocăință zicându-le:

3. Mai mult cântărește un pahar cu apă în viața viitoare decât toate bogățiile acestei lumi;

4. și iarăși: mai mult cântărește un singur pas în casa Tatălui meu decât toate bogățiile acestei lumi;

5. și iarăși: mai mult cântărește un ceas de bucurie pentru cei drepți decât o mie de ani pentru cei păcătoși; păcătoșii vor plânge doar și se vor tângui fără ca nimeni să se-ndure de lacrimile lor.

6. Așadar când voi, mădulare osebite ale mele, va trebui să porniți la drum, predicați oamenilor acestea: Tatăl meu vă va cere socoteală după o dreaptă cântărire a faptelor și vă va judeca până la ultimul cuvânt de prisos pe care l-ați rostit;

7. căci așa cum nimeni nu poate scăpa de ghearele morții, tot așa nimeni nu-și poate ocoli propriile fapte, bune sau rele;

8. și încă, vă repet ceea ce v-am spus de-atâtea ori: nici un puternic nu se va putea salva cu propria-i putere și nici un bogat cu toate bogățiile sale.

9. Iar acum, ascultați cu luare-aminte! Vă voi povesti viața tatălui meu Iosif, bătrânul tâmplar binecuvântat de Dumnezeu.

II. Văduvia lui Iosif

1. Era un om pe nume Iosif, născut în Betleem, orașul iudeu al regelui David.

2. Învățase două lucruri în viață: înțelepciunea și meșteșugul tâmplăriei.

3. Omul acesta se căsători și avu fii și fiice: patru băieți și două fete. Băieții se numeau Iuda, Ioset, Iacob și Simeon, iar fetele: Lisia și Lidia.

4. Dar, după scrisa fiecăruia, muri și nevasta lui Iosif, lăsând în urma ei un băiat, pe Iacob, de vârstă fragedă.

5. Iosif era un om drept și lăuda pe Dumnezeu în tot ce făcea. De multe ori trebuia să plece de-acasă împreună cu doi dintre feciorii săi pentru că așa îi cerea meseria. Își câștiga pâinea din lucrul mâinilor sale, cum stă scris în Legea lui Moise.

6. Acest om drept de care vă vorbesc este Iosif, tatăl meu după trup. Cu el s-a logodit mama mea, Maria.

III. Maria în Templu

1. Pe când tatăl meu petrecea, cum v-am zis, în văduvie, mama mea, fecioară plină de haruri și binecuvântată, slujea în Templul Domnului cu mare sfințenie. Împlinise doisprezece ani. Pe primii trei și-i petrecuse în casa părinților, iar pe ceilalți nouă în Templul Domnului.

2. Văzând preoții că sfânta copilă ducea o viață ascetică și cu frică de Dumnezeu, s-au sfătuit între ei și-au hotărât așa: să căutăm un om de treabă și să o logodim cu el până i-o veni ceasul măritișului, ca nu cumva, din delăsarea noastră, să aibă prima scurgere în Templu. Căci am săvârși cu toții un mare păcat.

IV. Maria se logodește cu Iosif

1. Chemară așadar tot tribul lui Iuda și aleseră din el doisprezece bărbați cu numele celor douăsprezece triburi.

2. Dintre aceștia sorții căzură pe bătrânul și bunul Iosif, tatăl meu după trup.

3. Atunci preoții au zis către maica mea, Fecioara: „Mergi cu Iosif și ascultă-l în toate până când va veni ceasul să te măriți”.

4. Iosif o duse pe Maria în casa lui. Aici ea îl găsi pe micuțul Iacob, rămas orfan, pe care-l mângâie și-l îngriji. De aceea i s-a și spus „mama lui Iacob”.

5. După ce o aduse acasă, Iosif plecă la locul unde lucra ca tâmplar.

6. Maica mea, Maria, a trăit doi ani în casa lui Iosif până în ziua aceea minunată.

V. Întruparea

1. Iar în cel de-al paisprezecelea an al vieții sale Eu, Isus, Viața voastră, am venit să locuiesc în pântecele ei din propria mea voie.

2. Abia în a treia lună după ce rămăsese grea, veni și nevinovatul Iosif de la lucrul său. Găsind-o pe Maica Mea însărcinată, a fost cuprins de mânie și de frică. Se gândi s-o părăsească într-ascuns. Atât de scârbă i s-a făcut, încât n-a vrut nici să mănânce în ziua aceea.

VI. Îngerul Gabriel

1. Iată însă că la miezul nopții i se arătă, la porunca Tatălui meu, arhanghelul bucuriei, Gabriel, și-i zise: „Iosif, fiu al lui David, nu-ți fie teamă s-o ții în casa ta pe Maria. Află că pruncul pe care ea-l va naște este rod de la Duhul Sfânt.

2. Va naște un fiu căruia îi vei pune numele Isus. El va paște neamurile cu toiag de fier”.

3. Apoi îngerul se făcu nevăzut. Iar Iosif, trezindu-se, împlini întocmai ce-i spusese îngerul Domnului și o ținu pe Maria în casa lui.

VII. Călătoria la Betleem

1. Între timp ieși poruncă de la împăratul Augustus ca fiecare să meargă și să se înscrie în cetatea unde s-a născut.

2. Bunul bătrân porni și el la drum spre Betleem, cetatea sa natală. O luă și pe Fecioara Maria, maica mea. Și pentru că sorocul nașterii era aproape, el dictă numele scribului în felul următor: Iosif, fiul lui David; Maria, soția sa și Isus, fiul lor, din tribul lui Iuda.

3. Apoi Maria, Maica Mea fecioară, mă născu pe când se întorceau de la Betleem, chiar lângă mormântul Rahelei, soția patriarhului Iacob, mama lui Iosif și a lui Beniamin.

VIII. Fuga în Egipt

1. Iată însă că Satana s-a băgat în sufletul lui Irod cel Mare, tatăl lui Arhelaos, același care i-a tăiat capul iubitei mele rude, Ioan.

2. Irod umbla să mă răpună, deoarece credea că împărăția mea este din lumea aceasta.

3. Dar Tatăl meu îi descoperi totul lui Iosif printr-o viziune. Și îndată el fugi din Iudeea, luându-ne pe mine, pe Mama și pe Salomeea. Am coborât așadar în Egipt, unde am rămas vreme de un an, până când Irod muri mâncat de viermi - răsplată meritată pentru sângele nevinovat pe care îl vărsase.

IX. Întoarcerea la Nazaret

1. După ce nelegiuitul de Irod s-a stins din viață, ne-am întors și noi în Israel. Aici ne-am dus să locuim într-o cetate din Galileea, pe nume Nazaret.

2. Tatăl meu, bătrânul cel binecuvântat, lucra mai departe ca tâmplar. Astfel, datorită lui am putut trăi liniștiți. Căci el, aș putea zice, n-a mâncat niciodată pâine pe degeaba, urmând în toate Legea lui Moise.

X. Bătrânețea lui Iosif

Deși era înaintat în vârstă, trupul îi rămăsese zdravăn. Avea privirea ageră și nu-i lipsea nici un dinte. Nu-și pierduse nici judecata dreaptă, nici înțelepciunea. La cei o sută unsprezece ani părea încă tânăr.

XI. Cumințenia lui Isus

1. Fiii săi cei mai mari, Ioset și Simon, după ce s-au însurat au mers să trăiască fiecare la casa lui. Cele două fete s-au măritat și ele, cum e legea omenească, așa încât Iosif a rămas doar cu fiul cel mai mic, cu Iacob.

2. Cât despre mine, după ce Maica m-a născut, am fost mereu împreună cu ei, dându-le ascultare ca un fiu. Am făcut tot ceea ce-i omenesc, în afară de păcat.

3. Mariei îi ziceam „mamă”; iar lui Iosif, „tată”. Tot ce-mi cereau făceam și niciodată nu scoteam vreun cuvânt rău în fața lor. Căci îi iubeam nespus de mult.

XII. Ceasul de pe urmă

1. Veni însă și ceasul în care tatăl meu, Iosif, trebuia să părăsească această lume, așa cum le e scris tuturor bieților muritori.

2. Iar când trupul începu să-i slăbească, îngerul său păzitor se apropie și-i zise: „Vei muri în anul acesta!”.

3. Atunci, simțind cum i se tulbură sufletul, plecă la Ierusalim, intră în Templul Domnului, îngenunche dinaintea altarului și se rugă așa:

XIII. Rugăciunea lui Iosif

1. „O, Dumnezeule, Tată preamilostiv și Dumnezeu al întregii făpturi, Stăpânitor al sufletului, al trupului și al cugetului meu!

2. Dacă e-adevărat că mi s-au împlinit zilele pe care mi le-ai dăruit în această lume, te rog, Stăpâne Dumnezeule, trimite pe arhanghelul Mihail să stea lângă mine până când sufletul meu nefericit va ieși din trup fără durere sau tulburare.

3. Căci moartea stârnește în toți mare durere și tulburare, fie el om, animal domestic sau fiară, vierme sau pasăre.

4. Pentru toate făpturile de sub cer în care adie suflarea vieții, ultima clipă, adică despărțirea sufletului de trup, este chinuitoare.

5. De aceea, Stăpâne, îngăduie îngerului să rămână lângă trupul și lângă sufletul meu până când va trece, fără nici o durere, clipa despărțirii lor.

6. Fă ca îngerul pe care mi l-ai dat în ziua nașterii mele să nu mă privească, în drum spre tine, cu ochi supărați ci cu ochi iubitori și senini.

7. Fă ca toți cei cu față schimbătoare să nu mă-mpiedice să ajung la tine.

8. Nu lăsa ca sufletul meu să cadă în mâinile păzitorilor porții și scapă-mă de judecata cea înfricoșătoare.

9. Fă ca valurile acelui râu de foc în care sufletele trebuie să se curețe înainte de a privi slava feței tale să mă privească fără dușmănie.

10. O, Dumnezeule care judeci cu adevăr și dreptate, fie ca mila Ta să-mi aducă mângâiere, Tu, izvorul tuturor bunătăților! Slavă ție în vecii vecilor. Amin!”.

XIV. Boala lui Iosif

1. După ce s-a întors acasă, la Nazaret, Iosif a fost lovit de-o boală ce-avea să-l ducă în mormânt.

2. Aceasta s-a arătat mai crudă ca niciodată.

3. Iată, pe scurt, viața iubitului meu părinte, Iosif:

4. La patruzeci de ani se căsători și trăi cu femeia sa alți patruzeci și nouă. De la moartea acesteia trecu un an.

5. Apoi Maica Mea a rămas doi ani în casa lui Iosif, după ce preoții i-o încredințaseră cu următoarea poruncă: „Ai grijă de ea până în ziua căsătoriei voastre!”.

6. La începutul celui de-al treilea an al șederii sale aici - împlinise cincisprezece ani - m-a născut pe mine, în chip tainic, despre care nici o creatură nu știe nimic în afară de Mine însumi, de Tatăl Meu și de Duhul Sfânt.

XV. Slăbirea trupului

1. Viața părintelui meu Iosif, bătrânul cel binecuvântat, se întinse pe o sută unsprezece ani - atât îi hărăzise bunul meu Tată.

2. Se despărți de trup în a douăzeci și șasea zi a lunii epep.

3. Atunci aurul curat al trupului său începu să se stingă, iar argintul cugetului și judecății să se înnegrească.

4. Uită să mănânce și să bea; pierdu îndemânarea cu care lucra de obicei.

5. În zorii zilei de 26 epep, pe când se afla încă în pat, a fost cuprins de-o mare tulburare. Scoase un geamăt cumplit, bătu din palme și începu să urle:

XVI. Plângerea lui Iosif

1. „Vai de mine și de ziua în care m-am născut!

2. Vai de pântecele în care am primit sămânța vieții! Vai de sânul care m-a alăptat!

3. Vai de genunchii pe care am fost legănat!

4. Vai de brațele care m-au ținut până când am crescut și am început să păcătuiesc!

5. Vai de limba și de buzele mele, care de-atâtea ori au rostit vorbe nelegiuite, au mințit, au pârât și au bârfit pe nedrept!

6. Vai de ochii mei care au văzut scandaluri!

7. Vai de urechile mele care au ascultat cu plăcere vorbe deșarte!

8. Vai de mâinile mele care au furat lucruri străine!

9. Vai de stomacul și de pântecele meu care au tânjit după îmbucătura altuia; și când o dobândeau o devorau mai iute ca flăcările unui foc mistuitor!

10. Vai de picioarele mele care au făcut rău trupului, căci l-au purtat adesea pe cărări greșite!

11. Vai de trupul care mi-a pustiit sufletul, înstrăinându-l de Dumnezeu-Creatorul!

12. Ce să mă fac!? Sunt înconjurat din toate părțile.

13. Vai, cu adevărat mare este nefericirea păcătoșilor!

14. Adâncă tristețe l-a cuprins pe tatăl meu, Iacob, înainte de a-și da duhul și nu mă ocolește
nici pe mine, blestematul!

15. Isus, Dumnezeul, este mijlocitorul sufletului și al trupului meu; împlinească-se în mine voia lui!”.

XVII. Spovedania

1. După ce-a rostit el aceste cuvinte, eu m-am ridicat și am intrat în odaia unde stătea întins. Și văzându-l atât de tulburat i-am zis: „Bine te-am găsit, iubit părinte și bătrân binecuvântat!”.

2. El mi-a răspuns cu o voce sugrumată de frica morții: „Fii de o mie de ori binevenit, căci, iată, numai auzindu-ți vocea, sufletul meu s-a mai liniștit.

3. Isuse, Stăpânitorul meu; Isuse, Regele meu adevărat, Mântuitorul meu bun și milostiv; Isuse, eliberatorul meu; Isuse, călăuza mea; Isuse, apărătorul meu; Isuse, Tu, în bunătatea Căruia sunt toate; Isuse, al cărui nume dulce și puternic stă pe buzele tuturor; Isuse, ochi ce vede și ureche ce aude cu adevărat - ascultă azi pe slujitorul Tău! Pentru că spre Tine înalț rugăciuni și-n fața Ta vărs lacrimi amare!

4. Cu adevărat Tu ești Dumnezeu. Da, Tu ești Stăpânitorul, după cum mi-a vestit îngerul de multe ori, dar mai cu seamă în ziua aceea în care inima mea colcăia de bănuieli omenești; căci o văzusem pe Fecioară însărcinată și vroiam să o părăsesc.

5. Dar pe când mă gândeam eu la asta, mi-a apărut în vis un înger și mi-a zis: „Iosif, fiu al lui David, nu-ți fie teamă să o iei pe Maria de nevastă, fiindcă pruncul pe care îl va naște este rod de la Duhul Sfânt.

6. Nu scorni bănuieli despre sarcina ei! Va naște un fiu și-l vei numi Isus”.

7. Tu ești Isus Cristos, Mântuitorul sufletului, al trupului și al cuge tului meu. Nu mă osândi pe mine, slujitorul Tău și rodul mâinilor Tale!

8. Eu nu știam și nu deslușeam misterul nașterii Tale minunate, pentru că nu auzisem niciodată până atunci că o femeie ar putea zămisli fără bărbat și că o fecioară ar putea naște fără să-și rupă astfel pecetea fecioriei.

9. O, Stăpânitorul meu! Dacă n-aș fi cunoscut legea acestei taine, n-aș fi crezut în Tine, în nașterea Ta sfântă, și nici n-aș fi cinstit-o pe Maria, Fecioara care Te-a născut.

10. Îmi amintesc și-acum de ziua în care un copil muri mușcat de-un șarpe.

11. Toate rudele s-au năpustit atunci asupra Ta, vrând să Te ducă înaintea lui Irod.

12. Dar ție ți s-a făcut milă de bietul copil și l-ai înviat din morți, ca să mărturisească de față cu toți că nu Tu l-ai omorât. Ce mare bucurie a fost atunci în casa mortului!

13. Dar eu Te-am tras de urechi și ți-am zis: „Ai grijă ce faci, fiule!”.

14. Tu mi-ai răspuns amenințător: „Dacă n-ai fi tatăl meu după trup, te-aș învăța minte pentru ceea ce mi-ai făcut”.

15. Domnul meu și Dumnezeul meu, dacă din pricina acelei zile ai venit astăzi cu glas de judecată și ai îngăduit ca asemenea prevestiri cumplite să se abată asupra mea, Te rog, nu mă duce înaintea judecății Tale și nu Te război cu mine!

16. Căci eu sunt robul Tău și fiul roabei Tale.

17. Iar de-mi vei rupe lanțurile încet și fără să simt, atunci și eu îți voi aduce jertfă binecuvântată: voi, mărturisi slava Ta dumnezeiască, voi mărturisi că Tu ești Isus Cristos, Fiu adevărat al lui Dumnezeu și deopotrivă Fiu adevărat al omului”.

XVIII. Durerea Mariei

1. La aceste cuvinte ale tatălui meu Iosif nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile și am izbucnit în plâns. Vedeam cum moartea pune încet stăpânire pe el și-i auzeam cuvintele amare ce-i ieșeau din gură.

2. Atunci, fraților, mi-am amintit de moartea pe cruce pe care urma s-o îndur pentru viața întregii lumi.

3. Iar Maica Mea preaiubită, al cărei nume este plăcut tuturor celor ce mă iubesc, se ridică și-mi zise cu glas înlăcrimat: „Vai de mine, Fiule, uite cum se apropie moartea de Iosif, bătrânul blând și binecuvântat, tatăl Tău după trup, mult iubit și cinstit!”.

4. Eu i-am răspuns: „Maică preaiubită, care om născut în trup va scăpa de ghearele morții?

5. Căci moartea este stăpâna tuturor oamenilor, Maică binecuvântată.

6. Și tu va trebui să mori ca toți ceilalți oameni.

7. Totuși moartea voastră, a tatălui meu Iosif și a ta, o, maică binecuvântată, nu poate fi numită cu adevărat moarte, ci mai degrabă viață veșnică, fără de sfârșit.

8. Chiar și eu voi muri pentru toți, din pricina trupului în care m-am îmbrăcat.

9. Iar acum, Maică preaiubită, ridică-te și intră la bătrânul binecuvântat Iosif, ca să vezi ce soartă îl așteaptă acolo, sus”.

XIX. Isus și Maria îl priveghează pe Iosif

l. Maria se ridică, intră în odaia în care zăcea Iosif și văzu semnele clare ale morții pe chipul lui.

2. Eu, fraților, m-am așezat la căpătâiul muribundului, iar Maica Mea, la picioarele lui.

3. El își ținea privirea ațintită spre mine, fără să-mi poată spune vreun cuvânt. Căci moartea îl cuprindea încetul cu încetul.

4. Apoi se uită în sus și scoase un geamăt puternic.

5. I-am ținut mult timp mâinile și picioarele, căci el se zbătea și mă ruga să nu-l las singur cu dușmanii.

6. I-am pus mâna pe piept și am simțit că sufletul îi urcase deja la gât, pe unde urma să părăsească trupul. Dar clipa supremă a morții încă nu sosise. Sosiseră doar lacrimile, tulburarea și slăbiciunea dinaintea ei.

XX. Agonia

1. Când maica mea preaiubită văzu că-i pun mâna pe piept, îi atinse picioarele și simți cum îi dispare fierbințeala.

2. Atunci se întoarse către mine și-mi zise: „Mulțumesc, fiule preaiubit; din clipa când i-ai pus Tu mâna pe trup nu mai are nici un pic de fierbințeală.

3. Uite, picioarele-i sunt reci ca gheața”.

4. Eu i-am chemat pe fiii și pe fiicele lui și le-am zis: „Haideți să vorbiți cu tatăl vostru chiar în clipa aceasta, până nu i se închide gura pe veci și i se răcește trupul”.

5. Atunci fiii și fiicele lui au intrat și i-au vorbit. Dar el începuse să simtă durerea morții și nu mai vroia să întârzie în lumea aceasta.

6. Lisia, fiica lui Iosif, se ridică și zise către frații săi: „O, fraților preaiubiți, de aceeași boală a suferit și mama noastră, care a plecat și n-am mai văzut-o până în ziua de azi.

7. La fel se întâmplă și cu tatăl nostru Iosif - nici pe dânsul n-o să-l mai revedem în veci”.

8. Atunci toți fiii lui Iosif au izbucnit în lacrimi. Maria, Maica Mea, și cu mine plângeam laolaltă cu ei, fiindcă sosise ceasul morții.

XXI. Moartea

1. M-am uitat și am văzut moartea venind spre casa noastră. În urma ei erau amenti și diavolul însoțit de o mulțime uriașă de „ciocli” îmbrăcați în foc și vomitând fum amestecat cu sulf.

2. Tatăl meu își ridică ochii și dădu peste chipurile acelea care îl priveau cu mânie și ură. Căci așa se uită ei la toate sufletele ce ies din trup, dar mai ales la cele păcătoase.

3. Văzând că moartea se află în fruntea lor, ochii bunului bătrân se umplură de lacrimi.

4. În clipa aceea tatăl meu Iosif își dădu sufletul cu un suspin adânc. Iar sufletul său căuta un loc unde să se-ascundă și să scape.

5. Eu, auzindu-l pe tatăl meu suspinând din pricina acelor dihănii necunoscute, m-am ridicat iute și am strigat către diavol și către cei din jurul lui.

6. Și îndată ei o luară la fugă rușinați și buimăciți.

7. Nimeni din cei de față, nici chiar Maria, Maica Mea, n-a simțit oastea aceea înspăimântătoare care vânează sufletele oamenilor.

8. Când moartea și-a dat seama că alungasem din preajma ei toate puterile iadului, astfel încât nu-i mai putea face nimic lui Iosif, s-a umplut de frică.

9. Iar eu m-am ridicat și am rostit o rugăciune către Tatăl meu, Dumnezeul preamilostiv:

XXII. Rugăciunea lui Isus

1. „Tată preamilostiv, Tată al adevărului, ochi ce vezi tot și ureche ce asculți tot, auzi-mă, sunt eu, Fiul Tău iubit și Te rog pentru tatăl meu Iosif, făptura mâinilor Tale. Trimite o ceată de îngeri împreună cu Mihail, împărțitorul bunătăților și cu Gabriel, vestitorul luminii, ca să însoțească sufletul tatălui meu Iosif prin cei șapte eoni întunecoși. Și nu-l lăsa să meargă singur pe cărări primejdioase; căci mare spaimă naște vederea duhurilor rele ce sălășluiesc acolo, pe malul unui râu de foc învolburat ca o mare în vreme de furtună.

2. Fie-ți milă de sufletul tatălui meu, Iosif, când va veni să se odihnească între palmele tale; atunci va avea nevoie de Tine!”.

3. Pentru că, vă spun, preacinstiți frați, orice om în stare să aleagă binele de rău, dacă-și va pierde timpul umblând după desfătările ochilor, când i se va apropia ceasul morții și va trebui să se înfățișeze la cumplita judecată spre a se apăra, acela sigur va avea nevoie de mila bunului meu Tată.

4. Acum, să vă povestesc mai departe cum a trecut la ceruri Iosif, bătrânul cel binecuvântat.

XXIII. Iosif își dă duhul

1. După ce și-a dat ultima suflare l-am sărutat.

2. Îngerii i-au luat sufletul și i l-au înfâșurat în lințolii moi ca mătasea.

3. Stăteam chiar lângă el; dintre cei de față, nici unul nu și-a dat seama că murise.

4. Am încredințat sufletul lui Mihail și lui Gabriel, ca să-l apere de toate duhurile rele. Îngerii au cântat imnuri de slavă mergând înaintea lui, până au ajuns la bunul meu Tată.

XXIV. Doliu în casa lui Iosif

1. Atunci m-am aruncat peste trupul tatălui meu Iosif, care zăcea acolo fără vlagă. I-am închis ochii, gura și m-am ridicat să-l privesc.

2. Apoi am zis către Fecioară: „O, maică Maria, unde sunt toate lucrurile făcute de el din copilărie și până acum? S-a isprăvit cu toate, ca și cum el nici n-ar fi fost pe lumea asta!”.

3. Când au auzit ce-i spusesem Mariei, Maica Mea fecioară, fiicele și fiii lui Iosif m-au întrebat izbucnind în lacrimi: „Doamne, tatăl nostru a murit fără ca noi să ne dăm seama?”.

4. Eu le-am răspuns: „Da, a murit; dar moartea lui nu este moarte, ci viață veșnică.

5. Mare bucurie îl așteaptă acolo pe iubitul meu tată Iosif. Din clipa în care sufletul i-a părăsit trupul pentru el s-a isprăvit cu orice durere. A apucat pe calea împărăției veșnice lăsând în urmă o dată cu trupul toate chinurile și îndeletnicirile deșarte ale acestei lumi și se îndreaptă spre locul de odihnă al Tatălui meu, din cerurile nepieritoare”.

6. Totuși când le-am spus fraților mei: „Tatăl vostru a murit”, ei s-au ridicat, și-au sfâșiat veșmintele și l-au plâns multă vreme.

XXV. Îmbălsămarea

1. Locuitorii din Nazaret și din toată Galileea, aflând trista veste, au alergat la locul unde ne aflam noi. Au bocit până la ceasul al nouălea, după cum stă scris în Legea iudaică.

2. Apoi i-am trimis pe toți acasă. Eu am spălat trupul tatălui meu Iosif, l-am uns cu balsam și am înălțat către Tatăl iubit din ceruri o rugăciune dumnezeiască pe care o scrisesem cu propriile-mi degete, înainte de întrupare, în pântecele Fecioarei Maria.

3. Iar când am zis Amin au apărut o mulțime de îngeri. Am poruncit la doi dintre ei să întindă un lințoliu și să înfășoare în el trupul tatălui meu Iosif.

XXVI. Binecuvântarea

1. Atunci am pus mâinile pe trupul lui și am zis: „Să nu te atingă putreziciunea morții; să nu-ți putrezească urechile; să nu-ți miroase trupul urât; lințoliul în care te-am înmormântat să nu se facă una cu pământul și la fel carnea cu care te-am îmbrăcat; ci să rămână lipită de oasele tale până în ziua ospățului celor o mie de ani; să nu îmbătrânească niciodată, iubitul meu tată, părul acesta pe care l-am mângâiat de-atâtea ori! Norocul să te însoțească pretutindeni!

2. Iar pe cel ce va aduce daruri la mormântul tău în ziua de 26 epep eu îl voi binecuvânta cu o mulțime de daruri cerești.

3. La fel, cine va da o bucată de pâine unui sărac în numele tău, acela nu va duce lipsă de nimic câte zile-o avea.

4. Îți voi îngădui să chemi la ospățul celor o mie de ani pe toți care, de ziua ta, au dat un pahar cu vin unui străin, unei văduve sau unui orfan.

5. Te voi dărui, tată preaiubit, încă din timpul vieții lor, tuturor celor care vor scrie cartea trecerii tale spre lumea de dincolo și vor însemna toate cuvintele care mi-au ieșit azi din gură. Iar când ei vor părăsi această lume, eu voi face să dispară catastiful unde sunt scrise păcatele lor și nu vor suferi nici o caznă în afară de moarte și de râul de foc dinaintea Tatălui meu, în care trebuie să se curețe toate sufletele.

6. Dacă un sărac nu poate face nimic din ce-am spus până acum, atunci să pună numele Iosif unuia dintre fiii săi, în cinstea ta. Și eu voi avea grijă ca în casa aceea să nu intre nici foamea, nici boala. Căci acolo cu adevărat locuiește numele tău”.

XXVII. Îngroparea lui Iosif

1. Atunci au intrat în casă bătrânii cetății împreună cu groparii. Þineau să-l îngroape după obiceiul iudaic.

2. Au găsit cadavrul pregătit pentru înmormântare. Lințoliul i se lipise atât de tare de trup - parcă ar fi fost prins în cuie de fier - încât nu i-au mai recunoscut deschizătura.

3. Apoi au dus trupul la mormânt.

4. Când au ajuns acolo și se pregăteau să intre, ca să-l așeze lângă rămășițele tatălui său, eu mi-am amintit de ziua în care m-a luat în Egipt și de toate necazurile pe care le-a îndurat pentru mine. Și n-am mai putut rezista. M-am întins peste trupul lui și am plâns multă vreme zicând:

XXVIII. Tânguirea lui Isus

l. „O, moarte, câte lacrimi și tânguiri se nasc din pricina ta! Dar toată puterea îți vine de la Cel ce stăpânește lumea;

2. de aceea nu te învinovățesc pe tine, ci pe Adam și pe Eva;

3. căci moartea nu face nimic fără porunca Tatălui meu;

4. unii au trăit până la nouăzeci de ani, alții chiar mai mult,

5. dar nimeni n-a zis vreodată: „Eu am văzut moartea” sau „Âmi dădea din când în când târcoale”,

6: ci moartea vine și te încearcă o singură dată și atunci numai trimisă de bunul meu Părinte;

7. când vine să caute pe cineva ea știe că așa a fost hotărit în cer;

8. iar dacă hotărârea s-a luat cu mânie, tot cu mânie o va duce și moartea la îndeplinire, smulgând sufletul acelui om și dăruindu-l stăpânului ei;

9. nu stă în puterea morții să-l azvârle pe om în iad ori să-l ducă în împărăția cerurilor;

10. moartea împlinește porunca lui Dumnezeu, spre deosebire de Adam care, nefăcând voia Tatălui meu, a săvârșit o nelegiuire; Tatăl s-a mâniat pentru că în loc să asculte de porunca sa Adam a ascultat de vorbele amăgitoare ale Evei; de atunci toată făptura a fost sortită morții;

11. dacă Adam s-ar fi supus, Tatăl nu l-ar fi pedepsit cu moarte;

12. asta mă împiedică și pe mine, acum, să-l rog pe bunul meu Tată să trimită un car luminos pentru Iosif, ca să nu guste amărăciunea morții; apoi să-l ducă la locul de odihnă cu tot cu trupul în care s-a născut și să trăiască acolo împreună cu îngerii mei;

13. din cauza neascultării lui Adam s-au abătut peste omenire atâtea rele, dar mai cu seamă acela, fără leac, al morții;

14. eu însumi, întrucât am un trup supus durerii, va trebui să gust amarul morții, din milă față de creaturile mele”.

XXIX. Elogiul lui Iosif

1. Pe când mă tânguiam eu așa

2. aceia au deschis mormântul și au așezat cadavrul lângă al tatălui său Iacob.

3. Iosif a trăit o sută unsprezece ani. Nu-i lipsea nici un dinte din gură, vederea nu-i slăbise deloc, iar la înfățișare părea un copil.

4. N-a suferit niciodată de ceva. A lucrat fără încetare în atelierul său de tâmplărie până când a dat peste el boala aceea blestemată care l-a răpus.

XXX. Nedumerirea apostolilor

1. După ce Mântuitorul a terminat de povestit, noi, apostolii, ne-am ridicat în picioare plini de bucurie, i-am adorat mâinile și picioarele și i-am zis: "Domnul și Mântuitorul nostru, îți mulțumim pentru că te-ai îndurat să ne cinstești cu aceste cuvinte vii ale tale;

2. totuși am rămas cu o nedumerire, bunule Mântuitor: nu putem înțelege cum le-ai dăruit nemurirea lui Enoh și Ilie - căci aceștia doi se bucură de toate bunurile corporale, trăind încă și acum cu trupurile în care s-au născut, neatinse de putreziciune -,

3. În vreme ce binecuvântatului bătrân Iosif, tâmplarul, pe care l-ai preacinstit numindu-l „părinte” și ascultându-l în toate - ba chiar și nouă ne-ai poruncit: „Când vă voi da putere și voi trimite glasul Tatălui meu, adică Duhul, Mângâietorul asupra voastră și când veți porni să predicați Sfânta Evanghelie, predicați și despre iubitul meu tată, Iosif!”

4. și încă: „Scrieți aceste cuvinte vii în testamentul despărțirii sale de lume!”

5. și încă: „Citiți aceste cuvinte în zilele de sărbătoare!”

6. și încă: „Cine n-a învățat să citească cum trebuie, să nu citească aceste cuvinte în zilele de sărbătoare!”

7. În sfârșit: „Cine va scoate sau va adăuga ceva acestor cuvinte, ca să mă facă mincinos, va fi pedepsit!”

8. așadar vedem cu uimire că, după ce l-ai numit „tatăl tău după trup” din ziua în care Te-ai născut la Betleem, nu i-ai îngăduit totuși să se bucure de viața veșnică".

XXXI. Răspunsul lui Isus

1. Mântuitorul nostru a răspuns așa: "Pedeapsa dată de Tatăl meu lui Adam va rămâne atâta timp cât acesta va continua să nu asculte de poruncile Tatălui.

2. Când Tatăl meu hărăzește ca un om să fie drept, atunci omul acela devine alesul Lui.

3. Când un om iubește lucrările diavolești, Dumnezeu îl părăsește; și oricât de lungă i-ar fi viața, într-o zi, chiar dacă până atunci va scăpa nepedepsit, va cădea și el în mâinile diavolului.

4. Dacă însă un om va trăi mulți ani făcând numai bine, atunci acel om va ajunge bătrân.

5. Când Dumnezeu vede că cineva a apucat-o pe calea pierzării, îi scurtează viața la jumătate.

6. Pe lângă acestea, profețiile asupra neamului omenesc rostite de Tatăl meu trebuie să se împlinească întru totul.

7. I-ați amintit pe Enoh și pe Ilie. „Aceștia, ați zis voi, trăiesc mai departe cu trupul lor de pe pământ. De ce n-ai îngăduit și tatălui Tău, Iosif, să-și păstreze trupul?”.

8. Eu vă spun - de-ar fi trăit Iosif încă zece mii de ani, tot ar fi trebuit să moară până la urmă.

9. Fiți siguri, mădularele mele sfânte, că de câte ori se gândesc la moarte, Enoh și Ilie vor să o guste mai repede, ca să scape de greutatea ce apasă asupra lor. Tot trebuie să moară într-o zi de tulburare, spaimă, țipete, prăpăd și întristare.

10. Într-adevăr, Anticristul va omorî doi oameni și le va împrăștia sângele pentru un pahar cu apă; căci aceștia îl vor învinui de față cu toată lumea".

XXXII. Epilog

1. Atunci noi am întrebat: "Domnul nostru și Dumnezeul nostru, cine sunt cei doi oameni despre care zici că fiul pierzării, Anticristul, îi va omorî pentru un pahar cu apă?".

2. Isus, Mântuitorul și Viața noastră, a răspuns: "Enoh și Ilie".

3. Auzind noi cuvintele acestea din gura Mântuitorului, ni s-au umplut inimile de bucurie. Drept pentru care i-am adus laudele și mulțumirile cuvenite. Căci El este Domnul, Dumnezeul și Mântuitorul nostru Isus Cristos și prin El aducem Tatălui toată slava și cinstirea, împreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt, dătătorul de viață, acum și-n vecii vecilor. Amin.