ÎN CURTE LA DIONIS


Pentru Lisette

—... S-o fi văzut acum vreo zece ani, continuă Hrisanti, s-o fi văzut prin 1920-22, cînd cînta la „Floarea-soarelui"! Nu, n-ai de unde s-o știi. Era o circiumă măruntă, tăinuită, pe strada Popa Soare, dar avea și grădină, și în fiecare vară venea să cînte acolo Leana. Așa-i spuneam, și așa îi plăcea și ei să-și spună: Leana. Dar nu uita niciodată să adauge: „Nu mă cheamă așa. Pentru păcatele mele am ajuns să cînt prin cîrciumi, și oamenii îmi spun Leana. Dar eu n-am fost făcută pentru asta." Și poate, uneori, îți lua paharul, îl ducea la buze, și uneori sorbea din el. Zic poate, pentru că nu făcea asta decît arareori, și numai dacă îi plăcea de tine, dacă te vedea că ești tînăr și i se părea ei că ești frumos sau melancolic și visător. Doar ce-și atingea buzele de pahar, dar nu era unul de la masa ei și de la mesele vecine să n-o urmărească avid, sorbind-o din ochi, pentru că, cum să-ți spun? cînd atigea Leana paharul, toată fața i se lumina de un zîmbet nemaivăzut și neînchipuit. Nu putea fi comparat cu nimic, nu semăna cu nimic — nici cu zîmbetul celor mai frumoase femei, nici cu al copiilor și nici cu zîmbetul îngerilor. Da. Nu semăna cu nimic zîmbetul ei cînd își apropia paharul de buze, cu ochii în ochii băiatului. Și zic în-tr-adins „băiatului", pentru că nu cred că am văzut-o vreodată luînd paharul vreunui tînăr trecut de douăzeci de ani. Pe-atunci, prin 1920-22, Leana părea că are vreo douăzeci și cinci de ani, poate, chiar, un an, doi mai mult.
— Cam tot atît pare să aibă și astă-seară, îl întrerupse Cladova.
— Da, nu prea s-a schimbat. Dar, în fond, zece ani, la vîrsta asta, mai ales la o femeie ca ea, nu prea contează... În orice caz, reluă, după ce umplu paharele, cine n-a văzut-o atunci, n-a văzut-o. Nu i-a văzut adevăratul ei zîmbet, vreau să spun. Căci, altminteri, Leana zîmbește întruna, și zîmbește în atîtea feluri — cînd tace, cînd te privește în ochi și te ascultă, chiar cînd cîntă cîntecele ei cele mai triste... Dar începusem să-ți vorbesc de „Floarea-soarelui" pentru că, pe atunci, Leana cînta acompaniindu-se cu vioara. Da, cu o vioară, pe care o sprijinea într-un chip ciudat, așa cum n-am văzut pe nimeni altcineva, o sprijinea cînd de sîn, cînd de coapsă, cînd parcă ar fi ținut-o în aer, dar atunci se mulțumea să-și tremure arcușul pe ultimele coarde. De fapt, nici nu știu dacă era o vioară ca toate celelalte. Pe cît mă pricepeam eu, mi se părea că sunetele seamănă mai degrabă cu cele de violoncel. Și totuși era o vioară mică, dar parcă ar fi avut altfel de coarde, cu sunete joase, grave, melancolice. Și mai ales asta a făcut-o repede celebră la „Floarea-soarelui" — melancolia ei, melancolia cîntecelor ei. Nu știu de unde, nici de la cine le învățase, căci erau cîntece vechi, mai de nimeni cunoscute. Dar nu era numai asta, numai faptul că știa cîntece și balade atît de vetuste, și melodii arhaice: le crea din nou, le cînta așa cum trebuiau ele cîntate ca să ne placă nouă, tinerii de pe-atunci, după război.
— Păcat, vorbi absent Cladova fără să-l privească. Păcat că a renunțat la vioară. Mi-ar fi plăcut s-o văd și eu...
— Dar mai era și altceva. Era farmecul ei, melancolia aceea atît de discretă, aproape neînțeleasă. Te întrebai: Leana asta, de unde o fi venit, din ce mediu? Nimeni nu știa unde locuiește, și nici dacă are sau nu familie: nu știa de ce dispărea așa, pe neașteptate, și nu mai da pe la „Floarea-soarelui" cu săptămînile și nici de ce se întorcea. Enache, patronul, știa și el tot atît de puțin ca și noi. Sau, poate, pretindea numai că nu știe. De cîte ori îl întrebau unii și alții, repeta aceeași poveste: că s-a pomenit într-o bună zi cu ea, cînd el, Enache, tocmai se pregătea să așeze mesele în grădină, căci seara se vestea caldă, și Leana l-a rugat să-i dea voie să cînte,adâugînd repede că nu cere nici un ban și că nu va trece cu cheta pe la mese. „Am cu ce trăi, i-a spus. Dar dacă o să vă placă, să mă lăsați să vin aici, serile, căci așa mi-a fost scris mie. Pentru păcatele mele, mi-a fost scris să cînt prin cîrciumi."
— Pentru păcatele ei, repetă Cladova visător. Cine știe ce-o fi vrut să spună prin asta...
— Așa răspundea cînd o întrebam: că așa i-a fost ei sortit, să cînte prin cîrciumi.
— Fără bani...
— Spunea că are cu ce să trăiască... Și cîți n-au încercat să-i facă curte, cîți fanți de mahala, și ofițeri, și negustori cu stare n-au încercat, în tot felul, s-o ademenească, și uneori rămîneau mult timp după ce plecase și ultimul client, așteptînd-o. Știau că nu doarme la „Floarea-soarelui". Își închipuiau că va trebui să se ducă acasă și o așteptau. Dar o așteptau zadarnic. În noaptea aceea, ca și cum ar fi presimțit, Leana plecase mai devreme, dispăruse fără ca nimeni să prindă de veste. Poate o aștepta vreo trăsură, pe una din străzile vecine, și se făcea nevăzută. Căci nici unul din toți cei care își puseseră ochii pe ea, și care, uneori văzînd că nu se reîntoarce în grădină, porniseră s-o caute pe străzi, nici unul nu izbutise vreodată să dea de ea, de Leana...
— Avea desigur pe cineva. Sau era îndrăgostită.
— Așa spunea și ea, cînd vreunul din noi îi mărturisea, poate mai mult în glumă, dar poate și serios, că e îndrăgostit de ea. „Sînt de mult îndrăgostită, spunea. De cînd mă știu sînt îndrăgostită. De același", repeta ea rîzînd, dacă vreunul din noi îi punea vreo întrebare obraznică.
— Și nu l-ați văzut niciodată? îl întrerupse Cladova, devenit parcă dintr-o dată curios. Vreau să spun, nu venea și el acolo, tînărul de care era îndrăgostită Leana, nu venea s-o asculte?... Sau poate era acolo, la „Floarea-soarelui", și n-ați știut să-l identificați...
— Nu era, reluă după o pauză Hrisanti, zîmbind. Nu era nici la „Floarea-soarelui", și nici într-altă parte. Așa cel puțin mărturisea Leana, și cît ar părea de curios, o credeam. „Pentru păcatele mele, spunea, nu-l cunosc încă, deși știu cine este și-l iubesc. Îl iubesc de mult, și nu mai pot iubi pe altul..." „Spune-ne măcar cum este, stăruia unul din noi. Spune-ne dacă e frumos sau sclipitor, și cu ce daruri e înzestrat, ca să știm și noi și să-l invidiem." „Nu l-am întîlnit încă, răspundea Leana. Nu știu cum arată. Dar cînd îl voi întîlni, am să vi-l aduc aici, să-l cunoașteți și voi."
— Ciudat, spuse Cladova, întorcînd capul spre zidul acoperit cu iederă și zorele, care se prelungea, dincolo de boschete, pînă la bucătării. Foarte ciudat.
— Nu, nu vine încă, îl liniști Hrisanti. N-a trecut jumătate de ceas. Aici, la „Platani", am observat asta mai demult, revine întîia oară după treizeci de minute, iar a doua oară, după vreo cincisprezece. Nu știu dacă astea au fost condițiile ei de la început, dar așa face. Iancu, patronul, e mut, parcă ar fi ferecat. Despre Leana, despre identitatea ei, sau condițiile contractului, și toate celelalte, nu scoate o vorbă.
— Poate că nici aici nu ia nici un ban.
— S-ar putea și asta. Căci și aici face ca la „Floarea-soarelui": din cînd în cînd dispare, și dacă grădina e plină pîna la ultimul loc, Iancu se dă de ceasul morții. Umblă din masă în masă, se scuză față de clienți și improvizează și el cum poate. Acum două săptămîni, cînd am mai fost pe-aici, adusese un taraf de lăutari. Probabil că L-a costat o avere...
— Probabil ca asta e explicația, îl întrerupse Cladova. Mă tot întrebam, după ce-am ascultat-o, cum se face că fata asta, Leana, nu e încă celebră. Acum înțeleg de ce: nu are continuitate, nu se ocupă de ea, de cariera ei, vreau să spun. A fost și a rămas o amatoare... Dar din ce-o fi trăind? Cine o fi întreținînd-o?
Hrisanti zîmbi, încurcat, cu privirile pierdute în gol.
— Nu știu. Poate nu știe nimeni. Ea o ține una și bună: ca e îndrăgostită de același bărbat pe care-l iubea de la începutul începutului și de care ne vorbea acum vreo zece ani, la „Floarea-soarelui". Dar, pretinde, încă nu L-a întîlnit, deși acum tot a mai aflat ceva, pe care nu-l știa la „Floarea-soarelui". Cînd am întîlnit-o, în iunie, și s-a așezat la masa noastră, și m-a recunoscut — sau, poate, s-a prefăcut numai că mă recunoaște, pentru că îi vorbisem de „Floarea-soarelui" — cînd am întrebat-o, mi-a spus că e poet și-l cheamă Adrian.
— Adrian și mai cum?
— Nu știa. Sau poate n-a vrut să-mi spună. Mi-a spus doar că e îndrăgostită tot de el, de Adrian. Și părea fericită că-l cheamă așa, Adrian, și că e poet...
Adrian plăti și coborî grăbit din mașină. In fața hotelului mai privi o dată ceasul, apoi își făcu loc într-una din ușile turnante. Pătrunzînd în hali, clipi din ochi ca și cum ar fi trebuit să se obișnuiască cu lumina artificială. Se îndreptă spre recepție grăbind pasul.
— Am o întîlnire la patru și treizeci, spuse. Sînt puțin în întîrziere. Taxiul. Și nici măcar n-am scuza unui accident...
Se opri brusc și zîmbi. Bătrînul din fața lui clătină încet din cap și-i întoarse zîmbetul.
— Ce e mai curios... adăugă după un răstimp.
Continuînd să zîmbească (dar parcă într-un fel mai secret, ca și cum s-ar fi așteptat la o surpriză), băgă mîna dreaptă în buzunar și, cu mare atenție, începu să caute.
— Ce e mai curios, repetă, îmi scapă numele persoanei. Am, probabil, un lapsus. Dar să nu vă fie teamă, mi s-a mai întîmplat asta. Am, aș putea spune, perioade de amnezie parțială. Din fericire, destul de scurte...
— La patru și treizeci? întrebă bătrînul cu oarecare interes.
— Exact. La patru și treizeci. O voce clară distinsă: o auzeam pentru întîia oară, și încă la telefon, unde adesea vocile sînt desfigurate, năclăite în materie. Cineva care exista în mod plenar, și știa asta, mi-am dat imediat seama.
Își scoase portmoneul și răsfoi cîteva hîrtiuțe. Alese una din ele și o parcurse repede din ochi, ezită o clipă, apoi o mototoli între degete. Era gata s-o zvîrle dar se răzgîndi și o băgă în buzunar.
— Nu e asta. Eram de altfel aproape sigur că nu l-am notat. De ce mi-aș fi dat osteneala să-l notez? Un nume simplu, manifest. Aș putea spune chiar fante, pentru că se arăta pe de-a-ntregul, nu ascundea nimic. De ce l-aș fi notat? N-am notat nici data, nici adresa. Și totuși uite că numele îmi scapă din minte. Baraj, adăugă zîmbind din nou. Lapsus.
Un grup se apropiase de birou, și Adrian se dădu în lături, lăsîndu-i să vorbească cu bătrînul. Apoi întoarse capul și făcu cîțiva pași, la întîmplare. De-abia acum hall-u i se dezvăluia în toată vastitatea lui, luminat în chip misterios, parcă prin tavan și volutele coloanelor, căci nu se vedeau, nicăieri, ferestre, iar lumina zilei, care ar fi trebuit să se reverse prin cele două mari uși turnante, părea depărtată și palidă. Cît putea cuprinde cu ochii, se întindea un singur covor gros, roșu-aprins, a cărui dogoare era întreruptă doar de fotoliile și măsuțele joase, în jurul cărora așteptau, absenți, sau dormitau, bătrîni și bătrîne de toate vîrstele. La răstimpuri treceau și femei tinere. Priveau doar înaintea lor, acolo unde, departe, zăreau oglinzile.
— Era totuși un nume foarte simplu, transparent prin excelență fanic, șopti deodată Adrian, rostind rar și bine articulat cuvintele. Ceva cam ca Theodar, Constantin, William...
Se apropie din nou de birou și arătă condica pe care bătrînul tocmai o consultase.
— Nu aveți cumva pe un domn Constantin sau Theodor, sau poate William, mai ales William?
Bătrînul ridică ochii și-l privi, fără surpriză, dar și fără interes.
— A venit de mult? Adrian înălță din umeri.
— Ah, exclamă, asta nu știu! V-am spus, m-a impresionat vocea la telefon, cînd m-a rugat să vin să-l văd, azi du-pă-amiază, la 4,30 și mi-a dat adresa. Și tot ce mi-a spus atunci m-a interesat în chip prodigios. Ca să vă dați seama: niciodată în viața mea n-am acceptat o întîlnire cu un necunoscut, vreau să spun, o întîlnire la telefon. Chiar dacă ar fi fost critic literar, sau ziarist eminent, sau director de revistă. Chiar dacă ar fi fost un mare editor. Cu femei necunoscute e altceva, e întotdeauna ceva neprevăzut.
Se opri și zîmbi încurcat, dîndu-și seama că o pereche tînără ajunsă poate mai demult în spatele lui, îl asculta.
— Vă rog, le spuse el, trăgîndu-se deoparte și invitîndu-i să se apropie de birou.
Începu din nou să se caute în buzunare. Găsi foița pe care o mototolise cu puțin timp înainte, o desfăcu cu grijă, o întinse și o frecă încet între palme, ca s-o netezească. Apoi o reciti cu neașteptată curiozitate și îneîntare. Fața i se lumină și, înseninat, se rezemă de birou, hotărît să aștepte.
— Cred că e William, spuse îndată ce tînăra pereche se depărta, William, Williams, sau poate Theodor...
Bătrînul nu-și mai ridică privirile. Doar clătină din cap.
— Nu e la noi, spuse. Avem pe doamna William, la anexă, dar e văduvă.
— Nu poate să fie ea, îl întrerupse Adrian. V-am spus, era o voce de bărbat, matură, inteligentă, curtenitoare. Și tot ce mi-a vorbit, tot ce mi-a anunțat, mai ales că are să-mi vorbească, m-a interesat în cel mai mare grad. Ca să mă repet, este prima dată în viața mea cînd...
Bătrînul ridică brusc fruntea.
— Dar ce v-a spus? întrebă. În legătură cu ce?
— Lucruri de o excepțională importanță. Importante nu numai pentru noi, artiștii, scriitorii, sau, să spunem elita, inteligenția, ci pentru orice om viu și întreg. Pentru orice om care vrea să rămînă așa cum s-a visat el întîi, preciza, lumi-nîndu-se din nou la față.
— Afaceri? întrebă celalt, coborînd ușor glasul.
— Da. Adică, da și nu. Mai mult mă anunța ce are să-mi comunice astăzi, la 4,30, și s-a și scuzat că nu poate el să vină să mă vadă, dar avea nu știu ce întîlnire de afaceri......
— De afaceri? repetă bătrînul, scăzînd și mai mult glasul.
— Adică, mai precis, nu s-a exprimat așa, n-a spus „de afaceri", dar am înțeles din context că era reținut la o ședință de lucru, poate o ședință de comitet. Pentru că lucrurile de care mi-a vorbit implică o organizație întreagă, comitete, manifeste, semnături...
Dar bătrînul nu-l mai asculta. Apucase receptorul, ceru un număr, apoi ridică ușor capul.
— E domnul Orlando, spuse. Adrian îl privi ușor dezamăgit.
— Parcă nu-i spunea așa. Era un nume mai simplu: Constantin, Theodor, cam așa ceva...
— E un domn, aici, începu bătrînul, apropiindu-și mult receptorul de buze. Avea întîlnire la 4,30. Dar nu era sigur că... Bine. Perfect. Îl trimit.
Atîrnă receptorul și ridică triumfător privirile.
— Eram sigur, șopti, parcă mai mult pentru sine. Vă așteaptă, continuă cu o voce fermă. E chiar nerăbdător. Vă așteaptă de un sfert de ceas. Domnul Orlando, etajul 11, camera 1029. Luați primul ascensor pe dreapta.
Întinse brațul, dar inutil, căci în acea clipă un grup întreg se îndreptă compact în direcția ascensorului. Adrian mulțumi și grăbi pasul să-i ajungă din urmă. Aproape toți vorbeau tare și vorbeau laolaltă. În fața lui se afla un domn purtînd sub braț un teanc enorm de reviste.
— Aș fi putut jura, îi spuse Adrian, că nu-l cheamă Orlando. Orice alt nume. Căci avea un nume simplu, direct...
Se simți împins de la spate, și atunci înainta și el cu pas mai hotărît. Domnul cu teancul de reviste sub braț îl privea cu simpatie și deschise chiar gura, parcă ar fi vrut să-i spună ceva. Dar în clipa următoare Adrian se simți îmbrîncit cu o neașteptată forță și, înveselindu-se deodată, fără motiv, se trezi, strivit din toate părțile, în ascensor.
Cladova tresări și întoarse brusc capul. Femeia tocmai se apropiase de ușă.
— Evident, ea este, Leana, șopti Hrisanti zîmbind misterios. N-am vrut să spun nimic, să văd dacă ți-o mai amintești și dacă o recunoști. E drept, n-ai apucat s-o vezi de multe ori, pentru că s-a dat repede la fund. Și, ca de obicei, nimeni n-a înțeles de ce.
— Marea pasiune, poate. Mai știi? Nu s-a vorbit de ea, acum cîțiva ani, că se îndrăgostise de doctorul Visarion? Se spunea că ies tot timpul împreună, că erau nedespărțiți...Cu un gest scurt, Hrisanti își trase scaunul mai aproape de masă.
— Nu e nimic adevărat, spuse. Știu foarte bine asta. Și o știu și alții. O știe — și o spune — chiar doctorul Visarion. Evident, nu înseamnă nimic că o spune și el. Doctorul e un om discret. Dar n-aveai decît să te uiți la el cînd erau împreună, și înțelegeai. Doctorul, sărac, era îndrăgostit ca un adolescent, și poate de aceea îi plăcea Leanei, că se purta ca un adolescent îndrăgostit pentru întîia oară, cast și exaltat, și puțin fantast, ca într-un roman englezesc. Oricine îi vedea împreună, la vreun restaurant, la teatru, chiar la el acasă, la recepțiile acelea spectaculare, oricine îi vedea înțelegea că între ei nu era nimic, și nici nu fusese vreodată. Mai grav: ghicea că niciodată nu va fi nimic între ei. Și faimoasa, mult lăudata stăpînire de sine a doctorului..., ei bine, și îmi cer iertare că aș putea părea indiscret, dar ai să înțelegi de ce trebuie să spun asta, ei bine, sînt prieteni care ți-ar putea povesti multe scene de deznădejde, cînd bietul om nu-și mai putea stăpîni nici măcar lacrimile. Pentru că, toată lumea înțelesese asta, doctorul era îndrăgostit așa cum nu fusese niciodată, și trecuse acum de patruzeci de ani, avea tot ce-ar fi putut să aibă un bărbat atît de inteligent, și de interesant ca el: glorie, și avere, și prestigiu, și influență, avea tot. Dar, din nefericire pentru el, exista Adrian. Cineva, un necunoscut, despre care Leana afirma că e poet, deși nu-l întîlnise încă. Dar se purta, și față de doctor, și față de ceilalți, ca și cum într-adevăr acest inaccesibil poet, Adrian, ar fi existat în carne și oase...
— Și poate că într-adevăr exista...
— Așa se pare că ar fi crezut și doctorul. Probabil că a pus s-o urmărească, fără știrea ei, bineînțeles, să afle ce făcea, unde se ducea, pe cine vedea, dar pînă la urmă, s-a convins și el că, oriunde ar fi existat acest Adrian, el nu se afla în București. Evident, doctorul știa — și știa asta de mult, de cînd se împrieteniseră — unde locuiește Leana. Probabil că era unul din puținii care-i călcaseră în casă. Dar nici el n-a spus nimic... Și, pentru mine, adăugă cu un alt glas, unul din lucrurile cele mai misterioase ale acestei povești e și faptul că n-am aflat niciodată în ce fel de casă locuiește Leana, dacă e o magherniță sau o vilă la Șosea, dacă e o mansardă sau o pensiune de familie, sau o căsuță de mahala, cu lămpi de gaz, și podele vopsite în roșu, care scîrțîie cînd intră cineva, dar scîrțîie și singure, nopțile, de umezeală, de plictiseală, de deznădejde sau Dumnezeu știe de ce...
Întinse brusc brațul și-și umplu iar paharul, dar cu multă grijă, ca și cum i-ar fi fost teamă că-i va tremura mîna.
—... Să nu știu nimic despre fata aceasta, de care, crede-mă, n-am fost niciodată îndrăgostit, dar care-mi plăcea, care, într-un anumit fel, mă fascinează, poate și pentru că se leagă de ea amintirile adolescenței și tinereții mele, să nu fi izbutit să aflu nimic de cincisprezece, șaisprezece ani de cînd o cunosc, să știu că nimeni n-a aflat nimic în afară de ce ne-a spus ea în prima noapte, cînd s-a oprit la masa noastră, la „Floarea-soarelui" — eram cu Calomfir și cu un alt tînăr, pe care nu l-ai cunoscut, căci a dispărut și el de vreo cîțiva ani — și atunci, în acea noapte, cînd am întîlnit-o eu, mi-a spus, mi-a spus mie, pentru că pe ceilalți îi cunoștea de mult, mi-a spus că n-o cheamă Leana și că pentru păcatele ei a ajuns să cînte prin cîrciumi...
Cladova ridică din umeri, neîncrezător și totuși turburat.
— Și cu toate acestea, spuse zîmbind, nu cîntă întotdeauna. Și dacă n-a cîntat atîția ani, foarte probabil că o întreține doctorul, oricare ar fi fost legătura între ei...
— Nici de asta nu sînt atît de sigur, continuă Hrisanti. De cînd o știu, întotdeauna a spus că are din ce trăi... Dar de ce cîntă atunci prin cîrciumi și grădini de mahala, fără să ia bani, de ce nu încearcă să se lanseze, cum se zice, într-un local cunoscut, la vreo grădină de vară mai selectă, nu înțeleg, și nu înțelege nimeni. Dacă am fi aflat ceva despre familia ei, dacă am ști în ce fel de casă locuiește, de pildă, dacă doarme într-o odaie a ei, în care să se răsfrîngă ceva din personalitatea și biografia ei, în care să existe, bunăoară, anumite tablouri, un anumit fel de cărți, sau mai știu eu ce, bunăoară vioara aceea cu care se acompania la „Floarea-soarelui". De unde o fi fost vioara aceea? din ce țară, din ce veac? Căci în nici un caz nu semăna cu viorile care puteau fi cumpărate la București acum treizeci-patruzeci de ani... Și cîte altele n-am fi înțeles dacă am fi aflat ceva precis despre familia ei, despre copilăria ei. De ce-i plăcea să cînte, atunci, la „Floarea-soarelui", numai cîntece care păreau a fi de pe vremea duducăi Ralu și a lui Anton Pann? Cum le descoperise? Cine o învățase? Acum în urmă, ai văzut, numai arareori mai cîntă asemenea romanțe vetuste. Și cu toate acestea, repertoriul ei nu seamănă cu al nimănui. Iar cînd vreun cîntec devenea cu adevărat popular, de-l auzeai în toate grădinile de vară, Leana refuza să-l mai cînte, deși într-un anumit fel era cîntecul ei, ea îl descoperise. Ai mai auzit-o cîntînd de-atunci, din prima seară cînd te-am dus la „Platani", ai mai auzit-o cîntînd „în curte la Dionis"? Și totuși ea îl lansase, în vara aceea. Nimeni nu știe al cui e cîntecul, cine l-a compus. Nu se știe nici măcar dacă e cîntec popular sau de origine lăutărească, sau e vreo romanță veche, readaptată de Leana. Și așa cum s-a întîmplat cu „în curte la Dionis", s-a petrecut și cu altele...
Cladova își clătină cu îndîrjire capul, ca și cum ar fi vrutsă se trezească.
— Și cu toate acestea, trebuie să existe o explicație, începu cu o greu stăpînită iritare în glas. Vreau să spun, o explicație la toate aceste bizarerii și mistere, sau pseudomiste-re. N-am avut norocul s-o cunosc, dar de cîte ori am ascultat-o, mi-a lăsat impresia unui om perfect normal. O femeie tînără, frumoasă, echilibrată, trăind în lumea noastră, aici, pe pămînt — cu toată melancolia ei, cu toată purtarea ei curioasă, neobișnuită, aproape stranie. Nu părea deloc exaltată, n-avea nimic neurotic în ea... Deși, adăugă după o pauză căzînd pe gînduri, cînd, acum vreo doi ani, începuse să se îmbrace numai în negru, și nu se mai farda deloc, de i se spunea, în glumă „văduva"...
— Știu, știu, îl întrerupse Hrisanti, dar nu era nimic neurotic. Și, ca să înțelegi toată povestea, trebuie să știi că nici măcar n-a fost ideea ei. Doctorul a silit-o, da, pot spune foarte sincer: a silit-o sa se îmbrace în negru. Și nici doctorul n-a făcut-o așa din senin, sau din vreo dorință ascunsă de răzbunare. Ca să dezlege ce se numea pe-atunci, acum cîțiva ani, în cercul intimilor lui Visarion „misterul Adrian" sau „complexul Poetului", doctorul a încercat o experiență, a încercat-o ca să verifice ipoteza la care ajunsese. Anume, își închipuia că Leana cunoscuse și iubise cu adevărat pe cineva, un tînăr poet, Adrian, și acesta, foarte probabil, murise sau dispăruse, dispăruse pentru totdeauna din viața Leanei. Doctorul își închipuia că Leana suferise un șoc, un soi de traumatism, nimic grav, credea el — căci ajunsese acum s-o cunoască bine pe Leana și se convinsese de normalitatea ei — dar, totuși, traumatismul i-ar fi provocat o anumită amnezie. Leana pur și simplu nu voia să recunoască pierderea lui Adrian, moartea lui în vreun accident, sau dispariția lui, sau ce-o fi fost. Și atunci, doctorul a încercat s-o convingă că numai negru îi sade bine. A vrut să vadă dacă Leana se teme de negru, de doliu. Și i-a dăruit cîteva superbe, somptuoase rochii de mătase neagră. Leana le-a purtat cu încîntare, și le-a purtat întruna, cîtva timp, deși pînă la urmă le modificase pe toate, le adaptase propriului ei gen de eleganță... Cladova îl ascultase zîmbind, pe gînduri.
— Deci, asta a fost la Veuve, l'inconsolée...
— Și la Veuve, și Die traurige Witwe, și Jalea îi stă bine Electrei, și la Vedova...
Obrazul îi tremură o clipă, și se îmbujora, ca și cum ar fi fost gata să izbucnească în rîs, dar parcă și-ar fi adus brusc aminte de ceva, și se mulțumi să zîmbească, ridicînd din umeri. Apoi apucă sticla și umplu amîndouă paharele.
Nu ar fi trebuit să intre mai mult de opt persoane, dar pătrunseră deja unsprezece, și poate s-ar mai fi urcat și alții dacă ușile ascensorului nu s-ar fi închis pe neașteptate. O femeie scînci ușor, cîțiva izbucniră în rîs, și un bărbat gros, aproape pleșuv, deși tînăr, începu să întrebe și să apese repede pe diferite butoane: 8,10,11,14,15. Mai strigă o dată „15!", apoi întoarse capul spre ușă și răsuflă adînc.
La etajul 15 ultimii doi pasageri ieșiră. Adrian voi să-i urmeze, dar ușa se închise și ascensorul își continuă urcușul. Pe ecranul electric numerele se aprindeau și se stingeau parcă tot mai repede: 16,17,18,19... Apoi ascensorul se opri, ușile se deschiseră și Adrian se lipi de perete, să lase să intre pe eventualii pasageri. Dar în fața ascensorului nu era nimeni. Coridorul părea destul de slab luminat și Adrian șovăi cîtva timp, nehotărît. Ieși în ultima clipă, simțind ușile ascensorului închizîndu-se chiar în spatele lui.
Coridorul părea nesfîrșit, așa cum se întindea de o parte și de alta, pierzîndu-se parcă foarte departe, în penumbră. Chiar în fața ascensorului era o oglindă, prea mare pentru locul unde se afla, și ușor înclinată. Adrian se privi cîteva clipe cu o secretă satisfacție, potrivindu-și nodul cravatei. Apoi își apropie obrazul de luciul rece al oglinzii. Arăta, așa cum îi spuneau toți, ca de 30 de ani, cu 15 ani mai puțin decît avea. Și credea că știe de ce: era înalt, zvelt, blond și-și păstrase părul așa cum îl avusese în liceu: căzîndu-i rebel pe frunte. Frumos ca îngerul Morții, îi spusese cineva. Fără îndoială, o fată. Dar cine? Cine?
Îl trezi o ușă care se deschise undeva, destul de departe, pe coridor și-și desprinse repede capul de oglindă. Pașii aproape nu se auzeau, și totuși, fără să privească, Adrian știu că două femei se îndreaptă spre el. Băgă mîna în buzunar, scoase hîrtiuța și începu s-o învîrtească între degete. Inutil să mai citească textul: îl știa pe dinafară. Îl repetă încă o dată, încet, cu oarecare emfază, ca pe un început de poem. Una din femei se oprise în fața lui și-i zîmbea.
— Căutați pe cineva? îl întrebă.
Avea o voce atît de blîndă, de melodioasă, încît Adrian o privi cîteva clipe fascinat, parcă nu i-ar fi înțeles întrebarea.
— Am o întîlnire, la 4,30, începu el brusc. Dar, cum îi spuneam și venerabilului domn de la recepție, am probabil un lapsus. Pentru că, vedeți, deși nu era Constantin, nici The-odor, și nici William, Williams, bătrînul dumneavoastră tot l-a identificat. A vorbit cu el la telefon și am înțeles că mă așteaptă nerăbdător, că începuse chiar să-și piardă răbdarea... Dar de ce nu mai spuneți ceva? întrebă.
Femeia zîmbi din nou, de data aceasta cu un efort, parcă ar fi obosit deodată.
— V-a spus că e la etajul nostru? La 21?
— Sîntem la 21? se miră Adrian. Ar fi trebuit să-mi dau seama de asta. Dar m-am învățat. Și nu trebuie să-mi pierd firea. Știu că orice aș face e inutil. E ca un baraj. Numele domnului care mă așteaptă, vreau să spun. Imposibil să mi-l reamintesc! Zadarnic L-a identificat la recepție, zadarnic mi-a spus numărul camerei. Au dispărut. Probabil că au dispărut în timp ce mă aflam în ascensor. Evident, n-au dispărut propriu-zis, ci s-au ascuns doar, s-au camuflat. Au ajuns irecognoscibile...
— Atunci nu poate să fie la 21, îl întrerupse femeia. Poate la anexă? se întoarse întrebătoare către tovarășa ei.
Se întoarse și Adrian și o privi mai bine. Era înaltă, cu o față oarecare, fără vîrstă, și răsucea distrat între degete un inel cu chei. Era, ca și cealaltă, îmbrăcată în cenușiu, cu un mic șorț verde, care, la lumina palidă a coridorului, părea decolorat.
— Depinde, rosti în cele din urmă, foarte încet, parcă ar fi șoptit. La ce anexă?
— În orice caz, o întrerupse Adrian, nu e la cea cu văduva... I-am uitat numele, dar știu că e văduvă. Să-i spunem Văduva. Sau chiar la Vedova, cu majusculă și încărcată de simbol, ca la Dante.
Femeia îi privi adînc, încruntîndu-se, apoi se depărta severă, fără să mai adauge un cuvînt.
— Ați jignit-o fără să vă dați seama, șopti cealaltă, este și ea văduvă, adăugă, urmărind-o cu privirile. Și cum e de origine italiană, unii îi spun La Vedova.
Adrian o asculta fericit.
— Mai vorbiți, mai vorbiți! insistă el, văzînd că femeia tăcuse și—1 privea cu același zîmbet obosit. Căci este pur și simplu extraordinar.
— Ce să vă mai spun? Sînt și eu italiancă. Am citit pe Dante, dar demult, demult. Sînt destui italieni pe aici. Uneori,vin și ocupă un etaj întreg. Dar nu la 21. Aproape nimeni nu mai vine la 21. A tot încercat direcția... Dar vă rog să nu mai spuneți la nimeni... Pe mine mă cheamă Sylvia, continuă după o scurtă pauză. Am fost și eu cineva în viața mea. Am fost călugăriță. Uite c-a venit ascensorul, adăugă. Întrebați jos, la recepție, are să vă dea toate informațiile...
Continua să zîmbească, tot atît de obosit, cînd ușile ascensorului s-au închis pe neașteptate. Adrian se întoarse către tînărul care-l privea distrat, poate fără să-l vadă, fredonînd foarte încet o romanță.
— Dacă sînteți și dumneavoastră italian, începu, felicitările mele. Sînteți un neam extraordinar. Și apoi, ați avut pe Dante. Îl cunoștea și compatrioata dumneavoastră, cu care m-am întreținut o clipă la etajul 21. Evident, a fost călugăriță, a avut o altă educație. Și păcat că n-ați avut timp s-o priviți pe îndelete — o rară, nobilă frumusețe bolnavă — și, mai ales, păcat că nu i-ați auzit vocea, n-ați auzit rostit: Sylvia, Dante, la Vedova...
Tînărul încetase să fredoneze și-l asculta clipind des din ochi, parcă ar fi încercat să se trezească. Adrian se apropie și-i puse familiar mîna pe umăr.
— Deși mă întreb dacă a înțeles toată semnificația secretă, și evident polemică, a expresiei dantești la Vedova. Știți, în limbajul lui secret, poate împrumutat de la Fedeli d'amore, Dante se referea la Biserica romano-catolică. Biserica lui Petru, lăsa el să se înțeleagă, rămăsese „văduvă"...
Ascensorul se opri și Adrian se retrase ca să facă loc nou-ve-niților, două doamne și o foarte tînără fată, și doi bărbați, aproape bătrîni, dar încercînd zgomotos să-și ascundă vîrsta.
— Coborîm? întrebă Adrian pe unul din ei, cu oarecare mirare.
— Așa s-ar spune. Voiați să urcați?
— Ah, făcu Adrian ridicînd din umeri, asta e greu de spus. Cine ar îndrăzni, întrebat dacă vrea să urce, cine ar îndrăzni să răspundă: Nu?
Una din doamne izbucni în rîs și-l privi cu o subtilă cordialitate.
— Asta înseamnă că n-ați aflat de legendă, i se adresă ea. Ori spui „jos", ori spui „sus"...
— Ori urcăm, ori coborîm, o întrerupse jovial vecinul ei, e același lucru...
— Pentru că ascensorul rămîne același, continuă doamna, corect și totuși detașat, parcă ar fi fost un joc de societate. Numai direcția variază...
Adrian zîmbea fericit.
— Admirabil! exclamă. Admirabil! Dar nu văd de ce-i spuneți legendă.
Ascensorul se oprise, ușile se deschiseră lin, dar nimeni nu urcă, nici nu coborî.
— Nu e legendă, interveni cealaltă doamnă, e autentică. S-au scris și articole, unele cu fotografii. Dacă vă interesează, le puteți cere la direcție.
De-bia atunci Adrian își dădu seama că are gene enorme, artificiale. Îi văzuse, la început, numai ochii: erau verzi, adînci, lăsîndu-i impresia că i-a mai văzut odată, de foarte aproape, dar cînd? Cînd?
— Întrebați de pictor, continuă doamna ușor intimidată. Artistul laureat al hotelului, i s-a spus mai tîrziu, evident în glumă...
— Sau, și mai bine, o întrerupse tovarășa ei, căutați vitrina de lîngă Sala catalană, vitrina în care s-au păstrat lucruri de-ale lui — caiete cu schițe, obiecte de artă, măști, toate de el...
Adrian le privise pe rînd pe amîndouă, și fața i se lumină de un mare zîmbet.
— Nu știu despre cine vorbiți, dar sînt sigur că mi se fac semne. Le simt, le presimt. Așa începe întotdeauna miraculosul proces de anamnesis: mă întîlnesc cu cineva, cunoscut sau necunoscut, nu pot să-mi dau seama, dar uneori de la primele cuvinte pe care mi le adresează simt că mi se fac semne...
Ușile ascensorului se deschiseră din nou și Adrian ieși pe coridor ca să facă loc tinerei fete. Două perechi așteptau.
— Îndrăzniți! îndrăzniți! strigă unul din domni. Avem loc!
Dar nu îndrăzni decît prima pereche.
— Intrați, îi îndemnă zîmbind Adrian. Mai e loc!
În acea clipă ușile ascensorului se închiseră și perechea rămasă pe coridor izbucni în rîs.
— Este a treia oară cînd mi se întîmplă același lucru! exclamă tînărul. Imposibil să coborîm împreună, cel puțin în hotelul acesta.
— Îmi pare rău, făcu Adrian, fără să mai încerce să-și ascundă dezamăgirea. Una din doamne începuse să ne povestească o foarte interesantă legendă cu un artist laureat... Poate că dacă ați încerca la celălalt ascensor, adăugă, căutîndu-l cu privirile.
— E mai simplu pe scări, îl sfătui tînărul. Asta o să facem și noi, de altfel. Nu sînt decît cinci etaje.
Luă brațul tovarășei și porni repede pe coridor. De-abia atunci Adrian își dădu seama că tînăra fată care, în ascensor, îl ascultase fermecată, rămăsese lîngă el, parcă l-ar fi așteptat.
— Îmi pare realmente rău, îi spuse, după ce o privi cu un zîmbet întristat. A fost adineaori, în ascensor, a fost o clipă, o singură clipă, cînd am știut că mi se fac semne. Eram aproape sigur că o să-mi reamintesc deodată numele și eram gata să mă uit la ceas, să văd cu cît am întîrziat... Și apoi, nu știu ce s-a întîmplat, dar s-a întîmplat ceva și am pierdut momentul...
Tăcu și, fără voia lui, oftă.
— Locuiți în hotel? îl întrebă fata, îmbujorîndu-se.
— Oh, nu, am venit aici pentru o întîlnire. Aveam o întîlnire la patru treizeci. Dar mi-e absolut imposibil să-mi amintesc numele. Mi-a telefonat acum cîteva zile. O voce extraordinară, care m-a cucerit. Și m-a cucerit mai ales mesajul. Aveam foarte limpede impresia că am fost chemat ca să mi se încredințeze un mesaj de o extraordinară importanță. Și țin să precizez, important nu numai pentru mine; deși, fără falsă modestie, aș putea adăuga...
Se opri și, poate fără să-și dea seama, apucă mîna fetei și i-o strînse, scuturîndu-i-o cu o bruscă fervoare.
— Ah, domnișoară! exclamă. Nici nu îndrăznesc să mă uit la ceas! sosisem deja cu întîrziere, și nu din vina mea, ci din vina șoferului. E o poveste întreagă, pe care prefer să nu mi-o reamintesc, în măsura în care mi-aș putea-o reaminti. Pentru că mi-am dat mai demult seama de asta un lapsus aduce pe celalt, amnezia devine progresivă, și dacă acel misterios proces de anamnesis nu intervine la timp, nici nu îndrăznesc să-mi imaginez ce s-ar putea întîmpla...
— Ar trebui să întrebați la direcție, vorbi fata. Vreau să spun să întrebați de artist...
— Dar ce legătură ar fi putut avea el, artistul laureat, cu ascensorul? o întrerupse Adrian cu un început de exasperare în glas.
— Doamna spunea că ascensorul rămîne același, și numai direcția variază...
Adrian o privi lung, pe gînduri.
— E adevărat, așa a spus, îmi aduc foarte bine aminte. În cazul acesta, adăugă melancolic, mă întreb de ce-mi făcusem iluzii... Deși. Deși...
Strînse încă o dată mîna fetei, de data aceasta camaraderește, și apoi porni cu pas repede în direcția în care văzuse dispărînd tînăra pereche.
— ... E ca basmul cu Cocoșul roșu, reluă Hrisanti după ce închise patefonul. Cînd credeam toți că se hotărîse, cu adevărat, să-și vadă de cariera ei, se dă din nou la fund. Dispare. Și, evident, cînd, după un an, doi, se răspîndește zvonul că a reapărut, trebuie să te duci, ca s-o asculți, la cine știe ce cîrciumă de mahala sau la o grădină de vară din marginea orașului. Așa a fost, vă amintiți, acum vreo doi ani, cînd se spunea că e la „Albatros", iar ea, Leana, cînta într-o grădină din Grant, „La trei ochi sub plapumă". S-ar zice că nu vrea, cu nici un chip, să se lanseze, că-i place s-o ia întotdeauna de la început. Să fie cumva nostalgia debutului ei de acum aproape douăzeci de ani? Sau crede că numai într-o asemenea grădină de vară, undeva, pe la marginile orașului, îl va regăsi pe el, pe ursitul ei, poetul, pe Adrian? Sau să fie pur și simplu timiditate, indiferență, sau poate, chiar un început de neurastenie?
— În orice caz, îl întrerupse Cladova, nu s-a schimbat prea mult. De cînd am văzut-o întîia oară, parcă ar fi rămas aceeași...
— Cred că te înșeli. În ultimii ani s-a schimbat destul de mult. Nu pot spune că a îmbătrînit, dar nu mai e Leana de prin 1930 sau 1935. Nu vă mai vorbesc de cum era prin 1920-21, la „Floarea-soarelui", cînd se oprea pe la mese și uneori sorbea din paharul vreunui tinerel. Pe Leana de-atunci n-ați apucat-o nici unul din voi. Dar amintiți-vă cum era în 1930, cînd s-a auzit prima oară de numele ei, după ce debutase la „Platani". Și atunci trecea pe la mese, și sta de vorbă cu cei care i se păreau ei interesanți și numai cu ei, dar foarte rar mai lua paharul cuiva, și cine nu i-a văzut acel zîmbet, n-o cunoaște pe Leana. Dar atunci, la „Platani", spunea că e îndrăgostită de Adrian, că nu-l întîlnise încă, deși știa că e poet, iar cîțiva ani în urmă, la „Dorul Ancuții" și la „Scrîn-ciob", spunea că-l caută, și se putea înțelege, așa cum am înțeles eu, că între timp întîlnise pe acest fabulos poet, pe Adrian (dar cînd? cînd? și unde?). Dar mai e ceva: felul ei de a fi și de a cînta. Evident, stilul i-a rămas aproape același: dar, pe nesimțite, și-a schimbat repertoriul: în ultima vară cînta mai mult melodii adaptate de ea pe versuri de poeți contemporani. Și apoi, amintiți-vă cum era la „Platani", amintiți-vă melodia ei de-atunci, care, într-un anumit fel, prelungea melancolia care ne fermecase pe toți, cu zece ani mai înainte, la „Floarea-soarelui". Acum în urmă răzbate parcă din toată ființa ei o infinită tristețe, o tristețe care ar părea tragică, peste putință de suportat, și cu totul nelalocul ei, într-o grădină de vară, dacă n-ar fi atît de discretă, de „împăcată", încît sînt sigur că majoritatea publicului nici nu o remarcă...
— Nu, nu, nu! îl întrerupse Cladova, ridicîndu-se brusc din fotoliu și începînd să se plimbe cu pași grei, hotărîți. Te înșeli! Mitologizezi, ca să folosesc una din expresiile dumitale favorite. Și mitologizezi într-o direcție cu totul greșită. Pentru că, recunosc, în cazul Leanei se poate vorbi de mitologie, dar nu în sensul în care te-ai aventurat dumneata, într-adevăr, a existat un fel de mitologie a Leanei, acum cîti-va ani, prin 1936-37, cînd se lansaseră primele discuri: „In curte la Dionis" și celelalte pe care le-am ascultat astă-sea-ră. Zic mitologie, pentru că circulau fel de fel de zvonuri pe seama ei — că era protejată de cutare ministru, că era marea pasiune a unui foarte distins ambasador, și rechemarea lui neașteptată n-a făcut decît să confirme acest zvon, că era invitată să cînte la Palat...
— E adevărat că a fost la Palat, îl întrerupse Hrisanti, dar trebuie să cunoști întreaga poveste.
Cladova se oprise brusc în mijlocul odăii și ridică brațul.
— Dă-mi voie, te rog, că am să mă explic. Exista, zic, o mitologie a Leanei, din care fiecare accepta ce-i plăcea, sau ce-i convenea. Dar mitologia aceasta se întemeia pe cîteva date reale, abil, chiar fabulos elaborate de acel grup de scriitori și artiști care se entuziasmaseră de Leana și începuseră să vorbească despre ea prin cenacluri, să scrie prin reviste și gazete...
— Asta a fost ideea lui Mavrogheni, interveni Bărăgan. El a descoperit-o. De la el au început toate, de la Mavrogheni.
Hrisanti întoarse surprins capul și-1 privi lung, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă, apoi zîmbi și ridică din umeri.
— Cred că vă înșelați amîndoi, spuse, dar, în sfîrșit...
— Ce vreau să spun, continuă Cladova, este că Leana nu s-a schimbat în sensul în care vorbeai dumneata adineaori. Nu o cunosc decît de vreo zece ani, dar nu cred că se poate vorbi de tristețe, de o tristețe tragică. E pur și simplu o chestiune de stil. A izbutit, adică, să-și controleze comportamentul, să-l transfigureze în expresie artistică. Nu mi se pare deloc tristă, nici tragică. Își domină însă melancolia, și melancolia ei este într-adevăr reală, autentică, face parte din ființa ei, poate din destinul ei. În ceea ce privește legenda cu poetul invizibil, Adrian, nu e decît o foarte frumoasă, și destul de abilă, legendă. Că acest poet există sau nu, că L-a așteptat mult pînă să-l cunoască, iar acum îl caută pentru că, interpretează unii, ar fi dispărut foarte repede după ce l-a găsit, nu putem ști, și poate nici nu e atît de interesant de știut. Ce se va întîmpla în ziua cînd vom afla ce este adevărat din toată povestea asta, la care Leana se referă de atîția ani, dar pe care nu o povestește niciodată? Ce se va întîmpla, zic? Nimic decisiv. Leana e interesantă în ea însăși, în felul ei de a interpreta, și e interesantă ca om: o femeie încă tînără, care se decide să trăiască o anumită existență, și nu se lasă antrenată în facilitate și promiscuitate, nici nu se lasă cumpărată de milionari sau oameni politici, și face asta conștientă fiind de toate riscurile pe care și le asumă. Vă mărturisesc că o admir. A izbutit să-și păstreze independența, să cînte cînd și unde îi place ei, cu riscul de a fi azi cea mai răsfățată vedetă a Capitalei, și mîine pe jumătate uitată. Cum ar fi fost, desigur, dacă n-ar fi existat discurile. Și, de asemenea, înțeleg foarte bine discreția ei aproape sălbatică, înțeleg de ce foarte puțini îi cunosc adresa și poate nimeni nu-i cunoaște familia, nici biografia... Dar anumite lucruri tot se cunosc, adăugă, întorcîndu-se către Hrisanti, și ce se cunoaște e de-ajuns ca să infirme mitologia pe care o construiai adineaori. Nu e adevărat, de pildă, că e cu totul insensibilă la onoruri și adulații. A acceptat, bunăoară, să cînte la Palat. Te rog, lasă-mă să termin, spuse înălțînd brațul. Nu mai am mult. Și nu e adevărat că nu trăiește decît cu gîndul la enigmaticul, insesizabilul poet Adrian. Dovadă legăturile care i se cunosc.
— Ce legături? întrebă Hrisanti.
— Să-ți amintesc numai pe cea importantă: doctorul Visarion. Că a fost o legătură, iar nu doar amiciție, cum știu că-ți place dumitale să crezi, o dovedește și faptul că s-au despărțit. Mai precis: nu se mai văd deloc. Și doctorul are grijă să nu frecventeze acele cercuri în care știe că ar risca s-o întîlnească pe Leana.
Hrisanti ascultase ultimele cuvinte cu sticla de cognac în mînă. O așeză grăbit pe masă, alături de paharul gol, și se îndreptă spre canapea.
— Îmi pare rău, spuse, dar ești greșit informat. Prietenia cu doctorul și despărțirea atît de radicală care a urmat dovedesc tocmai contrariul: dovedesc că niciodată n-a existat nimic între ei. Se întîmplă că cunosc chiar de la sursă cauza despărțirii. În aparență, e foarte simplă; în fond, așa cum poate era de așteptat de la o ființă ca Leana, pare de neînțeles. Pentru că lucrurile s-au petrecut așa: trebuia să se întîlnească odată, nu știu dacă la o expoziție sau în altă parte, și Leana, după ce l-a așteptat vreo jumătate de ceas, a plecat. Puțin timp după aceea, doctorul suna la ea, cu un braț de liliac alb. Leana i-a deschis, dar a rămas în prag. „Te rog să nu te superi, i-ar fi spus, nu vreau să te superi, căci nu s-a schimbat nimic între noi. Îți voi rămîne pînă la sfîrșitul vieții aceeași bună prietenă. Dar nu ne mai putem întîlni. Mi-e peste putință sa-ți explic de ce. Dar dacă e adevărat că ții la mine, te rog nu insista. Ar trebui atunci să dispar, să plec cu adevărat, și pentru totdeauna. Și mi-ar părea rău, pentru că îmi place orașul acesta, îmi place să trăiesc în București..."
— Nu știu cît era de sinceră, îl întrerupse Bărăgan, dar pînă la urmă, tot a plecat. De aproape doi ani nu se mai știe nimic despre ea, parcă ar fi intrat în pămînt. Sau poate și-a spus că azi, mîine dă și peste noi războiul, și s-a pus la adăpost...
— Da, reluă Hrisanti, dar asta s-a întîmplat acum, de curînd, de vreun an și jumătate. Și despărțirea de doctor a avut loc acum vreo patru ani. În orice caz, cauza reală a despărțirii n-o știe și nici măcar n-o bănuiește nimeni. Leana continua să vorbească de doctor ca de „cel mai bun prieten al ei", dar adăuga întotdeauna că se hotărîseră amîndoi să nu se mai vadă. Ce este mai curios, doctorul a crezut la început că un asemenea incident ar putea contribui la soluționarea „complexului Adrian". Își spunea, probabil, că în trecutul Leanei există un traumatism provocat de o așteptare. Și acum i se părea că are un element concret, de la care poate porni... Și, cine știe, adăugă Hrisanti după o pauză, poate, pînă la urmă, ar fi izbutit să afle ceva dacă nu s-ar fi întîmplat un lucru la care nu se aștepta nimeni. Într-o bună zi, șase, șapte luni după ce n-o mai văzuse, doctorul s-a trezit, cum se spune, detașat de Leana, completamente detașat. În fond, nu fac o indiscreție, pentru că toate acestea s-au cam aflat. Socotind că traumatismul „așteptării" se leagă de originea „complexului Adrian", doctorul se hotărîse să caute pe toți cei care o cunoscuseră pe Leana la „Floarea-soarelui". El, evident, nu avea timp pentru asta. Îmi închipui că a însărcinat pe vreun intim, și acesta, foarte probabil, s-a adresat vreunei agenții specializate în asemenea cercetări. În orice caz, știu de la Calomfir, pe care l-am întîlnit scurtă vreme după aceea, că fusese și el „contactat" și că, pînă la urmă, detectivul care fusese însărcinat cu ancheta descoperise că există cineva, în acel cartier al străzii Popa Soare, care cunoștea povestea Leanei de la începutul începutului. Omul era destul de bătrîn, dar avea o memorie extraordinară și-i plăcea să povestească. Fusese pe vremuri institutor sau cam așa ceva, și se spunea că, după ce-o ascultase pe Leana la „Floarea-soarelui", venea acolo în fiecare seară, și, fiind om în vîrstă, Leana se împrietenise cu el și-i povestise multe. Dar cînd detectivul L-a rugat să-i spună ce-și mai aduce aminte de Leana, omul s-a codit. Își închipuia, poate, că e vorba de o anchetă judiciară și îi era teamă că va fi implicat în cine știe ce proces. Pînă la urmă, detectivul i-a mărturisit de ce e vorba și bătrînul a acceptat. Dar, a stăruit, va povesti tot ce știe lui Visarion, și numai dacă doctorul îi va făgădui că tot ce-i va spune va rămîne între ei. Evident, chiar în seara aceea, detectivul, sau cine o fi fost omul care fusese însărcinat cu ancheta, s-a prezentat doctorului să-i aducă marea veste. Doctorul i-a mulțumit, L-a răsplătit împărătește, dar a mărturisit că nu-l mai interesează complexele sau traumatismele Leanei. Probabil că a folosit altă formulă; o fi spus, poate, că acum își dă seama de riscurile pe care le comportă pentru Leana o reîntoarcere în trecut, sau cam așa ceva.
Cladova se ridică brusc, parcă înveselit deodată.
— E ca într-un roman de aventuri, spuse, și mă îndoiesc că lucrurile s-au întîmplat așa, dar mi-a făcut plăcere să te ascult. Aveam impresia că trăiesc într-o altă epocă.
— E foarte adevărat, reluă Hrisanti. Toate acestea s-au întîmplat într-o altă epocă. Și într-un anumit sens mi se pare firesc că Leana a dispărut dintre noi acum un an, un an și jumătate, în preajma războiului.
— Þi-e teamă că nu s-ar fi putut adapta împrejurărilor? întrebă Cladova cu o falsă mirare, ca și cum s-ar fi silit să nu pară sarcastic. Te asigur că te înșeli. Leana e o femeie originală și o mare artistă, dar știe să facă deosebire între fantezie și autenticitate... și sinucidere. Dovadă, cum spuneam adineaori, că a acceptat să cînte la Palat...
— Dar cînd a acceptat să cînte? izbucni Hrisanti. Și în ce condiții? A acceptat numai pentru că stăruiseră prietenii ei, grupul acela de scriitori și artiști care se întîlneau la Mavrogheni, și după succesul primei seri de conferințe și șezători literare, aveau planuri mari, voiau să organizeze expoziții, să scoată o revistă. Și, evident, cînd Mavrogheni a fost invitat de generalul Drăghici să repete una din acele faimoase șezători literare la Palat, nu putea renunța în nici un chip la Leana. Fără cîntecele Leanei, șezătoarea ar fi fost ce sînt de obicei șezătorile literare. Multă vreme, Leana nici n-a vrut să audă, dar au înduplecat-o ei. Își spuneau, pe bună dreptate, că sub protecția Palatului își vor putea realiza toate proiectele, și aveau proiecte grandioase...
— Fără îndoială că s-au înșelat, interveni Bărăgan, pentru că n-au realizat nimic. Sau, poate, adăugă zîmbind, poate spectacolul lor n-a prea făcut impresie la Palat.
— Dimpotrivă, a făcut o impresie extraordinară, apuse Cladova. De asta sînt foarte sigur, am auzit-o din multe părți.
— Dar nici revista n-a apărut, continuă Bărăgan, și nici de cenaclul Mavrogheni nu se mai vorbește nimic de multă vreme. Vreau să spun, mult rîvnita protecție a Palatului n-a dat nici un rezultat.
Hrisanti îi ascultase pe amîndoi cu un zîmbet misterios. Apucă sticla și-și umplu încet, cu multă grijă, paharul.
— Asta e altă poveste, spuse Cladova.
— Este totuși vorba de aceeași poveste, reluă Hrisanti fără să încerce să-și ascundă satisfacția. Pentru că, într-adevăr, șezătoarea, sau cum vreți să-i spuneți, a avut mult succes. Datorită, evident, în primul rînd Leanei, care a fost nevoită să cînte nu cele trei, patru cîntece care erau în program, ci zece, douăsprezece. Și acest succes al Leanei i-a dat, cum se spune, idei lui Drăghici. Anume, Drăghici i-a cerut lui Mavrogheni să caute artiști, cîntăreți, dansatori de la Operă și de la reviste și să organizeze un fel de serată la Palat: bunăoară, spunea, o serie de scene și tablouri pe o temă romantică sau exotică, ceva în sensul Povestirilor lui Hoffmann sau She-herezadei sau Balului mascat, dar într-un gen deosebit, nu prea știa nici el să spună ce înțelegea prin „gen deosebit", dar stăruia ca rolul principal să-l joace Leana. Și, cum era de așteptat — dar asta n-a aflat-o lumea —, Leana a refuzat. Le-a spus că nu poate cînta decît ce știe și așa cum știe ea. Că în nici un caz nu acceptă să se costumeze, nici să poarte mască, pentru că ea nu e artistă de operă, ea nu poate să facă decît ce-a apucat: să cînte prin cîrciumi.
— Și probabil că a mai adăugat ceva, îl întrerupse Bărăgan cu o prefăcută naivitate. Le-a mai spus că n-o cheamă Leana, dar că așa a fost ea blestemată, să cînte prin cîrciumi...
Hrisanti întoarse brusc capul și-1 privi cu mirare.
— Dar de unde știi de asta? îl întrebă. Asta le spunea Leana la „Floarea-soarelui", acum aproape douăzeci de ani.
—Toată lumea le știe, continuă Bărăgan zîmbind. Și mulți pretind că au auzit-o și ei, cu urechile lor.
— În orice caz, reluă Hrisanti, de data aceasta Leana nu s-a mai lăsat înduplecată. Și curînd după aceea s-a dat la fund.
A dispărut.
— S-a pus la adăpost, repetă Bărăgan cu melancolie. A ghicit ce ne-așteaptă.
Hrisanti ridică din umeri și se așeză pe fotoliu.
— Nu știu, spuse. S-ar putea să ne pomenim într-o bună zi cu ea, în cine știe ce circiumă necunoscută. Dar dacă nu reapare într-un an, doi îi va fi foarte greu. S-au schimbat oamenii, s-au schimbat și gusturile. Va trebui s-o ia iarăși de la început. Dar va mai putea ajunge atît de sus cît ajunsese ultima oară? După părerea mea, a trecut de patruzeci și cinci, și poate se apropie de cincizeci. Va mai putea începe încă o dată la cincizeci de ani?
— O femeie ca ea poate începe oricînd, spuse Cladova.
—Nu, nu-ți vorbeam de Leana ca femeie, continuă Hrisanti cu o neașteptată oboseală în glas. Mă gîndeam la ea ca artistă.
Rămase o clipă pe gînduri, cu paharul la buze, parcă nu s-ar fi putut hotărî să soarbă.
— Poate mă înșel, adăugă absent. Poate voiam să spun altceva...
Începu să soarbă, pe gînduri.
Cînd ajunse în hall, clipi, ca să-și obișnuiască ochii cu lumina, apoi se apropie de un piccolo și-l întrebă de Sala catalană. Nu era departe; trebuia să ocolească rotonda cu oglinzi, către care păreau că se îndreaptă toate femeile, și să traverseze apoi coridorul care conducea la anexă. Adrian porni, cu pasul repede, dar, trecînd pe lîngă scaunele ispititor aranjate în jurul unei măsuțe, se răzgîndi și se lăsă să cadă într-unul din fotolii. Răsuflă adînc, parcă cuprins deodată de o blîndă oboseală, apoi închise ochii. Dar lumina aceea artificială, deși nu părea puternică, pătrundea și prin pleoape, silindu-l să rămînă treaz, și după cîteva clipe deschise ochii. În fotoliu din fața lui, un bătrîn îi zîmbea. Nu-l văzuse venind, și Adrian privi mirat în jurul lui.
— Ceilalți au plecat la bar, spuse bătrînul, continuînd să zîmbească. Eu mai aștept.
Și-i arătă țigara de foi, de-abia începută.
— Mă duceam spre Sala catalană, începu Adrian, pregătindu-se să se ridice. Dar acum mă întreb dacă mai merită osteneala. Deși...
Se întrerupse și se așeză din nou în fotoliu. Apoi își privi concentrat tovarășul, ca și cum ar fi încercat să-l recunoască.
— Deși, continuă, cînd adineaori, în ascensor, am auzit pentru întîia oară de pictor, de artistul laureat, am simțit cum mi se fac semne. Semne, repetă el, subliniind cuvîntul, și, vă asigur, nu mă înșel niciodată: le simt și le presimt de departe, deși nu le înțeleg numaidecît, vreau să spun, nu le descifrez pe loc mesajul. Pentru că, domnul meu, continuă însuflețindu-se deodată, vă mărturisesc că mă aflu într-o situație cu totul singulară: știu că mă așteaptă aici cineva, aici, într-una din sutele de camere ale acestui hotel, mă așteaptă cineva, necunoscut, cu care am vorbit sumar la telefon, care mi-a fixat întîlnirea astăzi, la 4,30, și al cărui nume nu mi-l pot reaminti. Știu doar că este un nume care nu ascunde nimic... Se opri tot atît de brusc și căzu pe gînduri.
— Sala catalană? întrebă bătrînul. Cred că am văzut-o și eu. Nu poate să fie departe, adăugă, îndreptîndu-și privirile către oglinzi.
— Știu unde e, reluă Adrian. Și mi s-a vorbit și de o vitrină în care sînt expuse diferite obiecte ale pictorului laureat. Mă veți întreba de ce mă interesează pe mine, poet, obiectele unui pictor. E greu să vă explic, pentru că, deocamdată, simpatia aceasta constituie și pentru mine o taină, un mister. Dar am simțit că mi se fac semne, și am simțit asta în ascensor, cînd o frumoasă doamnă mi-a vorbit de pictor, de certitudinea lui — dar poate că e mai mult decît o certitudine, poate că e o legendă — în sfîrșit, de proverbiala lui butadă că într-un ascensor, ori urci, ori cobori, e același lucru, căci numai direcția variază. Dar asta, evident, nu este adevărat, sau, cel puțin, nu este adevărat sub forma care mi-a fost transmisă mie. E drept, și Heraclit a spus ceva în același sens, dar...
Se întrerupse din nou și zîmbi amar, urmărind cu ochii un rotocol de fum înălțîndu-se molatic deasupra lor.
— Ce e teribil în amnezia unui poet, reluă după o lungă tăcere, este faptul că, pe măsură ce memoria personală dispare, o altă memorie, i-aș spune culturală, răzbește din adîncuri, și dacă un miracol nu intervine, pînă la urmă îl stăpînește complet. Domnul meu, rosti cu gravitate, sînt amenințat să fiu redus la cultură, să devin un ins eminamente cultural! Și nici nu îndrăznesc să-mi închipui ce s-ar putea întîmpla mai tîrziu, cînd chiar și memoria culturală se va elibera de matca ei istorică și voi rămîne om în general... Nu știu dacă înțelegeți la ce fac aluzie? întrebă, coborînd ușor glasul.
— Vorbeați de Heraclit...
— Exact. Mă refeream la acel fragment în care Heraclit afirma că „drumul în sus și drumul în jos sînt, de fapt, unul și același lucru". Evident, citisem și eu, ca toată lumea, fragmentele lui Heraclit, dar cînd fui în prima tinerețe. Și vă asigur că ieri, alaltăieri, nu aș fi putut să reproduc fragmentul, și poate nici nu mi-aș fi amintit că Heraclit a spus așa ceva... Dar astăzi, în timp ce nu reușesc să-mi amintesc un nume atît de simplu, și atît de important pentru mine — numele celui care mă așteaptă ca să-mi transmită un mesaj — astăzi, domnul meu, întrebați-mă ce vreți, din tot ce-am citit, și vi le spun pe toate pe de rost...
— Totuși, spuse bătrînul răsucindu-și trabucul între degete și privindu-l de foarte aproape, totuși nu văd legătura. Legătura între Heraclit, persoana care v-a dat întîlnire aici și vitrina de lîngă Sala catalană.
Adrian îl ascultase cu emoție.
— Aveți dreptate! exclamă după o lungă tăcere. Aveți perfectă dreptate, și vă mulțumesc că, poate fără să vreți, m-ați ajutat să prind din nou firul. Pentru că undeva, nu știu cînd, probabil cînd mi-am dat seama că am întîrziat și i-am spus șoferului să mîne mai repede, s-a rupt firul... Și cînd doamna din ascensor a adus vorba de pictorul laureat și de vitrina de lîngă Sala catalană, eram gata-gata să prind din nou firul, dar s-a întîmplat ceva și iar s-a rupt. Dar acum, dumneavoastră, și nici nu știu cum să vă mulțumesc, dumneavoastră ați ghicit că este o legătură, deși mărturisiți că n-o vedeți. Dar poate am s-o descopăr eu...
Se ridică brusc, se înclină în fața bătrînului și se îndreptă hotărît către rotonda cu oglinzi.
La capătul hall-ului îl întîmpină un grup masiv de invitați, ieșind gălăgioși dintr-o sală învecinată. Adrian voi să-i lase să treacă, dar după cîteva minute își pierdu răbdarea și, cerîndu-și scuze, își făcu loc printre ei. Se trezi dincolo de rotonda cu oglinzi și rămase o clipă nehotărît. In fața lui se întindea un alt hall, cu același covor gros, roșu-aprins, cu aceleași fotolii și măsuțe joase. Dar lumina părea aici mai puțin obositoare. Adrian căuta din ochi un piccolo. Cînd îl zări și se îndreptă spre el grăbind pasul, îl auzi strigînd: „Domnul Orlando!" și se opri emoționat, așteptînd să i se potolească bătăile inimii. „Domnul Orlando!" mai strigă o dată piccolo și se îndreptă spre una din săli, cea cu ușile larg deschise. Adrian îl ajunse din urmă.
— Cine îl caută pe domnul Orlando? întrebă.
Piccolo-ul îl privi cu un zîmbet secret, amuzat, apoi șopti:
— Nu pot să vă spun. E o surpriză.
Adrian îl bătu pe umăr și-1 lăsă să plece. Dar, de departe încercînd să nu se trădeze, îl urmărea. Auzindu-se strigat, un bărbat între două vîrste, cu ochelari pince-nez și figura severă, închise dosarul pe care-l citea și, ridicîndu-se plictisit din scaun, întrebă:
— Ce s-a mai întîmplat și de data asta? Ce s-a mai întîmplat?
— Domnul Orlando, șopti piccolo, zîmbind misterios. Sînteți așteptat.
Orlando îl urmă morocănos. Grăbind pasul, Adrian se apropie de el.
— Îmi dați voie, începu, n-am avut onoarea să vă fiu prezentat, dar cred că e la mijloc o eroare.
Orlando își continuă mersul fără să întoarcă capul, ca și cum nu l-ar fi auzit.
— Într-un chip destul de misterios, reluă Adrian, am fost introdus într-un circuit care nu-mi era destinat. Vreau să spun, numele dumneavoastră mi-a fost comunicat la recepție, dar desigur din eroare. E drept, i-am spus că aveam întîlnire la 4,30.
Orlando se opri, își potrivi ochelarii și-l privi lung, fără expresie.
— Ce este cu 4,30? întrebă. Cine ți-a spus de 4,30?
— Ah, făcu Adrian, zîmbind amar, e o poveste lungă! Lungă și tragică.
Orlando îl mai privi, pătrunzător, apoi își reluă mersul.
— Vino cu mine, spuse.
— Aș veni cu cea mai mare plăcere, se scuză Adrian, întovărășindu-l, dar tocmai căutam sala catalană, voiam să examinez vitrina.
—Ai s-o examinezi mai tîrziu, îl întrerupse Orlando fără să se întoarcă. De unde știai de 4,30?
— Asta a fost ora pe care mi-a fixat-o.
— Cine? întrebă surprins Orlando, oprindu-se din mers.
— Ah dacă aș ști! exclamă Adrian. Dacă aș izbuti să-mi amintesc numele! Era un nume foarte simplu, cum să vă spun? Simplu. Prea simplu chiar. Poate că de aceea mi-a scăpat din minte. Dar m-a impresionat vocea, n-am să uit niciodată vocea aceea clară, senină, fără nici un fel de patos, și totuși gravă, urgentă.
Orlando îl privea bănuitor, umezindu-și încet buzele.
— Și mesajul, continuă Adrian, tot ce mă lăsa să înțeleg că are să-mi transmită astăzi, la 4,30.
— Ce fel de mesaj? îl întrerupse din nou Orlando, coborînd ușor glasul și trecîndu-și dosarul dintr-o mînăîn cealaltă.
— Ah, dacă aș ști, dacă aș ști! repetă Adrian, cuprins parcă de deznădejde. Știu doar că mă privea direct, și ne privea direct pe fiecare din noi în parte, pe dumneavoastră, pe doamnele din ascensor, pe venerabilul bătrîn de la recepție, ne privea pe toți...
Orlando își potrivi nervos ochelarii, apoi se întoarse către piccolo, care îl aștepta la cîțiva pași.
— Cine ai spus că mă cheamă? îl întrebă.
— Nu pot să vă spun. E o surpriză.
— Bine. Du-te și spune-le să mă aștepte. Să mă aștepte cu surpriza.
Se apropie de Adrian, îi luă brațul cu o neașteptate cordialitate și-i șopti:
— Haidem la Sala catalană. Ce te interesează mai mult: fete? băieți?
— In primul rînd, vitrina cu obiectele artistului. Și vă spun asta cu deznădejde, aproape cu teroare. Este ultima mea șansă. Poate că mă așteaptă încă.
— Dar dacă nu te mai așteaptă? șopti din nou Orlando.
—Ah, atunci, răspunse Adrian înălțînd resemnat din umeri, atunci nu mai e nimic de făcut! Deși, deși, adăugă după cîteva clipe. Nu știu dacă m-am făcut înțeles...
Intrară într-o sală nu prea spațioasă, slab luminată, care părea a fi bar, bodegă și totodată cafenea. Orlando îl conduse direct către ultima masă din fund. Îndată ce-l văzuse intrînd, barmanul se luă după el.
— Dă-ne ce ne trebuie, îi spuse Orlando fără să întoarcă capul.
Îl lăsă pe Adrian pe canapea și el se așeză pe scaun, în fața lui. Îi arătă dosarul.
— Știi ce am aici? întrebă zîmbind. Milioane. Îți spun asta ca să știi, să fii informat. Și acum, spune, te ascult.
Adrian îl privea cu simpatie aproape cu căldură.
— De unde să încep? întrebă.
— Ia-o de la început. De la începutul începutului. Adrian rămase cîteva clipe pe gînduri.
— Evident, în ceea ce mă privește, spuse, începutul începutului îl constituie revelația poeziei. Ce-am fost înainte de a fi poet nu mai mi-aduc aminte și nici nu mă interesează. Probabil că am fost carnivor. Asta sînt și acum, dar știu că sînt carnivor. Vedeți diferența... Așadar, cum vă spuneam, totul a început prin poezie.
— Ce fel de poezie? îl întrerupse Orlando.
— Ei bine, continuă Adrian, așa cum probabil ați ghicit deja trebuie să recunosc că, pentru mine poezia e mai mult decît o tehnică mistică sau un instrument de cunoaștere. Poezia este prin excelență o metodă politică; și, din nefericire, este ultima metodă politică pe care o mai avem la îndemînă. Dacă nici ea nu reușește, nu mai avem nici o speranță. Dispărem sau ne întoarcem acolo unde ne aflam acum multe sute de mii de ani. La un moment dat Dumnezeu se va apropia de unii din noi, cei care vom mai rămîne treji și ne va spune: Messieurs, on ferme!
Barmanul adusese o ceașcă mare cu cafea și un pahar pe jumătate plin, cu o sticlă de sifon alături.
— Nu știu ce este, spuse Adrian, umplîndu-și paharul cu sifon, dar orice ar fi, e bine venit. Mi-e sete.
Bău fericit, închizînd pe jumătate ochii.
— Vino la subiect, îi spuse Orlando. Ce facem cu politica?
— Dacă nici poezia nu reușește, nu mai e nimic de făcut. Am încercat tot: religie, morală, profetism, revoluție, știință, tehnologie. Am încercat, pe rînd sau împreună, toate aceste metode, și nici una n-a reușit. N-am putut schimba omul. Mai precis, nu l-am putut transforma în om adevărat. Din-tr-un anumit punct de vedere — și este singurul punct de vedere care mă interesează — am rămas așa cum eram cînd Orfeu încă nu venise printre noi, printre lupi, mistreți și traci.
— Orfeu? se miră încruntîndu-se Orlando. Orfeu din Infern?
— Trebuie să precizez că nu mă refer atît la traci, cît la fiarele sălbatice. Vă aduceți aminte cum le-a îmblînzit Orfeu citindu-le și acompaniindu-se din harfă. Că a civilizat pe traci, nu e atît de important. Mult mai important este faptul că a îmblînzit lupii, urșii și mistreții prin muzică și poezie. Mai ales prin poezie, pentru că magia supremă o constituie verbul.
— Vino la subiect! îl întrerupse Orlando.
— Înțelegeți la ce fac aluzie: fiarele sălbatice sînt oamenii în starea lor naturală și, puteți adăuga, vă invit chiar să adăugați, chiar și oamenii în condiția lor culturală. Tot sălbateci sînt, dacă n-au acces la logos, dacă, adică, n-au fost confruntați cu singura magie susceptibilă de a le schimba radical modul lor de a fi: poezia...
— Dar ce facem cu politica? îl întrerupse din nou Orlando.
— Trebuie să-i îmblînzim. Și traduc imediat: așteptăm pe Orfeu, așteptăm pe acel poet de geniu al cărui verb va sili omul să se deschidă către spirit: cu alte cuvinte, va precipita mutația pe care au rîvnit-o toate religiile și toate filozofiile din lume. Cine îi va mai putea rezista, lui, poetului? Vă întreb: ce mistreț a mai putut rămîne el însuși, mistreț în toată firea, ascultîndu-l pe Orfeu?
— Dar atunci, îl întrerupse Orlando, întinzînd mîna pe deasupra mesei și apucîndu-l de braț, atunci ce căuta el, Orfeu, în Infern?
Adrian nu-și putu ascunde un zîmbet de secretă satisfacție.
— Mă așteptam la întrebarea asta, o simțeam de mult apropiindu-se, pregătindu-se să-mi frîngă aripile. Pentru că, îngăduiți-mi să fiu sincer, o asemenea întrebare e făcută să mă descurajeze, cum spuneam: să-mi frîngă aripile. Și, din nefericire, nu sînteți singurul: chiar și poeții sînt obsedați de acest episod. Dar, credeți-mă, este vorba de un simplu episod, e adevărat, patetic, dar și destul de banal, un episod care, în orice caz, nu poate deveni exemplar pentru noi, cei din ziua de azi.
— Mă rog, îl întrerupse din nou Orlando, a fost sau n-a fost în Infern?
— Evident c-a fost, dar de ce? Ca să-și salveze soția, pe Euridice. E foarte frumos, e, cum spuneam, patetic, dar este doar o dovadă de dragoste conjugală. Cîți din noi n-am face același lucru dacă am avea prestigiile lui la dispoziție? Dar, recunoașteți, Orfeu a coborît în Infern ca să salveze o singură ființă, și încă o ființă mult iubită, pe propria lui soție. Nici măcar n-a coborît pentru o necunoscută sau un ins oarecare, un bătrîn, sau un copil, mai ales un copil, căci în primul rînd copiii mor mușcați de șerpi. Dar Cristos a coborît în Infern pentru toți oamenii, pentru toți cei care muriseră de la Adam încoace, milioane și milioane de necunoscuți și de necunoscute, a coborît în Infern ca să-i mîntuiască. Și cu toate acestea, adăugă cu gravitate și melancolie, nici creștinismul, Biserica lui Cristos, n-a izbutit să schimbe oamenii. De ce să mai vorbim, atunci, de Orfeu în Infern? E un simplu episod care nu-mi revelează nimic. Și știu și de ce nu-mi revelează nimic: pentru că poetul nu e implicat în acest descensus ad Inferos. În timp ce Orfeu în Tracia, Orfeu printre lupi, urși si mistreți...
—Unde vrei să ajungi? îl întrebă Orlando bănuitor, aproape cu teamă.
— Mă întorc de unde am plecat. Vă spuneam că așteptăm poetul, că asta e ultima noastră speranță. Poetul, repetă Adrian cu fervoare, mai mare decît Eschil, și Shakespeare, și toți ceilalți laolaltă. Profet și taumaturg în adevăratul sens al acestor cuvinte, adică în sensul lor politic.
Așeză paharul gol pe tavă și căzu pe gînduri.
— Și acum, vino la subiect, îl trezi Orlando. De unde știai de întîlnirea de la 4,30?
— De la 4,30? întrebă Adrian privindu-l turburat. Nu. Eu vorbeam de poetul pe care-l așteptam și de misiunea lui politică.
— Lasă astea, îl întrerupse nerăbdător Orlando. Mi-ai spus în hall că ai venit aici pentru că aveai o întîlnire cu un necunoscut. O întîlnire fixată pentru 4,30.
Adrian îl ascultase concentrat, cu mîna dreaptă la tîmplă.
— Evident! evident! exclamă. Acum îmi aduc foarte bine aminte și vă mulțumesc că m-ați ajutat să recuperez acest amănunt, care, din motive încă misterioase pentru mine, pare a fi deosebit de important.
Orlando îl privi cîtva timp nehotărît, apoi insistă:
— Și cu toate acestea, adineaori, în hali, mi-ai vorbit de o întîlnire la 4,30, cu un necunoscut, al cărui nume îl uitaseși, dar care te chemase special ca să-ți transmită un mesaj. Un mesaj care...
— Evident! îl întrerupse Adrian cu exaltare. Acum îmi aduc perfect de bine aminte. O voce extraordinară, pe care n-am s-o uit niciodată. Și-mi spunea: „Inutil să-ți explic toate acestea la telefon, dar o să stăm pe îndelete de vorbă." Evident, am înțeles imediat: era vorba de un mesaj...
— Ei bine, asta te întreb și eu. Despre ce mesaj era vorba?
— Nu mi l-a spus, dar bănuiesc că l-am ghicit. Ni se adresa nouă, tuturora, mai precis: ni se adresa fiecăruia din noi în parte, fiecărui mod specific de a fi. În cazul meu, bunăoară, se adresa poetului...
— Dar de unde știa el că ești poet? îl întrerupse Orlando. De unde știa el că ești poet înainte de a te cunoaște?
Adrian îl privea adînc, concentrat, ca și cum ar fi trudit să-l înțeleagă.
— Cum să vă spun? începu el tîrziu, tulburat. Nu existam, pentru el, decît în măsura în care eram poet. Căci nu am altă identitate. Ce l-ar fi putut interesa pe el — de fapt, ce te-ar putea interesa pe dumneata sau pe oricine altul — ce sînt eu în afară de poet? Și, în primul rînd cum am putea ști cine sînt cînd nu sînt poet? Cum am putea cunoaște ceva care nu aparține sferei cunoașterii? Este ca și cum m-ai întreba ce gîndește acum ficatul sau rinichiul meu. Există un singur răspuns posibil: aceste foarte utile organe nu gîndesc nimic. Își văd doar de treaba lor, de o importanță capitală pentru mine, dar care n-are nimic de-a face cu gîndirea. Din fericire, adăugă zîmbind împăcat.
Orlando izbucni deodată într-un rîs scurt, își scoase ochelarii și începu să-i șteargă migălos cu batista.
— Ești dat dracului! spuse cu o vădită satisfacție. Dar să știi că nici Orlando nu se lasă mai prejos. Hai cu mine, că m-așteaptă o surpriză...


— Care e? îl întrebă.
Băiatul întinse brațul și i-o arătă. Femeia înainta încet, pe gînduri, și oarecum la întîmplare, parcă n-ar fi știut încotro să se îndrepte. La răstimpuri întorcea brusc capul, ca și cum s-ar fi trezit sau i s-ar fi părut că se aude chemată.
— Nu, n-o cunosc, spuse bătrîna. Dar de ce credeai că o cunosc?
Băiatul își mișcă încurcat, de mai multe ori, sprîncenele și apoi își așeză cuminte amîndouă mîinile pe genunchi.
— Se plimbă pe aici, pe lîngă noi, de o jumătate de ceas. Credeam că te cunoaște, dar nu îndrăznește să se apropie pentru că te vedea citind...
Bătrîna îi căută ochii, îl privi adînc și zîmbi.
— Cu alte cuvinte, te plictisești.
— Da, mărturisi băiatul, susținîndu-i privirile.
— Spune drept, cînd ai băgat de seamă că doamna aceea se tot plimbă pe lîngă noi?
— Cînd am văzut că se întoarce a treia oară și parcă ar fi venit direct către noi. Dar te vedea citind mereu și nu îndrăznea...
— Nu, n-o cunosc, repetă bătrîna.
Luase revista în mîna, dar se răzgîndi și o așeză alături, pe canapea.
— Și-acum, îl întrebă, zîmbind, după ce-și mai privi o dată ceasul, cum vrei să ne distrăm? Pentru că mai avem de așteptat încă cel puțin douăzeci de minute...
Femeia se oprise în fața vitrinei.
— Nu, nu e asta, auzi pe cineva în spatele ei. Nu e vitrina artistului laureat...
— Dar, în fond, despre ce este vorba? de ce-i spune artistul laureat?
— Era un pictor. A venit aici, demult, pentru cîteva zile, și a rămas. Nu se mai îndura să plece. Îi plăcea să se plimbe cu ascensorul. Pentru că, afirma el, ori spui „jos", ori spui „sus", ori urci, ori cobori, este totuna...
— Evident, interveni altcineva, n-a mai rămas mult. L-au evacuat. Dar i-au păstrat lucrurile...
Femeia se depărta încet, dar după cîțiva pași întoarse ca din întîmplare capul și privi grupul care rămăsese încă în fața vitrinei. Zîmbetul care-i luminase fața o clipă i se stinse și-și reluă plimbarea.
După ce se mai întoarse o dată în primul salon, șovăind în fața vitrinelor, se îndreptă hoțărîtă către ascensor și apăsă pe buton. Cîteva clipe în urmă, ușa ascensorului se deschise, și era gata să intre, cînd auzi șoapte precipitate în spatele ei. Femeia deschise repede poșeta și, ca și cînd și-ar fi dat seama că a uitat ceva, se întoarse brusc, îndreptîndu-se grăbită spre bar. Privi ca din întîmplare femeia palidă, cu un mic șorț verde, care-și stăpînea anevoie emoția, și tînărul care-i vorbea în șoaptă, agitat. Alături, un bărbat înalt, cu o figură severă, își ținea amîndouă mîinile la spate, silindu-se să privească drept înaintea lui.
Întovărășindu-l, Adrian continua să-i vorbească:
— Mă leagă de dumneata admirație și recunoștință, pentru că m-ai ajutat să recuperez poate ce-a fost mai important: întîlnirea și mesajul. Să reconstituim, deci, esențialul: dacă, așa cum spuneam, poezia e prin excelență o tehnică politică, și dacă poetul adevărat, pe care-l așteptăm, este — și nu poate să fie decît asta — un nou Orfeu în Tracia, mesajul de care vă vorbeam mă privește în primul rînd pe mine...
Orlando se opri în fața unei uși masive și, punîndu-și degetul în gură, îi făcu semn să tacă.
— Pentru că, continuă Adrian în șoaptă, în acest habitat, după cît știu, numai eu sînt poet. Cu alte cuvinte...
Dar Orlando îl dădu prietenește la o parte și-și apropie urechea de ușă. Ascultă cîteva clipe, apoi o deschise cu multă luare-aminte. Surprins de întunerecul și tăcerea din sală, făcu un pas și strigă:
— II Comandante!
Atunci se auzi, foarte încet, ca venind de departe, o orchestră, și în sală, în mai multe părți deodată, începură să pîlpîie lumini palide, parcă de luminări și de vetuste lămpi cu gaz.
— Cu alte cuvinte, reluă Adrian, apropiindu-se din nou de Orlando, numai unul ca mine, un poet conștient de misiunea politică a poeziei, e susceptibil să înțeleagă mesajul...
— Il Comandante! strigă încă o dată Orlando.
Orchestra se auzea acum mai deslușit și lumina candelabrelor creștea lin, dar încontinuu, lăsînd să se vadă o mare sală de bal, o estradă și nenumărate mese, în jurul cărora așteptau, tăcute, parcă adormite în scaunele lor de epocă, figuri excentric costumate. Adrian privi fascinat în jurul lui.
— Admirabil! exclamă el, îndreptîndu-se agale spre estradă. Admirabil! Așa cum a fost și așa cum o să mai fie...Un bărbat scund și brun, tînăr încă și neașteptat de agil pentru proporțiile lui, venise aproape alergînd din fundul sălii.
— Ce-i asta? îl întrebă Orlando. Ce v-a apucat?
— Surpriza. Veneția, Casanova, Il ballo in maschera.
— Nu-mi place, făcu Orlando, schimbîndu-și dosarul în cealaltă mînă. Sînt enervat. N-a venit, adăugă coborînd glasul. Și nici un semn, nici un telefon...
— N-a venit? repetă în șoaptă Il Comandante. Întoarse capul și-l căută cu ochii pe Adrian.
— Nu e el, continuă nervos Orlando. Și nici măcar nu știu cine e. Se preface, se ascunde. Spune că e poet, dar vorbește tot timpul de politică. Și totuși știe ceva. Știe de întîlnire...
Il Comandante întoarse din nou capul către Adrian. Îl zări apropiindu-se de un grup de lîngă estradă.
— Vasăzică știa, repetă, zîmbind cu înțeles.
— Dă-i ce trebuie, reluă Orlando, și vezi dacă afli ceva.
— Ce-i place? fete? băieți?
— Dar cine poate să știe? Vorbea de Orfeu. Încearcă să afli ce-i cu el, adăugă, coborînd și mai mult glasul. Dar fără super și fără extra. Mi-e simpatic și pare deștept. Păcat că nu știe ce vrea. Spune că-i poet.
La mese se aprinseseră acum lămpi minuscule de diferite culori, și figurile mascate păreau că încep să se învioreze. Orlando, își trecu din nou dosarul dintr-o mînă în cealaltă și porni, fără chef, către estrada unde se oprise Adrian. Văzîndu-l apropiindu-se, muzicanții, îmbrăcați și ei în costume venețiene, se ridicară în picioare, și cîteva clipe în urmă sala se însufleți brusc. Măștile din jurul meselor începură să vorbească toate deodată, femeile izbucneau pe rînd în rîs și, din mai multe părți, perechi extravagant costumate se ridicau cu meticuloasă eleganță, pregătindu-se de dans.
— Spune-le să cînte mai încet, spuse Orlando, și să facă mai puțin zgomot. Sînt enervat!
Il Comandante porni alergînd către orhestră, ridicînd amîndouă brațele în aer și lăsîndu-le de mai multe ori în jos, din ce în ce mai lent.
— Piano! Piano! strigă el.
Perechile care se apropiaseră de parchet, așteptînd semnalul, îl priveau întrebătoare.
—Allegria, ma non troppo! șopti Il Comandante, strecurîndu-se cu agilitate printre mese.
Apoi se apropie de Adrian, chiar în clipa cînd Orlando îl luase brațul.
— Maestro! începu el cu brio.
— Nu te mai osteni, îl întrerupse Orlando. I-am explicat tot. Dă-ne ce ne trebuie.
Il Comandate îi întovărăși pînă la masa unde-i așteptau, intimidate, trei tinere femei mascate, apoi dispăru.
— Ar putea fi aceleași, spuse Adrian, înclinîndu-se și să-rutîndu-le ceremonios mîna. Căci, după cum se vede, măștile, deși diferite, sînt aceleași. Ca să le identific, mai am la îndemînă un mijloc, unul singur: o întrebare. Dar încă n-am s-o pun... Pentru că, în fond, ce fel de identitate aș descoperi? Cea care mă interesează pe mine e aceeași, sub orice mască.
Fetele începură să rîdă, oarecum stingherite, privindu-se una pe alta, și pe furiș, privind spre Orlando, care părea abătut, cufundat în gînduri. Adrian rîse și el, cu poftă, foarte bine dispus, parcă veselia fetelor ar fi fost irezistibilă și molipsitoare.
— Sînteți așadar aceleași, spuse, și atunci nu mă mai repet. Continuu deci de unde m-am oprit cînd am fost întrerupt de amabilul nostru amfitrion. Dacă, așa cum spuneam, poezia e prin excelență metodă politică, și este ultima metodă politică pe care o mai putem încerca, poezia este într-un anumit fel o soteriologie, o doctrină a salvării. În acest caz, întîlnirea de astăzi echivalează, pentru mine — și, repet, numai pentru mine, care sînt poet — echivalează cu o revelație.
II Comandante se întoarse, urmat de trei chelneri costumați, purtînd imense tăvi de argint, încărcate cu sticle și pahare de felurite mărimi și culori.
— Ascultă aici, îi spuse Orlando. Ascultă, că e interesant.
— Nu vă speriați de cuvinte, continuă Adrian. Nu orice revelație trebuie să semene cu revelațiile pe care le cunoaștem din cele două Testamente. Revelația adresată unui poet, bunăoară, poate rămîne pentru toți ceilalți incomprehensibilă.
Tăcuți, chelnerii se apropiau de fiecare cu o altă sticlă și le umpleau paharele. Il Comandante părea gata pentru un toast, dar Orlando îl privise scurt, și atunci se mulțumi să spună:
— Salute!
— Salute! repetară fetele.
— Nu știu ce e, spuse Adrian, dar orice ar fi e bine venit. Mi-e sete!
Sorbi la început cu măsură, apoi bău spornic și goli paharul. Orlando întoarse capul către cele cîteva perechi care dansau parcă absente, căci orchestra se auzea acum în surdină, iar la mese toți vorbeau în șoaptă, privind pe furiș către masa lor.
— Ce plictiseală! exclamă deodată, întorcîndu-se către Il Comandante. Unde i-ai găsit? Veneau de la vreo înmormîntare?
Il Comandante se sculă brusc și, de departe, făcu semn orchestrei ridicîndu-și și tremurîndu-și energic brațele. Apoi trecu printre mese, șoptind:
— Allegria! Allegria!
De pretutindeni perechile se ridicară speriate, îndreptîndu-se cu grabă spre parchet, iar cei rămași începură să rîdă și să vorbească tare, să-și miște scaunele.
— Extraordinar! exclamă fermecat Adrian, după ce una din fete îi umplu din nou paharul. Extraordinar, și peste putință de înțeles. Căci sînt aceiași și aceleași, și fac asta de mii de ani, poate de zeci de mii de ani! E un mister că nu-și amintește nimeni. Sau poate nu e un mister, adăugă, apropiin-du-și paharul de buze, poate e numai un miracol.
— Lasă astea, îl întrerupse Orlando. Întoarce-te la subiect. Vorbeai de întîlnirea de azi. Spuneai că era de o mare importanță, că era o revelvație. De ce?
— V-am spus de ce: pentru că întîlnirea făcea posibilă transmiterea unui mesaj.
Il Comandante tocmai se așezase pe scaun și apucase paharul.
— Ascultă aici, îi atrase atenția Orlando. Ascultă, că acum devine interesant. Vorbește de mesaj. La întîlnirea de astăzi, spune, aștepta un mesaj. Înțelegi? La 4,30 aștepta un mesaj.
— Un mesaj? repetă încurcat Il Comandante. De la cine?
Adrian îl privi o clipă, cercetător, apoi apucă paharul și bău îndelung, parcă ar fi încercat să amîne răspunsul.
— Nu știu dacă m-am făcut înțeles, începu el tîrziu. Un mesaj presupune un mesager, iar mesagerul e trimis întotdeauna de altcineva...
— Asta vreau să știu și eu, îl întrerupse Orlando, pierzîndu-și răbdarea. De cine?
— Trebuie să existe un răspuns pentru fiecare din noi, continuă Adrian. Nu știu în ce măsură răspunsul pe care îl voi primi eu va fi valabil și pentru dumneata...
— Lasă astea, îl întrerupse din nou Orlando. Dacă e valabil sau nu, am să-ți spun eu mai tîrziu. Deocamdată, spu-ne-ne cine l-a trimis și de ce? De ce la 4,30?
Fredonînd, schițînd mișcări de dans și bătînd ritmic din palme, mai multe măști se apropiau de masa lor, dar Orlando apucă brusc dosarul și, fîlfîindu-l amenințător, le făcu semn să se îndepărteze.
— La 4,30? repetă Adrian, frecîndu-și fruntea. Într-adevăr, de ce la 4,30? Trebuie să existe un răspuns. Dar, ca să-l găsesc, trebuie mai întîi să identific pe celalt, pe cel care se află înapoia mesagerului. Înțelegeți la ce fac aluzie, adăugă, întorcîndu-se către vecinele lui. Ca să folosesc limbajul teologic — și precizez că-l folosesc numai ca limbaj, căci altminteri teologia mi-e indiferentă și poate chiar inaccesibilă — ca să folosesc limbajul teologic, nici mesajul, nici purtătorul lui, mesagerul, nu te pot mîntui. Mesagerul te trezește numai, te pregătește să descifrezi sensul personal al revelației care este pe cale să ți se facă...
În acea clipă ușa se deschise și un bărbat înalt se opri în prag. Își ținea mîinile la spate și începu să cerceteze sala cu privirile, corect, fără grabă. Adrian îl privi mirat, încruntîndu-se, ca și cum ar fi încercat să-l recunoască. Omul se îndreptă spre masa lor, hotărît și totuși cu discreție. Cînd ajunse, se aplecă spre urechea lui Orlando și-i șopti cîteva cuvinte.
— Piano! piano! exclamă Il Comandante, ridicîndu-se brusc și îndreptîndu-se, aproape în fugă, spre orchestră. Piano!
Nedumerire, cîteva perechi se opriră brusc și se așezară, tăcute, la mese. Dar cele mai multe își continuară dansul depărtîndu-se lent, șovăitor, îndreptîndu-se către colțurile întunecate.
— La douăzeci și unu? întrebă plictisit Orlando. Ești sigur c-a fost la douăzeci și unu? Dar cine L-a pus să urce la douăzeci și unu? Aveam întîlnire la mine în apartament. Și cînd am văzut că se face cinci și nu mai vine, mi-am luat dosarul și am coborît. Credeam că s-a oprit la bar...
Fetele își apropiară capetele și începură să șoptească.
— La Vedova, auzi Adrian pe vecina lui din dreapta. Apucă paharul plin și începu să soarbă.
— Accident! Și tot la douăzeci și unu!... i se păru că mai aude tocmai în clipa cînd Il Comandante se întoarse, ștergîndu-și fruntea cu batista și zîmbind întruna.
— N-a fost nici un accident, interveni el, încruntîndu-se brusc. S-a oprit iar ascensorul între etaje, s-a oprit la douăzeci și unu. Asta a fost tot...
Era gata să se așeze pe scaun, cînd Orlando se ridică și, fără să privească pe cineva, cu dosarul sub braț, se îndreptă spre ușă. Il Comandante se grăbi să-l ajungă din urmă. Urmărindu-i cu privirile, Adrian văzu ușa deschizîndu-se din nou. Femeia șovăi în semiîntuneric și se lipi încet de perete. Brusc, Adrian își puse mîna la inimă.
— Chi e costul che senza morte
Va per Io regno della morta gente?
șopti el, întorcîndu-se către vecina lui.
Fetele îl priveau zîmbind, stingherite, neîndrăznind să rîdă. Orchestra, care cîntase ultimele minute în surdină, încetă.
— A început iar să se zbată, spuse Adrian, apăsîndu-și palma pe inimă. Mi se fac semne. Dacă nu mă mai întorc, să nu vă neliniștiți. Nu mi se poate întîmpla nimic. Ca și voi toți, sînt nemuritor...
Femeia îl privea apropiindu-se, cu un mare zîmbet luminîndu-i fața.
— Mă aștepți de mult? îl întrebă. Am întîrziat. N-a fost vina mea.
Adrian se înclină, apoi făcu încă un pas, apropiindu-se mai mult de ea.
— Ce e mai curios, spuse, e că înțeleg limba. O înțeleg chiar foarte bine. Parcă aș cunoaște-o de totdeauna...
Femeia continua să-l privească, zîmbind.
— Este limba ta, Adrian.
— Și e curios că-mi cunoști și numele...
— Cine nu-l cunoaște? îl întrerupse ea cu emoție. De la „Floarea-soarelui" la „Platani", de la „Scînciob" la „Albatros" și „Dor mărunt", în grădini și sub atîția arbori, în parcuri, pe străzi, după miezul nopții, cine nu-l cunoaște, numele tău, Adrian?
Adrian continua să-și țină mîna dreaptă sub haină, apăsînd-o pe inimă.
— Îmi place să te ascult vorbind, spuse. Nu te înțeleg întotdeauna, dar simt că mi se fac semne. Semne, repetă coborînd ușor glasul, și parcă vin de foarte departe...
— Într-adevăr, de foarte departe, spuse femeia luîndu-i mîna. Sînt obosită.
Se așeză la cea dintîi masă, de lîngă perete. Adrian își trecu palma pe frunte, își frecă ochii, apoi, pe deasupra mesei, își pleacă puțin capul, cercetînd-o.
— Mai spune ceva, începu el tîrziu. Vorbește. Vorbește-mi, îmi place să te ascult.
Femeia își apropie pleoapele, parcă s-ar fi trudit să-și amintească. Brusc, în șoaptă, începu să recite:
...Pe vînturi ascult
Orficul tumult
Cînd și-ardică struna
Fata verde,
Una...
Adrian întinse brațul pe deasupra mesei și o întrerupse:
— Eu le-am scris? întrebă. Sînt versurile mele?
— Nu. Le-a scris cel care a venit după tine. Dar le-a scris pentru tine, adăugă căutîndu-i ochii și privindu-l adînc. Le-a scris ca să-ți mulțumească. Pentru că înaintea lui tu scriseseși „în curte la Dionis". Îți mai aduci aminte cum începe „în curte la Dionis"?
Parcă ar fi stat gata să recite, dar Adrian îi apucă emoționat mîna.
— Dar asta a fost demult, asta a fost la început. La începutul începutului. Și nimeni n-a înțeles. N-au înțeles că poemul era scris sub semnul lui Orfeu, că era vorba de Dionysos, și vesteam acolo beatitudinea fără nume, cînd vom fi toți lîngă el, alături de el, la curțile lui, ale împăratului, la curțile zeului...
Femeia îl asculta emoționată, silindu-se să nu-i scape privirile din privirile ei.
— Nu știi cît a fost de greu, continuă Adrian. Zadarnic le explicam. Nimeni nu înțelegea că era vorba de Dionysos. Nu-ți mai aduci aminte de fata aceea frumoasă, căreia noi îi spuneam Leana...
— Nu mă cheamă așa, șopti femeia. Oamenii îmi spun Leana, dar...
— „...dar pentru păcatele mele, continuă Adrian, am ajuns să cînt prin cîrciumi. Dar eu n-am fost făcută pentru asta..."
Femeia îi apucă mîna și i-o sărută.
— Adrian, Măria-ta, pentru tine n-am fost niciodată Leana...
Adrian se ridică turburat și se apropie de ea.
— Eu știu cine ești, șopti. Știam de mult că se va întîmpla asta. Și, te rog să mă crezi, nu mi-e frică. Știam că un mesager e trimis întotdeauna de altcineva. Cînd vrei, am să te urmez. Nu mi-e frică. Dar înainte de a pleca, aș vrea doar să te mai întreb: versurile mele, Leana, versurile mele, toate cîte au fost?
— Le auzi pe străzi, Adrian, le auzi în întunerec, după miezul nopții, în grădini și în cîrciumi, pretutindeni unde m-ai trimis să le cînt...
—... Toate cîte au fost, repetă emoționat Adrian, versurile toate, de la începutul începutului...
— Am făcut cum mai învățat, continuă Leana. Le-am împărțit. Le-am risipit. Mi-ai spus să le cînt noaptea...
— Numai noaptea, o întrerupse Adrian. Ca să-i îmblînzim. Căci noaptea oamenii, și numai unii din ei, mai pot fi îmblînziți. Dar, deși le-ai cîntat nopțile, adăugă cu un zîmbet întristat, deși le-ai cîntat noapte după noapte, n-au înțeles. Nu m-au înțeles.
— Acum te înțeleg. Și dacă într-o zi ai să le spui cine ești...
Parcă sleit deodată de puteri, Adrian se așeză pe scaun.
— Le-ai spus tu, șopti. Și le-ai spus de atîtea ori. Le-ai repetat atîția ani...
— Eu le-am spus doar ce m-ai învățat: că sînt îndrăgostită de tine, că ești poet și te cheamă Adrian...
— Ce-aș mai fi putut adăuga altceva? întrebă Adrian, ri-dicînd brusc fruntea, ca și cum ar fi încercat să-și ascundă deznădejdea. Nu sînt decît asta. Și niciodată n-am fost altceva decît asta: Adrian, poetul pe care-l aștepta el însuși, Adrian de care s-a îndrăgostit prea curînd, oh! prea curînd, îngerul lui păzitor, îngerul Morții.
Leana continua să zîmbească, lăsîndu-și lacrimile să lunece, mari, fără grabă, la întîmplare.
— Pentru păcatele mele, șopti, așa mi-a fost ursit. Am știut asta înainte de a ști altceva. Am știut că n-ai să fii fericit. Am știut că singurul om pe care-l voi iubi, îl voi iubi toată viața, și va fi singurul pe care n-am să-l pot face fericit...
Adrian îi apucă repede mîna și i-o sărută, păstrînd-o apoi între mîinile lui, mîngîind-o.
— Nu, iubirea mea, n-am vrut să spun asta. Cum aș fi putut fi ce sînt dacă n-aș fi fost fericit? Și cum aș fi putut fi fericit dacă nu mă găseai tu, îngerul meu păzitor? Dar acum, după ce mi s-au făcut atîtea semne, cum aș mai putea să nu înțeleg? Þi-am spus, iubirea mea: nu mi-e frică. Avea o voce clară, curtenitoare, fermă. Am înțeles de la început, dar m-am prefăcut că nu înțeleg. Și a intervenit, ca de obicei, la început un lapsus, apoi altul, apoi amnezia, și poate nu-mi părea rău, căci, uitîndu-i numele, uitasem și mesajul. Dar acum înțeleg. Și se întîmpla așa cum am știut că se va întîmpla. Îngerul meu păzitor, tu, iubirea mea, Leana, tot tu vei fi și îngerul Morții...
Cu un efort, Leana se ridică de la masă și, apropiindu-se de el, îi luă brațul.
— Și îngerul Morții, șopti, pentru că, atunci cînd ne va fi dat, tot împreună o să plecăm...
Cu mare grijă, parcă i-ar fi fost teamă că s-ar putea prăbuși, strîngîndu-i brațul foarte aproape de ea, îl conduse către ușă.
— Și tot eu am să merg înaintea ta, adăugă în șoaptă, zîmbind.
Adrian o urmase tăcut. Dar după cîțiva pași se opri brusc și, întinzînd mîna, i-o trecu blînd pe obraji, ștergîndu-i lacrimile. Atunci dădu cu ochii de măștile care-i priveau, împietrite, de la mese, de la estradă.
— Ce se întîmplă cu ei? întrebă tulburat. De ce-au rămas așa? De ce ne privesc?
Leana îl trase după ea, cu fermitate.
— Adrian, Măria-ta, să nu te mai uiți înapoi, șopti apropiindu-și buzele de urechea lui. Să privești tot înainte, că iar ne pierdem, și cine știe dacă ne va mai fi dat să ne regăsim...
Deschise ușa, dar rămaseră amîndoi în prag, orbiți de lumina puternică, uniformă, care se revărsa de nu înțelegeai unde pe covoarele roșii.
— Þi-am spus că nu mi-e frică, începu Adrian cu o voce clară, gravă. Spune-mi drept: asta trebuie să se întîmple acum, în cîteva clipe? Sau poate s-a întîmplat deja și nu-mi dau încă seama. Spune-mi drept: am murit f
Leana își trecu mîna pe ochi, dar nu încercă să-și șteargă lacrimile.
— Nu, șopti. Numai șoferul a murit. Dar, Adrian, asta a fost demult! Demult! repetă ea cu glas neașteptat de ferm, căutîndu-i ochii și privindu-l adînc, cu deznădejde, ca și cum ar fi voit să-l trezească.
— Și totuși l-am văzut, continuă precipitat Adrian. L-am văzut! Mai mult decît atît...
— Nu trebuia să te uiți înapoi, îl întrerupse Leana. Adrian să nu te uiți niciodată înapoi. Că dacă te mai uiți o dată înapoi, ne pierdem. Ne pierdem pentru totdeauna...
Înaintau amîndoi tăcuți, îndreptîndu-se spre rotonda cu oglinzi.
— Acum îmi aduc foarte bine aminte, începu deodată Adrian. Avea o voce clară, distinsă, curtenitoare...
— Așa ne plimbam amîndoi, îl întrerupse Leana, așa călcam, tot ca acum, pe covoare groase, într-un hotel ca acesta, și ne țineam strînși unul într-altul și-ți spuneam: „Adrian, ce importanță pot avea toate acestea? E destul că te-am întîlnit, și tu m-ai iubit, și m-ai ajutat să-mi uit ursita, învățîndu-mă să cînt și să spun versuri — și, chiar dacă iubirea aceasta a noastră va răzbate numai o vară, va fi de-ajuns, îmi va fi de-ajuns..."
— Îmi aduc foarte bine aminte, continuă Adrian. Atunci, la Viena, ți-am mai spus: Leana, degeaba cîntă toți, cîntă după tine „în curte la Dionis". Nimeni n-a înțeles. Și poate nici nu e vina lor. Căci nimeni n-a înțeles pînă acum adevăratul sens al mitului orfic. Mesajul lui Orfeu acesta a fost: că schimbarea omului, mutația lui, nu poate începe de sus, prin elite, ci de foarte jos, de la oamenii de rînd, cei care petrec noaptea în grădini și în restaurante...
Leana se opri brusc și, cuprinzîndu-l în brațe, îl sărută lung.
— Iubirea mea, șopti. Asta s-a întîmplat la Viena. Îți aduci aminte...
—... Și-ți explicam de ce e atît de greu, continuă Adrian zîmbind. Pentru că, neînțelegînd sensul mesajului lui Orfeu, nimeni nu înțelege că poezia este nu numai o soteriologie, dar și o tehnică politică. Numai poezia ne mai poate mîntui, mai poate schimba omul...
— Iubirea mea, șopti Leana, strîngîndu-se aproape de el.
— Dar știi ce i s-a întîmplat lui Orfeu. Știe toată lumea. Știam și eu asta, demult. Și, ți-am spus, nu mi-era frică. Așteptam. Și, acum cîteva zile, l-am auzit: avea o voce clară, pe care n-am s-o uit niciodată. Și mi-a fixat, aici, astăzi, la patru treizeci...
— Nu, iubirea mea, îl întrerupse Leana. Astea s-au întîmplat demult. Demult! repetă ea, strîngîndu-i brațul. Cînd ai avut accidentul și ai scăpat ca prin minune. Adu-ți bine aminte. Știai că nu-mi place să aștept, și aveam întîlnire la patru treizeci, și multă vreme n-ai găsit taxi, căci începuse să plouă...
Adrian își desprinse încet brațul și o privi adînc.
— Vasăzică, e adevărat, șopti.
— Da. E adevărat. Þi-am spus că așa am fost eu blestemată. Am știut asta de cînd te-am întîlnit. Þi-am spus atunci că ești frumos ca Îngerul Morții. Și tu ai zîmbit: ai zîmbit numai. N-ai vrut să spui nimic. Ai știut și tu, de-atunci. Ai știut cine îți va fi Îngerul Morții.
— La patru treizeci, repetă Adrian.
— Da. A fost vina mea. Știai că nu-mi place să aștept. Te uitai mereu la ceas. Era tîrziu, se făcuse foarte tîrziu, dar tu îți spuneai: la patru treizeci. Am o întîlnire la patru treizeci!... Așa a fost, adăugă foarte încet. Așa a început...
[1977]