Era greu să-ți dai seama, pe vremea aceea. Mergi ia film sau la teatru și-ți petreci seara fără a te gândi la cei ce s-au supus deja aceluiași ritual, alegând locul și ora, îmbrăcându-se și telefonând și rândul unsprezece sau cinci, întunericul și muzica, pământul nimănui și al tuturora, acolo unde toți simt Ia fel, bărbatul ori femeia, fiecare la locul lui, un cuvânt poate pentru a scuza o întârziere, un comentariu rostit cu jumătate de voce pe care îl poți asculta sau ignora, aproape întotdeauna tăcerea, privirile căutând scena ori ecranul, fugind de ceea ce e la îndemână, de această parte a lucrurilor. Era greu, într-adevăr, să-ți dai seama, dincolo de publicitate, de cozile interminabile, de afișe și cronici, că eram atât de mulți cei care o iubeam pe Glenda.
Au trecut trei sau patru ani și n-ai putea să afirmi totuși că nucleul l-au format inițial Irazusta sau Diana Rivero. Nici măcar ei nu înțelegeau cum la un moment dat, la un pahar de vin cu prietenii, după film, s-au rostit ori s-au ascuns lucruri ce trebuiau să creeze brusc alianța, devenind mai târziu nucleu pentru majoritate și club pentru cei tineri. Dar n-avea nimic de club, o iubeam pur și simplu pe Glenda Garson și asta era de ajuns pentru a ne deosebi de cei care o admirau doar. Ca și ei, și noi o admiram pe Glenda dar și pe Anouk, pe Marilina, pe Annie, pe Silvana și, de ce nu, pe Marcello, pe Yves, pe Vittorio și pe Dirk dar numai noi o iubeam atât de mult pe Glenda iar nucleul tocmai astfel s-a definit, era ceva ce știam numai noi și o mărturiseam celor ce dovediseră, treptat, în discuții, c-o iubeau și ei pe Glenda.
Cu Diana sau cu Irazusta nucleul s-a mărit cu timpul: în anul cu Focul zăpezii eram, cred, vreo șase, șapte; când a avut Ioc premiera cu Folosirea eleganței nucleul a crescut și am simțit cum lua proporții aproape alarmante, fiind amenințați de imitații snoabe ori de sentimentalism ocazional. Primii, Irazusta și Diana și încă vreo doi sau trei am hotărât să strângem rândurile și să nu mai admitem pe nimeni fără dovezi ori fără examenul disimulat de sticle de whisky și demonstrații de erudiție (acele examene de la miezul nopții din Buenos Aires, din Londra sau Mexic). Când a avut loc premiera filmului Nesigura întoarcere a trebuit să admitem, triumfător melancolici, că eram mulți cei care o iubeam pe Glenda. Reîntâlnirile la cinematograf, privirile de la ieșire, acel aer aproape pierdut al femeilor și tăcerea nostalgică a bărbaților ne indicau acest lucru mai degrabă decât o insignă sau orice alt simbol. Mecanisme de neinvestigat ne-au condus spre aceeași cafenea din centru, mesele izolate au început să se apropie, s-a creat plăcutul obicei de a se comanda același cocteil spre a se evita orice discuție inutilă și a ne putea privi în fine în ochi, acolo unde mai trăia ultima imagine a Glendei din ultima scenă a ultimului film.
Douăzeci, poate treizeci, n-am știut niciodată câți ajunseserăm să fim, pentru că uneori Glenda rezista câteva luni într-o sală de cinematograf sau era în același timp în două sau în patru săli și a mai fost și momentul acela excepțional în care a apărut pe scenă interpretând rolul tinerei asasine din Nebunii și succesul ei a fost fără margini, provocând entuziasme pe care nu le-am considerat niciodată efemere. Ne cunoșteam deja cu toții pe vremea aceea și chiar ne vizitam pentru a vorbi despre Glenda. Irazusta părea să exercite din start un ascendent tacit pe care nu și-l revendicase iar Diana Rivero își juca lentul ei șah de confirmări și respingeri care ne garanta autenticitatea absolută, protejându-ne de nedoriți și nebuni. Ceea ce la început fusese o asociere liberă căpăta acum o structură de clan iar întrebările simple, inițiale, erau acum urmate de chestiuni concrete, secvența erorii din Folosirea eleganței, replica finală din Focul zăpezii, cea de-a doua scenă erotică din Nesigura întoarcere. O iubeam atât de mult pe Glenda încât nu puteam tolera admiratorii întâmplători, tumultuoasele lesbiene și erudiții esteticii. Am hotărât chiar (niciodată nu vom ști cum) să ne întâlnim vinerea la cafenea când rula în centru un film cu Glenda iar când premierele aveau loc la cinematografele de cartier așteptam o săptămână până la următoarea întâlnire dând astfel tuturor timpul necesar de vizionare; ca într-un regulament riguros, obligațiile se defineau fără echivoc iar nerespectarea lor nu făcea altceva decât să provoace zâmbetul disprețuitor al lui Irazusta ori acea privire teribilă, deși aparent amabilă prin care Diana Rivero denunța trădarea și pedeapsa. Pe vremea aceea întâlnirile erau doar Glenda, omniprezența ei năucitoare în fiecare din noi și nu existau discrepanțe și obiecții. Doar treptat, inițial cu un sentiment de vinovăție, câțiva au început să strecoare critici parțiale, descumpănirea sau decepția în fața unor momente nefericite, căderile în convențional și în previzibil. Știam că Glenda nu era vinovată pentru scăderile ce stricau pe alocuri splendida construcție din Biciul ori finalul din Nu se știe niciodată de ce. Cunoșteam alte producții ale regizorilor ei, sursa scenariilor lor; cu ei eram implacabili fiindcă simțeam că dragostea noastră pentru Glenda depășea tărâmul artistic și că numai ea se salva din tot ce era imperfect în ceilalți. Diana a fost prima care a vorbit de misiune, a făcut-o în felul ei, aluziv, evitând să anunțe ceea ce conta într-adevăr pentru ea și i-am descoperit o veselie de whisky dublu, de zâmbet satisfăcut când am admis pur și simplu că era adevărat, că nu puteam să ne mulțumim numai cu atât, la cinematograf și la cafenea și s-o iubim nebunește pe Glenda.
Nici atunci nu s-a spus lucrurilor pe nume, nu era nevoie de asta. Conta doar fericirea Glendei în fiecare din noi și această fericire ne-o putea oferi doar perfecțiunea. Și deodată greșelile, aparențele au devenit insuportabile, nu puteam accepta ca Nu se știe niciodată de ce să se sfârșească așa sau ca Focul zăpezii să includă infama secvență cu jocul de poker (în care Glenda nu juca, dar pe care o păta într-un fel ca o vomă, acel gest al lui Nancy Phillips și sosirea inadmisibilă a fiului rătăcitor). Ca întotdeauna aproape, Irazusta a trebuit să definească clar misiunea care ne aștepta și-n seara aceea ne-am întors la casele noastre, copleșiți parcă de responsabilitatea pe care tocmai ne-o recunoscuserăm și ne-o asumaserăm și întrevăzând totodată fericirea unui viitor fără pată, o Glenda fără stângăcii și fără trădări.
Instinctiv, nucleul și-a strâns rândurile, misiunea nu admitea o pluralitate ambiguă. Irazusta a pomenit de laborator când acesta era deja instalat într-o vilă din Recife de Lobos. Ne-am împărțit echitabil sarcinile iar unii dintre noi trebuiau să-și procure toate copiile din Nesigura întoarcere, film ales pentru micile lui imperfecțiuni. Nimeni nu-și punea problema banilor, Irazusta fusese asociatul lui Howard Hughes în afacerea cu minele de cositor din Pichincha iar un mecanism extrem de simplu ne conferea puterea necesară, avioanele și aranjamentele și șperțurile. N-am avut nici rnăcar un birou, calculatorul lui Hagar Loss a programat sarcinile și etapele. La două luni după fraza Dianei Rivero, laboratorul a putut înlocui în Nesigura întoarcere secvența ineficace cu păsările cu una care-i restituia Glendei ritmul perfect și sensul exact al acțiunii sale dramatice. Filmul rula deja de câțiva ani și revenirea lui în circuitele internaționale n-a provocat nici cea mai mică surpriză: memoria joacă feste depozitarilor ei și-i determină să-și accepte propriile schimbări și variante; poate că Glenda însăși n-a sesizat schimbarea ci (ceea ce percepeam cu toții) minunea unei perfecte coincidențe cu o amintire dorită, eliberată de inutilități.
Misiunea se îndeplinea fără răgaz, odată asigurată eficiența laboratorului am intrat în posesia filmelor Focul zăpezii și Prisma iar celelalte pelicule s-au supus transformărilor în ritmul propus de personalul lui Hagar Loss și de laborator. Am avut probleme cu pelicula Folosirea eleganței fiindcă în Emiratele Arabe existau copii pe care bogătașii le păstrau pentru uzul personal și au fost necesare diverse manevre și acțiuni de amploare pentru a le putea fura (n-avem de ce să folosim alt cuvânt) și a le înlocui fără ca beneficiarii să-și dea seama de asta. Laboratorul tindea spre perfecțiune, fapt care inițial ni se păruse o utopie deși nu îndrăznisem să i-o spunem lui Irazusta; ciudat, Diana fusese cea mai puțin încrezătoare, dar când Irazusta ne-a arătat Nu se știe niciodată de ce și am vizionat adevăratul sfârșit, cu Glenda care în loc să se întoarcă la casa lui Romano își îndrepta mașina spre faleză și ne copleșea pe toți cu splendida și necesara-i cădere în torent, am înțeles că perfecțiunea putea aparține acestei lumi și că de acum înainte aceasta purta numele Glendei pentru totdeauna, o Glenda a noastră pentru totdeauna.
Firește că cel mai greu era să decidem schimbările, tăieturile, modificările de montaj și de ritm; diversele percepții ale Glendei generau dure confruntări ce se domoleau după lungi analize și uneori prin impunerea unei majorități în nucleu. Și deși asistam uneori derutați la noua versiune resimțind o oarecare amărăciune că nu totul coincidea cu visele noastre, cred că nu era nimeni decepționat de ceea ce realizasem; o iubeam atât de mult pe Glenda încât rezultatele se justificau întotdeauna iar adesea chiar mai mult decât scontasem. Au existat chiar și câteva alarme: scrisoarea unui cititor de-al nelipsitului Times care era surprins că trei secvențe din Focul zăpezii apăreau într-o altă ordine decât cea memorată de el și un articol al unui critic de la „Opinion" care protesta împotriva unei posibile tăieturi din Prisma, presupunând că la mijloc erau rațiuni de ordin birocratic, în toate cazurile s-au dat dispoziții rapide spre a se evita posibile consecințe; n-a fost prea greu, oamenii sunt frivoli și uită, acceptă sau vânează tot ce e nou, lumea filmului e trecătoare, ca și actualitatea istorică, dar excepția eram noi, cei care o iubeam atât de mult pe Glenda.
În realitate, cele mai periculoase polemici aveau loc în interiorul nucleului, existând riscul unei schisme sau a unei diaspore. Deși ne simțeam mai uniți ca oricând prin misiunea pe care o aveam de îndeplinit, seara se mai auzeau voci molipsite de filosofia politică, voci care în plină activitate ridicau probleme de morală, întrebându-se dacă nu cumva pătrundeam într-o galerie de oglinzi onaniste sculptând fără rost o nebunie barocă pe un colț de fildeș ori într-un bob de orez. Nu era ușor să le întorci spatele fiindcă nucleul își desăvârșise opera așa cum inima ori avionul și-o desăvârșesc și ele, ritmând o coerență perfectă. Și nu era convenabil să fii acuzat de frivolitate, suspectându-se o irosire de forțe ce evitau o realitate mai presantă care necesita o mai mare atenție în vremurile pe care le trăiam. Și nu era totuși nevoie să înfruntăm o critică abia sugerată întrucât înșiși protagoniștii ei se mulțumeau cu restricții parțiale, și ei ca și noi o iubeau atât de mult pe Glenda încât dincolo de diferențele etice ori istorice dăinuia sentimentul care avea să ne unească pentru totdeauna, certitudinea că perfecționarea Glendei ne perfecționa și pe noi și perfecționa întreaga lume. Am avut inclusiv splendida recompensă ca unui dintre filosofi să restabilească echilibrul după depășirea acestei perioade de scrupule inutile; l-am auzit spunând că și o operă parțială este istorie, că ceva atât de grandios ca inventarea tiparului se ivise din cea mai individualistă și sfâșietoare dorință, aceea de a repeta și perpetua un nume de femeie.
Am avut în fine într-o zi dovada că numele Glendei se proiecta în prezent fără cea mai mică fisură; ecranele lumii o prezentau așa cum ea însăși — și eram siguri de asta — ar fi dorit să fie prezentată și poate de aceea n-am fost prea surprinși când am aflat din ziare că tocmai anunțase că se retrage din viața teatrală și cinematografică. Involuntara, minunata contribuție a Glendei la opera noastră nu putea fi coincidență, nici miracol; pur și simplu ceva din ea sesizase, nelămurit, dragostea noastră anonimă și din adâncul sufletului ei ne parvenea singurul răspuns pe care ni-l putea oferi, actul de iubire ce ne copleșea în această ultimă dăruire pe care profanii aveau s-o perceapă doar ca pe o absență. Am trăit fericirea celei de-a șaptea zile, a odihnei după creație; puteam vedea acum orice operă a Glendei fără teribila amenințare a unei dimineți pline de stângăcii și greșeli; trăiam întâlnirile cu ușurința îngerilor sau a păsărilor, într-un prezent care semăna oarecum cu eternitatea.
Da, dar un poet spunea chiar în epoca Glendei că eternitatea e îndrăgostită de operele timpului și Diana a fost cea care a aflat și ne-a dat vestea un an mai târziu. Banal și omenesc: Glenda își anunța reîntoarcerea pe ecrane, motivele din totdeauna, frustrările profesionistului cu mâinile goale, un personaj pe măsură, filmările iminente. Nimeni n-ar putea uita noaptea aceea din cafenea, după ce vizionasem Folosirea eleganței ce revenea în sălile din centru. Aproape că n-a fost nevoie ca Irazusta să exprime în cuvinte ceea ce trăiam cu toții cu un gust amar de revoltă și nedreptate. O iubeam atât de mult pe Glenda încât descurajarea noastră n-o atingea pe ea; ce vină avea că era actriță si că era Glenda; oroarea consta în ordinea întreruptă, în realitatea de cifre și prestigii și Oscaruri ce crea o fisură ascunsă în cerul nostru câștigat cu atâta greutate. Când Diana și-a sprijinit mâna pe brațul lui Irazusta și i-a spus: „Da, este singurul lucru care ne-a mai rămas de făcut" vorbea în numele tuturor fără a mai fi nevoie să fim consultați. Niciodată n-a avui nucleul o forță atât de teribilă și nu i-au trebuit nicicând atât de puține cuvinte pentru a o pune în aplicare. Ne-am despărțit, distruși, trăind deja ceea ce urma să se întâmple la o dată pe care numai unul dintre noi avea s-o cunoască dinainte. Eram siguri că n-aveam să ne mai revedem la cafenea, că fiecare dintre noi urma să ascundă de acum înainte solitara perfecțiune a regatului nostru. Știam că Irazusta avea să facă ceea ce era necesar, nimic mai simplu pentru cineva ca el. Nici măcar nu ne-am mai despărțit ca de obicei, cu acea siguranță că aveam să ne revedem după film, într-o seară după Nesigura întoarcere sau Biciul. Mai degrabă păream să ne întoarcem spatele unul altuia, pretextând că era târziu, că trebuia să plecăm; ieșeam separat, fiecare trăind dorința de a uita până ce totul se va fi consumat și știind foarte bine că n-avea să fie așa, că mai rămânea să deschidem într-o dimineață ziarul și să citim știrea, stupidele condoleanțe și consternarea profesională. Cu nimeni n-aveam să vorbim niciodată despre asta, urma să ne evităm politicos în sălile de cinema și pe stradă; acesta avea să fie singurul mod prin care nucleul putea să-și păstreze fidelitatea, tăinuind misiunea îndeplinită. Atât de mult o iubeam pe Glenda încât îi ofeream o ultimă perfecțiune inviolabilă. Nimeni n-o mai putea atinge acolo sus unde o instalase exaltarea noastră și aveam să-i evităm căderea, cei credincioși ei o puteau admira în continuare fără să-i perceapă declinul: nu se coboară viu de pe o cruce.