agonia
russkaia

v3
 

Agonia.Net | Правила | Mission Контакт | Зарегистрируйся
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Тексты того же автора


Переводы этого текста
0

 Комментарии членов сайта


print e-mail
Просмотревшие: 5993 .



Poveste cu păianjeni migalas
проза [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
по [Julio_Cortazar ]

2008-03-09  | [Этот текст следует читать на // Русском romana]    |  Submited by mihai stamati



Am ajuns pe la două după-amiază la bungalou și o jumătate și de ora mai târziu, după cum convenisem la telefon, tânărul administrator a venit cu cheile, a pus frigiderul în funcțiune și ne-a arătat cum se foloseau sistemul de încălzire și aerul condiționat. Bineînțeles că vom rămâne aici zece zile și vom plan anticipat. Ne-am deschis valizele și am scos strictul necesar pentru plajă; o să ne instalăm pe înserat, să vezi Marea Caraibilor licărind Ia poalele dealului e destul de tentant. Am coborât poteca abruptă și am descoperit chiar o scurtătură printre tufișuri care ne-a făcut să câștigăm timp; doar vreo sută de metri despart bungalourile de pe deal de mare.
Aseară, în timp ce ne aranjam hainele și ne scoteam proviziile cumpărate la Saint-Pierre, am auzit vocile celor ce ocupau o parte a bungaloului. Vorbesc foarte încet, nu sunt acele voci din Martinica, vesele și pline de culoare. La răstimpuri câteva cuvinte mai clare: engleza americană, turiști fără îndoială. Ne-a cuprins supărarea la început, nu știam de ce, dar speram o singurătate absolută, deși văzuserăm că fiecare bungalou (sunt patru printre ghivecele de flori, bananieri și cocotieri) era dublu. Poate fiindcă atunci când le-am văzut pentru prima oară, după complicate informații telefonice de la hotelul Diamant, zona ni se păruse pustie și totodată în mod straniu populată. Localul restaurantului, de pildă, treizeci de metri mai jos: părăsit dar cu câteva sticle în bar, pahare și tacâmuri. Prin obloanele unuia sau a două bungalouri se zăreau prosoape, flacoane de parfum și șampoane în sălile de baie. Tânărul administrator ne-a deschis un bungalou absolut gol și la o întrebare vagă ne-a oferit un răspuns și mai vag, directorul plecase și el se ocupa de bungalouri, fiind prieten cu proprietarul. Cu atât mai bine pentru noi, firește, din moment ce căutam plajă și singurătate; dar și alții se gândiseră la asta și două voci feminine, nord-americane șușoteau în cealaltă aripă a bungaloului. Pereți subțiri ca de carton, dar totul atât de confortabil, atât de bine amenajat. Și, ciudat lucru, am dormit la nesfârșit. Căci dacă aveam nevoie de ceva acum, asta era somnul.
Prietenii: o pisică îmblânzită și miloagă, o alta, neagră și mai sălbatică, dar la fel de flămândă. Păsările vin aici să mănânce din palmă iar șopârlele verzi se urcă pe mese să vâneze muște. În depărtare se aud caprele behăind iar cinci vaci și un vițel pasc în vârful dealului și scot mugete adecvate. Mai auzim și câinii din colibele din fundul văii; cele două pisici se vor alătura în noaptea asta concertului, cu siguranță.
Plaja, un deșert după criterii europene. Câțiva băieți înoată și se joacă, trupuri negre sau mulatre dansează pe nisip. Ceva mai departe, o familie — americani sau nemți, trist de albi și de blonzi — aranjează prosoape, uleiuri de bronz și sacoșe. Am lăsat timpul să treacă, în apă sau pe nisip, neputând să mai facem altceva, prelungind ritualurile cremelor și ale țigărilor. N-am simțit încă amintirile invadându-ne, acea nevoie de a inventa trecutul, ce se accentuează în singurătate și plictiseală. Ba dimpotrivă: am blocat orice legătură cu săptămânile care se scurseseră, întâlnirile din Delft, noaptea la ferma lui Erik. Dacă trecutul revine, îl alungăm precum un rotocol de fum, gest lejer al mâinii care purifică aerul din nou.
Două fete coboară pe o potecă și aleg un colț izolat la umbra cocotierilor. Presupunem că sunt vecinele noastre de bungalou, ne imaginăm un secretariat ori vreo grădiniță de copii în Detroit sau în Nebraska. Le vedem intrând împreună în mare, îndepărtându-se de mal în chip sportiv, revenind fără grabă, savurând apa călduță și transparentă, frumusețe care devine clișeu dacă încerci s-o descrii, eterna poveste a cărților poștale. La orizont se văd două veliere, din Saint-Pierre țâșnește o șalupă cu o schioare care-și revine în chip meritoriu după fiecare căzătură și care totuși cade de multe ori.
Pe înserat — am revenit pe plajă după siestă când ziua se sfârșește printre nori mari și albi — ne-am spus că acest Crăciun va fi așa cum ni l-am dorit: singurătate, certitudinea că nimeni nu ne cunoaște locul de popas. Evitând posibilele greutăți și totodată stupidele întâlniri de sfârșit de an și amintirile condiționate, plăcuta libertate de a deschide câteva cutii de conserve și de a pregăti un punci de rom alb, sirop de scorțișoară și lămâi verzi. Am cinat pe veranda separată de un paravan de bambus de terasa simetrică de pe care s-au auzit, până târziu în noapte, vocile abia șoptite. Vecinătatea noastră este ideală iar respectul reciproc e aproape exagerat. Dacă fetele de pe plajă sunt chiar cele din bungalou, probabil că și ele se întreabă acum dacă cele două persoane zărite pe plajă sunt cele ce locuiesc în aripa cealaltă. Civilizația își are avantajele ei, o recunoaștem între două pahare: nici țipete, nici tranzistoare, nici melodii fredonate aiurea. Ah, de-ar rămâne aici cele zece zile, în loc să vină vreo pereche cu copii. Cristos s-a mai născut o dată, în ceea ce ne privește, noi putem adormi.
Să te trezești o dată cu soarele, suc de guayaba și cafea în boluri mari. Noaptea a fost lungă, cu rafale de ploaie tropicală, bruște potopuri ce încetează, căindu-se iute. Chiar și fără lună, câinii au lătrat în toate zonele; broaște și păsări, zgomote pe care urechea citadină nu izbutește să le definească dar care explică poate visele pe care ni le reamintim o dată cu primele deșteptări. Aegri somnia. Cine a spus asta? Charles Nodier sau Nerval, nu ne putem împotrivi uneori acestui trecut de biblioteci pe care alte vocații l-au șters practic. Ne povestim visele în care apar larve, amenințări incerte și exhumări previzibile, care nu sunt însă binevenite: își țes propria lor pânză de păianjen ori ne fac să ne-o țesem noi. Nimic surprinzător după Delft (dar ne-am decis să nu evocăm amintirile imediate, vom avea timp, ca întotdeauna. Ciudat, dar gândul la Michael nu ne afectează, acolo, în puțul fermei lui Erik, lucruri deja de mult trecute; nu vorbim aproape niciodată despre ele sau despre cele de dinaintea lor, deși știm că le putem pomeni fără să ne mai facă râu, la urma urmei ele ne dau plăcerea și voluptatea, iar noaptea petrecută la fermă a meritat prețul pe care-l plătim. Dar simțim că toate acestea sunt destul de recente, detaliile, Michael gol în bătaia lunii, lucruri pe care am vrea să le evităm dincolo de inevitabilele vise și atunci mai bine blocajul acesta și other ooices, other rooms: literatura și avioanele, ce splendide droguri).
Marea, la ora nouă dimineața își retrage ultimele spume ale nopții, soarele și sarea și nisipul ne scaldă pielea într-o apă călduță. Când vedem fetele apărând pe potecă ne amintim deodată același lucru și ne privim în același timp. Făcuserăm o simplă remarcă înainte de a adormi, târziu în noapte: la un moment dat vocile din cealaltă parte a bungaloului trecuseră de la șoapte la câteva fraze care se distingeau perfect, deși sensul lor ne scăpa. Dar nu sensul ne-a atras în acest schimb de cuvinte, devenit apoi un murmur monoton și discret, ci faptul că una dintre voci era a unui bărbat.
La vremea siestei am auzit încă o dată șoapta înceată, dialogul pe cealaltă verandă. Fără să știm de ce, ne-am încăpățânat să credem că vocile din bungalou erau ale fetelor de pe plajă și acum, când nimic nu ne face să credem că un bărbat ar putea fi cu ele, amintirea nopții trecute se clarifică, noapte a atâtor zgomote ce ne-au tulburat, câinii, rafalele bruște de vânt și ploaie, tavanul scârțâind. Oameni de oraș, oameni ușor de impresionat, zgomote ce nu le aparțin, ploile bine educate.
Dar, în fond, ce ne interesează ce se întâmplă în bungaloul alăturat? Suntem aici fiindcă avem nevoie să fim departe de celălalt, de ceilalți. Nu-i ușor, desigur, să renunți la obiceiuri, la reflexe condiționate; fără un cuvânt, ciulim urechea, discuția de dincolo de perete, dialogul pe care ni-l închipuim calm și obișnuit, murmur de banală rutină. Imposibil să recunoști cuvinte, voci atât de asemănătoare în registrul lor încât adesea par un monolog abia întrerupt. Poate și ele ne ascultă și totuși n-o fac; pentru asta ar trebui să tacă, să fie aici din motive asemănătoare cu ale noastre, spionându-ne pe furiș asemeni unei pisici verzi ce pândește o șopârlă pe verandă. Dar noi nu le interesăm câtuși de puțin: mai bine pentru ele. Cele două voci alternează, se opresc, reiau discuția. Și nu-i nici o voce bărbătească, chiar vorbind atât de încet și tot am recunoaște-o.
Ca întotdeauna la tropice, noaptea se lasă brusc, bungaloul e slab luminat, dar nu ne pasă, nu gătim aproape deloc, doar cafeaua e caldă. N-avem nimic să ne spunem și poate de aceea ne amuză să ascultăm șoaptele fetelor; fără s-o admitem deschis, pândim vocea bărbatului deși știm că nici o mașină n-a urcat dealul și că celelalte bungalouri sunt în continuare goale. Ne legănam în balansoare și fumăm în întuneric; nu sunt țânțari, șoaptele vin din goluri de tăcere, se sting, revin. Dacă ele și-ar putea închipui cum suntem, nu le-am fi pe plac; nu numai că le spionăm dar suntem asemeni unor păianjeni migalas pe întuneric, în fond, nu ne deranjează că cealaltă aripă a bungaloului este ocupată. Căutam singurătatea dar acum ne imaginăm ce-ar fi noaptea aici fără nimeni de cealaltă parte; imposibil să negi faptul că ferma și Michael sunt încă atât de aproape. Trebuie să ne privim, să vorbim, să mai scoatem încă o dată cărțile de joc sau zarurile. Dar nu, e mai bine așa, să ne balansăm, ascultând șoaptele oarecum feline până vom adormi.
Până vom adormi, dar aici nopțile nu sunt ceea ce ne așteptam să fie, pământ al nimănui în care, în fine — pentru o vreme, cel puțin, prea mult n-avem de ce pretinde — ne-am putea adăposti de tot ceea ce începe dincolo de ferestre. Nici prostia nu este punctul nostru forte, n-am atins nicicând o țintă fără a ști care e următoarea, care sunt următoarele. Uneori s-ar părea că ne jucăm, instalându-ne într-o insulă oarecare unde orice poate fi ia îndemână; dar asta face parte dintr-un joc de șah, mult mai complex, în care simpla mutare a unui pion ascunde mutări importante. Celebra poveste a scrisorii furate e, în mod obiectiv, absurdă, în mod obiectiv; adevărul se află undeva la mijloc și portoricanii care au cultivat marihuana în balcoanele lor din New-York ori în plin Central Park știau mai multe despre asta decât o mulțime de polițiști. Oricum, studiem posibilitățile imediate, vapoare și avioane: Venezuela și Trinidad sunt la un pas, două variante din șase sau șapte; pașapoartele noastre sunt dintre cele ce trec fără probleme prin aeroporturi. Acest deal inocent, acest bungalou pentru turiști mic-burghezi: grozave zaruri măsluite pe care am știut să Ie folosim întotdeauna la timpul potrivit. Delft este foarte departe, ferma lui Erik începe să dispară din memoria noastră, să se șteargă tot astfel cum se șterg puțul și Michael alergând în bătaia lunii, Michael atât de alb și de gol în bătaia lunii.
Câinii au mai urlat la răstimpuri, dintr-una din casele din vale ne-au parvenit țipetele unei femei, țipete brusc întrerupte odată ajunse la paroxism, tăcerea de alături s-a transformat într-o șoaptă, alarmă confuză, somnul ușor al turistelor prea obosite ori prea indiferente ca să se intereseze cu adevărat de ceea ce le înconjoară. Am tras cu urechea, deja fără somn. Și-n fond de ce să dormi dacă pe acoperiș urmează o aversă de ploaie sau iubirea sfâșietoare a pisicilor, preludiul coșmarurilor, zorii, în fine, când capetele cad moale pe perna și nimic nu le mai invadează până ce soarele se urcă în palmieri și trebuie să te întorci din nou la viață.
Pe plajă, după ce-am înotat mult în larg, ne-am gândit încă o dată la bungalourile părăsite. Localul restaurantului, pahare și sticle ne reamintesc de Mary Celeste (volum bine cunoscut și citit, obsedanta revenire la inexplicabil, marinarii trăgând la țărm vasul care plutește în derivă cu toate pânzele desfăcute și nimeni la bord, cenușa caldă încă în cuptoarele din bucătărie, cabinele fără urmă de revoltă sau de ciumă. O sinucidere colectivă? Ne-am privit ironic, nu-i tocmai modul nostru de a vedea lucrurile. N-am fi aici dacă am fi acceptat vreodată gândul ăsta).
Fetele coboară târziu pe plajă și se bronzează îndelung înainte de a înota. Remarcăm și aici, fără comentarii, că-și vorbesc în șoaptă și dacă am fi mai aproape, am auzi același murmur confidențial, aceeași teamă de a nu interveni în viața celorlalți. Dacă s-ar apropia la un moment dat ca să ceară un foc, să întrebe cât e ceasul... Dar paravanul de bambus pare a se prelungi până pe plajă: știm prea bine că nu ne vor deranja.
Siesta e lungă, n-avem chef să ne întoarcem în apă și nici ele n-au, le auzim vorbind în cameră și apoi afară, pe verandă. Singure, firește. Dar de ce firește? Noaptea poate fi altfel și o așteptăm fără s-o mărturisim, ocupându-ne cu nimicuri, zăbovind în balansoar și țigări și băuturi, lăsând abia o luminiță pe verandă; jaluzelele din salon o filtrează în fâșii fine ce nu alungă umbra din aer, liniștea așteptării. Dar noi nu așteptăm nimic, firește. Dar de ce firește, de ce să ne mințim, dacă singurul lucru pe care-l facem este să așteptăm, la fel ca în Delft și ca în atâtea alte locuri? Poți să n-aștepți nimic sau poți aștepta o șoaptă de cealaltă parte a peretelui, o schimbare în voci. Mai târziu se va auzi patul scârțâind și apoi va fi liniștea populată de câini și de frunze ridicate de vânt. Nu va ploua în noaptea aceasta.
Fetele pleacă, la opt dimineața vine un taxi după ele, șoferul negru râde și glumește coborându-le valizele, sacoșele de plajă, pălării mari de paie, rachete de tenis. De pe verandă se vede poteca, taxiul alb, ele nu ne pot vedea printre plante și nici măcar nu se uită spre noi.
Plaja e plină, copii de pescari care se joacă cu mingea înainte de a se scălda, dar azi pare mai goală, ele nu vor mai cobori. La întoarcere ocolim fără voia noastră, oricum fără s-o mărturisim deschis, și ajungem în cealaltă parte a bungaloului pe care o evitaserăm până atunci. Acum totul e într-adevăr pustiu, cu excepția aripii noastre, încercăm ușa, se deschide fără zgomot, fetele au lăsat cheia în interior, vorbind desigur cu administratorul care va veni sau nu mai târziu, ca să facă curat în bungalou. Lucrurile expuse la vedere nu ne mai miră: pahare și tacâmuri de la restaurant; cearșafuri mototolite, prosoape umede, flacoane goale, insecticide, sticle de coca-cola și pahare, reviste în engleză, bucăți de săpun. Totul e atât de gol, atât de neglijent. Miroase a apă de colonie, a tinerețe. Dormeau acolo, în patul mare cu cearșafuri cu flori galbene. Amândouă. Și-și vorbeau, stăteau de vorbă înainte de a adormi. Stăteau atât de mult de vorbă înainte de a adormi.
Siesta e greoaie, interminabilă, fiindcă n-avem chef să mergem la plajă atâta timp cât mai e încă soare. Făcând cafea ori spălând farfurii, ne surprindem în același gest de așteptare, cu urechile ciulite spre peretele despărțitor. Ar trebui să râdem, însă nu. Nu acum când în sfârșit ne copleșește liniștea și singurătatea; acum nu mai râdem.
Pregătirea cinei ne ia timp, înadins complicăm lucrurile simple, ca totul să dureze, iar noaptea să se aștearnă peste deal înainte de a termina de mâncat. La răstimpuri, ne descoperim privind peretele, așteptând ceva care deja e atât de departe, o șoaptă prelungită acum într-un avion sau într-o cabină de vapor. Administratorul n-a venit, știm că bungaloul e deschis și gol și mai miroase încă a apă de colonie și a piele tânără. Se face brusc și mai cald, tăcerea sporește căldura sau digestia sau plictiseala fiindcă stăm în hamacuri, abia legănându-ne în întuneric, fumând și așteptând. Fără s-o mărturisim, firește, dar știind și așteptând. Zgomotele nopții se amplifică treptat, fidele ritmului lucrurilor și al astrelor; aceleași păsări, parcă și aceleași broaște de aseară și-au reluat locul și au început să cânte în același timp. Și corul de câini (un orizont de câini, imposibil să nu-ți amintești poemul) iar în tufișuri dragostea pisicilor umplu aerul. Lipsește doar șoapta celor două voci din bungaloul alăturat și asta este liniștea, într-adevăr liniște. Restul alunecă în urechile concentrate absurd spre perete, așteptând parcă. Nici măcar nu mai vorbim, temându-ne să nu acoperim cu vocile noastre posibila șoaptă. Deja e foarte târziu, dar nu ne e somn, căldura crește în salon dar nu ne gândim să deschidem cele două uși. Nu facem decât să fumăm și să așteptăm ceva de neașteptat; nu ne mai jucăm, ca la început, cu ideea că fetele ne-ar putea imagina ca pe niște păianjeni migalas la pândă; nu mai sunt aici ca să le putem atribui propria noastră imaginație, preschimbându-le în oglinzi ce reflectă ceea ce se petrece în întuneric, reflectând ceea ce, în mod insuportabil, nu se mai petrece o dată.
Desigur, nu ne putem minți, simplul scârțâit al hamacului înlocuiește un dialog, menținându-l viu totodată. Totul a fost inutil, știm acum: fuga, călătoria, speranța de a mai găsi undeva un colț obscur, fără martori, un refugiu prielnic unui nou început (căci remușcările nu ne caracterizează, ce am făcut e bun făcut, vom face la fel de îndată ce ne vom ști la adăpost de represalii). E ca și cum deodată toată experiența noastră din trecut n-ar mai conta, soarta abandonându-ne asemeni lui Antonio, abandonat de zei în poemul lui Cavafis. Dacă ne gândim la strategia care a garantat sosirea noastră pe insulă sau ne imaginăm o clipă posibilele orare, telefoanele eficace în alte porturi și alte orașe, o facem cu aceeași abstractă indiferență cu care cităm adesea poeme, jucându-ne cu infinite caramboluri din asociații de idei. Mai rău e că, fără să știm de ce, schimbarea s-a produs de Ia sosirea noastră, de Ia cele dintâi șoapte de dincolo de peretele subțire pe care-l consideram doar o barieră abstractă, pentru singurătate și odihnă. Că o altă voce, neașteptată, s-a adăugat pentru o clipă șoaptelor nu trebuia să fie altceva decât o banală enigmă estivală, misterul încăperii alăturate, la fel ca în Mary Celeste, alimentând frivol promenade și sieste. Nu-i acordam de fapt o importanță aparte, niciodată n-am făcut vreo aluzie; știm numai că e imposibil să nu-i mai acordăm atenție, să nu-i dedicăm peretelui despărțitor odihna și faptele noastre.
Poate de aceea, noaptea târziu, prefăcându-ne că dormim, nu ne-a surprins câtuși de puțin tușea seacă și ușoară din celălalt bungalou, inconfundabilul glas bărbătesc. Și aproape că nu-i o tuse, ci un involuntar semnal, discret și pătrunzător în același timp, asemeni șoaptelor celor două fete, dar e un semnal de astă dată, poate fi în fine localizat, după atâtea discuții inutile. Ne ridicăm fără un cuvânt și în salon din nou tăcere, mai urlă doar unul dintre câini și urlă departe. Așteptăm, un timp nedefinit; vizitatorul din bungalou tace și el, poate e în așteptare ori l-a cuprins somnul în cearșafurile cu flori galbene. Nu contează, există acum o înțelegere ce n-are nici o legătură cu voința, există un termen ce n-are nevoie de forme ori formule; ne vom apropia la un moment dat, fără să ne consultăm, fără să ne privim măcar. Știm că ne gândim la Michael, la felul în care Michael a revenit la ferma lui Erik, s-a întors fără vreun motiv aparent, deși pentru el ferma era la fel de goală ca și bungaloul alăturat; a revenit asemeni vizitatorului celor două fete, la fel ca Michael și ca toți ceilalți: revenind precum muștele, revenind fără a ști ce-i așteaptă, venind la o întâlnire cu totul diferită de astă dată.
La ora de culcare ne puseserăm, ca întotdeauna, cămășile de noapte; le lăsăm să cadă acum pe jos ca niște pete albe și gelatinoase; goale ne îndreptăm spre ușă și ieșim în grădină. E de-ajuns s-o luăm pe lângă gardul viu ce prelungește peretele despărțitor dintre cele două bungalouri; ușa e închisă în continuare dar noi știm că de fapt ea nu e, nu trebuie decât să apăsam pe clanță. Când intrăm împreună, vedem că înăuntru nu-i lumină; pentru prima oară, după mult timp, înaintăm înlănțuite.

.  | Индекс








 
shim Дом литературы shim
shim
poezii  Поиск  Agonia.Net  

Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Политика публикации и конфиденциальность

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!