17.
Mult Rîvnita Știință a Longitudinilor

Era ― în sfîrșit o dată de care ne putem agăța ― în seara de 2 decembrie 1642. Ieșeau de la un teatru, unde Roberto își jucase pe tăcute, stînd în public, rolul-i de îndrăgostit. La ieșire Lilia îi strînsese mîna murmurînd: "Domnule de la Grive, ați devenit prin urmare timid. În seara aceea nu erați. Pe mîine, așadar, din nou pe aceeași scenă".
Ieșise grozav de tulburat, invitat la o astfel de adunare într-un loc pe care nu putea să-l cunoască, chemat să repete ceea ce nu îndrăznise niciodată. Și totuși nu se putea ca ea să-l fi luat drept altul, pentru că îi spusese pe nume.
Oh, scrie el că și-ar fi zis, astăzi pîraiele urcă iarăși către izvor, albii fugari iau cu asalt turnurile Doamnei Noastre din Paris, un foc surîde arzător sub gheață, dat fiind că s-a întîmplat aievea ca Dînsa să mă invite. Sau poate nu, azi sînge picură din stîncă, un șarpe se-mpreună cu-o ursoaică, soarele negru s-a făcut, fiindcă iubita mi-a întins o cupă din care niciodată n-am să beau, căci nu știu locul unde este acest banchet...
La un pas de fericire alerga disperat acasă, singurul loc unde era sigur că ea nu se afla.
Se pot interpreta în sens cu mult mai puțin misterios cuvintele Liliei: pur și simplu ea îi amintise atunci de alocuțiunea aceea de mai înainte despre Pulberea de Simpatie, îl incitase să mai spună și altceva, în același salon al Arthenicei, unde mai vorbise. De-atunci ea îl văzuse tăcut și plin de adorare, iar asta nu corespundea regulilor jocului, cu legi foarte bătătorite, al seducției. Îl chema iarăși, am spune noi astăzi, la datoria-i mondenă. Curaj, păruse ea să-i spună, în seara aceea n-ați fost timid, pășiți din nou pe scena aceea, eu aștept să vă văd la aceeași strîmtoare. Nici nu ne-am putea aștepta la o altă provocare din partea unei prețioase.
Dar în schimb Roberto înțelesese: "Sînteți timid, și totuși cu cîteva seri în urmă nu ați fost, și mi-ați..." (mi-nchipui că gelozia îl împiedică pe Roberto și în același timp îl încurajează să-și imagineze continuarea acelei fraze). "Așadar, pe mîine, din nou, pe aceeași scenă, în același loc secret".
E firesc ― închipuirea lui apucînd-o pe cărarea cea mai spinoasă ― ca el să se fi gîndit imediat la o confuzie de persoane, la vreun altul care s-a lăsat să fie luat drept el, și ca, în locu-i, să fi avut de la Lilia un lucru pentru care el și-ar fi dat viața în schimb. Iată deci că apărea din nou Ferrante și toate firele din trecutul lui se reînnodau. Alter ego răuvoitor, Ferrante se vîrîse și în povestea asta, profitînd de absențele lui, de întîrzierile lui, de plecările lui înainte de vreme, și, la momentul potrivit, își luase răsplata pentru cuvîntarea lui Roberto despre Pulberea de Simpatie.
Și în timp ce se tot necăjea astfel, auzise bătînd la ușă. Speranță, vis al celor treji! Se repezise să deschidă, convins că avea să o vadă pe ea în prag: însă era un ofițer din gărzile Cardinalului, cu doi oameni care-l însoțeau.
"Domnul de la Grive, îmi imaginez", zisese. Și apoi, prezentîndu-se, căpitanul de Bar adăugase: "Îmi displace ceea ce trebuie să fac, însă, dumneavostră, domnule, sînteți arestat și vă rog să-mi predați spada. Dacă mă veți urma cu toată cuviința, ca doi buni prieteni ne vom urca în trăsura care ne așteaptă, și nu veți avea de ce să vă rușinați." Lăsase să se înțeleagă că nu cunoștea motivele arestului și că-și dorea să fie vorba de o neînțelegere. Roberto îl urmase mut, formulînd aceeași dorință, iar la sfîrșitul respectivei călătorii, predat cu multe scuze în mîinile unui gardian somnoros, se trezise într-o celulă a Bastiliei.
Rămase acolo timp de două nopți foarte friguroase, vizitat doar de cîțiva șobolani (chibzuită pregătire pentru călătoria lui pe Amarilli) și de un cerber care, la orice întrebare, răspundea că prin locul acela trecuseră atîția oaspeți iluștri încît el încetase să se mai întrebe cum de ajunseseră acolo; iar dacă de șapte ani stătea aici un mare senior ca Bassompierre, nu era cazul ca Roberto să înceapă să se vaite după numai cîteva ore. După ce-l lăsase cele două zile ca să poată gusta ce e mai rău, în cea de a treia seară se întorsese de Bar, îi dăduse putința să se spele, și îl anunțase că trebuia să compară în fața Cardinalului. Roberto înțelese cel puțin că era un prizonier de Stat.


Ajunseseră la palat seara tîrziu, și chiar după aglomerația de la intrare se ghicea că nu era o seară ca toate celelalte. Scările erau invadate de oameni de toate condițiile ce se mișcau cu grabă încoace și încolo; într-o anticameră gentilomi și oameni ai bisericii intrau gîfîind din greu, scuipau civilizat pentru a-și curăța gîtlejul pe pereții plini de fresce, își luau un aer întristat și intrau într-o altă încăpere, din care ieșeau ușieri chemînd cu voce tare servitori invizibili și făcîndu-le semn tuturor să păstreze liniște.
În sala aceea fu introdus și Roberto, și văzu numai persoane cu spatele la el, care înaintau pînă la ușa unei alte camere, în vîrful picioarelor, fără a face zgomot, ca pentru a vedea un spectacol trist. De Bar privi în juru-i ca și cum ar fi căutat pe cineva, pînă la urmă îi făcu semn lui Roberto să stea într-un colț, și se îndepărtă.
Un alt soldat din gardă care tocmai încerca să-i facă să iasă pe mulți dintre cei prezenți, pe diverse tonuri prevenitoare, după rangul fiecăruia, văzîndu-l pe Roberto cu barba nerasă, cu hainele mototolite de detenție, îl întrebase aspru ce căuta acolo. Roberto răspunsese că era așteptat de Cardinal, iar soldatul îi răspunsese că, spre nenorocul tuturor, pe Cardinal îl aștepta acum Cineva cu mult mai important.
Totuși îl lăsase acolo unde era și, încet, încet, pentru că de Bar (acum ultimul chip prietenos ce-i mai rămăsese) nu se întorcea, Roberto se luă după cei strînși acolo și, mai așteptînd cîte puțin, mai împingînd, ajunse în pragul ultimei încăperi.
Acolo, într-un pat, sprijinit pe un morman de perne albe ca neaua, văzuse și recunoscuse umbra acelui om de care toată Franța se temea și pe care puțini îl iubeau. Cardinalul cel mare era înconjurat de medici în haine mohorîte, care păreau să se intereseze nu atît de el, cît de dezbaterea lor, un cleric îi tampona buzele pe care accesele stinse de tuse formau o spumă roșietică, sub cuverturi se ghicea respirația trudnică a unui trup împuținat, o mînă îi ieșea dintr-o bluză obișnuită, ținînd strîns un crucifix. Preotul izbucni la un moment dat într-un hohot înăbușit. Richelieu întoarse capul cu greutate, încercînd să zîmbească și murmură: "Credeai așadar că eu sunt nemuritor?"
În timp ce Roberto se întreba cine oare putuse să-l convoace la patul unui muribund, se făcu o mare învălmășeală la spatele lui. Unii șopteau numele parohului de la Saint-Eustache, și în timp ce toți se aliniau la o parte, intră un preot cu suita lui, aducînd sfîntul mir.
Roberto se simți atins pe umăr; era de Bar, care-i spuse: "Să mergem, Cardinalul vă așteaptă". Fără să înțeleagă, Roberto îl urmase de-a lungul unui coridor. De Bar îl introdusese într-o sală, făcîndu-i semn să mai aștepte, apoi se retrăsese.


Sala era spațioasă, cu un mare glob pămîntesc în mijloc, și cu un orologiu pe o mică mobilă într-un colț, în fața unei draperii roșii. La stînga draperiei, sub un mare portret în mărime naturală al lui Richelieu, Roberto observase în fine pe cineva stînd cu spatele, în veșminte de cardinal, în picioare, ocupat să scrie ceva la un pupitru. Personajul îmbrăcat în purpură întorsese doar puțin capul peste umăr și-i făcuse semn să se apropie, dar în timp ce Roberto se apropia, se încovoiase din nou asupra a ceea ce scria, punînd mîna stîngă drept paravan pe marginile foii, deși, de la distanța respectuoasă la care se oprise, Roberto n-ar fi putut citi nimic.
Apoi personajul se întoarse, foșnindu-și faldurile purpurei și rămase cîteva clipe drept, parcă pentru a reproduce statura din portretul cel mare aflat în spatele său, cu dreapta sprijinită pe pupitru, și ținînd cu afectare stînga la înălțimea pieptului, cu palma în sus. Apoi se așeză pe un jilț de lîngă orologiu, își mîngîie cu cochetărie mustața și ciocul bărbii, și întrebă: "Domnul de la Grive?"
Domnul de la Grive pînă atunci fusese convins că-l vedea într-un coșmar pe același Cardinal care tocmai se stingea la vreo cîteva zeci de metri mai departe, dar acum îl văzu întinerit, cu liniile feței mai puțin trase, ca și cum pe chipul acela aristocratic și palid din portret cineva ar fi retușat cu niște umbre carnația și i-ar fi desenat altfel buzele, cu linii mai puternice și mai sinuoase; apoi vocea aceea, cu accent străin, îi deșteptase mai vechea amintire a căpitanului aceluia, care cu doisprezece ani mai înainte, galopa prin mijlocul oștilor aflate față-n față, de la Casale.
Roberto se afla în fața cardinalului Mazarin, și înțelegea că pe nesimțite, în decursul agoniei protectorului său, omul acesta îi lua acum funcțiile, iar ofițerul îl și numise "Cardinalul", ca și cum nu mai exista altul decît el.
Dădu să răspundă la prima întrebare, dar avea să-și dea seama în scurt timp că Mazarin întreba numai în aparență, dar în realitate afirma, făcînd ca în orice caz interlocutorul său să nu poată decît să aprobe.
"Roberto de la Grive", confirmă într-adevăr cardinalul, "din seniorii Pozzo di San Patrizio. Cunoaștem castelul, și cunoaștem tot atît de bine și Monferrato. E atît de îmbelșugat, încît zici că-i Franța. Tatăl domniei voastre, în zilele de la Casale, s-a bătut cu cinste, și ne-a fost mai loial decît alți compatrioți ai voștri". Zicea "ne-a" ca și cum încă din epoca aceea el era supusul Regelui Franței. "Și domnia ta în împrejurarea aceea te-ai purtat vitejește, ni s-a spus. Nu crezi oare că, părintește, cu atît mai mult, ar trebui să ne întristăm că, oaspete al acestui regat, nu ți-ai păzit îndatoririle de oaspete? Nu știai că în acest regat legile se aplică în mod egal atît supușilor cît și oaspeților? Firește, firește, nu vom uita că un gentilom e întotdeauna un gentilom, orice delict ar fi comis: vă veți bucura de aceleași privilegii îngăduite lui Cinq-Mars, a cărui memorie nu păreți a o execra cum ar trebui. Veți muri și dumneavostră de secure și nu de frînghie."
Roberto nu putea să nu știe un lucru de care vorbea întreaga Franță. Marchizul de Cinq-Mars încercase să-l convingă pe rege să-l destituie pe Richelieu, iar Richelieu îl convinsese pe rege că Cinq-Mars complota împotriva regatului. La Lyon condamnatul încercase să se comporte cu demnitate flecarind în fața călăului, dar acesta își bătuse joc de gîtul lui într-un mod atît de nedemn încît mulțimea cuprinsă de dispreț îl făcuse pe el cu ou și cu oțet.
Fiindcă Roberto, zguduit, încerca să vorbească, cardinalul îl preveni cu un gest al mîinii: "Haide, San Patrizio", zise el, iar Roberto luă seama că folosea acest nume pentru a-i aminti că era străin; și pe de altă parte îi vorbea în franceză, deși ar fi putut să-i vorbească în italiană. "Ați cedat viciilor acestui oraș și ale acestei țări. Cum obișnuiește să spună eminența sa, Cardinalul, caracterul ușuratec al francezilor îi face să dorească schimbarea din cauza plictiselii pe care o simt față de lucrurile prezente. Unii dintre acești gentilomi ușuratici, pe care Regele a avut grijă să-i ușureze și de cap, v-au sedus cu planurile lor de a întoarce lucrurile. Cazul vostru e de așa natură încît nu mai trebuie deranjat nici un tribunal. Statele, a căror conservare trebuie să ne fie nespus de dragă, ar suferi o grabnică ruinare dacă, în materie de crime ce țintesc la răsturnarea lor, s-ar cere probe clare ca cele cerute în cazurile obișnuite. Acum două seri ați fost văzut întreținîndu-vă cu prieteni de-ai lui Cinq-Mars, care au mai rostit încă o dată cuvinte de înaltă trădare. Cel care v-a văzut printre ei e demn de încredere, deoarece se introdusese acolo avînd mandatul nostru. Iar aceasta e de ajuns. Haideți," îl avertiză el plictisit, "nu v-am făcut să veniți aici ca să aud proteste de nevinovăție, deci liniștiți-vă și ascultați."
Roberto nu se liniști, dar trase unele concluzii: în același moment în care Lilia îi atingea mîna, el era văzut în altă parte complotînd împotriva Statului. Mazarin era așa de convins de asta, încît ideea devenea un fapt. Se spunea peste tot că mînia lui Richelieu nu se potolise încă, și mulți se temeau să nu fie aleși spre o nouă pilduire. Roberto, oricum ar fi fost ales, era în orice caz pierdut.
Roberto ar fi putut reflecta la faptul că, adesea, și numai cu două seri mai înainte, se îndelungase în vreo conversație la ieșirea din salonul Rambouillet; că nu era imposibil ca printre interlocutori să fi fost vreunul dintre intimii lui Cinq-Mars; că lui Mazarin, dacă, din vreun motiv numai de el știut, voia să-l piardă, i-ar fi fost de ajuns să interpreteze în chip răuvoitor orice frază relatată lui de o iscoadă... Dar firește că reflecțiile lui Roberto erau altele și confirmau temerile acelea ale lui: cineva luase parte la o reuniune de răzvrătiți ascunzîndu-se și sub chipul, și sub numele său.
Un motiv în plus ca să nu încerce să se apere. Îi rămînea inexplicabil numai motivul pentru care ― dacă era deja condamnat ― cardinalul se mai deranja să-l informeze care-i era soarta. El nu era destinatarul nici unui mesaj, ci însăși enigma, ghicitoarea însăși pe care alții, dacă mai aveau dubii asupra motivelor regelui, ar fi trebuit să o dezlege. Așteptă în tăcere o explicație.
"Vezi, San Patrizio, dacă nu am fi fost investiți cu demnitatea ecleziastică cu care pontiful, și dorința Regelui, ne-a onorat cu un an în urmă, am spune că Providența a călăuzit imprudența dumitale. De cîtva timp te țineam sub supraveghere, întrebîndu-ne cum am fi putut să-ți cerem un serviciu, pe care nu aveai nici o datorie să ni-l faci. Am aflat de pasul greșit pe care l-ai făcut cu trei seri în urmă ca de un dar neprețuit al Cerului. Acum ai putea să ne fii dator, și poziția noastră se schimbă, ca să nu mai vorbim de a dumitale."
"Dator?"
"Cu viața. Firește, nu e în puterea noastră să te iertam, dar e la alegerea noastră să intervenim. Să spunem că ai putea să te sustragi rigorilor legii cu fuga. Trecînd un an, sau poate mai mult, memoria martorului va fi mai neclară, și acela ar putea să jure fără să-și păteze onoarea că omul de acum trei seri nu erai dumneata; și s-ar putea dovedi că la ora aceea jucai în altă parte o partidă de mingi cu căpitanul de Bar. Atunci ― dar nu hotărîm, bagă de seamă, ci presupunem, căci s-ar putea întîmpla contrariul, dar avem credința că vedem just lucrurile ― îți va fi făcută o dreptate deplină și ți se va da libertate necondiționată. Așază-te, rogu-te", zise el. "Trebuie să-ți propun o însărcinare."
Roberto se așeză: "O însărcinare?"
"Și încă delicată. În cursul ei, nu v-o ascund, veți avea unele prilejuri să vă pierdeți viața. Dar acesta e un schimb: sînteți sustras perspectivei sigure a călăului, și vi se lasă multe posibilități să vă întoarceți neatins, dacă veți fi cu băgare de seamă.Un an plin de primejdii, să zicem, în schimbul unei vieți întregi."
"Eminență", zise Roberto care vedea cel puțin îndepărtîndu-se de el imaginea călăului, "pe cît înțeleg, e inutil să mă jur, pe onoarea mea sau pe Cruce, că..."
"Am fi lipsiți de creștineasca pietate dacă am exclude în absolut ca domnia ta să fii nevinovat, iar noi victima unui echivoc. Dar echivocul s-ar găsi într-un asemenea acord cu planurile noastre, încît nu vedem nici un motiv de a-l lămuri. Nu veți fi dorit cumva să insinuați că vă propunem un schimb necinstit, cum ar fi, de pildă, ori nevinovat pe mîna călăului, ori culpabil dovedit și mincinos, în serviciul nostru..."
"Departe de mine această intenție lipsită de respect, Eminență".
"Tocmai. Vă oferim cîteva riscuri posibile, dar glorie sigură. Și vă vom spune cum am pus ochii pe domnia voastră, fără ca mai-nainte să vă fi fost semnalată nouă prezența la Paris. Orașul, vedeți, vorbește mult despre ceea ce se petrece prin saloane, și tot Parisul a pălăvrăgit acum cîtva timp de o serată în cursul căreia ați strălucit în ochii multor doamne. Tot Parisul, nu e cazul să roșiți. Ne referim la seara aceea în care ați expus cu brio virtuțile unei așa-zise Pulberi de Simpatie, și în chipul (așa se spune în locurile acelea, nu-i așa?) ca acestui subiect ironia să-i dea sare, paronomasiile grație, maximele solemnitate, hiperbolele bogăție, comparațiile perspicacitate..."
"Oh, Eminență, nu făceam decît să expun lucruri învățate..."
"Vă admir modestia, dar se pare că ați făcut dovada unei bune cunoașteri a unor secrete ale naturii. Prin urmare, am nevoie de un om cu o asemenea știință, care să nu fie francez și care, fără a compromite coroana, să se poată strecura pe o corabie, aflată pe punctul de plecare din Amsterdam cu scopul de a descoperi un nou secret, într-un fel legat de folosirea acelei pulberi."
Mai preveni încă o obiecție a lui Roberto: "Nu vă temeți, avem nevoie să știți ce anume căutăm, ca să puteți interpreta pînă și semnele cele mai incerte. Voim să fiți informat ca un expert asupra lucrului în cauză, mai ales că vă vedem așa de pregătit să ne faceți pe plac. Veți avea un maestru de mare talent, și să nu vă lăsați înșelat de vîrsta lui tînără". Întinse o mînă și trase de un șnur. Nu se auzi nici un sunet, dar gestul făcuse probabil să sune în altă parte un clopoțel sau vreun alt semnal ― așa deduse Roberto, cel puțin, într-o epocă în care marii seniori strigau în gura mare ca să-și cheme servitorii.
Într-adevăr după cîteva clipe intră cu respectuoasă supunere un tînăr ce arăta abia trecut de douăzeci de ani.
"Fii binevenit, Colbert, acesta-i omul de care ți-am vorbit astăzi", îi spuse Mazarin, iar apoi lui Roberto: "Colbert, care se inițiază foarte promițător în secretele administrației Statului, se gîndește de mult timp la o problemă ce-i stă foarte mult la inimă Cardinalului de Richelieu și, prin urmare, și mie. Poate că știi, San Patrizio, înainte ca eminența sa Cardinalul să ia cîrma acestui mare vas a cărui căpetenie este Ludovic al XIII-lea, marina franceză era un nimic pe lîngă aceea a dușmanilor noștri, în război ca și pe timp de pace. Acum putem să ne mîndrim cu șantierele noastre navale, cu flota de la Răsărit, precum și cu cea de la Apus, și vă veți fi amintind cu ce succes, nu mai mult de acum șase luni, Marchizul de Breze a putut să alinieze în fața Barcelonei patruzeci și patru de corăbii, paisprezece galere, și nu-mi mai amintesc cîte alte nave. Ne-am întărit cuceririle noastre din Noua Franță, ne-am asigurat stăpînirea în Martinica și Guadalupa, și în atîtea dintre insulele acelea din Perii, cum îi place Cardinalului să spună. Am început să construim companii comerciale, chiar dacă nu cu mare succes pînă acum, însă, cu toate astea, în Provinciile Unite, în Anglia, Portugalia și Spania nu există familie nobilă care să nu-și aibă unul din membrii săi plecat să facă avere pe mare; nu este la fel și în Franța, din nefericire. Dovadă e faptul că știm probabil destule despre Lumea Nouă, dar foarte puține despre cea Foarte Nouă. Arată-i, Colbert, prietenului nostru ce lipsită de uscat pare celalată parte a globului de colo."
Tînărul mișcă globul și Mazarin surîse cu melancolie: "Vai, întinderea aceasta de ape nu-i goală din cauza unei naturi vitrege; e goală pentru că noi știm prea puțin despre generozitatea ei. Și totuși, după descoperirea unei căi occidentale de navigație prin arhipelagul Moluștelor, e în joc tocmai zona aceasta imensă, neexplorată, care se întinde între coastele de vest ale continentului american și ultimele margini orientale ale Asiei. Vorbesc de oceanul zis Pacific, cum au vrut să-l numească portughezii, pe care se întinde cu siguranță Pămîntul Necunoscut Austral și din care se cunosc puține insule și puține coaste vagi, însă destul ca să știm despre el că adăpostește bogății fabuloase. Iar pe apele acelea se vîntură acum de o bucată de timp aventurieri ce nu vorbesc limba noastră. Prietenul nostru Colbert, avînd ceea ce eu nu consider a fi doar o trăsnaie tinerească, îndrăgește ideea unei prezențe franceze în mările acelea. Cu atît mai mult cu cît bănuim că primul care a pus piciorul pe un Pămînt Austral a fost un francez, domnul de Gonneville, și asta cu șaisprezece ani înainte de isprava lui Magellan. Cu toate astea, acel viteaz gentilom, sau cleric, ce o fi fost el, a neglijat să înregistreze pe hărți locul unde a acostat. Putem oare să credem că un bun francez a fost atît de neprevăzător? Cu siguranță că nu, ci că în epoca aceea îndepărtată nu avea cum să rezolve pe deplin o problemă ca asta. Dar această problemă, și o să fiți uimit aflînd care anume, a rămas un mister și pentru noi."
Făcu o pauză, iar Roberto înțelese că, dat fiind că și cardinalul și Colbert cunoșteau, dacă nu soluția, cel puțin numele misterului, pauza era numai în cinstea lui. Crezu că-i bine să joace rolul spectatorului uluit, și întrebă: "Și care este acest mister, Eminență?"
Mazarin îl privi pe Colbert cu un aer complice și zise: "Este misterul longitudinilor". Colbert dădu cu gravitate din cap, confirmînd.
"Pentru soluția acestei probleme legate de Punto Fijo," urmă cardinalul, "acum șaptezeci de ani Filip al II-lea al Spaniei oferea o avere, iar mai tîrziu Filip al III-lea promitea șaisprezece mii de ducați rentă perpetuă și două mii rentă viageră, iar Statele Generale ale Olandei treizeci de mii de florini. Nici noi nu ne-am zgîrcit cu ajutoarele în bani față de astronomi merituoși... Apropo, Colbert, doctorul acela, Morin, sînt opt ani de cînd îl facem să aștepte..."
"Eminență, voi înșivă spuneți că sînteți convins că povestea aceea cu paralaxa lunară e o himeră..."
"Da, dar ca să-și susțină ipoteza aceea a lui foarte îndoielnică, el a studiat cu eficacitate și le-a criticat pe celelalte. Să-l facem să participe la acest nou proiect, ar putea să-i dea lămuriri domnului de San Patrizio. Să i se ofere o pensie, nu e nimic care să stimuleze ca banul bunele înclinări. Dacă ideea lui ar conține un grăunte de adevăr, vom putea să ne asigurăm mai bine și, în același timp, vom putea evita ca, simțindu-se părăsit în patria lui, să cedeze solicitărilor olandezilor. Mi se pare că tocmai olandezii sînt aceia care, văzîndu-i pe spanioli că șovăie, au început să trateze cu acel Galilei, iar noi am face bine să nu rămînem pe dinafară acestei situații..."
"Eminență", zise Colbert ezitînd, "binevoiți să vă amintiți că Galilei a murit la începutul acestui an..."
"Adevărat? Să ne rugăm lui Dumnezeu să fie fericit, mai fericit decît i-a fost dat să fie în viață".
"Și oricum, și soluția lui a părut mult timp să fie definitivă, dar nu este..."
"Din fericire mi-ai luat-o înainte, Colbert. Dar să presupunem ca nici soluția lui Morin nu face nici cît un ban găurit. Ei bine, noi să-l susținem totuși, să facem să se aprindă din nou discuția în jurul ideilor lui, să stimulăm curiozitatea olandezilor: să facem în așa fel ca să se lase ispitiți, și îi vom fi pus pentru cîtva timp pe adversari pe o pistă falsă. Vor fi bani bine cheltuiți, în orice caz. Dar despre asta am vorbit de ajuns. Continuă, te rog, căci în timp ce San Patrizio află, voi învăța și eu."
"Eminența voastră m-a învățat tot ce știu", zise Colbert roșind, "dar bunătatea ei mă încurajează să încep a vorbi". Spunînd acestea, se simțea probabil acum pe un teren propice: înălță capul, pe care și-l ținuse tot timpul plecat, și se apropie, simțindu-se la largul său, de mapamond. "Domnilor, în ocean - unde, chiar cînd întîlnim un uscat, nu știm care este, și dacă mergem spre un pămînt cunoscut trebuie să înaintăm zile și zile întregi în largul apelor ― navigatorul nu are alte puncte de reper decît aștrii. Cu instrumentele, care demult i-au făcut iluștri pe astronomii din antichitate, unui astru i se fixează înălțimea față de orizont, din ea se deduce distanța față de Zenit și, cunoscîndu-i unghiul de declinație, dat fiind că distanța zenitală, plus sau minus declinația, dau latitudinea, se află dintr-odată pe care paralelă ne găsim, sau cît anume mai la nord sau mai la sud de un punct cunoscut. Mi se pare clar."
"Ar înțelege pînă și un copil", zise Mazarin.
"Ar trebui să se rețină", continuă Colbert, "că în mod asemănător s-ar putea determina și cît anume sîntem mai la răsărit sau mai la apus de același punct, adică la ce longitudine, sau pe ce meridian. Cum spune Sacrobosco, meridianul e un cerc care trece prin polii lumii noastre, și la zenitul capului nostru. Și se cheamă meridian pentru că, oriunde s-ar afla un om, și în orice timp al anului, cînd soarele ajunge la meridianul său, acolo este pentru omul acela amiază. Dar vai, printr-o taină a naturii, orice mijloc născocit pentru a defini longitudinea, s-a dovedit înșelător. Ce importanță are? Ar putea să se întrebe un profan. Foarte mare importanță."
Acum căpătase încredere, făcu mapamondul să se rotească arătînd contururile Europei: "Cincisprezece grade meridiane, cam atît, despart Parisul de Praga, și ceva mai puțin de douăzeci, Parisul de Canare. Ce ați spune de comandantul unei armate care ar crede că se bate pe Montblanc și în loc să omoare protestanți i-ar măcelări pe doctorii de la Sorbona pe Mont Sainte-Genevieve?"
Mazarin surîse întinzînd mîinile înainte, ca pentru a implora ca lucrurile de felul ăsta să se petreacă numai pe meridianul unde trebuie.
"Însă drama", continuă Colbert, "este că erori de o însemnătate ca asta se fac cu mijloacele pe care le mai folosim și acum pentru a determina longitudinile. Și astfel se întîmplă ceea ce s-a întîmplat aproape acum un veac cu spaniolul acela, Mendana, care a descoperit Insulele lui Solomon, pămînturi binecuvîntate de cer pentru roadele solului și aurul subsolului. Acest Mendana a fixat poziția uscatului pe care îl descoperise și, întors în patrie să aducă marea veste, în mai puțin de douăzeci de ani i s-au pus la dispoziție patru corăbii ca să se întoarcă acolo și să instaureze definitiv stapînirea majestaților lor prea-creștine, cum se spune pe acolo, însă ce s-a petrecut? Mendana nu a mai reușit să găsească pămîntul acela. Olandezii nu au rămas inactivi, la începutul acestui secol își constituiau Compania Indiilor, creau în Asia cetatea Bataviei ca punct de plecare pentru multe expediții spre est și puneau mîna pe o nouă Olandă, și alte pămînturi, probabil la răsărit de Insulele lui Solomon, descopereau în acest timp pirații englezi, cărora curtea sfîntului Iacob nu a șovăit să le confere ranguri de noblețe. Dar din Insulele lui Solomon nimeni nu va mai descoperi vreo urmă, și se înțelege de ce acum unii înclină să le socotească drept o legendă. Însă, legendare sau nu, cum or fi fiind, Mendana a ajuns la ele, numai că, fixînd cum trebuie latitudinea, a fixat nepotrivit longitudinea. Și dacă totuși, cu ajutor ceresc, o fi fixat-o pe cea adevărată, alți navigatori care au căutat longitudinea aceea (și el însuși, la cea de a doua călătorie a sa) nu o știau cu claritate pe a lor? Iar atunci cînd, chiar de-am ști longitudinea Parisului, dar nu am reuși să stabilim dacă ne aflăm în Spania sau printre Persani, vedeți bine, domnule, că am bîjbîi ca niște orbi ce-i conduc pe alți orbi".
"Adevărat", îndrăzni Roberto, "mi-e greu să cred, cu toate cele auzite de mine despre înaintarea științei în secolul acesta, că încă știm atît de puțin."
"Nu vă mai înșir metodele ce s-au propus, domnule, de la cea bazată pe eclipsele lunare pînă la aceea care are în vedere variațiile acului magnetic, și la care s-a trudit nu demult Le Tellier al nostru, ca să nu mai pomenesc metoda loch-ului, asupra căreia ne-a dat atîtea garanții Champlain al nostru... Dar toate s-au dovedit insuficiente pînă ce Franța nu va avea un observator în care să se pună la probă toate ipotezele astea. Firește, un mijloc sigur ar fi să ții la bord un ceas care să mențină ora meridianului din Paris, să determini pe mare ora locului aceluia, și să deduci din diferență abaterea de longitudine. Acesta e globul pe care trăim, și puteți vedea cum înțelepciunea anticilor l-a împărțit în treisute șaizeci de grade longitudine, făcînd de obicei să pornească numărătoarea de la meridianul ce traversează Insula Fierului din Canare. În cursa lui cerească, soarele (și fie că se mișcă el sau, cum se spune astăzi, pămîntul, prea puțin contează aici) parcurge într-o oră cinsprezece grade longitudine și cînd la Paris este, ca în clipa asta, miezul nopții, la o sută optzeci de grade meridiane de Paris e miezul zilei. Așadar, chiar dacă știți cu siguranță că la Paris ceasurile arată, să zicem, amiaza, determinați că în locul în care vă găsiți sînt orele șase după amiaza, calculați diferența orară, traduceți fiece oră în cincisprezece grade, și veți ști că sînteți la nouăzeci de grade de Paris, și deci mai mult sau mai puțin aici", și făcu să se rotească globul indicînd un punct din continentul american. "Dar pe cînd ora locului respectiv nu e greu s-o determini, e foarte greu să ții la bord un ceas care să continue să dea ora adevărată după luni de zile de navigație pe o corabie scuturată de vînturi, a cărei mișcare atrage după sine eroarea celor mai ingenioase dintre instrumentele moderne, ca să nu mai vorbim de ceasurile cu nisip sau cu apă, care, ca să funcționeze bine, ar trebui să se odihnească pe un plan nemișcat".
Cardinalul îl întrerupse: "Credem că deocamdată domnul de San Patrizio nu trebuie să știe mai mult, Colbert. Vei avea grijă să capete alte lămuriri în timpul călătoriei către Amsterdam. După aceea nu vom mai fi noi cei care-l vom învăța pe el, ci pe cît credem, el ne va învăța pe noi. Într-adevăr, dragă San Patrizio, Cardinalul, al cărui ochi a văzut și încă vede pururea ― sperăm că pentru mult timp de acum încolo ― mai departe decît al nostru, pusese de cîtva timp o rețea de observatori de încredere, ce trebuiau să călătorească în alte țări, și să frecventeze porturile, să întrebe căpitanii care se pregătesc pentru vreo călătorie sau se întorc din ea, ca să știe cît fac celelate guverne și să știe ceea ce nu știm noi, fiindcă ― mi se pare evident ― Statul care ar descoperi secretul longitudinilor, și i-ar împiedica pe alții să pună mîna pe el, ar obține un mare avantaj, asupra celorlalte. Acum ― iar aici Mazarin făcu o altă pauză, netezindu-și încă o dată cu grijă mustățile, apoi împreunîndu-și mîinile ca pentru a se concentra și a îndupleca în același timpi cerul să-l sprijine ― acum am aflat că un medic englez, doctorul Byrd, a născocit un nou și nemaiauzit mijloc pentru a determina meridianul, bazat pe folosirea Pulberei de Simpatie. Cum anume, dragă San Patrizio, nu ne întrebați, căci eu abia cunosc numele acelui lucru diavolesc. Știm sigur că-i vorba de Pulbere, dar nu știm nimic despre metoda pe care Byrd are de gînd s-o folosească, iar informatorul nostru nu e, desigur, versat în magia naturală. Însă e sigur că amiralitatea engleză i-a permis să armeze o corabie care va trebui să înfrunte mările Pacificului. Faptul e de o însemnătate așa de mare, încît englezii nu au avut încredere să o lase să apară ca o corabie de-a lor. Ea aparține unui olandez care se preface excentric și susține că vrea să refacă traseul a doi compatrioți de-ai săi, care acum vreo douăzeci și cinci de ani au descoperit o nouă trecere între Atlantic și Pacific, în afară de strîmtoarea lui Magellan. Dar cum costul aventurii ar putea da de bănuit că sunt la mijloc alte interese, olandezul acum încarcă la vedere mărfuri și caută pasageri, ca unul ce s-ar îngriji să-și scoată cheltuielile. Aproape din întîmplare vor fi acolo și doctorul Byrd împreună cu trei asistenți de-ai săi, care se dau drept culegători de floră exotică. În realitate ei vor avea deplinul control al afacerii. Iar printre pasageri o să fii și domnia ta, San Patrizio, și va avea grijă de asta agentul nostru de la Amsterdam. Vei fi un gentilom savoiard care, urmărit de un decret în orice țară, găsește cu cale să dispară pentru foarte mult timp pe mare. Cum vezi, nu vei avea nevoie nici măcar să minți. Vei fi foarte bolnăvicios ― iar faptul că domnia ta ai cu adevărat o suferință la ochi, cum ni se spune, e un alt amănunt ce face ca proiectul nostru să fie perfect. Vei fi un pasager care-și va petrece aproape tot timpul său stînd închis, cu cîțiva plasturi pe față, și, care, în rest, nu va vedea dincolo de vîrful nasului. Dar o să-ți faci de lucru pe acolo cotind și cotelind, în realitate o să ții ochii deschiși și urechile bine ciulite. Știm că înțelegi englezește, dar te vei preface că nu știi, așa ca dușmanii să vorbească liber în prezența domniei tale. Dacă cineva de la bord înțelege italiana sau franceza, pune întrebări și amintește-ți ce anume ți se spune. Nu disprețui să te amesteci cu oameni de duzină, care pentru cîțiva bănuți spun tot ce au în ei. Dar bănuții să fie puțini, să apară ca un dar, și nu ca o răsplată, altfel vor intra la bănuieli. Nu vei întreba niciodată în mod direct, iar după ce ai întrebat astăzi, cu cuvinte diferite să pui și mîine aceeași întrebare, așa încît dacă omul acela a mințit, să fie făcut să se contrazică: oamenii de nimic uită scornelile pe care le-au spus, și inventează altele opuse a doua zi. De altminteri îi vei recunoaște pe cei care mint: în timp ce rîd li se formează un fel de gropițe în obraji, și poartă unghii foarte scurte; și la fel păzește-te de cei mici de statură, care spun lucruri false din lăudăroșenie. În orice caz discuțiile domniei tale cu aceștia să fie scurte, și nu da impresia că îți dau vreo satisfacție: persoana cu care va trebui să vorbești într-adevăr este doctorul Byrd și va fi firesc să faci asta cu singurul care-ți este egal prin educație. E om învățat, poate vorbește franceza, poate italiana, cu siguranță latina. Domnia ta ești bolnav și-i vei cere sfat și alinare. N-o să faci ca aceia care mănîncă mure sau pămînt roșu pretinzînd că scuipă sînge, ci vei pune să-ți ia pulsul după cină, fiindcă totdeauna după ora aceea pare că omul are febră, și-i vei spune că nu închizi ochii toată noaptea; asta va justifica faptul că poți fi surprins prin vreun loc fiind treaz de-a binelea, lucru care va trebui să se întîmple, dacă experiențele lor se vor face cu stelele. Acest Byrd trebuie să fie vreun posedat, ca dealtfel toți oamenii de știință: fă-te că-ți trec prin cap tot felul de bazaconii și vorbește-i despre ele, ca și cum i-ai încredința un secret, așa încît el să fie dornic să-ți vorbească de bazaconia aceea care-i secretul lui. Arată-te interesat de ea, dar prefăcîndu-te că înțelegi puțin sau nimic, așa ca el să-ți vorbească și mai bine a doua oară. Repetă cele ce ți-a spus ca și cum ai fi înțeles, dar fă greșeli, în așa fel încît din vanitate sa fie nevoit să te corecteze, explicînd de-a fir a păr lucrul pe care ar trebui să-l treacă sub tăcere. Nu afirma niciodată, fă mereu aluzii: aluziile se azvîrl ca să pipăi sufletele și să scotocești inimile. Va trebui să-i inspiri încredere: dacă rîde des, rîzi cu el, dacă e bilios, comportă-te ca un bilios, dar admiră-i permanent știința. Dacă-i coleric și te insultă, suportă ofensa, fiindcă tot știi că ai început să-l pedepsești încă înainte de a te insulta. Pe mare zilele sînt lungi și nopțile fără sfîrșit, și nu există lucru care să-l scutească mai bine de plictiseală pe un englez ca niște bocale din berea aceea cu care olandezii își umplu din belșug cala vasului. Te vei preface mort după băutura aceea și-l vei încuraja pe noul dumitale prieten să soarbă din ea mai mult decît domnia ta. Într-o zi ar putea să intre la bănuieli, și să pună să-ți scotocească prin cabină: de aceea să nu faci nici o observație în scris, însă poți ține un jurnal în care să vorbești de soarta dumitale amară, sau despre Fecioară și Sfinți, sau despre iubita pe care disperi s-o revezi, iar în jurnalul ăsta să apară și însemnări despre calitățile doctorului, unde-l lauzi ca fiind singurul prieten ce ți l-ai găsit la bord. Să nu scrii acolo fraze de-ale lui care ating obiectul nostru, ci numai observații sentențioase, nu contează care; oricît de nesărate ar fi, dacă le-a debitat el, nu și le considera ca atare, și-ți va fi recunoscător că le-ai ținut minte. În fine, nu ne aflăm aici ca să facem un breviar al bunului informator secret: nu sînt lucruri în care un om al bisericii să fie versat. Încrede-te în inspirația de moment, ia seama cu precauție și fii precaut cum iei seama, fă ca ascuțimea privirii dumitale să fie tocmai pe dos de cum îi e faima și proporțională cu priceperea dumitale."
Mazarin se ridică, pentru a da de înțeles musafirului că dialogul se încheiase, și pentru a-l domina o clipă înainte ca el să se ridice în picioare. "Îl vei urma pe Colbert. Îți va da și alte instrucțiuni și te va încredința unor persoane ce te vor conduce la Amsterdam pentru îmbarcare. Mergi cu bine și mult noroc."
Erau gata să iasă, cînd cardinalul îl chemă înapoi: "Ah, era să uit, San Patrizio. Ai înțeles că de aici pînă la îmbarcare vei fi urmărit pas cu pas, dar ai să ne întrebi cum de nu ne temem că, după aceea, la primul popas, n-o să fii ispitit să-ți iei zborul. Nu ne temem, pentru că nu-ți e de nici un folos. Nu te-ai putea întoarce aici, unde ai fi totdeauna urmărit, și nici să te exilezi în vreun ținut de pe-acolo, cu teama permanentă că agenții noștri te vor regăsi. În ambele cazuri ar trebui să renunți la numele și la rangul dumitale. Nici nu ne trece măcar prin minte că un om cu calitățile dumitale ar putea să se vîndă englezilor. Ce anume ai vinde, la urma urmei? Faptul că ești spion e un secret pe care, ca să-l vinzi, va trebui să-l și dezvălui, și odată dezvăluit, n-ar mai valora nimic, decît o lovitură de pumnal, poate. În schimb, întorcîndu-te cu niște indicii, fie și modeste, vei avea dreptul la recunoștință. Am face rău să ne lipsim de un om care va fi demonstrat că știe cum să ducă la bun sfîrșit o misiune atît de grea. Restul va depinde apoi de domnia ta. Favoarea celor mari, odată cucerită, va trebui păstrată cu gelozie, ca să nu fie pierdută, și hrănită cu servicii, ca să se perpetueze: vei hotărî, ajuns acolo, dacă loialitatea dumitale față de Franța va fi atît de mare încît să-ți sugereze să-ți închini viitorul Regelui ei. Se spune că s-a mai întîmplat și altora să se nască în altă parte și să-și găsească norocul la Paris."
Cardinalul se propunea pe sine ca model de loialitate răsplătită. Însă pentru Roberto cu siguranță în clipa aceea nu se punea problema recompenselor. Cardinalul îl lăsase să întrevadă o aventură, niște orizonturi noi, îi strecurase o știință a vieții, a cărei necunoaștere, probabil, îl privase pînă acum de respectul altora. Poate că era bine să accepte chemarea sorții, care îl îndepărta de necazurile lui. În ceea ce privește cealaltă invitație, aceea primită cu trei zile mai înainte, totul se limpezise în timp ce cardinalul începuse să-i vorbească. Dacă un Altul luase parte la un complot și toți credeau că acesta era el, tot acela complotase cu siguranță inspirîndu-i Ei fraza ce-l făcuse să se chinuie de bucurie și să se îndrăgostească din gelozie.
Prea mulți Alți între el și realitate. Și atunci, era cu atît mai bine să se izoleze pe niște mări unde cel puțin va putea să-și posede iubita în singurul mod ce-i fusese îngăduit. În sfîrșit, desăvîrșirea în iubire nu este să fii iubit, ci să iubești.
Plecă un genunchi și spuse: "Eminență, sunt al vostru."
Sau cel puțin așa-mi închipui eu că a făcut, deoarece nu mi se pare prea la îndemînă să fac să i se dea un bilet de liberă trecere care să glăsuiască astfel: "Cest par mon ordre et pour le bien de l'etat que porteur du present a fait ce qu'il a fait".



18.
Curiozități Nemaiauzite

Dacă Daphne, ca și Amarilli, fusese și ea trimisă în căutarea acelui punto fijo, atunci Intrusul era periculos. Roberto știa acum de lupta surdă dintre Statele Europei pentru a pune mîna pe secretul acela. Trebuia să se pregătească foarte bine și să mizeze pe viclenie. Evident că Intrusul acționase la început noaptea, apoi se mișcase la lumina zilei cînd Roberto începuse să vegheze, chiar dacă stătea în cabină, pe timpul zilei. Trebuia oare să-i răstoarne planurile, să-i dea impresia că doarme ziua și că veghează noaptea? La ce bun, acela și-ar fi schimbat obiceiurile. Nu, trebuia mai degrabă să-i împiedice orice previziune, să-i facă nesigur orice plan, să-l facă să creadă că dormea atunci cînd veghea și că doarme atunci cînd el credea că veghează...
Ar fi trebuit să caute să-și închipuie ce credea acela că gîndea el, sau ce credea că crede el că gîndește acela... Pînă în acel moment Intrusul fusese umbra lui, acum Roberto ar fi trebuit să devină umbra Intrusului, să învețe să-i ia urmele celui ce umbla pe urmele sale. Dar pînda aceea reciprocă n-ar fi putut oare să continue așa la infinit, strecurîndu-se unul pe o scară pe cînd celălalt cobora pe cea opusă, sau unul fiind în cală pe cînd celălalt stătea treaz pe punte, sau celălalt coborînd grabnic sub punte pe cînd primul urca bunăoară pe afară de-a lungul pereților vasului?
Orice om cu judecată ar fi hotărît imediat să continue explorarea restului corăbiei, dar să nu uităm că Roberto nu mai judeca normal. Se lăsase iarăși în voia rachiului, și era convins că o făcea ca să capete puteri. Unui om căruia iubirea îi sugerase totdeauna așteptarea, elixirul acela nu-i putea inculca tărie. Făcea deci totul cu mare încetineală, crezîndu-se iute ca fulgerul. Credea că face un salt, și cînd colo mergea tiptil. Cu atît mai mult cu cît încă nu cuteza să iasă sub cerul liber ziua, și se simțea puternic noaptea. Însă noaptea era băut și se mișca cotropit de lene.
Dușmanul său asta și voia, își zicea el dimineața. Și, ca să prindă curaj, punea iar gura la cep.
În orice caz, către seara celei de-a cincea zile hotărîse să se aventureze în partea de cală pe care încă nu o vizitase, de sub cămara cu provizii. Își dădea seama că pe Daphne spațiul fusese exploatat la maximum, iar între puntea a doua și cală fuseseră montate podine și false nivele, ca să se obțină din ele despărțituri legate prin scărițe instabile; și intrase astfel în lăcașul parîmelor, împiedicîndu-se printre suluri de frînghie de tot soiul, îmbibate și acum de apă de mare. Coborîse și mai dedesubt și se pomenise în secunda carina, printre lăzi și baloturi de toate felurile.
Acolo găsise alte merinde și alte butoaie cu apă dulce. Trebuia să se bucure, dar se bucura numai pentru că putea astfel să-și continue vînătoarea la nesfîrșit, cu plăcerea de a o întîrzia. Iar plăcerea asta este plăcerea fricii.
În spatele butoiașelor de apă mai găsise alte patru cu rachiu. Urcase din nou în cămară și mai controlase odată butoiașele de acolo. Erau toate de apă, semn că cel de rachiu pe care-l găsise cu o zi înainte fusese adus acolo de jos, cu scopul de a-l ispiti.
În loc să se teamă de o ambuscadă, coborîse din nou în cală, mai dusese sus încă un butoiaș de băutură și iar se apucase de băut.
Apoi se întoarse iar în cală, și ne închipuim în ce hal era, și se oprise cînd simțise mirosul murdăriilor scurse în cloaca vasului. Mai jos de atît nu se putea merge.
Trebuia să meargă așadar înapoi, către pupă, dar lumînarea era gata să se stingă și șe împiedicase de ceva, dîndu-și seama că acum trecea prin savură, exact prin locul unde pe Amarilli doctorul Byrd pusese să se amenajeze culcușul pentru cîine.
Însă chiar în mijlocul calei, printre pete de apă și resturi din merindele stivuite, zărise urma unui picior.
Era acum atît de sigur că un intrus se află la bord, că unicul său gînd fu că obținuse în sfîrșit proba că nu era beat, probă pe care însă bețivii o caută la fiecare pas. În orice caz evidența era limpede ca lumina zilei, dacă putem numi astfel înaintarea aceea a lui prin întuneric la licărirea feștilei. Sigur acum că Intrusul exista, nu-i trecu prin cap că, după atîtea drumuri dus-întors, putea să fi lăsat chiar el urma aceea. Urcă din nou, hotărît să-l înfrunte.
Era la asfințit. Era primul asfințit pe care-l vedea, după cinci zile care erau de fapt nopți, zori și răsărituri. Cîteva pale negre de nor urmau aproape paralel coasta mai îndepărtată a insulei îndesindu-se spre creste, iar de acolo izbucneau văpăi de foc săgetînd către sud. Coasta se ridicase abrupt întunecînd marea, acum de culoarea cernelii deschise, pe cînd restul cerului apărea de culoarea mușețelului decolorat și vlăguit, de parcă soarele nu-și celebra acolo, în spate, jertfa-i, ci mai curînd ațipea dulce și cerea cerului și mării să-l însoțească în șoaptă pe cînd se ducea la culcare.
Lui Roberto îi reveniră însă gîndurile războinice. Hotărî să-și deruteze inamicul. Se duse în încăperea cu ceasuri și transportă de acolo pe punte cîte putu, aranjîndu-le ca pe niște popice ici-colo, unul în fața catargului mare, trei pe castelul de pupă, unul lîngă vinciul de ancoră, altele, iarăși în jurul trinchetului, și cîte unul pe la fiecare ușă sau tambuchi, în așa fel încît cine ar fi vrut să treacă pe acolo pe întuneric s-ar fi împiedicat de ele.
Apoi le întorsese pe cele mecanice (fără să mai țină cont că în felul ăsta făcea să fie auzit de dușmanul pe care voia să-l surprindă), și întorsese clepsidrele pe partea cealaltă. Privea apoi uimit coverta presărată cu mașinării ale Timpului, mîndru de zumzetul lor, sigur că aceasta avea să-l zăpăcească pe Dușman și să-l încurce la mers.
După ce presărase capcanele acelea inofensive, le căzu el victimă primul. Pe cînd se lăsa noaptea pe o mare nespus de calmă, el trecea de la unul la altul din țînțarii aceia de metal, ca să le asculte zumzăitul lor de lucruri moarte și să ațintească picăturile acelea de veșnicie ce se iroseau fir cu fir, înfricoșîndu-se de oastea aceea de carii făr' de gură rozînd (așa scrie, mă jur), de roțile acelea dințate ce-i sfîrtecau ziua în zdrențe de clipe și-i iroseau viața într-o muzică de moarte.
Își amintea o frază a părintelui Emanuele: "Ce priveliște năstrușnică ar fi dacă printr-un Cleștar al Pieptului ni s-ar putea străvedea bătăile Inimii ca-n Ornice!" Adăsta urmărind la lumina stelelor înceată depănare de rugi a boabelor de nisip susurată de vreo clepsidră și medita la grămezile acelea de clipe, la anatomiile succesive ale timpului, la fisurile acelea strîmte, prin care fir cu fir picură orele.
Însă ritmul timpului care trece, el îl prefăcea în presimțirea propriei morți, către care zorea cuvînt cu cuvînt, și-apropia ochiu-i miop ca să descifreze șarada de fugi, iar printr-un trop tremurat prefăcea un mecanism cu apă într-un catafalc fluid, și în cele din urmă îi ocăra pe astrologii aceia de două parale, capabili să prevestească doar orele deja trecute.
Și cine știe cîte n-ar mai fi scris dacă n-ar fi simțit nevoia să-și abandoneze aceste mirabilia poetica ale lui, așa cum mai înainte își lăsase mirabilia chronometrica ― și nu pentru că așa voia, ci pentru că, avînd în vine mai mult rachiu decît vlagă, lăsase ca treptat tic-tac-ul acela să-i devină un cîntec de leagăn tușit în surdină.
În dimineața celei de-a șasea zile, deșteptat de ultimele mașinării care încă mai gîfîiau, văzu forfotind de colo ― colo printre ceasuri, mutate toate de la locul lor, doi cocori mici (cocori erau oare?) care batînd neliniștit cu ciocurile, răsturnaseră și spărseseră o clepsidră dintre cele mai frumoase.
Intrusul, fără să se sperie cîtuși de puțin (și de fapt, de ce ar fi trebuit să se sperie, el, care-l cunoștea prea bine pe cel de la bord?), ca o glumă absurdă de răspuns la gluma-i, dăduse drumul de sub punte celor două păsări. Ca să-ntoarcă cu susul în jos corabia mea, plîngea Roberto, și să arate că-i mai puternic decît mine...
Dar de ce cocorii aceia, se întreba el, obișnuit să vadă orice fapt ca pe un semn și orice semn ca pe o ghicitoare. Ce-o fi vrînd să însemne? Încerca să-și amintească sensul simbolic al cocorilor, din cîte știa din Picinelli sau din Valeriano, dar nu găsea răspuns. Acum, noi știm foarte bine că nu era nici scop nici plan în acel Serai al Minunățiilor, Intrusul își storcea și el creierii tot la fel; însă Roberto nu putea s-o știe, și încerca să descifreze ceva ce nu era decît o mîzgăleală aiurită.
Te prind eu, te prind, blestematule, strigase el. Și încă amețit de somn, înșfăcase spada și se repezise din nou înspre cală, hurducăind pe scări și ajungînd într-o zonă încă neexplorată, printre legături de surcele și trunchiuri de lemne sparte de curînd. Dar căzînd, se izbise de lemnele acelea, și dîndu-se de-a dura cu ele cu tot, se pomeni cu fața pe un capac cu gratii, trăgînd în nări din nou mirosul grețos ce venea din santină. Și văzuse foarte aproape de ochi cum mișcau niște scorpioni.
Era posibil ca odată eu lemnul să fi fost încărcate în cală și insecte, și nu știu dacă erau chiar scorpioni, însă Roberto așa îi văzu, firește introduși de Intrus ca să-l otrăvească. Ca să scape de primejdie vrusese să se aburce repede în sus pe scăriță; însă pe lemnele acelea alerga și rămînea tot pe loc, ba chiar își pierdea echilibrul și trebuia să se țină cu mîinile de scară. Pînă la urmă urcase iarăși și-și descoperise o tăietură la braț.
Se rănise, desigur, cu propria-i spadă. Și iată că Roberto, în loc să se gîndească la rană, se întoarce în magazia de lemne, își caută cu trudă arma aceea printre trunchiuri, căci era pătată de sînge, o duce la loc în castel și toarnă rachiu pe tăiș. Apoi, fără să simtă vreo ușurare, se dezice de toate principiile științei lui și toarnă băutura pe braț. Invocă cîțiva sfinți cam cu prea mare familiaritate, și iese fuga afară unde începuse o frumusețe de ploaie, din cauza căreia cocorii dispăruseră luîndu-și zborul. Lucrul ăsta neașteptat îl zguduie: îl apucă grija de ceasuri, fuge încolo și încoace ca să le pună la adăpost, se lovește iar rău la un picior care i se prinde într-un grătar, se întoarce sub covertă într-un picior ca o barză, se dezbracă și, drept unică reacție la evenimentele acelea fără sens, se apucă de scris în timp ce ploaia mai întîi se îndesește, apoi se liniștește, se face iar soare timp de cîteva ore, și se lasă, în sfîrșit, noaptea.
Pentru noi faptul că scrie e bine, căci așa putem să înțelegem ce anume i se întîmplase și ce descoperise în decursul călătoriei lui pe Amarilii.