E foarte devreme


E foarte devreme. Soarele nu și-a deschis încă pleoapele. Mama nu mă leagănă încă. Tata n-a ieșit încă la cai. Dorm încălțările-n pridvor, dorm pragurile, dorm cărările.
În crăpăturile dușumelei doarme Ieri. În ștergarul din vase a ațipit un suspin și o ocară mocnește sub cenușă. Dar somnul serii se face somnul zorilor și pălăria tatei se trezește. Pălăriile se trezesc odată cu cocoșii. E foarte devreme. Pălăriile din cuiere îmi dau bună dimineața și iată – trebuie să umblu.
De fapt nu exist încă.
N-am făcut încă nici un pas, n-am atins clanța ușii, nu mi-am răsfrânt cântecul în roua dimineții.
Nici măcar soarele nu l-am văzut încă. Mi s-a spus că răsare cu noaptea-n cap, între al treilea și al patrulea cântat al cocoșilor. Oricum, clipa e cu siguranță aproape: bărbații nu mai sforăie și perdelele prind reflexe de purpură. Trec pragul. Trec din ceva ce nu se poate ține minte, din ceva care poate nu există – în ceața zorilor. E copilăria. Soarele nu se zărește încă, lumea e umedă și, iată, cărarea urcă în ceață. Primul lucru pe care-l zăresc în laptele ceții e fîntâna. Întâia cărare duce deci spre fântână. Am să țin minte asta: la stânga scorușul, la dreapta – teiul, cărarea bătătorită, dură, îmbrățișată de pajiște. Nici un alt drum. Am să țin minte asta. În fîntână – apa. Mă aplec asupra strălucirii ei din adânc și o chem.: “Aa!” Îmi răspunde un fel de cântec, sunetul se întoarce repetat parcă de un cor. Deasupra bârnelor – un leagăn ciudat. E ciutura. Cine va scoate apă, dacă nu-i nimeni pe aproape? Cine e însetat acolo, în adânc? Dar iată ușa casei se deschide și mama zâmbește în prag:
- Curând va răsări soarele! Și curând vei fi fiul meu!