Cum pur și simplu habar n-am cine mai sînt astăzi idolii, am întrebat-o pe fiică-mea, care, avînd cincisprezece ani, ar fi putut să fie mai în temă. „Păi, nimeni", mi-a răspuns ea, lățită pe fotoliu și gîfîind, fiindcă dansaserăm vreo jumătate de oră pe Chuck Berry ca nebunii. „S-a terminat cu idolii. Acum e-nghesuială mare în topuri, unii intră, alții ies, colegîștele mele fredonează azi din «ASIA», mîine din «Ca$$a Loco», dar nimeni nu mai are un cult pentru careva. De fapt, aproape toți ăștia de pe «Atomic» sînt niște loseri". „Dar nu mai sînt inși, totuși, care să aibă fani? Uite, Eminem scoate tot timpul..." „Derbedeul ăla?" „Cum, mie mi se pare drăguț..." „Ãla drăguț!!!?" Grimase de dispreț și blazare au însoțit și celelalte nume pe care le-am aruncat, în disperare de cauză (ce-o să scriu în „Dilema?"). Loseri par a fi și „BUG Mafia" („Ce-mi vii, tați, cu cadavre ambulante? Ãștia sînt duși de mult...), și Ștefan Bănică junior (deși pe la patru ani fusese amorezată lulea de el. „Cum îl cheamă pe iubitul tău, Ionuța?", o întrebam în glumă, iar ea, cu cea mai mare seriozitate, răspundea dintr-o suflare: „Ștefanbănicăjunior!"), și o mulțime de fotbaliști, actori, comici, prezentatori, toți gratulați de vocile îngroșate, din off, de la televizor, cu titulatura de VIP-uri. „O sută cincizeci de VIP-uri vor sta la dispoziția dumneavoastră în această emisiune!", se spunea într-o reclamă. Slavă Domnului, mi-am zis, tînăra generație mai are, în ciuda aparențelor, un strop de bun simț.
într-adevăr (lăsînd-o acum pe Ioana să se odihnească după scurta ei apariție special guest star), se pare că ne înșelăm cînd ne închipuim că, astăzi, televiziunea — pe care-am crezut-o mereu un fel de religie — mai poate genera adulație. Pe cînd zeitățile propovăduite de ea erau puține și hieratice — Elvis, Jean Marais, Pele, Fernandel, Pîs-lărița —, mulțimi de credincioși dădeau roată televizorului ca unei Kaaba sacre. Populații întregi venerau, de-a lungul și de-a latul lumii locuite, aceiași, foarte puțini, idoli. Ei durau mult — uneori mult după moartea lor —, păreau neschimbători și de neînlocuit asemenea marilor divinități, creatoare ale cerurilor și pămîntului. Generația mea a văzut doar cîte un film și un serial TV pe săp-tămînă. Și doar o emisiune de varietăți („Cu mască, fără mască"). Filmele, în oraș, se schimbau la o lună o dată. Cine n-a văzut „Comoara din lacul de argint", în care Pierre Brice făcea pe apașul? Toată națiunea vedea și comenta a doua zi aceleași spectacole. Cum să-ți închipui lumea fără Anthony Quinn? Ce-ar fi fost fotbalul fără Mopsul (Florea Dumitrache), sau fără Gerd Miiller? Muzica fără Aurelian Andreescu? Idolii erau pe atunci idoli, nu VIP-uri. Era ca în bancul cu Nea Nicu, care coboară cu elicopterul în creierii munților, unde un cioban își păștea oile. Ciobanul se uită o clipă prin el și trece mai departe. „Nu mă cunoști?" „De unde să te cunosc, domnule?" „Cum, păi pe mine mă cunoaște o lume întreagă, eu sînt ăla care e toată ziua la televizor, la radio, în ziare..." Baciul se uită la el mai bine: „Aoleu, Dobrine, ce-ai mai îmbătrânit..." Vechea televiziune națională, alb-negru, te zeifica.
Astăzi, televiziunea prin cablu (printre alte dezvoltări mediatice cu efecte secundare perverse) s-a-ntors, paradoxal, împotriva vocației acestei instituții de a genera idoli. Marilor religii (aproape) monoteiste le-a luat locul puzderia de secte mărunte, fiecare cu teogoniile lor, cu sistemele complicate și caduce de very important persons ce se aglomerează ca divinitățile pe fațadele templelor din In-
dochina. Perspectivele dispar, figurile par încălecate arbitrar și grotesc, istoria se rescrie permanent, figuri care par emblematice sînt împinse rapid și programatic spre margine, pentru că altele și altele trebuie să eclozeze. într-un sezon sînt fumate vedete care ar fi ținut altădată două decenii. Nimeni nu mai pare azi de neînlocuit. E foarte ciudat: pare că sistemul de VIP-uri (adică acele persoane care apar des la televizor) al lumii de azi a devenit con-traproductiv prin supralicitare și lipsă de credibilitate. Pentru că toți sînt vedete, pentru că într-o singură emisiune pot fi aduse „o sută cincizeci de vedete", pentru că tu însuți poți fi vedetă (la „Big Brother", poate cea mai monstruoasă idee de show apărută vreodată, căci e un experiment de control asupra persoanei umane care i-o distra pe occidentali, dar pe care noi o știm bine: am avut emisiunea asta, zilnic, timp de patruzeci de ani), nu mai există, de fapt, vedete. VIP-ul este un demon mărunt emanat de medii din disperarea de a nu mai putea produce zei. OK, dacă așa stau lucrurile în entertainment, sînt ele oare altfel în lumea „serioasă", culturală, științifică etc? Cine sînt, azi, idolii culturii românești? Ei, aici legătura cu televiziunea e nițel mai slabă. Și tocmai din cauza asta, la o primă aproximare, am putea zice că, aproape prin definiție, această zonă se află într-o mare umbră. Pentru oamenii tineri, scriitorii, filozofii sau oamenii de știință nu sînt vedete. Cel puțin pînă nu ajung să aibă plete cărunte zbîrlite, să scrie pe tablă E=mc2 și să scoată limba din răsputeri. Am întîlnit foarte rar inși care să-și fi făcut un idol dintr-un scriitor. Cînd eram adolescent și mergeam la cenaclul liceului „Cantemir" am cunoscut acolo o faună ciudată și interesantă: genialoizi de toate felurile care n-au mai făcut, apoi, niciodată literatură. între ei era un oarecare Paul, care de-atunci mi-a mai ieșit în cale, din timp în timp, pînă azi. E mereu ceva pe undeva în zone culturale atipice, „underground". Pe atunci era marxist înfocat (ați fi crezut că existau marxiști sinceri în anii '70
la noi? Uite că existau, chiar printre puști.) și avea o mare pasiune, un fel de monomanie de fapt. Era un fan Matei Călinescu. Dar un fan cu năbădăi, cum numai Beatles-ii trebuie să fi avut. Știa „Zacharias Lichter" pe de rost, și nu numai atît: pentru el „Zacharias Lichter" era o scriptură, se identificase cu personajul, mergea ca el, perora ca el... Știa și volumele de versuri ale lui Matei Călinescu, își bătuse capul și cu critica lui. Cred că dacă l-ar fi întîlnit cu adevărat pe criticul nostru din State s-ar fi prosternat, pe trotuar, în fața lui. Niciodată n-am întîlnit atî-ta devoțiune însoțită (să fie o marcă a idolatriei?) de atît de puțină înțelegere pentru textele reale. Dincolo de „Zacharias Lichter" nu prea-l interesa literatura. Nu-nțeleg cum Dumnezeu îi căzuse romanul lui Matei Călinescu în mîini. Poate ca-n faimoasa scriere SF unde urmașii decăzuți ai unei civilizații dispărute se-nchinau la o „scriptură" ce nu era de fapt decît un cont de bancă al unuia, Leibowicz, dacă mai țin bine minte... De cele mai multe ori, cred, idolatria în cultură se bazează pe o asemenea neînțelegere. Eu însumi, mi-e rușine s-o recunosc, am fost în adolescență absorbit cu totul de o carte (de ce ea și nu alta, habar n-am), și anume de „Doctor Faustus" a lui Tho-mas Mann, pe care o înțelesesem ca pe o apologie a „genialului" compozitor Adrian Leverkiihn, devenit, pentru vreo doi ani, idolul meu absolut. Abia așteptam (vai, am așteptat în zadar...) să vină Diavolul și la mine pentru cunoscutul pact. N-am fost atunci sensibil nici la avertismentele bătrînului și bunului Serenus Zeitblom, nici la ironia lui Thomas Mann. Cred că același lucru se-ntîm-plă azi și cu adularea lui Cioran de către adolescenți, de exemplu. Nu vreau să zic că oricare dintre acești autori nu merită admirat, ci doar că, spre deosebire de admirație, idolatrizarea în cultură are ceva specios și imatur. Este motivul pentru care îmi repugnă ceremoniile misticoide în jurul vreunui autor, grupurile de adulatori, miturile găunoase, casele memoriale, volumele omagiale, statui-
le, oricîtă importanță „socială" ar avea ele. Iubirea pentru un scriitor e pentru mine ceva intim și nu public. Gestul de odinioară al lui Geo Bogza de a pune o floare, de ziua nașterii lui Eminescu, în fața statuii de la Ateneu poate fi frumos, nobil etc. Dar cred că Eminescu ar dori mai degrabă, ca singură floare, înfiorarea reală la lectura, singur în camera ta, a unui vers din poemele lui. Cîți îi mai aduc azi acest singur omagiu adevărat? Pînă la urmă, ca să duc mai departe metafora religioasă, distanța dintre admirație și adulație mi se pare cea dintre credință și idolatrie. După ce ne-am revenit puțin din țopăiala — cu figuri — pe Chuck Berry („Too much monkey bussiness..."), i-am povestit Ionuței, ca s-o distrez, cum am văzut eu idoli adevărați, supărați, nu de-ăștia de-acum, de doi lei bucata. Uite cum s-a petrecut tărășenia. împreună cu un prieten, am locuit acum cîțiva ani timp de o săptămînă într-un apartament din New York, lăsat nouă de o faimoasă familie de gînditori, prieteni ai prietenului meu. Era, cred, în Lower East Side. Clădirea avea liftier, un tip sinistru, care te privea cu ochi de asasin în serie. Dar nu din cauza lui nu mi-a priit șederea acolo. Apartamentul era spațios, bine mobilat, dar mai ales șocant mai presus de imaginație. Te puteai crede la Muzeul Omului. Proprietarii locuiseră nouă ani în Australia și-și ticsiseră, la întoarcere, casa cu arcuri, scuturi, vînturătoare magice, plase de prins visele, lănci ceremoniale ale băștinașilor, dar mai ales cu idoli primitivi, în fiecare colț era cel puțin dte unul, mare cît noi, vechi ca lumea, mumificat, ai fi spus, într-un fel de coji de praf roșu. Nu-ți puteai întoarce privirile fără să dai de faciesuri decrepite și bestiale sculptate-ntr-un lemn mîncat de carii. Nu te puteai mișca fără să fii șters pe obraz de părul lor de cînepă putredă, plin de un fel de clopoței cocliți, în prima noapte n-am dormit deloc, și totuși a fost cea mai plăcută dintre nopțile petrecute acolo. Chiar lîn-gă noptieră, nas în nas cu mine, era un flăcău de lemn cu mîini scurte și ceva foarte lung atîrnîndu-i între picioa-
re. Cum întorceam capul spre dreapta îmi zîmbea încurajator, cum doar un craniu ar fi putut-o face. Abia am așteptat să răsară soarele ca să mă scol și să-mi fac o cafea. La bucătărie — nici o ceașcă. Am deschis ușile marelui bufet sculptat și am cotrobăit în adîncul lui, dincolo de primul strat de pahare grele de cristal. Am apucat ceva din-tr-un șir de lucrușoare rotunde și, cînd l-am tras afară... m-am trezit în mîini cu capul smochinit, „șrincuit", cum am zice noi, cu un moț de păr și niște măsele lipsă, al cine știe cărui războinic maori ghinionist. L-am scăpat pe jos, unde i-a rămas și un dințișor, rostogolit sub masă. Mi-am trezit prietenul, care dormea dincolo cu soția lui, și am procedat cu toții la o investigare prudentă a bufetului, care s-a dovedit a mai conține încă vreo opt capete de același fel, cusute grosolan, cu smocurile din creștet vopsite-n culori diferite. Drace, și mai aveam de dormit încă șase nopți în apartamentul pus nouă la dispoziție cu generozitate. Cum însă idolii nu păreau să aibă vreo problemă cu capetele din bufet, ne-am zis că trebuie să luăm și noi situația cu umor... Pînă la urmă a ieșit bine. în ultimele zile, idolii ne deveniseră buni amici, căpătaseră și nume, după cum ni se păruse că seamănă cu anumiți prieteni comuni... Ionuța n-a rîs la povestea mea. „Nici ăia nu erau idoli adevărați", mi-a spus blazată. „Dac-ar fi fost, nu mai erai tu aici!" Și după un moment, întinzîndu-se cît putea: „Mai bine mai pune niște Chuck Berry."