Am copilărit în Ștefan cel Mare, destul de aproape de stadionul „Dinamo". De multe ori, cu doi-trei prieteni, săream gardul ca să-i vedem pe fotbaliști antrenîndu-se. De obicei nu apucam să-i vedem însă, pentru că ne prindea paznicul, ne trăgea cîteva șuturi îndesate și ne dădea afară. Duminicile, pe cînd mîncam în familie, holbîndu-ne la „Planeta giganților", auzeam deodată cîte-un răcnet uriaș, îndepărtat, ca un talaz marin. Știam atunci că se mai dăduse un gol pe „Dinamo". Cînd am mai crescut, tata mă lua la meci și puteam vedea atunci o priveliște tipică anilor '60: un stadion întreg plin cu bărbați în cămăși albe, cu mînecile suflecate. Parcă trăiam într-un televizor alb-negru. Doar terenul, cu fotbaliștii în tricouri mohorî-te, aducea oarece culoare. Și uriașul cer azuriu de deasupra. Era o lume muncitorească, relativ benignă, cu țipi neciopliți și hazlii, pe care curgea sudoarea, cu coifuri de ziare pe cap, cu „huo"-uri și „dă-i la oase" lipsite de imaginație, dar și de ură. „Ia vezi, că eu nu știu multe!", mă amenința stereotip tata de cîte ori îl enervam, și eu nu încetam să mă mir cum se poate lăuda un om că nu știe multe. Pînă și fiorosul „crăpare-ar fierea-n tine" al mamei — care, inutil de spus, și-ar fi dat viața pentru mine — era mai mult glumeț și grotesc decît realmente agresiv. Hotărît, ura, disprețul, violența nu prea intrau în formula cartierelor muncitorești de atunci decît, poate, prin excepție. Pe garduri nu scria decît fie „hai Rapidul", fie „uă Rapidul". Pe noi, copiii, nu ne ducea mintea la mai mult decît „Hai Dinamo la gunoi și cu Steaua după voi", sau „Hai Dinamo la baie".
Am mers într-o vreme foarte des pe stadion, de fiecare dată cînd Dinamo juca acasă. Strigam și eu pînă răgușeam. Am ieșit și eu pe străzi, mărșăluind în tăcere, cînd Steaua a luat Cupa campionilor, și apoi în fiesta victoriei cu Argentina. Pentru mine, fotbalul s-a asociat mereu bucuriei, mîndriei că pot aprecia o fază bună, triumfului cînd naționala cîștigă. Amărăciunii cînd pierde. în ultimul an însă, ca în multe alte domenii ale vieții noastre publice, am trăit sentimentul că simpatica și necesara subcultură a fotbalului a devenit subumanitate și că microbiștii s-au transformat în microbi... S-au mai scris articole despre șovinismul mergînd pînă la neo-nazism al unora dintre galerii, despre niște szte-uri incredibile pe Internet (invitații directe la exterminarea — chiar acest cu-vînt era folosit — țiganilor și, în general, a oponenților), dar climatul de teroare și violență se-ntinde mult mai departe și marchează mai direct viața noastră cotidiană.
Mai întîi sînt graffiti-urile pe care le vezi pretutindeni: pe gardurile de beton ale unor fabrici părăsite, pe zidurile blocurilor, în closete și pe băncile elevilor. Cam trei sferturi dintre ele țin de confruntările dintre galerii, suprapuse confruntărilor dintre cartiere căci, la fel ca în muzica hip-hop, noua mitologie a cartierului este omniprezentă, cu toată atmosfera de ghetoizare și agresivitate. Cît este doar un joc și cît este „pe bune"? Nici o problemă, în orice joc se cuprinde un „pe bune" latent. Inițial nici nu am știut la ce se referă inscripții enigmatice de tipul NU-OVA GUARDIA COLENTINA, lățite pe cîțiva metri buni de perete și însoțite de semne la fel de bizare. COLENTINA ANTIGIULEȘTINA era ceva mai transparent însă, și un MOARTE ÞIGANILOR scris chiar dedesubt decripta mesajul. Giuleștenii, prin urmare, erau identificați cu țiganii și cu echipa Rapid. Galeriile altor echipe, probabil mai pure rasial și mîndre de asta, declarau un război neîmpăcat în același timp unei echipe și unei etnii. Cuvîntul „moarte" alternează monoton în aceste sloganuri cu cuvîntul „muie". Unul reprezintă ura, celălalt disprețul. Primul identifică o echipă cu o entitate demnă de dragoste sau de ură necondiționată (CÎINE PÎNÃ LA MOARTE, scrie un suporter al lui Dinamo), pînă la urmă un fel de erou legendar, același de-a lungul timpului, în ciuda schimbării tuturor jucătorilor, adulat sau demonizat. Un nume propriu, cum o arată o expresie ca moarte Iu' Steaua... Celălalt termen semnifică, în sfera sexuală, o practică pretins înjositoare (felatio). A da muie înseamnă, fără-ndoia-lă, în imaginația primitivă a junilor din galerii, a umili femeia, a o pune la locul ei, a te reasigura că „toate sînt tîr-fe", că „femeia nu e om", adică a-ți exercita, sadic, puterea asupra ei. Acest raport de putere și umilire e transferat și în zona confruntării sportive. „I-am avut", „le-am tras-o", „le-am dat muie" e aici sinonim cu „i-am învins". Ceea ce mai arată o dată, dacă mai era nevoie, că sexismul, rasismul, șovinismul merg întotdeauna împreună în largile populații declasate produse de comunism, care la rîndul lui a preluat și augmentat vechi moduri de gîndire tribale.
Sînt, apoi, tramvaiele și trenurile pline cu suporterii ce se duc sau se-ntorc de la un meci. O prietenă mi-a povestit cum era să fie violată și jefuită pe cînd se-ntorcea din provincie. Cum stătea singură într-un compartiment, au năvălit deodată peste ea cîțiva dintre cei mai multe sute de puștani care năpădiseră trenul, bînd, răcnind și agi-tînd steaguri, bruscînd călătorii și distrugînd compartimentele. Erau elevi de liceu amestecați cu inși ce păreau vagabonzi sau boschetari. Era cu neputință să te înțelegi cu ei. Doamna respectivă a trăit o oră de teroare pînă a ajuns în gară, înghesuită și insultată absolut gratuit. I-am întîl-nit și eu în Gara de Nord, acum cîteva zile. De departe păreau drăguți și pitorești, cum erau înfășurați în culorile echipei favorite. De asemenea, de foarte aproape, luați adică individual, erau ceva mai mult decît niște copii, cu excepția liderilor, ale căror trăsături erau, unele cel puțin, dubioase rău. Dar era în ei ceva surd amenințător, ceva primitiv pe care trecătorii îl simțeau și care-i făcea să ocolească grupurile de microbiști. Din cînd în cînd, cîte unul dintre aceștia răcnea înspăimîntător cîte un slogan din cele de mai sus și era imediat urmat de un cor de urlete. Printre tineri erau și cîteva fete, de asemenea liceene. Dumnezeule, ce era la gura lor! E probabil stupid, dar încă sînt șocat de fetele care vorbesc la fel de porcos ca și colegii lor. „Tu vorbești — îi spunea una celeilalte — care nici nu știi ce-i aia pulă? Să vorbești după ce o să te fuți și tu!" Cine erau inșii ăștia? în mod sigur nu erau generația Humanitas, dar nu erau nici măcar generația Pro... Și totuși, merg zilnic la o școală cu pretenție de universalitate a cunoștințelor, au acasă treizeci de canale de televiziune... Cum nu devin schizofreni cînd învață despre metaforă, algoritmi, formaldehide, sincopă pe timpi, iar afară, în gașca de la bloc, folosesc doar zece cuvinte recurente din sfera lui „muie", „marfă", „sugi" și „să moară"? Nu vreau să par conservator, am apărat întotdeauna fenomenele de cultură a străzii și mi se pare, de exemplu, că formații ca „B.U.G. Mafia" sau „R.A.C.L.A." — și mult mai puțin secondanții lor — au reinjectat viață în venele obosite ale muzicii noastre. încep să cred însă că la grotescul distanței dintre școală și gașcă își aduc contribuția nu doar școala românească de azi (o utopie învechită combinată cu un sistem penitenciar), dar, pînă la urmă, și gașca (de cele mai multe ori o sectă primitivă și îndo-bitocitoare). Iar cînd zeci de găști se adună într-o galerie, urmările sînt imprevizibile, pe fondul regresiei și destrămării evidente a lumii românești.
Oricum, mă consolez, mai avem ceva drum de parcurs pînă la hooligan-ii englezi și la băile de sînge de tip Hey-sel. Și, oricum, mai există încă o modalitate de a vedea comod și liniștit un meci de fotbal, fără ca urlete de fiară să-ți mulgă glandele suprarenale: la televizor, cu o cutie de bere în față.