agonia russkaia v3 |
Agonia.Net | Правила | Mission | Контакт | Зарегистрируйся | ||||
Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии | ||||||
|
||||||
agonia Лучшие Тексты
■ идут купцы
Romanian Spell-Checker Контакт |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-30 | [Этот текст следует читать на // Русском romana] | Submited by Erika Eugenia Keller
„Chiriași ai casei,
Gînduri ale unui creier uscat într-un anotimp secetos." T.S. ELIOT Mijloc de iulie bucureștean, căldură insuportabilă zi și noapte, somn chinuitor, întrerupt de douăzeci de ori, neputință a minții de a porni. Anotimp mort, pe care l-am așteptat cu spaimă întreaga viață. Ce să faci în zilele astea lungi, decît să zaci în umbra camerei tale pline cu un aer care te frige sau să-ți lași, ca într-un derizoriu Hali of Fame, urma pașilor imprimată în asfaltul topit? Pentru că nu poți scrie, nici măcar dimineața devreme, cînd ai scris bine întotdeauna, încerci măcar să citești. Plimbi după tine, prin troleibuze sufocante (vai, ai treburi de făcut, telefoane de plătit, recomandate de luat de la poștă) o biată carte ale cărei pagini sînt curînd umede de la degetele tale. Te străduiești să-nțelegi cîte un paragraf și uneori chiar reușești, și-atunci vine parcă din carte, o clipă doar, o briză rece ca dintr-o instalație de aer condiționat. Dar nici iluzia aceasta nu ține prea mult. Trebuie să lași și cartea și să-ți continui lungile drumuri prin orașul carbonizat uitîndu-te doar, prostit, pe geam, la case-le-n ruină de pe Panduri, la magazinele de covoare cu marfa înșirată pe garduri, la buticurile de gresie neagră, la țiganii sprijinind, pe vine, gardurile de beton armat. Cobori într-o stație, izbit de un front de vînt fierbinte, și instantaneu tricoul ți se face fleașcă. Așteptînd un alt mijloc de transport, cumperi de la o tarabă mai multe reviste literare și ziare care au suplimente culturale. Știi că n-ar trebui, dar e ca un viciu. Știi că mereu o să regreți. E ca și cu ieșirile din casă în medii cît de cît culturale. Rar ți s-a întîmplat să te arăți într-un loc unde s-au adunat mai mulți autori și să nu trebuiască să suporți aluzii pline de răutate, ironii, cîteodată mitocănii directe, lipsite de orice echivoc. Te-ntorci întotdeauna în bîrlogul tău obidit, îndurerat, dat peste cap pentru zile-ntregi. La-n-ceput te-ntrebai cu ce-ai greșit față de acei oameni, încercai să fii prietenos față de ei, să le convertești ostilitatea măcar în ceva asemănător indiferenței. Apoi ți-ai dat seama că n-are sens. Că nu ești ostracizat pentru vreo vină pe care-ai putea s-o îndrepți, ci ai devenit un fel de „adversar obiectiv", un dușman natural ale cărui date psihologice sau etice nu contează. Ai putea fi cel mai corect om din lume și totuși te vor urî, nu pentru ceea ce ești, ci pentru ceea ce reprezinți. Această ură inițială, ireductibilă, va fi apoi raționalizată sub forma reproșurilor aduse imaginii tale și scrisului tău, va lua uneori forme violent pamfletare, dar altădată unele sobre și „obiective", mult mai eficiente. Afirmațiile tale vor fi răstălmăcite, deformate, folosite ca mijloace de incitare împotriva ta. Þi se va demonstra sine im et studio fie că n-ai scris niciodată nimic bun, fie că ai făcut tu ceva o dată, dar acum ești complet terminat. Va fi demontat punct cu punct mecanismul prin care ai fost inventat de un critic sau de o editură. Sau pur și simplu vor fi mărturisite direct saturația de numele tău, insuportabilul situației pe care ai creat-o în literele contemporane: „Tot tu, domnule, mereu tu iar și iar? Păi ăsta-i un fel de totalitarism. Ce, nu mai există și alții pe lîngă tine?" Ba există, ai spus-o mereu, dar nu asta e problema. Cînd e caniculă, ca acum, mintea ta ruminează mereu și mereu gîndurile acestea. Știe foarte bine răspunsul, și totuși nu se poate opri din a întoarce pe toate fețele situația. De ce? De ce te-au iubit (sau măcar te-au respectat, ceea ce e aproape același lucru) pînă acum cîțiva ani, iar acum te urăsc? De ce au fost cîndva entuziasmați de scrisul tău iar acum, cînd scrii măcar la fel de bine, se străduiesc să te discrediteze, ba chiar se dezic și de entuziasmul de altădată? Știi un om care i-a luat de-o parte pe toți prietenii tăi și „le-a deschis ochii" în privința ta: ești un Marin Sorescu optze-cist, un trădător al generației tale, un egoist, un obsedat de glorie și de premii. Știi pe altul care te-a acuzat că vrei premiul Nobel într-un mod în care poți acuza pe oricine de orice. Știi pe al treilea care, scriind despre două volume consecutive ale aceleiași cărți, amîndouă produse de mintea ta și de convingerile tale artistice, aceleași din-totdeauna, nu găsea destule superlative pentru primul, iar azi n-are destule injurii pentru al doilea. Ai auzit fapte care ți se reproșează: pure și simple calomnii. Răsfoiești ziarele și revistele, la umbra unui plop firav, cu frunze chircite de căldură. Nu există în tine decît suferința asta, strîngerea asta de inimă. Găsești, firește, pînă la urmă, ceea ce căutai: banalizata mușcătură, previzibila aluzie. Știi că sînt, de-acum, inevitabile și totuși nu poți să nu te revolți. Ai devenit un „caz" despre care nu se mai scrie obiectiv, cînd tu ești doar un om care scrie niște cărți cu bruma de energie care i-a fost dată. Care vrea ca efortul să-i fie respectat. Ai vrea uneori să fii un complet necunoscut, un debutant a cărui carte să fie citită genuin, fără încărcătura afectivă prin care îți sînt discutate acum, la un colț de masă sau într-un colț de revistă, cărțile. Ai vrea ca singurele probleme care să intre în discuție să țină de realizarea cărții, de miza ei interioară. Ca singurele erori ale criticii să țină de simpla, scuzabila neînțelegere. Ai vrea să nu mai știi precis ce va scrie unul sau altul la fiecare carte a ta. Dai, într-unui din ziare, de fotografia unui critic care ți-a făcut praf ultima carte într-un stil pe care cu greu îl poți numi critică, pe care de fapt hîrtia nu-1 suportă. Care ți-a deformat, acolo, pînă și numele, ca să sune scatologic. Zîmbești, pentru că l-ai auzit spunîndu-i cuiva de curînd: „De fapt, cartea era foarte bună, avea chiar pagini extraordinare, dar, nu știu cum, pur și simplu a trebuit s-o în jur. N-am putut altfel. Orice-ncerc să scriu despre el devine imediat înjurătură." Ce fel de critic este ăsta, te-ntrebi. Și ce fel de om? Lovinescu n-ar fi făcut niciodată una ca asta. Este și motivul pentru care a rămas și îl avem și acum drept model. Nu a lăsat sentimentele și resentimentele să se amestece în judecata critică. A fost imparțial, în ciuda multelor atacuri venite uneori chiar și din partea celor pe care i-a cultivat și lăudat. A continuat să scrie pozitiv despre Ion Barbu și după pamfletele scrise de acesta împotriva lui. Și nu se poate altfel. Altfel lumea literară devine o junglă de interese și coterii meschine, în care nu se poate trăi. In care ia premii cine trage sfori, e lăudat cine bea cu criticul la masă, e discreditat cel de care se tem cei mai mulți. Și care va continua să-i silească pe autorii incomozi, cei care strică jocurile, să plece, să dispară oriunde, după buna noastră tradiție. Pui ziarele la primul coș și te juri că nu mai dai banii altădată pe ele. Dar le vei cumpăra totuși mereu și mereu. E și acesta un masochism. Iți zgîndări rana, tragi de coaja de pe ea. Cei care vor să-ți facă rău vor reuși întotdeauna. E victoria lor, consolarea lor poate. Tu trebuie doar să te tîrăști pînă acasă și, trîntit pe pat, să-ți omori gîn-durile astea de vreme caniculară. Să nu le mai auzi huruind în minte. Să-ncerci să trăiești mai departe, poate chiar să scrii mai departe. |
Индекс
|
||||||||
Дом литературы | |||||||||
Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Политика публикации и конфиденциальность