Am citit de curînd un text ciudat, semnificativ în privința a ceea ce se petrece în lumea literară românească. Mă refer la editorialul publicat de Nicolae Manolescu în ultimul număr al „României literare", în care criticul se delimitează — cu delicatețea, dar și cu fermitatea cunoscute — de „aroganța" și de lipsa de cunoaștere a situației literaturii în lumea comunistă de care ar da dovadă foarte tînărul critic al... „României literare", C. Rogoza-nu! Rareori putem întîlni o asemenea situație, în care un director de revistă polemizează public cu cronicarul său principal, și, de cîte ori se întîmplă acest lucru, semnificația gestului depășește, de fapt, contextul, arătînd o fisură adîncă între aspirațiile unei reviste și practica ei curentă. Din editorial aflăm că aceluiași cronicar (sau poate altuia dintre cei tineri) i s-a refuzat din motive politice (!) un articol, cel despre Ileana Mălăncioiu, și că directorul revistei n-a fost de acord nici cu alte „verdicte" ale noii echipe, deși a acceptat publicarea cronicilor respective. Editorialul apare, altă ciudățenie, chiar în numărul în care tînărul critic îl „execută" pe Nicolae Breban și se referă, de fapt, la acest articol. Ce Dumnezeu se-ntîmplă, prin urmare, la „România literară"? Orice cititor e-ndrep-tățit să se-ntrebe acest lucru. Voi încerca, deși sînt eu însumi un outsider, să-i dau cîteva repere.
„România literară" este o revistă care seamănă foarte mult cu Uniunea Scriitorilor: reprezintă toți scriitorii și pe nici unul. Ea a funcționat foarte bine, ca și instituția mai sus-pomenită, atîta vreme cît a existat o viață literară unitară la nivel național. Așa cum Uniunea Scriitorilor a fost un fel de sindicat în care toți autorii, indiferent de vîrstă, orientare, naționalitate etc. puteau și, într-un fel, trebuiau să se regăsească, revista despre care vorbim, așa cum arată și numele ei, este o revistă „ecumenică", lipsită în mod necesar de ideologie, deschisă tuturor și adresată tuturor. Ducîndu-și pînă la capăt opțiunea de neutralitate binevoitoare față de toate orientările, revista nu s-a făcut nici măcar exponenta generației moderniste din care provin mai toți criticii ei. Echipa ei a fost pînă nu demult foarte adaptată acestui „profil fără profil": oameni prudenți, prevenitori, nițel conservativi, nițel deschiși și spre experiment (dar nici prea-prea, nici foarte-foarte), părînd că pot merge astfel la nesfîrșit. Revista a publicat poezie și proză prin forța lucrurilor de nivel mediu — fiindcă, în principiu, fiecare autor din cei vreo două mii cîți există oficial are dreptul să publice în paginile ei —, a făcut critică inteligentă pe materialul literar care s-a nimerit, urmărind principiul valorii, dar și cu mici oscilații conjuncturale, și ne-a ținut la curent cu ce se mai întîmplă prin lume fără ca redactorii respectivi să părăsească de obicei țara. „România literară" n-a fost și nu este o revistă rea, cum sînt atîtea azi. Ea a fost indicatorul „statistic", oarecum nivelator dar și semnificativ, al valorii literaturii române. Problema ei este una de adaptare la o realitate schimbată. Astăzi nu mai avem situația literară de dinainte de revoluție și nici n-o vom mai avea vreodată. Pentru că realitatea literară constă azi în multiple centre de putere constituite pe diverse criterii, o revistă incoloră ideologic poate cîștiga în obiectivitate, dar nu atît cît să compenseze pierderea în reprezentativitate. în-cercînd să reprezinte în continuare pe toată lumea, ea riscă să devină o oglindă în care nu se mai recunoaște nimeni. Nicolae Manolescu a înțeles, probabil, foarte repede acest lucru și a încercat, în mai multe rînduri, o remaniere a echipei lui prin întinerirea ei treptată. Atîta vreme cît a adus în redacție oameni ei înșiși fără ideologie, precum excelentele Ioana Pârvulescu și Andreea Deciu, lucrurile au mers fără probleme, mai ales că întreaga putere de decizie a fost păstrată de „bătrîni": Manolescu, Dimisianu și Alex. Ștefănescu (nu neapărat în această ordine). Dar corabia n-a păstrat în ultima vreme această înțeleaptă linie de a așeza greutatea pe centrul ei. Venirea în echipa „României literare" a unui foarte tînăr grup de critici, abia ieșit de pe băncile facultății, a fost salutată la vremea ei de toată lumea. Iată, ne spuneam, niște oameni fără trecut literar, fără încuscriri și încîrligări în lumea scriitoricească, oameni curați și talentați care vor aduce un aer proaspăt în pînzele bătrînei nave. Dar cînd acești oameni au început să scrie, perestroika scontată a prins, tot mai evident, să capete aspectul unei revoluțiuni. Tinerii Robespierri au început să taie în carne vie, fără nici o milă și fără să se lase impresionați de nimic. Nume cît se poate de sonore, ca Blandiana, Breban, Liiceanu, Fănuș Nea-gu etc. (nu am aici deloc în vedere valoarea lor reală) au fost trimise, pe rînd, la ghilotină, pe cînd obscurul Club al celor opt din Iași (ca să dau doar un exemplu) a fost elogiat cum n-ar fi sperat el niciodată. Și tot așa, număr de număr, încît în curînd domolul și pîntecosul galion al revistei (dar lentoarea e și noblețe, și majestate...) a fost silit să meargă atît de repede, că amatorii de schi nautic n-au mai avut de ce să se plîngă...
Partea proastă este... De fapt, sînt mai multe părți proaste, în primul rînd și principial vorbind, între cele două atitudini literare (împăciuitorism civilizat pe de-o parte, bazat pe valori consacrate și greu de contestat, iar pe de alta revizionism radical, care contestă cu predilecție tocmai valorile „consacrate și greu de contestat") există, firește, o certă incompatibilitate, care riscă să rupă în două și să scufunde revista. Ca atitudine literară, Rogozanu & Co. s-ar potrivi mai bine la o revistă „cu ideologie", partizană, sau la pagina culturală a unui cotidian, așa cum se și întîmplă în cazul slujbelor lor paralele. „România literară" s-a aruncat într-o aventură cînd i-a cooptat fără să-i cunoască temeinic și suferă acum consecințele.
Partea și mai proastă e că, de fapt, Nicolae Manolescu cam are dreptate cînd îl numește pe Rogozanu (fapt valabil și pentru ceilalți) un critic „arogant". Eu admir curajul omului tînăr care își spune deschis părerea și n-am crezut niciodată că un tînăr e un „nimeni" care nu are dreptul să se exprime negativ, chiar și despre un mare scriitor. Dar cu condiția ca „verdictele" date, oricît de dure în esență, să denote discernămînt, cultură, cunoaștere (sau măcar dorință de cunoaștere) a lucrurilor despre care vorbești. M-au mirat și pe mine și m-au întristat, de-a lungul ultimelor luni, o anume suficiență, un anume schematism critic al acestor oameni, evidente chiar și cînd, în esență, au avut dreptate. Am surprins în discursul lor idei preluate din facultate chiar de la noi, de la Bogdan Lefter, de la Simona Popescu, de la Ioana Pârvulescu, de la mine (căci le-am fost cu toții profesori), însă fiecare astfel de idee era însoțită la noi de cîte un „dar pe de altă parte" sau de un „totuși" care nu exprimau nici conformism, nici lașitate, ci nevoia de complexitate și de perspectivism cultural. Nici o astfel de nuanțare nu se mai regăsește la ei. Ca în cazul gîndirii tipic adolescentine, limita dintre lucruri apare în cronicile lor clară și tăioasă ca un brici, cum nu este ea, de fapt, niciodată. Nu vreau să spun prin aceasta că tinerii despre care e vorba sînt niște nechemați. Fiecare dintre ei e un om talentat. însă radicalismul lor ideologic îi împiedică, deocamdată, cred eu, să perceapă normal viața literaturii.
Așa încît „România literară" se află astăzi în fața unui început de criză. Editorialul lui Nicolae Manolescu, citit printre rînduri, arată un fel de capăt al răbdării. Sînt curios cum își va rezolva revista cea mai longevivă de la noi aceste neașteptate și previzibile, totuși, probleme.