E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Cas¬tel, pictorul care a ucis-o pe Maria Iribarne; bănuiesc că procesul e încă proaspăt în amintirea tuturor și nu-i nevoie de mai multe amănunte despre mine.
Deși nici dracu' nu știe ce trebuie să-și amintească oamenii și nici pentru ce, întotdeauna am crezut că nu există memorie colectivă, ci doar o formă deosebită de apărare a speței umane. Când cineva spune: „Totul în trecut era mai bine", nu înseamnă deloc că pe atun¬ci s-ar fi petrecut mai puține lucruri rele, ci doar că - spre fericirea ei - lumea le-a dat uitării. Și, la urma urmei, aceste vorbe nu au valoare universală. Eu, de pildă, mă caracterizez prin faptul că-mi amintesc cu preferință faptele rele și aproape aș putea spune: „Tot timpul trecut era mai rău", dacă prezentul nu mi s-ar părea la fel de oribil precum trecutul. Þin minte atâtea calamități, atâtea chipuri cinice și crude, atâtea fapte rele, încât pentru mine memoria este un fel de făclie înspăimântătoare străluminând un sordid muzeu al ru¬șinii. De câte ori n-am rămas, ceasuri întregi, uitat într-un colț întunecos din atelier, după ce citisem în vreun ziar o știre la rubrica crimelor! Adevărul este însă că partea cea mai nerușinată a rasei umane nu apare în¬totdeauna aici; până la un anumit punct, criminalii reprezintă lumea cea mai cinstită și mai inofensivă. Și lucrul ăsta nu-l spun pentru că eu însumi aș fi ucis o ființă omenească: e o convingere profundă și sinceră. Există undeva un individ periculos? Să fie lichidat și gata! Iată ce consider eu o faptă bună. Gândiți-vă câtă primejdie ar însemna pentru societate acest ins, dacă ar continua să-și distileze veninul pe mai departe și dacă, în loc să se termine cu el dintr-o dată, s-ar încer¬ca împiedicarea acțiunilor lui prin anonime, bârfă și alte asemenea meschinării. În ce mă privește, măr¬turisesc că în acest moment regret mult faptul de a nu-mi fi folosit mai bine timpul când eram liber, pentru a lichida vreo șase-șapte indivizi din ăștia, pe care-i cu¬nosc foarte bine.
Că lumea-i oribilă e un adevăr ce nu mai trebuie de¬monstrat. Oricum, o singură dovadă ar fi suficientă: cu ani în urmă, am citit că într-un lagăr de concentrare un fost pianist s-ar fi plâns de foame și-atunci l-au obli¬gat să mănânce un șobolan. Dar viu.
Nu despre asta însă voiam să vă vorbesc acum; voi aminti mai încolo, dacă se va ivi prilejul, ceva în plus despre întâmplarea cu șobolanul.
Cum spuneam, mă numesc Juan Pablo Castel. S-ar putea să vă întrebați de ce vreau să-mi povestesc crima (nu știu dacă v-am spus că asta vreau) și, mai ales, ce mă face să caut un editor. Cunosc destul de bine sufletul omenesc pentru a putea ghici că vă gândiți la vanitate. Gândiți-vă la ce vreți, puțin îmi pasă: e mult de când nu mă mai interesează câtuși de puțin jude¬cata și dreptatea oamenilor. Presupuneți, așadar, că pu¬blic această istorie din vanitate. În definitiv, sunt făcut ca orice om, din carne, oase, păr și unghii, și mi s-ar părea nedrept să cereți, neapărat de la mine, însușiri deosebite. Cineva se poate considera, uneori, un om deosebit; până când își dă seama că, de fapt, e la fel de meschin, murdar și perfid ca și ceilalți. Despre vani¬tate nu spun nimic; cred că nimeni nu-i străin de acest important motor al Progresului uman. Mă fac să râd cei ce obișnuiesc să vorbească despre modestia lui Einstein sau a altora de felul lui; motivul: e ușor să fii modest când ești celebru; vreau să spun, să pari modest. Căci chiar și atunci când ai impresia că nu există absolut nici un fel de vanitate, o descoperi totuși deodată, în forma ei cea mai subtilă: vanitatea modestiei. De câte ori nu ne lovim de astfel de indivizi! Până și un om, real sau simbolic, ca Isus, față de care am simțit și simt un pios respect, a rostit cuvinte datorate vanității sau, cel puțin, mândriei. Ce să mai spun de Leon Bloy, care respingea acuzația de a fi orgolios prin declarația că și-a petre¬cut întreaga viață slujind pe niște oameni care nu-i ajungeau nici până la genunchi? Vanitatea se întâlnește în locurile cele mai neașteptate: alături de bunătate, de abnegație, de generozitate. Când eram mic și mă înspăimânta ideea că într-o zi mama va trebui să moară (cu timpul începi să înveți că moartea nu-i numai su¬portabilă, ci chiar reconfortantă), nu mi-aș fi închipuit în ruptul capului că ea ar putea să aibă vreun cusur. Acum, când a murit, pot spune că a fost atât de bună cât poate fi un suflet de om. Îmi amintesc că în ultimii ani, când eram deja un bărbat, descoperind în spatele celor mai bune fapte ale ei un nevăzut germen de vanitate sau mândrie, mă întristam. Ceva mult mai elocvent s-a petrecut cu mine însumi atunci când au operat-o de cancer. Pentru a ajunge la timp la spital, a trebuit să călătoresc două zile încheiate fără să dorm. Când m-am apropiat de pat, a încercat să-mi surâdă cu duioșie, căinându-mă (se înduioșa de oboseala mea!) iar eu am simțit, nedefinit, în adâncul meu, vanitatea de a fi ajuns la vreme. Am mărturisit acest lucru ca să vedeți că nu mă consider nicidecum mai bun ca ceilalți. Și totuși, nu-mi istorisesc crima din vanitate. Aș pri¬mi, poate, să mi se spună că o fac dintr-o oarecare mândrie sau orgoliu. Dar la ce bun această manie de a încerca să cauți explicații la toate faptele pe care le săvârșești? Când am început să vă vorbesc, eram ferm decis să nu dau nici un fel de explicații. Vreau să-mi povestesc crima și atâta tot. Cel căruia nu-i place, să n-o citească. Deși nu cred, pentru că tocmai cei care aleargă mereu după explicații sunt cei mai curioși. Și, sunt sigur, nici unul dintre ei nu va pierde prilejul de a citi, până la capăt, istoria unei crime.
Aș fi putut să păstrez pentru mine motivele care m-au făcut să scriu aceste pagini de mărturisiri; dar, cum n-am nici un interes să par excentric, voi spune adevărul, care-i foarte simplu: m-am gândit că vor fi citite de multă lume, pentru că de pe acum sunt cele¬bru; și cu toate că nu-mi fac prea multe iluzii, mă însu¬flețește o nădejde palidă de umanitate generală; poate voi găsi printre cititori o ființă care să mă înțeleagă, FIE ȘI UNA SINGURÃ.
„De ce - s-ar putea întreba cineva - doar o palidă nădejde, dacă manuscrisul va fi citit de-atâta lume?" Acesta-i genul de întrebări pe care le consider inutile. Știu, ele trebuie prevăzute, pentru că oamenii pun în mod obișnuit fel și fel de întrebări, care, la cea mai su¬perficială analiză, se dovedesc inutile. În fața a o sută de mii de oameni de altă limbă pot să vorbesc și să țip până cad la pământ, pentru că nimeni nu m-ar în¬țelege. Vă dați seama ce vreau să spun?
O singură persoană m-ar fi înțeles. Persoana pe care am ucis-o.