Am primit toate invitațiile pentru săptămâna ce vine. Voi audia un concert de orgă. Voi vedea expoziția unui pictor japonez și a maimuței sale. Voi participa la o recepție a Academiei de Artă. O întâlnire cu artistul care face mașini electronice de desenat. Senzație de Sans-Souci euforic. În raftul living-room-ului meu, deasupra mesei de scris încep a se aduna cărțile. Prin geam văd peste Bumdesallee amurgul și mă gândesc la "nourii lungi" ai lui Eminescu. Și la variațiile pe tema norilor din jurnalul lui Gerard Manley Hopkins. Ce impecabilă mașină e această civilizație. De ce oare desăvârșirea dă un presentiment al morții? Dar eu nu mă simt solidar cu declinul vostru. Am două milenii dar nu mi-am trăit încă viața. N-am avut încă răgazul. Ich stamme aus einem falschen Narragonien*, ar trebui să le spun companionilor mei. Niciodată singurătatea nu mi-a părut însă mai confortabilă. De câteva nopți ceasurile târzii mă întâmpină pe treptele largi ale bisericii ruinate. Acolo, după interminabile vagabondări, mă odihnesc înainte de a porni spre casă. Acolo doi călugări laici din California mi-au întins odată o sticlă de whiskey. Era cu ei și o fată cu pantaloni rupți. Apoi neamțul beat și foarte tânăr ceti cu glas tare ceva dintr-o carte mică și roșie. Era multă lumină. Numai chipurile noastre se-ntunecau tot mai mult.


*"Mă trag dintr-o falsă Narragonie" (germ.)