agonia
russkaia

v3
 

Agonia.Net | Правила | Mission Контакт | Зарегистрируйся
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Тексты того же автора


Переводы этого текста
0

 Комментарии членов сайта


print e-mail
Просмотревшие: 11105 .



Pantofii
проза [ ]
din volumul "Moara lui Elisei" - fantezii și legende

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
по [Cãlin_Gruia ]

2006-05-30  | [Этот текст следует читать на // Русском romana]    |  Submited by tania cozianu





Într-un târg era o uliță strâmtă, cu case vechi, înghesuite unele în altele. Și dacă n-ar fi crescut acolo doi plopi înalți ca s-o mai înveselască puțin, ar fi fost poate cea mai tristă uliță din lume. Pe ulița aceea a trecut într-o seară Domnița... pe ulița cu ceardacuri negre și strâmbe, pe ulița cu case bolnave de bătrânețe, Domnița a trecut singurică, tăcută, sfioasă, ca o umbră, și dintr-o dată s-a oprit locului. Și-a dus o mână în dreptul inimii și-a oftat. Domnița nu venea din poveste și nu era fată de domn. Purta strai sărăcăcios și era desculță. S-a oprit și-a oftat în fața unei ferestre de la o magherniță, îngropată pe jumătate în pământ. În geamul magherniței străluceau doi pantofi de aur. Nicăieri, în tot târgul, nu văzuse asemenea minune. Geamul era luminat și de sub el se auzea un cântec. Pe uliță nu era nici o lumină și Domnița s-a bucurat că n-o vede nimeni. Și pentru că n-o vedea nimeni, închidea ochii și se uita într-o oglindă închipuită. Pantofii îi veneau bine. Se simțea ca fulgul ușoară și fericită. Dacă s-ar fi putut, n-ar mai fi deschis ochii; oglinda închipuită se încețoșa însă de la o vreme și fata se trezea ca dintr-un vis.
- Numai de nu i-ar cumpăra cineva, își spunea ea, trebuie să fie tare scumpi și simbria mea...
În seara când Domnița s-a oprit pentru a nu știu câta oară în dreptul ferestrei cizmarului, plopii își scuturaseră toate frunzele... era frig și începuse să burnițeze. Tremura în rochia subțire, dar nu se îndura să plece. Și, cum se uita ea, dusă de lume, auzi un glas și un scârțâit de ușă. Tot sângele i se grămădi la inimă. Parcă săvârșise o faptă rea și fusese prinsă. Meșterul însă cu glas domol o pofti să coboare în maghernița lui. Nu se putu împotrivi. În încăperea de sub pământ mirosea a lucruri vechi, dar era cald. Lampa de gaz pâlpâia și mișca pe pereți umbra meșterului, un bătrân încovoiat, cu bărbuța albă, și cu ochii mici.
- Vai de mine, spuse el, ești desculță și frigul ăsta... Uite cum ți s-au înroșit picioarele... Treci lângă sobă și te încălzește... De bună seamă că te-ai rătăcit... Afurisită uliță! Mulți se rătăcesc pe aici...
- Nu!... M-am oprit numai la fereastră și mă uitam...
- Aha, făcu meșterul mândru, frumoși?
- Da, clătină din cap fata. Apoi îl întrebă: Oare mi-ar veni?
- Ca turnați, râse cismarul.
- Meștere, te rog să nu-i vinzi...
- Nici nu pot... Cine să-i cumpere?
Fata. Gândindu-se că-s nespus de scumpi, se întristă... Meșterul își puse ochelarii și începu să ciocănească la o pereche de pantofi vechi.
- Cum te cheamă?
- Domnița.
- Nu-i fi cumva fată de crai?
- Nu, moșule!
- Frumos nume și nici tu nu ești urâtă!
- ?
- Și de mult ești în târgul nostru?
- De mult!
- Slujești?
- Da.
- Și stăpâna nu-ți cumpără încălțări?
- Nu... La țară așa umblăm noi... Dar îmi strâng bani...
- Și eu strâng, vreau să mă mut într-un târg mai ca lumea...
- Vrei să te muți? Și când?...
- De treizeci de ani tot vreau, dar nu știu cum am să izbutesc... Dacă aș avea și eu noroc. Aș da de trei ori cu ciocanul în tocurile unei perechi de pantofi și m-aș îmbogăți.
- Cum așa?
- Cică cei bogați au obiceiul să-și pună pietre scumpe și-n tocurile încălțărilor... Ori, n-au ce face cu ele, ori de frica hoților, când pornesc la drum... Pe urmă uită ori mor... Un prieten al meu, tot cismar, om s-a făcut... A dat peste ciubote domnești... Cuie de aur, potcoave de aur și-n încrețiturile carâmilor, bani de aur. Iar în tocuri pietre scumpe, cât fasolea de mari. Om s-a făcut... Nu mai bate un cui... N-a spus la nimeni multă vreme, dar la un pahar de vin, s-a scăpat cu vorba.
- Dacă-i așa, poate că până la urmă ai să găsești... Acum mă duc că-i târziu.
- Bine, Domnița. Când vezi lumină la fereastră, poți să mai vii, că tare mi-i urât. Și de pustiu încep să cânt și nu știu decât un singur cântec de care m-am săturat...
Domnița urcă treptele de lemn și ieși în uliță. Nu-i venea să creadă că a stat de vorbă cu meșterul pantofilor de aur. Era nespus de fericită că o mai poftise pe la el și din pricina asta nu simțea nici pietrele uliței sub tălpi, nici burnița. – Cine să-i cumpere? ... auzea parcă în urechi, vorbele bătrânului... Cine să-i cumpere? Și fata îi răspundea în minte: „Eu... Eu am să-i cumpăr... Eu! Nu-ți vine să crezi, dar așa este. Numai să nu-i vinzi, meștere... Te rog să nu-i vinzi la nimeni... Știu că pantofii auriți din fereastră or să mă ducă la fericire... Zici că n-am bani? Am să strâng și am să-i leg în basma. Am să-i leg cu zece noduri!... Și în timp ce vorbea singură, Domnița alerga pe ulița întunecoasă, ca o umbră, ca o arătare și nu simțea noroiul de sub tălpile care nu purtaseră încă încălțări. Așa umblase și pe ulițele satului pe frig, pe zloată de când se ridicase din nalba ogrăzii. Așa umblaseră și mama și bunica ei, până intraseră în pământ. Domnița își aducea aminte de spusele maică-si: „Poate tu, fata mea, să ai noroc, să nu rămâi o desculță, cum am fost eu și tot neamul în urmă. Că cine te vede cu picioarele goale îți dă cu cotul și te lasă... Să porți papuci, fata mea, așa te binecuvântez, ca să ai parte printre oameni... Eu, până și mireasă, am fost cu tălpile goale... Și am plâns, fata mea, și a plâns și bunică-ta că nici ea nu avusese la nuntă papuci...”
Și Domnița alerga desculță pin zăpadă și parcă în urma ei, treceau, ca umbrele, chipurile a nenumărate femei, toate cu picioarele goale.

***

Vai, cum își număra simbria, cum o lega în basma și o purta în sân ca să nu i-o fure cineva! Slujea în casa unor negustori. Când nu mai putea de oboseală, se repezea la maghernița meșterului cu bărbița albă. Și cum privea o dată, de două ori pantofii, se simțea alta. N-o mai dureau nici mâinile, nici picioarele, se lumina în obraji și ochii îi jucau de bucurie ca două mărgele negre. Uita de oboseală, uita de toate și în timp ce meșterul fornăia același cântec, Domnița îi mătura odaia, îi rânduia lucrurile, îi făcea focul. Și când pleca, îl ruga să nu vândă pantofii, nu cu vorbe, ci doar din căutături, iar ochii bătrânului se umezeau.
Într-o seară cu ninsoare și viscol, când plopii fluierau în crivăț, când omătul astupase fereastra magherniței de nu se mai vedea nimic, Domnița îl găsi pe meșter îmbrăcat de sărbătoare și nespus de vesel. Oare nu cumva vânduse pantofii cei auriți? Oare nu cumva găsise ceva pietre scumpe prin vechiturile adunate în cotloane și se pregătea să plece în alt târg după cum visa de treizeci de ani? Ceva se întâmplase. Fetei îi era frică să-l întrebe. Bătrânul își freca palmele, își netezea bărbuța, se căuta în buzunare, vesel, de parcă toată lumea era a lui. De bună seamă că se întâmplase ceva neobișnuit. Fata tăcu. Bătrânul parcă nici n-o băgă în seamă. Abia după ce-și puse ochelarii sări în sus:
- Ptiu, bată-te norocul... Aici erai?... Bine c-ai venit, Domniță. Afară-i o vreme să nu lași un câine... Dar mie așa vreme îmi place...
- Ai găsit? întrebă Domnița cu jumătate de glas.
- Ce să găsesc?
- Pietrele cele scumpe.
- Ha, ha, ha! Da’ de unde știi? Mă reped până în târg pe la mușterii. Mă duc după bani!... Mă întorc îndată. Stai lângă sobă... Și tot desculță, păcatele mele... Am să-ți potrivesc eu niște încălțări mai vechi, până una-alta.
Rămasă singură în odăița aceea de sub pământ, fetei i se păru că se află într-o poveste. Ascultă pașii bătrânului și când nu-i mai auzi, cu răsuflarea oprită, se urcă pe un scaun să vadă mai de aproape pantofii. Cum mai străluceau! Voi să-i ia în mână, dar îi fu parcă frică. Rămase lipită de perete, nemișcată. O bună bucată de vreme. O dureau ochii de strălucirea lor. Într-un târziu se gândi să-i încerce. Și ce dacă o să-i încalțe? Nu face nici un rău nimănui. Dar își aminti că mersese cu tălpile goale prin zloată... Își duse o mână la piept să-și oprească inima și să simtă băsmăluța în care îi erau legați banii!... De afară veni un zgomot surd. Sări repede jos și potrivi scaunul la locul lui... Cine să fie? Oare nu dinadins meșterul o lăsase singură să vadă ce face?... La gândul acesta, obrajii începură să-i ardă... Ascultă... Ascultă... În cele din urmă deschise ușa... De vânt, plopii se loveau de acoperișurile caselor, care parcă de noapte și de frig se ghemuiseră mai mult unele în altele... În casă era cald și plăcut. Domnița se așeză, cu mâinile la subsuori, pe patul îngust și tare de lângă sobă. Nu trecu multă vreme și deodată de pe pervazul ferestrei sări jos un pantof aurit, apoi sări șl celălalt și prinseră să vină spre ea... Ciudat. Nu se auzi nimic. Parcă nici nu atinseră pământul... La câțiva pași de pat se opriră. Se săltară puțin în sus și rămaseră câteva clipe în văzduh... Apoi se lăsară din nou jos, și râseră parcă, desfăcându-și șireturile subțiri. Pe urmă, prinseră să danseze singuri în jurul stâlpului de lemn în care se sprijinea tavanul. Și ce dans minunat! Se aplecau spre dreapta, se aplecau spre stânga!, veneau bot în bot unul în fața celuilalt, apoi începeau să se învârtească numai pe tocurile lor înalte și aurite... Abia atunci băgă de seamă Domnița că cineva cânta, că după cântare dansau pantofii. Cântecul semăna puțin cu cel al meșterului, numai că era mai vesel, mai săltăreț... Fetei nu i se păru deloc ciudat lucrul acela și chiar se bucură că pantofii știu să joace așa frumos...
După ce isprăviră dansul, pantofii cei auriți se apropiară de ea și fata voi să-i apuce cu amândouă mâinile, dar jucăușii o rupseră la fugă împrejurul odăii... Domnița nu-și puse mintea cu nazurile lor, ci îi lăsă să-și facă de cap cât vor... Dar când nici nu se aștepta, pantofii veniră singuri și i se potriviră în picioarele ei. Șireturile se strânseră și se înnodară singure. Cât de ușori erau și ce bine-i veneau! Parcă nici nu-i avea în picioare...
- Acum nu mă vede nimeni, ce-ar fi să încerc să dansez!... Mama a dansat desculță când s-a măritat, pe când eu!...
- Hei, fata moșului! Scoală că ți-am adus turtă dulce!
Domnița se trezi buimăcită.
- Nu te speria, eu sunt...
- E târziu?
- S-a făcut ziua albă... Și iar am rămas sărac lipit... Strâng ban după ban ca să mă mut și tot pe loc rămân...
Domnița își pipăi băsmăluța la sân. Era acolo.
- Am băut toți banii! Toți! Dar ție ți-am adus turtă dulce... Eu nu pun gura pe ea... Eu mănânc turtă amară... De când sunt pe lume, n-am mâncat turtă dulce... Într-o zi poate că totuși am să mă mut într-un târg mai ca lumea...
- Am să te ajut și eu... Dacă asta ți-e fericirea, trebuie să se împlinească odată, și odată.
- Fericirea! Fericirea, făcu cu înțelepciune meșterul; poate că-i pe aproape, dar n-o vedem căci n-are chip... S-o ia dracu de fericire... Când beau, toată lumea-i a mea și pe urmă mi-e gura amară... S-o ia dracu de fericire!... Vezi cam așa-i cu ea, are gustul amărui... Pentru fericirea din noaptea asta trebuie să mai bat un an de zile ținte și să cos vechituri.... Hei, dacă m-aș putea muta într-un târg mai ca lumea...
Domnița își luă turta dulce și ieși. Meșterul își puse șorțul, își șterse ochelarii, trase lampa mai aproape ca să lucreze, dar adormi cu capul pe o cizmă.

***

S-a așternut iarnă grea și Domnița nu s-a mai arătat prin casa meșterului. Până pe aproape de miezul nopții bătrânul stătea aplecat și bătea ținte. Bătea ținte și-și cânta cântecul gândindu-se când la anii tinereții, când la vremea de afară, când tresărind la câte un toc de pantof în care i se părea că aude un clinchet ca de clopoțel. Când lucra pe te miri ce, nu se plângea că stă degeaba. În târgul acela erau destui oameni care aveau nevoie de petece la ciubote și la ghete. Uneori îi era dor de fata cu chip de domniță. Ochii ei negri îi încălzeau sufletul. De mult îi alcătuise din niște rupturi o pereche de papuci să n-o mai vadă desculță prin zăpadă și zloată. Dar fata nu dădea nici un semn de viață. Uneori se gândea că poate s-a îmbolnăvit pe undeva de frig și zace. Sau, poate că murise. Prea era delicată și subțirică la trup și iarna nemiloasă. A avut el odată o floare într-o oală de lut, care semăna cu Domnița și într-o noapte, uitând-o în prag, a găsit-o moartă. O ucisese bruma. Și bătrânul, de mila florii moarte, a plâns și a băut o noapte întreagă. Dacă ar fi știut unde stă Domnița, s-ar fi dus s–o afle, s-o întrebe de sănătate și să-i ducă papucii anume făcuți pentru ea.
Pe neprins de veste, într-o zi, ulița cea strâmtă și întunecoasă s-a umplut de apă. Soarele topea omăturile și de undeva din câmp, venea miros de pământ. Un miros amestecat cu buruiene putrede și cu fir de iarbă nouă. Un miros de care nările nu se mai săturau. Și meșterul a stat o după-amiază întreagă în fața magherniței uitându-se la cerul albastru și la plopii care rămâneau nemișcați în lumina soarelui ca niște înțelepți.
Spre seară, năvăli ca o furtună fata cu chip de domniță în odaia cu pereți afumați. Aducea cu ea miresme de câmpuri.
- Meștere! A venit primăvara și sunt atât de fericită, încât mă tem să nu mă îmbolnăvesc... De acum și tu te poți muta în alt târg!... Mâine dacă vrei!...
Și Domnița începu să sară sprintenă de colo până colo ca un pui de ciută.
- Dar ce s-a întâmplat, Domniță? Ce te-a apucat?
- Fericirea!
- Oameni ca alde noi nu prea cunosc fericirea. Ce s-a întâmplat?
- Am adunat toți banii... Și n-am să mai fiu desculță!... Toți banii!
Și jucând, fata scoase din sân basmaua doldora de bani și i-o puse meșterului dinainte.
- Sunt de ajuns! Nimeni n-are să-ți dea mai mult. Nimeni!
- Pentru ce mi-ai adus banii?
- Ca să cumpăr pantofii cei auriți din fereastră...
Meșterului începură să-i tremure palmele și întunecându-se la chip, abia putu să spună:
- Pantofii aceia, dar pantofii... sunt din hârtie...



.  | Индекс








 
shim Дом литературы shim
shim
poezii  Поиск  Agonia.Net  

Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Политика публикации и конфиденциальность

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!