Îmi dădea o impresie de echivoc: mă simțeam în mâna celor doi oameni, care luau necontenit aere grave și atitudini importante, ca în mâna unui medic, care-ți aplică aparate și face încercări cu tine, fără să spuie exact ce vrea, pretinzându-ți, destul de nejustificat, absolută încredere. Dealtfel, mi-e greu să merg imediat în spatele cuiva, cu obligația să calc exact în urmele lui.
Mai ales că în timpul acesta munca mea la Universitate mă pasiona și fără îndoială că a fost cea mai rodnică din viața mea. Chiar în a doua jumătate a lui april am avut o lucrare de seminar, care a fost o adevărată lecție despre Critica rațiunii practice. Profesorul, foarte serios și foarte pretențios, obișnuia să lase pe catedră pe studentul care expunea lucrarea, iar el trecea în rândul auditorilor, în prima bancă. Noutatea era acum că, spre deosebire de toți colegii mei, care-și citeau lucrările, eu vorbeam, timp de o oră, despre tema dată, fără altceva dinainte decât o pagină cu note.
Negreșit, Critica rațiunii practice, excesiv dogmatică, prezintă mult mai puține greutăți decât aceea a rațiunii pure, chiar în textul kantian, ba încă, ținând seama mai mult de sală decât de profesor, căutasem să ocolesc cât mai mult dificultățile metafizice. Nevastă-mea a fost până seara gravă și tăcută. Faptul că fusesem tratat de profesor cu atâta deferență măsurată, că timp de o oră fusesem pe catedră obiectul privirilor unei săli pline, în care erau și câteva studente, frumoase, necunoscute nouă, de la altă facultate probabil, sfiala admirativă cu care eram felicitat de colegi și de roiul de fete care mă înconjurase, la sfârșitul orei lângă catedră, o intimidaseră.
S-a rezemat de brațul meu, caldă și îngândurată. Aveam de făcut cumpărături și simțeam nevoia să schimb oboseala în joc și destindere. Am fost cu trăsura după-masă la Șosea, până dincolo de vila Minovici. A vorbit în timpul plimbării puțin și părea mereu preocupată. Numai când a fost în patul jos și larg, ghemuită între pernele albe, după obiceiul ei, a șoptit, parcă mai mult pentru ea: "Uf... și filozofia asta!" Spunea "uf, și filozofia asta!" cu un fel de ciudă, cum ar fi spus: "uf, rochia asta!" sau "uf, pantoful ăsta!" care o strânge.
- Dar ce-ți face filozofia, fată dragă?
- Nu pricep nimic... nimic, și-i erau ochii mari și albaștri, încruntați de necaz.
- Cum, acum, după ce ai audiat aproape doi ani cursuri de filozofie, constați că nu pricepi nimic?
- Lasă-mă-n pace... niciodată n-am priceput nimic... ce naiba vor toți filozofii aceștia?
- Și-i iubești tu... cred că nimic mai mult... Așa o fată slută ca tine...
- Ascultă, vorbesc serios acum... Te rog foarte mult...
- Ei, cum vorbești serios, draga mea, dacă vrei să știi ce vor filozofii?
Lumina lămpii, strânsă și răsfrântă de abajur, îi poleia rotunzimile albe, în culcușul patului cu perne mari, pătrate, de olandă parcă scrobită.
- Ascultă, ți-a trecut vânătaia pe care ți-ai făcut-o la genunchi, când te-ai lovit de scaunul căzut ieri? și i-am ridicat cămășuța spumoasă de pe genunchi, ca să văd.
Și-a tras-o nervoasă la loc.
- Lasă asta și răspunde la ce te întreb.
- Cum, dragă, vrei să știi serios ce vor filozofii?
- Da... și era gravă ca un copil care cere luna sau pasărea de aur...
- Nu știu...
- Cum nu știi? Atunci de ce vorbești la Universitate?
- Ce vrei să fac? Vorbesc și eu așa...
- Dar lumea de ce spune că știi?
- Spune cineva enormitatea asta?
- Lasă-mă-n pace, că nu vrei să-mi spui, și albastrul ochilor i s-a întunecat, buza de jos, umedă, i s-a răsfrânt a ciudă.
Aș fi vrut s-o sărut, așa îmbufnată și copilăroasă ca o cadână.
- Fată dragă... zău dacă știu.
- Spune ce știi... Ce-ai vrut să spui azi când ai spus "neliniște metafizică"?
M-a mirat că a reținut expresia, dar pare-se că a frapat-o ca pe excursioniști un obiect de curiozitate colorată, în muzeu.
- Neliniște metafizică? și o priveam adânc în ochi... Neliniște metafizică e să privești o femeie în ochii mari.
- Ei, nu...
- ... Să simți că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumusețea are pete și e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem ști niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist... să iubești florile și să zâmbești când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic și își au socotelile lor.
Genele lungi se întind ușor ca o mirare peste apa albăstrie dintre ele.
- Nu putem ști adevărul? Cum? dreptatea nu se poate realiza? și ascultând în ea, o clipă, pe urmă: frumusețea are pete și e trecătoare?
- Da, fată dragă, adevărul nu-l putem ști niciodată, niciodată... dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar frumusețea are pete și e trecătoare... Așa, ca pata asta, de deasupra genunchiului tău...
- Ei, ești revoltător, mârâia, păcălită în așteptarea ei.
- Iar acum două săptămâni ai avut și un guturai de nu avea nimeni curajul să te sărute, iar nasul ți-era inform și roșu... Ba încă ar putea fi și mai rău, zi Doamne ferește... ai putea fi bolnavă de stomac, de pildă...
- Ah, taci cu prostiile... spune-mi mai bine ce e filozofia...
- Tare mi-e teamă că dacă nu ți-o conveni nici ea, o să-i spui "să tacă" și filozofiei. Voi femeile...
- Te rog... nici un "voi femeile"... eu sunt eu... eu nu sunt "femeile".
Am tras-o de nas, s-a apărat ca de o albină cu palma... și pe urmă iar a luat mutra întrebătoare.
- Stai întâi să îndrept abajurul, ca să-ți fie capul în lumină... Nu pot suferi să-ți vorbesc, fără să-ți văd ochii. Îmi dă "neliniștea metafizică", și întorcând lampa cu abajur mare, verde, de citit seara, am scăldat-o în lumină. Cu formele ei calde și vii, era ca o bucurie a serii.
- Ah... iar începi... credeam că ai devenit serios, și trase de urechile de dantelă puișorul de puf.
- Dragă, filozofii, ca toți copiii, au vrut să știe la început "cine a făcut lumea?".
- Cine s-o facă? Dumnezeu...
- Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, tăticule?
- !?... se miră cu ochii măriți și gura micșorată.
- Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să știe ce se întâmplă cu omul după moarte... Dacă există suflet... și dacă sufletul e muritor. Au văzut însă curând că aici dezlegare nu poate să fie și, modești, dându-și seama că nu pot cunoaște nimic de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreșit, mai toți au făcut și metafizică religioasă, dar cei mai mulți, și în principalul operei lor, s-au întrebat ce e lumea...
- Ce să fie? și era mirată că filozofii și-au pus o întrebare atât de simplă.
- Ce? ți se pare așa de ușor de răspuns?
- !?
- Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de ani - și, poate, mai demult - gânditorii caută dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaște din ea? Cei care au încercat un răspuns se numesc filozofi, iar ansamblul răspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, în centrul filozofiei stă așa-zisa teorie a cunoașterii. Motru, de pildă, e profesor de logică și de teoria cunoașterii.
Pare enervată, deziluzionată, își ridică ușor cămășuța albă pe umerii rotunzi și cruzi.
- Dar bine, cu această cunoaștere a lumii nu se ocupă știința? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoașterii?
E mirată, așa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor le par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decât o axiomă. Așa cum elevii, care urmează matematicile superioare, se miră că li se cere să demonstreze că 3x7=7x3.
- E cu totul altceva, fată urâtă... Dealtfel, cei mai mulți filozofi au tăgăduit posibilitatea științei.
- Ei, cum asta? întreabă, nevinovată...
- Ei spun că, în afară de ce e formal și nu al realității, în afară deci de matematici și de ce se leagă de ele: geometria, mecanica și fizica, în genere, nu putem cunoaște nimic sigur. "Sigur", înțelegi?
- Și cum asta? Dar medicina?
- De medicină nici nu mai vorbim. Indicațiile ei se bat în cap și determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai măcar și ai văzut că eu a trebuit să aștept două săptămâni până să te pot săruta ca lumea...
- Ah! și-mi dă mânioasă cu puișorul de puf în cap.
- A recomandat, zeci de ani, dușurile reci pentru cei nervoși și acum le condamnă, găsindu-le omorâtoare mai ales pentru cei nervoși, de le-a înlocuit cu cele scoțiene. A recomandat o jumătate de veac mâncărurile fierte mult, cu grijă, și azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă vitaminele. A recomandat operația de apendicită, pe urmă a combătut-o, a recomandat medicația intensă, ca să revie pe urmă la stimulente și iar să se întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de râu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare organismului, și e deci împotriva filtrării. Ba se pare că unii medici sunt și împotriva aerației camerei de dormit, pentru ca să nu se consume oxigen în timpul somnului și odihna să fie deci completă și citează cazul păsărilor, care dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: "digerăm cu picioarele mai mult decât cu stomacul" și acum unii recomandă siesta liniștită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoșilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al munților și, după ce au murit cu sutele și miile acolo, au fost coborâți, ceilalți, mai jos. Dealtfel, mulți se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentație, dovedind astfel că nu câștigăm nimic, că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne lovește mai rău, mai cumplit. S-a observat, în orice caz, că populațiile care ignorează medicina trăiesc mai sănătos și mai mult decât cele care la tot pasul aleargă după doctori. Asta ca să-ți dau un exemplu. Așa cu toate... De istorie ce să mai vorbesc? Ai văzut cum își bate joc Anatole France de ea. Dealtminteri, filozofii nu se gândeau numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de știut. Nu putem cunoaște nimic cu adevărat.
- Tot nu pricep... cum nu putem cunoaște?
- Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaștem noi lumea?
- Prin simțuri...
- Foarte bine... dar simțurile sunt înșelătoare:

Urechea te minte și ochiul te-nșală...
Ce-un secol ne zice, ceilalți o dezic...

Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltoniștii văd verde în loc de roș. Dacă toți am fi daltoniști, toate lucrurile roșii ar fi verzi, ochiul suferă de atâtea ori, dealtfel, de halucinație... urechea de asemeni... "mi s-a părut că m-a strigat cineva", pipăitul înșală, simțul inferior înșală... Cei cărora li s-a amputat piciorul se vaietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile n-au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. Dealtfel, n-ai văzut și în somn cum ne înșală simțurile? Trăiești în vis tocmai ca în viață. Soarele te arde, iarba e umedă, gheața rece, vezi ce nici n-ai gândi, câștigi saci cu bani de aur. Ba chiar bănuiești că ești în vis și îngrijorat, cauți să verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gânditor adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simțuri. Totul e relativ. Născiorul dumitale pare un nas de Cyrano pe lângă o cârnă adevărată.
- Ascultă... și iar își arată amenințătoare dinții albi, dintre care doi din față, de sub buza roșie de sus, puțin mai lați, ca două minuscule petale, îmbietoare, de floare de cireș.
- Cine ar bănui că alămiul părului dumitale e făcut cu ajutorul ceaiului...? Pe toți îi înșală.
- Ah! și a început indignată să dea cu picioarele și pumnii în mine, arătându-mi șuvițe de păr auriu din creștet: Uite... uite.
- Dragă, mă lași sau nu să fac filozofie?
- Dacă spui infamii?
- Ce infamii? Astea sunt infamii? Vezi că dacă nu stai liniștită, vai de chica dumitale alămie. Și, după ce s-a potolit puțin: Îmi spui uneori că mă iubești. Și eu trebuie să cred asta... deși știu că e ceva foarte relativ... Cine știe...?
Mă privește cu ochi mari de copil furios.
- Ai spus că faci acum numai filozofie...
- Dar ce? Crezi că asta nu-i filozofie? Să știu dacă mă iubești sau nu? (Când îmi dau seama acum cât de puțin bănuiam ce sens profund avea să aibă într-o zi această afirmație pentru mine, ce înnebunitoare problemă fără soluție avea să-mi puie, cât aveam să-mi repet întrebarea la nesfârșit, îmi vine să surâd melancolic de seninătatea cu care glumeam atunci, cum ar glumi, fără să știe nimic, cei al căror tren a și pornit pe o linie pe care alt tren vine dimpotrivă.)
- Nu te iubesc deloc... continuă.
- Dar sub aparență, s-au întrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Și fiecare a propus câte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuți au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet, dacă ai căuta și ai căuta, ai vedea că esența, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sunt pe lume. Pentru Heraclites, care nu vedea decât mișcare și transformare, dimpotrivă: esența, absolutul, era focul, un foc mai pur însă. Alții, mai vechi, crezuseră că e pământul, alții aerul. De fapt, toți înțelegeau prin aceste "principii" ceea ce știința modernă înțelege prin "energie", care, transformându-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filozofi greci erau niște fizicieni. Erau, dealtfel, și buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparențele ar fi înșelând, dar numărul nu înșală niciodată, 3+4 fac oricând șapte. Alții au găsit că mișcarea e absolută. Zenon credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste acești primi filozofi, căci toți au dreptate, dar toți exagerează.
- Ascultă, nu pricep.
- Ei, mereu nu pricepi... Și pe urmă, surâzând: Un filozof nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. Dealtfel, filozofii toți se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alții ininteligibili. Și dacă ei nu se înțeleg... atunci cum vrei să-i înțelegi tu?... Așa cum ești... Și o privesc cu o prefăcută desconsiderare.
E foarte atentă și nu ia în seamă nimic.
- Bine, dar nici profesorul nu-i înțelege?
- Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rând sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme sunt capodopere de logică și metodă. Numai dacă le admiți însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii și nebunii sunt cei mai mari adepți ai logicii. Dacă admiți unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se ferește de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, își studiază greutatea, speră să devie sonor, și așa mai departe. Dealtfel, după primii filozofi greci, au urmat sofiștii, care au împins îndoiala până la ultimele consecințe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă "omul e măsura lucrurilor" și, oricât s-ar trudi, nu descoperă decât minciuna, atunci să aleagă cel puțin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sunt strămoșii autorului tău favorit, Anatole France, care afirmă și el că orice idee se poate susține, că adevărul nu poate fi aflat și că singurul lucru care ne rămâne de făcut e să căutăm frumosul și agreabilul. Iar în locul unui filozof, el preferă o statuetă sau, și mai bine, o femeiușcă frumoasă ca o statuetă... Cu toate că nu împărtășesc convingerile lui, cu toate că ai sânii atât de urâți, uite, uneori privindu-te, simt și eu că are puțină dreptate.
S-a înfășurat de necaz, toată, de la picioare până sub bărbie, cu plapuma cu atlazul ivoriu, ca un copil în fașă.
- Foarte bine, spune mai departe.
- Spun, dacă dai iar plapuma deoparte.
- Dar să spui... auzi? și e mereu copilăroasă ca o cadână.
- Spun. Dar pe scurt acum, că, uite, se face ziuă. O privesc cercetător. Sunt singur acum, după miezul nopții, în tot cuprinsul pământului, al stelelor, al nemărginirii albastre, cu femeia aceasta, goală pe alba piramidă a pernelor, sub lumina lămpii.
- Ce-are a face că-i târziu...? spune.
- Ei bine, au urmat, lăsând deoparte pe cei mai puțin însemnați, timp de aproape două mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignați de atitudinea sofiștilor (căci aceștia, găsind că simțurile înșală, tăgăduiau totul), au căutat dacă nu există un alt mijloc, mai sigur, de aflat adevărul. Și au găsit că rațiunea e un bun instrument și că ea ne poate ajuta să descoperim câteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia că ideile nu sunt supuse schimbării. Animalul se naște, crește, moare; dar ideea de animal, speța, rămâne undeva, departe, în aer, în cer; Aristotel găsea că rămâne sigură activitatea, cine nu se mișcă e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes găsea că sigură e îndoiala, deci cugetarea - și de aci deducea existența sigură a lumii. Spinoza, încă mai raționalist decât ceilalți, ajungea la concluzia că sigură e substanța, adică Dumnezeu, și tot ce există nu sunt decât moduri și forme ale substanței. E panteismul exprimat cu aproximație în literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci că e toate: floare, pom, munte, om, gândire; Leibniz, tot pe calea rațiunii, găsea că absolut certă e existența substanței active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care ar fi făcută lumea. Aceștia au fost raționaliștii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulți, între care și pe religioși: Plotin din Alexandria, pe filozofii și sfinții creștini: sfântul Augustin, sfântul Anselm, sfântul Bernard, sfântul Toma d'Aquino și alții. Dormi cu ochii deschiși sau asculți?
Stă rezemată în cot:
Spune înainte... Și avea brațul alb și gol.
Așadar, timp de două mii de ani, aceștia și discipolii lor au căutat, îngroziți de nesiguranța simțurilor, să găsească sprijin în rațiune sau în credința în Dumnezeu. A venit însă școala filozofică englezească, știi că englezii sunt oameni practici, și a afirmat că nimic nu putem ști decât tot prin simțuri. Rațiunea nu duce decât la vorbe goale. Unul dintre acești englezi, Roger Bacon, și după el altul, Francis Bacon, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură și să nu credem decât ceea ce se poate controla. Ei sunt părinții științei moderne. Ceilalți englezi, care au filozofat, s-au mulțumit să tăgăduiască valoarea virajului rațiunii. Locke afirmă contrariul celor ce se susținuse două mii de ani. Numai prin simțuri putem cunoaște ceea ce e de cunoscut, prin experiență. Înainte de experiență sufletul e "tabula rasa". Totul vine prin simțuri. Episcopul Berkeley trage concluzia că dacă totul nu există decât câtă vreme e cunoscut prin simțuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există; și cum cunoașterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există și senzațiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, așa cum sufletul provoacă și trăiește visele. Viața și materia sunt numai un vis al spiritului: David Hume tăgăduiește spiritul și revine, într-o formă nouă, la vechiul scepticism al sofiștilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai relativ la noi și se reduce la legile asociației ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic nu există, afară de ceea ce aduc simțurile și care, firește, nu are nici o valoare științifică. Tot un englez, și încă față bisericească, filozoful Thomas Reid, a combătut această filozofie a iluziei, spunând, între altele, și o anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. "Mă întâlnesc, zilele trecute, cu bunul meu prieten, John să-i spunem. Era foarte amărât. «Dar, John, ce s-a întâmplat cu dumneata?» «Sunt amărât. Mi-a înnebunit băiatul cel mare»... «Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford?» «Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă. Firește că am găsit o masă bogată și, emoționat, l-am întrebat ce a învățat acolo la Universitate...» «Multe, tată, și lucruri pe care nici nu le bănuiești. Am învățat, de pildă, că nimic nu există, că totul e o creație a simțurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mâna mea e și ea creație a simțurilor mele. Tot ce mă înconjoară e o creație a simțurilor mele. Dumneata însuți, tată, ești o creație a simțurilor mele»... Când am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare și i-am spus, cuprins de mânie: «Bine, ticălosule, că vinul și paharul, și masa or fi creația simțurilor tale... poate... nu știu. Dar să-mi spui mie că eu sunt o creație a simțurilor tale, când știu bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta e prea-prea. Ieși afară din casa mea și du-te la filozofii tăi»."
Râde amuzată cu dinții ca miezul unui fruct roșu.
- Episcopul ăsta avea dreptate...
- Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiuștile frumoase. Dar acum am obosit... Dealtfel, am ajuns la Kant, care e cel mai mare dintre toți. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raționalism - adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată cu empirismul științific al englezilor. El a spus: nici rațiunea singură, nici simțurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. Rațiunea singură o ia razna, simțurile singure sunt moarte. Lumea cea adevărată, care ne stârnește impresiile, n-o cunoaștem. El i-a zis lumii aceleia "lucru în sine", numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaște nimeni. Când vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de simțuri și se organizează așa cum cere rațiunea noastră. Când acest numen vrea să intre în cetatea minții noastre, el trebuie să se supuie formalităților necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile și prescripțiile. Rațiunea nu poate ști nimic din ceea ce e în afară de zidurile cetății, dar garantează pentru ordinea și siguranța celor dinăuntru. Prin urmare, și după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se formează după anumite reguli, nu așa la întâmplare, după regulile "casei" adică ale sensibilității, ale judecății și ale rațiunii.

Un vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi...

Iată, fată dragă, filozofia, explicată, atât cât s-a putut, ca s-o înțeleagă și o proastă mică, așa ca tine...
S-a întărâtat ca o pisică în culcușul de olandă albă.
- Iar începi?
- Ei, atunci, poftim, retractez: o proastă mare.
- Ascultă, să nu mă scoți din sărite... Spune-mi mai bine acum altceva. Dacă lumea care există e un vis al fiecărui om, după reguli stabilite, cum se face că toți oamenii visează după aceleași reguli?
O privesc cu o nemaipomenită mirare.
- Zău că nu ești chiar așa de proastă.
S-a înfuriat, vrea să-mi prindă mâna ca să mi-o muște.
- Zău că nu glumesc... Asta s-au întrebat și ceilalți filozofi, citind pe Kant. El spusese că există o "conștiință în genere". Dar, se vede că e prea puțin... Pe tine te mulțumește această afirmație, căci pe confrații tăi într-ale filozofiei nu...
N-am apucat să termin fraza, căci m-am pomenit cu amândouă pernele de puf și dantelă în cap.
- Dragă fată, nu mai știu cum să mă înțeleg cu tine... Dacă-ți spun...
Mă întrerupe poruncitor...
- Stai, acum vino aproape și-mi răspunde la o întrebare.
Iau o mutră supusă, cu ipocrizie, și aștept.
- Da?
- Cine era o fată blondă și uscată?...
- Care?
- Una urâtă... după lucrare, când tu vorbeai cu profesorul, câțiva băieți și vreo două fete discutau despre tine. Asta se lăuda că te cunoaște... Un băiat spunea și el că ați făcut liceul împreună.
- Cine, frate?
- Ei, cum cine? Una... blondă și urâtă. Era în capul băncii a cincea.
Nu știu nimic, dar spun la întâmplare:
- Care, aia din capul băncii a cincea...? A...! blonda... aia cu gura frumoasă...?
Strâmbă din buze.
- Da, frumoasă, dacă era vopsită ca o paparudă.
Am înțeles și joc mai departe, cu mutra cea mai convinsă:
- A, știu acum. E o fostă metresă a mea...
Mă privește o clipă uimită, cu sprâncene circomflexe.
- Mizerabile, și se năpustește asupra mea cu pumnii.
- A, da... frumoasă fată... ce gură avea...
M-a împins cu picioarele afară din pat și, ca să nu cad, a trebuit să cobor.
- Dragă, avea o gură caldă și lacomă...
Strigă la mine mânioasă:
- Taci... n-auzi, taci...
Și, lăudăros, din mijlocul dormitorului:
- Lacomă... dragă... Aia știa să sărute, nu ca tine.
Aruncă acum cu pernele în mine, strigând în genunchi, în mijlocul patului:
- Nu mă interesează... taci... nu vreau să aud... era slută.
- Când te strângea în brațe... niște brațe, cu adevărat colaci de salvare...
Vrea să-mi arunce cartea de pe mescioară în cap, dar sar mai înainte, o prind în brațe și o culc în pat. I-am fixat umerii în olanda albă a așternutului, petrecându-i mâna stângă pe sub talie, arcuindu-i astfel pieptul cu sânii mici. Îi prinsesem amândouă mâinile, căci cu cotul îi apăsam brațul stâng, iar cu degetele îi încleștasem brațul celălalt aproape de umăr. Corpul îi era de sub sâni în jos liber și gol tot, dar nu putea să scape din prinsoare, cu toată truda ei de zvârlugă. În felul acesta gura îi era în voia mea, căci stam în genunchi și aveam și brațul drept cu totul liber. N-o sărutam. Îmi apropiam numai buzele de colțul gurii ei și așteptam. Se smucea, arunca picioarele căutând să mă lovească, dar totul era de prisos. Cămășuța i se adunase spre gât. O întrebam ironic:
- Tot mai vrei să dai oamenilor cu cărțile în cap? și-i conturam, abia atingându-le cu gura, buzele moi și cărnoase, iar când înfiorat le simțeam întredeschiderea și respirația caldă de floare, mă depărtam de ele și mă apropiam ușor de urechiușe. Își răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptății, vădind goală, floarea de mătase palidă din mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii.
- Mai ești afurisită?
Nu vrea să vorbească și, amărâtă, avea aerul să spuie că scapă ea din strânsoare și are să-mi arate mie.
Era vânjos și viu trupul, în toată goliciunea lui de femeie de douăzeci de ani, tare, dar fără nici un os aparent, ca al felinelor. Pielea netedă și albă avea luciri de sidef. Toate liniile începeau, fără să se vadă cum, așa ca ale lebedei, din ocoluri. Sânii robuști, din cauza mâinii mele petrecute pe sub talie, prelungeau grațios, ca niște fructe oferite, coșul pieptului, ca sub ei, spre pântec, căderea să fie bruscă. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite înăuntru când erau alături, lung arcuite în afară, din șold la genunchi, ca și când feminitatea ei ar fi fost între două paranteze fine, prelungi. Cu toată înverșunarea împotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar când am simțit-o moale și bună, ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o dată drumul și-am sărit în mijlocul dormitorului, ca de frica unui șarpe.
S-a ridicat înfuriată, aprigă, în genunchi și în aceeași clipă mi-a zburat în cap cartea... și de abia am avut timp să mă feresc, căci flaconul cu apă de colonia de pe masă a zburat și el, prăbușind în spatele meu o etajeră cu vasul de flori cu tot, făcându-se cioburi.
Dacă mă lovea, nu știu ce s-ar fi putut întâmpla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei, căci avea în joc aceeași frenezie ca animalele din junglă. Niciodată n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe și ar fi putut să mă omoare, dar la ispita asta n-aș fi renunțat. E ceea ce n-am întâlnit niciodată la altă femeie, această impresie de a te juca pasionat cu o panteră întărâtată. Am prins-o din nou în brațe, și când mi-a simțit gura apăsată în plin, cald, pe a ei, s-a destins toată, s-a înmuiat ca o cârpă, și-a trecut brațul după gâtul meu și a rămas atârnată de gura mea.
Scăpat din strânsoarea sărutului ei, mi-am plimbat buzele de-a lungul taliei cu răsuciri molcome, mi-am lipit urechea și obrazul de pântecele neted și catifelat, ca o petală de trandafir galben, ascultând înăuntru viața femeii, în ovarele ei, ca o sevă, atent cum ascultă medicul pieptul celui pe care îl examinează. A prins să se frământe iarăși, se frângea ca o pâine a iubirii trupului tânăr, era lânced albă, și cu ochii închiși peste durerea dospită din ea, oferind între dinți, întinsă, garoafa însângerată a buzelor. Eu priveam ochii îndoliați, care vegheaseră nopți de-a rândul deasupra patului prietenei bolnave, mâna palidă care scotea din camera suferindei ligheanul cu pansamente murdare schimbate, aceeași mână palidă care copia zeci și zeci de pagini pentru mătușă. Am prins să caut în tot trupul acesta de prințesă dornică sufletul, floarea gândului și a loialității. Tăcut, voința dintre noi creștea, se exaspera ca sacadele unui spasm. Îmi gângurea numai, deodată învăpăiată și năvalnic rumenită, năucit și cald în ureche, vorbe fără șir: "Dacă nu... Viața mea... dacă nu..."
Până la minunea din urmă a îmbrățișării.

Nu mult după lucrarea de seminar, am întâlnit, într-o după-amiază, la Șosea, pe când eu și nevastă-mea ne plimbam pe jos, pe Anișoara, o verișoară de-a mea, măritată cu un proprietar de moșie de pe lângă Ciulnița. Era în primele zile de mai, mugurii plesneau în suluri mici de frunze, dar ramurile copacilor se vedeau încă mai negre. Primăvara scotea lumea la soare ca pe șopârle... Aleile erau zvântate și soarele tăia sectoare luminoase, proaspete, în toate părțile. Anișoara trimisese mașina înainte, la rondul doi, și ea venea acum pe alee încet, pe jos, frumusețe mlădioasă, brună.
Pe vremea când eram săraci nu ne vedeam aproape deloc cu această verișoară, care era foarte "mondenă", trăia larg de tot, căci avea casă mare în București. Era una dintre acele femei elegante despre care, fie pe stradă, fie la teatru, toată lumea întreba numaidecât cine e. Avea obraji cu limpezimi de ou de porțelan, ochii negri, mari ca niște clasice migdale, sprâncenele drese, subțiri și ușor ridicate spre tâmple. Nasul, mult depărtat de gură, dar legat de ea printr-un suav șănțuleț, abia lămurit, era tot așa de fin și sigur desenat ca și buzele, cum îi erau, dealtfel, toate trăsăturile, și dădea o ușoară semeție întregii figuri. Un grain de beauté totuși, în stânga, deasupra gurii înroșite închegat, îmbia cu oarecare familiaritate. De aproape de tot însă, tăriei accentuate a trăsăturilor îi corespundea o frăgezime prea molatică, nesigură, a cărnii, ca la floarea crescută la întuneric. Probabil din cauza nopților nedormite, sau, cine știe, era poate bolnavă.
Acum a descoperit-o parcă pe nevastă-mea: "Zău, e încântătoare... Ia uite ce drăguță... Ei nu, zău..." Nevastă-mea era fericită și surâdea ca o școlăriță, gâdilată în orgoliul ei că place unei femei atât de pretențioase. Ele între ele, femeile, sunt foarte simțitoare la aceste preferințe. A urmat o serie de invitații reciproce și pe urmă nu ne-am mai despărțit aproape nici o zi, mai ales când a venit, după ce a terminat muncile, și bărbatul Anișoarei, Iorgu. A fost o schimbare rapidă ca topirea zăpezii albe pe câmp. Am devenit și mondeni. Sărbători în familii de cunoscuți, invitații la conacuri de prieteni, la restaurante de seară și grădini de vară, dansuri, deveniseră preocupări cotidiene. Au fost, în luna mai, câteva "grandioase" bătăi de flori la Șosea, între rondul întâi și hipodrom, la care am luat, bineînțeles, parte, în automobilul ascuns sub liliac, trandafiri și garoafe al Anișoarei. Sufeream, ca supus unui tratament dureros, cu fiecare prilej din acesta, dar nevasta își descoperise în angrenajul de lux posibilități noi, așa cum unii își descoperă într-o zi talente nebănuite și, mai ales, descoperă în fiecare zi prilejuri noi și diferite să și le exerciteze. O rochie nouă, un pantof fin, o pălărie, o masă cu invitați eleganți, care altora li se păreau aproape la fel sau fără nuanțe prea evidente, aveau între ele pentru nevastă-mea deosebiri categorice, așa ca în reclama din vitrina farmaciilor, în care o mână extrem de fină e alăturată de alta cojită și buboasă: înainte și după întrebuințarea cremei X.
De vechile prietenii nu mai putea fi vorba. Nu numai că n-ar fi fost suficient de bine îmbrăcați pentru localurile în care mergeam acum, dar n-ar fi avut nici posibilitățile materiale. Când mergeam înainte, în grup, plăteam eu nota totdeauna, bineînțeles, dar acum nici eu, din cauza costului mare, n-aș fi putut s-o fac. Dealtminteri, aceste despărțiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor. Când se ridică gradul de altitudine, unii rămân fatal jos, indiferent de sentimente.
Aproape chiar din această vreme, nevastă-mea a început să se ocupe cu superioritate și de ținuta mea. Știam că la Universitate trec printre studenții "bine". Eram înalt și elegant, dar e adevărat că nu-mi făceam decât câte un costum de haine, pe care-l purtam până se uza și pe urmă îl înlocuiam cu altul. Cravată, de asemeni, cumpăram alta numai când cea de la gât era mototolită de-a binelea. Bineînțeles că și ghetele le pingeleam cât timp cizmarul socotea că se pot pingeli cuviincios. Dar cum eram subțire, cum cumpăram obiecte pe care le credeam bune, n-aveam nici un motiv să fiu îngrijorat. La început, nevastă-mea s-a mulțumit să-mi calce hainele, să-mi aranjeze mai bine nodul de la cravată și să-mi puie, în fiecare zi, o batistă mai fină, în buzunarul de sus al hainei. Pe urmă mi-a cumpărat trei cravate noi și o jumătate de duzină de batiste fine de olandă. O stânjenea parcă neatenția mea în îmbrăcăminte. E drept că într-o după-amiază am observat și eu deosebirea dintre mine și dansatorii care veneau la Anișoara. Întâia dată mi-am dat seama că o cămașă nu se poate pune și a treia zi. Aveam, pe urmă, manșetele prea largi și cu colțurile sucite în afară, pe când "dansatorul" pe care-l priveam avea manșetele bine întinse, mici, care prindeau mâinile ca niște cătușe de mătase. Și pe când ghetele mele aveau o ușoară tendință să-și ridice boturile, ale lui erau întinse și parcă noi. Era tuns parcă de cinci minute, pieptănat lins. Părea nesfârșit mai curat și mai îngrijit ca mine, cu toată baia mea din fiecare zi. Peste vreo două zile nevastă-mea, cu oarecare stânjenire, mi-a dat un sfat căruia i-am ghicit resortul interior.
- N-ar fi bine să-ți comanzi, azi sau mâine, două costume noi? Căci hainele, dacă le porți cu rândul, se păstrează mai bine... zău, Ștefane... Și iar: Nu mai purta și tu cărți în buzunarele hainei.
- Fată dragă, o să am de lucru cu probele...
- N-are a face, și, uite, acum vine vara... N-ar fi bine să-ți comanzi trei cămăși de soie-écrue? Ba poate n-ar fi rău dacă ți-ai face o jumătate de duzină chiar...
Am înțeles că în sufletul ei se petreceau comparații care nu-mi erau favorabile și că suferea, fără să spună, din cauza asta.
Simțeam că nici nu era singura inferioritate pe care mi-o găsea. Pare-se că snobii, pe care ea îi admira acum, aveau un stil al lor, pe care eu nu-l aveam, vedeam cum zi de zi femeia mea se înstrăina, în preocupările și admirațiile ei, de mine.
Viața mi-a devenit curând o tortură continuă. Știam că nu mai pot trăi fără ea. Ca o armată care și-a pregătit ofensiva pe o direcție, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele. Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopții în grădina de vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea. Într-o zi, am găsit pe masa ei o scrisoare netrimisă încă, adresată unui domn la Bârlad. Am desfăcut-o cu grabă și cu silă de mine însumi: "Coane Costică, ar fi trebuit să vii aici... dar asta costă și, după sfatul deputatului, m-am adresat unui contencios. Trebuie să aștepți însă și nu te supăra dacă v-am trimis eu, înainte, 180 lei, pensia pe prima lună. Te pun în frigare și pe d-ta și pe coana Sofica, dacă nu mi-i înapoiați când luați pensia etc."...
În casa Anișoarei, obișnuit acolo, cunoscusem un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei, pe care le învăța, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la modă: tango. Era uimitoare docilitatea cu care ele, atât de frumoase și calde, bune de îmbrățișat, executau în brațele lui mișcările pe care le dicta, răbdarea cu care refăceau de zece ori un pas, ca și autoritatea plictisită cu care le făcea observații. Venise și el de prin cabaretele Parisului, adus de război, și forma, cu noi și alte vreo trei-patru perechi tinere, "banda noastră", cum spuneau, cu oarecare orgoliu, femeile.
Evident, mă întreb uneori dacă eu nu-mi fac singur această suferință, dacă nu cumva, prin excepție, oricine vorbește despre dragoste n-ar trebui să se îndoiască și să evite să vorbească în numele celorlalți - ba cred că niciodată n-ar trebui să folosească, vorbind, persoana a treia - pentru că sentimentele pe care le încearcă sunt incomunicabile, vorbele cu care sunt etichetate nu corespund aceluiași conținut și, chiar dacă e vorba de același conținut, intensitatea și durata sentimentului pot fi nesfârșit de felurite, căci unul poate suferi atroce că nevasta lui prinde pe sub masă mâna vecinului, pe când altul ia asta drept o nuanță fără importanță, încât oricine iubește e ca un călător, singur în speța lui pe lume, și nu are drept decât doar să bănuiască aceleași sentimente și la alții, câtă vreme nu corespunde cu ei decât prin mijloace atât de imperfecte de comunicare, cum e cuvântul. Îmi ziceam că văd poate prea mult rău acolo unde nu e. De pildă, cu una dintre acele formule simpliste și stupide, mi se spune de către cei din jurul meu că sufăr atâta numai din cauză că "sunt gelos". Vor să spună că fără nici un motiv temeinic, mai mult dintr-un fel de structură vicioasă sufletească, neconformă cu normalul și realitatea. E încă una din formulele acelei enormități care e concepția metafizică a dragostei, formulă care nu explică în realitate nimic, cum, de pildă, altă formulă metafizică, folosită acum câteva zeci de decenii, nu explica în fizică nimic și totuși era folosită cu furie: "Natura are oroare de vid".
Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deși am suferit atâta din cauza iubirii.
Iată, de pildă, această întâie zi când a început neliniștea mea, din cauza lui G. ... Anișoara, care într-un fel avea mania excursiilor "în bandă", a căror promiscuitate mie îmi făcea silă, a hotărât ca de
Sfântul Constantin și Elena (cădea acum într-o sâmbătă, iar luni era o altă sărbătoare) să facem o excursie de trei zile la vie, la niște prieteni comuni, la Odobești, cu automobilele unora dintre ei. De la început m-a enervat urcarea în automobile. De vreo două-trei ori ne aranjasem în cele trei mașini și de două-trei ori ne-au schimbat, căci era cineva important care nu se simțea bine plasat. În realitate, femeile căutau să se găsească la un loc cu bărbații care le interesau, iar când nu izbuteau de la început, stricau totul, sub pretexte dintre cele mai neserioase. Partea dezagreabilă era că urcam și coboram fără să știm de ce, iar asta ni se comunica simplu de către cei îmbufnați și inițiați sumar.
- Iar ne dăm jos? Dar ce e, frate, nu se mai termină?
Aici răspundeau ridicături din umeri plictisite, ale celor care se aranjaseră bine și acum se temeau să nu li se strice socotelile.
Cea mai mare surpriză a fost pentru mine că nevastă-mea însăși, foarte ascultată din cauza frumuseții ei, și a cărei participare constituia un fel de motiv de succes pentru excursie, era aceea care a deranjat de două ori pe toată lumea, ca să izbutească să-l aibă în mașina noastră pe G., dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni înainte. Eram obișnuiți, de doi ani de zile de când ne iubeam, să considerăm cu indiferență tot restul lumii, să ne simțim bine oriunde suntem împreună și mai ales singuri, în mult prelungite convorbiri, sfârșite adeseori în voluptate. Un drum, o expoziție de tablouri ne plăcea mult mai mult dacă ne puteam comunica și verifica reciproc impresiile. Când eram în lume și nu puteam vorbi unul cu altul, simple surâsuri sau priviri lungi explicau pentru noi situația, caracterizau momente, ca în baza unei înțelegeri atât de statornicite despre lume și a unei obișnuințe de a comunica atât de perfecte, încât vorbele erau oarecum de prisos. Socoteam că și această excursie va fi o voluptuoasă incursie în viața celorlalți, în folosul nostru, al amândurora, și iată că, de la început, stăruia să aibă în intimitatea noastră un dezagreabil intrus. Așa credeam numai, în prima clipă, dar am înțeles mai târziu, mai mult mort, că intrusul, în patima apropierii lor, eram eu.
Din întâia clipă, firește, preferința ei neocolită, neascunsă și lacomă, a pus între mine și acest domn, venit pe un drum necunoscut trecutului nostru, o senzație de stânjenire. El știa ce vrea ea, eu știam de asemeni, și mai ales amândoi știam unul despre altul că știam (și probabil și ea la fel) și nici o mărturisire nu ar fi avut nimeni curajul să facă. Am exagerat, evident, politețea, în exces de vorbărie, ca să mă arăt cu prisosință binecrescut.
- Dar nu... dar nu... poftiți... de ce nu...? Stau foarte bine... nu, nu mă deranjează. Dumneavoastră? A... bun atunci... perfect... Tu stai bine? (nevastă-mea era la mijloc între noi doi). A... atunci foarte bine, va fi o călătorie foarte frumoasă... Avem o vreme minunată, de mai, nici prea cald, nici prea răcoare... Când ajungem? Da? Tocmai la unu? Să sperăm atunci că nu o să avem nici o pană de motor.
Pe drum, nevastă-mea n-a trăit decât prezența lui. Toate comentariile le-a făcut numai pentru el sau cu el. Avea o voce ușor emoționată - la început am crezut că din cauza soarelui și aerului înrourat al dimineții și al câmpului - și releva cele mai neînsemnate nimicuri ale drumului, cu exclamații. Dacă mașina era să calce un cârd de gâște, ea scotea un fel de interjecție ușoară, vreun A! care pornea însă din toată intimitatea ei de femeie și vrea să spuie cu totul altceva decât spunea. Dacă era o casă cu pridvor frumos, ea arăta în grabă: Ai văzut? căci în timpul acesta mașina trecuse. Plouase puțin în ajun și nu aveam acum fir de praf ca să ne tulbure privirile, dar începutul de nelămurire era înăuntru. Nu îmbrăcaserăm nici halaturile de dril, nu pusesem nici coifurile de cârpă și nici ochelarii. Rezemată de noi doi, nevastă-mea era de o voie bună primăvăratică. Brațul stâng îi era petrecut peste brațul meu, drept în față, de i-l simțeam, de la cot până sus la încheietura omoplatului, și în același timp îi simțeam toată talia, parcă și cu viața organelor din ea, cum poate se simte seva în copaci, căci antebrațul meu era ușor sprijinit pe șoldul ei. Desigur că și el sta tot la fel.
Tot fiindcă nu era praf, mașinile mergeau una lângă alta, luându-se din când în când, la întrecere, și atunci preaplinul de viață al celor care treceau înainte se manifesta în interjecții biruitoare, în saluturi cu mâinile și batistele.
După Valea Călugărească, una dintre mașini a avut o pană și ne-am oprit cu toții pentru ca stăpânii și conducătorii să repare răul în grabă. Am întârziat totuși aproape un ceas. Nevastă-mea a vrut să aibă ramuri dintr-un măr înflorit, puțin mai în devale de unde eram noi, iar el s-a oferit să i le rupă. S-au dus amândoi și ea și-a umplut brațele cu ramuri, de părea, blondă și cu ochii albaștri, o icoană împodobită. Plăcerea lor trecea nepăsătoare peste faptul crud de a sluți un pom. S-a lăsat fotografiată apoi, căci el era "asortat" cu tot soiul de nimicuri, ca un snob la curse, și, firește, "aparatul" nu lipsea.
N-am putut să nu bag de seamă, de sus de unde eram, plăcerea cu care ea se lăsa sprijinită toată de el, când au urcat râpa iar, până în șosea, după ce mașina a fost reparată. După Buzău, am înțeles că nu mai putem fi la ora mesei la Odobești și ne-am hotărât să prânzim la Râmnicu-Sărat. Și aici, după ce ne-am așezat cu toții, nevastă-mea a găsit că ar fi mult mai bună altă masă, așezată mai în fundul grădinii. Și ne-am sculat toată lumea, ca să ne mutăm lângă ea, căci din pricină că întârziase puțin să se spele pe mâini și să se pudreze, locul lângă G. i-l luase alta. Firește că eu îi rezervasem locul lângă mine, dar a trebuit să fac la fel cu ceilalți. Acum erau amândoi alături, iar eu, cam la colț, între un domn bătrân și o doamnă urâtă. Fiecare credem că femeia care ne iubește are, păstrate pentru noi, anumite mici gesturi de mângâiere și frumusețe, gesturi cărora noi le dăm un anume înțeles și ne e o suferință crâncenă să vedem că le are și pentru altul. E stupid, dar faptul că ea a gustat din felul lui de mâncare cu poftă - și ea știa ce vie plăcere îmi face mie acest gest, căci îmi dădea poftă de mâncare chiar dacă eram bolnav - m-a abătut cu totul. Am surâs în dreapta și în stânga însă, făcând dureroase sforțări, ca să nu se bage de seamă că dau importanță unor asemenea nimicuri, căci ar fi atras atenția și comentariile tuturor. Dealtfel, cred că lumea le dă importanță numai atunci când observă că și bărbatul le dă, fiindcă pe ea numai "drama" o interesează.
La sfârșitul mesei au cerut singuri clătite și acest gest, făcut în comun, era la ei atât tendința de a se distinge ca adevărată pereche, cât mai ales un soi de educație a simțurilor, în vederea unei mari pasiuni. În genere, în toate gesturile unor amanți care se apropie e un fel de intenție de corespondență, nemărturisită dar evidentă, ca o convenție între cei care își scriu, fără să se cunoască, își dau un rendez-vous (el o floare albastră la butonieră, ea alta la fel la piept).
Am ajuns la Odobești pe la 4 după-amiază abia, căci masa s-a prelungit îndestul. A fost și acolo, se înțelege, o problemă a distribuirii camerelor, căci am fost împărțiți toți musafirii în trei familii deosebite. Am trecut un timp prin adevărate minute de groază. Au căutat, cred, să fie iar cât mai aproape, dar eu am izbutit, fără să am aerul, să locuim deosebit. Auzisem de scandaluri, când, noaptea, femeia a trecut în camera vecină, la un domn și mă gândeam ce ar deveni situația mea jalnică de la prânz, ridicată încă, la o potență înzecită, a doua zi, după o astfel de întâmplare. Sunt clipe când ura și dezgustul meu pentru femei devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poți aștepta la orice. Astfel ca, într-o excursie, s-o descoperi în camera unui domn, nu mai mi se pare imposibil, cu toată oroarea pe care mi-o inspiră o asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani nu mi se pare deloc o piedică pentru o femeie, care, când iubește iar, e gata pentru toate nerușinările și imprudențele. Bineînțeles, trebuie să fii dintre cei care cred în noblețea feminității în general, dintre cei care au nevoie să adore cu adevărat femeia, dintre cei care au jucat totul pe cartea ei, ca să vorbești de "nerușinare" și de "infamie", altminteri totul rămâne un amuzant desen, o "fermecătoare aventură" bună de tratat cu indulgență și șarmantă ironie anatolfranciană, ca, de pildă, murdăria unui cățeluș de rasă pe covor.
În cele trei zile, cât am stat la Odobești, am fost ca și bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sunt cazuri când experții, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renașterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj și un cap străin și vulgar. Ei doi, oricum se formau grupurile, erau nedespărțiți. Dealtfel, erau și cei care își impuneau, cu autoritate parcă acceptată de toți, inițiativele. Vizite în împrejurimi, plimbări, sporturi și jocuri în vie. Ba, de multe ori, dispăreau singuri și se făceau așteptați. Așa, a doua zi, au venit la masă după ce toată lumea se așezase. Se știa că numai pe ei îi așteptam, deci situația mea era dintre cele mai ridicule, căci întârzierea lor, deși nu era poate din pricină că se găseau amândoi ascunși în vreo cameră, se preta totuși la cele mai dezagreabile sugestii. Îi rezervasem locul din dreapta mea, dar m-a deprimat că nimeni n-a ocupat locul care trebuia să fie în dreapta ei... Era un fel de oficializare a situației, care îmi înnegrea sufletul. Mă întrebam dacă ea nu-și dă seama de această realitate, dacă nu simte piedestalul de ridicul pe care mă suia... Când au venit (ea foarte afectată și surâzătoare), priviți cu capetele întoarse de către toată lumea, a ținut să mă mângâie pe obraji. Nu știu dacă a făcut-o numai pentru că se știa vinovată, sau dacă logica ei nu a vrut cumva să creeze și un soi de echilibru cu mângâierile pe care le distribuise.
Masa însăși a fost un nou prilej de chinuri. A luat, bineînțeles, iar din farfuria lui, i-a turnat din paharul ei, când el a cerut servitorului să-i dea vin. Încercam să înnod convorbiri cu o vecină destul de frumoasă din stânga mea. Aș fi izbutit poate să creez un fel de vitrină de amor propriu pentru salvarea situației, dar mi-era totul indiferent, căci eu știam că aici nu e vorba de o preferință sau de un joc de o clipă, ci de toată dragostea mea, de un trecut cald și luminos de doi ani, de o desfigurare iremediabilă. Eram deci trist, cu toată truda de a surâde. Orchestra, angajată de gazda noastră pentru tot timpul cât vom sta acolo, a cântat un vals-boston, din cele scrise pentru cerințele modei și clipei, dar cu adevărat frumos. Nevastă-mea și el l-au cerut de repetate ori, iar eu, care aveam, de asemeni, cu ea romanța noastră preferată, am bănuit că îl vor repeta, pentru că le place (pentru că e asociat cu o plăcere intensă a lor) și că îl vor face un fel de "memento" al acestei iubiri în viitor. Un cântec din acela pe care, chiar când dragostea s-a sfârșit, amanții nu-l pot asculta fără să simtă că pojghița de pe cicatricea sufletului se rupe încet. Eram, se vede, atât de palid, că o vecină din fața mea m-a întrebat, surâzând șters: "Ești gelos?" Am răspuns cu alt surâs grăbit: "A, de ce? așa glumesc femeile"... ca să arăt că nu sufăr, căci am înțeles că aci mai erau și alți bărbați în situația mea, ba aproape toți, dar nici unul nu suferea, și din cauza asta nu erau ridiculi, pe când eu singur făceam sforțări nereușite ca să arăt că nu dau importanță neplăcutei întâmplări. Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel, dar nu puteam suporta prea mult minciuna și ochii îmi deveneau, de la ei, triști. Și dacă aș fi putut să mă stăpânesc în clipa asta, aș fi izbutit poate să întorc situația. Vecina mea din stânga era, dacă nu mai frumoasă, cel puțin tot atât de interesantă ca nevasta mea, și încă și mai tânără. Dacă nu "dicta" ca aceasta, era că, fiind, cel puțin în împrejurarea asta, mult mai delicată, nu căuta să-și impună cu vulgaritate capriciile, așa cum făcea femeia mea. În schimb, n-aș fi pierdut nimic, afară de amintirea atâtor nopți înalte și mai ales a atâtor tristeți trecute, devenite scumpe prin împărtășirea lor cu ea, iar toate acestea nu mi le putea da nimeni. Am răspuns deci cu jumătate suflet vecinei din stânga. Mă întrebam numai dacă nevastă-mea nu-și dă seama unde într-adevăr vor ajunge lucrurile, sau dacă o face cu intenție, căci în cazul acesta, oricât ar fi sângerat ruptura, oricât ar fi fost de grea părerea de rău, aș fi plecat imediat și în câteva săptămâni aș fi divorțat.
Între timp, enervat că ea asculta cu o atenție pasionată, de-i deveniseră ochii strălucitori de tot, ce spunea el, am căutat să prind cu urechea. Îi explica, numai, în termeni tehnici, și așa cum îi știa el, deosebirea dintre motoarele automobilelor franțuzești și cele americane. Mi-am adus aminte de vremea când audia la fel matematici complicate, pentru mine.
Către sfârșit, s-a mai petrecut o mică și semnificativă întâmplare. Noi rămăsesem încă la masă și în jurul nostru se făcuse grup. Câțiva comeseni se așezaseră în largi fotolii de trestie și se depănau banalități curente. Îndeosebi, o femeie urâțică și nu tocmai tânără provoca naiv pe G., care nu o băga în seamă decât atât cât îi trebuia ca să fie interesant față de nevasta mea. Și când această urâțică i-a cerut un pahar de vin, îngâmfat și cu voință prostcrescut, a refuzat să întindă mâna și să toarne din carafa de pe masă. A fost un moment penibil și femeia, care contase imprudent pe farmecele ei tomnatice, a rămas încremenită. A intervenit atunci nevasta mea, poruncind:
- Te rog să torni un pahar de vin doamnei.
Și cum el nu făcea nici o mișcare, iar eu mă consideram absent - s-a sculat și a oferit singură paharul de vin cerut. Era un gest al ei din vremea cea mai bună, dar în același timp și un indiciu că ea, simțindu-se preferată și stăpână, putea, ca o aristocrată a iubirii, să facă orice gest, fără să se umilească, așa cum regele Spaniei spală în Joia Mare doisprezece cerșetori pe picioare.
După-masă, s-au vizitat unele dintre pivnițele "celebre" ale Odobeștilor, de sute de pași sub pământ, cu butoaie mari cât rezervoarele de petrol parcă. Am gustat nenumărate soiuri și calități, după îndemnul podgorenilor, toți meridionali și flecari, când e vorba de vinul lor.
Cea mai dureroasă împrejurare pentru mine a fost masa de seară, din ajunul plecării. El s-a rătăcit, întârziind de data asta cu o brună mică și neastâmpărată, în timp ce toți ne așezasem la masă, nevasta mea acum lângă mine. Un fost ministru, mare podgorean de aci, care ar fi voit să stea, probabil, de vorbă cu ea la masă, a ocupat locul liber din dreapta ei, neștiind că e rezervat. A devenit lividă, dar n-a avut curajul să spuie nimic intrusului. În schimb, cum noi eram așezați cu spatele la intrare - luam masa într-un pridvor cu cerdac imens înflorit cu glicine și zorele - la fiecare două-trei secunde întorcea enervată capul, să vadă dacă vine. De la o vreme nu se mai putea stăpâni. Imenșii ochi albaștri de copil erau tulburi și își mușca îndurerată, deseori, buza de jos moale și roșie. Nu putea mânca nimic, căci de data asta cei întârziați n-au mai fost așteptați și se adusese la masă. Niciodată nu m-am simțit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit. Am crezut atâta vreme că eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descopeream că ochii ei sunt gata să plângă pentru altul, că suferea și ea, plăpândă, ceea ce eu înduram ros în adânc, de două zile, dar ea pentru un om care mie mi se părea cel dintâi venit. Erau aceiași ochi înlăcrimați din vremea care a precedat căsătoria noastră, când eu n-o iubeam și când o lăsam ușuratic să aștepte jumătăți de oră și mai bine, întârziind la rendez-vous-uri, când ea îmi făcea reproșuri înlăcrimate și sfâșietor resemnate, care mă tulburau adânc, mă revoltau împotriva mea însumi, și care au sfârșit prin a mă lega de ea cum se leagă o ruptură organică prin aderențe. Preferam, pe vremea aceea, pe o colegă a ei mai subțirică și mai spirituală. Ea suferea și nu ascundea nimănui că suferă, ca și acum, căci nu are orgoliul aspru de a nu se da în spectacol. E și una din cauzele pentru care eu acum îndur atâta, căci ea, nesuferind de acest exhibiționism sentimental, crede, neștiind cât de greu mă stăpânesc, că nici eu nu sufăr. Mai ales că eu, dacă mă răsucesc de durere e tocmai din cauza spectacolului pe care-l dă ea, fiind atât de ridiculă că suferă. Căci asta făcea situația mea și mai jalnică, deoarece păream și mai mult de prisos, dureri și bucurii se întâmplau fără mine, tocmai când ea atrăgea luarea-aminte a tuturor.
După ce ea și-a tot sucit gâtul, uitându-se înapoi, a venit și el, într-adevăr, cu femeiușca vie și neastâmpărată; și li s-a făcut numaidecât, prin înghesuirea celorlalți, un loc de favoare oarecum, căci alți întârziați trebuiau să se mulțumească să stea tocmai la coada mesei. El a continuat să-și învăluie vecina în griji mângâietoare și "tandre", iar spectacolul acesta părea insuportabil nevestei mele. Nu putea mânca nimic și avea o figură de animal rănit. Mă întrebam: ea nu-și dă seama că și eu sufăr tot atât de mult? Cum e cu putință atâta insensibilitate? Vecina fără lucru de vizavi a întrebat-o, ironic și, evident, destul de tare, dacă "suferă", și mi se părea că în viața mea nu mi s-a adus o insultă mai mare decât să fie întrebată nevastă-mea, față de mine, dacă suferă din cauza altuia. M-am gândit să las furculița în farfurie și să mă scol neîntârziat, mânios, de la masă, plecând apoi de-a dreptul la gară. Și aș fi făcut asta dacă eram numai un amant, nu și bărbatul acestei femei. Între doi amanți situația este, deși mai complicată decât se judecă în mod primar de către lume, negreșit infinit mai simplă decât între soț și soție. Nu ți-a plăcut o femeie numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea frământării ei sexuale, căci plăcerea și neplăcerea se caută și se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar ți-ai ales-o ca nevastă. În realizările naturii orice om e un exemplar unic și inedit. Din toată filozofia se desprinde cel puțin acest adevăr că omul - cu conștiință - fiind pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, odată cu moartea lui moare neîndoielnic și lumea. Și el își alege, liber, o altă conștiință, pe care o socoate egală cu a lui. Va fi tovarășa și moștenitoarea lui, a memoriei lui, îi vor spune copiii lui mamă. Nu sunt religios, dar cred că, datorită unei pure elaborări spirituale, totuși, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e această dogmă, că soțul și soția sunt predestinați de la facerea lumii, că peste catastrofele vieții, uniți și egali unul cu altul, față-n față unul cu altul, ca în această viață, vor fi și în veșnicia viitoare. E și una dintre cele mai frumoase imagini create de gândirea omenească. Nu-i vorbea aici despre "jurămințile amanților", căci și eu avusesem amante care-mi "juraseră dragoste eternă" și pe care nu le luasem în serios, iar după "partide" mai mult sau mai puțin îndelungi de plăcere, le părăsisem, cu toate lacrimile lor, la cele dintâi cochetării cu alți bărbați... S-a ajuns, în acest veac, sub influența vulgară a literaturii, la concepția pleziristă a căsătoriei, când omul, în loc să se ducă la un stabiliment anume, își aduce o nevastă acasă pe care, după două-trei luni, o concediază fără nici o altă formalitate decât, uneori, o despăgubire bănească.
Așa am gândit în vremea când, după ce atâta suferință din partea femeii mă înduioșase, i-am cerut să-mi devie nevastă. Mi se dăruise cu totul. Îi spusesem loial că nu o voi lua de soție și-mi răspunsese cu un surâs palid și dumnezeiesc: "Orice s-ar întâmpla cu mine, vreau ca tu să mă faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te vei simți în nici un fel, absolut în nici un fel, îndatorat față de mine. Poți să mă gonești în zorii zilei și să nu mă mai primești niciodată în casa ta." Firește, cuvintele ei erau nealese, dar expresia era de o copleșitoare precizie. Fusese întâi amanta mea, deznădăjduită de voluptate, dar peste câtva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta nici una dintre surorile mele măritate. Și intimitatea noastră creștea și se adâncea ca o lume nouă cu priveliști prelungi de întâiul ceas.
Ce însemnau acum toate aceste simțăminte și gânduri pentru femeia de lângă mine? Absolut nimic. Și eu mă simțeam imbecil și ridicul, fără simțul realității, și naiv ca un predestinat "coarnelor", ca să fi gândit atât de mult despre o femeie, care, punând în cumpănă tot acest aparat maiestuos și scrobit al sentimentelor mele, le prefera fără grijă, lacom, strângerea în brațe a unui necunoscut până acum câteva zile. Prăbușirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totdeodată și axa sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire și alegere, în vigoarea și eficacitatea inteligenței mele. Sunt guverne, în țările din Apus, care primesc foarte des, și pe chestii importante, voturi împotrivă din partea adunărilor lor naționale. Dar nu găsesc că e cazul să tragă de aci vreo consecință. Câteodată, aceleași guverne însă așază toată greutatea existenței lor pe un lucru de nimic și "pun chestia de încredere" uneori pe un simplu adjectiv într-un articol de lege. Iar dacă atunci votul le e împotrivă, se prăbușesc. Unii bărbați nu-și iau nevestele în serios (e drept că eu mă întreb, de ce s-au însurat atunci?) și nu găsesc niciodată că e cazul să tragă consecințele. Eu jucasem totul pe această femeie și trebuia să trag acum toate consecințele care se impuneau: desființarea mea ca personalitate. Trebuia deci să mă scol de la masă și de lângă această iubire, pentru totdeauna. Dar știu ce voință de fier și rece am - una dintre amante, care, în naivitatea ei vulgară, încercase să mă convingă pentru un târg conjugal, îmi cerea apoi cu groază să nu-i mai zâmbesc, căci zâmbetul meu plutea cu o indiferență de moarte, de neînvins - și știam că o dată făcut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicații nu mă vor mai face să revin. Mi-am impus să îndur totul până când voi fi singur cu ea, ca să am un cuvânt ultim. Adevărul e că imensitatea catastrofei îmi făcea sufletul palid, căci nu știam singur dacă - oricât de îndârjită voința mea - siluindu-mi simțirea, voi avea cumva puterea să îndur totul, fără să se sfărâme în mine organe, care niciodată nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, că încă nu s-a întâmplat nimic și că voi putea readuce acasă iubirea mea, cu simple cicatrice ca de vărsat pe obraji. M-am păstrat mai departe în "ipotezele", pe care desigur ceilalți continuau să le facă asupra stărilor noastre sufletești, interpretându-le cum interpretează savanții microbii la microscop, resemnat să suport compătimirea lor, ca pe niște râme care urcă târându-se umed pe mine.
Acum era lângă mine, îndepărtată ca la mii de kilometri, jucându-se nervoasă cu furculița și cuțitul, privind palidă cu ochii mari albaștri, înduioșați, spre cel care, dinadins parcă, nici nu se uita la ea. Toată lumea își plimba privirea de la ea la el, afară de fostul ministru, care nu înțelegea, firește, nimic. Nu-i puteam surprinde privindu-mă și pe mine, dar îi ghiceam că mă găsesc, lângă această mică dramă amoroasă, ridicul și deplasat, ca un talger cu mămăligă lângă un compot.
Mă trudeam totuși să-mi creez un alibi moral. Am fost bucuros când, după-masă, s-au organizat partide de joc de cărți. Într-un salon mare, cu toate ferestrele deschise spre pridvorul cu masa pusă și spre cerdacul în care se dansa acum, s-au așezat trei mese verzi de pocher, complet înzestrate, de la brațele purtătoare de scrumiere și pahare, până la fise și cărți noi, așa cum se obișnuiește în provincie, unde jocul de cărți e practicat savant, cu toate dichisurile lui. Până după miezul nopții, am pierdut suma cu care poate aș fi putut cumpăra un automobil. Nu eram decât cu ochii pe fereastră, cu tot coșul pieptului devastat de șerpi vii ascunși sub cămașă... neizbutind să mă concentrez, cu toată îndârjirea mea. Schimbam mereu greșit, nu observam câte cărți au luat ceilalți, relansam fără să bag de seamă că așteaptă alții cu carte superioară, în dreapta mea. Partenerii mei se enervaseră la început de asemenea sistem de joc, pe urmă, când văzuseră că pierd și că oarecum am de unde pierde, se gândiseră, practic, să profite de împrejurare.
Cei doi se împăcaseră acum și, cu fața înflorită de fericire, ea dansa, de la genunchi până la piept greu și cald lipită de el. Vorbea mult, fără să înțeleg, de departe, ce-i spune și, fiindcă fostul ministru era și el la cărți, acum amicul ocupa, când terminau dansul, locul liber de lângă ea.
Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile și durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine și din cauza asta simțeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de o voluptate, cât să constați că plăcerea pe care o dădeai și credeai că singur poți s-o trezești (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună. Căci acum totul se petrecea alături de mine, cu excluderea mea. Când era jocul mai aprig și pierdeam mai mult, unul din partenerii groși, care credea că-și poate permite glume, îmi aruncă așa, cu jumătate voce: "Ciudat... și totuși pierzi". M-am învinețit și era gata să-l lovesc, când ceilalți, simțind respirația mea oprită, au avut surâsuri amicale de destindere. Un domn bolocănos, cu mustața păioasă, tăiată scurt, cerând carte ne-a certat cu bonomie:
- Mai dați-le dracului de femei. Nu mai dați atâta importanță tuturor fleacurilor. Nu vezi că și nevastă-mea face la fel. Dansatorii aceștia se ostenesc și le încălzesc pentru noi. Eu am și cerut servitoarei să-mi puie un bideu pentru la noapte în cameră. Iar pe urmă, atent și important: "Plus potul!" Au râs cu toții, convenind, și au continuat plusurile.
Și era adevărat că mai toate femeile tinere și acceptabile ca femei "se distrau" la fel, cu aceeași intenție de publicitate, dar la unele dintre ele această intenție era justificată: nesigure de puterea lor de seducție, încercau nevoia să-și verifice, din când în când, armele și țineau să se știe că au, sau într-unele cazuri mai au încă, "succes". Dar ea? ce nevoie avea ea de această verificare printr-un succes? Dealtfel, pasionată și destul de închipuită de frumusețea ei, nu o verificare căuta acum, ci mergea cu toate simțurile, indiferentă la tot ce se întâmplă, nu numai în jurul ei, dar în tot restul lumii, spre destinul ei, acum neinfluențat de mine, ca pe un drum nou la nesfârșit.
Îngăduința, răbdarea, siguranța celorlalți bărbați, după ce m-a uimit pur și simplu la început, mi-a devenit în urmă într-un fel explicabilă. Mai toți, desigur, trecuseră prin încercările prin care treceam eu, iar sensibilitatea lor nu mai reacționa, asemeni oarecum acelor organisme care devin imune față de o boală molipsitoare după ce au suferit-o o dată. Dealtminteri, înțelegeam că eu însumi, acceptând o dată situația, mă voi obișnui cu ea, nu o voi mai găsi deloc tulburătoare și nimic nu mă împiedica să văd că, mergând așa înainte, pe nesimțite - cum poți să ridici treptat temperatura apei în care te afli fără să simți deosebirea - aș fi putut constitui un tip de acelea de încornorat de operetă, fără ca vreodată, în această evoluție, să fi constatat ceva deosebit.
Din pricina unui jucător, partida s-a întrerupt pentru câteva clipe și am ieșit puțin în pridvorul larg. Dar nu i-am văzut. Am înțeles că o parte din perechi nu mai dansau și se plimbau prin grădina din jurul vastei locuințe, poate chiar - de ce nu? - și prin via imensă, în care se aflau și casă și grădină, de care nu era despărțită decât printr-un gard de sârmă, și care desigur avea destule portițe.
Gândul că nevastă-mea s-ar putea "da" așa, în timpul unei seri de dans, într-o grădină sau pe aleile unei vii (și aveam toată sugestia halucinantă a detaliilor), că ar putea reveni apoi sus, în pridvor, lângă mine, cu trupul poluat de această îmbrățișare, mi-a înnegrit sufletul și m-a făcut, rece, să mă clatin. Ca ea - pe care mi se părea că o jignește orice aluzie, încât dacă eram alături, înjurăturile atât de obișnuite și de plastice, pe străzile Bucureștilor, mă făceau să caut un fel de refugiu - să stea acum răsturnată și cu picioarele goale până la jumătatea corpului ca o târfă groasă și grăbită în grădina publică, mi se părea o catastrofă de neînchipuit. Dar înțelegeam încă o dată că femeia care iubește are toate nerușinările, cu o inconștiență care pare magnifică tuturor poate, în afară de soțul ei, și pe care eu însumi, înainte de a fi însurat, o admirasem la multe femei. Îmi aduceam acum aminte ceea ce una dintre marile scriitoare a exclamat cu groază: "Drepturi femeilor? Să facem din ele, de pildă, magistrați? Să încredințăm viața, libertatea, onoarea și norocul oamenilor unor femei, despre care știm că trei zile pe lună, cel puțin, sunt niște animale suferinde, inconștiente și turbate?" Mă gândeam și eu ce tristă experiență e să-ți condiționezi fericirea și cinstea ta de sexul capricios al femeii. Era în mine, orb, un îndemn de moarte, să pornesc să-i caut și să-i găsesc în vie.
Nu coborâseră însă nici în grădină. Erau numai așezați la capătul pridvorului, pe parmalâc, și, apropiați, stăteau de vorbă. A trebuit să mă reazem ca să nu cad, însă de altă emoție. Mă așteptam la atâta rău, încât acum aveam porniri de adevărată și înduioșată recunoștință pentru femeia care, totuși, n-a mers până la capăt în infamie. M-am întors cu o stranie liniște la jocul de cărți...
Petrecerea s-a sfârșit în zorii zilei. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. Mai rămăseseră câțiva dintre jucătorii de cărți, care, pierzând toată noaptea, căutau, acum, livizi și cu buzele vinete, să se refacă printr-o lovitură, dar mai rău pierdeau, încât, din plăcere, jocul avea, târziu, o nuanță de tragic vulgar. Izbeau cărțile de masa verde, fumau mult, că scrumierele pe care nu le schimbase nimeni erau ticsite de mucuri turtite. În pridvor și în cerdac, parte la mesele încărcate cu resturi de la banchet, parte în fotoliile de trestie și nuiele albe împletite, așteptau cu gurile coclite, dar cu buzele înroșite din nou, soțiile celor care încă mai jucau, gazdele, câteva perechi tinere, care nu se îndurau să se despartă și al căror organism biruitor se refăcea cu fiecare senzație nouă. Acum urmăreau înălțatul soarelui, care stropea cu apă de aur verdele albicios al viilor și negrul verzui al pădurilor. Era o impresie de răcoare și prospețime peste orășelul din vale, gata să se trezească, prospețime care aci sus nu putea birui totuși extenuarea fizică. Așteptam, cu seacă nerăbdare, o explicație îndârjită cu nevastă-mea, dar de vreme ce ea nu-mi ceruse să plecăm, căci încă nu se îndura să se despartă de el, răbdam. (Ce-or fi vorbit atât? ce aveau de "discutat"? cu ce fraze? la ce întâmplări au făcut aluzie? ce aveau să-și spună amândoi? căci eu nu-mi puteam reprezenta pe nevastă-mea vorbind decât cu mine). A trebuit să coborâm apoi în beciul unui proprietar vecin, care nu ne-a lăsat până nu vom încerca, împotriva oboselii de mahmuri, un leac paradoxal, un singur păhăruț dintr-un vin auriu și greu ca untdelemnul, care, luat lângă butoi, avea să ne limpezească desăvârșit mintea...
Era soarele sus când ne-am găsit în odaia cu pat larg și scăzut, cu perdele de pânză de casă și borangic, cu fotografii străine, cu cărți, în care panglici erau rămase acolo unde se oprise atenția altora - și cu sticle de parfum și apă de colonia pe masa de toaletă, gătită cu oglindă legănată, începute de alte mâini.
N-am putut sfârși dezbrăcatul, dar cum nici nu vream să discut cu ea "academic", i-am spus cu o voce de mort:
- Ascultă, dragă fată, sper că niciodată în viața mea nu voi mai trece prin clipele prin care am trecut ieri și azi.
M-a privit cu ochii mari albaștri.
- Nu înțeleg ce vrei să spui?
Eram uluit, am rămas cu haina în mână, am râs ca un cadavru.
- Sincer? nu înțelegi ce vreau să spun?
Și ea, afectat:
- Absolut sincer...
Tremuram, aprins și indignat de atâta crasă prefăcătorie.
- Ei bine, atunci poate ai să înțelegi altă frază ceva mai simplă. Să ne despărțim. La București începem numaidecât, cum ajungem, divorțul. Dacă vrei să rămâi cu amantul dumitale, n-am nimic de spus. Cu toate că nu-mi mai pot face iluzii, după cele ce am văzut de ieri până azi, te rog totuși un lucru. Acum, când ai certitudinea că vei rămâne toată viața cu el, să evităm spectacolul și să nu ne oferim comentariilor adunării publice de aici.
N-am văzut niciodată o privire de înger atât de obosit și de mirat.
- Dar despre ce e vorba, pentru Dumnezeu?
- După cele ce ai făcut azi, mi se pare uluitor să mai întrebi despre ce e vorba.
Și, ca un bolnav, care nu știe ce s-a petrecut cu el în timpul delirului:
- Dar te rog... te rog, spune-mi ce-am făcut?
Indignat și revoltat de atâta îndrăzneală, am întors capul cu dinții încleștați.
- Nimic.
Simțindu-se tare, stăruia ea acum.
- Te rog, spune-mi ce-am făcut? Te rog.
Mi-era silă atâta, că simțeam că orice vorbă aș fi spus, ar fi căzut alături.
- Nimic... Vreau să ne despărțim.
Ne-am dezbrăcat, dar în pat, cum eu evitam chiar să o privesc, a început din nou.
- Ștefane, te văd așa supărat... și-ți jur că nu înțeleg de ce?
Am început să fierb de mânie.
- Îmi juri?
- Îți jur pe ce vrei.
Dar o clipă m-am oprit mirat, întrebându-mă dacă nu cumva greșesc, și m-am hotărât să-i explic ceea ce se prefăcea că nu pricepe. Dar când să caut, cu uimire, văd că nici eu nu am nimic de spus. Ce să-i reproșez? Că pe drum a stat lipită de mine și de el? Că s-au coborât să culeagă flori? Că s-a sprijinit de brațul lui? Că au făcut un mic grup aparte?
- Ai fost tot timpul împreună cu acel domn, ai dansat aproape numai cu el.
A râs indulgentă (ea).
- Ei bine, dragul meu, dar asta e firesc atunci când vii cu cineva pe drum, într-o excursie ca asta... Toate femeile au făcut grupuri. Se creează inevitabile izolări. Nu poți fi familiară cu toată lumea și atunci se pare că ești numai cu unii. Pe urmă, el e un bun dansator... toate femeile din lume dansează, cred.
- Da... însă nu numai cu un singur partener.
- Dar bine, aici nu e bal. Am venit împreună pe drum.
- Nu... nu... a fost un adevărat scandal. Toată lumea v-a privit.
- Ce scandal? Þi s-a părut ție. Nu ai văzut că - ți-am spus - toate femeile fac la fel? Așa sunt petrecerile astea. O dată acasă, nici una nu se mai gândește apoi la cunoștințele și întâmplările de aci. Ai să vezi că nici tu nu ai să te recunoști cu toată lumea de aci... Ești de o sensibilitate imposibilă.
M-a mirat această intenție de maturitate în judecata ei și eram indignat, dar tăceam. Firește că n-aveam de obiectat nici un fapt precis, dar asta nu însemna totuși că ea nu mersese, cu trup și suflet, într-o aventură. Aveam însă acum certitudinea ca a vinei unor miniștri care, respectând cu sfințenie litera legii, își permit orice, chiar cele mai veroase afaceri. Cuvântul e oricând un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e sens, tot ce e adevăr, tot ce e conținut real scapă, printre silabe și propozițiuni, ca aburul prin țevile plesnite.
Aveam totuși în plasa logicii un fapt precis.
- Aseară, credeam că ți-ai sucit gâtul, tot întorcându-te să vezi dacă vine la masă.
- A, mi-am sucit gâtul, ce idee...! mi-am sucit gâtul...! și încerca să bagatelizeze.
Dar a simțit, din privirea mea netedă ca moartea, că aici nu încape tăgăduială și, nenorocit inspirată:
- A, acum știu ce vrei să spui. E cu totul altceva... Dacă ți-aș spune ai vedea că...
- Dar spune-mi atunci.
- E un secret al nostru toate... madam Slugeru și madam Georgescu.
Ajunsesem și la "secretul de familie" din Boubouroche...
Și era în așternutul străin, de prisos aproape de mine cu tot trupul știut.
Asta-i tot ce-mi rezervă viitorul? Corpul femeii atunci când vreau? Ce să fac cu el, fără celelalte bucurii? Când știam că nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una întreg frumoasă. Restul au nevoie de indulgență, de înțelegere. Numai sufletul poate înlocui lipsurile. Și sufletul nevesti-mi...
Mi-era pielea uscată, capul dur și gol să poți lovi cu ciocanul în el, parcă tot gâtul plin de câlți.
Mi-am îngropat fața în perna care se încălzea numaidecât, de a trebuit să schimb mereu căpătâiul, dar fără să pot dormi și n-am mai scos o vorbă până târziu după-amiază. Ea a dormit, a nădușit sănătos, s-a împrospătat în obraz și în privire, reintegrată vieții, numai eu parcă eram bolnav de uremie.
Cum tot cearșaful și perna erau prea calde, cum toate cărțile, pe care am vrut să le citesc, mi se păreau uscate, am coborât către ora cinci în grădină. Se sfârșise parcă o sărbătoare, o întâmplare frumoasă în lume, care niciodată n-avea cum să se mai repete și eu supraviețuiam singur, dar cum dăinuiește o coajă de lămâie stoarsă, aruncată după-masă. Soarele mi se părea leșios și când am trecut pe lângă bucătărie am simțit mirosul de mâncăruri trezite. Au dat peste mine un grup de cheflii, care în zorii zilei se înfundaseră într-un beci și acum ieșeau beți turtă. Fostul ministru plângea și ținea să mă îmbrățișeze neapărat, umplându-mă de bale și vărsându-mi vin pe haine. Avea sentimentalismul gălăgios și plângăreț al moldovenilor la beție, cu promisiuni jurate la toată lumea, cu demonstrații și invocări lirice de frățietate, pentru ca a doua zi, treaz și revenit la sentimente normale, să se prefacă (și cu o tainică spaimă) că a uitat totul, afară doar de promisiile și legămintele celorlalți. Totuși e sigur că ei între ei, cel puțin în momentele acelea, se iau în serios.
Plecarea înapoi a fost la opt seara. Era între mine și el, ca la ducere. N-am vorbit decât, rezervat și politicos, numai cu el tot timpul, refuzând, cu silă, toate încercările ei de a-mi capta bunăvoința, prefăcându-se, dealtfel, că ia lucrurile în glumă. Mai târziu a adormit, sau s-a prefăcut că doarme, rezemându-se cu capul pe pieptul meu, ceea ce însă nu mi se părea decât un pretext ca să-i abandoneze lui cealaltă jumătate de corp.
Nimic nu mi s-a părut mai simbolic decât această așezare a ei. Dacă n-aș fi știut despre ce e vorba, dacă aș fi fost soțul naiv pe care-l voia ea, aș fi crezut că un subit și sincer acces de preferință o face să se agațe duioasă de gâtul meu, când ea nu făcea asta decât tocmai pentru că așa își putea culca picioarele și șoldurile, aproape în brațele celuilalt. Dealtfel, și mai general socotit, nu era oare cu un înțeles deosebit această împărțire a ei însăși, pe care o făcea, singură, între noi doi?
Încheiam bilanțul sinistru al acestei petreceri, ca un general înfrânt și fugărit, promis degradării și exilului, care compară resturile înspăimântătoare, cu armata frumoasă și strălucitoare de entuziasm pe care o comanda, la defilare, cu două zile înainte. Dealtminteri, aceste excursii împreună, de perechi tinere, când femeile sunt frumoase, devin mai totdeauna lupte "amicale", tot așa cum amicale erau acele "tournoi" medievale, numai că atunci când totul trebuie să revină la normal, după furii nemărturisite și explicații amare, întocmai ca și în acele pomenite timpuri, de multe ori cadavre acoperite sunt aduse înapoi pe scuturi și tărgi acasă. Așa cum mă întorceam eu cu imaginea femeii iubite, ucisă.
Peste două zile ne-am dus întreaga "bandă" la deschiderea unui teatru de vară și de acolo la un restaurant de la Șosea. Ce-a fost la țară s-a repetat și aici. De abia mi-am mai stăpânit indignarea, indiferent la comentarii. O doamnă, poate încă tânără, faimoasă frumusețe aventuroasă pe vremuri, care mă privea cu afecție totdeauna, cu care adeseori aveam interesante convorbiri despre întâmplările din viață, căci în noua cochetărie pe care și-o permitea, de a se îmbătrâni cu intenție mai devreme, era parcă din eleganța unui general tânăr, retras voluntar la pensie, a încercat să mă împace.
- De ce atâta enervare?
I-am arătat, surâzând trist, pe nevastă-mea și mi-a spus, glumind frumos și cu emoție, încât nu mă puteam supăra:
- Știi o vorbă, și dacă nu o știi, ți-o spun eu: femeia înșală numai pe cel pe care-l iubește, pe ceilalți îi părăsește pur și simplu.
I-am spus că asta nu mă consolează, dar mi-a explicat că nu crede că e vorba de altceva decât de un "flirt".
I-am turnat în pahar vin auriu, privind-o mirat:
- E o formulă greșită, fără înțeles la o femeie. Nu corespunde nici unei realități, decât dacă e vorba de o fată care vrea să petreacă, dar, în sfârșit, să-și păstreze totuși fecioria fizică (și care, dealtfel, s-ar da din toată inima), sau de femei bolnave, care s-ar da cu pasiune, dar le împiedică ovarita de care suferă. Mai are sens acest "flirt", atunci când o femeie urmărește vreun interes și, ca să-l realizeze, face toate "avansurile", dar după ce a obținut ce țintea, se refuză. Sistem practicat de multe actrițe și profesioniste nemărturisite. Dar nevasta-mea nu e în nici una dintre aceste situații și pentru ea un "flirt" e o aberație.
- Ah, dumneata ești dintre acei care fac mofturi interminabile și la masă. Dintre cei care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare.
- Sunt eu de vină dacă mi se oferă fire de păr în mâncare?
- Nu, atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare. Îmi închipui că ești în stare nu numai să-ți examinezi exagerat partenera, dar că, în ultimele clipe ale îmbrățișării, să-ți dai seama exact de ceea ce simți, ca și când ai asista la un spectacol străin...
- Doamnă, e perfect adevărat ce bănuiți, dar încheierea dumneavoastră - numai - e falsă. Atenția și luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, așa cum, dealtfel, atenția sporește și durerea de dinți. Marii voluptuoși și cei care trăiesc intens viața sunt, neapărat, și ultralucizi.
- Cu ce plăcere te-aș fi înșelat pentru această continuă neliniște și bănuială a dumitale, și desfăcea senzual o portocală. Avea o eleganță de marchiză.
- Deci... nu m-ai fi părăsit?
- Poate că atunci da, dar aș fi regretat-o toată viața. Suntem atât de toante când suntem tinere.
Surâdea îndepărtat și frumos, cu părul ei argintiu... și eu o admiram atât de pasionat, că toată lumea părea intrigată ca de o scenă de dragoste.
Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia aceasta de lângă mine? și ce înțeles adânc ar fi avut lucrurile... va fi fost această femeie la fel cu nevasta mea? și - imposibilă întrebare - vor mai fi altele acum? și - încă mai fără sens întrebare - de ce mi se pare posibil numai în trecut, de ce regret că am pierdut, venind cu douăzeci de ani mai târziu, trupul cald, cu zâmbetul bun și melancolic al acestei femei? Dar nu, toate sufletele acestea de carne și mătase devin prea târziu, și de prisos, bune.