Un singur lucru nu poate aduce epoca adverbului în cuprinsul unei culturi: noutatea. Oricine se apleacă asupra perioadei de după Renaștere și pînă la Revoluția franceză constată că nu este loc pentru noutate în substanță (doar în cunoaștere, de unde, prin acumulările de cunoștințe, va reapărea noul și fervoarea lui). Cînd un autor secund, ca Will Durant, spune despre Reformă că reprezintă „cea mai însemnată revoluție din istorie“, nu pare a fi în clar cu ideea de revoluție. Nici Luther, nici Zwingli, nici Calvin nu au intenționat să schimbe ceva decît în manieră, pe cînd o revoluție veritabilă se face cu mari intenții de schimbare și înnoire, chiar dacă soarta unora dintre ele le silește să recadă în vechi. Ei toți se miră singuri de răsturnarea pe care o provoacă, de vreme ce nu cereau decît să se procedeze „cu măsură“ (locuțiune adverbială) în predicarea indulgențelor, ca și la curtea papală. „O Reformă care să ducă la schisma creștinătății din Vest n a vroit nimeni“, spune Erwin Iselroh, în remarcabila lucrare Die Reformation (ed. II, Herder, Freiburg Basel Wien, 1975, p. 4). Cum putea fi altfel?
Luther, care altminteri înseamnă atît de mult pentru spiritul cultura și limba germană, a fost doar cauza ocazională (în termeni aristotelici) a Reformei și a transformărilor aduse de ea, ce puteau fi declanșate oricînd, înainte, de eventuala reușită a lui Wyclif ori Hus. A încercat, cîtva timp după afișarea celor 95 de teze în 1517, să se arate supus față de biserica oficială — marele său secund, Melanchthon, o va face chiar în 1530 —, iar el însuși se întreabă de cîteva ori dacă poate fi singur în adevăr, sfîrșind prin a decide, ca mulți sectanți de astăzi, că Altcineva vorbește prin el. Chiar mult mai tîrziu, în Convorbirile de la prînz, el declară pur și simplu, fără umbră de spirit revoluționar: dacă papa și ai săi „ar fi folosit mijloace moderate...“ Iar pe patul de moarte, un discipol se pleacă asupra sa și l întreabă, ca și cum ar fi încăput îndoială, dacă menține tot ce a predicat, spre a primi răspunsul muribundului: „Ja“.
Se va fi îndoit el? Se vor fi îndoit ceilalți? Oricum, întîrzierea unor istorici în a explica Reforma prin Luther, ba chiar mai rău, prin caracterul acestuia (dușmanii se complac în a i arăta, datorită portretelor de la diverse vîrste, întoarcerea la pămîntesc, îngrășarea, despiritualizarea) este un semn tare prost pentru istorici. Cînd se ajunge la relatări de ordinul constipației rebele de la Wittemberg și din retragerea la Wartburg, sau cînd se relevă, cu penibilă indiscreție și ironie, că ar fi răspuns celor care îl întrebau după însurătoare cum trebuie procedat cu datoria conjugală: „zwomal wöchentlich“, apare riscul să te îndoiești că istoria care tinde să știe tot mai este istorie.
În schimb perspectiva cu adevărat istorică a lui Iselroh, citat mai sus, spune ceva atunci cînd ni se menționează drept cauze ale Reformei: întîrzierea Bisericii în a și face reforma ei, apoi și mai ales maturizarea umanității după Evul Mediu, imixtiunea în politic și politica papală, monopolul Bisericii asupra învățămîntului, fiscalismul, beneficiile și destrămarea papalității printr o prea mare deschidere către artă și umanism, ceea ce îl face pe istoric să declare că mai mult a dăunat papalității Leon X (un Medici) decît Alexandru Borgia.
La toate, se adaugă hotărîtor tensiunea permanentă dintre Nordul, germanic în sens larg, și Sudul latin. Cînd vasta Reformă, iar nu doar cea a lui Luther, se înfăptuiește, prin voința de independență a principilor germani și protestantizarea tuturor țărilor nordice, atunci lucrurile își arată adevărata lor față. Dar și acum, ca în cazul lui Luther, ne vom afla în epoca adverbului, adică a lui: a face altfel același lucru. Iar Europa de Vest, care nu și a mai regăsit ecumenicitatea, o va încerca mai tîrziu pe alte căi decît cele ale Bisericii, anume pe calea cosmopolitismului bun al lui Goethe și apoi a culturii veacului al XIX lea. Că n a reușit, nu e vina adverbului.
Dacă noul în substanță nu l a adus protestantismul de orice fel — doar desprinderea de Sud, secundară pentru o mai adîncă istorie a spiritului —, cu atît mai puțin îl va aduce Contrareforma, care nu este, întreagă, decît o chestiune de adverb. La fel nu o va face barocul care, ca și rococoul său, reprezintă un stil artistic doar, prea des parazitar, și nu merită cinstea de a fi și un stil de cultură. Lăsînd la o parte cunoașterea științifică, ea însăși sub semnul „cum“ (al funcționalului, s a spus, și nu al substanței, de la Galilei încoace), întîlnim drept principală problemă a filozofiei celei noi tema metodei. Atît Bacon, cît și Descartes iau totul de la început, întrebîndu se nu „ce este“, ci cu ce metode se poate explica ce este. Procedeul de a ataca realul este acum cel care hotărăște de cunoaștere, iar spiritul metodic va domina și criticismul lui Kant, a cărui întrebare: cum sînt cu putință judecățile sintetice a priori (adică judecățile înnoitoare, dar necesare, ale oricărui cuget) face să culmineze adverbialitatea în materie de cunoaștere. Abia pe la 1800 — dacă exceptăm pe Leibniz, precursor în aproape toate domeniile — adverbialitatea va face loc în filozofie unei alte ipostaze a spiritului, în care noul să fie cu putință, așa cum abia după 1800 cunoașterea de tip funcțional din științe va culmina în noutățile sub care, teoretic și din păcate prea mult practic, trăim încă.
Dar triumful deplin al adverbului va apărea în neoclasicismul și în veacul al XVIII lea francez pînă la Revoluție. Că ele nu aduc noul este evident oricui și, de altfel, mărturisit de protagoniști ei înșiși. Nu vor noutatea și nu au loc pentru ea, într o lume în care „totul e spus“ cum declara La Bruyeăre. Dar într o asemenea lume este loc pentru felul în care trebuie spuse lucrurile, spre a trezi răspunderea și luciditatea omului. Iar exemplul lui Racine va oferi lecția hotărîtoare pentru modelarea eroului și a fiecăruia dintre spectatori, pe linia răspunderii lui de a obține kalokagathia modernă.
Prefețele lui Racine la tragedii sînt un inegalabil elogiu adus virtuții superior educative a adverbului. „Toute la liberté que j’ai prise — spune el în prefața la Andromaca — c’était d’adoucir un peu la férocité de Pyrrhus.“ Cu sublinieri care nu aparțin lui Racine, totuși sînt ale gîndului pus în joc de el, putem lesne continua. Despre Fedra: „J’ai même pris soin de la rendre un peu moins odieuse qu’elle n’est dans les tragédies des anciens.“ Cu privire la aceeași piesă spusese, cu puțin mai înainte: „...ce que j’ai peut être mis de plus raisonnable sur le théâtre.“ Dar locul care ar trebui să edifice și tulbure cel mai mult, în legătură cu maniera modernilor, ne a părut întotdeauna a fi cel despre sărmana Ifigenie: „Quelle apparence que j’eusse souillé la sceăne par le meurtre horrible d’une personne aussi vertueuse et aussi raisonnable qu’il fallait représenter Iphigénie.“ Trebuie, după Racine și tot veacul său, să punem în straie noi temele vechi. Eroii sînt cei de totdeauna, cum amintește Roland Barthes (în Despre Racine, trad. rom., p. 4l): „Nu știm nimic despre vîrsta, nici despre frumusețea îndrăgostiților racinieni...nici un efort înspre ceea ce s ar putea numi adjectivitatea trupului.“ Povestea omului e scrisă, dar datoria noastră de artiști lucizi este să dăm altă versiune, mai demnă uneori, mai rafinată întotdeauna, a ceea ce nu încetăm să fim.
Căci, pînă la urmă, nu atît demnitatea de a fi om, cît rafinamentul nostru în judecățile despre om și societate importă. Așa vor „rafina“ în maximele lor moraliștii și se vor comporta în saloanele lor intelectualii și distinsele doamne ale veacului al XVIII lea francez. Curînd apoi aveau să coboare, din nordul britanic, libertățile și mașinile; dar pînă atunci, aristocrația gîndului, aliată cu cea de sînge, avea să fie suverană. Cu rafinamentul gîndului, ca și cu luciditatea lui, moraliștii vor merge atît de departe, încît vor pune în disoluție tocmai ceea ce îi făcuse cu putință: ideea de kalokagathie modernă. Ce este omul? se întreabă ei. Un precipitat al „amorului propriu“, răspund ei; o ființă superior bolnavă; un eșec. Cu aforismele lor, moraliștii trebuie să se restrîngă la punerea directă a unui diagnostic, iar de aceea ei au nevoie de o sentință tăioasă. Este ca un pumnal al gîndului, pe care îl înfig în frăgezimea omului. Stilul a devenit la ei stilet — atît de crud poate fi gîndul omului despre om sub semnul adverbului.
Nici Rousseau nu a putut scăpa de strînsoarea adverbului. Natura sa este doar o modalitate a naturii, deșertul său de la Ermenonville este un decor de teatru, iar graba cu care alunecă în contract social, în pedagogie și în sentiment îl readuce la bine știutul societății, părăsit o clipă. Nici el nu găsește noul, așa cum nu regăsește cu adevărat pe zeul Pan. Dacă muzica este domeniul relaxării formale, cum crede Wölfflin (op. cit., ed. II, München, 1907, p. 65) și dacă ea nu dă intuiție, ci doar o dispoziție afectivă, Stimmung, (p. 61), atunci Rousseau, un fel de muzician el însuși, rămîne la Stimmung — la felul de a simți al omului dintr un veac rafinat.
De adverb nu l va salva decît opera, în particular Contractul social, preluat de Revoluție. Căci Revoluția va muta lucrurile în altă parte de cuvînt, mai substanțială. Paralel cu epoca adverbului, dar prelungindu se pînă la noi, se deschidea într adevăr, în cultura europeană, epoca pronumelui personal.
Apăruse eul. Dar cine sînt eu? Și ce înseamnă „noi“? Revoluția o va spune. Hegel o va spune.