Să vezi pe un poet din aceștia cu cașul la gură, când vrea să le spună un sonet altora ce stau în jurul său, să vezi salamalecurile pe care le face tuturora, zicând: ,,Rog pe domniile voastre să asculte un mic sonet pe care l-am faurit azi-noapte, într-o anumită împrejurare, și care, după părerea mea, deși nu face doi bani, are un nu știu ce drăguț!" Și-n timp ce vorbește, își strâmbă gura, își arcuiește sprâncenele și se scarpină în buzunar, și dintre alte o mie de hârtii slinoase și pe jumătate rupte pe care zac alte o mie de sonete, îl scoate pe cel pe care vrea să-l aducă la cunoștință și, în sfârșit, îi dă drumul, pe un ton mieros și izmenit. Și dacă cumva cei ce-l ascultă, de ceapcâni sau de ignoranți ce sunt, nu i-l laudă, zice: ,,Ori domniile voastre n-ați înteles sonetul, ori n-am știut eu să-l spun, așa că va fi bine să-l mai recit o dată, iar domniile voastre să-i acordați mai multă luare-aminte, pentru că sonetul o merită, într-adevar!" Și ce mai apucă să-l recite o dată, cu gesturi noi și cu noi pauze. Să-i vezi apoi criticându-se unii pe alții! Ce să zic despre lătrăturile cățelandrilor moderni împotriva zăvozilor vechi de zile și gravi? Dar despre cei ce murmură despre unele personaje ilustre și excelente, asupra cărora strălucește adevărata lumină a poeziei, și care, luând-o drept alinare și petrecere în multele și gravele lor îndeletniciri, își învederează divinitatea minților și înălțimea conceptelor, în pofida bâjbâitorului ignorant care judecă ce nu știe și detestă ce nu înțelege? Dar despre cel ce vrea să fie prețuită și slavită prostia așezată sub pologuri și ignoranța rezemată de jilțurile de onoare?