agonia russkaia v3 |
Agonia.Net | Правила | Mission | Контакт | Зарегистрируйся | ||||
Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии | ||||||
|
||||||
agonia Лучшие Тексты
■ идут купцы
Romanian Spell-Checker Контакт |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-10-30 | [Этот текст следует читать на // Русском romana] | Submited by Dușan Baiski
1.
„Cine-i?”, am strigat. Sinchu este un străvechi și cunoscut orășel din Taiwan. Pe la mijlocul lui noiembrie vântul nu contenea să mai bată. Fie zi, fie noapte, urechile-mi erau pline de vacarm. Orașul semăna cu o bombă aruncată pe un depozit de țiței. Fumurile negre ale sobelor de încălzit se ridicau deasupra orizontului laolaltă cu nisipul și se învolburau în înălțimi. Sub asaltul vântului, coroanele copacilor se îndoiau până aproape de pământ, tremurau și slobozeau sunete ce-mi perforau urechile. Aceste sunete se nășteau din împletirea crengilor cu frunzele. Pe geamurile bine închise se aduna un strat de praf ce devenea cu fiecare zi tot mai mare. Soarele era aidoma unui ochi omenesc învinețit de pumn, un ochi ce se deschide cu mare chin și care așa, lovit, e neputincios să privească pământul ca mai înainte. Cunosc foarte bine vântul din Sinchu. Până în ziua cu pricina, când s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, trăiam în acest oraș de mai bine de un an de zile. Nu pot spune că, întrucât am trăit aici atât de mult, mi-a schimbat părerea despre vânt. Între timp, omul se învață ușor cu orice boală fizică pe care o poartă mai multă vreme asupra sa. Felul meu de a mă opune vântului a fost în cele din urmă pasiv. În afară de faptul că mă duceam la școală să țin cursuri, eu mă închideam în cameră și parcă mă aflam undeva pe fundul mării, zăvorât într-un submarin. În ziua când a ajuns S’ming, vacanța de iarnă doar ce începuse. După cină, încă nici nu era ora șase, cerul a fost acoperit în mare parte de întuneric. Am aprins lampa și m-am așezat într-un scaun din trestie împletită. Scaunul l-am pus în așa fel încât spătarul îi era întors înspre ușă, astfel că nici n-am auzit bătaia în ușă a lui S’ming. El a întredeschis ușa, iar vântul a pătruns în interiorul încăperii cu întreaga sa putere. Valul de aer rece mi s-a înfipt în spate aidoma unui cuțit. Când m-am întors, am văzut silueta unui om. „Cine-i?”, am strigat. „Un oaspete de departe. Un oaspete din îndepărtatul Taiwan.” „S’ming!”, am exclamat. Într-atât m-a emoționat ivirea neașteptată a vechiului meu prieten, pe care nu l-am mai văzut de multă vreme, încât am sărit iute din scaun. I-am luat valizele și i-am spus: „De ce nu m-ai anunțat întâi prin scrisoare. Trebuia să-mi fi scris mai întâi.” Și-a lepădat paltonul, s-a tolănit în fotoliu și și-a aprins o țigară. Am observat că fața i se înverzise, că obrajii i se scofâlciseră de parcă i le tăiase careva cu briceagul. Pomeții îi erau ieșeau puternic în afară. Pupilele care i se afundaseră mult în orbite erau lipsite de jarul vieții și priveau undeva dinainte. Era vizibil că aproape se ramolise. L-am întrebat: „Te simți rău?” „Da’ de unde”, mi-a răspuns, „sunt doar foarte obosit.” „Cum să nu fii obosit, ai ceva mai mult de patruzeci de ani și ești directorul general al unei mari companii din industria metalurgică. Ai multe întâlniri de afaceri și ședințe de colegiu de conducere, ceea ce nu înseamnă nicidecum ceva puțin.” El nu mi-a răspuns, ci, neaprobându-mi cuvintele, a clătinat din cap. Și atunci și-a închis încet ochii. „Când ai ajuns?” „Azi-dimineață.” „Aaa, te aflii aici deja de o zi întreagă... ai niscaiva treburi?” „Am venit la înmormântare”, mi-a răspuns el îngândurat. Am scos din dulapul de perete un pat pliant. „Tu vei dormi în patul meu”, i-am spus. „Ești efectiv obosit. Mâine vom povesti despre toate cele. Dacă nu te deranjează frigul și intenționezi să faci o baie, doar ce am încălzit o oală de apă.” El mi-a acceptat propunerea și și-a dezmorțit oasele. Din gură i-a căzut o țigară aproape fumată. S-a aplecat, a ridicat-o și s-a îndreptat către baie. Poate baia îl va reîntoarce la starea normală. A ieșit îmbrăcat cu halatul meu, mult mai proaspăt. S-a așezat și a început să-și pieptene părul ud. Dincolo de faptul că lumina era proastă, am putut să văd că aproape un sfert din păr îi încărunțise. „La a cui înmormântare ai venit”, l-am întrebat. „A murit o bătrână.” „N-am auzit niciodată că ai pe-aici vreo rudă sau prietenă.” „Aceasta mi-a fost soție!” Am zâmbit fără să vreau. M-am înecat cu ceaiul pe care tocmai îl beam Cu toate puterile am reținut ceaiul în gură să nu-mi zboare afară. S’ming și cu mine am fost prieteni mai mult de douăzeci de ani. El, de altfel ca și mine, a rămas multă vreme necăsătorit. „Nu fii așa”, mi-a spus S’ming cu seriozitate. A lăsat pieptenele pe masă și a continuat: „Yang S’, dacă vrei să-ți fiu și pe mai departe prieten, te rog să nu mai faci asemenea grimase!” Fața nu-i arătase niciodată astfel. Am deschis gura stupefiat și m-am holbat la el. Se putea vedea limpede că eram puțin speriat și tulburat. „Așa s-a întâmplat”, a oftat el și și-a aprins o a doua țigară. „Am ascuns până acum față de prieteni acest lucru . Acum, când ea a părăsit liniștită această lume, când sufletu-i călătorește prin ceruri, când se întoarce și-și dă seama că eu sunt soțul ei, va plânge oare ea acolo sus? Eeee, Yang S’, știi tu oare de unde sunt eu?” „Din Henan, inima Chinei“. „Exact, din Henan; dar știi tu de unde am fost eu în viața anterioară?” „S’ Ming!” „În viața mea anterioară am fost născut la Sinchun. Până la vârsta de douăzeci și cinci de ani am trăit aici, apoi am murit de tânăr.” „Haide, odihnește-te puțin, ești foarte obosit.” Și-a întors cu tristețe capul într-o parte. Evita lumina lămpii din încăpere, lumina care, deși slabă, îi cădea direct pe chip. A tras puternic fumul de țigară în piept și în cameră a domnit pentru o clipă liniștea. Vântul vuia în continuare și geamurile se cutremurau în răsuflarea lui. „Îmi aduc foarte bine aminte”, îmi spunea cu o voce domoală, „de mic am visat adeseori diverse vise, iar în vis...” 2. „ Yang S’, am uitat să-ți spun, până la venirea mea în Taiwan nu am știut că guijuen are și o altă denumire; se numește longjen. În ținutul meu natal, guijuen este longjen. Doar cei bolnavi și membrii unei foarte bogate familii îl pot consuma. Trebuie să spun că nu sunt un iubitor deosebit de guijuen. Chiar dacă familia mea este înstărită, am mâncat guijuen pentru prima dată atunci când am împlinit douăzeci de ani.” „Ascultă”, i-am spus, „vântul e tot mai tare, trebuie să te culci să te odihnești.” „Să nu crezi că aiurez. În realitate chiar așa s-a ntâmplat. De mic am mâncat terci de orez cu longjen. Îmi aduc aminte cum, în clasa a cincea și a șasea de școală elementară, am visat deseori cum cineva îmi oferă să mănânc acest terci. Terciul de orez cu longjen, asta trebuie să știi, este un fel de terci dulce făcut parcă din zahăr fiert, din guijuen și orez. La început, visul meu a fost neclar. Doar am simțit cum în bezna cețoasă a lumii haotice de dinaintea mea stă o strachină cu mâncare ce mă îmbie să o înfulec. Atunci mă trezeam brusc, simțind efectiv mirosul și gustul acestui fel de mâncare. Acest vis i l-am povestit mamei. „Tu ești un copil mâncăcios”, îmi răspundea întotdeauna mama, zâmbind. „Nu-ți ajunge mâncarea de peste zi, astfel că-ți închipui o poveste cum că mănânci ceva în somn. E dulce terciul? Ce altceva mai există? Hai, spune-mi, ce ai mai mâncat în somn?!” Atunci încă nu știam că acesta este terciul cu longjen, astfel că nu puteam să-i răspund. Dar s-a întâmplat ca, a doua zi de la provocarea mamei, să aud în vis o voce: „Terciul cu longjen este gata, te rog să te servești!” Atunci a fost pentru prima dată când am auzit efectiv de terciul cu longjen. Cu cât înaintam în vârstă,cu atât îmi era din ce în ce mai clar , vocea aceea venea parcă din nori, dintr-o masă încețoșată, care era într-atât de densă încât din pricina ei nu vedeam nici la un deget distanță dinaintea ochilor. Mi se părea că vocea era a unei femei, însă nu puteam să văd nimic. De-atunci, deși nu știam ce este longjen, am știut de terciul de orez cu longjen. Provocările mamei n-au mai durat multă vreme, deoarece m-a auzit ea singură cum plescăi în somn de parcă mâncam terciul acela. S-a gândit că mi-a făcut careva farmece rele și că am căzut sub puterea veunui demon. Între timp, la mine toate celelalte erau în regulă. La școală mi-am onorat cu brio toate obligațiile. Trupul mi-era puternic ca al unui taur. Singurul lucru era că, din timp în timp, auzeam în somn chemarea acelei femei. Chemarea era de fiecare dată tot mai tristă: „Treciul cu longjen este gata, hai și mănâncă!” Doctorii nu au putut să descopere de care anume boală sufăr. Mama s-a dus în mod special pe muntele Sungshan să aducă de acolo un vestit monah-vindecător pentru a scoate din mine demonii care mă asaltau.” I-am ferit încă o țigară. El a aprins-o și a tușit de câteva ori, a luat o gură de ceai, a tușit din nou de câteva ori și și-a închis iarăși ochii. „Poate am răcit”. S’ming s-a oprit pentru o clipă, după care a continuat cu povestea. „Am stat multă vreme la mormântul ei. N-a avut copii. La înmormântare au fost doar groparii. După înmormântare au plecat imediat cu toții. Eu priveam la mormanul de pământ și-mi devenea limpede că ea se odihnește pentru vecie. Siciriul ei și sicriul meu se odihneau în pământ unul alături de celălalt. Vântul puternic îmi înăbușea strigătele, însă cu siguranță că ea auzea cum o strigam.” „S’ming”, i-am spus, „ai temperatură mare, nu mai știi ce spui”. M-am ridicat. „Du-te în pat, S’ming, mâine vom continua povestea.” „Crezi că nu știu ce spun?! Nu-i așa. De asculți până la capăt povestea mea, îți va fi limpede că, în afară de durerea insuportabilă, în sufletul meu totul este absolut normal. Și cum să nu mă doară?” Monahul-vindecător nu a putut să-mi alunge visele. Am început să notez datele când visam acel vis și am descoperit că pe fiecare cincisprezece ale lunii, după calendarul lunar, visez că mănânc terci cu longjen!” „Nebunia lunii pline!”, i-am spus, șocat. S’ming a zâmbit neputincios. A deschis ochii și m-a privit. A scuturat scrumul de la țigară!“ „Nu“, spuse el, „nu am înnebunit, ci doar am mâncat în vis un terci cu longjen. Să nu te sperii. Chiar de-aș fi un nebun de lună plină, astăzi cu siguranță nu te voi ataca.“ „Nu m-am gândit la asta!“, abia am îngăimat eu. „Ani în șir, exact la aceeași oră, visez același vis și visul acesta a devenit parte integrantă a vieții mele. Nu m-am gândit că ar fi vorba de vreo problemă deosebită. În afară de rudele mele cele mai apropiate, nimeni altcineva nu a știut de această taină a mea. Noi doi suntem prieteni vechi, însă nici ție nu ți-am povestit vreodată despre asta, dat fiind faptul că nu era neapărat necesar să discut cu tine despre așa ceva. Reacția ta de adineaori este un argument la faptul că am avut dreptate în a nu-ți spune. Între timp, visul meu a devenit tot mai complicat. La fel ca mai înainte, nu era doar o nehotărâre haotică. Dinaintea mea se întindea un oraș vechi pe care nu l-am mai văzut niciodată înainte, însă un oraș în care picioarele mele cunoșteau drumul. De parcă m-am reîntors în ținutul natal din care nu am lipsit decât numai vreo trei zile. M-am oprit dinaintea unei porți vopsite în galben, a cărei vopsea deja se scorojise. După care am trecut de ea fără pic de șovăială și am intrat în casă. În încăpere era rece și umed, iar camera, goală. În ea se găsea doar o masă, iar pe masă se afla un castron de terci cu longjen care aburea.“ M-am holbat la el și am ascultat în continuare. „Nu știu dacă este la fel și la alții, dar la mine așa a fost. Eu m-am unit cu propriul vis. De fiecare dată când mă uit la calendarul lunar și văd data de cincisprezece ale lunii, mă culc devreme în pat pentru a mă scufunda liniștit în somn. Eee, Jung S’, ce este la urma-urmei realitatea și ce este iluzia?“ „ Te-ai dus, S’ming, la doctor la consultație? Poate suferi de neurastenie“, i-am spus. „Mi-ar place să fie așa, dar nu e. Cu mine totu-i în regulă. Am o carieră deosebit de plină de succes. Ceea ce-ți povestesc acum este experiența mea de treisprezece ani acumulată în treisprezece minute, de aceea ai impresia că mă aflu sub puterea acestui vis. De fapt, visul acesta nu mi-a creat probleme deosebite, ci, dimpotrivă, a făcut ca sufletul meu să aibă liniște. Se întâmpla să treacă ceva timp și, pentru o noapte, să am pace din partea viselor. Totul până nu mi-a murit mama. Atunci m-am mutat în Taiwan. Iar visul acesta mă reîntorcea în copilărie.“ „Îl mai visezi și acum?“ „Nu!“, mi-a spus. „Când a încetat să ți se mai arate?“ „Ieri!“ „A încetat așa, dintr-o dată? Ai avut ceva presimțiri?“ S’ming a inspirat adânc. A aruncat în scrumieră țigara pe care-o ținea între degete și a turnat peste ea un pic de ceai. Jăratecul acesteia se stinse sfârâind. Rămas fără izvorul său, firul subțire de fum se ridica încet. Se urcă și dispăru fără urmă. Vântul încă mai lovea în geamuri. Am luat termosul și am turnat în ceștile de ceai. „Se poate spune că a încetat brusc, dar se poate spune și că nu.“ El vorbea tărăgănat. „Mai devreme eu am crezut că voi visa acest vis întreaga viață, dar nu m-am așteptat... eh, Jung S’, nu m-am așteptat. Asta s-a întâmplat în toamna celui de-al cincilea an de când m-am mutat în Taiwan. Eram deja avansat în chemarea mea de acum. Am venit în Sinchu pentru a aduna fier vechi. E pentru prima dată când părăsesc Taipeiul de când am venit în Taiwan și acum mi-e pentru întâia oară când vin la Sinchu. Am ajuns spre seară și am tras la cel mai apropiat hotel. Îmi aduc bine aminte că, a doua zi, dimineața devreme, am ieșit să iau micul dejun. Pe calendarul din hol scria cu litere mari că ne aflam în ziua a cinsprezecea a calendarului lunar. Nu am dat o prea mare atenție acestui lucru. În afara faptului că mă aflam în tren, pe vapor, la hotel, acest vis mi se arăta chiar și în pustiu, iar eu priveam liniștit la această situație. De cum am ieșit din hotel, am pornit într-o scurtă plimbare. Și, inevitabil, am rămas foarte suprins. Chiar de-ar fi trăsnit dinaintea mea din cerul senin și nu m-aș fi neliniștit atât de mult. Dintr-o dată am simțit că am fost cândva pe-aici!“ 3 „Ai fost pe-aici?“, i-am pus eu o întrebare prostească. Þinea ceașca de ceai cu amândouă mâinile, în vreme ce privirea-i era fixată pe ochiurile întunecate ale ferestrei. Părea că le va străpunge cu privirea și-și va lua zborul taman înspre câmpiile sălbatice. „Bineînțeles că nu am fost“, zise, „mi-e acum pentru întâia oară când vin la Sinchu. Când am pornit la plimbare de la hotel, am vrut să dau peste niște restaurante micuțe, unde se vinde lapte de soia, ori vreun locșor unde să-mi iau micul dejun. Deodată am observat că ulițele Sinchu-ului, care trebuiau să-mi fie necunoscute, îmi erau ușor de recunoscut. Eh, Jung S’, dintr-o dată am fost convins că am fost cândva pe-aici. Num mă înșel câtuși de puțin, deci am fost pe-aici. În caz contrar, nu aș fi simțit că locul acesta mi-e atât de drag. Dar când anume să fi fost eu pe-aici? Am trecut de prima răscruce, unde cu siguranță că se găsește un leu de piatră, da. Am trecut de el, cu siguranță, pentru că aici se găsește o poartă pe jumătate căzută și un copac banjam cu un trunchi deosebit de gros. Și chiar așa a și fost. Mi-am continuat mersul. Aici trebuia să o cotesc, da așa este. Atunci mi-am dat în sfârșit seama – am mai fost pe-aici, am fost în vis. Orașul din visul meu era Sinchu. Iar eu mă aflam efectiv în propriul meu vis.“ „ S’ming!“, am mormăit eu. „Nu-ți fă griji pentru mine, asta s-a întâmplat cu trei ani în urmă. Atnci am renunțat la ideea să mai iau micul dejun. Curiozitatea m-a determinat să fac asta. Am continuat să merg înainte, din amintire, și efectiv am dat de poarta aceea vopsită în galben.“ „Chiar există poarta aceea?“, l-am întrerupt eu. „Da“, continuă el să povestească, „această poartă este la fel cu poarta mea din vis. Am șovăit instinctiv. Îmi era chiar teamă. Ușa era bine închisă, iar pe trepte se vedeau grămăjoare de frunze căzute. În locurile unde se scorojise vopseaua se adunase mult praf. Un păianjen își țesea chiar atunci o plasă lângă grinda de deasupra porții. Nu m-am putut hotărî ce anume să fac. Am vrut de câteva ori să mă întorc și să plec, dar știam în același timp că acest lucru era imposibil. Răspunsul la taina ce dura de treizeci de ani se afla în fața mea și trebuia să-l găsesc. Chiar de ar fi existat un mare pericol, eu trebuia să intru. După șovăieli și rețineri am bătut în poartă. Ușa mi-a fost deschisă de o bătrână cu păr lung și cărunt. Nu se folosea de cârjă, dar a obosit până mi-a deschis, iar trupul i s-a legănat puțin. Era uscățivă, șubredă și slabă. Sărăcia îndelungată făcuse ca toate hanele ei să fie zdrențuite și pe deasupra deosebit de murdare. Nu mă așteptam să mă întrebe ce fac aici și de aceea am și pășit imediat înăuntru. Ea m-a urmat tulburată. Era întrucâtva speriată din cauza apariției unui oaspete neașteptat și nechemat. Când am pătruns înăuntru, am văzut că ea lipise pe ușă ceva ce aducea a hârtie. În clipa aceea am observat că pe perete se afla agățată o fotografie mărită. În ea, un tânăr frumos. După îmbrăcăminte se vedea că purta un croi de prin anii primei Republici (1912), cu un guler înalt și nasturi din bumbac. Fotografia era deja îngălbenită de vreme, iar unul din colțuri chiar decolorat. Pe masă, în fața fotografiei, se găsea un altar de jerfe cu terci de orez cu longjen, care încă mai aburea!“ Am vrut să-l chestionez pe S’ming de ce nu a întrebat-o imediat pe bătrână, însă el îmi făcu semn cu mâna să tac. „Bineînțeles că am vrut s-o întreb. I-am spus că sunt noul funcționar zonal care verifică domiciliul cetățenilor. În cele din urmă ea m-a crezut. Atunci am întrebat-o cine era acel băiat din fotografie. ‘Soțul meu’, mi-a răspuns. ‘Și unde se află el acum?‘ ‘A murit când avea douăzeci și cinci de ani. S-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit. De atunci au trecut patruzeci și unu de ani.‘ Cuvintele ei m-au făcut să mă cutremur, Jung S’. Exact în anul acela eu însumi împlinisem patruzeci și unu de ani. ‘E cumva terci de orez cu longjen ceea ce se află pe altar?‘ Cuvintele mele au făcut ca pupilele-i uscate să primească din nou strălucirea de la început. Trupul ei, ce era atât de fragil încât părea că se va spulbera la o simplă atingere, a primit deodată forță. S-a apropiat de masă cu pași domoli, a privit cu niște ochi plini de tandrețe la tânărul din fotografie și mi-a spus cu multă blândețe: ‘Da, domnule, cât a fost viu cel mai mult i-a plăcut să mănânce terci de orez cu longjen. Pămânii nu i-au fost sănătoși. De aceea mânca așa ceva în fiecare zi. Îmi amintesc că în ziua când a murit și-a pus capul pe umărul meu. Cu o mână l-am ținut pe după umeri, iar cu cealaltă l-am hrănit. Lacrimile-mi cădeau în lingură. El doar și-a ridicat capul și a zâmbit. Atunci a închis ochii și așa s-a stins.‘ ‘Anul acela abia ce am împlinit nouăsprezece ani. Abia se făcuseră patru ani de căsătorie‘, a spus. ‘Mă jur, domnule, pe tot ce e pe această lume, că n-a existat nici o pereche care să se fi iubit atât de mult ca noi. Fiecare tuse a lui îmi provoca tremuratul inimii, dar el a murit.‘ În vreme ce spunea asta, am observat o altă fotografie, agățată pe un alt perete. Era o fotografie cu ei amândoi, în care femeia tânără, cu un chip luminos, zâmbea fericită. Avea un breton popular în primii ani ai Republicii (1912). Acesta-i cădea blând pe frunte. Nu doar că avea o frumusețe fermecătoare, ci și o atractivitate inexplicabilă. Această femeie tânără, care arăta precum o floare, ca un jad, s-a transformat în doar patruzeci și unu de ani într-o femeie bătrână. Când îmi luam rămas bun de la ea, aproape că m-am împleticit în mers. Am înțeles într-o clipă totul. Acel tânăr eram eu însumi. Eu eram perechea ei de căsătorie. Eu am murit pe umărul ei. Eu am înșelat-o. În zilele care-au urmat m-am gândit să-i dăruiesc bani pentru a-și trăi mai ușor zilele bătrâneții. Însă nu puteam găsi prilej pentru asta. Astfel că doar am amânat acel moment. Totul până alaltăieri. Alaltăieri a fost ziua de cincisprezece ale lunii, iar eu nu am visat acel vis. Am simțit că s-a întâmplat ceva. M-am grăbit să ajung la Sinchu. Și, efectiv, ea era deja moartă. A murit lângă sobă, în vreme ce pe foc gâlgâia aproape fiert terciul de orez cu longjen. 4 „ Jung S’“, mi-a spus, „sunt foarte obosit.“ Nu știam ce cuvinte să aleg pentru a-l liniști. L-am ajutat să se ridice din fotoliu și să se culce în pat. Era ca un biet orfan. Fața i s-a afundat în pernă. |
Индекс
|
||||||||
Дом литературы | |||||||||
Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Политика публикации и конфиденциальность