Oscar Wilde afirma undeva că oamenii de condiție modestă simt nevoia să comită crime, pentru că crima le oferă senzațiile puternice pe care nouă, celorlalți, ni le oferă arta. Această afirmație a lui poți s-o parafrazezi foarte bine în ceea ce-i privește pe albanezi, înlocuind cuvântul ,,crima" cu ,,război" sau ,,vendeta".Deoarece, ca să fim drepți, printre albanezi sunt puțini criminali obișnuiți. Ei ucid conform unui ritual străvechi.Gjakmarrja lor este ca o piesă de teatru scrisă după toare regulile tragediei antice, cu prolog, cu un dramatism aflat într-un crescendo permanent și cu un epilog ce nu poate fi conceput fără moarte. Gjakmarrja lor este ca un taur turbat, care face prăpăd când e lăsat liber. Și totuși, ei îl împodobesc cu un fel de panglici colorate, conform ritualului lor, astfel încât, atunci când taurul este lăsat liber să ucidă, să simtă, împreuna cu gustul morții, și o mare satisfacție estetică.
Generalul asculta cu atenție.
- Viața albanezului, continuă preotul, e ca un spectacol regizat după niște canoane străvechi. El trăiește și moare ca și când ar fi pe scenă, cu o singură diferență: scena acestui spectacol este creasta muntelui sau ponorul, unde el își trăiește viața în libertate deplină. Adesea moare, dar nu pentru că ar avea vreun motiv, ci pentru că trebuie să se conformeze regulilor. Viața, care încolțeste din atâta durere și jale pe aceste plaiuri, viața pe care n-o poate doborâ nici frigul, nici foametea și nici asprimea muntelui, se termină brusc din pricina unei vorbe nelalocul ei, a unei glume exagerate sau a unei priviri mai aprinse aruncate femeii altuia. Gjakmarrja pornește adesea fără pic de pasiune, dar numai pentru că așa o cere obiceiul. Chiar și atunci când ucigașul își lichidează victima, el nu face altceva decât să aplice unul dintre articolele străvechiului cod cutumiar.
Aceste articole li se incurcă toată viața printre picioare ca niște funii, până într-o zi, când, nemaiputându-se elibera din ele, cad la pământ și nu se mai ridică. Așa că, în decursul întregii lor istorii, albanezii n-au făcut altceva decât să joace o piesă de teatru însângerată.

*

Știți de cine îmi amintește mie acest popor? De niște animale sălbatice care, când simt pericolul, înainte să atace, se încordează la maximum, își contractă mușchii și stau cu toate simțurile la pândă. Precum se pare, poporul acesta a fost deseori în apropierea pericolului și lucrul acesta a devenit un fel de a doua natura a lui.