Rabinul nu spune cât era de afurisită și plângăreață,
fragilă și vorace, dezordonată, fără glas și fără folos,
la capătul frânghiei prea lungi. El n-a stat vreodată alături de ea
ca o statuie în vreme ce vocile de radio o chemau de la Domnul.
El nu spune cum dansa mambo cu mătura ei,
clătinându-se, balansându-se, și cum suspina în amurguri,
până ce noi ne întorceam de la școală ca să o hrănim. Ea nu l-a înspăimântat niciodată,
nici nu s-a înclinat ca să-l sărute, înfrigurată și moale ca un burete,
nu i-a strâns vreodată mâna, un os alb zăvorând ușile, lăsând jaluzelele. Ea nu i-a trimis
niciodată gândaci în scrisori, el n-a văzut-o vreodată căzută pe scări, moartă și trează.
Nu i-a privit niciodată murmurul și plânsul, el n-a văzut vreodată plasele de păianjen în care citea semnele că viața ei se terminase, cu mult înaine
de plecarea soțului speriat, cu mult înainte
ca ei să o arunce într-o cutie, înaintea copiilor răsuciți
unul către celălalt, de când nu au învățat niciodată să se roage.
de ar trebui să mă gândesc la ea, dacă aș putea petrece clipa ei pe pământ,
voi spune că ea era una din micile sculpturi ale lui Dumnezeu,
polizată de glazură, una pe care vântul a suflat-o de pe raft.



( trad. Liviu Ofileanu )