Seară spartă,
pahare sparte în jurul mesei,
duruitoarele bătăi de tobă ale unei zile însorite,
cu voci, cu praf.
Amintirea nădușită înșfacă agrafele-i de păr.

Patul de lemn se împotrivește somnului.
Invalidul își izbește cârjile de trotuar.

Sub tine, un gol. Îl încerci cu piciorul.
Cine-l locuiește? Piatra se face jilavă.
Nu e nimeni. Ultima țigară planând
pe oboseală, ultima strofă
pe norii de fum umflandu-și sacii până pleznesc.

Și apoi, miezul nopții, aceeași tobă
trezește iarăși paznicii din somn.
Cine-i aici? Ce s-a-ntâmplat?
Îmbrățișăm spada
ca pe-o femeie pe o saltea trențuită,
cu mâini înghețate
că pe-o femeie neiubită vreodată.

traducere Petre Stoica