agonia
russkaia

v3
 

Agonia.Net | Правила | Mission Контакт | Зарегистрируйся
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Тексты того же автора


Переводы этого текста
0

 Комментарии членов сайта


print e-mail
Просмотревшие: 4248 .



Ubik
проза [ ]
Eu sunt viu, iar viu sunteți morți

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
по [Philip_K._Dick ]

2010-05-11  | [Этот текст следует читать на // Русском romana]    |  Submited by Cont șters



Prieteni, este vremea să facem curățenie; foarte curând punem în vânzare toți Ubik pe care-i avem, si¬lențioși și electrici, la prețuri avanta-joase. Da, soldăm toate articolele noastre. Și nu uitați: oricare Ubik din lotul nostru a fost folosit numai con¬form instrucțiunilor.


UNU

ÎN NOAPTEA DE 5 IUNIE 1992, la ora trei treizeci a.m., sim¬bolul corespunzând primului telepat al Sistemului Solar dispăru de pe harta amplasată în birourile lui Runciter Associates din New York City. Acest lucru făcu ca videofoanele să înceapă imediat să sune. Or¬ganizația Runciter pierduse urma prea multor esperi de-ai lui Hollis, în ultimile două luni; această dispariție era cea care umplea paharul.
― Domnule Runciter? Îmi pare rău că vă deranjez...
Tehnicianul din schimbul de noapte, de serviciu în camera hăr¬ților, tuși nervos, în vreme ce capul mare, neîngrijit, al lui Glen Run¬citer se apropie, invadând ecranul videofonului.
― Am primit aceste știri de la unul dintre inerțialii noștri. Numai puțin, să verific.
Cotrobăi printr-un vraf dezordonat de benzi, provenind de la în-registratorul ce primea mesajele.
― Raportul este de la domnișoara Dorn; așa cum poate vă mai amintiți, l-a urmărit până la Green River, Utah, unde...
Somnoros, Runciter mormăi răgușit:
― De la cine? Doar nu crezi că pot ține minte tot timpul ce telep sau ce precog urmărește fiecare inerțial?!
Își netezi, cu o mișcare a mâinii, claia de păr gri ciufulit și sârmos.
― Sări peste restul și spune-mi care dintre tipii lui Hollis lipsește acum.
― S.Dole Melipone, zise tehnicianul.
― Ce-e? A dispărut Melipone? Te ții de bancuri.
― Nici vorbă, îl asigură tehnicianul. Edie Dorn și alți doi inerțiali I-au urmărit până la un motel numit „Lanțurile Experienței Erotice Polimorfe" ― o structură subterană, de șaizeci de unități, care oferă tot ceea ce este necesar unor oameni de afaceri și prostituatelor lor, când nu vor să fie deranjați. Edie și colegii ei n-au crezut că Melipone este în misiune, dar, tocmai pentru a fi siguri, l-am trimis pe unul din¬tre telepații noștri, domnul G.G. Ashwood, ca să-l sondeze. Ashwood a descoperit că mintea lui Melipone era apărată de un câmp de bruiaj, așa încât n-a putut face nimic; ca urmare s-a întors în Topeka, Kansas, unde investighează în prezent o nouă posibilitate.
Runciter, mult mai treaz acum, își aprinsese o țigară; cu bărbia în mână, stătea posomorât, în vreme ce fumul plutea prin dreptul sca-nerului situat în partea corespunzătoare lui a circuitului bi-canal.
― Ești sigur că telep-ul era Melipone? Se pare că nimeni nu știe cum arată; probabil că în fiecare lună folosește o matriță facială di¬ferită. Ce-i cu câmpul lui?
― L-am rugat pe Joe Chip să meargă la fața locului și să testeze magnitudinea și valoarea minimă a câmpului generat în zona mote¬lului „Lanțurile Experienței Erotice Polimorfe". Chip spune că a în¬registrat, la maximum, 68,2 unități bir de aură telepatică ― cifră pe care, dintre toți telepații cunoscuți, numai Melipone o poate produce. Deci, termină tehnicianul, am amplasat pe hartă stegulețul de identi¬ficare pentru Melipone. Și-acum omul... mă rog, stegulețul... a dis¬părut!
― Te-ai uitat pe podea? Sau în spatele hărții?
― A dispărut din punct de vedere electronic. Omul pe care îl re¬prezintă nu se mai găsește pe Pământ, nici, după câte ne putem da seama, pe vreuna dintre lumile-colonie.
― O voi consulta pe răposata mea soție, spuse Runciter.
― E miezul nopții. Moratorium-urile sunt închise în clipa asta...
― Nu și în Elveția, zise Runciter, cu un zâmbet aducând mai cu¬rând cu o grimasă, ca și cum un dezgustător fluid nocturn s-ar fi stre¬curat până în gâtul său îmbătrânit. Salut!
Închise videofonul.
Ca propietar al Moratoriumului Preaiubitei Frății, Herbert Schoenheit von Vogelsang venea, bineînțeles, Ia serviciu, întotdeauna înaintea angajaților săi. În acest moment, când clădirea rece și plină de ecouri tocmai se trezea la viață, un preot cu înfățișare îngrijorată, cu ochelari aproape opaci și cu un blazer din blană de pisică, purtând pantofi galbeni, cu botul ascuțit, aștepta la ghișeul de recepție, având în mână un cec-cerere. În mod evident, venise să-și întâmpine o rudă aflată în vacanță. Ziua Reînvierii ― vacanța în care semi-viii erau în mod public celebrații ― stătea să înceapă; în curând, se va produce înghesuiala.
― Da, domnule, îi spuse Herbert, cu un zâmbet afabil. Mă voi ocupa personal de talonul dumneavoastră.
― E vorba de o doamnă mai în vârstă, spuse clientul. Cam de opt¬zeci de ani, micuță și veștejită. Bunica mea!
― O clipă, numai!
Herbert se întoarse la fișier pentru a căuta numărul 3054039-B. Se spunea acolo că persoanei respective îi mai rămăseseră numai 15 zile de semi-viață. Nu prea mult, reflectă el; cu gesturi mecanice, lipi un amplificator protofazon de capacul din plastic transparent al coș¬ciugului, îl reglă și ascultă pe frecvența corectă, așteptând indicații despre activitatea cerebrală.
Foarte încet, o voce venită din difuzor spuse:
― ...și atunci Tillie și-a scrântit glezna și am crezut că nu se va mai face niciodată bine; a fost atât de lipsită de minte, în privința asta, dorind ca imediat să înceapă să meargă...
Mulțumit, deconectă amplificatorul și luă legătura cu un tip de la sindicat, ce urma să îndeplinească sarcina efectivă de-a o transporta pe 3054039-B în salonul de consultații, unde clientul avea să fie pus în legătură cu bătrâna doamnă.
― Ați verificat-o, nu-i așa? întrebă clientul, în vreme ce plătea poscreditele datorate.
― Personal, răspunse Herbert. Funcționează perfect.
Apăsă o serie de comutatoare, apoi se dădu înapoi.
― O Zi a Reînvierii Fericită, domnule!
― Mulțumesc.
Clientul se așeză cu fața spre sicriul care începuse să scoată aburi din învelișul său frigorific; își puse un receptor la ureche și vorbi tare în microfon:
― Flora, draga mea, mă auzi? Cred că eu te pot auzi deja. Flora?
„Când voi muri", își spuse Herbert Schoenheit von Vogelsang, „cred c-o să las prin testament moștenitorilor mei să mă învie o sin¬gură zi în fiecare secol. În felul acesta, voi observa soarta întregii omeniri." Asta înseamnă un cost de întreținere destul de ridicat pentru moștenitori ― și știa unde va duce un asemenea lucru. Mai devreme sau mai târziu, moștenitorii lui se vor răzvrăti, îi vor scoate corpul din învelișul frigorific și ― doamne ferește! ― îl vor îngropa.
― Îngroparea este ceva barbar, mormăi, cu voce tare, Herbert. Ră¬mășiță a originilor primitive ale culturii noastre.
― Da, domnule, fu de acord secretara, de la mașina sa da scris.
În salonul de consultații, mai mulți clienți comunicau acum cu rudele lor semi-vii, într-o tăcere plină de emoții, așezați, cum erau, la distanțe egale, fiecare cu coșciugul propriu. O priveliște liniștită, acești credincioși, veniți în mod regulat, pentru a-și aduce omagiul. Transmiteau mesaje, știri despre ceea ce se întâmpla în lumea din afa¬ră; îi înveseleau deci, pe triștii semi-vii, în rarele lor intervale de ac¬tivitate cerebrală. Și... și îl plăteau pe Herbert Schoenheit von Vogel¬sang. Era o afacere profitabilă, să conduci un moratorium!
― Tatăl meu pare puțin cam slăbit, spuse un tânăr, atrăgându-i atenția lui Herbert. Mă întreb dacă ați putea să-l verificați pentru o clipă. V-aș fi recunoscător...
― Bineînțeles, spuse Herbert, însoțindu-l pe client de-a lungul sa-lonului, către ruda sa decedată.
Fișa acestuia arăta că nu-i mai rămăseseră de trăit decât câteva zile; lucrul explica, de altfel, și slaba activitate cerebrală. Cu toate acestea... Răsuci la maximum butonul amplificatorului protofazon, și vocea semi-viului se auzi un pic mai tare în căști. E aproape terminat, gândi Herbert. I se păru extrem de evident că fiul nu voia să vadă fișa, că nu-l interesa nici faptul că legătura cu tatăl său slăbea conti¬nuu. Așa că Herbert nu spuse nimic; pur și simplu se îndepărtă, lă-sându-l pe fiu să comunice cum o putea. De ce să-i spună că aceasta era, probabil, ultima dată când mai venea aici? Oricum, va afla totul destul de curând...
Pe platforma de încărcare din spatele moratoriumului, apăruse, acum, un camion; doi bărbați săriră din cabină, purtând uniformele familiare, de un albastru-deschis. Transporturi și Livrări Interplane¬tare Atlas, observă Herbert. Aduceau vreun alt semi-viu care tocmai murise, ori veniseră să ridice pe vreunul care-și dăduse sufletul cu adevărat. Fără să se grăbească, porni în direcția lor, pentru a-i supra¬veghea; în acea clipă, însă, îl chemă secretara.
― Herr Schoenheit von Vogelsang, îmi pare rău că vă întrerup me-ditația, dar un client dorește să asistați la reînvierea rudei sale.
Vocea femeii căpătă o colorație specială, atunci când spuse:
― Clientul este domnul Glen Runciter, venit aici tocmai din Con-federația Nord Americană.
Un bărbat mai în vârstă, înalt, cu mâini mari și mers rapid, cu pași agili, se apropie de el. Purta un costum Dacron, multicolor, la-vabil, un brâu tricotat și o cravată pastelată, foarte șic. Capul său, ma¬siv ca al unui motan, era parcă puțin împins în afară, așa cum privea cu niște ochi ușor ieșiți din orbite, rotunzi, calzi și foarte vioi. Run¬citer păstra pe figură o expresie profesională de bun-venit, o atenție trează, care se fixă asupra lui Herbert, apoi, aproape imediat, îl depăși, ca și cum Runciter ar fi început deja să se gândească la niște eveni¬mente viitoare.
― Ce mai face Ella? spuse cu voce asurzitoare Runciter, de parcă glasul i-ar fi fost amplificat în mod electronic. E gata să poarte o dis¬cuție? N-are decât douăzeci de ani; ar trebui să fie într-o formă mai bună decât suntem noi.
Râse încetișor, dar ăsta era un lucru abstract. Întotdeauna zâmbea și întotdeauna râdea, vocea sa bubuia continuu, înăuntrul său însă nu băga niciodată în seamă pe nimeni, corpul îi era cel care zâmbea, sa¬luta și dădea mâna. Nimic nu-i atingea mintea, rămasă undeva, de¬parte; rezervat, dar amabil, îl târî pe Herbert cu el, mergând cu pași mari spre nișele înghețate în care cei semi-vii, inclusiv soția sa, stăteau întinși.
― A trecut ceva timp de când n-ați mai fost pe-aici, domnule Run¬citer, spuse Herbert; nu-și putea reaminti datele de pe fișa doamnei Runciter, nici câtă semi-viață îi mai rămăsese.
Runciter, cu mâna sa mare, împingându-l din spate pe Herbert pentru a-l face să meargă mai repede, spuse:
― Este un moment foarte important, von Vogelsang. Noi ― aso¬ciații mei și cu mine ― suntem implicați într-o treabă ce depășește ori¬ce înțelegere rațională. Nu am libertatea să fac dezvăluiri în acest sta¬diu, dar considerăm în prezent situația amenințătoare, deși nu lipsită totuși de speranță. În nici un caz, nu trebuie să disperăm. Unde este EUa?
Se opri uitându-se rapid împrejur.
― O voi aduce din alveola sa, aici, în salonul de consultație, spuse Herbert; în mod normal, clienții nu aveau voie în zona de depozitare. Aveți cecul-cerere înseriat, domnule Runciter?
― Pentru Dumnezeu, nu, spuse Runciter. L-am pierdut, acum câ¬teva luni. Dar o cunoașteți pe soția mea; o puteți găsi. Ella Runciter, în vârstă de vreo douăzeci de ani. Părul șaten și ochii căprui.
Se uită cu nerăbdare împrejur.
― Dar unde se află salonul? De obicei, era amplasat undeva un-de-l puteam găsi...
― Condu-l pe domnul Runciter în salonul de consultație, îi spuse Herbert unuia dintre angajații săi ce-și făcea de lucru pe acolo, curios să vadă cum arăta propietarul unei organizații anti-psi, renumită în întreaga lume.
Aruncând o privire în salon, Runciter zise, pe un ton de reproș:
― E plin. Nu pot vorbi acolo cu Ella.
Se luă după Herbert, înspre locul unde se găseau dosarele moratoriumului.
― Domnule von Vogelsang, spuse, ajungându-l pe acesta din urmă și lăsându-și, încă o dată, laba lui uriașă pe umărul bărbatului; Herbert îi simți greutatea mâinii, vigoarea sa persuasivă.
― Nu există un sanctum sanctorum mai discret, pentru comunicări confidențiale? Ceea ce am de discutat cu soția mea, Ella, este o ches¬tiune pe care noi, cei de la Runciter Associates, nu suntem pregătiți, în prezent, s-o dezvăluim lumii.
Dominat de repezeala din vocea și înfățișarea lui, Herbert se trezi bâlbâind în grabă:
― Pot să vă pun la dispoziție, pentru a vă întâlni cu doamna Run¬citer, unul dintre birourile noastre, domnule.
Se întrebă ce se întâmplase oare, ce presiuni îl forțează pe Run¬citer să iasă din teritoriul său, pentru a face acest pelerinaj întârziat la Moratoriumul Preaiubitei Frății, pentru a-și manevra, cum atât de brutal se exprimase, soția semi-vie. O criză de afaceri, presupuse el. În ultima vreme, anunțurile publicitare ale diferitelor instituții de aver¬tizare anti-psi, de la TV și din homeoziare, își urlaseră prea insistent predicile. Apărați-vă intimitatea, tot repetau anunțurile, din oră în oră, în toate mijloacele de informare în masă. Vă interceptează, oare, vreun străin? Sunteți, într-adevăr, singuri Asta în ceea ce-i privește pe telepați... apoi, grija bolnăvicioasă în legătură cu precognitivii. Sunt acțiunile dumneavoastră prevăzute de cineva pe care nu l-ați în¬tâlnit niciodată? De cineva cu care n-ați vrea să faceți cunoștință și pe care nu l-ați invita în casă? Lăsați deoparte neliniștea; luând le¬gătura cu cea mai apropiată organizație de avertizare, vi se va spune mai întâi dacă sunteți cu adevărat victima unor intruziuni neautorizate, apoi, la indicațiile dumneavoastră, vor fi făcute imposibile toate aces¬te intruziuni ― la un preț modic.
„Organizații de avertizare". Îi plăcea termenul; avea demnitate și era foarte potrivit. Știa asta din propria-i experiență; în urmă cu doi ani, un telepat se strecurase între angajații moratoriumului său, din niște rațiuni pe care nu le descoperise niciodată. Probabil, pentru a urmări confidențele dintre semi-vii și vizitatorii lor; ori, poate, pe acelea ale unui anume semi-viu ― oricum, un cercetaș de la una dintre organizațiile anti-psi a detectat câmpul telepatic și Herbert a fost în¬științat despre eveniment. Ca urmare a semnării de către el a unui con¬tract, a fost trimis un anti-telepat care s-a instalat în interiorul mora¬toriumului. Telepatul nu a fost localizat, în schimb a fost neutralizat, exact așa cum promiseseră anunțurile publicitare TV. Și astfel, tele¬patul învins a plecat, în cele din urmă. Acum, moratoriumul său scă¬pase de orice fel de esper și, pentru a fi sigură că lucrurile vor rămâne tot așa, organizația de avertizare anti-psi îi supraveghea în mod cu¬rent, o dată pe lună, instituția.
― Vă mulțumesc foarte mult, domnule Vogelsang, spuse Runciter, urmându-l pe Herbert printr-un birou exterior, în care lucrau niște funcționari, până într-o cameră interioară, goală, mirosind a micro-documente îngălbenite și nefolositoare.
Bineînțeles, își spuse gânditor Herbert, i-am crezut pe cuvânt că un telepat se strecurase acolo; mi-au arătat diagrama pe care o obți¬nuseră, considerând-o drept dovadă. Poate că o falsificaseră, poate că făcuseră diagrama în propriile lor laboratoare. Iar eu i-am crezut pe cuvânt că telepatul a plecat; el a venit, el a plecat ― și eu am plătit două mii de poscredite! Era posibil ca organizațiile de avertizare să fie, de fapt, niște escrocherii? Să susțină că există o cerere pentru ser¬viciile lor, când, uneori, această cerere nu exista cu adevărat?
Cumpănind bine totul în minte, porni încă o dată spre locul unde se aflau dosarele. De data asta, Runciter nu-l urmă; în schimb se mișcă făcând mult zgomot, așezându-și cât mai confortabil corpul uriaș în cuprinsul unui scaun pirpiriu. Runciter oftă și Iui Herbert i se păru, dintr-o dată, că bătrânul atât de bine clădit era obosit, în ciuda energiei pe care-o afișa de obicei.
Îmi închipui că atunci când te trezești astfel înzestrat, hotărî Her¬bert, trebuie să te porți într-un anume fel; trebuie să pari mai mult decât o ființă omenească, având totuși slăbiciunile obișnuite. Probabil că trupul lui Runciter conține vreo duzină de artiforguri ― organe ar¬tificiale grefate în locul aparatului său fiziologic, în momentul în care cele originale, adevărate, nu mai merseseră. Știința medicală, presu¬puse el, oferă materialul de bază, restul este dat de puterea minții lui Runciter. Mă întreb, câți ani o avea? Nu mai poți să te iei după cum arată, mai ales după nouăzeci de ani.
― Domnișoară Beason, își instrui el secretara, localizeaz-o pe doamna Ella Runciter și adu-mi numărul de identificare. Să fie dusă în biroul 2 ― A!
Luă loc în fața ei, oferindu-și o priză de tutun Fribourg & Treyer Princes, în vreme ce domnișoara Beason începu relativ ușoara sarcină de a-i da de urmă soției lui Glen Runciter.



Cel mai bun mod de a cere o bere este să strigi: Ubik. Făcută din hamei selecționat și apă de cea mai bună calitate, învechită cu încetul, pentru o aromă perfectă, Ubik este alegerea națională nr.1 în materie de bere. Se fabrică numai în Cleveland.

DOI

ÎN PICIOARE, în coșciugul său transparent, înfășurata într-un efluviu de ceață înghețată, Ella Runciter stătea cu ochii închiși și cu mâinile permanent ridicate către fața ei impasibilă, Trecuseră trei ani de când Glen n-o mai văzuse pe Ella; bineînțeles, nu se schimbase de loc între timp. Iar de-acum nu se va mai schimba niciodată, cel puțin nu în ce privește partea fizică, exterioară. Dar cu fiecare trezire la semi-viața activă, cu fiecare întoarcere la activitatea cerebrală, ori¬cât de redusă, Ella murea într-o oarecare măsură. Timpul ce-i mai ră¬măsese se scurgea precum o bătaie de inimă din ce în ce mai slabă și mai rară.
Cunoașterea acestui lucru explica de ce Runciter nu îndrăznea s-o readucă la viață mai des. Bărbatul raționa în felul următor: că acest lucru o condamna, că a o reactiva constituia un păcat față de ea. Cât despre dorințele femeii, exprimate înainte de moarte și cu ocazia pri¬melor întâlniri din perioada semi-vieții ― toate acestea deveniseră ex¬trem de nebuloase în mintea lui. Oricum, el știa mai bine ce-i de făcut, fiind de patru ori mai bătrân decât Ella. Ce dorise ea? Să continue să funcționeze împreună cu Glen în calitate de copropietara a lui Run¬citer Associates; oricum, ceva în genul ăsta. Ei bine, îi împlinise această dorință. De exemplu, acum. Și de vreo șase sau șapte ori în trecut. O consulta la fiecare criză prin care trecea organizația. Așa fă¬cea și în acest moment...
La dracu', cu sistemul lor de căști, mormăi el, potrivindu-și dis¬cul de plastic în partea laterală a capului. Și microfonul ăsta; toate -impedimente pentru o comunicare naturală. Se simțea nerăbdător și stânjenit, în vreme ce se foia în scaunul nepotrivit pe care Vogelsang sau-cum-îl-chema i-l pusese la dispoziție; o privi pe Ella cum își re¬venea și ar fi dorit ca ea să se grăbească.
Cuprins de panică, se gândi dintr-o dată: poate că nu va putea să-și revină; poate că este consumată până la capăt, iar mie nu mi-au spus nimic. Ori poate că nici ei nu știu asta. Poate, gândi el, ar trebui s-o aduc aici pe creatura aia de Vogelsang pentru a-mi da o explicație. Poate că ceva teribil este în neregulă.
Ella, drăguță și cu pielea albă; ochii ei, pe vremea când aceștia fuseseră deschiși, erau de un albastru pur și strălucitor. Acest lucru nu se va mai întâmpla din nou; putea să-i vorbească și s-o audă răs-punzându-i; putea să comunice cu ea... dar n-avea s-o mai vadă cu ochii deschiși niciodată; nici gura nu i se va mai deschide. Nu va mai surâde la sosirea lui. Atunci când el va pleca, ea nu va plânge. Oare merită toate astea? se întrebă. Oare e mai bine așa decât la modul vechi ― drumul direct de la viața-în-întregul-ei către groapă? Totuși, într-un fel Ella este încă alături de mine, hotărî el. Alternativa este neantul. În receptor, încet și nesigur, se formară cuvinte: gânduri cir¬culare, lipsite de importanță, fragmente ale misteriosului vis în care Ella își avea deja locul. Oare cum te simți, se întrebă el, atunci când te afli în semi-viață? Nu putuse niciodată să priceapă ceea ce-i spusese Ella; simțământul de bază, experiența acestei trăiri, nu puteau fi trans¬mise cu adevărat. E vorba de gravitație, îi spusese ea, cândva; începe să nu te mai afecteze, și-atunci plutești, din ce în ce mai mult. Când semi-viața se termină, îi spusese ea, cred că plutești până ce părăsești Sistemul Solar și te duci către stele. Dar nici ea nu era prea sigură; doar se întreba și făcea supoziții. Cu toate acestea, nu părea să fie înspăimântată. Nici nefericită. Iar Glen se bucura de acest lucru.
― Bună, Ella, rosti el stângaci, în microfon.
― Oh, îi auzi el răspunsul, de parcă i l-ar fi rostit direct în ureche; părea surprinsă. Și, cu toate acestea, bineînțeles că fața îi rămăsese neschimbată. Nu era nimic de observat; așa că el privi aiurea.
― Hello, Glen, zise ea, cu un fel de mirare copilărească, oarecum surprinsă că-l găsește acolo. Ce... Ezită. Cât timp a trecut?
― Doi ani, rosti el.
― Spune-mi ce s-a mai întâmplat între timp...
― Oh, Dumnezeule, se lamentă el, totul se duce de râpă, întreaga Organizație. De aceea sunt aici; ai vrut să fii implicată în deciziile majore privind politica de planificare a companiei și doar Dumnezeu știe câtă nevoie avem acum de-așa ceva, o nouă politică sau, oricum, o reînnoire a structurii noastre inițiale.
― Visam, spuse Ella. Am văzut o lumină roșie, învăluită în fum, o lumină oribilă. Cu toate acestea, continuam să mă îndrept către ea. Nu mă puteam opri.
― Mda, spuse Runciter, dând din cap. Bardo Thodol, Cartea Tibetană a Mortilor, povestește despre toate astea. Îți amintești că ai citit-o; doctorii te-au pus s-o faci atunci când erai pe... Ezită. Pe moar¬te, rosti el, apoi.
― Lumina roșie, fumurie, e ceva rău, nu-i așa? zise Ella.
― Mda, vrei să te ferești de ea. Își drese vocea. Uite ce-i, Ella, avem unele probleme. Te simți în stare să asculți despre ce-i vorba? Vreau să zic, nu țin să te obosesc sau ceva de genul ăsta; pur și simplu, spune-mi dacă ești prea obosită ori dacă vrei să-ți vorbesc sau să dis¬cutăm despre altceva...
― Este atât de straniu totul! De când ai vorbit ultima oară cu mine, am visat tot timpul. Oare chiar au trecut doi ani? Știi ce cred eu, Glen? Cred că restul oamenilor din jurul meu... mă rog, s-ar părea că, în mod progresiv, creștem unul alături de altul. O mulțime dintre visele mele nu se referă câtuși de puțin la mine. Câteodată simt că sunt băr¬bat și, câteodată, băiețel; câteodată sunt o bătrână grasă, cu venele pli¬ne de varice... și mă trezesc în locuri pe care nu le-am văzut niciodată, făcând lucruri complet lipsite de sens.
― Ei bine, după cum spun ei, te îndrepți către un nou pântec, din care urmează să te naști. Iar lumina roșie-fumurie ― este un pântec rău; nu vrei să mergi în partea aia. E un gen de pântec înjositor, care te umilește. Probabil că-ți anticipezi următoarea viață, sau ce-o fi ea...
Se simți stupid, vorbind așa; în mod normal, nu avea convingeri teologice. Dar experiența semi-vieții era una reală și-i făcuse pe toți să devină teologi.
― Hei, zise el, schimbând subiectul. Stai să-ți spun ce s-a-ntâmplat, ce m-a făcut să vin aici să te deranjez. S.Dole Melipone a dis¬părut!
Urmă o clipă de tăcere, apoi Ella râse.
― Cine sau ce este S.Dole Melipone? Nu poate să existe așa ceva. Râsul, căldura lui atât de familiară, dar mai ales unică, îl făcură să se înfioare; își reaminti totul despre ea, chiar și după atâția ani -și trecuse mai bine de un deceniu de când nu mai auzise râsul Ellei... -Poate c-ai uitat, spuse el.
― N-am uitat, replică Ella, nu l-aș putea uita pe S.Dole Melipone. E ceva ca un hobbit?
― E cel mai bun telepat al lui Raymond Hollis. De când, în urmă cu un an și jumătate, G.G.Ashwood l-a sondat pentru prima oară, am avut pe lângă el cel puțin un inerțial. Niciodată nu-l pierdem din ochi pe Melipone; nu ne putem permite. La nevoie, el poate să genereze un câmp psi de două ori mai mare decât al oricărui angajat de-al lui Hollis. Și Melipone este doar unul dintr-un lung șir de oameni de-ai lui Hollis care-au dispărut ― oricum, au dispărut în ceea ce ne privește. După cum pot demonstra toate organizațiile de supraveghere din So¬cietate.
Așa că m-am gândit, la dracu', o să mă duc s-o întreb pe Ella care-i explicația și ce-ar trebui să facem. Așa cum ai specificat în tes¬tamentul tău ― ți-aduci aminte?
― Îmi aduc aminte!
Dar confirmarea ei suna ca și cum s-ar fi găsit tare departe de toate astea...
― Introduceți treptat anunțurile companiei la TV. Preveniți clien¬ții. Spuneți-Ie...
Apoi, vocea ei se stinse treptat.
― Chestia asta te plictisește, spuse mohorât Runciter.
― Nu. Eu...
Ezită și el o simți încă o dată îndepărtându-se.
― Toți cei dispăruți sunt telepați? întrebă Ella, după o vreme.
― Cei mai mulți... Telepați și precognitivi. Și nu se află nicăieri pe Pământ; știu asta precis. Avem vreo zece inerțiali inactivi, care stau de pomană deoarece esperii pe care-i anihilau nu mai există și ceea ce mă îngrijorează, chiar peste măsură de mult, este faptul că cererile pentru anti-esperi au scăzut ― lucru de așteptat, dat fiind că lipsesc atât de mulți psi. Eu însă știu că toți aceștia iau parte la un singur proiect; vreau să spun, așa cred. Oricum, sunt sigur de un lucru: ci¬neva i-a angajat pe toți, dar numai Hollis știe cine sau unde este acest cineva. După cum numai el știe despre ce este vorba...
Se cufundă într-o tăcere morocănoasă. Cum o să reușească Ella să-l ajute să descifreze totul? își puse el întrebarea. Blocată în acest coșciug, înghețată în afara lumii ― ea știa numai ce-i spunea el. Și, cu toate acestea, se bazase întotdeauna pe sagacitatea ei, pe acea for¬mă feminină, deosebită, a sa ― o înțelepciune care nu se sprijinea pe cunoaștere ori pe experiență, ci pe altceva ― înnăscut. În perioada cât Ella trăise, nu reușise să aprofundeze chestiunea; în mod sigur, nu mai putea face acest lucru acum, când femeia zăcea într-o imobilitate în¬ghețată. Alte persoane de sex feminin pe care le cunoscuse de la moartea ei ― și fuseseră mai multe ― aveau doar foarte puțin din aceas¬tă trăsătură, poate niște urme vagi. Semne premergătoare ale unui po¬tențial care, Ia ele, nu ieșise niciodată la suprafață, așa cum se întâm¬plase în cazul Ellei.
― Spune-mi, zise Ella, cum arată acest tip, Melipone?
― Un țicnit.
― Lucrează pentru bani? Sau din convingere? întotdeauna m-am simțit îngrijorată din cauza asta ― când indivizii au acel misticism psi, acel simț al determinării și al identității cosmice. Ca în cazul acelui îngrozitor Sarapis; ți-aduci aminte de el?
― Sarapis nu mai este. Hollis I-a dat afară, pe motiv că-și cons¬tituise o companie care s-o concureze pe-a lui Hollis. Unul dintre pre-cogii lui l-a anunțat pe Hollis.
Apoi adăugă:
― Melipone este mult mai tare pentru noi decât era Serapis. Atun¬ci când e în formă, e nevoie de trei inerțiali pentru a-i contracara câm¬pul și nu-i nici un câștig în chestia asta; noi primim ― sau primeam ― aceeași sumă ca pentru un singur inerțial. Deoarece Societatea are acum o planificare de care suntem legați.
Cu fiecare an care trecea, Societatea îi plăcea tot mai puțin. Pen¬tru el, ajunsese să devină o obsesie cronică inutilitatea, costul ei. Lipsa ei de glorie.
― După câte ne-am dat seama, Melipone este un esper care lu¬crează pentru bani. Asta te face să te simți bine? Este un lucru mai puțin rău?
Așteptă, dar nu primi nici un răspuns.
― Ella, spuse el.
Tăcere.
Rosti iarăși, nervos:
― Hei, Ella, mă auzi? E ceva în neregulă?
Oh, Dumnezeule, gândi. S-a dus.
O pauză, apoi niște gânduri se materializară în urechea lui dreap¬tă:
― Mă numesc Jory.
Nu erau gândurile Ellei; era un elan diferit, mai plin de viață și totuși mai stângaci. Fără subtilitatea ei ageră.
― Părăsește legătura asta, spuse Runciter cuprins de panică. Vor¬beam cu soția mea, Ella; de unde-ai apărut?
― Eu sunt Jory, sosiră gândurile, și nimeni nu vorbește cu mine. Aș vrea să stau puțin la taifas cu dumneavoastră, dacă nu vă deran¬jează. Cum vă numiți?
Încurcându-se, Runciter spuse:
― O vreau pe soția mea, doamna Ella Runciter; am plătit să vor¬besc cu ea, deci cu ea vreau să stau de vorbă, nu cu tine.
― O cunosc pe doamna Runciter, bubuiră în urechea sa gândurile, mult mai puternic acum. Dânsa vorbește cu mine, dar nu e același lucru ca atunci când aș vorbi cu dumneavoastră, cu cineva din lumea exterioară. Doamna Runciter este aici, unde ne aflăm și noi; nu con¬tează însă, pentru că nu știe nimic în plus față de cât știm și noi. În ce an suntem, domnule? Au trimis astronava aia barosană în direcția Proximei? Sunt foarte interesat de chestiunea asta, poate puteți să-mi spuneți. Iar dacă doriți, mai târziu îi pot transmite totul doamnei Run¬citer. O.K.?
Runciter își scoase casca din ureche, așezând-o în grabă jos, îm¬preună cu restul echipamentului; părăsi biroul cu aer stătut, plin de praf și porni să rătăcească printre coșciugele înghețate, șir după șir, toate aranjate impecabil, după număr. Angajați ai Moratoriumului pă¬rură să plutească pe dinaintea Iui, apoi dispărură pe măsură ce el se agita căutându-l pe proprietar.
― S-a întâmplat ceva? îl întrebă Vogelsang în persoană, observând cum își găsește cu greu drumul. Pot să v-ajut?
― E ceva, un lucru care intră pe fir, gâfâi Runciter, oprindu-se. Acolo, în locul Ellei. La dracu' cu voi toți și cu afacerile voastre de doi bani; așa ceva n-ar fi trebuit să se întâmple, prin urinare ce-nseamnă treaba asta?
Îl urmă pe propietarul moratoriumului, care pornise deja spre bi¬roul 2-A.
― Dacă eu mi-aș conduce afacerile în halul ăsta...
― Respectivul s-a prezentat cumva?
― Mda, a zis că-l cheamă Jory.
Încruntându-se, vizibil îngrijorat, von Vogelsang spuse:
― Asta trebuie să fie Jory Miller. Cred că se găsește alături de soția dumneavoastră. În nișă.
― Dar văd că i-a luat locul Ellei!
― După o vecinătate prelungită, explică von Vogelsang, uneori are loc o osmoză, un amestec al personalităților celor aflați în semi-viață. Activitatea cerebrală a lui Jory Miller este deosebit de bună; a soției dumneavoastră, nu. Din nefericire, acest lucru duce la o trecere într-un singur sens a protofazonilor.
― Poți corecta această situație? întrebă, răgușit, Runciter; se des¬coperi golit de energie, încă gâfâind și tremurând. Scoate acel lucru din mintea soției mele și adu-o înapoi, doar asta ți-e meseria!
Cu o voce oficială, von Vogelsang spuse:
― Dacă această situație persistă, banii vă vor fi înapoiați.
― Cui îi pasă de bani? Nu mai pot eu de bani!...
Ajunseseră în biroul 2-A; nesigur pe picioarele sale, Runciter luă
din nou loc, cu inima bătându-i atât de tare, încât de-abia mai putea vorbi.
― Dacă nu-l scoateți de pe linie pe tipul ăsta, Jory, rosti el pe ju¬mătate gâfâind, pe jumătate mârâind, vă voi da în judecată; o să vă-n-chid șandramaua!
Cu fața către coșciug, von Vogelsang își apăsă casca pe ureche și se răsti în microfon:
― Defazează-te, Jory; fii băiat cuminte!
Aruncându-i o privire lui Runciter, spuse:
― Jory a murit la cincisprezece ani; de aceea are atâta vitalitate. De fapt, acest lucru s-a mai întâmplat și înainte; de câteva ori, Jory a apărut acolo unde n-ar fi trebuit.
Vorbi din nou în microfon.
― Este foarte nedemn din partea ta, Jory; domnul Runciter a venit de departe să-i vorbească soției lui. Nu-i slăbi semnalul, Jory; nu-i un lucru frumos.
O pauză, în vreme ce asculta la cască.
― Știi că semnalul ei este slab...
Ascultă din nou, solemn, cu aerul unui broscoi, apoi își scoase căștile și se ridică în picioare.
― Ce-a zis? întrebă Runciter. O să se dea de-o parte și o să mă lase să vorbesc cu Ella?
― Jory nu poate face nimic, spuse von Vogelsang. Gândiți-vă Ia două emițătoare radio pe unde medii, dintre care, unul în apropiere, dar limitat Ia numai cinci sute de wați putere de emisie, iar celălalt, departe, dar pe aceeași sau aproximativ pe aceeași frecvență, și folo¬sind cinci mii de wați. Atunci când vine noaptea...
― Și noaptea, spuse Runciter, a venit.
Cel puțin pentru Ella. Și poate, la fel de bine, și pentru el, dacă telepații, parakineticii, precogii, învietorii și animatorii dispăruți ai lui Hollis nu vor putea fi găsiți. Nu numai că o pierduse pe Ella; dar ră¬măsese fără sfatul ei, Jory luându-i locul mai înainte ca ea să-i fi putut spune ceva.
― Când o vom duce din nou în nișă, sporovăia von Vogelsang, n-o s-o mai așezăm lângă Jory. De fapt, dacă sunteți de acord să plătiți în fiecare lună o sumă puțintel mai mare, putem s-o instalăm pe soția dumneavoastră într-o cameră cu un grad înalt de izolare, având pereții îmbrăcați și armați cu Teflon 26, astfel încât să inhibe orice amestec hetero-psihic ― din partea lui Jory sau a oricui altcuiva.
― Nu-i prea târziu, spuse Runciter, ieșind pentru moment din sta¬rea de depresiune în care-l cufundaseră cele întâmplate.
― S-ar putea să se întoarcă. Imediat ce Jory se defazează și, îm¬preună cu el, oricine altcineva care ar fi putut-o lua în stăpânire din pricina stării ei de slăbiciune. E accesibilă aproape pentru oricine.
Von Vogelsang își mușcă buza cu dinții, analizând situația la mo¬dul concret.
― S-ar putea să nu-i placă să fie izolată, domnule Runciter. Noi ținem la un Ioc conteinerele ― coșciugele, cum sunt numite de publi¬cul nespecialist ― dintr-o anumită cauză. Plimbarea reciprocă prin mințile celorlalți le oferă semi-viilor singura...
― Puneți-o separat chiar acum, îl întrerupse Runciter. Mai bine | să fie izolată, decât să nu existe de loc.
― Ea există, îl corectă von Vogelsang. Doar că nu vă poate con¬tacta. Este o diferență.
― O diferență metafizică, poate, care pentru mine nu înseamnă ni¬mic, spuse Runciter.
― O voi izola, acceptă von Vogelsang, dar cred că aveți dreptate; e prea târziu. Jory a pătruns în ea definitiv, cel puțin până la un anumit nivel. Îmi pare rău!
Runciter rosti cu asprime:
― Și mie.



Ubik-ul solubil păstrează întrea¬ga aromă a cafelei filtru abia pregă¬tite. Soțul dumneavoastră va spune: Dumnezeule, Sally, credeam că faci o cafea oarecare. Dar acum, uau! Fără probleme, când se ia conform indi-cațiilor.

TREI

ÎMBRÃCAT ÎNCÃ în pijamaua lui veselă, cu dungi gen clovn, Joe Chip se așeză ca prin ceață la masa din bucătărie, își aprinse o țigară și după ce introduse o monedă în fanta anume destinată, roti cadranul de curând închiriatei sale mașini-de-distribuit-homeo-ziare-la domiciliu. Fiind cam mahmur, trecu peste numărul de la știri in¬terplanetare, stătu în cumpănă un moment în dreptul știrilor locale, apoi alese bârfa.
― Da, domnule ― spuse, inimoasă, mașina-de-ziare. Bârfă. Ia ghi¬ciți ce face, exact în clipa asta, Stanton Mick, singuraticul speculant și finanțist recunoscut pe plan interplanetar?!...
Angrenajele bâzâiră și un sul de hârtie imprimată se târî prin des-chizătură; sulul ejectat, un document în patru culori, tipărit elegant cu caractere bold, se rostogoli peste suprafața mesei din lemn de neo-tek și căzu pe podea. Cu capul plesnindu-i de durere, Chip îl ridică și-l așeză pe masă, în fața lui, apoi îl netezi cu dosul palmei.

MICK STOARCE DOUÃ BILIOANE BÃNCII MONDIALE (AP) Londra. Oare ce pune la cale Stanton Mick, singura¬ticul speculant și finanțist recunoscut pe plan interplanetar? s-a întrebat comunitatea oamenilor de afaceri, în vreme ce de la Casa Albă s-a răspândit zvonul că strălucitul, dar ciu¬datul magnat industrial, care odinioară s-a oferit să cons¬truiască pe banii lui o flotă cu care Israelul să poată coloniza și fertiliza zone de pe Marte, altminteri deșertice, a cerut și chiar s-ar putea să primească un uimitor împrumut fără pre¬cedent de...

― Asta nu-i bârfă, se adresă Joe Chip mașinii-de-ziare. Astea-s speculații despre tranzacțiile fiscale. Astăzi vreau să citesc despre cum o stea a televiziunii trăiește cu soția unui drogat.
Ca de obicei, dormise prost, cel puțin în ceea ce privea somnul REM . Rezistase tentației de a lua un somnifer, pentru că din nefe¬ricire doza lui săptămânală de stimulente, pusă la dispoziție de far¬macia autonomă a clădirii în care-și avea apartamentul, se terminase ― datorită, trebuia s-o admită, și propriei sale lăcomii, dar oricum se terminase. Conform legii, până marțea viitoare nu putea să se mai apropie de farmacie pentru a lua altele. Mai erau deci două zile, două foarte lungi.
Mașina-de-ziare spuse:
― Potriviți cadranul la bârfă-de-cea-mai-joasă speță
Procedă întocmai și un al doilea sul, expulzat fără întârziere de către mașină, își făcu apariția; Joe cercetă îndeaproape o excelentă ca¬ricatură a Lolei Herzburg-Wright, lingându-se pe buze plină de sa¬tisfacție în fața imaginii supradimensionate a urechii ei drepte, apoi se desfată cu textul.

Acostată de un tâlhar, noaptea trecută, într-un local șic din New-York, LOLA HERZBURG-WRIGHT i-a tras tipului, scurt, o lovitură de dreapta care l-a aruncat peste masa la care REGELE EGON GROAT al SUEDIEI și o domnișoară ne¬identificată, având niște uimitor de mari...

Soneria încorporată ușii apartamentului țârâi; surprins, Joe Chip ridică privirea; descoperi că țigara lui încerca să ardă suprafața de for-mica a mesei din lemn de neo-tek, rezolvă problema, apoi se apropie ― încă somnoros ― de tubul de comunicare, montat la îndemână, lângă butonul de deschidere a ușii.
O voce bărbătească, plină de entuziasm, exclamă din difuzorul ușii:
― Știu că-i devreme, Joe, dar tocmai am sosit în oraș. Sunt G.G. Ashwood; am informații despre o firmă cu care mergem la sigur, pe care-am pus mâna în Topeka ― am sondat-o drept o ocazie magnifică și vreau confirmarea ta, înainte de a-i pune treaba în brațe lui Runciter. Oricum, el e în Elveția.
― Nu am echipamentul de testare în apartament, spuse Chip.
― Dau o fugă până la atelier și ți―1 aduc.
― Nu-i la atelier. Fără tragere de inimă, admise: E în mașină. N-am reușit să-l dau jos, azi-noapte.
În realitate, fusese mult prea beat pentru a mai putea deschide portbagajul.
― Nu se poate după ora nouă? întrebă el, iritat. Energia instabilă, aproape maniacă, a lui G.G. Ashwood îl deranja chiar și la prânz... dar acum, la șapte patruzeci, i se păru de-a dreptul imposibilă; mai rău decât un creditor.
― Chip, scumpule, e ceva superb, un simpozion ambulant de mi¬racole, care-o să-ți pună pe moațe acele de la indicatoare și-n plus, o să dea un suflu nou firmei, ceea ce ― de fapt ― avem nevoie din plin. Iar pe deasupra...
― Despre ce fel de „anti" este vorba? întrebă Joe Chip. Un telepat?
― Þi-o spun pe cinstite, declară G.G. Ashwood. Habar n-am! As¬cultă, Chip...
Ashwood coborî vocea.
― Chestia asta e ceva deosebit, confidențial. Nu pot sta aici, la ușă, trăncănind în gura mare; s-ar putea să m-audă careva. De fapt, captez deja gândurile unui zăpăcit dintr-un apartament de la parter; el...
― OK, zise Joe Chip, resemnat. Odată pornite, monologurile neo¬bosite ale lui G.G. Ashwood nu mai puteau fi oprite, oricum. Așa că putea cel puțin să-l asculte.
― Dă-mi cinci minute să mă îmbrac și să văd dacă mai am vreun pic de cafea rămasă pe undeva, prin apartament. Avea o amintire vagă cum c-ar fi făcut cumpărături în supermagazinul blocului, noaptea tre¬cută; își aducea aminte îndeosebi despre folosirea unui tichet verde pentru rație, ceea ce putea însemna fie cafea, fie ceai, fie țigări sau o marfă deosebită, de import.
― O să-ți placă de ea ― afirmă, cu multă energie, G.G. Ashwood. Cu toate că, așa cum se întâmplă de multe ori, este fata unui...
― De ea! exclamă Joe Chip, alarmat. Apartamentul meu nu este într-o stare care să-mi permită să primesc vizite; sunt în urmă cu plata roboților ce fac curățenie în clădire ― n-au mai intrat pe aici de două săptămâni...
― O s-o întreb dacă-i pasă de treaba asta.
― N-o întreba pe ea. Mie îmi pasă. O s-o testez jos, în atelier, pe timpul lui Runciter.
― I-am citit gândurile și nu-i pasă.
― Ce vârstă are? Poate, își spuse, este doar un copil. Foarte mulți dintre posibilii noi inerțiali erau copii, ce-și dezvoltaseră această ca¬pacitate pentru a se proteja de părinții lor psionici.
― Câți ani ai, dragă? întrebă încet G.G. Ashwood, întorcând capul pentru a-i vorbi persoanei care era cu el. Nouăsprezece, îi raportă el, apoi, lui Joe Chip.
Ei bine, asta-i tot ce-i mai lipsea! Dar acum devenise curios. De obicei, starea de zăpăceală se manifesta la G.G. Ashwood când era vorba de niște femei atrăgătoare; poate că și fata asta făcea parte din aceeași categorie.
― Acordă-mi cincisprezece minute, îi spune el lui G.G.
Dacă lucra repede, făcând o curățenie de mântuială, și dacă sărea peste cafea și peste micul dejun, probabil că putea pune ordine în apartament până atunci. Cel puțin, se părea că merită să încerce.
Închise receptorul, apoi căută prin dulapurile din bucătărie o mă¬tură (manuală sau automată) sau un aspirator (cu baterie de heliu sau pentru priză). Nu reuși să găsească nici una, nici alta. În mod evident, agenția care se ocupa cu aprovizionarea clădirii nu-i dăduse, nicio¬dată, nici un fel de ustensile pentru curățenie. Grozav moment, se gândi, ca să descopere una ca asta. Și locuia aici de patru ani!
Ridicând receptorul videofonului, formă 214, interiorul pentru circuitul de întreținere a clădirii.
― Ascultă, spuse el, când entitatea homeostatică îi răspunse. Mă aflu în postura de a-mi îndrepta o parte din fondurile de care dispun pentru plata roboților tăi de făcut curat. Aș vrea ca ei să vină imediat aici, sus, și să se ocupe de curățenie în apartament. Voi plăti întreaga sumă de îndată ce vor termina.
― Nu, domnule, veți plăti întreaga sumă înainte ca ei să înceapă curățenia!
Luă portofelul; din el lăsă să-i cadă provizia de Cărți de Credit Magice ― din care cea mai mare parte fusese deja golită. Relația sa cu banii și cu plata datoriilor celor mai presante fiind așa cum era, situația avea să se perpetueze, probabil, pentru totdeauna.
― Voi plăti factura restantă din Cartea Magică Triunghiulară, îl informă el pe oponent. Acest lucru va face ca obligația să iasă de sub jurisdicția ta; în registre îți va apărea că întreaga sumă a fost achitată.
― Plus amenzile, plus penalizările!
― Pe acelea le voi plăti cu Cartela-în-Formă-De-Inimă.
― Domnule Chip, Agenția de Analiză și Audiere privind Acor¬darea de Credite Feris & Brockman a publicat un raport special despre dumneavoastră. L-am primit ieri, prin fanta receptoare, și încă-l avem proaspăt în minte. Din iulie și până acum, ați scăzut de la un statut de credit „triplu G", până la un „cvadruplu G". Departamentul nostru ― de fapt, întreg acest bloc de locuințe ― este acum programat pentru a nu accepta o extindere a serviciilor și a creditului față de asemenea anomalii patetice cum sunteți dumneavoastră, domnule. În ceea ce vă privește, începând din clipa de față, toate serviciile vă vor fi acordate numai pe bază de bani gheață. De fapt, probabil că vi se vor cere bani gheață pentru tot restul vieții dumneavoastră. De fapt...
Chip agăță receptorul în furcă. Și abandonă speranța de a-i ade¬meni sau a-i amenința pe roboții de la sistemul de curățenie să intre în apartamentul său mizerabil. În loc de asta, se duse în dormitor, să se îmbrace; un lucru pe care putea să-l facă fără ajutor.
Odată îmbrăcat ― într-un halat sport, de un castaniu închis și cu un fel de botoșei și o șepcuță din fetru, cu pompon ― căută plin de speranță, prin bucătărie, după oarece urmă de cafea. Nici vorbă de-așa ceva. Își îndreptă apoi atenția spre sufragerie și găsi, lângă ușa ducând la baie, pelerina pe care-o purtase aseară, cu suprafața ei pătată cu albastru și o pungă de plastic ce conținea o cutie de un sfert de ki¬logram de cafea autentică, din Kenya ― un articol de lux pe care numai beat ar fi fost în stare să-l cumpere. În special, considerând îngrozi¬toarea sa situație financiară actuală. Întors în bucătărie, pescui prin diversele sale buzunare după o monedă de zece cenți și porni fierbă-torul de cafea. Adulmecând ceea ce pentru el era un miros foarte neo¬bișnuit, se uită din nou la ceas și văzu că trecuseră cele cincisprezece minute; motiv pentru care se îndreptă cu hotărâre spre ușa apartamen¬tului, răsuci butonul și acționă sistemul de deschidere.
Ușa refuză să se deschidă. În loc de asta, spuse:
― Cinci cenți, te rog.
Jos Chip se căută prin buzunare. Nu mai avea mărunțiș; nu mai avea nimic.
― O să te plătesc mâine, îi spuse el ușii. Încercă iarăși clanța. Din nou, aceasta rămase închisă.
― Faptul că te plătesc, o informă el, este un fel de act gratuit din partea mea; nu sunt obligat s-o fac.
― Eu cred cu totul altceva, spuse ușa. Uită-te în contractul pe care l-ai semnat, atunci când ai cumpărat apartamentul ăsta.
În sertarul biroului, găsi contractul; de când îl semnase, avusese nevoie să-l consulte de mai multe ori. Era clar: plata ușii la deschidere și la închidere era un lucru obligatoriu. Nu un bacșiș...
― Ai descoperit că am dreptate, spuse ușa.
Avea aerul că e mulțumită de sine.
Din sertarul de lângă chiuvetă, Joe Chip scoase un cuțit din oțel inoxidabil; cu el, începu să desfacă sistematic șuruburile ușii înghiți-toare de bani, a apartamentului său.
― Te voi da în judecată, se plânse ușa, în vreme ce primul șurub cădea.
Joe Chip spuse:
― N-am fost niciodată dat în judecată de o ușă. Dar presupun că o să supraviețuiesc și chestiei ăsteia...
O ciocănitură se auzi în ușă.
― Hei, Joe, puiule, sunt eu, G.G. Ashwood! Fata e cu mine, chiar aici. Deschide!
― Pune cinci cenți în fantă, pentru mine, zise Joe. Se pare că me-canismul s-a blocat în partea mea.
O monedă zornăi, rostogolindu-se în mecanismul ușii; aceasta se deschise și iată-l în fața lui pe G.G. Ashwood, cu o expresie biruitoare pe chip. Privirea îi pulsa cu o intensitate ciudată, un soi de triumf strălucitor, erotic, când o împinse pe fată înaintea lui, în apartament. Ea rămase o clipă în loc, uitându-se la Joe. În mod clar, nu avea mai mult de șaptesprezece ani, era suplă și cu pielea bronzată, cu ochii mari și întunecați. Dumnezeule, gândi bărbatul, e frumoasă! Purta o cămașă de lucru, din pânză sintetică, jeans și cizme grele, pline de ceea ce părea a fi noroi autentic. Claia de păr strălucitor îi era strânsă la spate și legată cu eșarfă roșie. Mânecile suflecate lăsau vederii niște brațe bronzate, puternice. La centura din imitație de piele purta un cuțit, o unitate de telefon de câmp și un pachet pentru cazuri speciale, conținând mâncare și apă. Pe antebrațul ei, desgolit și oacheș, des¬coperi un tatuaj, care glăsuia cam așa: CAVEAT EMPTOR. Se întrebă ce vrea să însemne asta.
― Ea este Pat, spuse G.G. Ashwood, cu brațul petrecut, cu os¬tentativă familiaritate, în jurul taliei fetei. Nu contează numele de fa¬milie.
Pătrățos și umflat, ca o cărămidă supradimensionată, îmbrăcat în obișnuitul său poncho din mohair, purtând o pălărie de fetru de cu¬loarea caisei, ciorapi de ski tricotați, cu model, și papuci, înainta spre Joe Chip, cu mulțumirea de sine zâmbind din fiecare moleculă a cor¬pului său: găsise ceva de valoare și avea de gând să obțină cât mai mult pentru asta.
― Pat, dumnealui este cel mai înzestrat specialist al companiei în ceea ce privește testarea de tip electric.
Pe un ton rece, fata îi spuse lui Joe Chip:
― Tu ești electric? Sau testele tale?
― Am făcut un compromis împreună, spuse Joe.
Simți, înconjurându-l, miasma apartamentului său murdar; de peste tot radia spectrul rămășițelor și al lucrurilor împrăștiate, și el știu că Pat observase deja toate astea.
― Luați loc, spuse el stângaci. Serviți o ceașcă de cafea adevărată.
― Ce lux, zise Pat, așezându-se la masa din bucătărie; gânditoare, adună într-un teanc ordonat foile-ziar din acea săptămână. Cum de vă puteți permite cafea adevărată, domnule Chip?
G.G. Ashwood se grăbi să răspundă primul:
― Joe e plătit al dracului de bine. Firma n-ar putea merge fără el.
Întinzându-se, luă o țigară din pachetul aflat pe masă.
― Pune-o la loc, se răsti Joe Chip. Sunt aproape de fundul sacului si mi-am folosit ultimul tichet verde de rație pe cafea.
― Am plătit pentru ușă, îi reaminti G.G. Întinse pachetul și fetei. Joe joacă teatru; nu-l băga în seamă. Îmi place să văd în ce stare își ține apartamentul. Asta arată că e un tip creativ; toate geniile trăiesc așa. Unde ți-e echipamentul de testare, Joe? Pierdem timpul.
Adresându-se fetei, Joe îi spuse:
― Ești îmbrăcată ciudat.
― Mă ocup de legăturile de videofon subterane ale Kibbutzului Topeka, explică Pat. În acel kibbutz neobișnuit, numai femeile pot deține posturi ce necesită o muncă manuală. De aceea am acceptat postul de aici, în locul celui de la Kibbutzul Wichita Falls.
Ochii ei negri străluciră de mândrie.
― Și inscripția de pe brațul tău, întrebă Joe, tatuajul ăla; e în ebrai¬că?
― În latină. Ochii îi ascunseră amuzamentul. N-am văzut nicio¬dată un apartament atât de mizerabil. N-ai o iubită?
― Tipii ăștia, experți în teste electrice, n-au timp pentru prostioare, spuse iritat G.G.Ashwood. Ascultă, Chip, părinții fetei lucrează pentru Ray Hollis. Dac-ar ști că este aici, i-ar face o lobotomie fron¬tală.
― Ei nu știu că ai un contra-talent? se adresă Joe Chip fetei.
― Nu.
Clătină din cap.
― N-am înțeles nici eu, cu adevărat, ce-i cu chestia asta, până când cercetașul vostru n-a stat cu mine în cafeneaua kibbutzului și mi-a spus. Poate că-i adevărat. Dădu din umeri. Poate nu. A spus că poți să-mi arăți o dovadă obiectivă a talentului ăstuia, cu sistemul tău de teste.
― Cum o să te simți, o întrebă el, dacă testele vor arăta că ai, într-adevăr, această capacitate?
Gândindu-se, Pat răspunse:
― Pare atât de... de negativ. Nu fac nimic; nu mișc obiecte, nu transform pietrele în pâine, nu dau loc la naștere fără sarcină, nu in¬versez procesul maladiei în oamenii bolnavi. Nici nu citesc gândurile, nici nu văd viitorul ― n-am nici măcar talente de-astea, obișnuite. Doar contracarez talentul altuia. Pare... (dădu din mâini)... stupid.
― Ca factor de supraviețuire pentru rasa umană, spuse Joe, este la fel de folositor ca și talentul psi. În special, pentru noi, Cei Normali. Factorul anti-psi reprezintă o refacere naturală a balanței ecologice. O insectă învață să zboare, așa că o alta învață să țeasă o pânză pentru a o prinde pe prima. Este același lucru ca și cum nimeni n-ar zbura? Scoicile au dat naștere unor cochilii tari care să le apere; ca atare, pă¬sările au învățat să zboare cu scoica undeva la înălțime și să-i dea drumul pe o piatră. Într-un anumit sens, tu ești o formă de viață a cărui pradă este constituită din Normali. Acest lucru te face o prietenă a clasei Normalilor. Echilibru, întregul cerc, vânător și pradă. Pare să fie un sistem etern; și, ca să fiu cinstit, nu văd cum ar putea fi îm¬bunătățit.
― Aș putea fi considerată o trădătoare, spuse Pat.
― Te deranjează?
― Mă deranjează faptul că oamenii vor fi ostili față de mine. Dar îmi închipui că nu poți trăi prea mult timp fără să trezești ostilitate; nu poți să placi tuturor, pentru că oamenii vor lucruri diferite. Fă-i plăcerea unuia și-o să-l nemulțumești pe un altul.
― Care este anti-talentul tău? întrebă Joe.
― E dificil de explicat.
― Așa cum spuneam, se repezi G.G.Ashwood, e un lucru unic; n-am mai auzit niciodată de așa ceva.
― Ce talent psi contracarează? o întrebă Joe pe fată.
― Precogniția, spuse Pat. Așa cred.
Îl arătă pe G.G.Ashwood al cărui rânjet de entuziasm nu scădea de loc.
― Cercetașul dumneavoastră, domnul Ashwood, mi-a explicat cum stau lucrurile. Știam că fac ceva ciudat, întotdeauna am avut aceste perioade bizare în viața mea, începând de pe la șase ani. Nu le-am spus niciodată părinților, pentru că am simțit că lucrul acesta nu le-ar face plăcere.
― Ei sunt precogi? întrebă Joe.
― Da.
― Atunci ai dreptate. I-ar fi supărat foarte tare. Dacă ți-ai fi folosit talentul în preajma lor ― fie și numai o singură dată ― ei ar fi știut. Chiar n-au bănuit? Nu le-ai afectat niciodată capacitățile?
Pat spuse:
― Nu...
Gesticulă.
― Cred că i-am afectat, dar ei n-au știut.
Fața ei arătă surprindere.
― Dă-mi voie să-ți explic, spuse Joe, cum funcționează în general anti-precogii. De fapt, cum funcționează în fiecare caz de care știm noi. Precogul întrevede o mulțime de viitoruri, așezate unele lângă altele, întocmai ca alveolele într-un stup. Pentru el, unul dintre acestea are o mai mare luminozitate, așa că îl alege pe acela. Odată viitorul ales, anti-precogul nu mai poate face nimic; el trebuie să fie prezent atunci când precogul se află în procesul de decizie, nu mai târziu. Anti-precog-ul face ca toate viitorurile să i se pară egale precogului; astfel îi blochează talentul de a mai alege. Un precognitiv își dă seama imediat când un anti-precog se află prin apropiere, deoarece atunci întreaga sa legătură cu viitorul este alterată. În cazul telepaților, o slă¬bire asemănătoare...
― Ea merge înapoi, în timp, zise G.G.Ashwood.
Joe se holbă la el.
― Înapoi în timp, repetă G.G., savurând momentul; ochii săi arun¬cară priviri pline de semnificație înspre toate colțurile bucătăriei lui Joe Chip.
― Precogul afectat de ea continuă să vadă un viitor predominant; așa cum ai spus, e singura posibilitate luminoasă. Și el o alege pe aceea, și are dreptate. Da, dar de ce este acela viitorul cel bun? De ce este luminat? Pentru că această fată...
Ridică din umeri, arătând în direcția ei.
― Pat controlează viitorul; acea unică posibilitate luminoasă este așa pentru că ea s-a dus în trecut și l-a schimbat. Schimbând trecutul, ea schimbă prezentul, care-l include și pe precog; acesta este afectat fără să știe, iar talentul său pare să meargă, când, dimpotrivă, în realitate nu funcționează. Deci, acesta este unul dintre avantajele anti-talentului său, față de alte talente anti-precog. Celălalt avantaj ― și mai mare ― este că poate anula decizia precogului după ce acesta a făcut alegerea. Poate să intre în situație mai târziu ― problemă care ne-a preocupat întotdeauna, după cum știi; dacă nu ajungem acolo de la început, nu putem face nimic. Într-un fel, noi n-am putut niciodată să blocăm cu adevărat talentul precog, așa cum am făcut cu celelalte calități psi; am dreptate? N-a fost acesta un punct slab, în cadrul ser¬viciilor noastre?
Îl privi pe Joe Chip ca și cum ar fi așteptat ceva.
― Interesant, spuse Joe, după un timp.
― Pe dracu... interesant, se stropși G.G.Ashwood, plin de indig¬nare. Acesta este cel mai mare anti-talent care a apărut până acum! Cu voce slabă, Pat interveni:
― Nu merg înapoi în timp.
Își ridică ochii; îl înfruntă pe Joe Chip pe jumătate scuzându- se, pe jumătate bătăioasă.
― Fac ceva, dar domnul Ashwood a cam exagerat realitatea.
― Pot să-ți citesc gândurile, îi spuse G.G., părând puțin iritat. Știu că poți schimba trecutul; ai făcut acest lucru.
Pat spuse:
― Pot să schimb trecutul, dar nu merg în trecut; nu călătoresc în timp, așa cum vreți să creadă cel care care mă testează.
― Cum modifici trecutul? o întrebă Jos.
― Mă gândesc la el. La un aspect anume, cum ar fi un incident, ori niște cuvinte spuse de cineva. Sau un mic lucru care s-a întâmplat și eu aș fi vrut să nu se întâmple. Prima oară când am făcut asta, pe vremea când eram copil...
― Atunci când avea șase ani, se băgă G.G., și locuia la Detroit, bineînțeles, împreună cu părinții ei, a spart o statuie antică din cera¬mică, la care tatăl său ținea foarte mult.
― Nu prevăzuse tatăl tău acest lucru? o întrebă Joe. Cu talentul său de precog?
― L-a prevăzut, răspunse Pat, și m-a pedepsit cu o săptămână înainte de a sparge statuia. Dar tot el a spus că acest lucru era ine¬vitabil; cunoști talentul unui precog. Ei pot prevedea, dar nu pot schimba nimic. Apoi, după ce statuia s-a spart ― după ce eu am spart-o, ar trebui să spun ― am reflectat mult la asta și m-am gândit la săp¬tămâna aceea de dinaintea spargerii ei, când n-am primit nici un desert la prânz și când a trebuit să mă duc la culcare la ora cinci după-amiaza. M-am gândit: Hristoase ― sau orice altceva spune un puști ― oare nu există vreo modalitate în care aceste evenimente nefericite să poată fi îndepărtate? Talentul de precog al tatălui meu mie nu mi se părea foarte spectaculos, de vreme ce el nu putea schimba faptele; încă mai am acest sentiment, un fel de dispreț. Am irosit o lună, încercând să doresc ca afurisita aia de statuie să fie din nou întreagă; în minte am tot continuat să mă întorc în trecut, la timpul dinainte de spargerea ei, imaginându-mi cum arătase... ceea ce era îngrozitor. Și-apoi, într-o dimineață, când m-am trezit ― chiar am și visat noaptea despre acest lucru ― statuia era acolo. Așa cum fusese de obicei.
Încordată, se aplecă spre Joe Chip; vorbi cu voce tăioasă și ho¬tărâtă.
― Dar nici unul dintre părinții mei n-a observat nimic. Pentru ei părea perfect normal ca statuia să fie întreagă; ei credeau că aceasta fusese întotdeauna întreagă. Eu eram singura care își amintea.
Zâmbi, se lăsă pe spate, luă încă o țigară din pachetul lui Joe și o aprinse.
― Mă duc să-mi aduc din mașină echipamentul de testare, spuse Joe, luând-o spre ușă.
― Cinci cenți, te rog, rosti aceasta, de îndată ce el puse mâna pe clanță.
― Plătește ușa, îi zise Joe lui G.G.Ashwood.
După ce cărase un braț întreg de aparate de testare de la mașină până în apartament, Joe îi ceru cercetașului firmei s-o șteargă.
― Ce-ce? spuse G.G., ca trăznit. Dar eu am găsit-o, recompensa este a mea. Mi-au trebuit aproape zece zile ca să-i iau urma câmpului psi, eu...
Joe îi spuse:
― N-o pot testa în prezența câmpului tău, după cum bine știi. Câmpurile de talent și anti-talent se deformează unul pe celălalt; dacă n-ar face-o, noi nu ne-am mai ocupa de astfel de afaceri.
Întinse mâna spre G.G., în vreme ce acesta se ridica morocănos în picioare.
― Și lasă-mi câteva monede de cinci cenți. În așa fel, încât ea și cu mine să putem ieși de aici.
― Am eu mărunțiș, murmură Pat. În geantă.
― Poți măsura forța pe care-o creează, spuse G.G., prin măsurarea slăbirii câmpului meu. Te-am văzut făcând asta de sute de ori...
Joe spuse laconic:
― Acum e cu totul altceva.
― Nu mai am monede de cinci cenți, zise G.G. Nu pot să ies.
Uitându-se la Joe, apoi la G.G., Pat spuse:
― Ia una de la mine.
Îi aruncă Iui G.G. o fisă, pe care acesta o prinse, cu o expresie de surprindere pe față. Apoi, surprinderea i se preschimbă treptat într-o supărare mohorâtă.
― În mod sigur, m-ați doborât ― constată el, introducând fisa în fanta ușii. Amândoi, mormăi, în vreme ce ușa se închidea în urma lui. Eu am descoperit-o. Asta chiar că-i un gest nemilos, atunci când...
Vocea i se stinse, în clipa în care ușa se trânti cu zgomot. După aceea se lăsă liniștea.
― Când i se duce entuziasmul, nu prea rămâne mare lucru din el, observă Pat.
― E băiat bun, zise Joe; simțea ceea ce simțea de obicei: vină. Dar nu prea multă. Oricum și-a făcut treaba. Acum...
― Acum e rândul tău, spuse Pat. Vorba vine... Pot să-mi scot ciz¬mele?
― Sigur, spuse el.
Începu să-și monteze echipamentul de testare, verificând cilindrii, sistemul de alimentare cu energie; începu să producă mișcări de probă pentru fiecare ac înregistrator, provocând amplitudini specifice și în-registrându-le efectele.
― Un duș? întrebă ea, în vreme ce-și punea cizmele de-o parte, ca să nu stea în drum.
― Un sfert de dolar, murmură Joe. Atâta costă.
Ridică privirile și văzu că ea începuse să-și descheie bluza.
― Nu am sfertul de dolar, spuse.
― În kibbutz, zise Pat, totul este gratuit.
― Gratuit?
Se holbă la ea.
― Așa ceva nu e posibil din punct de vedere economic. Cum poa¬te să funcționeze, în aceste condiții, mai mult de o lună?
Ea continuă, imperturbabil, să-și descheie bluza.
― Salariile noastre sunt vărsate direct kibbutzului și noi suntem creditați că ne-am făcut treaba. Totalitatea încasărilor noastre subven-ționează, din punct de vedere financiar, kibbutzul ca întreg. De fapt, Kibbutzul Topeka a obținut profit timp de mai mulți ani; noi, ca grup, producem mai mult decât cheltuim.
Terminând de desfăcut nasturii de la bluză, o așeză pe spătarul scaunului. Pe sub bluza albastră și aspră nu purta nimic și el îi zări sânii: înalți și tari, susținuți de mușchii bine făcuți ai umerilor.
― Ești sigură că vrei să faci asta? zise el. Vreau să spun, să-ți scoți hainele?
― Nu-ți aduci aminte, replică Pat.
― Ce nu-mi aduc aminte?
― Când nu mi-am scos hainele. În alt prezent. Nu prea ți-a plăcut treaba asta, așa că am șters acest lucru. Iată că acum le scot. Se ridică în picioare, plină de grație.
― Și ce-am făcut, întrebă el curios, atunci când nu ți-ai scos hai¬nele? Am refuzat să te testez?
― Ai îndrugat ceva despre supraestimarea anti-talentului meu de către domnul Ashwood.
― Eu nu lucrez așa, spuse Joe, nu fac una ca asta.
― Da? Atunci, poftim!
Aplecându-se, cu sânii legănându-i-se înainte și înapoi, căută prin buzunarul bluzei și scoase de acolo o foaie de hârtie împăturită, pe care i-o dădu.
― Din prezentul anterior, acela pe care l-am schimbat.
El citi foaia, își citi propria evaluare făcută la sfârșit, pe un singur rând.
― Câmpul anti-psi generat ― inadecvat. În totalitate, sub standard. Nici o valoare față de capacitățile precog care există acum.
Urma apoi semnul de cod pe care îl folosea el, un cerc tăiat de o linie. Nu-l angajați, însemna simbolul. Și numai el și cu Glen Runciter știau asta. Nici măcar cercetașii nu cunoșteau sensul simbolului, așa încât Ashwood nu i l-ar fi putut spune. În tăcere, el îi înapoie foaia; fata o împături și-o băgă la loc, în buzunarul bluzei.
― Mai e nevoie să mă testezi? întrebă ea. După ce-ai văzut asta?
― Am o procedură pe care o folosesc de obicei, spuse Joe. Șase indicii care...
Pat îl întrerupse:
― Ești un minuscul și ineficient birocrat, plin de datorii și care nici măcar nu poate să-și adune îndeajuns de multe fise ca să-și plă¬tească ușa, așa încât aceasta să-i permită să iasă din propriul său apar¬tament.
Tonul vocii ei, neutru, dar devastator, îi răsună în urechi; simți cum se încordează, se clatină și se înroșește în mod violent.
― În momentul de față, sunt într-o situație dificilă, spuse el. O să fiu însă din nou pe picioarele mele, din punct de vedere financiar, în câteva zile. Pot obține un împrumut. Dacă este necesar, de la firmă.
Se ridică în picioare, nesigur, luă două cești și două farfurioare, turnă cafeaua din cafetieră.
― Zahăr? întrebă el. Frișca?
― Frișcă, spuse Pat, stând încă desculță și fără bluză.
Bâjbâi după mânerul frigiderului, pentru a scoate o cutie cu lapte.
― Zece cenți, vă rog, ceru frigiderul. Cinci cenți pentru deschi¬derea ușii; cinci cenți pentru frișca.
― Nu este frișcă, spuse el. E lapte simplu.
Continuă să zgâlțâie ― fără nici un sens ― ușa frigiderului.
― Doar de data asta, imploră el frigiderul. Jur pe Dumnezeu ca o să te plătesc mai încolo! Diseară!
― Tine, zise Pat; îi întinse peste masă o fisă de zece cenți. Ar tre¬bui ca ea să aibă bani, adăugă, în vreme ce-l privea cum pune fisa în deschizătura specială a frigiderului. Vorbesc de amanta ta. Chiar că ai dat greș, nu-i așa? Am știut asta atunci când domnul Ashwood...
― Nu e întotdeauna așa, se enervă el.
― Vrei să-ți rezolv eu toate problemele, domnule Chip?
Cu mâinile în buzunarele de la jeans, îl privea fără nici o expresie și fără ca fața să-i fie umbrită de vreo emoție. Doar o atenție vie se făcea remarcată.
― Știi că pot. Stai jos și scrie-ți raportul de evaluare asupra mea. Lasă testele! Oricum, talentul meu este unic; nu poți măsura câmpul pe care-l produc ― acesta se găsește în trecut, iar tu mă testezi pe mine în prezent ― un prezent care are loc doar ca o consecință ce se produce în mod automat. Ești de acord?
― Dă-mi să mă mai uit odată la foaia de evaluare pe care-o ai în buzunarul de la bluză, ceru Joe. Vreau să mă mai uit o dată la ea. Înainte de a mă hotărî.
Pat scoase din nou la iveală foaia de hârtie galbenă; calmă, i-o întinse peste masă și el o mai citi o dată. E scrisul meu, își spuse Joe; da, este adevărat. I-o înapoie și, din grămada de aparate de testare, luă o nouă foaie, curată, din aceeași hârtie galbenă, familiară.
Pe ea, scrise numele fetei, apoi niște rezultate false, extraordinar de bune și, în cele din urmă concluziile sale. Noile sale concluzii. „Posedă puteri incredibile. Un câmp anti-psi unic în ceea ce privește raza de acțiune. Probabil că poate contracara orice grupare de precogi imaginabilă."- După care mâzgăli un simbol; de data asta, două cruci, amândouă subliniate. Pat, stând în spatele lui, îl privea în vreme ce icria; îi simți răsuflarea pe ceafă.
― Ce înseamnă cele două cruci subliniate? întrebă ea.
― „Angajați-o", spuse Joe. „Cu orice preț."
― Mulțumesc.
Băgă mâna în geantă, scoase un teanc de bancnote poscred, alese una și i-o oferi. Una cu valoare mare.
― Asta te va ajuta în privința cheltuielilor. Nu ți-am putut-o oferi mai devreme, înainte să mă evaluezi în mod oficial. Ai fi invalidat aproape sigur totul și-ai fi ajuns ca și în ziua morții să crezi că te-am mituit. În cele din urmă, chiar ai fi hotărât că nu am nici un contra talent.
Își desfăcu apoi fermoarul de la jeans, terminându-și dezbrăcatul furișat și repezit.
Joe Chip examină ceea ce scrisese, fără s-o privească. Crucile su-bliniate nu simbolizau ceea ce-i spusese el. Ele înseninau: „Supra¬vegheați această persoană. Este un risc pentru firmă. Este periculoa¬să."
Semnă foaia de test, o împături și i-o dădu. Fata o băgă imediat în geantă.
― Când pot să-mi aduc lucrurile aici? întrebă ea, în vreme ce lipăia cu picioarele goale spre baie. De-acum consider apartamentul ca fiind al meu, de vreme ce ți-am plătit deja ceea ce ― în principiu ― ar trebui să fie chiria pe o lună întreagă.
― Oricând, zise el.
În schimb, baia spuse altceva:
― Cincizeci de cenți, vă rog. Mai înainte de a da drumul la apă!
Pat se întoarse în bucătărie, pentru a-și lua geanta.



Noul sos natural pentru salată Ubik ― nici italienesc, nici franțu¬zesc, doar desfătarea unui gust în în¬tregime nou și diferit, pe cale să tre¬zească lumea. Trezește-te o dată cu Ubik și fii natural! Fără riscuri, atunci când este luat conform pros¬pectului.

PATRU

REÎNTORS LA NEW-YORK, odată călătoria la Moratoriumul Preaiubitei Frății încheiată, Glen Runciter ateriză, într-o electrolimu-zină închiriată, impresionantă și silențioasă, pe acoperișul pavilionului central de la Runciter Associates. Un tub de coborâre îl duse rapid la biroul său de la etajul cinci. Acum ― la ora nouă treizeci a.m., timp local ― stătea la birou, într-un fotoliu rotativ masiv, demodat, făcut din lemn de nuc și piele autentică, vorbind la videofon cu cei de la departamentul de relații cu publicul.
― Tamish, în clipa asta m-am întors de la Zurich. Am vorbit acolo cu Ella.
Aruncă o privire secretarei, care intrase plină de precauții în bi¬roul lui supradimensionat, închizând ușa în urmă.
― Ce doriți, doamnă Frick? întrebă el.
Timorata și ofilita doamnă Frick, cu fața acoperită de pete de cu¬loare artificială, menite să compenseze vechea ei nuanță de un cenușiu generalizat, făcu un gest de neputință; nu avea de ales, trebuia să-l deranjeze.
― Okay, doamnă Frick, spuse el cu răbdare. Ce s-a întâmplat?
― O nouă clientă, domnule Runciter. Cred c-ar trebui s-o vedeți.
Se apropie de el și în același timp se dădu înapoi, o manevră di¬ficilă, pe care numai doamna Frick o putea duce la bun sfârșit. Îi fu¬seseră necesari o sută de ani ca să învețe treaba asta.
Întorcându-se spre aparat spuse:
― Cât de des ne sunt difuzate clipurile publicitare la televiziunea planetară în orele de vârf? Tot o dată la trei ore?
― Nu chiar așa, domnule Runciter. Pe durata unei zile întregi, re-clamele apar, în medie, o dată la trei ore pe fiecare canal UHF, dar costul difuzării la orele de vârf...
― Vreau să apară din oră în oră, zise Runciter. Ella crede că așa ar fi mai bine.
Pe drumul de întoarcere în Emisfera Vestică hotărâse ce clip pu¬blicitar îi plăcea cel mai mult.
― Cunoști hotărârea aceea recentă a Curții Supreme de Justiție prin care se stipulează că un bărbat își poate ucide, în mod legal, soția, dacă dovedește că ea n-ar divorța de el în nici o situație?
― Da, așa numita...
― Nu-mi pasă cum se numește; ceea ce contează este că noi avem deja un clip TV despre treaba respectivă. Cum merge reclama asta? Tot încerc să mi-o amintesc...
Tamish spuse:
― E cu bărbatul acela, un fost soț, pe cale de a fi judecat. Mai întâi apare o imagine cu juriul, apoi judecătorul, apoi un prim plan ai avocatului acuzării punându-i întrebări fostului soț. Avocatul spune, „S-ar părea domnule, că soția dumneavoastră..."
― E-n regulă, zise Runciter, cu un aer mulțumit; ajutase, la început, la scrierea acelui clip publicitar. Era, după părerea sa, o altă ma-nifestare a minunatei diversități de care dădea dovadă propria-i minte. ― Nu se poate presupune oare, spuse Tamish, că esperii care lip¬sesc lucrează, în grup, pentru vreuna dintre cele mai mari case de in¬vestiții? În cazul în care, probabil, aceasta este situația, poate c-ar tre¬bui să punem accentul pe această temă într-una dintre reclamele noas¬tre comerciale. Poate că v-o amintiți pe aceasta, domnule Runciter? înfățișează un soț întorcându-se acasă de la serviciu, la sfârșitul zilei; mai are încă pe el brâul de un galben electric, fusta în formă de petală, ciorapii până la genunchi și cascheta în stil militar, cu vizieră. Se așea¬ză, cuprins de oboseală, pe canapeaua din sufragerie, începe să-și scoată o mănușă, apoi se apleacă, se încruntă și spune: „La naiba, Jill, aș vrea să știu ce nu-i în regulă cu mine, în ultima vreme. Uneori, din ce în ce mai des în fiecare zi, cea mai mică remarcă de la birou mă face să cred că... ei bine, că cineva îmi citește gândurile!- La care ea îi răspunde: „Dacă îți faci probleme din cauza asta, de ce nu luăm legătura cu cea mai apropiată organizație de protecție? Ne vor închiria un inerțial la prețuri acceptabile pentru bugetul nostru, după care te vei simți la fel ca mai înainte! ― Apoi, pe fața lui se ivește acel zâmbet larg și bărbatul spune: „Ia te uită, senzația asta iritantă începe deja să..."'
Apărând iarăși în cadrul ușii biroului lui Runciter, doamna Frick zise:
― Vă rog, domnule Runciter!
Ochelarii îi tremurară.
El încuviință din cap.
― O să stăm de vorbă mai târziu, Tamish. Oricum, contactează rețelele de televiziune și dă drumul materialului, după orarul pe care ți l-am indicat.
Închise videofonul, apoi o privi pe doamna Frick, în tăcere.
― Am bătut tot drumul până în Elveția, spuse el, și am pus s-o trezească pe Ella, ca să obțin această informație, acest sfat.
― Domnul Runciter este liber, domnișoară Wirt.
Secretara se trase într-o parte și o femeie plinuță se rostogoli în încăpere. Capul său, asemenea unei mingi de baschet, i se legăna în sus și-n jos; trupul mare, rotund, se propulsă singur către un scaun și, acolo, se așeză imediat cu picioarele subțiri bălăngănindu-i-se. Pur¬ta o haină demodată din mătase de păianjen, care-o făcea să arate ca o insectă inofensivă, înfășurată într-un cocon străin; ca și cum ar fi fost captivă. În orice caz, zâmbi. Părea extrem de degajată. Aproxi¬mativ cincizeci de ani, hotărî Runciter. Trecuse de mult de etapele vieții în care ar fi putut arăta bine.
― Ah, domnișoară Wirt, zise el. Nu vă pot acorda prea mult timp; poate c-ar trebui să treceți direct la subiect. Care este problema?
Cu o voce nepotrivit de caldă și de veselă, domnișoara Wirt spuse:
― Întâmpinăm unele mici necazuri cu niște telepați. Cel puțin așa credem; nu suntem siguri. Avem un telepat al nostru, unul pe care-l știm și care-ar trebui să umble printre angajații noștri. Dacă dă peste orice fel de esperi, telepați sau precognitivi, orice fel, trebuie să-i ra¬porteze...
Îi aruncă lui Runciter o privire strălucitoare.
― Șefului meu. Pe la sfârșitul săptămânii trecute a făcut un astfel de raport. Știți, noi avem o evaluare, făcută de o firmă particulară, despre capacitățile diferitelor agenții de prudență. A dumneavoastră are punctajul maxim.
― Știu, spuse Runciter; de fapt, văzuse și el această evaluare. Care nu-i adusese cine știe ce afacere importantă. Poate, acum...
― Câți telepați a descoperit omul dumneavoastră? întrebă el. Mai mult de unul?
― Cel puțin doi.
― Posibil mai mulți?
― Posibil, încuviință domnișoara Writ.
― Iată cum operăm noi, spuse Runciter. Mai întâi măsurăm cu precizie câmpul psi, astfel încât să știm cu ce-avem de-a face! Acest lucru necesită în general între o săptămână și zece zile, în funcție de...
Domnișoara Wirt interveni:
― Patronul meu vrea să vă aduceți inerțialii imediat, fără forma¬litățile atât de costisitoare și de îndelungate cerute de efectuarea tes¬telor.
― Dar nu vom ști câți inerțiali să folosim. Sau de ce tip. Sau unde să-i plasăm. Pentru a dezamorsa o operație psi, trebuie procedat în mod sistematic; nu putem să agităm o baghetă magică sau să dăm cu spray toxic prin colțuri. Trebuie să contracarăm oamenii lui Hollis, individ cu individ ― câte un anti-talent pentru fiecare talent. Dacă Hol¬lis s-a infiltrat în operațiunea dumneavoastră, a făcut-o în același fel: esper după esper. Unul ajunge la serviciul personal și-I angajează pe un altul; acea persoană formează un nou serviciu sau ia conducerea unui departament și astfel poate să mai infiltreze câțiva... uneori le sunt necesare luni întregi. Nu putem să distrugem în douăzeci și patru de ore ceea ce ei au construit într-o lungă perioadă de timp. Activi¬tatea Psi pe termen lung e ca un mozaic; nu-și pot permite să fie ne¬răbdători, și nici noi nu ne putem permite.
― Patronul meu, spuse veselă domnișoara Wirt, este nerebdător.
― Voi sta de vorbă cu el. Runciter întinse mâna spre videofon.
Cine e și ce număr are?
― Veți încheia afacerea prin intermediul meu.
― Poate că nu voi face nici o afacere. De ce nu-mi spuneți pe cine reprezentați?
Apăsă pe un buton mascat, montat sub marginea biroului la care stătea; acest lucru avea să-l aducă pe telepatul firmei, Nina Freede, în biroul alăturat, de unde putea urmări procesele de gândire ale dom-nișoarei Wirt. Nu pot lucra cu acești oameni, își spuse el, dacă nu-i cunosc. După câte știu, Ray Hollis încearcă în continuare să mă an¬gajeze.
― Sunteți tare conservator, remarcă domnișoara Wirt. Nu vă ce¬rem decât rapiditate. Și o facem doar pentru că avem nevoie de așa ceva. Vă pot spune doar atât: Operațiunea noastră, în care s-au infil¬trat, nu se desfășoară pe Pământ. Din punctul de vedere al unui câștig potențial, cât și din punct de vedere al investițiilor, este vorba de prin¬cipalul nostru proiect. Patronul meu și-a investit în el tot capitalul. Nimeni nu trebuie să știe despre asta. Cel mai mare șoc pentru noi, descoperind telepați la fața locului...
― Scuzați-mă, spuse Runciter; se ridică și merse până la ușa bi¬roului. Vreau să aflu câți oameni avem disponibili, pentru a-i putea folosi în această acțiune.
Închizând ușa biroului în urma lui, se uită prin camerele înveci¬nate, până ce-o găsi pe Nina Freede; stătea singură într-o cămăruță alăturată, fumând și concentrându-se.
― Află pe cine reprezintă femeia, îi spuse el. Apoi, află până unde va merge oferta lor.
Avem treizeci și opt de inerțiali care nu fac nimic, reflectă el.
Poate că putem să-i utilizăm pe toți sau cea mai mare parte a lor în treaba asta. În cele din urmă, poate că am aflat unde au dispărut toate talentele alea istețe ale lui Hollis. Toată grămada aia afurisită.
Se întoarse în cameră și se așeză din nou în spatele biroului său.
― Dacă în operațiunea dumneavoastră și-au băgat nasul telepați. Îi spuse el domnișoare Wirt, stând cu brațele încrucișate, trebuie să acceptați faptul că operațiunea în sine nu mai este un secret. Și asta. independent de orice informație tehnică specifică pe care au obținut-o. Așa că... de ce nu-mi spuneți la ce se referă proiectul?
Ezitând, domnișoara Wirt răspunse:
― Nu știu despre ce este vorba în proiect.
― Nici unde se desfășoară el?
Ea dădu din cap a negație.
― Nici.
― Măcar știți cine vă e patron?
― Lucrez pentru o firmă auxiliară pe care el o controlează din punct de vedere financiar; știu cine e patronul meu direct ― un oare-care domn Shepard Howard ― dar nu mi s-a spus niciodată pe cine reprezintă domnul Howard.
― Dacă vă vom oferi inerțialii de care aveți nevoie, vom ști unde sunt trimiși?
― Probabil că nu.
― Și dacă nu-i mai primim niciodată înapoi?
― De ce să nu-i primiți? Imediat ce ne vor fi decontaminat ope-rațiunea...
― Se știe, spuse Runciter, că oamenii lui Hollis ucid inerțialii tri¬miși pentru contracararea lor. Este de datoria mea să vegheze ca oa¬menii mei să fie protejați; nu pot face însă acest lucru dacă nu știu unde se află.
Microdifuzorul ascuns în urechea sa stângă bâzâi și Runciter auzi vocea slabă și cumpătată a Ninei Freede, perceptibilă numai pentru el.
„Domnișoara Wirt îl reprezintă pe Stanton Mick. Este secretara lui particulară. Nu există nici o persoană cu numele de Shepard Ho¬ward. Proiectul în discuție se află în cea mai mare parte pe Lună; are de-a face cu Techprise, compania de cercetare a lui Mick, în care pa¬chetul de acțiuni ce conferă controlul este deținut de domnișoara Wirt în numele lui. Ea nu cunoaște nici un fel de detalii tehnice, domnul Wirt nu i-a împărtășit nici un fel de aprecieri științifice, informații în¬registrate sau raportate în legătură cu cercetările făcute, lucru pe care domnișoara Wirt îl resimte foarte puternic. Totuși, de la angajații lui Mick, ea și-a făcut o idee generală despre natura proiectului. Accep¬tând ideea că informațiile ei de mâna a doua sunt corecte, proiectul de pe Lună are legătură cu un sistem de propulsie interstelară nou, cu totul deosebit și la un preț scăzut, care se apropie de viteza luminii și care-ar putea fi închiriat oricărui grup politic sau etnic destul de important. Se pare că ideea lui Mick este că sistemul de propulsie va face posibilă colonizarea pe baza unei structuri de masă. Astfel, ea nu va mai fi un monopol pentru anumite guverne."
Nina Freede întrerupse comunicarea și Runciter se lăsă pe spătar în fotoliul său pivotant, din piele și lemn de nuc, pentru a-și pune ordine în idei.
― La ce vă gândiți? întrebă domnișoara Wirt.
― Mă întreb, spuse, Runciter, dacă vă puteți permite să apelați la serviciile noastre. De vreme ce nu am nici un fel de teste informative pe baza cărora să încep, nu pot decât să estimez cam de câți inerțiali veți avea nevoie. S-ar putea să trebuiască peste patruzeci.
Spuse acestea știind că Stanton Mick își putea permite ― sau pu¬tea să determine pe altcineva să-l sprijine ― să obțină un număr ne¬limitat de inerțiali.
― Patruzeci, repetă domnișoara Wirt. Destui...
― Cu cât folosim mai mulți, cu atât terminăm mai repede treaba. De vreme ce vă grăbiți, îi vom pune la lucru pe toți odată. Dacă sun¬teți autorizată să semnați un contract în numele patronului dumnea¬voastră... Îndreptă degetul spre ea, cu o mișcare hotărâtă; femeia nici măcar nu clipi... și ne puteți plăti un avans pe Ioc, probabil că am putea face toate astea în șaptezeci și două de ore.
Își îndreptă privirea asupra ei, așteptând.
Microdifuzorul din urechea lui hârâi:
„Ca proprietară a lui Techprise este în totalitate implicată. Poate, în mod legal, să-și angajeze firma până la orice sumă, ba chiar până la egalul valorii sale totale. Chiar acum, de pildă, calculează în minte cât de mult ar însemna asta, la prețul actual al pieții."
Urmă o pauză.
„Mai multe miliarde de poscredite, a hotărât ea. Dar nu vrea să facă asta; nu-i place ideea să se angajeze și printr-un contract, și printr-un avans. Ar prefera ca acest lucru să fie făcut de avocații lui Mick, chiar dacă înseamnă o întârziere de câteva zile."
Dar se grăbesc, reflectă Runciter. Sau cel puțin așa pretind.
Microdifuzorul spuse:
„Ea intuiește că știți ― sau ați ghicit ― pe cine reprezintă. Și se teme că veți crește prețul în mod corespunzător. Mick își cunoaște reputația. Se consideră drept cea mai mare țintă din lume. Așa că el negociază în felul său: prin cineva sau printr-o firmă pe care-o folo¬sește ca paravan. Pe de altă parte, ei vor să obțină cât de mulți inerțiali vor putea. Și s-au resemnat la ideea că acest lucru va fi enorm de costisitor."
― Patruzeci de inerțiali, spuse Runciter tărăgănat; mâzgăli cu pi¬xul pe o bucățică de hârtie albă, care se găsea pe biroul său tocmai într-un asemenea scop.
― Ia să vedem. De șase ori cincizeci ori trei... Ori patruzeci.
Domnișoara Wirt, încă având întipărit pe față zâmbetul ei fericit, aștepta cu o încordare vizibilă.
― Mă întreb, murmură el, cine l-a plătit pe Hollis pentru a-și in¬filtra angajații în proiectul vostru.
― Asta nu are nici o importanță, nu-i așa? spuse domnișoara Wirt. Ceea ce contează este faptul că ei sunt acolo.
Runciter spuse:
― Uneori nu poți afla niciodată un lucru. Dar, așa cum ați spus si dumneavoastră ― e la fel ca atunci când în bucătărie îti intră furnici. Nu întrebi de ce sunt acolo; pur și simplu începi să Ie dai afară.
Ajunsese la un preț estimativ.
Era enorm.


― Va trebui să mă gândesc, spuse domnișoara Wirt; își ridică pri¬virea de la imaginea șocantă a estimării făcute de el și se săltă pe ju¬mătate din scaun. Aveți, pe aici, vreun birou unde aș putea fi singură? Un Ioc de unde să-l pot suna pe domnul Howard?
Ridicându-se, la rândul lui, Runciter spuse:
― Este un lucru rar, pentru orice organizație de prudență să aibă atât de mulți inerțiali disponibili dintr-o dată. Dacă mai așteptați, si¬tuația se va schimba în rău. Deci, dacă îl vreți, ar fi mai bine să acțio¬nați acum.
― Și chiar credeți că va fi nevoie de atât de mulți inerțiali?
Luând-o pe domnișoara Wirt de braț, Runciter o conduse afară din birou, apoi de-a lungul holului, până în camera unde se găsea har¬ta firmei.
― Această hartă arată, o lămuri el, localizarea inerțialilor noștri, plus a inerțialilor altor organizații de prudență. De asemenea, arată -sau încearcă să arate ― localizarea tuturor esperilor lui Hollis.
Enumără, sistematic, stegulețele de identificare ale tuturor espe¬rilor ce fuseseră scoase, pe rând, de pe hartă; termină ținându-l în mână pe ultimul: cel al lui S.Dole Melipone.
― Acum știu unde sunt, îi spuse el domnișoarei Wirt, care-și pierduse zâmbetul mecanic, în vreme ce înțelegerea semnificația stegulețelor lipsă de pe hartă.
Apucându-i mâna transpirată, îi așează stegulețul lui Melipom între degetele umede, silind-o să strângă pumnul în jurul lui.
― Puteți sta aici să vă gândiți, adăugă el. Acolo este un videofon..
I-l arătă.
― Nimeni n-o să vă deranjeze. Mă găsiți în biroul meu.
Plecă din camera hărții, gândind: Nu știu dacă ei se află într-ade¬văr acolo, toți acești esperi dispăruți. Dar e foarte posibil. Stanton Mick a refuzat procedura de rutină care constă în efectuarea unui test obiectiv. Prin urmare, dacă va ajunge să angajeze inerțiali de care nu are nevoie, va fi propria lui vină.
Din punct de vedere legal, Runciter Associates era obligat să anunțe Societatea că o parte dintre esperii care lipseau ― dacă nu chiar toți ― au fost găsiți. Dar avea la dispoziție cinci zile în care să com¬pleteze această informare... și se hotărî să aștepte până în ultima zi. Genul acesta de ocazie de afaceri, reflectă el, se ivește o singură dată în viață.
― Doamnă Frick, spuse, intrând în anticameră. Bateți la mașină un contract în care să se specifice că patruzeci de...
Se întrerupse.
În partea opusă a încăperii, stăteau așezate două persoane. Băr¬batul, Joe Chip, arăta tras la față, mahmur și mult mai supărat decât de obicei... de fapt, cam ca de obicei, cu excepția supărării. Lângă el însă se lăfăia o fată cu picioare lungi, cu ochii la fel de negri și de strălucitori ca și părul ei ciufulit; frumusețea ei intensă, sublimată, ilumina partea aceea a camerei, aprinzând-o cu un foc puternic, în¬tunecat. Era, se gândi el, ca și cum fata ar fi luptat împotriva propriei sale atractivități, ca și cum i-ar di displăcut netezimea pielii și sen¬zualitatea degajată de buzele sale întunecate și proeminente.
Arată, se gândi el, de parcă tocmai s-a dat jos din pat. Încă în dezordine. Supărată pe această zi ― de fapt, pe orice zi.
Apropiindu-se de cei, Runciter spuse:
― Trag concluzia că G.G. s-a întors de la Topeka.
― Ea e Pat, spuse Joe Chip. Alt nume nu are.
Arătă spre Runciter, apoi oftă. Avea un aer neobișnuit, de învins, extrem de vizibil însă; și totuși, în spatele acestuia, părea să nu se fi dat câtuși de puțin bătut. O urmă vagă, neglijentă, de vitalitate stătea la pândă în spatele resemnării; lui Runciter i se păru că Joe ar fi putut fi foarte bine acuzat că simulează o decădere spirituală... aceasta, însă, nu exista cu adevărat.
― Ce fel de anti ești? o întrebă Runciter pe fată, care continua să stea tolănită în scaunul ei, cu picioarele întinse.
Fata murmură:
― Anti ― ketogeneză.
― Ce înseamnă asta?
― Prevenirea ketozei, spuse îndepărtat fata. La fel ca în cazul ad-ministrării glucozei.
Adresându-se lui Joe, Runciter ceru:
― Explică-mi!
― Dă-i domnului Runciter foaia cu testul tău, îi spuse Joe fetei.
Ridicându-se, aceasta își luă geanta, răscoli prin ea, apoi scoase o foaie galbenă, mototolită, din cele folosite de Joe pentru notarea rezultatelor testelor sale, pe care o desfăcu, o examina și i-o dădu Iui Runciter.
― Un rezultat uimitor, comentă Runciter. E chiar atât de bună? îl întrebă el pe Joe.
Apoi văzu cele două cruci subliniate, simbolul grafic al acuzării ― de fapt, al trădării.
― Până acum este cea mai bună, spuse Joe.
― Vino în biroul meu, se adresă Runciter fetei. O luă înainte; în spatele său, cei doi îl urmară.
Dintr-o dată, apăru grasa domnișoară Wirt, cu răsuflarea între¬tăiată și ochii rostogolindu-i-se în orbite.
― I-am telefonat domnului Howard, îl informă ea pe Runciter. Mi-a spus acum ce trebuie să fac.
Îi zări apoi pe Joe Chip și pe fata cu numele de Pat; pentru o clipă, ezită, apoi continuă:
― Domnul Howard ar vrea ca aranjamentele legale să fie făcute imediat. Deci, acum putem continua? V-am explicat necesitatea ur¬genței, importanța factorului timp.
Afișă zâmbetul ei inexpresiv, hotărât.
― Voi doi, vă supărați dacă așteptați? îi întrebă ea. Afacerea mea cu domnul Runciter este prioritară.
Privind-o, Pat râse ― un râs jos, gâtuit, disprețuitor.
― Va trebui să așteptați, domnișoara Wirt, spuse Runciter. Se sim¬țea înfricoșat; se uită la Pat, apoi la Joe, și teama lui deveni și mai puternică.
― Luați loc, domnișoară Wirt, o pofti el și-i arătă un scaun situat în sala de așteptare.
― Vă pot spune exact, domnule Runciter, zise domnișoara Wirt, câți inerțiali avem de gând să angajăm. Domnul Howard consideră că poate face o determinare adecvată a nevoilor noastre, a problemei noastre.
― Câți? întrebă Runciter.
― Unsprezece, spuse domnișoara Wirt.
― Vom semna contractul imediat, acceptă Runciter. De îndată ce voi fi liber.
Cu mâna lui mare, îi conduse pe Joe și pe fată în biroul său; în chise ușa în urma lor și se așeză.
― Nu vor reuși niciodată, îi spuse el lui Joe. Nici cu unsprezece, nici cu cincisprezece, nici cu douăzeci de inși. Mai ales când S.Dole Melipone se află în tabăra adversă.
Se simțea pe cât de obosit, pe atât de temător.
― Dumneaei este, îmi închipui, talentul potențial pe care G.G. l-a descoperit în Topeka? Crezi că ar trebui s-o angajăm? Sunteți de acord, și tu, și G.G., în această privință? Atunci, bineînțeles c-o vom angaja.
Poate i-o plasez lui Mick, își spuse. Să fie una din cei unsprezece.
― Nimeni nu a reușit să mă lămurească, totuși, zise el, ce talent psi contracarează.
― Doamna Frick spune că ai zburat până la Zurich, interveni Joe. Ce ți-a sugerat Ella?
― Mai multă publicitate, spuse Runciter. La TV. Din oră în oră.
Vorbind în intercom, ceru:
― Doamnă Frick, redactați vă rog, un contract între noi și o oa¬recare Jane Doe; specificați salariul inițial pe care l-am stabilit în de¬cembrie trecut, la înțelegerea cu sindicatul; specificați...
― Care e salariul inițial? întrebă fata pe nume Pat, cu vocea plină de o suspiciune sardonică, ieftină și copilărească.
Runciter o privi.
― Nici măcar nu știu ce poți face.
― E o precog, Glen, mârâi Joe. Dar într-un fel diferit.
Nu intră în amănunte; părea că se consumase, ca un ceas cu ba¬terie de pe vremuri.
― E gata să înceapă munca? îl înrebă Runciter pe Joe. Sau este una dintre acelea pe care trebuie să le antrenăm, să le punem la lucru si-apoi să așteptăm? Avem aproape patruzeci de inerțiali care lânce¬zesc și mai angajăm un altul; patruzeci, minus ― să zicem ― unspre¬zece. Treizeci de angajați, leneși, cu toții plătiți regește în vreme ce stau cu degetele în nas. Nu știu, Joe; pe cinstite nu știu. Poate c-ar trebui să-i concediem pe toți cercetașii noștri. Oricum, cred că am gă¬sit restul esperilor lui Hollis. O să-ți povestesc despre asta mai târziu.
Spuse iarăși în intercom:
― Specificați că putem s-o concediem pe această Jane Doe fără preaviz și fără vreo compensație bănească în cazul concedierii; de ase¬menea, nu poate fi luată în considerație, în perioada primelor nouăzeci de zile, pentru pensie, pentru asigurări sociale sau concediu de boală.
Adresându-se lui Pat, îi spuse:
― Salariul inițial, în toate cazurile, este de patru sute de credite pe lună, reprezentând douăzeci de ore de muncă pe săptămână. Și va trebui să te înscrii într-un sindicat. Sindicatul Mine, Mill și Smetter; ei sunt cei care, cu trei ani în urmă, au reunit toți lucrătorii din or¬ganizațiile de prudență. Nu am nici o putere în privința asta.
― Primesc mai mult, spuse Pat, pentru întreținerea releelor de vi-deofoane din kibbutzul Topeka. Cercetașul dumneavoastră, domnul Ashwood, spunea...
― Cercetașii noștri mint, zise Runciter. În plus, nu suntem obli¬gați, din punct de vedere legal, să facem nimic din ceea ce spun ei. Nici una dintre organizații nu este obligată.
Ușa biroului se deschise și doamna Frick se strecură înăuntru, ținând în mână înțelegerea bătută la mașină.
― Mulțumesc, doamnă Frick, zise Runciter, primind hârtiile.
― Am o soție în vârstă de douăzeci de ani, într-un container fri¬gorific, le spuse el lui Joe și lui Pat. O femeie frumoasă, care, când îmi vorbește, este dată la o parte de un puști ciudat, pe care-l cheamă Jory, și atunci ajung să vorbesc cu el, nu cu ea. Ella, încremenită în semi-viață și stingându-se ― iar vrăjitoarea asta ofilită, drept secretară, la care trebuie să stau și să privesc cât e ziua de lungă! Se uită la Pat, cu părul ei negru, puternic și... gura senzuală; simți trezindu-se în el dorințe nefericite, pofte neclare și lipsite de sens, care nu duceau nicăieri, care se întorceau la el goale, pentru a completa un cerc per¬fect geometric.
― De acord, spuse Pat, și se întinse spre birou, să ia stiloul cu care să semneze.



Nu pot să particip la concursul pomicol, Helen; am stomacul deran¬jat. Îți prepar un Ubik! Ubik te rea¬duce rapid în mijlocul acțiunii. Luat conform instrucțiunilor, Ubik grăbeș¬te limpezirea capului și a stomacului. Þineți minte: Ubik e doar la câteva secunde de dumneavoastră. Feriți-vă de o folosință prelungită.

CINCI

ÎN PERIOADA zilelor nesfârșite de trândăveală forțată și artifi¬cială, antitelepata Tippy Jackson dormea în mod regulat până la prânz. Un electrod implantat în creier îi stimula în mod permanent somnul EREM ― mișcarea extrem de rapidă a ochilor ― așa că avea destule de făcut în vreme ce stătea înfășurată în cearșafurile de bumbac ale patului.
La un moment dat, starea sa de visare provocată în mod artificial se axă în jurul unui funcționar mitic al lui Hollis dotat cu puteri psio-nice enorme. Oricare alt inerțial din sistemul Sol fie că renunțase, fie că fusese făcut bucățele. Printr-un proces de eliminare, sarcina de ani¬hilare a câmpului generat de această entitate supranaturală îi fusese transmisă ei.
― Nu pot fi eu însumi, câtă vreme ești în preajma mea, o informă adversarul său nebulos.
Pe fața lui apăru o expresie sălbatică, plină de ură, dându-i în¬fățișarea unei veverițe psihotice.
În visul său, Tippy îi răspunse:
― Poate că definiția pe care-o dai sistemului tău este lipsită de limitele adevărate. Ai construit o structură de personalitate precară, bazată pe niște factori inconștienți, asupra cărora nu ai nici un control. Iată de ce te simți amenințat de mine.
― Nu ești angajata unei organizații de prudență? întrebă telepatul lui Hollis, părând foarte nervos.
― Dacă ești talentul nemaipomenit care te lauzi a fi, spuse Tippy, poți afla asta citindu-mi gândurile.
― Nu pot citi gândurile nimănui. Talentul meu s-a dus. O să te las să vorbești cu fratele meu, Bill. Vino-nco', Bill; vorbește cu doamna asta. Îți place?
Bill, care semăna mai mult sau mai puțin cu fratele său, telepatul spuse:
― Îmi place mult pentru că eu sunt precog și ea nu mă poate anihila.
Își mișcă picioarele și rânji, descoperind niște dinți mari și albicioși, lați ca niște lopeți.
― Eu, care am fost micșorat de la proporțiile normale, păcălit în ceea ce privește înfățișarea de către o natură simulantă...
Făcu o pauză, încrețindu-și fruntea.
― Cum merge, Matt? îl întrebă pe fratele său.
― ...deformat, neterminat, trimis înainte de vreme, în această lume vie, făcut de-abia pe jumătate, spuse Matt, telepatul semănând cu o veveriță, scărpinându-și gânditor blana.
― Oh, da, încuviință Bill precog-ul, dând din cap. Îmi aduc aminte. „Și toate astea atât de strâmte și de nelalocul lor, încât câinii mă latră când mă opresc lângă ei." E din Richard al III-lea, îi explică el lui Tippy.
Amândoi frații rânjiră. Chiar și incisivii le erau tociți. Ca și cum hrana lor ar fi fost alcătuită numai din semințe nefierte.
Tippy spuse:
― Ce înseamnă asta?
― Înseamnă, răspunseră la unison Matt și Bill, că vom pune noi mâna pe tine...
Videofonul sună, trezind-o pe Tippy.
Împleticindu-se, amețită, până la el, dezorientată de niște baloane colorate ce-i pluteau în față, clipind din ochi, ridică receptorul și spu¬se:
― Alo!
Dumnezeule, e târziu, gândi, uitându-se după ceas. O să ajung legumă. Pe ecran apăru figura lui Glen Runciter.
― Bună, domnule Runciter, îl salută ea, stând în afara câmpului camerei de luat vederi a videofonului. A apărut ceva de lucru pentru mine?
― Aaa, doamna Jackson, spuse Runciter, mă bucur că am dat de dumneavoastră. Constituim un grup sub conducerea lui Joe Chip și a mea: unsprezece cu toții, o însărcinare majoră pentru cei pe care-i alegem. Am examinat activitatea trecută a fiecăruia. Joe crede că a dumneavoastră arată bine, și eu tind să fiu de acord cu el. Cât timp v-ar trebui ca să veniți până aici?
Tonul său suna așa cum trebuie, adică optimist, numai că pe mi¬cul ecran figura lui părea tare stresată și cuprinsă de griji.
Tippy spuse:
― Pentru treaba asta o să trebuiască să plec...
― Da, va trebui să vă faceți bagajele.
Continuă mustrător:
― În principiu, trebuie să fiți cu bagajele făcute și gata de plecare orice clipă; asta e o regulă care vreau să nu fie niciodată încălcată, mai ales într-un caz ca acesta, când există un factor de timp.
― Am bagajele deja făcute. Voi fi la biroul din New York în cincisprezece minute. Tot ce am de făcut este să-i las un bilet soțului meu, care se află la lucru.
― În regulă, aprobă Runciter, cu un aer preocupat; probabil că ci¬tea deja următorul nume de pe listă. La revedere, doamnă Jackson.
Închise videofonul.
Ciudat vis, își spuse ea, în vreme ce-și desfăcea în grabă nasturii de la pijama și se grăbea să se întoarcă în dormitor, pentru a-și lua hainele. De unde-au spus Matt și Bill că sunt versurile alea? Din Ri-chard al III-lea, își reaminti, văzând încă o dată, în minte, dinții lor mari și lați, capetele identice, neformate, ca niște umflături, cu smo¬curi de păr roșcat răsărind din ele ca niște tufe de buruieni. Nu cred că am citit vreodată Richard al III-lea, își dădu ea seama. Ori, dacă am făcut-o, trebuie să fi fost cu ani în urmă, pe vremea când eram copil.
Cum poți visa versuri pe care nu le cunoști? se întrebă. Poate că într-adevăr un telepat care nu visează a încercat să-mi pătrundă în minte în timp ce dormeam. Sau un telepat și un precog, lucrând îm¬preună, așa cum i-am văzut eu în visul meu. Poate ar fi o idee buni să întreb la departamentul nostru de investigații dacă nu cumva Hollis. printr-o șansă oricât de mică, folosește o echipă de frați pe care-i chea¬mă Matt și Bill.
Dezorientată și stânjenită, începu să se îmbrace cât de repede pu¬tea.
Aprinzându-și o havană Cuesta-Rey de culoare verde, Glen Run-citer se lăsă pe spate în scaunul lui nobil, apăsă un buton al interco-mului și spuse:
― Doamnă Frick, completați un cec-recompensă, plătibil lui G.G. Ashwood, pentru o sută de poscredite.
― Imediat, domnule Runciter.
Îl privi pe G.G.Ashwood, care umbla de colo-colo, fără oprire, cu un neastâmpăr de maniac, prin biroul mare, pardosit cu lemn ve¬ritabil și în care pașii săi țăcăneau enervant.
― Se pare că Joe Chip nu poate să-mi spună de ce e în stare fata, zise Runciter.
― Joe Chip e-un tâmpit, pufni G.G.
― Cum e posibil ca ea, Pat asta, să călătorească înapoi în timp, și nimeni altcineva să nu fie în stare? Pariez că talentul ăsta nu-i deloc unul nou; probabil că voi, cercetașii, pur și simplu n-ați fost în stare să-l descoperiți până acum. Oricum, nu este logic pentru o organizație de prudență s-o angajeze; fata este un talent, nu un anti-talent. Ne ocu¬păm cu...
― Așa cum am explicat, și așa cum Joe a indicat în raportul pri¬vitor la test, acest talent îi scoate din competiție pe precognitivi.
― Dar ăsta-i doar un efect secundar. Runciter rămase pe gânduri, încruntat. Joe crede că fata e periculoasă. Nu știu de ce.
― Pe el l-ai întrebat?
Runciter spuse:
― A mormăit ceva, așa cum face de obicei. Joe n-are niciodată motive raționale, el are doar intuiții. Pe de altă parte, vrea s-o includă în operațiunea cu Mick.
Frunzări prin documentele departamentului Personal, așezate în fața sa, pe birou, căută ceva prin ele, apoi le aranjă la loc.
― Spune-i lui Joe să vină-ncoace, să vedem dacă avem deja gru¬pul de unsprezece.
Se uită la ceas.
― Ar trebui să fi sosit de-acum. O să-i spun lui Joe în față că e nebun s-o includă în echipă pe fata asta, Pat Conley, dacă este atât de periculoasă. Nu ești de părere, G.G.?
― Are o treabă cu ea, zise G.G.Ashwood.
― Ce fel de treabă?
― Un aranjament sexual.
― Joe nu are nici un aranjament sexual. Nina Freede i-a citit gân¬durile ieri. Nu are bani nici măcar să...
Se întrerupse, deoarece ușa biroului se deschise; doamna Frick intră cu mers legănat, aducând cecul lui G.G., ce trebuia semnat de Runciter.
― Știu de ce o vrea și pe ea în operațiunea cu Mick, spuse Run¬citer, în vreme ce-și mâzgălea semnătura pe cec. Ca s-o poată urmări îndeaproape. Merge și el; o să măsoare câmpul psi, în ciuda celor sti¬pulate de client. Trebuie să știm cu cine ne batem. Vă mulțumesc, doamnă Frick.
Îi făcu semn că poate pleca și-i întinse cecul lui G.G.Ashwood.
― Să presupunem că nu măsurăm câmpul psi și că acesta se do¬vedește a fi prea intens pentru inerțialii noștri. Cine va fi învinovățit?
― Noi, zise G.G.
― Le-am spus că unsprezece inși nu sunt de-ajuns. Oferim tot ce avem mai bun, facem tot ce putem face. La urma urmelor, să-l avem client pe Stanton Mick este un lucru de mare importanță pentru noi. Uluitor, cum cineva atât de bogat și de puternic, cum este Mick, poate fi atât de lipsit de intuiție, atât de afurisit de zgârcit. Doamnă Frick, Joe e cumva acolo? Joe Chip?
Doamna Frick răspunse:
― Domnul Chip este în anticameră, împreună cu alte câteva per¬soane.
― Câte alte persoane, doamnă Frick? Zece sau unsprezece?
― Cam așa ceva, domnule Runciter. Una sau două, în plus sau în minus.
Runciter se întoarse către G.G.
― Asta-i grupul, spuse el. Vreau să-i văd pe toți, împreună. Înainte să plece spre Lună.
Adresându-se doamnei Frick, zise:
― Trimiteți-i înăuntru.
Pufăi cu vigoare din țigara sa verde, de foi.
Ea se răsuci și ieși.
― Știm, îi spuse Runciter lui G.G., că ― individual ― au perfor¬manțe bune. Scrie totul aici, pe hârtie.
Lovi cu palma documentele de pe biroul său.
― Dar cum va fi când se vor afla împreună? Cât de mare va fi anti-câmpul poliencefalic pe care-l vor genera? întreabă-te asta, G.G.! Iată întrebarea ce trebuie pusă!
― Îmi închipui că timpul ne va aduce răspunsul, spuse G.G.As-hwood.
― Sunt în genul ăsta de afaceri de multă vreme, spuse Runciter. Din anticameră începură să intre în birou mai multe persoane.
― Aceasta este contribuția mea la civilizația contemporană.
― Sună bine, fu de acord G.G. Ești un polițist care păzește viața particualră a oamenilor.
― Știi ce spune Ray Hollis despre noi? întrebă Runciter. Spune că noi încercăm să dăm ceasul înapoi. Se uită la persoanele care în¬cepuseră să-i umple biroul; se adunaseră unul lângă altul, fără ca vre¬unul dintre ei să vorbească. Așteptând s-o facă el. Ce adunătură ne¬potrivită, gândi, sceptic. O tânără semănând a păstaie cu ochelari și care avea un păr drept și galben ca lămâia, purta pălărie de cowboy, șal de dantelă neagră și bermude; asta trebuie să fie Edie Dorn. O femeie mai în vârstă, brunetă, cu înfățișare plăcută și ochi vicleni, anormali, purtând un sari de mătase, o centrură lată din nailon și șo¬sete; Francy nu-știu-cum, o schizofrenică ce-și imagina că din când în când ființe inteligente de pe Betelgeuse aterizau pe acoperișul clă¬dirii unde-și avea ea apartamentul. Un adolescent cu părul ca lâna, înconjurat de o aură superioară și cinică de mândrie; pe acesta, îm¬brăcat într-un mumu înflorat și cu pantaloni scurți, largi și legați la genunchi, marca Spandex, Runciter nu-l mai întâlnise niciodată până atunci. Și tot așa; cinci femei și ― numără el ― cinci bărbați. Lipsea cineva.
Înaintea lui Joe Chip intră mohorâtă Patricia Conley, fata aceea ce părea să ardă ca un foc mocnit. Cu ea, se făceau unsprezece; apă¬ruse întregul grup.
― Ați venit repede, doamnă Jackson îi spuse el femeii de vreo treizeci de ani, cu tenul de culoarea nisipului și aspect bărbătos, ce purta pantaloni din lână sintetică și o bluză de trening gri, având imprimat un portret al lui Bertrand Lord Russell, care acum începuse să se șteargă.
― Ați avut mai puțin timp decât oricine altcineva, din moment ce v-am anunțat ultima.
Tippy Jackson zâmbi ― era un zâmbet palid, de culoarea nisipu¬lui.
― Pe unii dintre dumneavoastră vă cunosc, spuse Runciter, ridi-cându-se de pe scaun și invitându-i, cu un gest al mâinii, să-și gă-sească fiecare un loc, să se instaleze confortabil, eventual să și fumeze dacă voiau.
― Pe dumneavoastră, domișoară Dorn, domnul Chip și cu mine v-am ales în primul rând datorită activității excelente vis-à-vis de S. Dole Melipone, pe care ― e adevărat ― l-ați pierdut în cele din urmă, dar nu din vina dumneavoastră.
― Vă mulțumesc, domnule Runciter, spuse Edie Dorn cu o voce șoptită și sfioasă; roși, apoi privi cu ochii larg deschiși spre peretele cel mai depărtat. Este grozav să iau parte la această nouă acțiune, adăugă ea, fără prea multă convingere.
― Cine dintre dumneavoastră este Al Hammond'? întrebă Runci¬ter, consultându-și documentele.
Un negru extrem de înalt, cu umerii aplecați și cu o expresie bla¬jină pe fața alungită făcu o mișcare, indicându-se pe sine.
― Nu v-am întâlnit până acum, spuse Runciter, citind materialul din dosarul lui Al Hammond. Aveți cel mai ridicat punctaj dintre toți anti-precogii noștri. Ar fi trebuit, bineînțeles, să fi reușit să vă întâl¬nesc. Câți dintre dumneavoastră, ceilalți, sunteți de asemenea anti-precogi?
Se ridicară încă trei mâini.
― Dumneavoastră patru, spuse Runciter, veți avea fără îndoială o mare problemă întâlnindu-vă și lucrând cu cea mai recentă desco¬perire a lui G.G. Ashwood, care-i blochează pe precognitivi într-un mod nou. Poate că ni-l va descrie însăși domnișoara Conley.
Făcu un semn către Pat...
Și se trezi în fața vitrinei unuimagazin de pe Fifth Avenue ― un magazin de monede rare; studia un U.S. dolar, din aur, ce nu fusese niciodată pus în circulație și se întreba dacă-și putea permite să-l adauge colecției sale.
Ce colecție? își zise el. Eu nu colecționez monede. Dar atunci, ce fac aici? Și de cât timp mă învârt așa fără țintă, uitându-mă la vi¬trine, când ar fi trebuit să mă aflu în biroul meu, supraveghind... -nu-și putea aminti ce supraveghea el, în general; o afacere oarecare, în legătură cu niște oameni având anumite însușiri, anumite talente speciale. Închise ochii încercând să se concentreze. Nu, trebuie să re¬nunț, constată el. Din cauza atacului de cord de anul trecut. Trebuie să mă retrag din afaceri. Dar tocmai acolo eram, își aminti. Doar cu câteva secunde în urmă. În biroul meu. Vorbind cu un grup de per¬soane despre un nou proiect. Strânsese din pleoape. S-a dus, își spuse, dezorientat. Tot ceea ce-am construit s-a dus...
Când deschise ochii, se trezi din nou în biroul lui; se afla în fața lui G.G. Ashwood, a lui Joe Chip și-a unei fete oacheșe, foarte atră¬gătoare, al cărei nume nu și-l amintea. Cu excepția lor, biroul era gol, fapt care, din cauze pe care nu le înțelegea, îl surprindea ca un lucru ciudat.
― Domnule Runciter, spuse Joe Chip, v-o prezint pe Patricia Conley.
Fata spuse:
― Ce bine-mi pare să fac, în sfârșit, cunoștiință cu dumneavoastră, domnule Runciter. Ea râse și ochii îi străluciră triumfători; Runciter nu știa de ce.
Joe Chip își dădu seama imediat. Tocmai a făcut ceva.
― Pat, spuse el cu voce tare, nu-mi pot da seama în ce fel, dar lucrurile sunt diferite.
Privi gânditor de jur-împrejurul biroului; arăta așa cum fusese în-totdeauna; un covor în culori prea țipătoare, obiecte de artă prea multe și disparate, pe pereți ― picturi originale, dar fără nici o valoare ar¬tistică. Glen Runciter nu se schimbase; dezordonat și cenușiu, cu fața mohorâtă, plină de riduri, îi întoarse lui Joe privirea ― și el părea cu¬prins de confuzie. Lângă fereastră G.G. Ashwood, purtând obișnuiții pantaloni impecabili, de culoarea scoarței de mesteacăn, o curea de cânepă, o cămașă din dantelă transparentă și o șapcă înaltă de mecanic de locomotivă, ridică din umeri plin de indiferență. În mod evident, el nu vedea nimic în neregulă.
― Nu-i nimic diferit, spuse Pat.
― Totul este diferit, o contrazise Joe. Probabil că te-ai întors în timp și ne-ai pus pe o pistă diferită; nu pot dovedi asta și nici nu pot preciza natura schimbărilor, dar...
― Nu folosiți timpul meu, pentru certuri de familie, zise Runciter, încruntându-se.
― Certuri de familie? exclamă Joe, luat prin surprindere. Văzu apoi inelul de pe degetul lui Pat; argint lucrat și jad; își aminti cum o ajutase să-l aleagă. Cu două zile, gândi el, înainte de a ne fi căsătorit. Asta fusese cu mai bine de un an în urmă, în ciuda situației mele financiare proaste. Bineînțeles, acum acest lucru se schimbase; Pat, cu salariul ei și cu înclinația pentru economisirea banilor, rezolvase totul. Pentru totdeauna.
― Oricum, să continuăm, spuse Runciter. Trebuie să ne întrebăm fiecare de ce Stanton Mick a oferit contractul altei organizații de pro¬tecție decât nouă. În mod logic, noi ar fi trebuit să obținem contractul; suntem cei mai buni în branșă și avem sediul la New York, unde Mick preferă în general să-și desfășoare afacerile. Aveți vreo teorie despre acest lucru, doamnă Chip?
Se uită plin de speranță în direcția lui Pat.
Pat întrebă:
― Chiar vreți să știți, domnule Runciter?
― Da. Dădu din cap, hotărât. Aș vrea tare mult să știu.
― Eu am făcut-o, spuse Pat.
― Cum?
― Cu talentul meu.
Runciter spuse:
― Care talent? N-ai nici un fel de talent; tu ești soția lui Joe Chip. De la fereastră, G.G. Ashwood spuse:
― Ai venit aici să te întâlnești cu Joe și cu mine, ca să luăm prân¬zul împreună.
― Are un talent, spuse Joe.
Încercă să-și amintească, dar deja totul devenise neclar; în vreme ce voia s-o reînvie, imaginea slăbea din ce în ce mai mult. O pistă diferită a timpului, gândi. Trecutul. Mai mult de-atât nu putu să scoa¬tă; acolo înceta amintirea. Soția mea, își spuse, este unică; poate să facă ceva ce nimeni altul de pe Pământ nu poate face. În cazul acesta însă, de ce ea nu lucrează pentru Runciter Association? Ceva nu e în regulă.
― L-ai măsurat? întrebă Runciter. Vreau să spun, asta-i treaba ta. După cum vorbești, s-ar zice că ai făcut-o; pari sigur pe tine.
― Nu sunt sigur pe mine, se contrazise Joe. Și, în gând: Dar sunt sigur în legătură cu soția mea. O să-mi aduc echipamentul de testare, zise el, cu glas tare. Și-o să vedem ce fel de câmp creează.
― Oh, haide, Joe, spuse Runciter enervat. Dacă soția ta avea vreun talent sau anti-talent, l-ai fi măsurat cu cel puțin un an în urmă; nu l-ai descoperi acum.
Apăsă un buton de pe intercomul aflat pe birou. Întrebă:
― Personalul? Avem un dosar despre doamna Chip? Patricia Chip?
După o pauză, intercomul spuse:
― Nici un dosar despre doamna Chip. Poate cu numele de fată?
― Conley, spuse Joe. Patricia Conley.
Din nou o pauză.
Despre o anumită domnișoară Patricia Conley avem două infor¬mații; un raport de cercetare preliminară, întocmit de domnul As-hwool și, apoi, rezultatele testelor efectuate de domnul Chip.
Din fanta intercomului, reproducerile celor două documente ie¬șiră încetișor și căzură pe suprafață biroului.
Examinând raportul lui Joe Chip, Runciter spuse, încruntându-se:
― Joe, ai face mai bine să te uiți la asta; vino-ncoa'! împunse cu un deget în foaie și Joe, apropiindu-se, văzu cele
două cruci gemene subliniate; el și cu Runciter se uitară unul la altul, apoi amândoi o priviră pe Pat.
― Știu ce scrie, spuse aceasta, calmă. „Putere incredibilă. Un câmp anti-psi unic ca acțiune."
Se concentră, încercând în mod vizibil să-și amintească vorbele exacte.
― „Probabil că poate să..."
― Am obținut contractul cu Mick, îi spuse Runciter lui Joe Chip Aveam în birou un grup de unsprezece inerțiali și apoi i-am sugerat ei...
Joe spuse:
― Să arate grupului ce poate. Așa că a făcut-o. A făcut exact asta. Și evaluarea mea a fost corectă.
Sublinie cu vârful degetului simbolurile pericolului din partea de os a paginii.
― Propria mea soție, spuse el.
― Nu sunt soția ta, zise Pat. Am schimbat și asta. Vreți să fie totul ca mai înainte? Fără schimbări, nici măcar în detalii? Asta nu le va dovedi totuși inerțialilor voștri prea multe. Pe de altă parte, oricum nu realizează cele întâmplate... doar dacă nu cumva unii nu și-au păs¬trat niște vestigii de memorie, așa cum a făcut Joe. La ora asta însă, ele ar fi trebuit să dispară.
Pe un ton mușcător, Runciter spuse:
― Aș vrea înapoi contractul lui Mick; atât, cel puțin...
― Când îi descopăr, rosti înciudat, G.G. Ashwood, apăi știu că-i descopăr, nu glumă...
Devenise cenușiu la față.
― Da, aduci într-adevăr numai talente, fu de acord Runciter.
Intercomul bâzâi și vocea bătrână și tremurătoare a doamnei Frick hârâi:
― Un grup de inerțiali de-ai noștri așteaptă să vă vadă, domnule Runciter; spun că i-ați chemat în legătură cu un nou proiect de lucru. Aveți timp să-i primiți?
― Trimite-i încoace, spuse Runciter.
Pat spuse:
― Voi păstra acest inel.
Arătă verigheta din argint și jad, pe care, pe o altă pistă tempo¬rală, o alesese împreună cu Joe; doar atât se hotărâse să păstreze din lumea alternativă. El se întrebă ce baze legale ― dacă există vreuna ― își rezervase ea în plus. Nici una, spera; înțelept, nu spuse totuși nimic. Era mai bine nici să nu întrebe.
Ușa biroului se deschide și, doi câte doi, inerțialii intrară; răma¬seră o clipă nehotărâți, apoi începură să se așeze cu fața spre biroul lui Runciter. Runciter se uită la ei, după care frunzări grămada de do¬cumente de pe birou; în mod clar, încerca să descopere dacă Pat schimbase în vreun fel componența grupului.
― Edie Dorn, spuse Runciter. Da, ești aici.
Se uită la ea, apoi la bărbatul de alături.
― Hammond. Bine, Hammond. Tippy Jackson.
Privi în jur, întrebător.
― Am venit cât de repede am putut, spuse doamna Jackson. Nu mi-ați oferit prea mult timp, domnule Runciter.
― Jon Ild, spuse Runciter.
Adolescentul cu părul ciufulit, aspru ca lâna, mormăi ceva drept răspuns. Aroganța sa, observă Joe, părea să fi scăzut; băiatul părea acum mai interiorizat, ba chiar un pic șocat. Ar fi interesant de aflat ce-și amintește, gândi Joe ― ce-și amintesc cu toții, individual și co¬lectiv.
― Francesca Spanish, spuse Runciter.
Femeia strălucitoare, cu pielea oacheșă ca de țigancă, ce radia o încordare ciudată, nelalocul ei, luă cuvântul:
― În ultimele câteva minute, domnule Runciter, în vreme ce aș¬teptam în biroul de afară, am auzit voci misterioase care mi-au spus anumite lucruri.
― Ești Francesca Spanish? întrebă Runciter, răbdător; arăta mult mai obosit decât de obicei.
― Sunt, întotdeauna am fost, și întotdeauna voi fi.
Vocea domnișoarei Spanish suna plină de convingere.
― Pot să vă spun ce mi-au dezvăluit vocile?
― Poate mai târziu, zise Runciter, trecând la următorul document de personal.
― Trebuie spus acum, declară pe un ton vibrant domnișoara Spa¬nish.
― E-n regulă, spuse Runciter. Facem o pauză de câteva minute.
Deschise un sertar al biroului, scoase o tabletă de amfetamină și-o înghiți fără apă.
― Haideți s-auzim ce v-au dezvăluit vocile, domnișoară Spanish.
Aruncă o privire către Joe, ridicând din umeri.
― Cineva, spuse domnișoara Spanish, ne-a mutat pe toți, cât ai clipi, într-o altă lume. Am locuit în ea, am trăit în ea, ca cetățeni ai ei și apoi o uriașă, atotcuprinzătoare, entitate spirituală ne-a readus în universul nostru de drept.
― Asta trebuie să fie Pat, spuse Joe Chip. Pat Conley. Cea care s-a alăturat chiar astăzi firmei noastre.
― Tite Apostos, strigă Runciter. Ești aici?
Își lungi gâtul, uitându-se prin încăpere, la persoanele așezate.
Un bărbat cu chelie, purtând o barbă de țap, arătă spre sine. Purta niște pantaloni demodați din lame auriu, strânși pe șolduri, dar care-i dădeau totuși un aer stilat. Poate că la asta ajutau și nasturii de mă¬rimea unor ouă, de la bluza sa verde; în orice caz, emana o mare dem¬nitate, o noblețe depășind media. Joe se simți impresionat.
― Don Denny, spuse Runciter.
― Aci, prezent, domnule, declară o voce încrezătoare, de bariton, asemănătoare cu a unei pisici siameze; ea provenea de la un tip firav, cu o mina gravă și care stătea foarte drept pe scaunul său, ținându-și mâinile pe genunchi. Purta o fustă lungă, din poliester, strânsă pe ta¬lie; părul lung, strâns cu o cordeluță, apărătoare de pantaloni, gen cowboy, cu stele de argint false. Și sandale.
― Ești un anti-animator, spuse Runciter, citind foaia cu datele acestuia. Singurul pe care-l folosim.
Adresându-se lui Joe Chip, zise:
― Mă întreb dacă vom avea nevoie de el; poate că ar trebui să-l înlocuim cu un alt anti-telepat ― cu cât mai mulți dintr-ăștia, cu atât mai bine.
Joe spuse:
― Trebuie să fim pregătiți pentru orice. De vreme ce nu știm în ce ne băgăm...
― Îmi închipui că așa e.
Runciter încuviință dând din cap.
― Bine. Sammy Munde.
Un tânăr cu nasul turtit, îmbrăcat cu maxifustă, având un cap foarte mic, asemănător cu un pepene, își repezi în sus mâna, într-un gest spasmodic, tremurător, amintind foarte clar un tic; ca și cum, se gândi Joe, corpul lui anemic ar fi făcut de unul singur respectiva miș¬care. Cunoștea persoana aceea deosebită. Mundo arăta cu mulți ani mai tânăr decât vârsta sa biologică; pentru el, procesele de dezvoltare, atât mentală cât și fizică, încetaseră de mult timp. Din punct de vedere tehnic, Mundo avea inteligența unui raton; putea să meargă, să mă¬nânce, să se spele, ba chiar ― de bine, de rău ― să vorbească. Totuși, dotarea sa anti-telepatică era considerabilă. Odată, îl neutralizase S. Dole Molipone de unul singur; după aceea, luni întregi revista firmei a vorbit despre asta.
― Oh, da, spuse Runciter. Acum ajungem la Wendy Wright.
Ca întotdeauna când i se ivea ocazia, Joe aruncă o privire lungă, pătrunzătoare, către fata pe care, dac-ar fi reușit, și-ar fi luat-o drept amantă sau, și mai bine, drept soție. Nu părea posibil ca Wendy Wright să se fi născut din sânge și organe interne ca alți oameni. În aproierea ei, se simțea ca un maimuțoi bondoc, grăsos, plin de trans¬pirație, lipsit de educație, al cărui stomac chiorăia și a cărui respirație șuiera. În apropierea ei, devenea conștient de mecanismele fizice ce-l mai țineau în viață; în interiorul lui, o mașinărie întreagă, țevi, valve, compresoare de gaze și curele de transmisie trudeau din greu, înhă¬mate la o sarcină sortită eșecului, la o muncă lipsită de orice viitor. Văzându-i fața, el descoperea că propria lui față era, de fapt, o mască de prost gust; observându-i trupul, se simțea ca o jucărie ieftină, ce s-a uzat. Toate culorile ei posedau o calitate subtilă, ca sub o lumină indirectă. Ochii femeii, acele pietre verzi și alunecoase, priveau im¬pasibili la orice; nu văzuse niciodată în ei teamă, sau aversiune, sau dispreț. Tot ceea ce vedea, ea accepta. În general, părea calmă. Dar. mai mult decât orice, îl surprindea prin faptul că era rezistentă, ne¬tulburată și cu sânge rece, neatinsă de griji, sau de oboseală, sau de vreo boală fizică ori îmbătrânire. Probabil că avea douăzeci și cinci sau douăzeci și șase de ani, dar nu și-o putea imagina ca arătând mai tânără, și în mod sigur, nu va arăta niciodată mai bătrână. Avea prea mult control asupra sa și asupra realității din afară, pentru așa ceva
― Sunt aici, spuse Wendy, cu o liniște blândă.
Runciter încuviință din cap.
― Bine; a mai rămas Fred Zafsky.
Își fixă privirea asupra unui tip molatic, de vârstă mijlocie, cu un aer nenatural; individul avea picioare mari, părul lins pieptănat îi jos, o piele noroioasă, plus un măr al lui Adam extrem de proeminent Pentru această ocazie, se îmbrăcase într-o haină lungă, de cularea fundului unui babuin.
― Dumneavoastră trebui să fiți.
― Dreptate aveți, fu de acord Zafsky și chicoti. Ce ziceți de asta?
― Hristoase, exclamă Runciter, clătinând din cap. Ei bine, trebuie să includem un anti-parakinezist, ca să fim asigurați, și acela ești dumneata.
Puse jos dosarele și se uită în jur, după trabucul său verde.
Îi spuse lui Joe:
― Asta-i grupul, plus noi doi. E vreo schimbare de ultimă oră pe care vrei s-o faci?
― Sunt mulțumit, răspunse Joe.
― Îți închipui că grămada asta de inerțiali este cea mai bună com-binație pe care o putem construi? Runciter îl cercetă cu multă atenție.
― Da, fu de părere Joe.
Dar el știa că lucrurile stăteau altfel.
Nu era ceva pe care să-l poată numi. În mod hotătât, nu era ceva rațional. Capacitatea potențială a contra-câmpului celor unsprezece inerțiali trebuia considerată enormă. Și totuși...
― Domnule Chip, pot să vă răpesc o secundă?
Domnul Apostos, chelios și cu barbă, cu pantalonii săi din lame auriu strălucindu-i, îl apucă pe Joe Chip de braț.
― Putem discuta despre o experiență pe care am avut-o ieri noap¬te, târziu? într-o stare hipnagogică, se pare că am luat legătura cu unul, posibil chiar doi, dintre oamenii domnului Hollis un telepat care, în mod clar, apare cu unul din precognitivii lor. Credeți că ar trebui să-i spun domnului Runciter? Este oare important?
Ezitând, Joe Chip se uită către Runciter. Așezat în scumpul și iu¬bitul său scaun, încercând să-și reaprindă țigara Havana, Runciter pă¬rea teribil de obosit; pungile de sub ochi îi atârnau.
― Nu, spuse Joe. Las-o baltă!
― Doamnelor și domnilor, spuse Runciter, ridicându-și vocea dea¬supra gălăgiei generale. Vom pleca acum spre Lună, dumneavoastră cei unsprezece inerțiali, Joe Chip, eu și reprezentanta clientului nos¬tru, Zoe Wirt; în total, paisprezece. Vom folosi propria noastră navă.
Își scoase anacronicul ceas de buzunar, din aur, cu capacul ro¬tund, și-l studie.
― Trei treizeci. Pratfall II va decola la ora patru, de pe acoperișul principal.
Închise, cu un pocnet sec, ceasul și-l puse la Ioc, în buzunarul vestei sale de mătase.
― Ei bine, conchise el, iată-ne vârâți în afacerea asta până-n gât, și la bine, și la rău. Aș fi vrut să avem un precog rezident, care să poată privi pentru noi, în viitor.
Fața și deopotrivă, tonul vocii lui erau copleșite de griji, de po¬vara ireversibilă a responsabilității și a vârstei.



Am vrut să te radem Cum n-ai mai fost ras niciodată. Am zis, Este vremea ca fața unui bărbat să aibă puțină delicatețe; Am zis, Cu lama Ubik, din crom levețian fără de moarte, ce se autoascute, zilele obra¬jilor care zgârie s-au terminat. Așa că încearcă-l pe Ubik. Și fii iubit Atenție: a se folosi numai conform instrucțiunilor Și cu multă grijă.

ȘASE

― BINE-AÞI VENIT PE LUNA, spuse veselă Zoe Writ, cu ochii săi jucăuși măriți de ochelarii triunghiulari, cu rame roșii, pe care-i purta. Prin persoana mea, domnul Howard vă salută pe fiecare dintre dumneavoastră și, în mod special, pe domnul Glen Runciter, pentru că a pus la dispoziția noastră organizația sa ― și pe dumneavoastră îndeosebi. Acest apartament din hotelul subteran în care vă aflați, de corat de Lada, talentata soră ― din punct de vedere artistic ― a dom¬nului Howard, se găsește doar la trei sute de metri depărtare, în linie dreaptă, de clădirile industriale și pentru cercetări în care domnul Howard crede că au avut loc infiltrări. Ca atare, prezența dumneavoastră comună în această cameră, ar trebui să inhibe deja capacitățile psionice ale agenților lui Hollis ― o idee foarte plăcută pentru noi toți.
Făcu o pauză și-i privi.
― Sunt întrebări?
Zăngănindu-și echipamentul de testare, Joe Chip n-o băgă în sea¬mă; în ciuda clauzei introduse de clientul lor, intenționa să măsoare câmpul psionic înconjurător. Pe timpul călătoriei cu durata de o oră, de la Pământ la Lună, el și cu Glen Runciter hotărâseră acest lucru.
― Am eu o întrebare, spuse Fred Zafsky, ridicându-și mâna. Chi¬coti. Unde este toaleta?
― Fiecare dintre dumneavoastră va primi o hartă miniaturală, spu¬se Zoe Wirt, pe care este indicat și acest detaliu.
Dădu din cap spre o asistentă plictisită, care începu să împartă niște hărți viu colorate, imprimate pe hârtie strălucitoare.
― Acest apartament, continuă ea, este completat cu o bucătărie ale cărei dispozitive sunt gratuite, în loc să fie operabile contra-cost. În mod clar, cheltuieli importante și vizibile au fost făcute la cons¬truirea acestei unități de locuit, care este suficient de mare pentru douăzeci de persoane, având, așa cum se prezintă situația, aer, căldură și apă în cantități reglabile în mod automat, precum și o neobișnuit de variată provizie de hrană, plus televiziune cu circuit închis și un sistem audio polifonic, de înaltă fidelitate ― ultimele două, totuși, spre deosebire de bucătărie, fiind operative prin introducerea de monede. Pentru a vă ușura utilizarea acestor echipamente recreaționale, o ma¬șină de schimbat mărunțiș a fost plasată în camera de jocuri.
― Harta mea, spuse AI Hammond, indică doar nouă dormitoare.
― Fiecare dormitor, zise domișoara Wirt, conține două paturi de o persoană; de unde, optsprezece locuri în total. În plus, cinci dintre aceste paturi sunt duble, ajutându-i pe aceia dintre dumneavoastră care doresc să doarmă împreună, în perioada șederii aici.
― Eu am un regulament, spuse enervat Runciter, în legătură cu dormitul angajaților mei unii cu alții.
― Pentru sau împotrivă? întrebă Zoe Wirt.
― Împotrivă.
Runciter mototoli harta sa și o lăsă să cadă pe podeaua de metal încălzită.
― Nu sunt obișnuit să mi se spună...
― Dar dumneavoastră nu veți sta aici, domnule Runciter, sublinie domnișoara Wirt. Nu vă întoarceți pe Pământ, de îndată ce angajații dumneavoastră vor începe să lucreze?
Îi adresă un zâmbet profesional.
Runciter îl întrebă pe Joe Chip:
― Ai obținut vreo înregistrare în legătură cu câmpul Psi?
― Mai întâi, spuse Joe, trebuie să obțin o înregistrare a anti-câmpului pe care-l generează inerțialii noștri.
― Ar fi trebuit să faci asta pe drum, spuse Runciter.
― Încercați să faceți măsurători? întrebă alarmată domnișoara
Wirt. Așa cum v-am explicat, domnul Howard a contraindicat în mod expres acest lucru.
― Vom face o măsurătoare, oricum, replică sec Runciter.
― Domnul Howard...
― Asta nu-i treaba domnului Stanton Mick, i-o reteză Runciter.
Domnișoara Wirt îi ceru asistentei sale:
― Te rog, îi spui domnului Mick să coboare aici?
Asistenta porni brusc în direcția bateriei de lifturi.
― Domnul Mick vă va comunica personal acest lucru, îi zise dom-nișoara Wirt lui Runciter. Până atunci, vă rog să nu faceți nimic; vă rog frumos să așteptați până vine dânsul.
― Am obținut o măsurătoare acum, îl anunță Joe pe Runciter. A propriului nostru câmp. Este foarte mare. Probabil din cauza lui Pat, gândi el. Mult mai mare decât m-aș fi așteptat, spuse, cu glas tare.
De ce-or fi atât de îngrijorați că avem de gând să facem măsu¬rători? continuă în gând. Acum nu mai e vorba de factorul timp; iner¬țialii noștri sunt aici și operează.
― Există niște dulapuri, întrebă Tippy Jackson, unde să ne putem lăsa hainele? Aș vrea să despachetez.
― Fiecare dormitor, răspunse domnișoara Wirt, are un șifonier mare, acționat cu monede. Și pentru început...
Dădu la iveală o pungă mare de plastic.
― Aveți aici o provizie de monede oferite ca un gest de ospitali¬tate. Îi dădu lui Jon Ild fișicurile de cinci, zece și douăzeci și cinci de cenți.
― Vrei să le împărți în mod egal? Un gest de bunăvoință din par¬tea domnului Mick.
Edie Dorn întrebă:
― Există vreo infirmieră sau vreun doctor în această așezare? Câ-teodată, când lucrez din greu, fac niște iritații psihosomatice ale pielii; de obicei, un unguent pe bază de cortizon îmi face bine, dar în grabă am uitat să-l iau cu mine.
― Instalațiile industriale și de cercetare din apropierea acestor apartamente, spuse domnișoara Wirt, au mai mulți medici în gardă permanentă, și pe lângă asta există un mic ambulatoriu cu paturi pen¬tru cei bolnavi.
― Funcționează pe bază de monede? înrebă Sammy Mundo.
― Toată îngrijirea noastră medicală, spuse domnișoara Wirt, este gratuită. Dar demonstrarea faptului că e, într-adevăr, bolnav cade pe umerii pretinsului pacient.
Adăugă:
― Totuși, mașinile care împart medicamente sunt puse în funcțiu¬ne de monede. Aș putea să spun, în legătură cu asta, că veți găsi în camera cu jocuri a acestui apartament un distribuitor de tranchilizante. Și, dacă doriți, probabil că am putea obține să fie mutată acolo și una dintre mașinile care oferă stimulente.
― Ce se întâmplă cu halucinogenele? întrebă Francesca Spanish. Atunci când lucrez, dau rezultate mai bune dacă folosesc un drog psihedelic, pe bază de corn de secară; el mă face să văd cu adevărat îm-potriva cui lupt și am descoperit că asta mă ajută.
Domnișoara Wirt spuse:
― Domnul Mick nu este de acord cu nici un fel de agent halucilogen pe bază de corn de secară; consideră că aceștia sunt toxici pentru ficat. Dacă v-ați adus un asemenea drog, sunteți liberă să-l folosiți, noi însă nu vă vom oferi nici un pic, cu toate că am înțeles că avem.
― De când ai început să ai nevoie de droguri psihedelice ca să-ți provoci halucinații? o întrebă Don Denny. Doar întreaga ta viață e o halucinație cu ochii deschiși...
Fără a părea tulburată, Francesca spuse:
― Acum două nopți am avut o viziune deosebit de impresionan¬tă...
― Nu mă miră, spuse Don Denny.
― O grămadă de precogi și de telepi au coborât pe o scară îm¬pletită din cea mai fină cânepă naturală, pe balconul de sub fereastra mea. Și-au deschis drum, topind peretele, și s-au agitat în jurul patului meu, trezindu-mă cu pălăvrăgeala lor. Recitau poezii sau fragmente de proză languroasă din cărți de demult, care îmi făceau plăcere; pă¬reau atât de... Căută cuvântul: Scânteietori. Unul dintre ei, care-și spu¬ne Bill...
― Stai puțin, interveni Tito Apostos. Și eu am avut un astfel de vis.
Se întoarse spre Joe.
― Þii minte, ți-am spus chiar înainte de a pleca de pe Pământ?
Mâinile i se convulsionară, pline de încordare.
― Nu ți-am spus?
― Și eu am visat chestia asta, spuse Tippy Jackson. Bill și Mart. Ziceau c-or să pună ei mâna pe mine...
Întunecându-se brusc la față, Runciter îi reproșă lui Joe:
― Ar fi trebuit să-mi spui mie.
― La vremea aia, începu Joe, tu...
Renunță.
― Arătai tare obosit. Aveai alte probleme pe cap.
Francesca continuă pe un ton tăios:
― N-a fost un vis, ci o viziune autentică. Pot să simt diferența.
― Bineînțeles că poți, Francy, spuse Don Denny. Îi făcu cu ochiul lui Joe.
― Am avut un vis, interveni Jon Ild. Dar era în legătură cu niște mașini pe pernă de aer. Le memoram numerele de înmatriculare. Am memorat șaizeci și cinci, și încă le mai țin minte. Vreți să le-auzuți?
― Îmi pare rău, Glen, îi spuse Joe Chip lui Runciter. Am crezut că numai Apostos a trecut prin asta; nu știam de ceilalți. Eu...
Zgomotul ușilor trântite ale liftului îl făcu să se oprească; și el și ceilalți se întoarseră să privească.
Burtos, scund și cu picioare groase, Stanton Mick se îndreptă că¬tre ei. Purta niște pantaloni de golf, de culoarea fucsiei, papuci roz din blană de iak, o bluză fără mâneci din piele de șarpe și o panglică în părul vopsit alb, ce-i venea până la mijloc. Nasul său, se gândi Joe, semăna cu mingea de cauciuc de la trompeta-claxon a unui taxi din New Delhi, moale și ușor de strâns. Și zgomotos. Cel mai zgomotos nas pe care l-am văzut vreodată, își spuse.
― Hello, voi, cei mai buni anti-psi, exclamă Stanton Mick, desfăcându-și larg brațele, într-un gest de bun venit. Exterminatorii sunt aici ― când spun asta, mă refer la voi.
Vocea Iui avea ceva asemănător cu tonalitatea pătrunzătoare a unui castrat, un zgomot neplăcut, se gândi Joe Chip, pe care te-ai pu¬tea aștepta să-l auzi răsunând dintr-un stup de albine de metal.
― Ciuma, sub forma unor mizerii psionice diverse, a cuprins lu¬mea liniștită, prietenoasă și blândă a lui Stanton Mick. Ce mai zi a fost aceea pentru noi în Mickville ― cum numim noi atractiva și ape¬tisanta așezare lunară pe care-o avem aici. Bineînțeles, ați și început să lucrați, așa cum știam că veți face. Asta pentru că sunteți cei mai buni în domeniul vostru, așa cum își dă seama oricine, când este vorba de Runciter Associates. Încă de pe acum sunt încântat de activitatea voastră, cu o mică excepție, referitoare Ia operatorul care vă face tes¬tele și care se luptă din greu cu echipamentul său. Alo, domnule, vrei să te uiți la mine când îți vorbesc?
Joe închise poligraful și indicatoarele și întrerupse alimentarea cu curent.
― Pot să dispun acum de atenția dumitale? îl întrebă Stanton Mick.
― Da, spuse Joe.
― Lasă echipamentul în funcțiune, îi ordonă Runciter. Nu lucrezi pentru domnul Mick, lucrezi pentru mine.
― Nu are nici o importanță, îl liniști Joe. Am obținut deja o în¬registrare a câmpului psi generat în apropiere.
Își îndeplinise sarcina. Stanton Mick se mișcase prea încet.
― Cât de mare este câmpul lor?
Joe spuse:
― Nu există nici un câmp.
― Inerțialii noștri îl contracarează? Anti-câmpul nostru este mai mare?
― Nu, zise Joe. Așa cum am spus: Nu există nici un câmp psi, de nici un fel, în raza de acțiune a echipamentului meu. Am detectat propriul nostru câmp, așa că după câte îmi dau seama instrumentele mele funcționează; consider că am obținut un feed-back foarte corect. Producem 2000 de unități bir, fluctuând până la 2100, la fiecare câ¬teva minute. Probabil că cifra va crește în mod gradat: după ce iner¬țialii noștri vor fi funcționat împreună, să zicem, douăsprezece ore, s-ar putea să ajungă la...
― Nu înțeleg, spuse Runciter.
Acum, toți inerțialii se strângeau în jurul lui Joe Chip. Don Denny luă una din benzile de hârtie ce fuseseră expulzate de poligraf, exa¬mina linia ce nu înregistrase nici un zig-zag, apoi i-o oferi lui Tippy Jackson. Unul câte unul, o cercetară în tăcere și ceilalți inerțiali, apoi priviră către Runciter.
Adresându-se lui Stanton Mick, Runciter spuse:
― De unde v-a venit ideea că niște esperi s-au infiltrat în operațiu¬nea de aici, de pe Lună? Și de ce nu voiați să facem testele noastre obișnuite'? Știați că vom obține acest rezultat?
― E clar că știa, spuse Joe Chip.
Pentru el era o certitudine.
Mișcări agitate, rapide, traversară fața lui Runciter; începu să i se adreseze lui Stanton Mick, apoi se răzgândi și-i spuse cu voce joasă lui Joe:
― Să ne întoarcem pe Pământ; să ne luăm inerțialii de aici, chiar acum.
Cu voce tare, adresându-se celorlalți, anunță:
― Adunați-vă lucrurile; zburăm înapoi la New York. În cincispre¬zece minute vreau să fiți cu toți pe navă; oricine absentează, va fi lăsat aici. Joe, adună-ți toate catrafusele într-o singură grămadă; o să te ajut să le cari până la navă, dacă va fi nevoie. Oricum, vreau să dispară de aici, și tu odată cu ele.
Se întoarse din nou către Mick, cu fața umflată de mânie; începu să vorbească...
Chițăind cu vocea sa de insectă metalică, Stanton Mick pluti până sub tavanul încăperii, cu brațele depărtate și rigide.
― Domnule Runciter, nu lăsați ca talamusul să vi-o ia înaintea cortexului. Această afacere necesită discreție, nu grabă; potoliți-vă oa¬menii și haideți să ne unim eforturile pentru a ne înțelege unii cu alții.
Corpul său, colorat și rotund, se mișca de sus în jos, deplasându-se într-o rotație transversală înceată, astfel încât acum picioarele, și nu capul, i se găseau în direcția lui Runciter.
― Am auzit despre asta, îi spuse Joe lui Runciter. Este o bombă umanoidă cu sistem de autodistrugere. Ajută-mă să-i scot pe toți de-aici. Tocmai au declanșat sistemul automat; de aceea a început să plu¬tească și s-a ridicat.
Bomba explodă.
Vălătuci de fum mirositor, care păreau să se lipească de pereții de podeaua sfărâmată, coborâră și ascunseră corpul contorsionat, prăbușit cu fața în jos, la picioarele lui Joe Chip.
Don Denny țipa în urechea lui Joe:
― L-au ucis pe Runciter, domnule Chip. Ãsta e domnul Runciter! Datorită agitației se bâlbâia.
― Și pe mai cine? întrebă Joe răgușit, încercând să respire; fumul acru îi strângea pieptul. Capul îi răsuna de la explozia bombei și, sim¬țind pe ceafă ceva cald, care curgea, descoperi că îl rănise o schijă.
Wendy Wright spuse cu o voce greu de distins, în ciuda apro¬pierii:
― Cred că toți sunt răniți, dar în viață.
Aplecându-se deasupra lui Runciter, Edie Dorn întrebă:
― Putem obține un animator de la Ray Hollis?
Fața ei părea zdrobită și lipsită de sânge.
― Nu, zise Joe; se aplecă, la rândul lui. Te înșeli, îi spuse el lui Don Denny. Nu e mort.
Dar, pe podeaua sfâșiată, Runciter intrase în agonie. În două-trei minute, afirmația făcută de Don Denny mai devreme, avea să fie co¬rectă.
― Fiți atenți cu toții, spuse cu voce tare Joe. De vreme ce domnul Runciter este rănit, acum eu comand ― oricum, temporar, până ne vom întoarce pe Terra.
― Presupunând, spuse Al Hammond, că ne vom mai întoarce...
Cu o batistă împăturită, se tampona peste tăietura adâncă, de dea-supra ochiului drept.
― Câți dintre voi aveți arme de mână? întrebă Joe.
Inerțialii continuară să se agite, fără să răspundă.
― Știu că este împotriva regulilor societății, spuse Joe. Dar mai știu și că unii dintre voi au așa ceva. Lăsați baltă ilegalitatea; uitați tot ce-ați auzit vreodată în legătură cu inerțialii în activitate care poar¬tă asupra lor arme.
După o scurtă pauză, Tippy Jackson spuse:
― A mea este în bagaje. În cealaltă cameră.
― A mea e-aici, cu mine, spuse Tito Apostos; ținea deja, în mâna dreaptă, un pistol demodat cu gloanțe de plumb.
― Dacă aveți arme, spuse Joe, și se găsesc în camera unde v-ați lăsat lucrurile, duceți-vă să vi le luați.
Șase inerțiali porniră spre ușă.
Adresându-se lui Al Hammond și Wendy Wright, care rămăse¬seră pe loc, Joe le spuse:
― Trebuie să-l punem pe Runciter într-un container frigorific.
― Există un astfel de echipament pe navă, anunță Al Hammond.
― Atunci îl cărăm acolo, decise Joe. Hammond, tu apucă-l de o parte și eu îl ridic din partea cealaltă. Apostos, ia-o înainte și împușcă pe orice funcționar de-al lui Hollis care încearcă să ne oprească.
Jon Ild, întorcându-se din camera alăturată cu o armă laser, în¬trebă:
― Crezi că Hollis este aici, cu domnul Mick'?
― Cu el, spuse Joe, sau de unul singur. S-ar putea ca noi să nu fi dus deloc tratative cu Mick; s-ar putea ca de la început să fi fost vorba de Hollis.
Uluitor, gândi el, că explozia bombei comandate nu ne-a omorât pe toți. Se întrebă ce-i cu Zoe Wirt. În mod evident, ieșise înainte de explozie; nu se zărea nici urmă a ei. Mă întreb ce reacție a avut, își spuse, atunci când a descoperit că nu lucrează pentru Stanton Mick, că patronul ei ― adevăratul ei patron ― ne-a angajat și ne-a adus aici doar pentru a ne asasina. Probabil că vor trebui s-o ucidă și pe ea. Pentru a fi mai siguri. În mod cert nu le va mai fi de folos; de fapt, ar fi o martoră la tot ce s-a întâmplat.
Acum înarmați, ceilalți inerțiali se întorseseră; așteptau ca Joe să le spună ce să facă. Având în vedere situația în care se aflau, cei un¬sprezece esperi păreau îndeajuns de stăpâni pe ei.
― Dacă-l putem pune pe Runciter într-un container suficient de repede, explică Joe, în vreme ce el și Al Hammond îl cărau spre lifturi pe patronul lor care aparent era pe moarte, atunci el va putea să mai conducă firma. Așa cum face și nevastă-sa.
Apăsă cu cotul pe butonul de la lift.
― E o șansă foarte mică, spuse el, ca liftul să vină. Probabil c-au întrerupt curentul în același moment cu explozia.
Liftul, totuși, apăru. În grabă, Joe și cu Al Hammond îl duseră pe Runciter în interiorul cabinei.
― Trei dintre voi, care au arme, spuse Joe, să vină cu noi. Cei¬lalți...
― La dracu' cu chestia asta, spuse Sammy Mundo. Nu vrem să rămânem blocați aici, jos, așteptând să se întoarcă liftul. S-ar putea să nu mai vină.
Porni înainte, cu fața schimonosită de panică.
Joe spuse cu asprime:
― Runciter merge primul!
Atinse un buton și ușile se închiseră, înăuntru rămânând el, Al Hammond, Tito Apostos, Wendy Wright, Don Denny și Glen Runciter.
― Trebuia să procedăm așa, le spuse el celorlalți, în vreme ce liftul urca. Și, oricum, dacă oamenii lui Hollis ne așteaptă, or să ne prindă pe noi mai întâi. Numai că, probabil, nu se-așteaptă să fim înarmați.
― Din cauza regulii ăleia, adăugă Don Denny.
― Vezi dacă n-a murit cumva, îi ceru Joe lui Tito Apostos.
Aplecându-se, Apostos examină corpul inert.
― Mai respiră încă, foarte slab, constată el. Deci mai avem o șansă.
― Da, o șansă, spuse Joe.
Rămase amorțit, așa cum fusese de fapt, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic, din clipa când avusese loc explozia: resimțea o sen¬zație de frig și de slăbiciune și se părea că timpanele, la rândul lor, îi fuseseră afectate. De îndată ce vom fi înapoi în navă, reflectă el, și-l vom pune pe Runciter în container, o să putem trimite la New York o cerere de ajutor către toți cei de la firmă. De fapt, către toate organizațiile de prudență. Iar dacă noi n-o să reușim să decolăm, pot să vină ei să ne caute.
Dar, în realitate, treaba n-o să meargă așa. Pentru că până va ajun¬ge pe Lună cineva de la Societate, toți cei blocați în subteran, în puțul liftului și la bordul navei vor fi morți. Așa că, într-adevăr, nu există nici o șansă.
Tito Apostos spuse:
― Ar fi trebuit să lași să intre mai mulți în lift. Ne-am fi putut înghesui ca să lăsăm și restul femeilor să urce.
Se uită acuzator la Joe, cu mâinile tremurându-i din cauza agi¬tației.
― Noi vom fi mai expuși decât ei pericolului de-a fi omorâți, spu¬se Joe. Hollis se va aștepta ca orice supraviețuitor al exploziei să fo¬losească liftul, așa cum facem noi acum. Probabil de aceea au lăsat deschisă alimentarea cu energie. Ei știu că trebuie să ne întoarcem la navă.
Wendy Wright îl întrerupse:
― Ne-ai mai spus asta, Joe.
― Încerc să raționalizez ceea ce fac, să scuză el. Lăsându-i pe cei¬lalți acolo jos.
― Cum rămâne cu talentul fetei aceleia noi? spuse Wendy. Tipa oacheșă, posomorâtă, cu o atitudine disprețuitoare; Pat și-nu-mai-știu-cum. Ai putea s-o trimiți înapoi în trecut, înainte de rănirea lui Run-citer; ea ar putea să schimbe toate astea. Ai uitat ce însușiri are?
― Da, spuse Joe, încordat.
Uitase, în zăpăceala aceea lipsită de scop și plină de fum.
― Haideți înapoi, spuse Tito Apostos. Așa cum zici, oamenii lui Hollis ne vor aștepta deasupra, la nivelul solului; așa cum ai spus, suntem în mai mare pericol...
― Am ajuns la suprafață, îl întrerupse Don Denny. Liftul s-a oprit.
Palid și rigid, își linse buzele, cuprins de teamă, în vreme ce ușile se deschiseră automat.
Se aflau în fața unei scări rulante care ducea într-o sală de aș¬teptare, la capătul căreia, dincolo de uși cu membrane de aer, putea fi zărită baza navei lor, așezată în poziție verticală. Exact așa cum o lăsaseră. Și nimeni nu se interpunea între ei și navă. Ciudat, se gândi Joe Chip. Să fi fost ceilalți atât de siguri că explozia acelei bombe cu aspect de bătrân ne va termina pe toți? Ceva din cele plănuite de ei trebuie să nu fi mers bine, mai întâi în explozia propriu-zisă, apoi în neîntreruperea curentului ― iar acum, acest coridor gol...
― Cred, spuse Don Denny, în vreme ce Al Hammond și Joe îl cărau pe Runciter din lift până la scara rulantă, că i-a dat peste cap faptul că bomba a plutit până în tavan. Părea să fi fost o bombă cu fragmentare și cea mai mare parte a schijelor au lovit pereții deasupra capetelor noastre. Mă gândesc că nu le-a trecut prin minte că s-ar pu¬tea ca unii dintre noi să scape cu viață: probabil din cauza asta nu au oprit curentul.
― Ei bine, slavă domnului că s-a ridicat, spuse Wendy Wright. Dumnezeule, tare e frig. Probabil că bomba a scos din funcțiune sis¬temul de încălzire al zonei ăsteia.
Tremura în mod vizibil.
Scara rulantă îi ducea înainte, cu o încetineală îngrozitoare; lui Joe i se păru că trecuseră cinci minute sau poate chiar mai multe, înainte ca scara rulantă să-i lase în fața ușilor cu membrane duble de aer. Această înaintare târâtă, într-un fel, i se păru partea cea mai rea din tot ce li se întâmplase, ca și cum Hollis ar fi aranjat totul cu bună știință.
― Așteptați! strigă o voce din spatele lor; se auziră pași și Tito Apostos se răsuci, arma sa se ridică, apoi se lăsă în jos.
― Sunt ceilalți, îi spuse Don Denny lui Joe, care nu se putea în¬toarce; el și cu Al Hammond începuseră să manevreze corpul lui Run-citer prin sistemul complicat al ușilor cu membrane de aer. Sunt toți, e-n regulă.
Le făcu semn cu mâna, să vină spre el.
― Haideți!
Tunelul de legătură, din plastic, unea încă nava lor de sala de așteptare; Joe auzi clămpănitul înfundat, caracteristic, de sub picioa¬rele lor și se-ntrebă: Ne lasă să plecăm? Sau, se gândi, ne așteaptă navă? E ca și cum, își spuse el, o forță malițioasă se joacă întruna noi, lăsându-ne să alergăm fără țintă, ridicoli, ca niște șoareci fără creier. O amuzăm. Eforturile noastre îi întrețin distracția. Și când vom ajunge acolo, pumnul i se va închide și va lăsa să cadă apoi rămășițele noastre zdrobite, precum ale lui Runciter, pe podeaua ce se mișca atât de încet.
― Denny, spuse el. Intri tu primul în navă. Să vezi dacă nu cumva așteaptă.
― Și dacă ne așteaptă? întrebă Denny.
― Atunci te întorci, replică Joe tăios, ne spui, iar noi ne predăm, ei îi vor ucide și pe aceia dintre noi care-au mai rămas.
Wendy Wright interveni la rândul ei:
― Cere-i lui Pat-și-cum-o-mai-cheamă să-și folosească puterea!
Vocea-i era joasă, dar insistentă.
― Te rog, Joe!
― Hai mai bine să-ncercăm să urcăm pe navă, spuse Tito Apostos. Nu-mi place fata aia; n-am încredere în talentul ei.
― N-o înțelegi nici pe ea, nici ce poate să facă, replică Joe.
Îl privi pe micuțul și uscatul Don Denny înaintând rapid în susul tunelului, meșterind la sistemul de închidere-deschidere care controla sasul de acces în navă, apoi dispărând înăuntru.
― Nu se va mai întoarce, spuse el, abia respirând; greutatea lui Glen Runciter părea să fi crescut; de-abia mai putea să-l mai țină.
― Hai să-I punem pe Runciter jos, pe podeaua tunelului, se adresă el lui Al Hammond. Pentru un bătrân este tare greu, constată Joe, ridicându-se din nou în picioare.
Și, adresându-se lui Wendy, spuse:
― Voi vorbi cu Pat.
Ceilalți ajunseseră și ei; se îngrămădeau cu toții agitați, în tunelul de legătură.
― Ce fiasco, gâfâi Joe. În loc de ceea ce noi sperasem să fie marea noastră afacere. Nu poți ști niciodată. De data asta, Hollis chiar că ne-a terminat.
Îi făcu semn lui Pat să vină lângă el. Fața femeii era murdară, iar bluza ei sintetică și fără mâneci fusese sfâșiată; brasiera care ― con¬form modei ― îi apăsa sânii, putea fi acum văzută în mare parte; avea pe ea flori de crin de un roz palid, imprimate într-un relief elegant și ― fără nici un motiv logic ― percepția acestui fapt disparat, lipsit de sens, i se înregistră în minte.
― Ascultă, îi spuse el, punându-i mâna pe umăr și privind-o în ochi; foarte calmă, ea îi întoarse privirea. Poți să te întorci în timp? La un moment aflat mai înainte ca bomba să fie detonată? Și să-l re¬faci pe Glen Runciter?
― E prea târziu acum, spuse Pat.
― De ce?
― Uite-așa... A trecut pre mult timp. Ar fi trebuit s-o fac imediat.
― Și de ce n-ai făcut-o? o întrebă Wendy Wright, cu ostilitate.
Pat își întoarse privirea asupra ei.
― Dar tu, te-ai gândit la asta? Dacă te-ai gândit, n-ai spus-o. Ni¬meni n-a spus-o.
― Prin urmare, nu simți nici un fel de responsabilitate, spuse Wendy. Pentru moartea lui Runciter. Atunci când talentul tău ar fi pu¬tut s-o împiedice...
Pat râse.
Întorcându-se de la navă, Don Denny spuse:
― E goală.
― O.K., spuse Joe, făcându-i semn lui Al Hammond. Hai să-l du¬cem înăuntru și să-l băgăm în containerul frigorific.
El și cu Al ridicară din nou corpul greu, dificil de manevrat; își continuară drumul în interiorul navei; inerțialii se îngrămădiseră îmbulzindu-se în jurul lui, nerăbdători să ajungă la adăpost ― simți ema-nația pur fizică a fricii lor, câmpul care-i înconjura ― inclusiv pe el. Posibilitatea de a putea să părăsească Luna vii îi făcuse și mai dis¬perați; resemnarea lor șocată dispăruse acum cu totul.
― Unde e cheia? țipă, cu voce ascuțită, Jon Ild în urechea lui Joe, în vreme ce acesta și cu AI Hammond se împleticeau, amețiți, către camera containerelor.
Îl apucă pe Joe de braț.
― Cheia, domnule Chip.
Al Hammond explică:
― Cheia de contact pentru navă... Runciter trebuie s-o aibă asupra lui; luați-i-o înainte de a-l băga la rece, pentru că dup-aia n-o să mai fim în stare să-l atingem.
Căutând prin diferitele buzunare ale lui Runciter, Joe găsi un port-chei din piele; i-l dădu lui Jon Ild.
― Acum putem să-l băgăm în container? întrebă el, cu o mânie sălbatică. Haide, Hammond; pentru numele lui Dumnezeu, ajută-mă să-l bag la rece!
Dar nu ne-am mișcat îndeajuns de repede, își spuse. Totul s-a ter-minat. N-am reușit. Ei bine, se gândi, plin de oboseală, asta-i situația.
Primele rachete porniră urlând; nava se zgudui în vreme ce, la consola de control, patru dintre inerțiali colaborau nesiguri la progra¬marea receptorilor de comandă computerizată.
De ce ne-au lăsat să plecăm? se întrebă Joe, în vreme ce el și AI Hammond ridicau corpul lipsit de viață al lui Runciter ― sau apa¬rent lipsit de viață ― în poziție verticală, în containerul ce se întindea din podea până-n tavan; niște sisteme automate de fixare se prinseră în jurul pulpelor și umerilor lui Runciter, sprijinindu-l, răstimp în care frigul, lucind cu propria sa viață simulată, scânteia și strălucea, ză-păcindu-i pe Joe Chip și pe Al Hammond.
― Nu înțeleg, spuse el.
― Nu le-a reușit figura, spuse Hammond. Nu aveau nici un plan suplimentar în cazul când treaba cu bomba nu le ieșea. La fel au pățit Și complotiștii care au încercat să-l ucidă pe Hitler cu o bombă; atunci când au văzut că în bunker a avut loc explozia, cu toții și-au închipuit că...
― Mai înainte ca frigul să ne omoare, spuse Joe, hai să ieșim to¬tuși din camera asta.
Îl împinse înaintea lui pe Hammond; odată ajunși afară, cei doi răsuciră volantul ușii în poziția „închis".
― Dumnezeule, ce sentiment, zise el. Să te gândești că o forță ca asta păstrează viața. Într-un fel...
Francy Spanish, cu lungile sale cozi pârlite, îl opri în vreme ce el pornea spre partea din față a navei.
― Există vreun circuit de comunicare în container? întrebă ea. Ne putem consulta cu domnul Runciter acum?
― Nici o consultație, zise Joe, clătinând din cap. Nu există difu¬zor, nu există microfon. Nu sunt protofazoni. Nu există semi-viață. Nu, până ce ne întoarcem pe Pământ și-l transferăm într-un moratorium.
― Atunci, cum putem ști dacă l-am înghețat la timp ? întrebă Don Denny.
― Nu putem să știm, răspunse Joe.
― S-ar putea să i se fi deteriorat creierul, zise Sammy Mundo, rân¬jind. Chicoti.
― Așa este, spuse Joe. S-ar putea să nu mai auzim niciodată vocea sau gândurile lui Glen Runciter. S-ar putea să trebuiască să facem ca Runciter Associates să funcționeze fără el. S-ar putea să trebuiască să depindem de ceea ce-a mai rămas din Ella; s-ar putea să trebuiască să ne mutăm birourile la Moratoriumul Preaiubitei Frății din Zürich și să acționăm de acolo.
Se așeză într-un scaun lateral, de unde-i putea vedea pe cei patru inerțiali târguindu-se în legătură cu felul corect de a conduce nava. Cuprins parcă de somnambulism, copleșit de senzația dureroasă de șoc, obositoare și confuză, își scoase o țigare îndoită și o aprinse.
Þigara, uscată și veche, se rupse atunci când încercă s-o țină între degete. Ciudat, se gândi.
― Explozia bombei, spuse Al Hammond, observând ce se întâm¬plase. Căldura.
― Ne-a îmbătrânit? întrebă Wendy, din spatele lui Hammond; tre¬cu pe lângă el și se așeză lângă Joe. Mă simt bătrână. Sunt bătrâni pachetul tău de țigări este vechi; din cauza celor întâmplate cu toții suntem bătrâni, Ia fel ca și ziua de astăzi. Ziua de azi a fost pentru noi ca nici o altă zi.
Cu energie, plină de dramatism, nava se ridică de pe suprafața Lunii, târând după ea, în mod absurd, tunelul de legătură din plastic.



Înveseliți suprafețele triste din casa dumneavoastră cu noul Ubik -miraculos, ușor de aplicat, extra-strălucitor, cu suprafață de plastic antiderapantă. În totalitate lipsit de pericol, dacă este folosit după modul de întrebuințare. Vă face să nu mai frecați podelele la nesfârșit, vă face să alunecați afară din bucătărie!

ȘAPTE

― CEA MAI BUNA MIȘCARE A NOASTRÃ, spuse Joe Chip, pare să fie aceasta; vom ateriza la Zürich.
Ridică audiofonul cu microunde, pus la dispoziție de nava scum¬pă și bine echipată a lui Runciter, și formă codul regional pentru El¬veția.
― Punându-l și pe el în același moratorium cu Ella, putem să-i consultăm pe amândoi, simultan; pot fi conectați în mod electronic, astfel încât să funcționeze la unison.
― În mod protofazonic, îl corectă Don Denny.
― Știe vreunul dintre voi numele directorului Moratoriumului Preaiubitei Frății? întrebă Joe, ignorându-l.
― Herbert și-nu-mai-știu-cum, zise Tippy Jackson. Un nume ger¬man.
După un timp de gândire, Wendy Wright completă:
― Herbert Schoenheit von Vogelsang. Îmi amintesc pentru că domnul Runciter mi-a spus odată că înseamnă „Herbert, frumusețea cântecului păsărilor". Aș fi vrut să am un asemenea nume. Îmi amin¬tesc că m-am gândit la asta, pe vremea aceea.
― Ai putea să te căsătorești cu el, interveni Tito Apostos.
― Eu o să mă căsătoresc cu Joe Chip, afirmă Wendy, cu o voce serioasă, introspectivă, având o gravitate ca de copil.
― Oh? spuse Pat Conley.
Ochii săi negri, saturați de lumină, se aprinseră.
― Chiar așa?
― Poți să schimbi și asta? spuse Wendy. Cu talentul tău?
Pat spuse:
― Eu trăiesc cu Joe. Eu sunt amanta lui. În condițiile aranjamen¬tului nostru îi plătesc cecurile. I-am plătit și ușa de la intrare, în aceas¬tă dimineață, ca să-i permită să iasă. Fără mine, ar fi și acum tot în conaptul său.
― Și călătoria nostră pe Lună, spuse Al Hammond, n-ar fi avut loc.
Se uită la Pat, cu o expresie intrigantă.
― Poate că n-ar fi avut loc astăzi, sublinie Tippy Jackson, dar tot ar fi avut, în cele din urmă. Ce importanță mai are? Oricum, cred că-i grozav pentru Joe să aibă o amantă care-i plătește ușa de la intrare.
Îl înghionti pe acesta în umăr, cu fața strălucindu-i de o aprobare lascivă care-l miră pe Joe. Un fel de plăcere prin delegație, în fața activităților lui personale, particulare; sub aspectul extravertit al doamnei Jackson, se găsea un caracter de voyeur.
― Dați-mi anuarul telefonic mondial al navei, spuse Joe. O să anunț moratoriumul să ne aștepte.
Se uită la ceasul de Ia mână. Încă zece minute de zbor.
― Poftiți anuarul, domnule Chip, spuse Jon Ild, după ce căută puțin; îi dădu cutia pătrată și grea, înzestrată cu claviatură și microscanner.
Joe trasă mai întâi ELV, apoi ZUR, apoi MORA PREAI FRA.
― Parcă ar fi ebraică, spuse Pat din spatele său. Condensare se¬mantică.
Microscannerul se mișcă rapid înainte și înapoi, selectând și eli-minând; în cele din urmă, mecanismul său ejectă o cartelă, pe care Joe o introduse în deschizătura de primire a telefonului.
Telefonul spuse cu o voce subțire:
― Aceasta este o înregistrare.
Ejectă cu putere cartela.
― Numărul pe care mi l-ați dat nu mai este în uz. Dacă aveți ne¬voie de ajutor, puneți o cartelă roșie în...
― Ce dată figurează pe cartea aia de telefon? îl întrebă Joe pe Ild.
care tocmai punea aparatul la loc, pe raftul lui.
Ild examină data imprimată pe spatele cutiei.
― 1990. Este veche de doi ani.
― Nu se poate una ca asta, zise Edie Dorn. Această navă nu exista acum doi ani. Totul, la bordul său, este foarte nou.
― Poate că Runciter a mai făcut economii, interveni Tite Apostos.
― Ba de loc, replică Edie. A investit din plin ― atenție, bani și îndemânare inginerească în Pratfall II. Oricine a lucrat vreodată pen¬tru el știe lucrul ăsta, această navă este mândria și bucuria lui.
― Era mândria și bucuria lui, îl corectă Francy Spanish.
― Nu sunt încă pregătit să admit acest lucru, spuse Joe.
Introduse o cartelă roșie în fanta de primire a telefonului.
― Dă-mi numărul actual al Moratoriumului Preaiubitei Frății din Zurich, Elveția ― ceru el.
Adresându-se Iui Francy Spanish, îi spuse:
― Această navă este încă mândria și bucuria lui, deoarece el încă există.
O cartelă selectată de telefon, ieși la iveală; Joe o transferă către fanta de primire a receptorului său. De data aceasta, sistemele com¬puterizate ale telefonului răspunseră fără nici o dificultate; pe ecran, se formă figura de un galben bolnăvicios, cu un aer prefăcut, a in¬terlocutorului onctuos ce se ocupa de conducerea Moratoriumului Preaiubitei Frății. Joe își aduse aminte de el cu neplăcere.
― Sunt Herr Herbert Schoenheit von Vogelsang. În supărarea dumneavoastră ați venit la mine, domnule? Îmi puteți dezvălui nu¬mele și adresa, pentru cazul în care-am fi întrerupți?
Proprietarul moratoriumului își luă o înfățișare de om sigur de sine.
Joe rosti laconic:
― A avut loc un accident.
― Ceea ce noi considerăm, un „accident", spuse von Vogelsang, este întotdeauna o dovadă a acțiunii personale a lui Dumnezeu. Într-un anumit sens, toată viața ar putea fi numită un „accident". Și cu toate astea, de fapt...
― Nu vreau să mă angajez într-o discuție teologică îl întrerupse Joe. Nu acum.
― Acum este timpul cel mai potrivit, când consolările aduse de teologie sunt cele mai folositoare. Decedatul vă este rudă?
― E patronul nostru, zise Joe. Glen Runciter de la Runciter As¬sociates, New York. O aveți acolo pe soția lui, Ella. Vom ateriza în opt sau nouă minute; se poate ca una dintre autodubele dumneavoas¬tră pentru transportul containerelor să ne aștepte?
― Acum e în container?
― Nu, spuse Joe. Se încălzește pe plaja de la Tampa, Florida.
― Îmi închipui că răspunsul dumneavoastră amuzant înseamnă da.
― Trimiteți o autodubă la spaceportul de la Zürich, ceru Joe și închise.
Uite prin cine va trebui să comunicăm de-acum înainte, reflectă el.
― Vom pune mâna pe Ray Hollis, le spuse inerțialilor grupați în jurul său.
― Să punem mâna pe el, în loc să punem mâna pe domnul Vo¬gelsang? întrebă Sammy Mundo.
― Să punem mâna pe el în sensul să-l omorâm, explică Joe. Pen¬tru că a provocat toate astea.
Glen Runciter, se gândi; stând în picioare, înghețat, într-un coșciug din plastic transparent, ornamentat cu boboci de trandafiri din plastic. Adus la activitatea de semi-viață o oră pe lună. Deteriorându-se, slăbind, pierzându-se... Hristoase, își zise el, cuprins de furie. Dintre toți oamenii de pe lume... Un om atât de plin de viață. Și atât de important...
― În orice caz, îl consolă Wendy, va fi mai aproape de Ella.
― Într-un fel, spuse Joe. Sper să-l punem și pe el în container...
Se întrerupse, nedorind să pronunțe acel lucru.
― Nu-mi plac moratoriumurile, zise el. Sau proprietarii de moratoriumuri. Nu-mi place Herbert Schoenheit von Vogelsang. De ce preferă Runciter moratoriumurile elvețiene? Ce are diferit un moratorium din New York?
― Este o investiție elvețiană, interveni Edie Dorn. Și, conform unor estimări imparțiale, durata medie a semi-vieții unei persoane dintr-un moratorium elvețian este mai mare cu două ore întregi decât a unei persoane dintr-un moratorium de-al nostru. Elvețienii se pare că au un truc special.
― Națiunile Unite ar trebui să abolească semi-viața, spuse Joe. Ca interpunându-se procesului natural al ciclului nașterii și morții.
― Dacă Dumnezeu ar fi aprobat semi-viața, zise Al Hammond, ironic, fiecare dintre noi s-ar fi născut într-un coșciug umplut cu gheață uscată.
De la consola de control, Don Denny anunță:
― Suntem acum sub jurisdicția emițătorului de microunde de la Zürich. El va face restul.
Se îndepărtă de consolă, cu o figură întunecată.
― Fii mai vesel, îi spuse Edie Dorn. Ca să mă exprim foarte brutal în legătură cu toată povestea, gândește-te cât de norocoși am fost cu toții; am fi putut fi morți acum. Fie din cauza bombei, fie doborâți de lasere după explozie. Asta te va face să te simți mai bine, de îndată ce vom ateriza; vom fi mult mai în siguranță pe Pământ.
― Faptul că ne obligau să mergem pe Lună ar fi trebuit să ne dea de gândit, zise Joe.
Și-ar fi trebuit să-i dea de gândit și lui Runciter, medită el.
― Din cauza acelei fisuri a legii, în legătură cu autoritatea civilă pe Lună. Runciter spunea întotdeauna: „Să suspectați orice sarcină care ne cere să părăsim Pământul." Dac-ar fi în viață, ar spune-o și acum. „Dar mai ales nu cădeți în plasă, dacă Luna este locul unde vor să ne ducem. Prea multe organizații de prudență au pățit-o acolo."
Dacă-și va reveni la moratorium, se gândi el, ăsta va fi primul lucru pe care-l va spune. „Întotdeauna am avut suspiciuni în legătură cu Luna", va spune. Dar n-a fost îndeajuns de bănuitor. Contractul era prea grozav; n-a putut să-i reziste. Și-asta, cu momeala asta, l-au prins. Așa cum el știuse întotdeauna că se va întâmpla.
Retrofuzeele navei, acționate de emițătorul de microunde de la Zürich, porniră să bubuie; nava se cutremură.
― Joe, zise Tito Apostos, va trebui să-i spui lui Ella despre Run¬citer. Te-ai gândit la asta?
― M-am gândit, răspunse Joe, încă de când am decolat și-am por¬nit înapoi.
Nava, încetinind drastic, se pregăti de aterizare prin intermediul diferitelor sale sisteme homeostatice servo-asistate.
― Și, pe deasupra, adăugă Joe, va trebui să informez și Societatea în legătură cu cele întâmplate. Ne vor pune pe cărbuni aprinși; vor scoate imediat în evidență faptul că am intrat ca oile în capcană.
Sammy Mundo protestă:
― Dar Societatea este de partea noastră!?!
― După un asemenea fiasco, nimeni, spuse Al Hammond, nu mai este de partea noastră.


Un elicopter alimentat cu baterii solare, pe care scria MORATORIUMUL PREAIUBITEI FRÃÞII, aștepta la marginea pistei din Zurich. Lângă el, stătea un tip semănând cu un gândac, purtând un set de echipament Continental; togă din tweed, pantofi cu talpă subțire, brâu de un roșu aprins, și, pe cap, o pălărie de forma unei elice de avion, de culoarea purpurei. Proprietarul moratorumului se îndreptă plin de importanță către Joe Chip, întinzându-i mâna înmănușată, în vreme ce Joe pășea de pe rampa navei pe suprafța netedă a Pămân¬tului.
― După înfățișarea dumneavoastră, aș considera că n-a fost chiar o călătorie încărcată de bucurii, spuse von Vogelsang, de îndată ce-și strânseră scurt mâinile. Pot oamenii mei să urce la bordul atractivei dumneavoastră nave și să înceapă să...
― Da, spuse Joe. Duceți-vă la bord și luați-l.
Cu mâinile în buzunar, porni fără grabă către cafeneaua de pe pistă, simțindu-se al naibii de posomorât. De-acum încolo, își dădu el seama, numai proceduri standard. Ne-am întors pe Pământ; Hollis nu ne-a venit de hac ― suntem norocoși. Operațiunea lunară, întreaga experiență, cumplită, urâtă, ca o capcană de șobolani, s-a încheiat. Și începe o nouă fază. Una asupra căreia nu avem nici un control direct.
― Cinci cenți, vă rog, zise ușa cafenelei, rămânând închisă dinain¬tea lui.
Așteaptă până ce un cuplu ieși, trecând pe lângă el; atunci se stre¬cură cu îndemânare prin ușă, se îndreptă spre un scaun gol și se așeză. Aplecat, cu mâinile împreunate în fața lui, pe tejgheaua barului, citi meniul.
― Cafea, spuse.
― Frișcă sau zahăr? întrebă difuzorul turelei de comandă ce do¬mina cafeneaua.
― Și una, și alta...
Ferestruica se deschise; o ceașcă de cafea, două pliculețe de zahăr și un container cu frișca, de forma unei eprubete, alunecară înainte și se opriră pe tejghea, în fața lui.
― Un poscred internațional, vă rog! ceru difuzorul. Joe spuse:
― Trece totul în contul lui Glen Runciter de la Runciter Associa¬tes, New York.
― Introduceți cartela de credit potrivită, ceru difuzorul.
― Nu mi-au dat voie să dețin o cartelă de credit de vreo cinci ani, replică Joe. Continui și-acum să plătesc ceea ce datorez în...
― Un poscred, vă rog, repetă aparatul. Începu să ticăie amenință¬tor. Sau în zece secunde voi anunța poliția...
Întinse un poscred. Ticăitul se opri.
― Ne putem descurca și fără cei de genul tău, remarcă difuzorul.
― Într-o bună zi, scrâșni Joe plin de mânie, niște oameni ca mine se vor ridica și vă vor răsturna, și-atunci va fi sosit sfârșitul tiraniei mașinii homeostatice. Zilele valorilor umane, ale compasiunii și căl¬durii sufletești se vor întoarce, și când asta se va întâmpla, cineva ca mine, care-a trecut printr-o încercare cumplită și care are neapărată nevoie de o cafea fierbinte pentru a se reface și a se menține în func¬țiune, va obține această cafea fie că are sau nu, la îndemână, un pos¬cred disponibil.
Ridică minusculul recipient cu frișcă, apoi îl lăsă jos.
― Și, pe deasupra, frișca asta a ta, sau lapte, sau ce-o mai fi, este acră.
Difuzorul rămase tăcut.
― N-ai de gând să faci nimic? întrebă Joe. Erai mult mai vorbăreț, atunci când voiai un poscredit.
Ușa cu plată a cafenelei se deschise și Al Hammond pătrunse în încăpere; merse până la Joe și luă loc alături de el.
― Runciter a fost transbordat în elicopterul moratoriumului. Sunt gata de decolare și vor să știe dacă ai de gând să mergi cu ei.
Joe spuse:
― Uită-te la frișca asta.
Ridică recipientul; în el, fluidul se lipise de pereți, sub formă de cheaguri groase.
― Asta primești, pentru un poscred, într-unui dintre cele mai mo¬derne și mai avansate, din punct de vedere tehnologic, orașe de pe pământ! Nu plec de aici până când acest loc nu modifică ceva, fie înapoindu-mi poscredul, fie dându-mi alt recipient cu frișcă proaspătă, încât să-mi pot bea ― totuși ― cafeaua.
Punându-i mâna pe umăr, Al Hammond se uită la Joe.
― Care-i problema, Joe?
― Mai întâi, țigara, răspunse acesta. Apoi cartea de telefon din navă, veche de doi ani. Și-acum îmi servesc frișca acră, veche de o săptămână. Nu pricep, Al!
― Bea cafeaua simplă, îl sfătui acesta. Și du-te la elicopter, ca să-l poată transfera pe Runciter la moratorium. Noi, ceilalți, o să te-aș-teptăm în navă, până te-ntorci. Apoi ne vom duce la cel mai apropiat birou al Societății și le vom înainta un raport complet.
Joe ridică ceașca și găsi cafeaua rece, lipsită de gust și veche; o pojghiță prăfoasă îi acoperea suprafța. Puse ceașca jos, cuprins de re¬pulsie. Ce se întâmplă? gândi. Ce mi se întâmplă? Repulsia i se trans¬formă dintr-o dată într-o panică ciudată, neclară.
― Haide, Joe, îl îndemnă Al, strângându-i cu putere umărul. Lasă baltă cafeaua; nu-i atât de importantă. Ceea ce contează este să-l du¬cem pe Runciter la...
― Știi cine mi-a dat poscredul ăla? întrebă Joe. Pat Conley. Și, imediat, am făcut ce fac eu întotdeauna cu banii; i-am făcut praf, pe nimic. I-am dat pe o ceașcă de cafea de anul trecut!
Coborî de pe scaunul înalt al barului, sprijinit de brațul lui Al Hammond.
― Ce-ai zice să vii cu mine la moratorium? Am nevoie de ajutor, mai ales când o să mă duc să vorbesc cu Ella. Ce trebuie să facem, să dăm vina pe Runciter? Să-i spun că el a hotărât să mergem cu toții pe Lună? Asta-i adevărul. Sau poate c-ar trebui să-i spunem altceva,
de pildă că i s-a prăbușit nava sau că a murit din cauze naturale.
― Dar Runciter va fi în cele din urmă în legătură cu ea, protestă Ella. Și el îi va spune adevărul. Așa că și tu trebuie s-o faci!...
Părăsiră cafeneaua și se îndreptară spre elicopterul aparținând Moratoriumului Preaiubitei Frății.
― Poate că-l voi lăsa pe Runciter să-i spună, zise Joe, în vreme ce urcau la bord. De ce nu? A fost hotărârea lui să mergem pe Lună; lasă-l să-i spună singur. Doar e obișnuit să stea de vorbă cu ea.
― Sunteți gata, domnilor? întrebă von Vogelsang, așezat la co¬menzile elicopterului. Ne îndreptăm pașii îndurerați în direcția ultimei reședințe a domnului Runciter?
Joe mormăi și se uită pe fereastră, fixându-și atenția asupra clă¬dirilor care alcătuiau aeroportul din Zürich.
― Da, decolează, spuse Al.
În vreme ce elicopterul părăsea pista, proprietarul moratoriumu-lui apăsă un buton de pe pupitrul de comandă. În cabina aparatului, din vreo duzină de difuzoare, se făcu auzită Missa Solemnis de Beethoven, rostogolindu-se plină de sonoritate, cu numeroasele voci cântând, Agnus des, qui tollis peccata mundi, tot repetând și repetând, acompaniate de o orchestră simfonică amplificată electronic.
― Știai că Toscanini obișnuia să cânte împreună cu interpreții atunci când dirija o operă? întrebă Joe. Că în înregistrarea lui cu Tra-viata, îl poți auzi în timpul ariei Sempre Libera?
― Nu știam, spuse Al.
Se uită la conapturile lucioase, robuste, din Zürich, deplasându-se sub ei, o procesiune plină de demnitate și pe care Joe se surprinse urmărind-o la rândul lui.
― Libera me, Domine, exclamă el.
― Ce înseamnă asta?
― Înseamnă, „Dumnezeu, ai milă de mine", zise Joe. Nu știi asta? Nu știe nimeni asta?
― Ce te-a făcut să te gândești așa? întrebă Al.
― Muzica, bestemata asta de muzică.
Adresându-se lui von Vogelsang, îi porunci:
― Închide muzica! Runciter oricum n-o poate auzi. Eu sunt sin¬gurul care-o aude și nu mă simt în stare s-o ascult.
Și, către Al:
― Tu nu vrei s-o auzi, nu-i așa?
― Liniștește-te, Joe, îl îndemnă Al.
― Ne ducem patronul mort într-un loc numit Moratoriumul Preaiubitei Frății, izbucni Joe, și el îmi spune: „Liniștește-te". Știi, Runciter nu era obligat să meargă pe Lună; ne-ar fi putut trimite doar pe noi, și el să fi rămas la New York. Așa încât, acum, omul cel mai exuberant, cel mai îndrăgostit de viață, pe care l-am întâlnit vreodată, este...
― Sfatul însoțitorului dumneavoastră cu pielea oacheșă este bun, interveni patronul moratoriumului.
― Ce sfat, întrebă Joe.
― Să vă liniștiți.
Von Vogelsang deschise compartimentul pentru mănuși din pa¬noul de bord al elicopterului; îi înmâna lui Joe o cutie viu colorată.
― Mestecați una dintre astea, domnule Chip.
― Gumă tranchilizantă, spuse Joe, acceptând cutia; gânditor, o deschise. Gumă tranchilizantă cu aromă de pere...
Adresându-se lui Al, întrebă:
― Chiar trebuie să știu asta?
― Ar trebui, fu de acord Al.
― Runciter n-ar fi luat niciodată un tranchilizant, în asemenea îm-prejurări, observă Joe. Glen Runciter n-a luat în toată viața lui vreun tranchilizant. Știi ce-mi dau seama acum, Al? Că s-a sacrificat pentru a ne salva. Într-un mod indirect, desigur.
― Foarte indirect, completă Al. Am ajuns, anunță el apoi. Elicop¬terul începuse să coboare înspre un teren de aterizare situat pe un aco¬periș pictat ca o țintă. Crezi că te poți aduna? îl întrebă Al pe Joe.
― O să mă pot aduna, spuse Joe, când voi auzi din nou vocea lui Runciter. Atunci când voi ști că o anume formă de viață, de semi-viață, este încă acolo.
Proprietarul moratoriumului spuse pe un ton de îmbărbătare:
― Nu m-aș îngrijora din pricina asta, domnule Chip. În general, obținem un flux protofazonic adecvat. Asta, la început. De-abia mai târziu, când perioada de semi-viață s-a consumat, încep durerile de inimă. Dar, cu o bună planificare acest lucru poate fi amânat mulți ani.
Opri motorul elicopterului, atinse un buton care făcu ușa cabinei să culiseze spre înapoi.
― Bine-ați venit la Moratoriumul Preaiubitei Frății, zise el; îi con¬duse afară, pe acoperiș. Secretara mea personală, domnișoara Beason, vă va însoți la un salon de consultații; dacă veți avea bunăvoința de a aștepta acolo, influențați fiind în acest timp, spre pace sufletească, pe cale subliminală, de către culorile și aranjamentele din jur, vi-l voi aduce înapoi pe domnul Runciter de îndată ce tehnicienii mei vor sta¬bili legătura cu el.
― Vreau să fiu prezent la întregul proces, ceru Joe. Vreau să-i văd pe tehnicienii dumneavoastră cum îl reînvie!
Adresându-se lui Al, proprietarul moratoriumului spuse:
― Poate că, în calitate de prieten, puteți să-l faceți să înțeleagă...
― Trebuie să așteptăm în salon, Joe, zise Al.
Joe îl privi fioros.
― Sfătosule, exclamă el.
― Așa lucrează toate moratoriumurile, îl lămuri Al. Vino cu mine, în salon.
― Cât timp o să dureze? îl întrebă Joe pe proprietarul moratoriu¬mului.
― Vom ști care-i situația în primele cincisprezece minute. Dacă până atunci nu vom fi obținut un semnal măsurabil...
― O să încercați doar cincisprezece minute? se miră Joe. Și către Al:
Vor încerca doar cincisprezece minute să aducă înapoi un om mai important decât noi toți la un loc?!
Simți că-i vine să plângă. Cu voce tare, exclamă:
― Vino, îi ceru el lui Al. Haide să...
― Vino tu, repetă Al. În salon.
Joe îl urmă în salon.
― O țigară? întrebă Al, așezându-se pe o canapea din blană sin¬tetică de bizon; îi întinse lui Joe pachetul său.
― Sunt vechi, remarcă Joe.
Nu avea nevoie să ia una, s-o atingă, pentru a ști acest lucru.
― Da, așa sunt.
Al puse pachetul de-o parte.
― De unde-ai știut?
Așteptă.
― Te descurajezi mai repede decât oricare om întâlnit de mine până acum. Suntem norocoși că am rămas în viață; puteam fi noi, noi toți în containerul de colo. Și Runciter să stea aici, în salonul ăsta de culoarea nucilor.
Se uită Ia ceas.
― Toate țigările din lume sunt vechi, spuse Joe. Se uită la ceas. E trecut de zece, observă el.
Căzu pe gânduri, deoarece avea o mulțime de gânduri negre, dez¬lânate și fără nici o legătură unul cu altul; se învârteau prin capul Iui, asemenea unor peștișori argintii. Spaime, și aventuri potolite, și te-țneri. Și toți peștișorii argintii trecând încă o dată, reîncepând ciclul fricii.
― Dacă Runciter ar fi în viață, zise el, și s-ar găsi aici, în acest salon, totul ar fi în regulă. Știu asta, dar nu știu de ce.
Se întrebă ce se întâmpla în acel moment între tehnicienii mo-ratoriumului și rămășițele lui Glen Runciter.
― Îți aduci aminte de dentiști? îl întrebă el pe Al.
― Nu-mi aduc aminte, dar despre ce e vorba?
― Dinții oamenilor se stricau.
― Îmi dau seama, spuse Al.
― Tatăl meu mi-a spus cum te simțeai pe-atunci, așteptând în anticamera unui dentist. De câte ori asistenta deschidea ușa, te gân¬deai: Eu vin la rând. Lucrul de care mi-a fost frică toată viața.
― Și asta simți acum? îl întrebă Al.
― Sunt pe cale să-mi spun: Hristoase, de ce imbecilul care con¬duce treaba aici nu vine să ne spună că e în viață, Runciter e în viață. Sau nu mai trăiește. Una sau alta. Da sau nu.
― Aproape întotdeauna este da. Din punct de vedere statistic, după cum spune Vogelsang...
― În situația asta va fi nu.
― N-ai de unde să știi.
Joe spuse:
― Mă întreb dacă Ray Hollis are vreo filială aici, în Zürich.
― Bineînțeles că are. Dar până când vei chema un precog, vom i acest lucru oricum.
― O să chem la telefon un precog, spuse Joe. O să intru în legătură cu unul chiar acum.
Se ridică, întrebându-se unde-ar putea găsi un videofon.
― Dă-mi o monedă de un sfert de dolar, ceru el.
Al dădu din cap, în semn că nu.
― Într-un fel, și dacă se poate spune așa, zise Joe, ești angajatul meu; trebuie să faci ce-ți cer, altfel te concediez. De îndată ce Runciter a murit, am preluat conducerea firmei. Eu iau hotărârile din clipa în care-a explodat bomba; a fost hotărârea mea să-l aduc aici și este hotârârea mea să închiriez serviciile unui precog pentru câteva minute. Hai, dă-mi moneda.
Întinse mâna.
― Runciter Associates, spuse Al, condusă de un om care nu poate să păstreze la el nici măcar cincizeci de cenți! Poftim un sfert de dolar.
ÎI scoase din buzunar și i-l aruncă lui Joe.
― Când o să-mi faci cecul de plată, adaugă-i și pe ăștia.
Joe părăsi salonul și o luă în lungul coridorului, frecându-și obo¬sit fruntea. Asta-i un loc nenatural, se gândi. La jumătatea drumului între lume și moarte. Acum chiar sunt șeful lui Runciter Associates, își dădu el seama, exceptând-o pe Ella, care nu este vie și care poate vorbi doar dacă eu vizitez acest loc și pun s-o trezească. Cunosc amă¬nuntele din testamentul lui Glen Runciter, care acum, în mod automat, a intrat în aplicare; se așteaptă din partea mea să preiau conducerea până când Ella sau Ella și cu el, dacă va putea fi reînviat, vor hotârî asupra cuiva care să mă înlocuiască. Va trebui ca ei să se pună de acord; amândouă testamentele specifică acest lucru drept obligatoriu. Poate, se gândi, vor hotărî că eu pot face acest lucru în mod perma¬nent.
Asta însă nu se va întâmpla niciodată, își dădu el seama. Nu pen¬tru cineva care nu poate face față propriilor responsabilități fiscale. Acesta este un alt lucru pe care precogul lui Hollis l-ar ști. Pot să aflu de la ei dacă voi fi sau nu ridicat la gradul de director al firmei. Ar merita să știu acest lucru, laolată cu tot restul. Și, oricum, trebuie să angajez precogul.
― Unde pot găsi un videofon public? îl întrebă el pe un funcționar al moratoriumului, îmbrăcat în uniformă. Funcționarul îi arătă.
― Mulțumesc, spuse și porni mai departe, ajungând în cele din urmă la videofonul cu plată. Ridică receptorul, așteptă tonul, apoi in¬troduse sfertul de dolar pe care i-l dăduse Al.
Telefonul spuse:
― Îmi pare rău, domnule, dar nu pot accepta bani ieșiți din cir¬culație.
Sfertul de dolar zdrăngăni pe fundul telefonului și-i ateriză la pi¬cioare. Scuipat cu dispreț.
― Ce vrei să spui? întrebă el, aplecându-se neîndemânatic să re-cupereze moneda. De când este ieșit din circulație un sfert de dolar al Confederației Nord Americane?
― Îmi pare rău, se scuză telefonul, dar moneda pe care ați intro¬dus-o în fanta mea nu a fost un sfert de dolar al Confederației Nord Americane, ci o monedă ieșită din uz, emisă de monetăria din Phi¬ladelphia, Statele Unite ale Americii. Acum este de un interes strict numismatic.
Joe examina moneda și văzu suprafața ei decolorată, profilul în relief al lui George Washington. Și data. Moneda era veche de vreo patruzeci de ani. Așa cum spusese telefonul, era de mult ieșită din uz.
― Aveți probleme, domnule? întrebă un funcționar al moratoriu-inului, venind către el, plin de amabilitate. Am văzut că telefonul v-a aruncat afară moneda. Pot s-o văd și eu?
Întinse mâna și Joe îi dădu sfertul de dolar U.S.
― Vă dau în schimbul ei o monedă de zece franci elvețieni. Pe care telefonul o va accepta.
― Excelent, spuse Joe.
Făcu schimbul, introduse moneda de zece franci în telefon și for¬mă numărul internațional, scutit de taxe, al lui Hollis.
― Hollis Talents, îi vorbi în ureche o voce bine timbrată de fe¬meie, și pe ecran apăru figura unei fete, modificată prin tehnicile estetice cele mai sofisticate. Oh, domnul Chip, exclamă fata, recunos-cându-l. Domnul Hollis ne-a lăsat vorbă că veți suna. Am așteptat toa¬tă după-amiaza.
Precogi, gândi Joe.
― Domnul Hollis, spuse fata, ne-a dat instrucțiuni să vă punem imediat în legătură cu dânsul; vrea să se ocupe personal de cererile dumneavoastră. Vreți să așteptați puțin, până ce vă fac legătura? Deci așteptați o secundă, da, domnule Chip? Următoarea voce pe care-o veți auzi va fi aceea a domnului Hollis.
Fața ei dispăru; Joe se trezi în fața unui ecran gol, de culoare gri.
Apoi se contură o figură dură, de culoare albastră, cu ochii adân¬ciți în orbite ― o figură misterioasă, plutind fără gât sau corp. Ochii îi aminteau de niște pietre prețioase cu defecte; străluceau, dar șle¬fuirea nu fusese bună; împrăștiau lumina în direcții aleatorii.
― Vă salut, domnule Chip!
Deci așa arată, se gândi Joe. Fotografiile nu putuseră prinde acest lucru, planurile și suprafețele imperfecte, ca și cum întregul edificiu, fragil, fusese cândva scăpat de jos; se spărsese, apoi fusese lipit la loc, dar nu chiar ca înainte.
― Societatea, spuse Joe, va primi un raport detaliat în legătură cu uciderea de către tine a lui Glen Runciter. Au la îndemână o serie întreagă de căi legale de atac. Îți vei petrece restul vieții prin tribunale.
Așteptă ca fața să reacționeze, dar aceasta nu o făcu.
― Știm că tu ești autorul, spuse Joe și simți lipsa de sens a acestui lucru, inutilitatea a ceea ce făcea.
― Cât despre scopul apelului dumneavoastră, spuse Hollis cu o voce alunecoasă, care-i evocă lui Joe niște șerpi colcăitori, domnul Runciter nu va...
Tremurând, Joe puse receptorul la loc în furcă.
Parcurse coridorul în sens invers celui din care venise; ajunse din nou în salonul în care Al Hammond stătea posomorât, fărâmițând ceea ce fusese cândva o țigare uscată ca iasca. Urmă o clipă de tăcere, după care Al ridică privirea.
― Răspunsul este nu, spuse Joe.
― Te-a căutat Vogelsang, anunță Al. Se comporta foarte ciudat și era foarte clar ce se întâmplă acolo. Pun pariu că-i e frică să-ți spună de-a dreptul; probabil că o va lua cât mai pe ocolite, dar că va ajunge la ceea ce-ai presupus tu, va ajunge la nu... Și-acum?
Așteptă.
― Acum punem mâna pe Hollis.
― N-o să reușim.
― Societatea...
Se opri. Proprietarul moratoriumului intrase în salon, mergând într-o parte, arătând nervos și tulburat, dar încercând în același timp să emită o aură de bărbăție, austeră și detașată.
― Am făcut tot ce-am putut. La temperaturi atât de scăzute, fluxul curentului este efectiv neîngrădit; nu există nici o rezistență percep¬tibilă la minus 150 de grade. Semnalul ar fi trebuit să izbucnească clar și puternic, dat tot ce-am obținut în amplificator a fost un bâzâit de șaizeci de cicli. Amintiți-vă, totuși, că nu noi am supravegheat ins¬talarea inițială în container. Þineți minte asta...
Al îl întrerupse:
― Numai la asta ne gândim.
Se ridică țeapăn în picioare și-l privi în față pe Joe.
― Cred că asta-i tot.
― O să vorbesc cu Ella, zise Joe.
― Acum? întrebă Al. Mai bine-ai mai aștepta până când vei ști ce-ai de zis. Spune-i mâine. Acum du-te acasă și dormi puțin.
― Să mă duc acasă, spuse Joe, înseamnă să mă duc la Pat Conley. Și nu mă simt în stare să-i fac față.
― Ia-ți o cameră la hotel, aici, în Zürich, îl sfătui Al. Dispari. Eu mă voi întoarce la navă, le voi comunica totul celorlalți, apoi voi face un raport către Societate. Poți să-mi dai o delegație scrisă în acest sens.
Adresându-se lui von Vogelsang spuse:
― Aduceți-ne un stilou și-o foaie de hârtie.
― Știi cu cine aș vrea să vorbesc? întrebă Joe, în vreme ce pro¬prietarul moratoriumului dispăru grăbit în căutare de stilou și hârtie. Cu Wendy Wright. Ea va ști ce-i de făcut. Pun mare preț pe părerea ei. De ce? Mă întreb și eu. De-abia o cunosc.
Observă atunci că o muzică ambientală, discretă, se revărsa în salon. Fusese prezentă acolo în tot acest timp. Aceeași ca și în eli¬copter. Dies irae, dies illa, cântau vocile, sumbru. Solvet saeculum in favilla, teste David cum Sybilla. Requiemul lui Verdi, își dădu el seama. Probabil că von Vogelsang, personal, îi dădea drumul în fie¬care dimineață, la ora nouă, când venea la serviciu.
― O dată ce ți-ai luat cameră la hotel, spuse Al, aș putea-o con¬vinge pe Wendy Wright să vină acolo.
― Ar fi imoral, spuse Joe.
― Poftim? Al rămase cu ochii la el. Într-o asemenea situație? Atunci când întreaga organizație este gata să dispară în uitare, dacă tu nu reușești să-ți aduni mințile? Orice lucru care te va face să func¬ționezi este de dorit, de fapt este necesar. Du-te din nou la telefon, sună la un hotel, apoi întorce-te și spune-mi cum se numește.
― Banii noștri sunt fără valoare, zise Joe. Nu pot folosi telefonul, dacă nu găsesc iarăși vreun colecționar de monede care să mi-i schim¬be pentru o fisă de zece franci elvețieni, aflată în circulație.
― Isuse, spuse Al, oftând și clătinând din cap.
― Este greșeala mea? întrebă Joe. Am făcut eu ca sfertul de dolar care mi l-ai dat să nu mai fie în circulație?
Simți că se înfurie.
― În chip ciudat, poate, zise Al, da, este vina ta. Dar nu știu cum. Poate că într-o bună zi voi afla. Bine, o să ne întoarcem împreună pe Pratfall II. De-acolo poți s-o iei pe Wendy Wright și s-o duci cu tine la hotel.
Quantus tremor estfuturus, cântau vocile. Quando judex est ven-turus, cuncta stricte discussurus.
― Și cu ce-o să plătesc hotelul? N-or să-mi primească banii, așa cum nu mi i-a primit nici telefonul.
Blestemând, Al își scoase portofelul, examină bancnotele din el.
― Astea sunt vechi, dar încă în circulație.
Verifică monedele pe care le avea în buzunar.
― Astea nu sunt în circulație.
Cuprins de dezgust, aruncă monedele pe covorul din salon, așa cum făcuse și telefonul.
― Ia bancnotele astea.
Îi oferi lui Joe banii de hârtie.
― Îți ajung să plătești hotelul pentru o noapte, cina și un rînd de băutură. Voi trimite mâine o navă de la New York să vă ia pe-amândoi.
― O să-ți dau banii înapoi, îl asigură Joe. Ca director al lui Runciter Associates, voi avea un salariu mai mare; voi fi în stare să-mi plătesc toate datoriile, inclusiv taxele restante, amenzile și penalitățile pe care tipii de la fisc...
― Fără Pat Conley? Fără ajutorul ei?
― Acum pot s-o dau afară, spuse Joe.
― M-aș mira.
― Acesta este pentru mine un nou început. Un nou contract cu viața.
Pot să conduc firma, își spuse. Cu siguranță, eu nu voi face gre¬șeala pe care a făcut-o Runciter; Hollis, dându-se drept Stanton Mick, nu va reuși să ne momească pe mine și pe inerțialii mei, să părăsim Pământul, ca să ne vină apoi de hac.
― După părerea mea, spuse Al cu voce cavernoasă, tu ești sortit să eșuezi. Nici un complex de împrejurări ― inclusiv cel de față ― nu va schimba asta.
― În realitate, îl contrazise Joe, sunt sortit să reușesc. Glen Run¬citer și-a dat seama de asta, tocmai de aceea a specificat în testament ca eu să preiau conducerea în cazul morții sale și al nereușitei de a fi readus la semi-viață, fie în Moratoriumul Preaiubitei Frății, fie în oricare alt moratorium respectabil ales de mine.
Încrederea îi deveni mai puternică; văzu acum variatele posibi¬lități ce i se deschideau dinainte, la fel de clar ca și cum ar fi avut puteri precognitive. Apoi, își reaminti de talentul lui Pat, de ceea ce le putea face ea precogilor, oricărei încercări de a prevedea viitorul.
Tuba minim spargens sonum, cântau vocile. Per sepulchra regionum coget omnes ante thronum...
Înțelegându-i expresia feței, AI spuse:
― N-o s-o dai afară. Nu, cu ceea ce este ea în stare să facă...
― Voi închiria o cameră la hotel Zurich Rootes, se hotărî Joe. Asta în ceea ce privește propunerea făcută de tine.
Dar, se gândi, AI are dreptate. N-o să meargă. Pat, sau poate chiar ceva mai rău de-atât, va acționa și mă va distruge. Sunt condamnat, în sensul clasic al cuvântului. O imagine i se impuse în mintea agitată și obosită: o pasăre prinsă într-o pânză de păianjen. Imaginea părea să poarte patina timpului și asta îl înspăimânta; totul arăta precis și real. Și real, se gândi Joe, profetic. Dar nu putea să înțeleagă exact cum. Monedele, își spuse. Scoase din circulație, refuzate de telefon. Piese pentru colecționari. Ca acelea pe care le găsești în muzee. Asta să fie? Greu de spus. Chiar că nu știa...
Mors stupebit, cântau vocile. Et natura, cum resurget creatura, iudicanti responsura. Și cântau, și cântau...



Dacă problemele financiare vă copleșesc, mergeți și faceți-i o vizită doamnei de la Ubik ― Economii și Împrumuturi. Vă va elibera de toate problemele legate de datoriile dum¬neavoastră. Să presupunem, de exemplu, că împrumutați cincizeci și nouă de poscredite, la o dobândă mi-nimă. Ia să vedem, asta face în total...

OPT

LUMINA ZILEI pătrunse cu vioiciune în eleganta cameră de ho¬tel, dând la iveală forme maiestuoase care, își dădu seama Joe Chip în vreme ce clipea, erau tot atâtea articole de mobilier: draperii mari, pictate manual pe un fel de ecran de neo-mătase, care ilustra ascen¬siunea omului de la organismele unicelulare ale Cambrianului până la primul zbor al unui aparat mai greu decât aerul, la începutul se¬colului douăzeci. O toaletă magnifică, din pseudo-mahon, patru șez¬longuri diferit placate cu crypto-crom... Admiră amețit splendoarea camerei, apoi realiză, cu un fior de profundă dezamăgire, că Wendy nu venise să bată la ușă. Ori poate că n-o auzise el; dormise prea adânc.
Astfel, noul imperiu al hegemoniei sale dispăruse chiar din clipa în care începuse.
Cu o tristețe ce-l făcea să nu mai simtă nimic ― rămășiță a zilei precedente ― o tristețe care-l cotropise în întregime, se aplecă de pe patul cel mare, își găsi hainele și se îmbrăcă. Era frig, neobișnuit de frig; observă această situație și reflectă asupra ei. Apoi ridică receptorul telefonului și formă numărul de la recepție.
― ...înapoiază-i banii, în măsura posibilului, răsună receptorul în urechea sa. Mai întâi, bineînțeles, va trebui să se stabilească dacă Stanton Mick s-a implicat cu adevărat în nume propriu sau dacă îm¬potriva noastră a acționat doar un simplu substitut homo-simulacru și, dacă acesta este cazul, de ce, iar dacă nu este cazul, atunci cum...
Vocea continuă monoton, vorbindu-și sieși, nu lui Joe. Părea să nu-și dea seama de prezența lui, de parcă acesta nici n-ar fi existat.
― Din toate rapoartele noastre anterioare, declară vocea, s-ar pă¬rea că Mick acționează în general în mod respectabil și în deplin acord, din punct de vedere legal și etic, cu regulile stabilite în tot cu¬prinsul Sistemului. Din acest punct de vedere...
Joe închise telefonul și rămase amețit, dând din cap, încercând să-și limpezească mintea. Vocea lui Runciter. Fără nici o îndoială. Ri¬dică din nou receptorul, ascultă încă o dată.
― ...dat în judecată de către Mick, care își poate permite și e obiș¬nuit cu litigii de această natură. În mod hotărât, vor trebui consultați avocații noștri, mai înainte de a face un raport oficial, adresat Socie¬tății. Ar fi o calomnie dacă faptul ar deveni public și ar oferi motive pentru un proces care ar susține că este o falsă arestare, dacă...
― Runciter! rosti Joe. O făcu cu voce tare.
― ...imposibil de verificat probabil, pentru cel puțin...
Joe puse receptorul în furcă.
Nu înțeleg, își spuse.
Ducându-se în baie, se stropi pe față cu apă rece ca gheața, se pieptănă cu un pieptene igienic, oferit gratuit de hotel, apoi, după ce se gândi un timp, se rase cu aparatul de ras igienic, cu întrebuințare unică, oferit de hotel, își dădu pe obraji, gât și bărbie cu after-shave-ul igienic, oferit gratuit de hotel, despachetă paharul iginenic, oferit gratuit de hotel și bău din el. Cum a reușit moratororiumul, în cele din urmă, să-l reînvie? se întrebă. Și oare l-au pus în legătură cu telefonul meu? Runciter, de îndată ce și-ar fi revenit, ar fi vrut să vorbească cu mine, probabil înaintea oricui altcineva. Dar dacă asta e situația, el de ce nu mă poate auzi? De ce este vorba de o transmisie într-un singur sens? Să fie doar un defect tehnic ce se va rezolva?
Înapoindu-se la telefon, ridică iarăși receptorul, în ideea de a suna Moratoriumul Preaiubitei Frății.
― ...nu este persoana ideală să conducă firma, având în vedere di-ficultățile personale și în special...
Nu pot să sun, își dădu seama Joe. Puse jos receptorul. Nici mă¬car nu reușesc să prind recepția.
Într-un colț al spațioasei încăperi sună un clopoțel și o voce me¬canică, zornăitoare, spuse:
― Sunt mașina dumneavoastră de homeoziare gratuite, un servi¬ciu asigurat exclusiv de rețeaua superbelor hoteluri Rootes, de pe Pă¬mânt și din colonii. Tastați clasificarea știrilor pe care le doriți și, în doar câteva secunde, vă voi oferi rapid un homeoziar, alcătuit con¬form cerințelor dumneavoastră personale, proaspăt, cu știri de ultim moment și, dați-mi voie să repet, fără nici o cheltuială din partea dum¬neavoastră!
― O.K., spuse Joe și traversă camera spre mașină. Poate că până la această oră, se gândi el, vestea în legătură cu uciderea lui Runciter a ieșit la iveală. Pentru cei ce se ocupă cu știrile și informațiile este o problemă de rutină să verifice intrările în moratorium. Apăsă pe bu¬tonul marcat cu info interplan niv-sup. Imediat, mașina începu să scoată țăcănind o foaie imprimată, pe care el o strângea pe măsură ce aceasta ieșea.
Nici o mențiune în legătură cu Runciter. Prea devreme? Sau So¬cietatea reușise să suprime această știre? Or poate că era Al, se gândi; poate că Al i-a oferit câteva credite proprietarului moratoriumului. Dar ― toți banii lui Al se aflau la el. Al nu putea cumpăra pe nimeni în stare să facă așa ceva.
O ciocănitură răsună în ușa camerei de hotel.
Punând deoparte homeoziarul, Joe se apropie cu grijă de ușă, gândindu-se: Probabil e Pat Conley; m-a prins aici ca într-o capcană. Pe de altă parte, s-ar putea să fie cineva din New York, venit să mă ia și să mă ducă înapoi. În mod teoretic, presupuse el, ar putea fi chiar Wendy. Dar asta nu părea plauzibil. Nu acum, nu atât de târziu.
Putea fi de asemenea un asasin trimis de Hollis. Pus să ne ucidă unul câte unul.
Joe deschise ușa.
Tremurând din cauza stânjenelii, frecându-și una de alta mâinile grăsuțe, Herbert Schoenheit von Vogelsang stătea în prag, mormăind.
― Pur și simplu nu înțeleg, domnul Chip. Am lucrat toată noaptea în schimburi. Nu capăt nici măcar o scânteie. Și totuși am folosit un electroencefalograf și EEG-uI arată o activitate cerebrală slabă, dar imposibil de confundat. Așa că viața de după viață este acolo, prezentă, dar nu reușim să o captăm. Avem acum sonde în fiecare parte a cortexului. Nu știu ce altceva am putea face, domnule.
― Există metabolismul cerebral măsurabil? întrebă Joe.
― Da, domnule. Am chemat un expert străin de la un alt moratorium și el l-a detectat, folosindu-și propriul echipament. Este, de asemenea, la nivel normal. Exact la cât te aștepți să fie imediat după moarte.
― Cum de-ați știut unde să mă găsiți? întrebă Joe.
― L-am sunat pe domnul Hammond, la New York. Apoi am în¬cercat să vă chem aici, la hotel, dar telefonul dumneavoastră a fost ocupat toată dimineața. De aceea, am considerat necesar să vin aici personal.
― E deranjat, spuse Joe. Telefonul. Nu pot să sun nici în exterior.
Proprietarul moratoriumului spuse:
― Domnul Hammond a încercat și dânsul să ia legătura cu dum-neavoastră, tot fără succes. M-a rugat să vă transmit un mesaj din par¬tea lui, ceva ce-ar dori să faceți aici, în Zürich, înainte de-a vă întoarce la New York.
― Vrea să-mi reamintească, zise Joe, s-o consult pe Ella.
― Să-i povestiți despre nefericita și prematura moarte a soțului ei.
― Îmi puteți împrumuta câteva poscredite? spuse Joe. Să comand micul dejun...
― Domnul Hammond m-a avertizat că veți încerca să împrumutați bani de la mine. M-a informat că v-a pus deja la dispoziție fonduri suficiente ca să vă plătiți camera de hotel, plus câteva rânduri de bău-' tură, precum și...
― Al a făcut aceste estimări bazându-se pe faptul că voi închiria o cameră mult mai modestă decât aceasta. Totuși, nici o cameră mai mică nu era disponibilă, ceea ce Al nu prevăzuse. Puteți să adăugați suma la cecul pe care-l veți prezenta lui Runciter Associates la sfâr¬șitul lunii. Acum, așa cum probabil v-am spus, eu sunt directorul fir¬mei. Aveți de-a face cu un om puternic, cu o gândire pozitivă, care și-a croit drumul pas cu pas, până să ajungă în vârf. Aș putea, după cum vă dați prea bine seama, să schimb hotărârea de bază a politicii noastre în legătură cu ce moratorium dorim să avem legături, am pu¬tea, de exemplu, să preferăm unul mai apropiat de New York.
Posomorât, von Vogelsang băgă mâna în pardesiul său de tweed și scoase un portofel din imitație de piele de aligator, în care începu să cotrobăie.
― Trăim într-o lume foarte aspră, spuse Joe, acceptând banii. Re¬gula este: „Câinii se mănâncă între ei."
― Domnul Hammond mi-a mai comunicat și alte informații pe care să vi le transmit. Nava trimisă de biroul dumneavoastră din New York va ajunge la Zürich peste două ore. Cu aproximație.
― Grozav, spuse Joe.
― Pentru ca să aveți timp suficient să comunicați cu Ella Runciter, domnul Hammond va trimite nava să vă ia de la moratorium. În ve¬derea acestui lucru, domnul Hammond a sugerat să vă iau cu mine la moratorium. Elicopterul meu este parcat pe acoperișul hotelului.
― A spus Al Hammond asta? Că ar trebui să mă întorc la mora¬torium împreună cu dumneavoastră?
― Exact. Von Vogelsang încuviință, dând din cap.
― Un negru înalt, cu umeri încovoiați, cam la vreo treizeci de ani? Cu dinții îmbrăcați în aur, fiecare având un desen ornamental ― cel din stânga o cupă, următorul o treflă, cel din dreapta un caro?
― Bărbatul care a venit ieri, cu noi, de la aeroportul Zürich, cel care a așteptat împreună cu dumneavoastră la moratorium.
Joe întrebă:
― Purta pantaloni de fetru verzi, ciorapi de golf de culoare gri, bluză adânc decoltată, din piele de bursuc și sandale din imitație de piele?
― N-am putut să văd ce purta. I-am zărit doar fața, pe ecranul vi-deofonului.
― A folosit anumite cuvinte de cod, astfel încât să fiu sigur că este vorba de el?
Proprietarul moratoriumului bâigui stânjenit:
― Nu înțeleg problema, domnule Chip. Bărbatul care a vorbit cu mine la videofon, de la New York, este același care vă însoțea ieri.
― Nu pot risca, spuse Joe, să merg cu dumneavoastră, să urc în acel elicopter. Poate că sunteți trimis de Ray Hollis. Ray Hollis este ucigașul domnului Runciter.
Cu ochii asemenea unor nasturi de sticlă, von Vogelsang întrebă:
― Ați informat Societatea de prudență despre asta?
― O s-o facem. O vom informa în timp util. Până atunci, trebuie să fim atenți ca Hollis să nu ne termine și pe noi, cei care-am mai rămas. Avea de gând să ne omoare și pe noi, acolo, pe Lună.
― Aveți nevoie de protecție, zise proprietarul moratoriumului. Vă propun să vă duceți imediat la telefon și să chemați poliția din Zürich; vor numi un om care să vă asigure securitatea, până când veți pleca la New York. Și, de îndată ce ajungeți acolo...
― Telefonul meu, așa cum am spus, este defect. Tot ceea ce obțin prin intermediul lui este vocea lui Glen Runciter. De aceea nu a putut nimeni să ia legătura cu mine.
― Într-adevăr? Foarte neobișnuit.
Proprietarul moratoriumului se strecură unduind pe lângă el și in¬tră în camera de hotel.
― Pot să ascult și eu?
Ridică receptorul telefonului, cu o expresie întrebătoare.
― Vă costă un poscredit, spuse Joe.
Cotrobăind prin buzunarele pardesiului său de twed, proprietarul moratoriumului scoase un pumn de monede; pălăria lui în formă de elice de avion zbârnâi nervos, în vreme ce omul îi dădu lui Joe trei monede.
― Vă cer doar cât se cere pe-aici pentru o ceașcă de cafea, se jus¬tifică Joe. Ar trebui să merite măcar atât.
Gândindu-se Ia treaba asta, își dădu seama că nu luase micul de¬jun și că va trebui să se întâlnească cu Ella în aceste condiții. Ei bine, în loc de micul dejun va înghiți o amfetamină, probabil că hotelul le oferă gratuit, ca un gest de atenție.
Þinând receptorul strâns lipit de ureche, von Vogelsang remarcă:
― Nu aud nimic. Nici măcar tonul. Acum, aud doar un fel de fâ¬sâit. Ca și cum ar veni de la mare distanță. Foarte slab.
Îi întinse receptorul lui Joe, care-l luă și ascultă la rândul său.
Și el auzi doar un fâsâit îndepărtat. De la mii de mile depărtare, se gândi. Ciudat. La fel de straniu, în felul său, ca și vocea lui Runciter ― dacă asta fusese ceea ce auzise.
― O să-ți dau înapoi poscreditele, zise, punând la loc receptorul.
― Nu-i nici o problemă, spuse von Vogelsang.
― Dar n-ai reușit să-i auzi vocea.
― Hai să ne întoarcem la moratorium. Așa cum a cerut domnul Hammond al dumneavoastră.
Joe spuse:
― Al Hammond lucrează pentru mine. Eu sunt cel care hotărăsc. Cred că mă voi întoarce la New York mai înainte de-a vorbi cu Ella. După părerea mea, este mai important să punem la punct raportul nos¬tru către Societate. Atunci când ai vorbit cu Al Hammond ți-a spus cumva dacă inerțialii au părăsit cu toții Zürich-ul împreună cu el?
― Toți au plecat, cu excepția fetei care-a petrecut noaptea cu dum-neavoastră, aici, în hotel.
Dezorientat, proprietarul moratoriumului se uită prin cameră, în-trebându-se, în mod vizibil, unde era femeia. Figura sa ciudată se transformă într-o mască a îngrijorării.
― Nu-i aici?
― Despre ce fată e vorba? întrebă Joe. Moralul său, deja scăzut, se scufundă în cele mai negre adâncimi ale spiritului.
― Domnul Hammond n-a spus. Și-a închipuit că știți despre cine-i vorba. Ar fi fost indiscret din partea dânsului să-mi dezvăluie numele, având în vedere împrejurările. Ea nu a...
― Nu a venit nimeni.
Oare cine fusese? Pat Conley? Sau Wendy? începu să se învârte prin încăpere, încercând în mod reflex să scape de frică. Sper din toată inima, gândi el, că a fost Pat.
― În șifonier, spuse von Vogelsang.
― Cee?
Se opri din mers.
― Poate că ar trebui să vă uitați acolo. Aceste apartamente mai scumpe au șifoniere extrem de încăpătoare.
Joe atinse butonul de acționare a ușii; mecanismului său cu arc o făcu să se deschidă brusc.
Pe podeaua șifonierului, o grămăjoară deshidratată, aproape mu-mificată, zăcea adunată covrig. Fâșii în descompunere din ceea ce pă¬rea să fi fost cândva îmbrăcăminte, acoperea cea mai mare parte a rămășițelor, ca și cum gradat, de-a lungul unei lungi perioade de timp, lucrul s-ar fi stafidit în ceea ce mai rămăsese din haine. Aplecându-se, îl întoarse. Cântarea doar câteva kilograme; sub apăsarea mâinii lui, membrele mumiei se întinseră, reduse acum la niște prelungiri fine, osoase, ce foșniră precum hârtia. Părul ei părea enorm de lung; țeapăn și încâlcit. Îi ascundea fața asemenea unui nor negru. Se lăsă pe vine, fără să se miște, nedorind să știe cine era.
Cu vocea gâtuită, von Vogelsang hârâi:
― E veche. Și complet uscată. De parcă s-ar afla aici de sute de ani. O să cobor să-l anunț pe directorul hotelului.
― Nu poate fi o femeie adultă, spuse Joe. Nu poate să fie nici Pat, nici Wendy, comentă el, ridicând perdeaua de păr de pe fața mu¬miei. Parcă ar fi stat într-un cuptor, mai adăugă. La o temperatură foarte ridicată, un timp îndelungat.
Explozia, se gândi. Căldura cumplită de la bombă.
Se uită în tăcere la fețișoara chircită, înnegrită de căldură. Și știu despre cine era vorba. Cu dificultate, o recunoscu.
Wendy Wright.
Într-un moment oarecare din timpul nopții, raționă Joe, ea intrase în cameră și-atunci începuse să i se întâmple ceva. Wendy simțise acest lucru și se târâse de acolo, ascunzându-se în șifonier, astfel încât el să nu afle; în ultimele sale ore de viață ― ori poate doar minute, spera să fi fost doar minute ― femeia suferise acel fenomen, dar nu scosese un sunet. Nu-l trezise. Sau, se gândi, încercase și nu reușise, nu putuse să-mi atragă atenția. Poate că numai după aceea, după ce încercase și nu reușise să mă trezească, de-abia după asta se târâse în șifonier.
Mă rog lui Dumnezeu, își zise el, ca totul să se fi petrecut repede.
― Nu puteți face nimic pentru ea? îl întrebă pe von Vogelsang. La moratoriumul dumneavoastră?
― Nu cu o asemenea întârziere. Nu se poate să mai fi rămas nici urmă de semi-viață, cu această deteriorare completă. Ea... este fata?
― Da, spuse Joe, încuviințând din cap.
― Mai bine ați părăsi hotelul. Chiar acum. Pentru propria sigu¬ranță. Hollis ― căci Hollis a fost, nu-i așa? ― o să vă facă și dumnea¬voastră același lucru.
― Þigările mele, își aminti Joe. Uscate. Cartea de telefoane, veche de doi ani, de pe navă. Frișca acrită și cafeaua cu pojghiță de mucegai în ea. Banii deveniți antichități.
O trăsătură comună: îmbătrânirea.
― A spus asta, acolo pe Lună, după ce-am reușit să ajungem pe navă; a spus: „Mă simt bătrână."
Căzu pe gânduri, încercând să-și domine teama care începuse să se transforme acum în groază. Dar vocea de la telefon, se întrebă. Vo¬cea lui Runciter. Asta ce înseamnă oare?
Nu vedea nici o schemă ascunsă, nici un înțeles. Vocea lui Runciter de la videofon nu corespundea nici unei teorii pe care și-o putea imagina sau construi.
― Radiații, presupuse von Vogelsang. Am impresia că a fost ex¬pusă unei radioactivități puternice, probabil cu puțin timp în urmă. De fapt, unei doze enorme.
Joe spuse:
― Cred că a murit din cauza exploziei. Explozia care l-a ucis pe Runciter.
Particole de cobalt, își spuse. Praf fierbinte, care a acoperit-o și pe care ea l-a inhalat. Dar, atunci, vom muri cu toții la fel; praful tre¬buie să se fi așezat pe noi toți. Îl am în plămâni; așa îl are și Al, așa îl au și ceilalți inerțiali. În acest caz, nu se mai poate face nimic. E prea târziu. La asta nu ne-am gândit, medită el. Nu ne-a trecut prin cap că explozia a constat, de fapt, într-o reacție nucleară micronică.
Nu-i de mirare că Hollis ne-a permis să plecăm. Și totuși...
Asta explica moartea lui Wendy și țigările uscate. Dar nu explica nici cartea de telefoane, nici monedele, nici deteriorarea suferită de frișcă și de cafea.
După cum nu explica nici vocea lui Runciter ― monologul acela neîntrerupt de la videofonul camerei de hotel. Care a încetat doar atunci când von Vogelsang a ridicat receptorul. Deci atunci când o altă persoană decât el a încercat să-l asculte.
Trebuie să mă întorc la New York, își spuse. Toți am fost pe Lună, toți am fost prezenți atunci când a explodat bomba ― trebuie să descurcăm treaba asta împreună. De fapt, acesta este probabil sin¬gurul mod în care se poate rezolva. Mai înainte ca și noi, ceilalți, să murim unul câte unul, așa cum s-a întâmplat cu Wendy. Sau chiar într-un mod mai rău, dacă acest lucru este posibil.
― Spuneți-le celor din conducerea hotelului să trimită aici un sac de polietilenă, îi ceru el proprietarului moratoriumului. O s-o pun pe Wendy înăuntru și-o s-o iau cu mine la New York.
― Oare asta nu-i o treabă pentru poliție? O crimă atât de oribilă... ar trebui ca cei de la poliție să fie informați.
Joe spuse:
― Făceți-mi doar rost de un sac.
― În regulă. Doar este angajata dumneavoastră...
Proprietarul moratoriumului porni spre hol.
― A fost odată, spuse Joe. Acum nu mai e...
Trebuise ca ea să fie prima, își spuse. Dar poate că, într-un fel, așa era mai bine. Wendy, se gândi, te iau cu mine, te iau acasă. Dar nu așa cum plănuise el...


Adresându-se celorlalți inerțiali, așezați în jurul mesei de confe¬rințe din lemn de stejar veritabil, Al Hammond spuse spărgând brusc tăcerea comună:
― Joe trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta.
Se uită la ceasul de la mână pentru a fi sigur. Ceasul părea să se fi oprit.
― Până atunci, spuse Pat Conley, propun să urmărim știrile de seară la TV, să vedem dacă Hollis a lăsat să se scurgă informația în legătură cu moartea lui Runciter.
― N-a fost în ziar astăzi, zise Edie Dorn.
― Știrile de la TV sunt mai recente, replică Pat.
Îi dădu Iui Al o monedă de cincizeci de cenți cu care acesta să pornească televizorul așezat în spatele unor perdele, în partea cea mai îndepărtată a sălii de conferințe ― un mecanism polifonic impresio¬nant, color și tridimensional, care fusese un izvor de mândrie pentru Runciter.
― Vreți să introduc eu moneda pentru dumneavoastră, domnule Hammond? întrebă, plin de solicitudine, Sammy Mundo.
― OK, spuse Al gânditor și-i aruncă moneda lui Mundo, care o prinse și alergă spre televizor.
Plin de nerăbdare, Walter W.Wayles, avocatul lui Runciter, se agita întruna pe scaun, jucându-se la încuietoarea servietei cu mâinile sale de aristocrat cu vene fine.
― N-ar fi trebuit să-I lăsați pe domnul Chip la Zürich, zise el. Nu putem face nimic până la sosirea lui și este de o importanță vitală ca toate problemele legate de testamentul domnului Runciter să fie re¬zolvate rapid.
― Ați citit testamentul, spuse Al. La fel și Joe Chip. Știm pe cine voia Runciter la conducerea firmei.
― Dar, din punct de vedere legal..., începu Wayles.
― N-o să mai dureze mult, rosti brusc Al.
Folosindu-se de stilou, trasă niște linii la întâmplare, de-a lungul marginilor listei pe care-o făcuse. Preocupat, desenă un chenar înflo¬rat, apoi citi lista din nou.

ÞIGÃRI USCATE
CÃRÞI DE TELEFOANE ÎNVECHITE
BANI DEVALORIZAÞI
MÂNCARE PUTREZEA
RECLAMA DE PE PLICUL DE CHIBRITURI

― O să mai trec o dată lista asta pe la fiecare dintre voi, spuse el, cu voce tare. Vedeți dacă puteți descoperi vreo legătură între aceste cinci întâmplări... sau oricum vreți să le numiți. Aceste cinci lucruri care sunt...
Gesticulă.
― Sunt greșite, spuse Jon Ild.
Pat Conley interveni:
― Este ușor de găsit legătura dintre primele patru. Dar nu și le¬gătura dintre ele și chibritul-plic. Acesta din urmă nu se potrivește.
― Ia dă-mi să văd din nou chibritul, spuse Al, întinzând mâna. Pat i-l dădu și Al citi încă o dată anunțul publicitar.

OCAZIE EXTRAORDINARÃ DE AVANSARE
PENTRU TOÞI CEI CE SE POT CALIFICA!

Domnul Glen Runciter, de la Moratoriumul Preaiubitei Frății din Zürich, Elveția, și-a dublat veniturile într-o săptămână de la primirea setului nostru de pantofi gratuit, împreună cu informații detaliate privind posibilitatea de a vinde mocasinii noștri autentici, din piele artificială, prietenilor, rudelor, par¬tenerilor de afaceri. Domnul Runciter, deși congelat în con¬tainer, a câștigat patru sute de...
Al se opri din citit; rămase pe gânduri, în vreme ce se scobea între dinții de jos cu unghia degetului mare. Da, se gândi: e ceva di¬ferit, anunțul ăsta publicitar. Celelalte indicii sunt formate din lucruri învechite sau alterate. Ãsta nu.
― Mă întreb, rosti el cu voce tare, ce s-ar întâmpla dac-am răs¬punde reclamei de pe chibrituri. Dă un număr de căsuță poștală din Des Moines, Iowa.
― Am obține o pereche de pantofi gratuit, spuse Pat Conley. Cu informații detaliate despre cum am putea și noi să...
― Poate, o întrerupse Al, că ne-am trezi și noi în legătură cu Glen Runciter.
Toată lumea de la masa de conferințe, inclusiv Walter W. Wayles, îndreptă privirile spre el.
― Vorbesc serios, spuse el. Poftim.
Îi dădu plicul de chibrituri lui Tippy Jackson.
― Scrie-le o scrisoare expres.
― Și ce să le spun? se interesă Tippy Jackson.
― Completează doar cuponul, răspunse Al.
Adresându-se lui Edie Dorn, întrebă:
― Ești absolut sigură că aveai chibritul în geantă încă de la sfâr¬șitul săptămânii trecute? Nu s-ar putea să-l fi luat astăzi, de undeva?
Edie Dorn protestă:
― Miercuri mi-am pus în geantă mai multe chibrituri-plic. Așa cum v-am spus, azi-dimineață, în timp ce veneam încoace, s-a întâm¬plat să-l observ pe acesta, când îmi aprindeam țigara. Cu siguranță, a fost în geantă mai înainte ca noi să fi mers pe Lună. Cu câteva zile înainte.
― Cu anunțul ăsta publicitar pe el? a întrebat Jon Ild.
― N-am fost atentă niciodată la ce stă scris pe chibrituri; pe acesta l-am observat de-abia astăzi. Nu pot spune nimic despre el înainte. Poate cineva?
― Nimeni, răspunse Don Denny. Tu ce crezi, Al? O glumă de-a lui Runciter? Oare el le-a imprimat, înainte de moartea sa? Sau poate Hollis? Ca un fel de glumă absurdă, știind că urma să-l ucidă pe Run¬citer? Și că, până când vom observa noi chibritul, Runciter va fi în container, la Zürich, așa cum spune reclama?
Tito Apostos interveni:
― Cum ar fi putut Hollis să știe că-l vom duce pe Runciter la Zürich, nu la New York?
― Pentru că acolo se află Ella, răspunse Don Denny.
Lângă televizor stătea Sammy Mundo, cercetând în tăcere mo¬neda de cincizeci de cenți pe care i-o dăduse Al. Fruntea lui palidă, subdezvoltată, se încrețise într-o încruntare plină de perplexitate.
― Ce s-a întâmplat, Sam? întrebă Al.
Se simțea plin de-o încordare interioară; presimți că iarăși avea să se întâmple ceva.
― Pe moneda de cincizeci de cenți nu trebuie să fie capul lui Walt Disney? se interesă Sammy.
― Fie al lui Disney, fie ― dacă-i una mai veche ― al lui Fidel Castro. Ia s-o vedem.
― Încă o monedă ieșită din uz, exclamă Pat Conley, în vreme ce Sammy îi ducea moneda de cincizeci de cenți lui Al.
― Nu, spuse acesta, examinând bănuțul. E de anul trecut, perfect valabilă ca dată. Perfect acceptabilă. Orice mașină din lume ar pri¬mi-o. Inclusiv televizorul.
― Atunci care-i problema? întrebă timid Edie Dorn.
― Exact ce-a spus Sam, răspunse Al. Are un alt cap gravat pe ea. Se ridică, se duse la Edie și-i puse moneda în palma deschisă și ume¬dă.
― Cu cine ți se pare că seamănă?
După un moment de ezitare, Edie spuse:
― Nu... nu știu.
― Ba știi sigur, o contrazise Al.
― O.K., rosti tăios Edie, supărată că e nevoită să răspundă împo¬triva voinței sale. Împinse moneda înapoi, spre Al, descotorosindu-se de ea cu un fior de aversiune.
― E Runciter, spuse Al, adresându-se tuturor celor așezați în jurul mesei mari.
După o pauză, Tippy Jackson comentă:
― Adaugă asta pe lista ta.
Vocea de-abia i se auzea.
― Eu văd două procese în plină desfășurare, spuse Pat, în vreme ce Al se așeză la loc, pentru a face adăugirea pe foaia lui de hârtie. Unul, un proces de deteriorare care pare evident. Suntem de acord asupra acestui lucru.
Ridicând capul, Al întrebă:
― Și care este cel de-al doilea?
― Nu sunt foarte sigură. Pat ezită. Ceva în legătură cu Runciter. Cred că ar trebui să ne uităm cu toții la restul monedelor pe care le avem. Chiar și la banii de hârtie. Lăsați-mi încă puțin timp de gândire.
Unul, câte unul, cei de la masă își scoaseră portofelele, poșetele, se căutară prin buzunare.
― Am o bancnotă de cinci poscredite, spuse Jon Ild, cu o superbă gravură reprezentând portretul domnului Runciter. Restul... Aruncă o privire lungă la ceea ce ținea în mână. Este normal. Vreți să vedeți bancnota de cinci poscredite, domnule Hammond?
― Am deja două. Cine mai are? întrebă Al.
Privi de jur împrejurul mesei. Se ridicaseră șase mâini.
― Opt dintre noi, contabiliză el, posedă parțial ceea ce îmi închi¬pui că ar trebui să numim „banii Runciter". Probabil că până la sfâr¬șitul zilei toți banii vor fi bani Runciter. Sau, hai să zicem, în două zile. Oricum, moneda Runciter va merge; ea va porni mașinile și ins¬trumentele și ne putem plăti datoriile folosind-o.
― Poate că nu, interveni Don Denny. De ce crezi asta? Ceea ce tu numești bani Runciter...
Lovi cu mâna una dintre bancnotele pe care o ținea în palmă.
― Există vreo rațiune pentru care băncile ar onora acești bani? Nu este vorba de o emisiune legală; nu guvernul a pus-o în circulație. Sunt bani de amuzament; nimic veritabil.
― De acord, spuse Al, înțelegător. Poate că nu sunt veritabili; poa¬te că vor fi refuzați de bănci. Dar nu asta este adevărata problemă.
― Adevărata problemă, interveni Pat Conley, este în ce constă al doilea proces ― aceste manifestări ale lui Runciter?
― Expresia e potrivită, încuviință Don Denny. „Manifestări ale lui Runciter" ― iată cel de-al doilea proces, alături de învechire. Unele monede ies din circulație; altele apar cu portretul sau bustul lui Run¬citer pe ele. Știți ce cred eu? Cred că aceste procese se desfășoară în direcții opuse. Una este de plecare, ca să spunem așa. O ieșire-în-afara-existenței. Acesta este procesul numărul unu. Cel de-al doilea este de pătrundere-în-existență. Dar a unui lucru care n-a mai existat niciodată înainte.
― Împlinirea unei dorințe, murmură Edie Dorn.
― Pardon? spuse Al.
― Poate că asta-și dorea Runciter, explică Edie. Să aibă propriul portret pe banii legali, pe toți banii noștri, inclusiv monedele de metal. Un vis grandios.
― Dar pe chibriturile-plic? întrebă Tito Apostos.
― Cred că nu, fu de acord Edie. Asta nu-i prea grandios.
― Firma face deja anunțuri publicitare pe chibrituri-plic, spuse Don Denny. Și la TV, și în ziare, și în reviste, trimite scrisori publicitare ― departamentul nostru de relații cu publicul se ocupă de toate astea. În general însă, lui Runciter nu i-a păsat câtuși de puțin de as¬pectul respectiv al afacerii și în mod sigur nu i-a păsat nici de chibriturile-plic. Dacă toată treaba ar fi un fel de materializare a psihi¬cului său, te-ai aștepta mai degrabă ca fața să-i apară la televizor, nu pe bani sau chibrituri-plic.
― Poate că este și la TV, spuse Al.
― Așa-i, aprobă Pat Conley. N-am încercat. Nici unul dintre noi n-a avut timp să se uite la TV.
― Sammy, spuse Al, înapoindu-i cei cincizeci de cenți, du-te și dă drumul televizorului.
― Nu știu dacă vreau să mă uit, comentă Edie, în vreme ce Sam¬my Mundo introducea moneda în fanta anume prevăzută, dându-se apoi într-o parte, ca să umble la butoanele de reglaj.
Ușa camerei se deschise. În prag apăru Joe Chip; Al îi văzu fața.
― Închide televizorul, spuse Al și se ridică în picioare. Toată lu¬mea din cameră îl urmări din priviri, în vreme ce se apropia de Joe.
― Ce s-a întâmplat? întrebă el.
Așteptă. Joe nu spuse nimic.
― Care-i problema?
― Am închiriat o rachetă ca să mă aducă încoace, răspunse Joe, răgușit.
― Pe tine și pe Wendy?
Joe ignoră întrebarea:
― Completează un cec pentru navă. E pe acoperiș. Nu am destui bani pentru ea.
Adresându-se lui Walter W. Wayles, Al întrebă:
― Poți oferi asemenea fonduri?
― Pentru așa ceva pot. Mă duc să aranjez cu nava.
Luându-și servieta, Wayles părăsi încăperea. Joe rămase în prag, tăcând iarăși. Arăta cu o sută de ani mai bătrân decât atunci când îl văzuse AI ultima oară.
― În biroul meu...
Joe se întoarse cu spatele către masă; clipi, ezită.
― Nu... nu cred că ar trebui să vedeți. Bărbatul de la moratorium era cu mine când am găsit-o. A spus că nu putea face nimic; trecuse prea mult timp. Ani.
― Ani? repetă Al, înmărmurit.
Joe spuse:
― Să mergem jos, în biroul meu.
II conduse pe Al afară din sala de ședințe, în hol, apoi către lift.
― Pe drumul de întoarcere aici, nava mi-a dat tranchilizante. Asta figurează pe nota de plată. Într-adevăr, acum mă simt mult mai bine. De fapt, nu mai simt nimic. Probabil că e din cauza medicamentelor, îmi închipui însă că în clipa în care efectul lor va dispărea, voi simți din nou totul.
Sosi liftul. Coborâră împreună, fără să spună nimic, până când ajunseră la etajul trei, unde-și avea Joe biroul.
― Nu te sfătuiesc să te uiți. Joe descuie ușa, lăsându-l pe Al în încăpere. Depinde însă de tine. Dacă eu am reușit să rezist, probabil vei reuși și tu.
Aprinse plafoniera.
― Doamne Dumnezeule! exclamă Al, după un moment de tăcere.
― Nu deschide sacul, îl preveni Joe.
― N-o să-l deschid. Când s-a petrecut totul? în dimineața asta sau noaptea trecută?
― În mod clar s-a întâmplat devreme, în cursul serii, poate chiar mai înainte ca ea să fi ajuns în cameră. Noi ― proprietarul acela de moratorium și cu mine ― am găsit bucăți de haine pe coridor. Care duceau spre ușa mea. Dar ea trebuie să fi fost în stare normală, sau aproape normală, când a trecut prin holul hotelului; oricum, nimeni n-a observat nimic. Și, într-un hotel atât de mare, există continuu ci¬neva de pază, iar faptul că ea a reușit să ajungă în camera mea...
― Mda, asta dovedește că era cel puțin în stare să meargă. Ori¬cum, așa pare probabil.
Joe spuse:
― Mă gândesc la noi, ceilalți.
― La ce te referi?
― Același lucru. O să ni se întâmple și nouă.
― Cum s-ar putea una ca asta?
― Ei cum i s-a întâmplat? Din cauza exploziei. O să murim în același fel, unul după altul. Pe rând. Până când nu va mai rămâne nimeni dintre noi. Până când fiecare vom fi numai cinci kilograme de piele și de păr, într-un sac de plastic, cu câteva oase uscate, risipite înăuntru.



Părul meu este atât de uscat, atât de greu de întreținut... Ce-i ră¬mâne atunci de făcut unei fete? Doar să-l ungă cu crema revitalizantă Ubik. În numai cinci zile veți desco¬peri o nouă înfățișare a părului dum¬neavoastră, o nouă strălucire. Iar sprayul Ubrik pentru coafură, folosit conform indicațiilor, este absolut inofensiv.

NOUÃ

AU ALES supermagazinul Oamenii Norocoși, de la periferia ora¬șului Baltimore.
La tejghea, Al îi ceru vânzătorului autonom cumputerizat:
― Dă-mi un pachet de Pall Mall.
― Wings sunt mai ieftine, observă Joe.
Enervat, Al spuse:
― Nu se mai fac Wings. De ani de zile.
― Ba se fac, îl contrazise Joe, dar nu se mai face reclamă la ele. Este o țigară cinstită, care nu pretinde nimic.
Îi ceru vânzătorului:
― Schimbă Pali Mall-ul cu Wings!
Pachetul de țigări alunecă prin sistemul de ejectare până la tej¬ghea.
― Nouăzeci și cinci de cenți, anunță vânzătorul-automat.
― Poftim o bancnotă de zece poscredite.
Al introduse banii în mașină, ale cărei circuite începură să bâzâie, în vreme ce verifica bancnota.
― Restul dumneavoastră, domnule, spuse vânzătorul; depozită un teanc frumos așezat de bancnote și de monede în fața lui Al. Acum vă rog să vă dați la o parte.
Deci banii Runciter sunt valabili, își spuse Al în vreme ce el și cu Joe se fereau din calea următorului client, o doamnă mai în vârstă, purtând un impermeabil din pânză de culoarea afinelor și o geantă pentru cumpărături, model mexican, din frânghie împletită. Cu pre¬cauție, Al deschise pachetul de țigări.
Þigările i se sfărâmară între degete.
― Ar fi dovedit ceva, spuse Al, dacă ar fi fost vorba de un pachet de Pali Mall. Eu mă așez din nou la rând.
Se pregătea s-o facă ― moment în care descoperi că doamna în vârstă, corpolentă și cu haina de culoare închisă, se certa violent cu vânzătorul automat.
― Era moartă când am ajuns acasă, strigă ea cu o voce ascuțită. Poftim, poți s-o iei înapoi.
Așeză pe tejghea un ghiveci de flori; acesta, văzu Al, conținea o planta lipsită de viață, poate o azalee ― în starea muribundă în care se găsea, nu se putea deosebi prea bine.
― Nu vă pot restitui banii, răspunse vânzătorul. Noi nu oferim ga¬ranții pentru viața plantelor pe care le vindem. Regula noastră de bază este: „Cumpărătorule, ai grijă". Așa că vă rog să vă dați la o parte.
― Și Saturday Evening Post, ripostă doamna în vârstă, pe care l-am luat de la standul vostru de ziare, era vechi de mai bine de un an. Ce se întâmplă cu voi? Iar cina cu viermi marțieni de Ia TV...
― Următorul client, spuse vânzătorul, fără s-o ia în seamă.
Al ieși din rând. Rătăci prin magazin până când ajunse la cutiile cu țigări ― toate mărcile imaginabile ― aranjate până la înălțimi de doi metri jumătate și chiar mai mult.
― Ia un cartuș, îi spuse el lui Joe.
― Domino, spuse Joe. Au același preț cu Wings.
― Dumnezeule, nu cumpăra marfă care nu se vinde; alege ceva gen Winston sau Kool.
Scoase cu mâna lui un cartuș din grămadă.
― E gol.
Agită cutia.
― Pot să-ți spun asta după greutate.
Totuși, în interiorul cutiei, se simțea ceva care izbea pereții, ceva ușor și mic; deschise ambalajul și se uită înăuntru.
Un bilețel scris de mână. Cu un scris familiar atât lui, cât și lui Joe. Îl scoase și îl citiră împreună.

„Absolută nevoie să iau legătura cu voi. Situație serioasă, care în mod sigur va deveni din ce în ce mai gravă odată cu trecerea timpului. Există mai multe explicații posibile, pe care le voi discuta cu voi. Oricum, nu vă dați bătuți. Îmi pare rău de Wendy Wright; în privința ei, noi am făcut tot ce-am putut."

― Deci știe despre Wendy, constată Al. Ei bine, poate că asta în¬seamnă că lucrurile nu se vor repeta și cu noi, cei care-am mai rămas.
― Un cartuș de țigări luat la întâmplare, zise Joe, într-un magazin întâmplător, dintr-un oraș ales la întâmplare, și iată că găsim un bilet trimis nouă de către Glen Runciter. Oare ce există în celelalte cutii? Același bilet?
Dădu jos un cartuș de L&M, îl scutură, apoi îl deschise.
Zece pachete de țigări, plus alte zece dedesubtul lor; absolut nor¬mal. Oare așa să fie? se întrebă Al. Scoase unul dintre pachete.
― Poți vedea că sunt în regulă, spuse Joe alegând un alt cartuș din mijlocul stivei. Și ăsta-i plin.
Nu-l mai deschise; în loc de asta, scoase un altul. Apoi un altul. Toate aveau în interior pachete de țigări.
Și toate se fărâmițară între degetele lui Al.
― Mă întreb cum de-a știut că vom veni aici, se miră Al. Și cum de-a știut că vom încerca tocmai cartușul acela.
N-avea nici un sens. Și totuși, chiar și aici se putea vedea acțio¬nând perechea de forțe opuse. Învechirea contra lui Runciter, își spuse Al. În întreaga lume. Poate în întregul univers. Poate că Soarele se va stinge, presupuse Al, iar Glen Runciter îl va înlocui cu un altul. Dacă va putea.
Da, medită el, asta-i întrebarea. Cât de mult poate face Runciter?
Sau altfel pusă problema ― până unde poate să meargă procesul de alterare?
― Hai să încercăm altceva, zise Al; merse de-a lungul rafturilor, trecând printre rândurile de pachete și cutii de conserve, și în cele din urmă ajunse la raionul de echipamente electronice din centrul maga¬zinului. Acolo, acționând din impuls, alese un casetofon foarte cos¬tisitor, fabricat în Germania.
― Asta pare a fi în regulă, îi spuse el lui Joe, care-l urmase. Apucă un casetofon încă sigilat.
― Hai să-l cumpărăm și să-l luăm cu noi la New York.
― Nu vrei să-l deschizi? se interesă Joe. Să-l încerci, înainte de a-l cumpăra?
― Cred că știu deja ce vom găsi, răspunse Al. Și e ceva ce nu vom putea controla aici.
Merse cu casetofonul la casă.
Întorși la New York, Ia sediul lui Runciter Associates, duseră ca-setofonul la atelierul firmei.
Un sfert de oră mai târziu, șeful atelierului, după ce demontase mecanismul aparatului, veni să-și prezinte raportul.
― Toate părțile mobile din etajul de acționare a benzii sunt uzate. Rola presoare are porțiuni tocite; bucăți de cauciuc sunt împrăștiate cam peste tot, în interior. Frânele pentru derulare rapidă, înainte și înapoi, sunt efectiv terminate. E nevoie ca totul să fie curățat și gresat. Aparatul a fost folosit din plin; de fapt, aș spune că necesită o revizie completă, inclusiv curele noi.
― O folosință de mai mulți ani? întrebă Al.
― Posibil. De câtă vreme îl aveți?
― Astăzi l-am cumpărat, zise Al.
― Nu se poate, exclamă șeful atelierului. Sau, dacă-i așa, înseam¬nă că v-au vândut...
― Știu ce mi-au vândut, îl întrerupse Al. Știam încă de când l-am cumpărat, mai înainte de-a deschide cutia.
Adresându-se lui Joe, spuse:
― Un casetofon nou-nouț, complet uzat. Cumpărat cu bani ciu¬dați, pe care magazinul i-a acceptat. Bani fără valoare, un obiect fără valoare; are o oarecare logică.
― Azi nu-i ziua mea cea mai bună, se plânse șeful atelierului. Di-mineață, când m-am sculat, mi-am găsit papagalul mort.
― Mort de ce? întrebă Joe.
― Nu știu, pur și simplu mort. Þeapăn ca o scândură.
Șeful atelierului bâțâi un deget osos în direcția lui Al.
― O să vă spun ceva ce nu știți despre casetofonul dumneavoastră. Nu-i numai uzat; e un model vechi de patruzeci de ani. Astăzi nu se mai folosesc roți de ghidare din cauciuc sau curele de transmisie. N-o să mai găsiți piese de schimb, decât dacă vi le face cineva manual. Și nu merită; afurisitul ăsta de lucru este o antichitate. Aruncați-l. Uitați de el.
― Ai dreptate, spuse Al. N-am știut.
Îl însoți pe Joe la ieșirea din atelier, apoi de-a lungul coridorului.
― Acum discutăm despre altceva decât despre alterare; asta-i o problemă diferită. Și vom avea greutăți în a găsi hrană acceptabilă, oriunde și de orice fel. Cât din mormanele de solduri aflate în supermagazine va mai fi bun după atâția ani?
― Conservele, spuse Joe. Și am văzut o grămadă de conserve la supermagazinul acela din Baltimore.
― Acum știm și de ce, explică Al. Cu patruzeci de ani în urmă, supermagazinele vindeau o proporție mult mai mare din produsele lor sub formă de conserve, în stare congelată. S-ar putea ca acestea să fie singura noastră sursă de alimente; ai dreptate.
Rămase pe gânduri.
― Dar într-o singură zi s-a sărit de la doi la patruzeci de ani; în ritmul ăsta, mâine, la aceeași oră, s-ar putea să se ajungă la o sută de ani. Și nici un fel de hrană nu mai este consumabilă la o sută de ani după conservare, fie ea în cutii de conserve sau în orice altceva.
― Ouăle chinezești, interveni Joe. Le țin îngropate în pământ, vre¬me de o mie de ani, înainte de a le mânca.
― Și nu-i vorba numai de noi, continuă Al. Bătrâna aia din Bal¬timore... fenomenul a afectat și ce-a cumpărat ea, azaleea.
Oare întreaga lume o să moară de foame din cauza unei explozii pe Lună? se întrebă el. De ce sunt afectați toți, în loc să fim afectați numai noi?
Joe spuse:
― Iată că...
― Taci puțin, se opri Al. Trebuie să mă gândesc la ceva. Poate că Baltimore se află acolo numai când unul dintre noi calcă în acel loc. La fel, supermagazinul Oamenii Norocoși; de îndată ce-am ple¬cat, poate c-a încetat să mai existe. Totuși, e posibil ca numai noi, cei care-am fost pe Lună, să trăim cu adevărat aceste lucruri?
― O problemă filozofică fără importanță sau înțeles, conchise Joe. Și imposibil de dovedit, într-un fel sau altul.
Al replică, pe un ton caustic:
― Ar fi importantă, pentru bătrâna aceea cu impermeabil de cu¬loarea afinei. Și pentru ceilalți ca ea.
― Iată-I pe șeful atelierului, zise Joe.
― Tocmai m-am uitat pe instrucțiunile de folosire ale casetofo-nului dumneavoastră, anunță șeful atelierului.
Îi întinse lui Al cărțulia, păstrând pe față o expresie foarte greu de descifrat.
― Aruncați, numai, o privire.
Dintr-o dată se rezgândi și trase broșura înapoi spre el.
― O să vă scutesc de deranjul de a o mai citi; uitați-vă aici, pe ultima pagină, unde scrie cine a făcut afurisitul ăsta de obiect și unde trebuie trimis pentru reparații.
― „Fabricat de filiala Runciter din Zürich", citi Al, cu voce tare. Și există o stație de întreținere în Confederația Nord Americană ― în Des Moines. Același nume ca și pe cutia de chibrituri...
Îi înmână Iui Joe cărțulia și hotărî:
― Mergem la Des Moines. Această broșură este primul semn de legătură între cele două localizări.
Mă întreb însă, de ce Des Moines, își spuse în gând.
― Poți să-ți amintești, îi ceru el lui Joe, orice legătură pe care a avut-o vreodată Runciter, în timpul vieții sale, cu Des Moines?
Joe spuse:
― Runciter s-a născut acolo. Este locul unde și-a petrecut primii cincisprezece ani din viață. Din când în când, obișnuia să menționeze acest lucru.
― Deci acum, după moartea sa, s-a întors acolo. Într-un fel sau altul.
Așadar, Runciter se află în Zürich, gândi el, și în același timp în Des Moines. În Zürich are un metabolism cerebral ce poate fi măsu¬rat; corpul său fizic, de semi-viață, este suspendat într-un container în Moratoriumul Preaiubitei Frății, și totuși nu se poate lua legătura cu el. În Des Moines nu are o existență fizică și totuși, în mod evident, acolo legătura poate fi stabilită ― de fapt, a fost stabilită, prin aseme¬nea mijloace, cum ar fi cărțulia cu instrucțiuni ―, cel puțin într-o di¬recție, de la el la noi. Iar între timp, gândi Al mai departe, lumea noastră decade, se răsucește în sine însăși aducând la suprafață faze trecute ale realității. Până la sfârșitul săptămânii, s-ar putea să ne trezim și să găsim tramvaie de epocă zăngănind de-a lungul lui Fifth Avenue. Acele „Trolley Dodgers", se gândi și se întrebă ce-o fi însemnând astea. Un termen abandonat, ivit din trecut; o emanație a minții lui, îndepărtată și cețoasă, care ștergea realitatea prezentă. Chiar și numai această percepție nedeslușită, încă subiectivă, îl făcu să nu se simtă în largul său; devenise deja prea reală, o entitate despre care nu știuse niciodată nimic, înainte de acest moment.
― Trolley Dodgers, rosti el, cu voce tare.
Vechi de cel puțin o sută de ani. În mod obsesiv, termenul îi ră¬mase fixat în conștiință; nu-l putea uita.
― De unde știți cuvintele astea? întrebă șeful de atelier. Nimeni nu le mai știe; este vechiul nume pentru Brooklyn Dodgers.
Se uită la Al, bănuitor.
Joe spuse:
― Mai bine am merge sus. Să ne asigurăm că sunt toți teferi. Mai înainte de a pleca la Des Moines.
― Dacă nu pornim imediat într-acolo, comentă Al, s-ar putea ca drumul să înceapă să dureze o zi sau chiar două.
Asta pe măsură ce mijloacele de transport involuează, gândi el. De la propulsia cu rachete la cea cu reacție, de la avionul cu reacție la avionul cu motor cu piston, apoi la mijloacele de călătorie terestre cum ar fi trenul tras de o locomotivă cu cărbuni, trăsura cu cai ― dar nu putea să regreseze chiar atât de departe, își spuse. Și totuși, avem deja în mâinile noastre un magnetofon vechi de patruzeci de ani, care folosește un sistem de curele de transmisie și o roată de cauciuc pentru ghidarea benzii. În final, poate că toate astea se puteau întâmpla.
El și Joe merseră repede către lift; apăsă butonul și așteptară amândoi crispați, fără să spună nimic; retrași în propriile lor gânduri.
Liftul veni zdrăngănind din toate încheieturile; gălăgia îl trezi pe Al din introspecție. Cu un gest reflex, dădu de-o parte grilajul ușii de siguranță.
Și se trezi în fata unei cabine deschise, cu ornamente din alamă lustruită, suspendată de un cablu. Un operator îmbrăcat în uniformă, cu privirea opacă, stătea pe un scaun înalt, acționând maneta; se uită la ei, indiferent. Ceea ce simți Al, totuși, nu era indiferență.
― Nu intra, îi spuse el lui Joe, trăgându-l înapoi. Uită-te la asta și gândește-te; încearcă să-ți amintești liful cu care am mers astăzi, ceva mai devreme ― acționat hidraulic, închis, automat, complet si¬lențios...
Tăcu. Pentru că drăcia aceea, veche și zdrăngănitoare, se estom¬pase și, în locul ei, liftul familiar își reluase existența. Și totuși, simțea încă prezența celuilalt ascensor, mai vechi; pândea undeva, la periferia câmpului său vizual, ca și cum ar fi fost gata să se repeadă de îndată ce el și Joe n-ar mai fi fost atenți. Vrea să se întoarcă, își dădu el seama. Are intenția să se întoarcă. Putem să amânăm pentru un timp acest lucru; probabil câteva ore, cel mult. Acțiunea forței retrograde este în continuă creștere; formele arhaice tind să devină dominante mai repede decât credeam. Acum, la fiecare oscilație este vorba de câteva sute de ani. Ascensorul pe care tocmai l-am văzut trebuie să fi fost vechi de un secol.
Cu toate acestea, își spuse, s-ar părea că suntem încă în stare să exercitam un oarecare control asupra respectivului proces. Am forțat liftul realității contemporane să-și recapete existența. Dacă noi am ră¬mâne cu toții împreună, dacă am funcționa ca o entitate de ― nu două ― ci douăsprezece minți...
― Ce-ai văzut? îl întrebă Joe. Ce te-a făcut să-mi spui să nu mă urc în lift?
Al rosti gânditor:
― Tu n-ai văzut ascensorul cel vechi? Cabină deschisă, alamă, cam de pe la 1910? Cu operatorul stând cocoțat pe scaunul lui?...
― Nu, spuse Joe.
― Dar ai văzut ceva?
― Asta.
Joe arătă cu mâna.
― Liftul obișnuit pe care-l văd în fiecare zi când vin la serviciu. Am văzut ceea ce văd întotdeauna, ceea ce văd și acum.
Intră în cabină și se întoarse cu fața spre Al.
Atunci înseamnă că percepțiile noastre încep să difere, realiză Al. Se întrebă ce înțeles avea acest lucru.
Părea amenințător, nu-i plăcea câtuși de puțin. În felul său, neclar și înfricoșător, fenomenul se arăta a fi cea mai periculoasă schimbare de la moartea lui Runciter încoace. Nu mai regresăm toți cu aceeași viteză ― și avu o senzație acută, intuitivă, că Wendy Wright încercase exact aceeași senzație înaintea morții ei.
Se întrebă cât timp îi mai rămăsese lui.
Devenise acum conștient de un fel de răceală insidioasă, strecu-rându-i-se pe furiș în suflet și care, într-un moment anterior, imposibil de rememorat, începuse să-l cuprindă ― încercându-l atât pe el cât și lumea dimprejur. Îi aducea aminte de ultimele lor minute petrecute pe Lună. Răceala distrugea suprafața obiectelor; o deforma, o umfla, devenea vizibilă prin niște bulbi asemănători unor becuri ce oftau cu zgomot și apoi plezneau. Frigul pătrundea prin nenumăratele răni des-chise, până în inima lucrurilor, în miezul care le făcea să trăiască. Ceea ce vedea acum părea să fie un deșert de gheață din care răsăreau bolovani rigizi. Un soi de vânt bătea cu disperare peste câmpia în care se transformase realitatea; vântul se congelă, transformându-se în gheață, și cea mai mare parte a bolovanilor dispăru. Iar la marginea câmpului său vizual își făcu apariția întunericul; zări doar o mică parte din acesta.
Dar, gândi el, asta-i doar o proiecție creată de mine. Nu universul este cel îngropat sub straturi de vânt, ger, întuneric și gheață; toate acestea au loc în interiorul meu, și totuși mi se pare că le văd în afară. Ciudat, își spuse. Oare întreaga lume se află în interiorul meu? În¬ghițită de corpul meu? Când s-a întâmplat asta?
Trebuie să fi fost o manifestare a morții, își dădu el seama. Ne¬siguranța pe care o resimt, încetinirea până la entropie ― iată în ce constă procesul, iar gheața pe care o văd e rezultatul succesului aces¬tui proces. Când mă voi stinge, se gândi, întregul univers va dispărea. Dar cum rămâne cu diversele lumini pe care-ar trebui să le văd, in¬trările către noi pântece? Unde este, îndeosebi lumina roșie, fumegândă a cuplurilor ce fac dragoste? Și lumina întunecată și lipsită de stră¬lucire, semnificând lăcomia animală? Tot ceea ce pot distinge, se gândi, este întunericul atotcuprinzător și o cumplită pierdere de căl¬dură, o câmpie care se răcește, abandonată de soarele său.
Asta nu poate fi moartea normală, își spuse. Este nefiresc; obiș¬nuitul moment de descompunere a fost înlocuit cu un alt factor, impus în detrimentul lui, o presiune arbitrară și forțată.
Poate c-aș fi în stare să înțeleg totul, gândi el, dac-aș putea să mă întind și să mă odihnesc, dac-aș reuși să adun suficientă energie cât să gândesc.
― Ce s-a întâmplat? întrebă Joe, în vreme ce urcară împreună în lift.
― Nimic, replică sec Al.
Ceilalți s-ar putea să scape, gândi, eu însă nu...
Împreună cu Joe își continuă ascensiunea, în liniștea goală.


Pe când intră în sala de conferințe, Joe realiză că Al nu mai este cu el. Întorcându-se, cercetă din priviri coridorul; îl observă pe Al stând de unul singur, în picioare, fără să mai înainteze.
― Ce s-a întâmplat? întrebă din nou.
Al nu se mișcă.
― Te simți bine? întrebă Joe, mergând înapoi către el.
― Mă simt obosit, mărturisi Al.
― Nu arăți prea grozav, recunoscu Joe, încercat de o profundă ne-liniște.
Al spuse:
― Mă duc Ia toaletă. Tu ia-o înainte și întâlnește-te cu ceilalți; convinge-te că sunt în regulă. Vin și eu, cât pot de repede.
Începu să se depărteze nesigur; părea zăpăcit.
― O să-mi revin, îl asigură el pe Joe.
Porni de-a lungul coridorului, oprindu-se din loc în loc, ca și cum i-ar fi fost dificil să distingă drumul.
― Merg cu tine, spuse Joe. Ca să fiu sigur că ajungi.
― Poate că dac-o să-mi stropesc puțin fața cu apă caldă... Începu Al; găsi ușa cu acces gratuit de la toaleta bărbaților și, cu ajutorul lui Joe, o deschise și dispăru înăuntru. Joe rămase pe coridor. E ceva în neregulă cu el, își spuse. Vederea vechiului lift a produs o schim¬bare în comportamentul lui. Se întrebă de ce.
Al reapăru.
― Ce este? întrebă Joe, văzându-i expresia feței.
― Hai s-arunci o privire, spuse Al; îl duse pe Joe la toaleta băr¬baților și arătă spre peretele cel mai îndepărtat. Graffiti, îl lămuri el. Știi, fel de fel de cuvinte mâzgălite. Cum găsești întotdeauna în toa¬letele pentru bărbați. Citește!
În creion sau cu pix cu pastă roșie, cuvintele spuneau:

SÃRIÞI ÎN PISOAR ȘI STAÞI ÎN CAP.
EU SUNT CEL VIU.
VOI SUNTEÞI CU TOÞII MORÞI.

― Ãsta nu-i scrisul lui Runciter? întrebă Al. Îl recunoști?
― Da, încuviință Joe. E scrisul lui Runciter.
― Deci acum știm adevărul, spuse Al.
― Așa să fie, oare?
Al spuse:
― Bineînțeles. Este evident.
― Al dracului mod de a-l afla. De pe peretele unei toalete pentru bărbați.
Simți, mai mult decât orice altceva, o supărare amară.
― Așa sunt graffiti-urile; aspre și directe. Am fi putut să ne uităm la televizor, să ascultăm videofonul și să citim ziarele luni întregi -pentru veșnicie, poate ― fără să aflăm. Fără să ni se fi spus totul ca acum, pe șleau.
Joe protestă:
― Dar noi nu suntem morți. Excepție făcând Wendy...
― Suntem în semi-viață. Probabil încă pe Pratfall II; ne găsim, probabil, pe drumul de întoarcere de pe Lună pe Pământ, după explo¬zia care ne-a omorât ― ne-a omorât pe noi, nu pe Runciter. Iar el în¬cearcă să capteze fluxul de protofazoni ce vine de la noi. Până acum n-a reușit; noi nu putem trece din lumea noastră într-a lui. El însă a gă¬sit o cale să ajungă până la noi. Îl recepționăm la fiecare pas, chiar și în locuri alese la întâmplare. Prezența lui ne invadează din toate părți¬le, pe el și numai pe el, pentru că e singura persoană care încearcă să...
― A lui și numai a lui, îl întrerupse Joe. În loc de „pe el"; așa ai spus „pe el".
― Mi-e rău, se plânse Al.
Dădu drumul apei să curgă și începu să se stropească pe față. Nu era apă fierbinte totuși, constată Joe: conținea bucăți de gheață ce cră-pau și se topeau.
― Întoarce-te în sala de conferințe. O să vin și eu când o să mă simt mai bine; presupunând că mă voi mai simți vreodată bine...
― Cred c-ar trebui să stau aici, cu tine, spuse Joe.
― Nu, fir-ar să fie, ieși!
Cu fața pământie și cuprinsă de panică, Al îl împinse spre ușa toaletei; îi făcu vânt pe coridor.
― Du-te, convinge-te că sunt în regulă!
Al intră din nou în toaletă, ducându-și mâinile la ochi; dispăru din vedere, atunci când se închise ușa.
Joe ezită.
― O.K., mormăi, voi fi în sala de conferințe cu ei.
Așteptă, ascultând; nu auzi nimic.
― Al? întrebă.
Dumnezeule, își zise. E cumplit. Se întâmplă ceva cu el.
― Vreau să văd cu propriii mei ochi, spuse împingând ușa, dacă te simți într-adevăr bine.
Cu o voce calmă și joasă, Al răspunse:
― E prea târziu, Joe. Nu te uita.
Toaleta bărbaților se cufundase în întuneric; în mod clar, Al reu¬șise să închidă lumina.
― Nu poți face nimic să mă ajuți, adăugă el cu o voce slabă, dar sigură. N-ar fi trebuit să ne despărțim de ceilați; din cauza asta i s-a întâmplat lui Wendy ce i s-a întâmplat. Poți să rămâi în viață cel puțin pentru un timp, dacă te duci și stai împreună cu ei. Spune-le acest lucru; fii sigur că-l vor înțelege cu toții. Tu înțelegi?
Joe întinse mâna spre întrerupător.
O lovitură slabă și moale îl atinse prin întuneric; îngrozit, își re¬trase mâna, șocat de neputința loviturii lui Al. Asta spunea totul. Nu mai avea nevoie să vadă.
― Mă duc să mă întâlnesc cu ceilalți, anunță el. Da, înțeleg. E dificil de suportat?
Tăcere, după care o voce imaterială șopti:
― Nu, nu e dificil de suportat. Vreau doar...
Vocea i se stinse. Din nou, numai tăcerea.
― Poate că te voi revedea cândva, spuse Joe.
Știa că e un gest deplasat ― și se înspăimântă auzindu-se debitând asemenea inepții. Dar era cel mai bun lucru pe care-l putea face.
― Dă-mi voie să încerc altfel, zise, dar știa că Al nu-l mai aude. Sper că te simți mai bine, continuă. Mă întorc după ce le povestesc despre cele scrise pe perete. Le voi spune să nu vină aici și să se uite, pentru că s-ar putea să...
Încercă să găsească o ieșire, să exprime corect ceea ce trebuia.
― S-ar putea să te deranjeze, termină el.
Nici un răspuns.
― Ei bine, pe curând, spuse Joe, și ieși din întunecimea toaletei pentru bărbați.
O luă nesigur de-a lungul coridorului, până la sala de conferințe; oprindu-se pentru o clipă, inspiră o dată, profund și agitat, apoi îm¬pinse ușa, deschizând-o.
Televizorul montat în peretele cel mai îndepărtat urla din răspu¬teri o reclamă comercială pentru detergenți; pe marele ecran color, tri-dimensional, o gospodină examina cu ochi critic un prosop din blană sintetică imitând foca; cu o voce ascuțită și pătrunzătoare, femeia de¬clară că obiectul nu este potrivit să ocupe un loc în baie. Apoi ecranul oferi vederii această baie ― și pe peretele de acolo se văzură de ase¬menea graffiti-uri. Același scris familiar care, de data asta anunța:

APLECAÞI-VÃ PESTE CADÃ Șl APOI PLONJAÞI.
CU TOÞII SUNTEÞI MORÞI. EU SUNT VIU.

O singură persoană privea totuși televizorul din marea sală de conferințe. Joe se afla singur într-o încăpere goală. Ceilalți, tot grupul, dispăruseră.
Se întrebă unde-or fi. Și dacă el avea să mai trăiască suficient de mult pentru a-i găsi. Se părea însă că lucrurile nu vor sta așa.



V-a scos din minți mirosul de transpirație? Zece zile cu deodorantul spray UBIK vă rezolvă toate gri¬jile, vă readuce în miezul acțiunii. Atunci când e folosit conform instrucțiunilor, într-un program conștient de igienă corporală, este lipsit de pericol.

ZECE

CRAINICUL de la televiziune spuse:
― Și acum din nou Jim Hunter, cu ultimele știri.
Pe ecran apăru fața bronzată și spână a prezentatorului de știri.
― Glen Runciter s-a întors astăzi în orașul său natal, dar n-a fost genul de întoarcere care să înveselească inima cuiva. Ieri, nenorocirea a lovit Runciter Associates, probabil cea mai cunoscută organizație de protecție de pe Pământ. În cursul unei explozii provocate de te¬roriști la o instalație subterană secretă de pe Lună, Glen Runciter a fost rănit mortal și a decedat mai înainte ca rămășițele sale să fi putut fi transferate în containerul frigorific. Transportat la Moratoriumul Preaiubitei Frății din Zürich, s-au depus toate eforturile pentru a-l rea¬duce pe Runciter la stadiul de semi-viață, dar în zadar. Ca semn al recunoașterii înfrângerii, acum aceste eforturi au încetat, iar corpul lui Glen Runciter a fost trimis aici, la Des Moines, unde va fi expus pe catafalc, la Capela Bunului Păstor.
Ecranul arătă o clădire din lemn, albă și demodată, cu o mulțime de persoane agitându-se în jurul ei.
Mă întreb cine a autorizat transferul la Des Moines, își zise Joe Chip.
― Hotărârea tristă, dar inexorabilă, luată de soția lui Glen Run¬citer, continuă vocea prezentatorului, a dus la acest capitol final pe care îl urmărim acum. Doamna Ella Runciter, ea însăși aflată în stare de criogenizare, stare în care sperase să-și întâlnească soțul ― a fost readusă la semi-viață pentru a lua cunoștință de această calamitate. Doamna Runciter a aflat azi-dimineață despre soarta soțului său și a dat instrucțiuni să fie abandonate eforturile de a trezi o întârziată semi-viață în bărbatul cu care sperase să se reunească, speranță înșelată de realitate.
O fotografie a Ellei, făcută pe când aceasta era în viață, apăru rapid pe ecran.
― Într-un ritual solemn, continuă prezentatorul, angajații de la Runciter Associates, îndurerați, s-au adunat în Capela Bunului Păstor, pregătindu-se pe cât au putut mai bine, având în vedere circumstan¬țele, să-și prezinte ultimele omagii.
Ecranul arăta acum terenul de aterizare de pe acoperișul morgii; o navă parcată în poziție verticală își deschise sasul și din ea ieșiră mai mulți bărbați și femei. Un microfon, întins de reporteri, îi opri.
― Spuneți-mi, domnule, rosti o voce, probabil a unui ziarist, pe lângă faptul că lucrați pentru Glen Runciter, îl cunoșteați personal, dumneavoastră și ceilalți angajați de aici? Nu ca șef, ci ca om?
Clipind aidoma unei bufnițe orbite de lumină, Don Denny rosti în microfonul întins către el:
― Cu toții îl cunoșteam pe Glen Runciter ca om. Îl știam ca o persoană deosebită și ca un cetățean în care puteam avea încredere. Știu că vorbesc și în numele celorlalți, atunci când afirm asta.
― Se află aici toți angajații domnului Runciter, sau poate ar trebui să spun foștii angajați, domnule Denny?
― Mulți dintre noi suntem aici, zise Don Denny. Domnul Len Niggelman, președintele Societății de Protecție, a luat legătura cu noi la New York și ne-a informat că a auzit de moartea lui Glen Runciter. Ne-a mai spus că trupul decedatului urma să fie adus aici, în Des Moi¬nes, și că ar trebui să mergem și noi; am fost de acord, așa că ne-a adus la bordul navei sale. Cea de acolo...
Denny arătă spre nava din care ieșiseră și ceilalți.
― Îi suntem recunoscători că ne-a informat despre transferarea de la Moratoriumul din Zürich la morga de aici. Totuși, mai mulți dintre noi nu sunt prezenți, pentru că ei nu se aflau în acel moment în bi¬rourile din New York ale firmei; mă refer îndeosebi la inerțialii Al Hammond și Wendy Wright, precum și la specialistul firmei în do¬meniul testării câmpurilor, domnul Chip. Localizarea celor trei ne este necunoscută, dar poate că o dată cu...
― Da, îl întrerupse reporterul cu microfonul. Poate că vor vedea emisiunea transmisă prin satelit pe tot Pământul și vor veni aici, în Des Moines, pentru această ocazie tragică, așa cum sunt sigur ― și cum fără îndoială sunteți și dumneavoastră ― că domnul Runciter și, de asemenea, doamna Runciter și-ar fi dorit din partea lor. Și-acum, din nou legătura lui Jim Hunter, în studioul central de știri.


Jim Hunter, reapărând pe ecran, spuse:
― Ray Hollis, al cărui personal cu talente psionice constituie obiectul anihilării inerțiale și, ca atare, ținta organizațiilor de protecție, a afirmat astăzi, într-o declarație dată publicității de biroul său de pre¬să, că regretă moartea accidentală a lui Glen Runciter și că va încerca, pe cât posibil, să asiste la serviciul funerar de la Des Moines. S-ar putea întâmpla, totuși, ca Len Niggelman, reprezentantul Societății de Protecție (așa cum am spus mai devreme), să ceară ca el să fie pus sub interdicție, având în vedere aluziile din partea purtătorilor de cu¬vânt ai unor organizații de protecție care au afirmat că inițial Hollis reacționase la știrea morții lui Runciter cu o ușurare prost deghizată.
Prezentatorul Hunter făcu o pauză, ridică o foaie de hârtie, apoi continuă:
― Trecând acum la alte știri...
Joe Chip acționă cu piciorul pedala care controla TV-ul, ecranul se stinse și sunetul se transformă în tăcere.
Treaba asta nu se potrivește cu graffiti-ul de pe pereții băii, re¬flectă Joe. Poate că, la urma urmelor, Runciter este mort. Cei de la televiziune așa cred. Ray Hollis așa crede. La fel crede și Len Nig¬gelman. Cu toții îl consideră mort și tot ce-avem care să ne spună altceva sunt două cuplete ce-ar fi putut fi mâzgălite de oricine ― în ciuda ideilor lui Al.
Ecranul TV se aprinse din nou. Spre marea sa surprindere, căci nu apăsase pedala de deschidere. Și, pe deasupra, aparatul schimba și canalele; imaginile se succedau, înfățișări ale unui lucru, apoi ale altuia, până când, în sfârșit, misteriosul autor al operației fu mulțumit. Imaginea finală rămase fixată pe ecran.
Fața lui Glen Runciter.
― Ați obosit să n-aveți la ce vă folosi papilele gustative? întrebă Runciter cu vocea sa aspră, familiară. Lumea mâncărurilor dumnea¬voastră a fost invadată de varza fiartă? De același vechi, acru, stătut miros de la început de săptămână, indiferent câte monede de zece cenți băgați în fanta cuptorului? Ubik schimbă toate astea; Ubik re¬vigorează aroma mâncării, repune gustul adevărat acolo unde-i este locul și restaurează mirosul minunat al mâncării.
Pe ecran, un tub de spray, viu colorat, îl înlocui pe Glen Runciter.
― O pulverizare invizibilă, cu Ubik-ul la preț economic, și veți face să dispară temerile apăsătoare și obsesive cum că întreaga lume s-ar putea transforma în lapte prins, casetofoane uzate și lifturi înve¬chite, plus alte viitoare și încă neobservate manifestări de descompu¬nere. Vedeți dumneavoastră, deteriorarea lumii în acest mod regresiv este o experiență normală pentru mulți oameni aflați în semi-viață, îndeosebi în stadiile inițiale, când legăturile cu adevărata realitate sunt încă foarte puternice. Un fel de univers remanent este reținut ca în¬cărcătură reziduală, resimțit sub forma unui fals mediu înconjurător, foarte schimbător și nesprijinit de nici o substructură ergică. Acest lu¬cru este valabil mai ales atunci când sunt conectate mai multe sisteme de memorie, ca în cazul grupului vostru. Dar cu Ubik-ul, noua for¬mulă mai-activ-ca-niciodată, totul s-a schimbat!
Amețit, Joe se așeză pe un scaun, cu ochii ațintiți asupra ecra¬nului; o zână ca de desen animat zbura ușurel în spirale, dând ici și colo cu Ubik.
O gospodină cu ochi duri, dinți mari și bărbie de cal luă apoi locul zânei; cu o voce tunătoare, femeia spuse:
― Am ajuns la Ubik după ce-am încercat alte suporturi de reali¬tate, demodate și fragile. Toate oalele și cratițele mele se transformau în grămezi de rugină. Podelele conaptului începuseră să se lase. Soțul meu, Charlie, trecea cu piciorul direct prin ușa dormitorului. Dar acum folosesc Ubik noua formulă, puternic și economic, și obțin re¬zultate miraculoase. Uitați-vă la figiderul acesta!
Pe ecran apăru un vechi aparat marca General Electric, dotat cu compresor exterior.
― Ei bine, el a regresat cu optzeci de ani.
― Cu patruzeci și doi, o corectă Joe, mașinal.
― Dar priviți-l acum, continuă gospodina, stropind vechea carcasă cu tubul său de spray Ubik. Scântei de lumină vrăjită se aprinseră ca într-un nimb în jurul vechiului frigider și, cât ai clipi, un modern dis¬pozitiv cu șase uși, acționat pe bază de fise, îl înlocui pe cel vechi, în toată splendoarea sa.
― Da ― reluă vocea sumbră a lui Runciter ― folosind cele mai avantajoase tehnici ale științei actuale, reîntoarcerea materiei la forme anterioare poate fi înfăptuită, ba chiar la un preț pe care orice pro¬prietar de conapt și-l poate permite. Ubik este vândut în toate maga¬zinele importante de articole menajere de pe suprafața Pământului. A nu se înghiți. A se feri de foc deschis. Nu vă abateți de la instrucțiunile de folosire înscrise pe etichetă. Așa încât caută-l, Joe. Nu sta acolo, pur și simplu; du-te și cumpără un tub de Ubik și pulverizează-l în jurul tău zi și noapte.
Ridicându-se, Joe rosti cu voce tare:
― Știi că sunt aici. Asta înseamnă că poți să mă auzi și să mă vezi?
― Bineînțeles, nu pot să te aud, nici să te văd. Această reclamă comercială este înregistrată pe bandă video; am înregistrat-o acum două săptămâni, mai exact, cu douăsprezece zile înaintea morții mele. Știam că va urma explozia bombei; am folosit talente precog.
― Deci, ești într-adevăr mort!
― Evident, sunt mort. N-ai urmărit acum câteva clipe reportajul de la Des Moines? Știu că ai făcut-o, pentru că precogul meu a văzut și asta.
― Și cum rămâne cu graffiti-urile de pe peretele toaletei pentru bărbați?
Din sistemul audio al televizorului, vocea lui Runciter bubui:
― Un alt fenomen de deteriorare. Du-te și cumpără un tub de Ubik și nu ți se va mai întâmpla nimic; toate aceste lucruri vor înceta.
― Al crede că noi suntem morți, spuse Joe.
― Al se deteriorează, râse Runciter ― o pulsație profundă, cu ecou, ce făcu să vibreze sala de conferințe. Uite ce-i, Joe, am înregistrat afu¬risitul ăsta de spot publicitar TV pentru a te ajuta, a te ghida ― pe tine, în mod deosebit, pentru că noi doi am fost întotdeauna prieteni. Și știam că vei fi foarte dezorientat, căci exact așa ești acum ― total dezorientat. Ceea ce nu e foarte surprinzător, având în vedere starea ta obișnuită. Oricum, încearcă să te ții tare; poate că o dată ce vei ajunge la Des Moines și-mi vei vedea corpul întins pe catafalc, te vei liniști.
― Ce este acest „Ubik"? întrebă Joe.
― Cred, totuși, că e prea târziu să-I mai ajutăm pe Al.
Joe insistă:
― Din ce este făcut Ubik? Cum funcționează?
― De fapt, probabil că Al a determinat cele scrise pe peretele toa¬letei. N-ai fi văzut inscripția, dacă el nu ar fi fost acolo.
― Chiar ești înregistrat pe bandă, nu-i așa? întrebă Joe. Nu mă poți auzi. Este adevărat.
Runciter continuă.
― Și pe deasupra, Al...
― La naiba, zise Joe dezgustat. N-avea nici un rost. Renunță. Gos-podina cu fălci ca de cal apăru din nou pe ecranul TV, pentru a încheia reclama; cu vocea mai blândă acum, intonă:
― Dacă magazinul de articole casnice al cărui client sunteți, nu are Ubik, întorceți-vă la conaptul dumneavoastră, domnule Chip, și veți descoperi că ați primit prin poștă o mostră gratuită, o mostră de prezentare gratuită, domnule Chip, care vă va permite să vă mențineți până când veți putea cumpăra modelul obișnuit.
Apoi dispăru. Televizorul deveni opac și tăcut. Același proces care-l pornise, acum îl oprise. Deci ar trebui să dau vina pe Al, gândi Joe. Ideea nu-i spunea nimic; simți ciudățenia acestei logici, orienta¬rea ei poate deliberat greșită. Al, țapul ispășitor; Al, devenit victimă, totul explicat în termenii lui Al. Absurd, își spuse. Și încă ceva ― fu¬sese Runciter în stare să-l audă? Sau doar pretinsese că se găsește înregistrat pe bandă video? Pentru o vreme, în timpul reclamei, Run¬citer păruse că-i răspunde la întrebări; de-abia la sfârșit cuvintele lui deveniseră nepotrivite. Dintr-o dată se simți ca o molie neputincioasă, dând din aripi în fața geamului de la fereastra realității, pe care o ve¬dea neclar, din afară.
Un nou gând îi trecu prin minte, o idee stranie. Să presupunem că Runciter înregistrase banda bazându-se pe ipoteza, sprijinită de o informație precog incorectă, conform căreia explozia bombei îl va ucide pe el, iar pe ceilalți îi va lăsa în viață. Banda fusese făcută în mod cinstit, dar se dovedise a fi o greșeală; Runciter nu murise; ei muriseră, așa cum spusese graffiti-ul de pe peretele toaletei pentru bărbați. Runciter încă trăia. Mai înainte de explozia bombei, dăduse instrucțiuni ca spotul publicitar să fie difuzat Ia această oră, iar rețeaua de televiziune exact așa și făcuse, Runciter nereușind să contraman¬deze ordinul dat inițial. Acest lucru ar explica diferența dintre cele spuse de Runciter pe bandă și cele scrise pe pereții toaletei; de fapt, le-ar explica pe amândouă. Ceea ce, după câte își dădea el seama, nici o altă ipoteză nu ar putea-o face.
Doar dacă Runciter nu juca vreun scenariu cumplit, bătându-și joc de ei, indicându-le mai întâi o direcție, apoi alta. O forță gigantică și nenaturală, bântuindu-le viețile. Care emană fie din lumea vie, fie din cea de semi-viață; ori, se gândi el pe neașteptate, poate chiar din amândouă. În orice caz, controlând tot ceea ce li se întâmplase, sau cel puțin o mare parte din evenimente. Poate că nu și alterarea, decise el. Nu asta. Dar de ce nu? Poate, se gândi, și asta. Dar Runciter nu ar admite așa ceva. Runciter și Ubik. Ubicuitate, realiză el brusc; de aici derivă cuvântul inventat, numele presupusului spray al lui Run¬citer. Care probabil nici nu există. Probabil era încă o păcăleală, ca să-i zăpăcească și mai mult.
În plus, dacă Runciter trăia, atunci existau nu unul, ci doi indivizi cu acest nume: cel original, din lumea reală, care încerca cu disperare să intre în legătură cu ei, și Runciter cel fantasmagoric, care devenise un cadavru în lumea de semi-viață, corpul zăcându-i în Des Moines, Iowa. Și atunci, pentru a împinge acest raționament până la extrem, alte persoane de aici, cum ar fi Ray Hollis și Len Niggelman, erau de asemenea fantasme, în vreme ce omologii lor autentici rămăseseră în lumea celor vii.
Extrem de complicat, își spuse Joe Chip. Nu-i plăcea câtuși de puțin situația. De acord că avea o calitate simetrică satisfăcătoare, dar, pe de altă parte, îl frapa aspectul ei dezordonat.
O șterg până acasă, se hotărî, iau mostra gratuită de Ubik, apoi mă duc la Des Moines. La urma urmelor, asta m-a îndemnat spotul publicitar de la TV să fac. Și voi fi mai în siguranță dacă voi avea la mine un spray Ubik, așa cum a evidențiat reclama, în felul ei sprin¬țar și inteligent.
Trebuie să iei în seamă asemenea avertismente, își spuse el, dacă vrei să rămâi în viață ― sau în semi-viață.
Oricare ar fi, dintre astea două.


Taxiul îl lăsă pe terasa de pe acoperișul clădirii ce adăpostea con-aptul său; coborî cu scara rulantă și ajunse la propria-i ușă.
Cu o monedă pe care i-o dăduse cineva ― Al sau Pat, nu-și putea aminti ― deschise ușa și intră.
În sufragerie domnea un miros slab de grăsime arsă, o mireasmă pe care n-o mai întâlnise din copilărie. Ducându-se în bucătărie, des¬coperi și cauza. Cuptorul regresase. Se transformase într-un model vechi marca Buck, cu gaz natural, arzătoare îmbâcsite și o ușă ce fă¬cuse crustă și nu se închidea complet. Rămase cu ochii ațintiți la bă¬trâna mașină de gătit, arhifolosită ― apoi descoperi că și celelalte ins¬talații ale bucătăriei suferiseră metamorfoze similare. Mașina de homeoziare dispăruse cu totul. Aparatul de prăjit pâine se disipase pe parcursul zilei, reapărând sub forma unui model neautomat, rablagit și ciudat. Nici măcar nu avea sistem de ejectare, constată el, întorcându-l pe toate părțile, fără nici un pic de tragere de inimă. Frigiderul care-l întâmpină era unul enorm, acționat prin intermediul unei curele de transmisie ― o relicvă ivită Dumnezeu știe din ce trecut îndepărtat; era încă și mai arhaic decât modelul cu turelă G.E., ce-i fusese arătat în reclama de la televizor. Cafetiera suferise cele mai puține schim¬bări; de fapt, într-o anumită privință, se îmbunătățise ― îi lipsea acum deschizătura pentru introducerea monedei, funcționând, în mod evi¬dent, gratuit. Acest aspect era valabil pentru toate aparatele, își dădu el seama. Mă rog, pentru cele care mai rămăseseră. Asemenea mașinii de homeoziare, echipamentele de distrugere a gunoiului dispăruseră în întregime. Încercă să-și amintească ce alte instalații avusese, dar deja memoria îi devenise neclară; renunță și se întoarse în sufragerie.
Televizorul parcursese un lung drum înapoi, în timp; se trezi în fața unui radio marca Atwater-Kent de pe vremuri, cu modulație de frecvență ― un dulap negru, din lemn, înzestrat cu antene și fire de împământare. Dumnezeule mare! își spuse Joe, consternat.
De ce nu regresase televizorul, în loc de asta, la stadiul de bucăți diforme de metal și mase plastice? La urma urmelor, acestea erau constituentele sale; fusese construit din ele, nu dintr-un radio anterior. Poate că astfel se verifica în mod straniu o filozofie veche, la care se renunțase ― teoria lui Platon în legătură cu obiectele-idee, cu ar¬hetipurile care, pentru orice clasă de obiecte, erau singurele reale. For¬ma de receptor TV fusese un tipar impus drept succesorul altor tipare, asemenea procesiunii cadrelor dintr-o secvență de film. Formele an¬terioare, reflectă el, trebuie să continue să ducă o viață invizibilă, re¬ziduală, în fiecare obiect. Trecutul este latent, este submers, dar mereu acolo, capabil să se ridice la suprafață îndată ce ultima imagine im¬primată, din nefericire ― și în ciuda experiențelor obișnuite ― dispărea. Bărbatul conținea nu băiatul ― ci pe toți bărbații de dinainte, se gândi el. Istoria a început cu mult timp în urmă.
Rămășițele deshidratate ale lui Wendy... Procesiunea de forme care se desfășoară în mod normal ― acea procesiune încetase. Și ul¬tima formă se consumase, fără ca nimic să-i succeadă; nici o formă mai nouă, nici următorul stadiu din ceea ce noi înregistrăm sub forma creșterii, nimic care să-i ia locul. Asta trebuie să fie ceea ce trăim sub numele de bătrânețe; din această absență vin degenerarea și senilita¬tea. Numai că în acest caz totul s-a petrecut brusc ― în decurs de câ¬teva ore.
Dar această veche teorie... nu considera oare Platon că ceva su-praviețuise totuși declinului, ceva aflat în interior, incapabil să se al-tereze? Vechiul dualism: corpul separat de suflet. Corpul terminând așa cum sfârșise Wendy, sufletul ― pasăre ieșită din cuib, zburând aiu¬rea. Poate că așa e, se gândi el. Ca să te naști din nou, cum glăsuiește Cartea Tibetană a Morților. Este adevărul adevărat. Hristoase, sper să fie. Pentru că în acest caz ne putem întâlni iarăși cu toții. În altă parte a pădurii, ca în Winnie-the-Pooh, unde vor exista întotdeauna un băiat și ursulețul său jucându-se... o categorie, se gândi, care nu piere. Ca noi toți. Cu toții vom sfârși împreună cu Pooh, într-un loc nou, mai luminos și mai durabil.
Din pură curiozitate, dădu drumul radioului preistoric; scala din celuloid galben străluci, aparatul emise un bâzâit zgomotos pe frec¬vența de șaizeci de herți, apoi, în mijlocul paraziților și al pârâiturilor, se făcu auzit un post.
― Este ora familiei Pepper Young, anunță prezentatorul, pe un gâlgâit de muzică de orgă. Emisiune oferită de Camay, săpunul fe¬meilor frumoase. Ieri Pepper a descoperit că în munca sa de mai multe luni ajunsese la o concluzie neașteptată, datorită...
Joe închise radioul. Un foileton de dinaintea celui de-al doilea război mondial, își spuse el, mirându-se. Ei bine, acest lucru era con¬form logicii după care avea loc regresiunea formelor în această semi-lume muribundă ― sau orice era ea.
Uitându-se prin sufragerie, descoperi o măsuță pentru servitul ca¬felei, cu picioare în stil baroc și partea superioară din sticlă, pe care se odihnea un număr din revista Liberty. Și acesta data tot dinaintea celui de-al doilea război mondial; revista prezenta un serial intitulat „Lumină în noapte", o fantezie plasată în viitor, ce presupunea un război atomic. Răsfoi paginile, cuprins de o stare de amorțeală, apoi studie camera în întregime, încercând să identifice alte schimbări.
Podeaua rigidă, neutru colorată, se acoperise acum cu scânduri late, din lemn moale; în centrul camerei era întins un covor turcesc, îmbâcsit de praful atâtor ani.
Pe perete rămăsese un singur tablou ― o gravură monocromă, în-rămată și acoperită cu geam, înfățișând un indian muribund, așezat pe spatele unui cal. N-o mai văzuse niciodată. Nu-i trezea nici o amin¬tire. Și nici nu-i păsa vreun pic de ea.
Videofonul fusese înlocuit de un telefon negru, o cutie înaltă, cu receptorul agățat în furcă. Model anterior celui cu disc. Ridică recep¬torul și auzi o voce de femeie, spunând:
― Numărul, vă rog.
Se grăbi să pună telefonul la loc.
Sistemul de încălzire controlat prin termostat, în mod evident, dispăruse. Într-un colț al sufrageriei, zări o sobă cu gaz, având inclusiv un burlan larg, din tablă, ce se ridica pe perete până aproape de tavan.
Ducându-se în dormitor, se uită în debara, scotoci pe acolo, apoi strânse elementele unei vestimentații complete; pantofi negri cu talpă joasă, ciorapi de lână, pantaloni de golf, cămașă albastră din bumbac, haină sport din păr de cămilă și șapcă de golf. Pentru o ținută mai protocolară, scoase și puse pe pat un costum albastru închis, la două rânduri, din stofă cu dungulițe, bretele, o cravată lată cu model floral și o cămașă albă cu guler din celuloid. Dum¬nezeule, își zise el cuprins de panică, în vreme ce, în debara, dădu peste o geantă de golf în care se afla un set de crose. Ce relicvă!
Se întoarse iarăși în sufragerie. De data aceasta observă locul în care se aflaseră componentele liniei sale audio de înaltă fideli¬tate. Tuner-ul multiplex FM, platanul High-hysteresis și brațul aproape lipsit de greutate ― difuzoare, selectoare de frecvență, am¬plificatorul multicanal, toate dispăruseră. În locul lor îl întâmpină o structură înaltă din lemn maroniu; observă manivela și nu avu nevoie să ridice capacul pentru a ști în ce constă acum sistemul său audio. Ace de bambus, o cutie întreagă, pe etajera de lângă Victrola. Și o placă de douăzeci și cinci de cm, cu viteza 78, pur¬tând eticheta neagră Victor și conținând înregistrarea orchestrei lui Ray Noble, cu piesa „Plăceri turcești". Cam asta era tot ce rămă¬sese din colecția Iui de benzi și de LP-uri.
Probabil că până mâine se va trezi echipat cu un fonograf cu cilindru, pus în mișcare printr-o rotiță elicoidală. Iar de ascultat pe el, urma să audă Tatăl Nostru.
Un ziar ce părea proaspăt, aflat în partea cea mai îndepărtată a unei sofale înțesate cu lucruri, îi atrase atenția. Îl ridică și citi data: Marți 12, septembrie 1939. Parcurse în grabă titlurile.

FRANCEZII AFIRMÃ CA LINIA SIEGFRIED A FOST STRÃPUNSÃ.

SE RAPORTEAZÃ VICTORII ÎN ZONA DIN APROPIEREA LOCALITÃÞII SAARBRUCKEN. SE VORBEȘTE DESPRE O BÃTÃLIE MAJORÃ ÎN PREGÃTIRE PE FRONTUL DE VEST.

Interesant, își spuse. Cel de-Al doilea Război Mondial abia în¬cepuse. Și francezii credeau că-l vor câștiga. Citi un alt titlu.

RAPORTUL POLONEZILOR SUSÞINE CÃ FORÞELE GERMANE AU FOST OPRITE.
INVADATORII ARUNCÃ NOI FORÞE ÎN LUPTÃ, FÃRÃ A MAI OBÞINE VICTORII.

Ziarul costase trei cenți. Alt detaliu care-l interesă. Ce mai puteai să cumperi acum cu trei cenți? se întrebă. Aruncă ziarul la loc, mi-rându-se încă o dată de cât de nou era. Cam de o zi sau două, pre¬supuse el. Nu mai mult. Deci acum am și un punct de reper în timp; știu exact până unde a mers această regresie.
Rătăcind prin apartament, în căutarea altor schimbări, se trezi în dormitor, față în față cu o comodă având mai multe sertare. Pe ea se aflau mai multe fotografii înrămate, acoperite cu geam.
Toate erau ale lui Runciter. Dar nu ale lui Runciter pe care-l știa el. Reprezentau un bebeluș, un băiețel, apoi un tânăr. Runciter așa cum fusese cândva, totuși ușor de recunoscut.
Scoțându-și portofelul, nu găsi înăuntru decât instantanee cu Runciter, nici o fotografie a familiei sale, nici una a prietenilor. Peste tot Runciter! Puse portofelul la loc, în buzunar, când, cu o tresărire. Își dădu seama că era făcut din piele naturală, nu din plastic. Ei bine. chestia se potrivea. Pe vremuri pielea organică era încă disponibila. Și ce-i cu asta? își spuse. Scoțând din nou portofelul, îl cercetă cu multă atenție; frecă pielea și resimți o nouă senzație tactilă, una plă¬cută. Infinit mai bună decât plasticul, decise el.
Întors în sufragerie, cotrobăi de colo-colo, în căutarea fantei fa¬miliare pentru scrisori, cavitatea ascunsă în perete care-ar fi trebuit să conțină corespondența din acea zi. Aceasta însă dispăruse, nu mai exista. Rămase pe gânduri, încercând să-și imagineze practicile poș¬tașilor de odinioară. Pe coridor, în fața ușii conaptului? Nu. Într-un fel de cutie; își aminti termenul de cutie poștală. O.K., trebuie să fie în cutia poștală, dar unde se amplasau cutiile poștale? La intrarea prin¬cipală în clădire? Ipoteza ― în mod neclar ― părea să fie corectă. Va trebui să-și părăsească conaptul. Corespondența se afla la parter, douăzeci de etaje mai jos.
― Cinci cenți, vă rog, spuse ușa de la intrare, când încercă s-o deschidă.
Un lucru cel puțin nu se schimbase. Ușa cu plată avea în ea o încăpățânare înnăscută; probabil va rezista mai mult decât orice alt lucru. Până ce totul, cu excepția ei, se va fi schimbat regresiv de mult timp, probabil în întreg orașul... dacă nu în întreaga lume.
Plăti ușii cinci cenți și-o luă la goană de-a lungul coridorului, că¬tre scara rulantă pe care o folosise doar cu câteva minute în urmă. Dar escalatorul se transformase acum într-o înșiruire inertă de trepte de beton. Douăzeci de etaje mai jos, socoti el. Treaptă cu treaptă. Im¬posibil, nimeni nu putea coborî atâtea etaje cu piciorul. Liftul. Porni către acesta, apoi își aminti ce i se întâmplase lui Al. Ce-ar fi dacă de data asta aș vedea același lucru pe care l-a văzut el? se întrebă. O veche cușcă metalică suspendată de un cablu, acționată de un idiot în pragul senilității, îmbrăcat în uniformă și cu o caschetă oficială pe cap. Nu o viziune din 1939, ci una din 1909, o regresie cu mult mai mare decât oricare alta întâlnită de mine până acum.
Mai bine nu risc. Mai bine o iau pe scări.
Resemnat, începu să coboare.
Aproape că ajunsese la jumătatea drumului, când o idee amenin-țătoare îi trecu prin minte. Nu mai exista nici o cale de întoarcere sus _ fie în conaptul său, fie pe terasa de pe acoperișul unde-l aștepta ta¬xiul. Odată ajuns la parter, avea să fie blocat acolo, poate pentru tot¬deauna. Doar dacă sprayul Ubik nu era îndeajuns de puternic pentru a restabili liftul sau scara rulantă. Călătoria la suprafță, își spuse. Oare în ce dracu' va consta asta în clipa când voi ajunge jos? Tren? Căruță cu coviltir?
Sărind câte două trepte o dată, își continuă mohorât coborârea. Acum era prea târziu ca să se mai răzgândească.
Ajunse la parter, se trezi în fața unui hol foarte spațios, incluzând o masă cu tăblia din marmură, foarte lungă, pe care se odihneau două vaze ceramice cu flori ― evident iriși. Patru trepte late duceau către ușa dinspre stradă, împodobită cu perdele; răsuci clanța din sticlă cu fațete lustruite și o deschise.
Alte trepte. Și, în dreapta, un rând de cutii poștale din alamă, toa¬te încuiate, fiecare purtând un nume, fiecare având nevoie de o cheie. Avusese dreptate; doar până aici era adusă poșta. Localiză propria-i cutie, descoperind în partea de jos a acesteia o fâșie de hârtie pe care scria JOSEPH CHIP 2075, alături de un buton care, atunci când apăsai pe el, acționa în mod evident o sonerie aflată sus, în conaptul său.
Cheia. Nu avea cheie. Sau avea? Căutând prin buzunare, dădu peste un inel de care atârnau mai multe chei metalice, de diverse for¬me; perplex, le studie întrebându-se la ce foloseau fiecare. Încuietoarea de la cutia poștală părea neobișnuit de mică; evident, necesita o cheie pe măsură. Alegând cheița cea mai mică de pe inel, o introduse în broască și o răsuci. Ușița de alamă a cutiei poștale se deschise. Privi înăuntru.
În cutie se găseau două scrisori și un pachet pătrat, ambalat în hârtie maro și lipit cu o bandă de aceeași culoare. Timbre purpurii, de trei cenți, cu portretul lui George Washington; făcu o pauză pentru a admira aceste neobișnuite amintiri din trecut, apoi, neluând în seamă scrisorile, desfăcu pachetul pătrat, găsindu-l îndeajuns de greu. Dar, își dădu el seama brusc, nu avea forma potrivită pentru un tub de spray; nu era suficient de înalt. Teama puse stăpânire pe el. Dacă nu era o mostră gratuită de Ubik? Trebuia să fie; pur și simplu trebuia. Altfel... din nou amintirea lui Al. Mors certa et hora certa, își spuse, în vreme ce lăsa să cadă ambalajul din hârtie maro și examina cutia de carton pe dinăuntru.

UBIK ― BALSAM PENTRU FICAT ȘI RINICHI

În interiorul cutiei, găsi un borcan din sticlă albastră, cu un capac mare. Pe etichetă scria: „MOD DE ÎNTREBUINÞARE. Acest pre parat analgezic unic, pus la punct timp de patruzeci de ani de către dr. Edward Sonderbar, garantează dispariția, odată pentru totdeauna, a inconfortului provocat de trezirile din timpul nopții. Pentru prima oară veți dormi liniștiți, într-o relaxare la superlativ. Dizolvați o sin¬gură linguriță de BALSAM UBIK PENTRU FICAT ȘI RINICHI în¬tr-un pahar cu apă caldă și beți-l imediat, cu o jumătate de oră înainte de culcare. Dacă durerile sau iritațiile persistă, măriți doza până la o lingură. A nu se administra copiilor. Conține frunze de leandru special tratate, salpetru, ulei de mentă, N-Acetyl-aminofenol, oxid de zinc. cărbune, clorit de cobalt, cafeină, digitalină, steroizi în cantități infi¬me, citrat de sodiu, acid ascorbic, colorant și aromatizant artificial. BALSAMUL UBIK PENTRU FICAT ȘI RINICHI este puternic și eficace dacă este folosit conform instrucțiunilor. Inflamabil. A se fo¬losi cu mănuși de cauciuc. Feriți-vă să vă intre în ochi. Nu stropiți pielea. Nu inhalați pentru perioade lungi de timp. Atenție: folosirea prelungită sau excesivă poate provoca dependența față de produs."
E o nebunie, își spuse Joe. Citi încă o dată lista ingredienților, cu o mânie și o confuzie crescânde și, de asemenea, cu o senzație de neajutorare tot mai accentuată, care se înrădăcinase în el și i se răs-pândise în tot corpul. Sunt terminat, își spuse. Chestia asta n-are nici o legătură cu produsul căruia i s-a făcut reclamă de către Runciter la TV; este un fel de mixtură barbară de medicamente patentate pe vre¬muri, alifii pentru piele, calmante, otrăvuri, substanțe inactive ― plus. ca o încoronare, cortizon. Care nu exista înaintea celui de-al doilea război mondial. Est evident că Ubik, așa cum fusese descris în re¬clama televizată, regresase ― cel puțin această mostră. O ironie care merge mult prea departe: substanța creată să inverseze procesul de schimbări regresive, regresase și ea. Ar fi trebuit să-mi dau seama de îndată ce-am văzut vechile timbre purpurii de trei cenți.
Privi în susul și în josul străzii, și văzu, parcată într-o curbă, mașină clasică, o piesă de muzeu. O LaSalle.
Oare pot să ajung la Des Moines într-un automobil LaSalle din 1939? se întrebă. Dacă rămâne stabil, probabil peste vreo săptămână de-acum încolo. Dar până atunci n-o să mai conteze. Și, în orice caz, mașina nu va rămâne stabilă. Nimic nu va rămâne stabil ― probabil cu excepția ușii mele de la intrare.
Se apropie totuși de automobil pentru a-l examina mai îndeaproa¬pe. Poate că-i al meu, își spuse: poate că una dintre cheile de pe inel se potrivește la contactul acestei mașini. Nu așa funcționau mașinile? Pe de altă parte, cum să o conduc? Nu știu cum să pilotez un auto¬mobil de pe vremuri, în special unul care are ― cum îi spuneau? ― schimbător de viteze. Deschise portiera și se strecură pe locul șofe¬rului, stătu acolo, trăgându-se aiurea de buza de jos și încercând să reflecteze asupra situației.
Poate că ar trebui să înghit o lingură de balsam Ubik pentru ficat și rinichi, își spuse el sumbru. Cu asemenea ingrediente ar trebui să mă omoare definitiv. Dar nu i se păru genul de moarte pe care-ar putea s-o întâmpine cu plăcere. Cloritul de cobalt ar rezolva problema, foar¬te încet și cu dureri groaznice, doar dacă digitalina nu i-ar veni de hac înainte. Și mai erau, bineînțeles, frunzele de leandru. Cu greu pu¬teau fi trecute cu vederea. Întreaga combinație îi va transforma oasele în jeleu. Centimetru cu centimetru.
Stai o clipă, se gândi. Transportul aerian exista în 1939. Dac-aș putea să ajung până la aeroportul din New York ― posibil în această mașină ― aș putea închiria un avion. Să închiriez un avion trimotor Ford, cu tot cu pilot. Asta m-ar duce până la Des Moines.
Încercă diferitele chei și, în cele din urmă, găsi una care se po¬trivea în contact. Starterul mașinii se puse în funcțiune, apoi motorul tuși; cu un zumzet sănătos, motorul continuă să funcționeze, și sunetul lui îi plăcu. Ca și portofelul din piele adevărată, această regresie deo¬sebită îl frapă, putând-o considera drept o îmbunătățire; fiind complet silențioase, mijloacele de transport din vremea sa erau lipsite de această nunață palpabilă de robustețe.
Acum ambreajul, își spuse. Deasupra, în stânga. Îl găsi cu picio¬rul. Ambreajul apăsat până la podea, apoi schimbi viteza cu schim¬bătorul de viteze. Încercă acest lucru ― și obținu un zogomot cumplit de izbire, metal frecându-se de metal. Evident, reușise să ia piciorul de pe ambreiaj. Încercă din nou. De data asta, reuși să bage în viteză.
Dintr-o dată, mașina porni înainte, hurducându-se; icnea și tre¬mura, dar se mișca. Se deplasa greoi, tară țintă, în susul străzii și Joe simți cun renaște în el un fel de optimism cumpătat. Acum să vedem dacă pot găsi afurisitul ăla de aeroport, își zise. Mai înainte de a fi prea târziu, mai înainte de a ne fi întors în zilele motorului axial Gno¬me, cu cilindrii săi exteriori ce se roteau și cu lubrifiantul din ulei de castor. Bun pentru salturi ca de purice, de 80 km, cu o viteză de 120 km/oră.


O oră mai târziu ajunse la aeroport, parcă mașina și rămase ob¬servând hangarele, cilindrul de pânză care indica direcția vântului, bă¬trânele avioane biplane, cu uriașele lor proptele de lemn sub aripi. Ce priveliște, se gândi. O pagină neclară, ivită din istorie. Rămășițe recreate ale unui alt mileniu, lipsite de orice legătură cu lumea fami¬liară, reală. O fantasmă vizualizată pentru moment, care la rândul ei se va șterge curând; n-avea să supraviețuiască mai mult decât o fă¬cuseră obiectele contemporane. Procesul de involuție va mătura și asta, așa cum făcuse cu tot restul.
Ieși clătinându-se din LaSalle ― cu o senzație scurtă de rău de mașină ― și se îndreptă cu pas greoi către clădirile principale ale aero¬portului.
― Ce pot închiria cu ăștia? întrebă el, întinzându-și toți banii pe birou, în fața primei persoane cu un aer mai oficial pe care o zări. Vreau să ajung la Des Moines cât se poate de repede. Vreau să decolez imediat.
Persoana oficială de la aeroport, un tip chelios, cu mustață ceruită și ochelari micuți, rotunzi, cu ramă de aur, inspectă în tăcere banc¬notele.
― Hei, Sam, strigă el, întorcând capul rotund ca un măr. Vino în-coa' și uită-te la banii ăștia.
Un al doilea individ, purtând o cămașă în dungi, cu mâneci bu¬fante, pantaloni strălucitori de creton și pantofi din pânză, se apropie șchiopătând.
― Bani falși, spuse după ce aruncă o privire. Bacnote fanteziste. Fără figurile lui George Washington și Alexander Hamilton.
Amândoi funcționarii îl cercetară din ochi pe Joe.
Acesta continuă, încăpățânat:
― Am o LaSalle '39 în parcare. O ofer pe un zbor până la Des Moines, cu orice avion care mă va duce acolo. Vă interesează pro¬punerea?
De data asta, funcționarul purtând ochelari cu rame de aur rămase pe gânduri.
― Poate că Oggie Brent ar fi interesat...
― Brent? întrebă insul îmbrăcat în pantalonii strălucitori de cre-ton, ridicând din sprâncene. Vrei să spui, cu Jenny aia a lui? Avionul ăla are peste douăzeci de ani. N-ar ajunge nici măcar până la Phila¬delphia.
― Dar McGee?
― Sigur, dar e în Newark.
― Atunci, poate Sandy Jespersen. Curtiss-Wright-ul lui ar ajunge până în Iowa. Mai devreme sau mai târziu.
Întorcându-se către Joe, funcționarul îi spuse:
― Duceți-vă la hangarul trei și uitați-vă după un Curtiss roșu cu alb, cu aripi duble. O să vedeți un tip bondoc, mai curând gras, care se tot învârte pe-acolo. Dacă el nu vă va duce, nimeni de aici n-o va face, doar dacă nu vreți să așteptați până mâine, când se va întoarce Ike McGee, cu Fokker-ul său trimotor.
― Mulțam, zise Joe și ieși din clădire; merse repede către hangarul trei, văzând deja înăuntru ceva ce arăta ca un biplan Curtiss-Wright roșu cu alb. Cel puțin nu voi face călătoria într-un avion de antrena¬ment JN din primul război mondial, își spuse. După care se gândi: Cum de-am știut că „Jenny" este o poreclă pentru un avion de an¬trenament JN? Doamne Dumnezeule, se înfioră el. S-ar părea că ele¬mentele acestei perioade dezvoltă coordonatele corespunzătoare în mintea mea. Nu-i nici o mirare că am fost în stare să conduc LaSal-le-ul; încep realmente să fiu conectat mental la acest continuum tem¬poral!
Un bărbat scund și gras, cu părul roșu, freca, folosindu-se de o cârpă unsuroasă, roțile avionului său biplan; atunci când Joe se apro¬pie de el, ridică privirea.
― Sunteți domnul Jespersen? întrebă Joe.
― Chiar așa.
Bărbatul îl observă cu atenție, evident intrigat de hainele lui Joe, care nu involuaseră.
― Cu ce vă pot fi de folos?
Joe îi spuse.
― Vreți să oferiți o LaSalle, o LaSalle nouă, în schimbul unei că¬lătorii dus până la Des Moines?
Jespersen rămase un moment pe gânduri, cu sprâncenele încrun¬tate formând o singură linie.
― De fapt, este vorba de un drum dus-întors; oricum trebuie să zbor înapoi, aici. O să arunc o privire la mașină. Dar nu promit nimic; încă nu m-am hotărât.
Merseră împreună în parcare.
― Dar nu văd nici un LaSalle '39, spuse bănuitor Jespersen.
Omul avea dreptate. LaSalle-ul dispăruse. În locul lui, Joe zări un Ford coupe, cu capota din pânză, o mașină micuță și firavă, foarte veche ― de prin 1929, presupuse el. Un Ford 1929 Modell A, negru. Practic, fără valoare; putea bănui asta după expresia feței lui Jespersen.
În mod clar, acum nu mai exista nici o speranță. Nu va ajunge niciodată la Des Moines. Și, așa cum sublimase Runciter în reclama de la televizor, acest lucru însenina moartea ― aceeași moarte care-i lovise pe Wendy și pe Al.
Va fi numai o problemă de timp.
Mai bine, se gândi, să mor în alt fel. Cu Ubik, își zise. Deschise portiera și urcă în mașină.
Acolo, pe bancheta de lângă el, se găsea sticluța pe care-o primise prin poștă. O ridică...
Și descoperi ceva ce nu-l mai surprinse cine știe ce: sticla, ca și mașina, regresase din nou. Plată și cu pereții neuniformi, cu urme de zgârieturi pe ea, părea turnată prin suflare, într-o formă de lemn. Foar¬te veche, într-adevăr; dopul părea a fi făcut manual, sub forma unui capac ce se înșuruba, confecționat dintr-o tablă moale de cositor, de pe la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. Eticheta, de asemenea, se schimbase; ținând sticla în sus, citi cuvintele imprimate pe ea.

ELIXIR DE UBIQUE. GARANTAT PENTRU A RESTA¬BILI VIRILITATEA PIERDUTÃ, A ÎNDEPÃRTA MIRES¬MELE DE TOATE FELURILE PRECUM ȘI PENTRU A REZOLVA TOATE PLÂNGERILE LEGATE DE PROBLE¬MELE REPRODUCTIVE, ATÂT LA BÃRBAÞI, CÂT ȘI LA FEMEI. UN AJUTOR BINEFÃCÃTOR PENTRU UMANITATE, ATUNCI CÂND ESTE FOLOSIT CU MUL¬TÃ ATENÞIE, CONFORM INDICAÞIILOR.

Și, cu litere mai mici, o altă inscripție; trebui să-și încordeze ochii pentru a putea descifra scrisul de mână, neclar și minuscul:

Nu face asta, Joe. Există o altă cale.
Mai încearcă. O vei găsi. Mult noroc.

Runciter, își dădu el seama. Continuându-și cu noi jocurile sale sadice, de-a șoarecele și pisica. Îndemnându-ne să mai rezistăm încă puțin. Amânând sfârșitul, cât de mult se putea. Dumnezeu știe de ce. Poate, se gândi, lui Runciter îi face plăcere cum ne chinuim. Dar ăsta nu-i genul lui; nu este Glen Runciter pe care l-am cunoscut eu.
Totuși, Joe puse sticla cu Elixir de Ubique, abandonând ideea de a o folosi.
Și se întrebă care-ar putea fi cealaltă cale de salvare la care făcuse aluzie Runciter.



Luat conform indicațiilor, Ubik asigură un somn neîntrerupt, fără amețeli dimineța, la sculare. Vă tre¬ziți proaspăt, gata să înfruntați toate acele mici probleme enervante care vă așteaptă. A nu se depăși doza prescrisă.

UNSPREZECE

― HEI, sticla aia pe care-o aveți, spuse Jespersen; se uită în ma¬șină, cu o intonație deosebită în glas. Pot să mă uit la ea?
Fără să scoată un cuvânt, Joe Chip îi întinse aviatorului sticla pla¬tă cu Elixir de Ubique.
― Bunica mea vorbea de chestia asta, spuse Jespersen, ridicând sticla în lumină. De unde-o aveți? Nu se mai fabrică așa ceva de pe vremea Războiului Civil.
― Am moștenit-o, minți Joe.
― Nici nu mă mir... Mda, astăzi nu mai vezi sticle de-astea, făcute manual. De la început, compania producătoare n-a scos prea multe bucăți pe piață. Acest medicament a fost inventat la San Francisco, în jurul anului 1850. Nu s-a vândut niciodată în magazine; clienții o obțineau pe bază de comandă. Exista în trei concentrații diferite. Aceasta, pe care o aveți aici, este cea mai puternică dintre toate.
Se uită la Joe.
― Știți ce conține?
― Sigur, spuse Joe. Ulei de izmă, oxid de zinc, citrat de sodiu, cărbune...
― Destul, îl întrerupse Jespersen.
Încruntat, părea să reflecteze intens la un lucru anume. În cele din urmă, expresia i se schimbă. Luase o hotărâre.
― Vă voi duce până la Des Moines, în schimbul acestei sticle cu Elixir de Ubique. Haideți să pornim; să facem cea mai mare parte din zbor, pe cât posibil, la lumina zilei.
Se îndepărtă rapid de Fordul '29, luând sticla cu el.
Zece minute mai târziu, avionul biplan Curtiss-Wright fusese ali-mentat, elicea îi fusese pornită prin răsucire manuală, apoi, avându-i la bord pe Joe Chip și pe Jespersen, aparatul pornise zdruncinându-se si șerpuind de-a lungul pistei noroioase, făcând salturi în aer și recă-zând spre pământ. Joe scrâșni din dinți și se ținu bine.
― Avem prea multă greutate, spuse Jespersen, fără pic de emoție; nu părea alarmat.
În cele din urmă, avionul se ridică în aer, legănându-se, lăsând pista în spate, definitiv; bâzâi zgomotos pe deasupra acoperișurilor clădirilor, în drumul său spre vest.
Joe strigă:
― Cât o să ne ia să ajungem acolo?
― Depinde cât de mult vânt din spate o să prindem. Greu de zis. Probabil că mâine, în jurul prânzului, dac-avem noroc.
― Acum vreți să-mi spuneți, strigă Joe, ce conține sticla?
― Fulgi de aur suspendați într-o substanță compusă în cea mai mare parte din ulei mineral, urlă drept răspuns pilotul. Nu era nevoie s-o spună; totul era foarte clar.
Bătrânul biplan Curiss-Wright continuă să zumzăie, în drumul spre Iowa.
În ziua următoare, la ora trei după amiaza, au aterizat pe terenul aviație din Des Moines. După ce așeză avionul la sol, pilotul plecă tigaie într-o direcție necunoscută, ducând cu el sticla cu fulgi de aur. Joe, cu trupul țeapăn din pricina crampelor musculare, se dădu jos din avion, rămase o vreme frecându-și picioarele amorțite, după care pomi clătinându-se către birourile aeroportului, ce cu greu puteau fi numite așa.
― Pot să folosesc telefonul dumneavoastră? îl întrebă el pe un funcționar cu alură de țăran mai în vârstă, apecat peste o hartă meteo, absorbit de ceea ce făcea.
― Dacă ai cinci cenți...
Cu o mișcare a capului său bovin, arătă spre telefonul public.
Joe se scotoci după bani, dând la o parte toate monedele ce aveau pe ele profilul lui Runciter; în cele din urmă găsi o monedă de cinci cenți înfățișând un cap de bizon, aflată în circulație în perioada res¬pectivă și o așeză în fața funcționarului mai în vârstă.
― Hmm, mormăi acesta, fără să ridice privirea.
Depistând cartea de telefon; Joe scoase din ea numărul de la Ca¬pela Bunului Păstor. Dădu acest număr centralistei și, curând, cel che¬mat răspunse.
― Capela Bunului Păstor, servicii funerare. Aici domnul Bliss.
― Am venit pentru a participa la serviciile funerare ale lui Glen Runciter, anunță Joe. Să fi sosit oare prea târziu?
Se rugă în tăcere să nu fie așa.
― Funerariile domnului Runciter au loc chiar acum, îl informă nu¬mitul Bliss. Unde vă aflați domnule? Vreți să trimitem un vehicul să vă aducă?
Părea peste măsură de dezaprobator.
― Sunt la aeroport, anunță Joe.
― Ar fi trebuit să sosiți mai devreme, îi reproșă domnul Bliss. Mă îndoiesc tare mult că veți reuși să prindeți chiar și sfârșitul ceremoniei. Oricum, corpul domnului Runciter va mai fi expus până mâine di¬mineață. Rămâneți în așteptarea mașinii noastre, domnule...
― Chip, spuse Joe.
― Da, ați fost așteptat. Mai mulți dintre cei îndurerați de pierderea ființei apropiate au cerut să fim atenți la venirea dumneavoastră, a unui domn Hammond și a ― făcu o pauză ― a unei domnișoare cu numele de Wright. Aceștia sunt cu dumneavoastră?
― Nu, zise Joe.
Închise telefonul, apoi se așeză pe o bancă de lemn lustruit, cu forme rotunjite, de unde putea să urmărească mașinile ce se apropiau de aeroport. Oricum, își spuse Joe, am ajuns la timp pentru a mă ală¬tura respului grupului. N-au părăsit încă orașul și asta-i ceea ce con¬tează.
Funcționarul mai în vârstă îl strigă:
― Domnule, vreți să veniți puțin?
Ridicându-se, Joe traversă sala de așteptare.
― Ce s-a întâmplat?
― Moneda asta pe care mi-ați dat-o...
Până atunci funcționarul se tot uitase la ea.
― Este o monedă de cinci cenți, cu un cap de bizon pe ea, spuse Joe. Nu-i cea mai potrivită?
― Este datată 1940.
Funcționarul mai în vârstă îl privi fără să clipească.
Cu un mormăit, Joe scoase restul de monede, căută din nou prin¬tre ele și în cele din urmă găsi o monedă de cinci cenți din 1938, pe care i-o aruncă funcționarului.
― Păstrați-le pe amândouă, zise, așezându-se iarăși pe banca lus¬truită, cu forme curbe.
― Primim foarte des bani falși, se scuză funcționarul.
Joe nu comentă în nici un fel; își îndreptă atenția asupra radio¬ului Audiola, mare cam cât o jumătate de comodă, ce cânta de unul singur într-un colț al sălii de așteptare. Prezentatorul făcea continuu reclamă unei paste de dinți cu numele de Ipana. Mă întreb cât timp o să trebuiască să aștept aici, își spuse Joe. Devenise nervos, acum, când ajunsese ― fizic vorbind ― atât de aproape de inerțiali. Ar fi cum¬plit să mă aflu atât de aproape, se gândi, la câțiva kilometri doar, și-apoi să... Puse punct gândurilor în acest moment și se mulțumi să stea pe banchetă, pur și simplu.
O jumătate de oră mai târziu, un Willys-Knight 87, model 1930, pătrunse în parcarea aerodromului; un individ într-un costum negru, ca de cioclu, coborî din el și-și puse mâna la ochi pentru a zări mai bine interiorul sălii de așteptare.
Joe se apropie de el.
― Sunteți domnul Bliss? întrebă.
― Cu siguranță, eu sunt.
Bliss îi strânse repede mâna, emanând în același timp un puternic miros de Sen-Sen, apoi urcă din nou, grăbit, în Willys-Knight și porni motorul.
― Haideți, domnule Chip. Vă rog, grăbiți-vă. S-ar putea să mai prindem o parte din ceremonie. Părintele Abernathy vorbește în ge¬neral destul de mult în ocazii de o asemenea importanță.
Joe urcă pe locul din față, lângă domnul Bliss. O clipă mai târziu, se hurducăiau pe drumul ce duce spre centrul orașului Des Moines, gonind cu o viteză ce ajungea uneori până la șaizeci și cinci de ki¬lometri la oră.
― Sunteți angajatul domnului Runciter? întrebă Bliss.
― Întocmai, răspunse Joe.
― Domnul Runciter se ocupa de un fel de afaceri tare neobișnuite. Nu sunt sigur că le înțeleg.
Bliss claxonă un setter roșcat care se aventurase pe asfalt; câinele se retrase, oferindu-i mașinii Willys-Knight dreptul său arogant de a
― Ce înseamnă „psionic"? Mai mulți dintre funcționarii domnului Runciter au folosit acest termen.
― Puteri parapsihologice, îl lămuri Joe. Forța mentală acționând în mod direct, fără intervenția vreunui mijloc fizic.
― Puteri mistice, vreți să spuneți? Cum ar fi cunoașterea viitorului? Motivul pentru care întreb acest lucru este acela că mai mulți dintre oamenii dumneavoastră au vorbit despre viitor ca și cum el ar exista deja. Nu cu mine; discutau despre asta doar între ei, dar am auzit știți cum se întâmplă. Sunteți, cum se spune, niște medii?
― Într-un fel, da.
― Ce prevedeți despre războiul din Europa?
Joe răspunse:
― Germania și Japonia vor pierde. Statele Unite vor intra în război pe 7 decembrie 1941.
Rămase apoi tăcut, nesimțindu-se atras de ideea de a discuta așa ceva; avea propriile sale probleme care să-i ocupe atenția.
― Și eu sunt un Receptacul, zise Bliss.
Ce simte restul grupului? se întrebă Joe. Această realitate? Statele Unite din 1939? Sau, atunci când îi vor reîntâlni, regresia mea va fi inversată, plasându-mă într-o perioadă ulterioară? Bună întrebare. Pentru că, în mod colectiv, ei vor trebui să-și găsească drum înapoi peste o durată de cincizeci și trei de ani, către constituenții rezonabili și firești ai timpului contemporan, neregresat. Dacă grupul ca întreg suferise regresiunea în aceleași proporții ca și el, atunci alăturarea sa grupului nu va fi utilă nimănui ― nici lui, nici lor; cu o singură excepție: s-ar putea ca el să fie scutit de chinul de a asista la continua decădere a lumii. Pe de altă parte, această realitate a lui 1939 părea foarte stabilă; în ultimele douăzeci și patru de ore reușise să rămână în mod virtual constantă. Dar, se gândi el, acest lucru s-ar putea datora evidentei mele apropieri de grup.
Pe de altă parte, flaconul din 1939 cu balsam Ubik pentru ficat și rinichi regresase încă optzeci de ani, ajunsese de la spray la borcan, apoi la stică turnată într-o formă de lemn ― și asta doar în răstimpul câtorva ore. Întocmai ca și cușca ascensorului stil 1908 pe care doar Al, singur, îl văzuse.
Dar nu era același lucru, Sandy Jespersen, pilotul cel scund și gras, văzuse și el sticla de Elixir Ubique în stadiul ei final. N-a fost o viziune care să-mi aparțină numai mie; de fapt, datorită ei am venit aici, în Des Moines. Iar pilotul observase și el la fel de bine regre¬siunea mașinii LaSalle. După cât se părea, ceva cu totul și cu totul deosebit îl doborâse pe AL. Cel puțin așa spera. Se ruga să fie așa.
Să presupunem, reflectă el, că nu reușim să inversăm regresiunea noastră; să presupunem că rămânem aici pentru tot restul vieții. Este oare atât de rău? Ne putem obișnui cu aparatele de radio Philco, mari cât jumătate de comodă, cu nouă tuburi electronice și cu grilaj de pro¬tecție în față, deși acest lucru nu va fi necesar, cu atât mai mult cu cât circuitul superheterodină a fost deja inventat ― chiar dacă până acum n-am dat peste niciunul. Putem învăța să conducem automobile Americam Austin care se vând cu 445$ ― o sumă care îi țâșnise în minte aparent la întâmplare, dar care, simțea el, era corectă. De îndată ce vom găsi de lucru și vom câștiga bani valabili în această epocă, își spuse, nu va mai trebui să călătorim la bordul unor antice Curtiss-Wright, cu aripi duble; Ia urma urmelor, doar cu patru ani mai devreme, în 1935, fusese inaugurat un sistem de transport transpacific deservit de cvadrimotoare tip China. Fordul trimotor e deja un avion vechi de unsprezece ani; pentru acești oameni el este o relicvă, iar avionul cu aripi duble cu care am venit reprezenta ― chiar și pentru ei ― o veritabilă piesă de muzeu. LaSalle-ul pe care l-am avut înainte de a regresa, era o mașinărie superbă; am resimțit o adevărată satis¬facție conducându-l.
― Dar cu Rusia ce va fi? întrebă domnul Bliss. Vreau să spun, în război. Îi radem pe comuniștii ăia? Puteți vedea atât de departe în viitor?
Joe spuse:
― Rusia va lupta de aceeași parte cu S.U.A.
Și toate celelalte obiecte, și entități, și lucruri artificiale din această lume, se gândi el. Medicina va fi un handicap major; ia să vedem ― în perioada asta ar trebui să folosească cel mult sulfamidele. O să fie o problemă serioasă pentru noi, atunci când ne vom îmbolnăvi. Nici lucrările dentare nu vor fi o distracție; se operează încă folosind burghie și novocaină. Pastele de dinți cu fluoridă nici măcar nu au apărut; asta va fi peste douăzeci de ani.
― De partea noastră? spuse, înecându-se, Bliss. Comuniștii? As-ta-i imposibil; au o înțelegere cu naziștii.
― Germania va încălca acel pact, spuse Joe. Hitler va ataca Uniu¬nea Sovietică în iunie 1941.
― Și o va șterge de pe suprafața Pământului, sper.
Smuls brusc din mjilocul preocupărilor sale, Joe se întoarse pen¬tru a-l privi cu atenție pe domnul Bliss, în vreme ce acesta își con¬ducea Willys-Knight-ul vechi de nouă ani.
― Comuniștii ăia sunt adevărata amenințare, nu germanii ― con¬tinuă Bliss să prezică. De exemplu, felul cum îi tratează pe evrei. Și știți cine câștigă cel mai mult din treaba asta? Evreii din această țară, din care o mare parte nu sunt cetățeni americani, ci refugiați ce trăiesc pe spinarea comunității. Cred că naziștii ― în mod sigur ― au cam exa¬gerat în unele lucruri pe care le-au făcut evreilor, dar în principiu pro¬blema acestora se pune de multă vreme și ceva, poate nu atât de în¬grozitor ca lagărele alea de concentrare, trebuia făcut în privința asta. Aici, în Statele Unite, noi avem o problemă identică ― atât cu evreii, cât și cu negroteii. În cele din urmă va trebui să facem ceva, și cu unii, și cu alții.
― N-am auzit folosit niciodată termenul de „negrotei", spuse Joe și dintr-o dată se trezi privind cu alți ochi acea epocă istorică. Am uitat despre asta, își dădu el seama.
― Lindbergh este cel care are dreptate în legătură cu Germania, spuse Bliss. L-ați ascultat vreodată vorbind? Vreau să spun, nu ceea ce s-a scris în ziare, ci faptul real...
Încetini mașina la semaforul de la o intersecție.
― Să-i luăm, de exemplu, pe senatorul Borah și pe senatorul Nye. Dacă n-ar fi fost ei, Roosevelt ar fi vândut acum muniții Angliei și ne-ar fi târât într-un război care nu-i al nostru. Roosevelt este al naibii de interesat în anularea clauzei privind embargoul asupra armelor din actul de neutralitate; vrea ca noi să intrăm în război. Dar poporul ame¬rican n-o să-l sprijine. Poporul american nu-i interesat să lupte în răz¬boiul Angliei sau în războiul oricui altcuiva.
Semnalul se schimbă, trecând la lumina verde. Bliss demară și Willys-Knight-ul înaintă, amestecându-se în traficul de prânz din cen¬trul orașului Des Moines.
― N-or să vă placă următorii cinci ani de zile, zise Joe.
― De ce nu? Întregul stat Iowa împărtășește cele spuse de mine. Știți ce cred eu despre voi, funcționarii lui Runciter? Din ceea ce ați spus și din ceea ce au spus alții pe care i-am auzit cu urechile mele, cred că sunteți agitatori de profesie.
Bliss se uită la Joe plin de o bravadă neînfricată.
Joe nu răspunse în nici un fel; privi cum treceau pe lângă ei ve¬chile clădiri de cărămidă, lemn și beton, ciudatele mașini vechi ― din care majoritatea păreau să fie negre ― și se întrebă dacă el era singurul din grup care fusese confruntat cu acest aspect particular al lumii din 1939. În New York, își spuse, va fi altfel; aici este zona Bibliei, Mid-dle-West-ul izolaționist. N-o să locuim aici; ne vom duce fie pe Coas¬ta de Est, fie pe cea de Vest.
Dar simțea în mod instinctiv, că tocmai apăruse o problemă ma¬joră pentru ei toți. Știm prea multe, își dădu el seama, pentru a putea trăi confortabil în acest segment de timp. Dacă am fi regresat doar douăzeci sau treizeci de ani, probabil că am fi reușit tranziția psiho¬logică; s-ar putea să nu mai fie atât de interesant să retrăim primele ieșiri în spațiu ale programului Gemini sau primele zboruri chinuite ale misiunii Apollo, dar cel puțin ar fi posibil. Însă în acest punct al timpului...
Ei ascultă încă plăci de douăzeci și cinci de centimetri, cu viteza 78, conținând „Two Black Crows". Și pe Joe Penner. Și Mert and Marge. Marea depresiune economică e în plină desfășurare. În vremea noastră, noi avem colonii pe Marte, pe Lună; punem la punct un mod de călătorie interstelară care să funcționeze ― acești oameni nu au fost însă în stare nici măcar să țină pasul cu Dust Bowl din Oklahoma.
Iată o lume care trăiește în termenii oratorici descriși de William Jennings Bryan; „Procesul Maimuțelor" al lui Scopes este aici o rea¬litate vie. Se gândi: nu există nici o cale prin care să ne putem adapta punctelor lor de vedere, mediului lor moral, politic, sociologic. Pentru ei, noi suntem niște agitatori de profesie, mai străini decât naziștii, o amenințare probabil chiar mai mare decât Partidul Comunist. Noi sun¬tem cei mai periculoși agitatori cu care acest segment de timp a avut până acum de-a face. Bliss are dreptate.
― De unde veniți voi? întrebă Bliss. De nicăieri din Statele Unite; am dreptate?
Joe spuse:
― Ai dreptate. Suntem din Confederația Nord Americană.
Scoase din buzunar un sfert de dolar Runciter, pe care i-l dădu lui Bliss.
― Poftim un cadou de la mine, zise el.
Uitându-se la monedă, Bliss înghiți în sec și se cutremură.
― Dar... Profilul de pe această monedă ― este al decedatului! Ãsta-i domnul Runciter!
Mai aruncă o privire și se albi la față.
― Și data... 1990!
― Nu-i cheltui pe toți într-un singur loc, rosti Joe, ironic.


Când Willys-Knight-ul ajunse la Capela Bunului Păstor, serviciul funerar se terminase deja. Pe treptele de lemn, albe și largi, ale clădirii cu două etaje, stătea un grup de oameni și Joe îi recunoscu pe toți. În sfârșit, iată-i acolo; Edie, Dorn, Tippy Jackson, Jon, Ild, Francy Spanish, Tito Apostos, Don Denny, Sammy Mundo, Fred Zafsky și...Pat. Soția mea, își spuse, impresionat încă o dată de aspectul fe¬meii ― părul negru, atât de întunecat, colorația intensă a ochilor și a pielii, toate acele contraste puternice radiind din ființa ei.
― Nu, zise Joe, cu voce tare, când coborî din mașina parcată. Nu este soția mea; a șters chestia asta.
Dar ― își aminti ― a păstrat verigheta. Verigheta unicat, din argint încrustat cu jad, pe care am ales-o împreună... asta-i tot ce mai ră¬mâne. Ce șoc, s-o văd din nou! Să recâștig, pentru o clipă, vălul fan¬tomatic al unei căsătorii care a fost abolită. Care, de fapt, nu existase niciodată ― cu excepția acestei verighete, iar ea ar putea, oricând i-ar veni chef, să facă să dispară și verigheta.
― Bună, Joe Chip, spuse Pat, cu voce rece, aproape batjocoritoa¬re; ochii săi pătrunzători erau ațintiți asupra lui, cântărindu-l.
― Bună, răspunse el, stânjenit.
Ceilalți îl salutară, la rândul lor, dar asta nu părea atât de impor¬tant; Pat îi captase întreaga atenție.
― Unde-i Al Hammond? întrebă Don Denny.
Joe spuse:
― Al e mort. Și Wendy Wight este moartă.
― Știm de Wendy, zise Pat.
Calmă.
― Nu, noi nu știam, interveni Don Denny. Am bănuit, dar nu eram siguri. Eu nu eram sigur.
Adresându-se Iui Joe, întrebă:
― Ce s-a întâmplat cu ei? Ce i-a ucis?
― S-au uzat, spuse Joe.
― De ce? se interesă cu voce răgușită Tito Apostos, croindu-și drum în cercul de oameni ce-l înconjura pe Joe.
Pat Conley declară:
― Ultimul lucru pe care ni l-ai spus, Joe Chip, la întoarcerea la New York, înainte să pleci împreună cu Hammond...
― Știu ce-am spus, i-o reteză Joe.
Pat continuă.
― Ai spus ceva despre ani. „A durat prea mult", ai spus. Ce în¬seamnă asta? O aluzie în legătură cu timpul.
― Domnule Chip, zise Edie Dorn cuprinsă de o stare de agitație, de când am venit noi aici, acest orășel s-a schimbat în mod radical. Nici unul dintre noi nu înțelege acest lucru. Vezi și dumneata ce ve¬dem noi?
Îi arătă cu mâna clădirea morgii, apoi strada și restul clădirilor.
― Nu sunt sigur, spuse Joe, ce anume vedeți voi.
― Haide, Chip, spuse Tito Apostos furios. N-o mai lălăi atâta; spune-ne pur și simplu, pentru numele lui Dumnezeu, cum ți se pare locul ăsta. Acest vehicul, de pildă...
Făcu un gest spre automobilul Willys-Knight.
― Ai sosit cu chestia asta. Spune-ne ce este; spune-ne în ce ai sosit.
Așteptară cu toții răspunsul, privindu-l pe Joe cu un aer atent.
― Domnule Chip, se bâlbâi Sammy Mundo, este un automobil adevărat, vechi, nu-i așa?
Chicoti.
― Cât de vechi, mai precis?
După o pauză, Joe spuse:
― Șaizeci si doi de ani.
― Asta ar însemna 1930, îi spuse Tippy Jackson lui Don Denny, destul de aproape de ceea ce ne-am imaginat și noi.
― Noi am calculat 1939, îl informă Don Denny pe Joe, cu voce egală. O voce de bariton, matură, detașată, moderată. Fără emoții exagerate. Chiar și în aceste împrejurări.
― E destul de ușor să stabilești data, îi lămuri Joe. M-am uitat pe un ziar în conaptul meu din New York. 12 septembrie. Deci astăzi este 13 septembrie 1939. Francezii cred că au străpuns linia fortificata Siegfried.
― Ceea ce, în sine, spuse Jon Idl, este o glumă pe cinste.
― Speram, mărturisi Joe, că voi, ca grup, încercați o realitate mai recentă. Ei bine, asta e.
― Dacă-i 1939, 1939 să fie, rosti Fred Zafsky cu o voce chițăi-toare și ascuțită. Bineînțeles, cu toții resimțim același timp; ce altceva putem face?
Își agită brațele lungi cu multă energie, cerând și aprobarea ce¬lorlalți.
― Las-o baltă, Zafsky, îl repezi Tito Apostos, iritat.
Adresându-se lui Pat, Joe Chip întrebă:
― Ce zici de chestia asta?
Ea ridică din umeri.
― Nu da din umeri, spuse el. Răspunde.
― Ne-am întors în timp, răspunse Pat.
― Nu chiar, zise Joe.
― Atunci ce-am făcut? se miră Pat. Am mers înainte în timp? Joe spuse:
― Nu ne-am dus nicăieri. Suntem acolo unde am fost întotdeauna. Dar dintr-o anumită cauză ― una printre multele posibile ― realitatea a dat înapoi; și-a pierdut suportul fundamental și a regresat la niște forme anterioare. Forme pe care le avea cu cincizeci și trei de ani în urmă. S-ar putea să regresăm și mai mult. În acest moment sunt foarte interesat să știu dacă Runciter vi s-a arătat în vreun fel.
― Runciter, spuse Don Denny, de data asta cu o emoție excesivă, zace în coșciugul său din interiorul clădirii, la fel de mort ca un hering conservat. Aceasta e singura manifestare pe care am avut-o din partea lui și este și singura pe care o s-o obținem.
― Cuvântul „Ubik" are vreun sens pentru dumneavoastră, dom¬nule Chip? întrebă Francesca Spanish.
Îi trebui un moment ca să priceapă ce-a spus ea.
― Isuse Hristoase, exclamă el apoi. Nu puteți distinge manifestări ale...
― Francy are unele vise, îl întrerupse Tippy Jackson. Întotdeauna le-a avut. Spune-i visul tău Ubik, Francy. Și către Joe: Francy îți va povesti acum visul său Ubik, cum îl numește ea. L-a avut azi noapte.
― Îi spun așa pentru că exact asta este, protestă plină de vehe¬mență Francesca Spanish, frământându-și mâinile într-un spasm agi¬tat. Acultați-mă, domnule Chip, n-a fost ca nici un alt vis pe care l-am avut până acum. O mână uriașă a coborât din cer, întocmai ca mâna și brațul lui Dumnezeu. Enormă, de mărimea unui munte. Și am știut atunci cât de importantă era mâna aceea, strânsă într-un pumn semă¬nând cu o stâncă, și am știut în acel moment că ascunde ceva de o valoare atât de mare, încât viața mea și viețile tuturor celor de pe Pă¬mânt depind de acel ceva. Am așteptat ca pumnul să se deschidă și el s-a deschis. Și am văzut ce conținea.
― Un tub de spray, rosti sec Don Denny.
― Pe tubul de spray, continuă Francesca Spanish, stătea scris un cuvânt cu litere mari, aurii, strălucitoare; un foc auriu, întruchipând patru litere: UBIK. Nimic altceva. Doar acest cuvânt ciudat. Pe urmă, mâna s-a strâns din nou în jurul tubului de spray și a dispărut, trasă înapoi într-un fel de ceață gri. Astăzi, înaintea serviciului funerar, m-am uitat în dicționar și-am sunat și la biblioteca publică, dar nimeni nu cunoaște acest cuvânt sau măcar în ce limbă este și nici în dicționar nu l-au găsit. Nu este în engleză, mi-a spus bibliotecarul. Există un cuvânt în limba latină foarte apropiat de el: ubique. Înseamnă...
― Peste tot, completă Joe.
Francesca Spanish încuviință, dând din cap.
― Asta înseamnă. Dar nu sub forma Ubik, iar în visul meu așa apărea scris.
― Este același cuvânt, spuse Joe. Cu o ortografie diferită.
― De unde știi acest lucru? întrebă Pat Conley, malițioasă.
― Runciter mi-a apărut ieri, spuse Joe. Într-o reclamă comercială TV, pe care o înregistrase înainte de moartea lui.
Nu intră în amănunte; părea prea complicat pentru a da explicații, el puțin în acest moment.
― Idiot nenorocit, îi spuse Pat Conley.
― De ce? întrebă el.
― Asta este ideea ta despre manifestările unui om mort? La fel e bine ai putea considera drept „manifestări" scrisorile pe care le-a scris înainte de moartea lui. Sau informările între birouri pe care le-a transcris de-a lungul anilor. Sau chiar...
Joe o întrerupse:
― Mă duc înăuntru să-l văd pe Runciter pentru ultima oară.
Se depărta de grup, lăsându-i pe toți acolo și, după ce urcă scările largi, pătrunse în interiorul întunecat și rece al morgii.
Pustiu. Nu văzu pe nimeni, doar o cameră largă cu șiruri lungi de bănci, aliniate ca la biserică și, în capătul celălalt, un sicriu încon¬jurat de flori. Într-o mică încăpere alăturată, se găsea un harmonium demodat, din tulburi de trestie și câteva scaune pliante din lemn. Mor¬ga mirosea a praf și a flori, un amestec stătut și dulce care-l îngrețoșă. Gândește-te la toți locuitorii din Iowa, își spuse, care au trecut în eter¬nitate în această cameră lugubră. Podele lustruite, batiste, veșminte grele de doliu... tot tacâmul, mai puțin bănuții puși pe ochii celui mort. Și orga intonând mici imnuri funebre.
Ajunse la coșciug, ezită, apoi privi în jos.
O grămadă de oase deshidratate și pârlite zăceau într-o parte a coșciugului, culminând cu un craniu alb ca hârtia, care se holba în sus la el, cu ochii adânciți în orbite ca niște struguri uscați. Zdrențe de îmbrăcăminte, acoperite de un praf țepos, se adunaseră în apro¬pierea corpului minuscul, ca aduse de vânt. Ca și cum trupul, respi¬rând, se acoperise singur cu ele, prin procesul slab și șuierător al in-spirației-expirației care acum încetase. Nimic nu mișca. Misterioasa schimbare, care îi degradase în același fel și pe Wendy Wright, și pe Al, se încheiase în mod evident, de mult timp.
Cu ani în urmă, se gândi, amintindu-și-o pe Wendy.
Au văzut, oare, cei din grup acest lucru? Sau totul s-a întâmplat după serviciul funerar? Joe întinse mâna, prinse capacul de stejar al coșciugului și-l închise; bubuitura produsă de lovirea lemnului de lemn se repercută prin morga pustie, dar nimeni n-o auzi. Nimeni nu apăru.
Orbit de lacrimile fricii, ieși din încăperea tăcută, plină de praf. Înapoi, la lumina slabă a soarelui de după amiază târzie.
― Ce s-a întâmplat? îl întrebă Don Denny, atunci când se alătură iarăși grupului.
― Nimic, răspunse Joe.
― Pari înspăimântat de moarte, observă Pat Conley, ironică.
― N-am nimic!
Se uită la ea furios, cu o ostilitate profundă.
― Þi s-a întâmplat cumva, în vreme ce erai înăuntru, s-o vezi pe Edie Dorn? îl chestionă Tippy Jackson.
― Lipsește, adăugă Jon Ild drept explicație.
― Dar adineaori era aici, protestă Joe.
― Toată ziua s-a plâns că-i e cumplit de frig și că se simte teribil de obosită, zise Don Denny. Poate că s-a-ntors la hotel; pomenea ceva despre asta, mai devreme, c-ar vrea să se întindă puțin și să tragă un pui de somn, imediat după serviciul funerar. Probabil că acum se sim¬te bine.
Joe spuse:
― Probabil că acum e moartă.
Și, adresându-se tuturor:
― Am crezut c-ați înțeles. Dacă oricare dintre noi se separă de grup, nu va supraviețui; ceea ce li s-a întâmplat lui Wendy, și lui Al, și lui Runciter...
Se opri.
― Runciter a fost ucis de explozie, declară Don Denny.
― Cu toții am murit în explozie, îl corectă Joe. Știu, pentru că mi-a spus-o Runciter; a scris acest lucru pe peretele toaletei pentru bărbați de la sediul nostru din New York. Și-am mai văzut din nou totul pe...
― Ceea ce spui e o nebunie, îl întrerupse Pat Conley, cu voce tăioasă. Este sau nu este Runciter mort? Și noi, suntem sau nu morți? Mai întâi afirmi un lucru, apoi altul. Nu poți să fii coerent?
― Încearcă să fii coerent, îi ceru Jon Ild.
Ceilalți, cu fețele chinuite și crispate de teamă, dădură din cap, într-o încuviințare mută.
Joe începu să explice:
― Pot să vă spun conținutul inscripțiilor. Pot să vă spun despre casetofonul uzat, despre instrucțiunile care-l însoțeau; despre reclama lui Runciter la TV, despre biletul din cutia de țigări de la Baltimore ― pot să vă spun despre eticheta de pe clondirul cu Elixir de Ubique. Dar nu pot să fac nici o legătură între ele. Oricum, trebuie să mergem la hotel, să-ncercăm să dăm de Edie Dorn înainte ca ea să se usuce Și să moară în mod ireversibil. De unde putem lua un taxi?
― Morga ne-a pus la dispoziție o mașină pe durata șederii noastre aci, zise Don Denny. Acea Pierce-Arrow, de colo.
Arătă cu degetul.
Se grăbiră împreună spre automobil.
― N-o să încăpem toți, remarcă Tippy Jackson, în vreme ce Don Denny deschidea portiera solidă din fier și urca în mașină.
― Întreabă-l pe Bliss dacă putem lua și Willys-Knight-ul, spuse Joe pornind motorul mașinii Pierce-Arrow și, de îndată ce se înghe-suiră care cum putură în cabină, se angajă pe aglomerata stradă prin¬cipală din Des Moines.
Willys-Knight-ul venea la mică distanță în urmă, sunând trist din claxon pentru a-i aminti lui Joe că-i acolo.



Introduceți în aparatul dumnea¬voastră de prăjit pâine gustosul Ubik, compus dintr-un amestec de fructe prospete și legume bune pentru sănătate. Ubik transformă micul de¬jun într-un festin și revitalizează anu-mite părți ale corpului. Lipsit de pe¬ricol, atunci când este folosit con¬form instrucțiunilor.

DOISPREZECE

UNUL CÂTE UNUL, murim, își spuse Joe Chip în vreme ce con¬ducea limuzina prin traficul aglomerat. Ceva este în neregulă cu teo¬ria mea. Edie, prin faptul că a fost împreună cu grupul, ar fi trebuit să fie imună. Iar eu...
Ar fi trebuit să fiu eu, se gândi. La un moment dat, în timpul lentului meu zbor dinspre New York.
― Ceea ce va trebui să facem, îi spuse el lui Don Denny, este să ne asigurăm că oricine se simte obosit ― ăsta pare a fi primul semnal de alarmă ― spune acest lucru și celorlalți. Și nu i se va permite să se îndepărteze de grup.
Întorcându-se pentru a-i putea vedea pe cei de pe bancheta din spate, Don întrebă:
― Ați auzit cu toții? De îndată ce vreunul dintre voi se simte obo¬sit, oricât de puțin, anunțați acest lucru fie domnului Chip, fie mie.
Se întoarse iarăși către Joe.
― Și după aceea? întrebă el.
― Și după aceea, Joe? repetă ca un ecou Pat Conley. Ce facem atunci? Spune-ne cum o să facem, Joe. Te ascultăm.
Joe replică:
― Mi se pare ciudat că talentul tău nu intră în acțiune. Situația în care ne aflăm pare anume făcută pentru el. De ce nu te poți întoarce în timp cincisprezece minute și s-o obligi pe Edie Dorn să nu se în¬depărteze de grup? Fă ceea ce-ai făcut când te-am prezentat lui Runciter.
― G.G.Ashwood m-a prezentat domnului Runciter, spuse Pat.
― Deci n-ai de gând să faci nimic, zise Joe.
Sammy Mundo chicoti și spuse;
― S-au certat aseară, în timpul cinei, domnișoara Conley și cu domnișoara Dorn. Lui Pat nu-i place de Edie; de asta nu vrea s-o ajute.
― Îmi place Edie, îl contrazise Pat Conley.
― Ai vreun motiv să nu-ți folosești talentul? O chestionă Don Denny. Joe are dreptate: e foarte ciudat și greu de înțeles ― cel puțin pentru mine ― din ce cauză nu încerci să ne ajuți.
După o pauză, Pat răspunse;
― Talentul meu nu funcționează. N-a mai funcționat de la explo¬zia de pe Lună.
― De ce n-ai spus-o? întrebă Joe.
― Nu m-am simțit în stare, fir-ar să fie, răspunse Pat. De ce să fi spus de bunăvoie că nu pot să mai fac nimic? încerc, în continuare, și tot nu merge; nu se întâmplă nimic. Și n-a mai fost așa niciodată. Practic, am avut acest talent toată viața mea.
― Când s-a..., începu Joe.
― O dată cu Runciter. Pe Lună, imediat după sosire. Mai înainte să mi-o fi cerut tu.
― Deci știai de mult timp, îi reproșă Joe.
― Am încercat din nou la New York, după întoarcerea ta de la Zurich și era clar că se întâmplase ceva îngrozitor cu Wendy. Mai în¬cerc și-acum; am început de îndată ce-ai spus că Edie este probabil moartă. Poate că totul se petrece din cauză că ne-am întors în perioada asta arhaică; poate că talentele psionice nu funcționează în 1939. Dai acest lucru nu ar explica cele petrecute pe Lună. Doar dacă nu re¬gresasem deja în timp, fără să ne dăm seama.
Se cufundă într-o tăcere posomorâtă, plină de tristețe; privea ab¬sentă la străzile din Des Moines, cu o expresie amară pe fața ei vi¬guroasă și dominatoare.
Totul se potrivește, își spuse Joe. Bineînțeles, talentul lui Pat de a călători în timp nu mai funcționează. Acesta nu este adevăratul an 1939, iar noi ne găsim în întregime în afara timpului; ceea ce demon¬strează că Al avea dreptate. Graffiti-urile de pe perete erau corecte. Suntem în semi-viață, așa cum ne-au avertizat versurile.
Totuși, nu le povesti despre acest lucru celorlalți ocupanți ai ma¬șinii. De ce să le spună că nu există nici o speranță? Or să afle și singuri, destul de curând. Cei mai isteți, cum e Denny, probabil că au înțeles deja. Bazându-se pe spusele mele și ce li s-a întâmplat lor înșiși.
― Te deranjează cu-adevărat faptul că talentul ei nu mai funcțio¬nează! constată Don Denny.
― Sigur. Dădu din cap, indispus. Am sperat c-ar putea schimba situația.
― Mai e și altceva la mijloc, zise Denny, cu o intuiție acută. Îmi dau seama după... (gesticulă) poate după tonul vocii tale? Oricum știu. Acest lucru înseamnă ceva. Ceva important.
― Aici o țin tot înainte? întrebă Joe, încetinind viteza Pierce-Ar-row-ului, la o interesecție.
― Ia-o la dreapta, îi indică Tippy Jackson.
Pat adăugă:
― O să vezi o clădire de cărămidă, cu o firmă de neon pe verticală. Hotelul Meremont, așa-i spune. Un loc teribil. O baie la două camere și cadă în loc de duș. Și mâncarea... Incredibil. Iar singura băutură pe care-o vînd este o chestie numită Nehi.
― Mie mi-a plăcut mâncarea, spuse Don Denny. Carne adevărată, de vită, proteine sintetice. Somon autentic...
― Banii voștri sunt buni? întrebă Joe.
În clipa următoare, auzi o tânguire ascuțită repercutându-se de-a lungul străzii, în spatele lor.
― Ce-nseamnă asta? îl chestionă el pe Denny.
― Nu știu, răspunse acesta, nervos.
― E o sirenă de poliție, interveni Sammy Mundo. N-ai semnalizat înainte de viraj.
― Cum aș fi putut s-o fac? Nu există nici o manetă pentru sem-nalizare...
― Ar fi trebuit să faci semn cu mâna, spuse Sammy.
Sirena se auzea acum foarte aproape; întorcând capul, Joe văzu o motocicletă care ajunsese în dreptul său. Încetini viteza, neștiind ce-ar trebui să facă.
― Oprește la cotitură, îl sfătui Sammy.
Joe opri în locul indicat.
Dându-se jos de pe motocicletă, polițistul veni până la ei; era un bărbat tânăr, cu fața ca de șobolan și ochii mari și duri; îl studie pe Joe, apoi spuse:
― Pot să văd și eu permisul dumneavoastră de conducere, dom¬nule?
― Nu am, răspunse Joe. Dați-mi amendă și lăsați-ne să plecăm. Zărea deja hotelul. Se întoarse către Don Denny:
― Ar fi mai bine să te duci imediat acolo, împreună cu toți ceilalți. Willis-Knight-ul continua să înainteze în direcția hotelului. Don
Denny, Pat, Sammy, Mundo și Tippy Jackson coborâră din mașină; porniră să alerge după Willis-Knight, care începuse să încetinească pentru a opri vizavi de hotel, lăsându-l pe Joe să-l înfrunte singur pe polițist.
Acesta tocmai întreba:
― Aveți vreun act de identitate?
Joe îi întinse portvizitul. Cu un creion chimic, roșu, polițaiul completă o chitanță, rupse foaia din carnet și i-o dădu lui Joe.
― Nesemnalizare. Conducere fără permis. Citația vă spune unde și când să vă prezentați.
Polițistul închise chitanțierul, îi înapoie lui Joe portofelul, apoi încăleca din nou pe motocicletă. Porni motorul și reintră în trafic, fără să mai privească înapoi.
Dintr-un motiv neclar, Joe se uită peste citație, înainte de-a o băga în buzunar. Și o mai citi o dată ― pe îndelete. Cu creion roșu, scris de mână, familiar, spunea:
„Sunteți într-un pericol mult mai mare decât am crezut. Ceea ce Pat Conley v-a spus este..."
Aici mesajul înceta. În mijlocul frazei. Se întrebă cum ar fi con¬tinuat. Mai era și altceva pe citație? O întoarse pe dos, dar nu găsi nimic; o întoarse iarăși. Într-adevăr, nu mai era nimic scris de mână, dar în partea de jos a foii se afla imprimată următoarea inscripție, cu litere de tipar:

Încercați la farmacia lui Archer
pentru remedii casnice demne de încredere
și preparate medicinale cu valoare recunoscută.
Prețuri economicoase.

Cam puțin ca să poți continua, se gândi Joe. Și totuși ― nu așa ceva trebuia să apară în josul unui proces-verbal întocmit de depar¬tamentul circulație din Des Moines; în mod clar, era o altă manifes¬tare, așa cum fusese și scrisul de mână, cu creion chimic, de deasupra.
Coborând din automobil, intră în cel mai apropiat magazin, care oferea spre vânzare dulciuri, reviste și țigări.
― Pot să folosesc anuarul dumneavoastră telefonic? se adresă el patronului ― un bărbat solid, de vârstă mijlocie.
― Vedeți în spate, răspunse acesta, amabil, indicând locul cu un gest al degetului mare.
Joe găsi cartea de telefon și, în lumina chioară a prăvăliei scu¬fundate în penumbră, se uită după farmacia lui Archer. N-o găsi tre¬cută pe nicăieri.
Închizând anuarul, se apropie de proprietar care, pentru moment, era ocupat să vândă unui puști un pachet de napolitane Necco.
― Știți unde pot găsi farmacia lui Archer? întrebă Joe.
― Nicăieri, răspunse proprietarul. Cel puțin, n-o mai puteți găsi.
― De ce?
― S-a închis de ani de zile.
Joe insistă:
― Spuneți-mi măcar unde era. Făceți-mi o schiță.
― N-aveți nevoie de schiță; pot să vă spun și-așa...
Bărbatul cel solid se aplecă peste tejghea, arătând prin ușa ma-gazinului.
― Vedeți frizeria de colo? Mergeți până la ea, apoi uitați-vă spre nord. Acela e nordul! (Arătă direcția.) Veți zări o clădire veche, cu acoperiș triunghiular. Galbenă la culoare. Deasupra, sunt două apar¬tamente încă locuite, dar localul magazinului de la parter este aban¬donat. O să puteți vedea totuși firma: Farmacia lui Archer. Așa că veți ști imediat când ați găsit-o. Întâmplarea face că Ed Archer s-a îmbolnăvit de cancer în gât și...
― Mulțumesc, îl întrerupse Joe și ieși din prăvălie, în lumina pa¬lidă a soarelui de după-amiază; merse repede, traversând strada spre firma frizerului și de acolo se uită către nord.
La limita câmpului său de vizibilitate, văzu clădirea înaltă și gal¬benă, cu pereți coșcoviți. Ceva din înfățișarea ei i se păru totuși stra¬niu. Un tremur, o inconsistență, ca și cum clădirea devenea mai întâi stabilă, apoi se retrăgea într-o incertitudine lipsită de substanță. O os¬cilație, fiecare fază durând câteva secunde, după aceea încețoșându-se și trecând în opusul său, o variație extrem de regulată, ca și cum struc¬tura ei ar fi fost întemeiată pe o pulsație organică. Ca și cum, se gândi Joe, ar fi vie.
Poate c-am ajuns la final, își zise. Porni spre farmacia abando¬nată, fără să-și desprindă privirile de pe clădire; o văzu pulsând, o văzu schimbându-se între cele două stadii ale sale, apoi, în vreme ce se apropia, descoperi natura condițiilor sale alternative. În punctul de cea mai mare stabilitate devenea un magazin pentru vânzarea cu amă¬nuntul din propria lui perioadă de timp, operând homeostatic, un sis¬tem cu autoservire oferind zece mii de produse necesare unui conapt modern; în cursul vieții sale de adult, fusese clientul multor asemenea pseudonegustori extrem de funcționali, controlați de calculator.
Apoi, în punctul de maximă lipsă de substanță, se reducea la o drogherie micuță, anacronică, ornamentată în stil rococo. În vitrinele sale înguste văzu centuri pentru bolnavii de hernie, șiruri de ochelari de vedere, un mojar cu pistil, borcane cu tablete de toate felurile, o pancartă pe care scria cu litere de mână: LIPITORI, recipiente uriașe cu dopuri de sticlă care conțineau tot ce vrei în materie de medica¬mente și placebo... iar deasupra acestora, pe o placă de lemn ținând cât toată lungimea fațadei, erau pictate cu vopsea cuvintele: FARMA¬CIA LUI ARCHER. Nici un semn însă că magazinul ar fi gol, aban¬donat, închis; într-un anumit fel, stadiul său din 1939 fusese exclus. Se gândi: deci, intrând, fie voi regresa și mai mult în timp, fie mă voi apropia de epoca de unde vin. Ceea ce-mi trebuie, neîndoielnic, este regresiunea suplimentară, stadiul pre-l939.
Acum stătea în fața casei, simțind în mod fizic efectul de maree al oscilațiilor; se simți tras înapoi, înainte, apoi iarăși înapoi. Pe lângă el treceau pietoni, fără să manifeste interes; evident, nici unul dintre ei nu vedea ceea ce vedea el; nu zăreau nici farmacia lui Archer, nici construcția artistică din 1992. Asta îl zăpăcea cel mai mult.
Atunci când clădirea basculă în faza sa veche, făcu un pas înainte, peste prag. Și intră în Farmacia lui Archer...
În dreapta, o tejghea lungă, cu partea de deasupra acoperită cu plăci de marmură. Pe rafturi, cutii în culori întunecate; întregul ma¬gazin avea de altfel o nuanță întunecată, legată nu atât de lipsa de lumină, cât mai degrabă de o coloratură de protecție, de parc-ar fi fost construit să se amestece, să se contopească întruna cu umbrele, să fie în permanență opac. Atmosfera sa era una grea, densă; îl trăgea pe Joe în jos, îl apăsa asemenea unui munte cărat în spate. Și încetase să oscileze. Cel puțin pentru el, acum, că intrase. Se întrebă dacă fă¬cuse alegerea corectă; în clipa asta ― prea târziu, desigur ― lua în con¬siderare alternativa, ce-ar fi însemnat ea. O întoarcere ― posibilă ― în propriul său timp. Să iasă, poate, pentru totdeauna. Ei, își spuse, acum e prea târziu, am ales deja. Umblă prin farmacie, uitându-se la alămuri și la lemnărie ― evident, lemn de nuc... ― și ajunse, în cele din urmă, la ghișeul pentru rețete, situat în partea din spate a încăperii.
Un tânăr slăbuț, îmbrăcat într-un costum gri cu o vestă cu mulți nasturi, apăru și-l privi în tăcere. O lungă perioadă de timp, Joe și bărbatul se uitară unul la celălalt, fără să scoată o vorbă. Singurul su¬net provenea de la un orologiu inscripționat cu cifre latine; pendulul acestuia ticăia înainte și înapoi, inexorabil. Așa cum este obiceiul cea¬surilor. Oriunde în lume.
Joe spuse:
― Aș dori un borcănaș de Ubik.
― Unguent'? întrebă farmacistul.
Mișcarea buzelor sale părea desincronizată față de sunetul vocii; Joe vedea întâi gura bărbatului deschizându-se, apoi buzele mișcându-se și-abia după aceea, la capătul unui interval apreciabil, percepea cuvintele.
― Există și unguent? se miră Joe. Credeam că e doar pentru uz intern!
Farmacistul nu răspunse imediat. Era ca și cum pe cei doi i-ar fi despărțit o prăpastie, un abis de timp. În cele din urmă, gura tânărului se deschise, buzele sale se mișcară din nou. Și Joe îi auzi, în sfârșit, cuvintele:
― Ubik a suferit numeroase modificări, pe măsură ce fabricantul l-a îmbunătățit. Cred că dumneavoastră cunoașteți mai degrabă ve¬chiul Ubik.
Farmacistul se răsuci într-o parte și mișcarea avu în ea ceva sa¬cadat; omul părea să plutească într-un soi de dans lent, măsurat, cu un ritm plăcut din punct de vedere estetic, dar șocant din punct de vedere emoțional.
― Ne-a fost foarte greu să obținem Ubik, în ultima vreme, spuse el, în timp ce revenea din plutire; în mâna dreaptă ținea o cutie de tablă, plată, sigilată, pe care-o puse în fața lui Joe, pe tejgheaua pentru rețete. Acum se prezintă sub forma unei pulberi la care trebuie să adaugi gudron de cărbune. Gudronul se vinde separat; vi-l pot oferi la un preț scăzut. Pulberea Ubik este totuși scumpă. Patruzeci de do¬lari.
― Ce conține? întrebă Joe. Prețul îl îngheța.
― E secretul producătorului.
Joe ridică spre lumină cutia sigilată.
― Vă deranjează dacă citesc inscripția de pe etichetă?
― Câtuși de puțin!
În lumina slabă, venită din stradă, reuși să deslușească, în cele din urmă, scrisul de pe eticheta cutiei. Continua, de fapt, mesajul scris de mână pe procesul-verbal ― exact din locul unde mesajul lui Run-citer se oprise atât de brusc:

„...absolut neadevărat. Ea n-a încercat ― repet, n-a încercat
― să-și folosească talentul după explozia bombei.
N-a căutat să-i salveze pe Wendy Wright, sau pe Al Hammond sau pe Edie Dorn.
Te minte, Joe, și asta mă face să regândesc întreaga si¬tuație. Te voi înștiința de îndată ce voi ajunge la o concluzie. Apropo: pulberea Ubik are o valoare de vindecare univer¬sală, dacă instrucțiunile de folosire sunt urmate riguros și cu conștiinciozitate."

― Vă pot plăti cu cec? îl întrebă Joe pe farmacist. N-am la mine patruzeci de dolari și-mi trebuie foarte repede niște Ubik. Este vorba, efectiv, de o problemă de viață și de moarte.
Vârî mâna în buzunarul de la haină, pentru a scoate carnetul de cecuri.
― Nu sunteți din Des Moines, nu-i așa? spuse farmacistul. Îmi dau seama după accentul dumneavoastră. Nu, ar trebui să vă cunosc pen¬tru a accepta un cec cu o asemenea sumă. În ultimele săptămâni am avut o mulțime de cecuri fără acoperire ― și toate de la persoane din afara orașului.
― Atunci, o carte de credit v-ar conveni?
― Ce este aceea „o carte de credit"? întrebă farmacistul, mirat.
Lăsând jos cutia de Ubik, Joe se întoarse fără un cuvânt și ieși din farmacie. Traversă strada în direcția hotelului, apoi se opri ca să privească înapoi.
Văzu doar o clădire galbenă, în paragină, cu perdele la ferestrele de sus, cu parterul părăsit, având geamurile și ușile acoperite de scân¬duri bătute în cuie; prin spațiile dintre acestea, zări căscându-se în¬tunericul, cavitatea unei ferestre sparte. Un univers fără viață.
Ei, asta a fost, reflectă el. Ocazia de-a cumpăra o cutie de Ubik s-a dus. Chiar de-ar fi să găsesc patruzeci de dolari pe jos... Dar, se gândi, am obținut restul mesajului lui Runciter. Cât o mai valora și el! S-ar putea chiar să nu fie adevărat. S-ar putea să fie doar părerea deformată și neschimbată a unui muribund. Sau a unuia mort de-a binelea ― ca în cazul reclamei TV. Dumnezeule, își spuse, cu un aer sumbru. Și dacă, totuși, este adevărat?
Ici și colo, pe trotuar, oamenii priveau cu multă atenție spre cer. Observând acest lucru, Joe privi și el în sus. Apărându-și ochii de ra¬zele piezișe ale soarelui, distinse un punct mișcător ce lăsa în urmă dâre albe de fum: un avion monoplan, zburând la mare înălțime, scria de zor ceva pe boltă. În vreme ce Joe și ceilalți trecători căscau ochii, norișorii ce începuseră deja să se risipească formară un mesaj:

FRUNTEA SUS, JOE!

Ușor de zis, mormăi Joe. Îndeajuns cât s-o scrii sub formă de cuvinte pe cer!
Apăsat de o mohoreală plină de neliniște ― și de primele semne, abia perceptibile, ale unui nou acces de spaimă ― se îndreptă, târân-du-și pașii, spre hotelul Meremont.


În holul cu tavan înalt și covor purpuriu, degajând un aer pro¬vincial, se întâlni cu Don Denny.
― Am găsit-o pe Edie, anunță acesta. Totul s-a terminat ― cel puțin pentru ea. Și n-a fost câtuși de puțin frumos. Acum a dispărut Fred Zafsky. Am crezut că e în cealaltă mașină, iar cei de-acolo s-au gândit că e împreună cu noi. După toate aparențele, nu s-a suit în nici una; trebuie să fi rămas la morgă.
― Acum totul se petrece mai repede, spuse Joe.
Se întrebă cât de mult ar fi schimbat Ubik lucrurile ― Ubik, ce le tot trecea pe sub nas, sub diferite forme, dar întotdeauna în afara razei lor de acțiune. Îmi închipui că nu vom ști niciodată, concluziona el, în gând.
― Aici putem bea ceva? îl chestionă pe Don Denny. Cum e cu banii? Ai mei sunt fără valoare.
― Plătește morga tot. Astea-s instrucțiunile pe care le-a lăsat Runciter.
― Chiar și nota pentru hotel?
I se păru tare ciudat. Cum de se aranjase o astfel de treabă?
― Vreau să te uiți la citația asta, îi ceru el lui Don Denny. Acum, cât nu mai e nimeni altcineva de față.
Îi înmână bucata de hârtie.
― Am și restul mesajului. De asta am fost plecat, să fac rost de el.
Denny citi procesul-verbal, apoi îl reciti. Cu gesturi lente, i-l înapoie lui Joe.
― Prin urmare, Runciter crede că Pat Conley minte, concluzionă el.
― Da, confirmă Joe.
― Îți dai seama ce-ar însemna acest lucru? Vocea i se ridică stri¬dentă. Înseamnă c-ar fi putut neutraliza totul. Tot ce ni s-a întâmplat, începând cu moartea lui Runciter.
― S-ar putea să însemne mai mult de-atât, remarcă Joe.
Privindu-l scrutător, Don Denny declară:
― Ai dreptate, da, da, ai perfectă dreptate.
Păru surprins, apoi extrem de agitat. Înțelegerea îi străluci pe chip. O înțelegere dureroasă, lipsită de bucurie.
― Nu prea-mi place semnificația celor întâmplate, oftă Joe. După cum nu-mi place nici situația în care ne aflăm. Căci e mai rău. Mult mai rău decât mi-am închipuit, sau decât crezuse Al Hammond, de exemplu. Ceea ce era destul de rău și-așa...
― Dar s-ar putea ca de data asta să fi nimerit adevărul, zise Denny.
― De când ni se întâmplă, continuă Joe, am tot încercat să înțeleg jnotivul. Eram sigur că dac-aș ști de ce...
Dar lui AI nu i-a trecut niciodată prin minte așa ceva, gândi el. Amândoi am lăsat ca acest amănunt să ne scape. Dintr-un motiv foarte întemeiat.
― Nu Ie povesti nimic celorlalți, spuse Don Denny. S-ar putea să nu fie adevărat; și chiar dacă este, nu-i va ajuta cu nimic dacă vor ști.
― Ce să știe? întrebă Pat Conley, din spatele lor. Ce nu-i va ajuta cu nimic?
Se apropie cu ochii săi negri, plini de culoare, foarte calmi. Calmi până la seninătate.
― E o rușine ce s-a întâmplat cu Edie Dom, zise ea. Și cu Fred Zafsky; fiindcă bănuiesc că și el a murit. Asta înseamnă că n-am mai rămas prea mulți, nu-i așa? Mă întreb cine va fi următorul.
Părea netulburată, în întregime stăpână pe sine.
― Tippy s-a dus să se întindă în camera ei. N-a spus că se simte obosită, dar presupun că așa e. Nu crezi?
― Ba da, cred, răspunse Don Denny, după un moment de tăcere.
― Cum te-ai descurcat cu citația aia, Joe? se interesă Pat. Întinse mâna. Pot să arunc și eu o privire?
Joe i-o dădu. A venit momentul, se gândi; acum se joacă totul. Ajungem în prezent, cât ai clipi.
― Cum de-mi știa numele polițistul? întrebă Pat, după ce cercetă în fugă hârtia. Se uită intens la Joe, apoi la Don Denny. Și de ce scrie aici despre mine?
Nu recunoaște scrisul, își spuse Joe. Pentru că nu-i obișnuită cu el. Așa cum suntem noi, ceilalți.
― Runciter, rosti el, laconic. Tu faci toate astea, nu-i așa, Pat? Tu, cu talentul tău. Ne aflăm aici din pricina ta.
― Și ne extermini, interveni Don Denny. Unul câte unul. Dar de ce? Se întoarse spre Joe: Ce motiv ar putea avea? Nici măcar nu ne cunoaște prea bine...
― De asta te-ai angajat la Runciter Associates? o întrebă Joe. Încercă ― dar nu reuși ― ca vocea să nu-i tremure; se auzi însă
cu urechile lui cum șovăia și simți dintr-o dată un profund dispreț pen-tru sine.
― G.G. Ashwood te-a descoperit și te-a adus, continuă el. Lucra | pentru Hollis, corect? Asta-i ceea ce ni s-a întâmplat în realitate ― nu explozia bombei, ci tu?
Pat zâmbi.
Și holul hotelului explodă în fața lui Joe Chip.



Ridicați brațele și veți avea dintr-o dată forme mai rotunde! Noi¬le sutiene ultradelicate marca Ubik și linia de sutiene speciale Ubik ― asta înseamnă! Ridicați brațele și veți avea brusc forme mai frumoase! Su¬tienele Ubik oferă sânilor un suport relaxant și rezistent pe toată durata zilei, atunci când sunt purtate con¬form instrucțiunilor...

TREISPREZECE

ÎNTUNERICUL VUIA ÎN JUR, agățându-se de el precum o lână caldă, umedă, coagulată. Groaza pe care o resimțise doar ca pe-o su¬gestie amestecată cu întunericul devenise acum reală și atotcuprinză¬toare. N-am fost atent, își dădu el seama. N-am făcut ce mi-a spus Runciter; am lăsat-o să vadă citația.
― Ce s-a întâmplat, Joe? răsună vocea lui Don Denny, marcată de o mare îngrijorare. Ce nu-i în regulă?
― Sunt bine, stai liniștit.
Acum putea să și vadă un pic; în întuneric porniseră să apară linii cenușii, orizontale, ca și cum acesta începuse să se destrame.
― Mă simt doar obosit, spuse, dându-și seama cât de epuizat îi devenise trupul. Nu-și amintea să fi fost vreodată în asemenea hal de oboseală. În nici un moment din întreaga lui viață.
― Dă-mi voie să te ajut până la un scaun, se oferi Don Denny.
Joe îi simți mâna pe umăr; îl simți de Denny călăuzindu-l. Și asta-l înfricoșă ― această nevoie de a fi condus. Se smuci într-o parte.
― Sunt bine, repetă el.
În apropiere, silueta lui Denny începuse să prindă contur; se con-centră asupra ei, apoi distinse iarăși holul ca de început de secol, cu candelabrul său din cristal ornamentat și complicata lumină galbenă pe care o emana.
― Lasă-mă să stau jos, ceru el și ― pe pipăite ― găsi un scaun cu fundul de răchită.
Adresându-se lui Pat, Don Denny întrebă cu asprime:
― Ce i-ai făcut?
― Nu mi-a făcut nimic, răspunse Joe, încercând să-și oblige vocea să pară cât mai fermă.
Dar glasul i-o luase razna ― strident, cu intonații nenaturale. De parcă ar fi fost derulat cu o viteză mai mare, se gândi. Prea ascuțit. Ca și cum n-ar fi al meu...
― Așa e, spuse Pat. Nu i-am făcut nimic ― nici lui, nici altcuiva.
― Vreau să merg sus și să mă-ntind puțin, ceru Joe.
― O să-ți iau o cameră, rosti nervos Don Denny; se învârtea în jurul lui Joe, apărând, apoi dispărând atunci când luminile din hol de¬veneau mai slabe. Lumina viră într-un roșu întunecat, apoi deveni mai puternică, apoi ― din nou ― păli.
― Stai pe scaunul ăsta, Joe, mă întorc imediat.
Denny porni grăbit în direcția recepției. Pat rămase pe loc.
― Pot să te ajut cu ceva? întrebă ea, binevoitoare.
― Nu, răspunse Joe.
Avu nevoie de un efort imens pentru a rosti cuvântul cu voce tare; părea agățat de caverna interioară adăpostită în inima lui ― un gol căscându-se tot mai mare, cu fiece secundă care trecea.
― Poate cu o țigară, spuse el apoi și pronunțarea întregii propoziții îl epuiză; își simți inima chinuindu-se din greu. Bătăile dificile făcură să i se accentueze povara; era o greutate în plus, apăsătoare, o mână uriașă care-l strângea.
― Ai vreuna? întrebă el, reușind să privească în sus, către Pat, prin lumina roșie și cețoasă. Strălucirea șovăitoare și pulsândă a unei rea¬lități firave...
― Îmi pare rău, răspunse femeia. Nu am.
― Ce... ce s-a întâmplat... cu mine?
― Un atac de cord, probabil, presupuse Pat.
― Crezi că există un doctor al hotelului? reuși el să articuleze.
― S-ar putea.
― Nu vrei să vezi? Să te duci să-l cauți?
― Cred că e o treabă pur psihosomatică, zise Pat, fără să se miște din loc. Nu ești cu adevărat bolnav. O să-ți revii.
Întorcându-se de Ia recepție, Don Denny anunță:
― Am obținut o cameră pentru tine, Joe. La etajul doi, camera 203.
Tăcu, și Joe îi simți privirea scrutătoare, neliniștită.
― Joe, arăți îngrozitor. Fragil. Ca și cum ai fi gata să te prăbușești. Dumnezeule, Joe, știi ce înfățișare ai? Exact ca a lui Edie Dorn, atunci când am găsit-o!
― Oh, nici vorbă, îl contrazise Pat. Edie Dorn e moartă, Joe nu. Ești mort, Joe?
― Vreau să urc, gemu Joe. Vreau să mă întind puțin.
În cele din urmă, reuși să se ridice în picioare; inima îi bubui, păru să ezite, să nu mai bată ― pentru o clipă ― apoi își reluă activi¬tatea, lovind întocmai unui lingou de metal lăsat să cadă pe ciment; fiecare pulsație a ei făcea să-i vibreze întregul organism.
― Unde e liftul? întrebă Joe.
― Te duc eu până acolo, se oferi Denny; puse din nou mâna pe umărul lui. Ești ca un fulg, constată el. Ce se întâmplă cu tine, Joe? Poți să-mi spui? Știi? Încearcă să-mi spui.
― Nu știe, interveni Pat.
― Cred c-ar trebui văzut de un doctor, zise Denny. Chiar acum!
― Nu, se opuse Joe.
Mă va ajuta dacă mă voi culca puțin, își spuse; simțea un fel de presiune oceanică, un val enorm care trăgea de el; îl silea să se întindă. Îl împingea spre un singur lucru: să se întindă pe spate, singur ― sus, în camera lui de hotel. Unde nimeni nu-l putea vedea. Trebuie să scap de-aici, își spuse. Trebuie să fiu singur. De ce? se întrebă. Nu știa; necesitatea îl invadase precum un instinct ― lipsit de rațiune, imposibil de înțeles ori de explicat.
― Mă duc să aduc un doctor, rosti hotărât Denny. Pat, rămâi aici, cu el. Nu-l scăpa din ochi. Mă întorc pe cât de repede pot!
Porni. Joe îi zări silueta neclară îndepărtându-se. Denny părea să se contracte, să devină din ce în ce mai mic. Apoi dispăru în între¬gime. Pat Conley rămase, dar asta nu-l făcu să se simtă mai puțin singur. Izolarea lui, în ciuda prezenței fizice a femeii, devenise ab¬solută.
― Ei bine, Joe, spuse Pat. Ce dorești? Ce pot să fac pentru tine? E suficient doar să-mi spui...
― Liftul, ceru el.
― Vrei să te conduc până la ascensor? Cu plăcere.
Ea o luă înainte, iar el o urmă, cât de bine putea. I se părea că Pat merge neobișnuit de repede; nu-l aștepta și nici nu privea înapoi ― descoperi că-i e aproape imposibil să n-o piardă din ochi. Oare este doar rodul imaginației mele, se întrebă Joe, faptul că ea se deplasează atât de repede? Trebuie să fie din cauza mea; sunt încetinit, strivit de gravitație. Lumea lui devenise una alcătuită numai din masă pură. Joe se percepea pe sine doar într-un singur mod: ca pe un obiect supus apăsării greutății. O calitate, un atribut. Și o experiență. Inerție.
― Nu atât de repede, ceru el.
În clipa asta, n-o mai putea vedea; mișcându-se cu multă suplețe, ieșise din raza lui vizuală. Iar el, stând acolo, incapabil să mai înain¬teze, gâfâia; simți cum sudoarea îi curgea pe frunte și ochii îl ustură, din cauza transpirației sărate.
― Așteaptă, strigă el.
Pat reapăru. Îi distinse fața, în timp ce se apleca să-l privească. Să-l examineze. Cu o expresie de liniște perfectă. Atenția ei dezin¬teresată, detașarea sa științifică...
― Vrei să-ți șterg fața? întrebă femeia; scoase o batistă mică și delicată, cu dantelă pe margini. Zâmbi. Același zâmbet ca și mai înainte.
― Ajută-mă numai să urc în lift.
Își obligă corpul să se miște înainte. Un pas. Doi. Acum reușea să zărească ascensorul, cu mai multe persoane ce-l așteptau să coboa¬re. Cadranul demodat, situat deasupra ușilor glisante, cu acul său ase-mănător limbii unui ceas... Acul baroc tremură între cifrele trei și pa¬tru; se duse către stânga, ajungând la trei, apoi oscilă între trei și doi-
― Într-o secundă va fi aici, zise Pat. Scoase din geantă țigările și bricheta și-și aprinse una, suflând fuioare de fum gri, pe nări. E un tip de lift foarte vechi, îi spuse ea lui Joe, încrucișându-și brațele la piept, într-o atitudine liniștită. Știi ce cred eu? Cred că e una dintre cuștile-alea deschise, din fier. Te înspăimântă?
Acul trecuse acum de doi; întârzie deasupra lui unu, apoi porni hotărât în jos. Ușile alunecară în lateral.
Joe văzu zăbrelele cuștii, barele încrucișate. Văzu însoțitorul îm¬brăcat în uniformă, așezat pe un scaun înalt, cu mâna pe maneta sis¬temului de control.
― Urcăm, anunță însoțitorul. Vă rog, treceți mai în spate.
― N-am de gând să urc în așa ceva, se împotrivi Joe.
― De ce nu? se miră Pat. Crezi că se va rupe cablul? Asta te spe¬rie? înțeleg că ești înspăimântat...
― Asta-i ceea ce-a văzut Al, explică el.
― Ei bine, Joe, spuse Pat, mai poți să ajungi în camera ta doar urcând pe scări. Și nu vei fi capabil de-așa ceva ― nu în starea în care te afli.
― Voi urca pe scări!
Porni la întâmplare, încercând să dibuiască treptele. Nu văd! își zise. Nu le pot găsi! Greutatea care-l apăsa îi strivea plămânii, făcân-du-i respirația dificilă și dureroasă; trebui să se oprească și să se con¬centreze pentru a lăsa loc aerului să-l pătrundă ― doar atât. Poate că este un atac de cord, se gândi. Dacă-i așa, nu pot să urc scările. Dar dorința din el crescuse și mai mult ― nevoia copleșitoare de a fi singur. Încuiat într-o cameră goală, în întregime fără martori, tăcut și nemiș¬cat. Întins, fără să aibă nevoie să vorbească, fără să aibă nevoie să se miște. Fără să i se ceară să facă față nimănui, nici unei probleme. Și nimeni nu va ști vreodată unde sunt, își spuse. Acest lucru părea, în mod inexplicabil, foarte important; voia să fie necunoscut și invi¬zibil, să trăiască fără a fi văzut. Mai ales de către Pat, se gândi. Nu, nu de ea. Nu poate fi în apropierea mea.
― Am ajuns, spuse Pat. Îl călăuzi, întorcându-l ușurel spre stânga. E chiar în fața ta. N-ai decât să te ții de balustradă și să urci șontâc-șontâc până sus, în pat. Te uiți?
Urcă plină de îndemânare, parcă dansând, apoi temperându-se, și iar cățărându-se lipsită de greutate pe următoarea treaptă.
― Te descurci?
― Nu... nu te vreau, zise Joe. Nu vreau să vii cu mine.
― Oh, dragă! Plescăi din limbă, cu o tristețe prefăcută; ochii ei negri străluciră. Þi-e teamă că voi profita de situația în care te afli? Că-ți voi face ceva... ceva rău?
― Nu. Clătină din cap. Eu... vreau doar... să fiu. Singur.
Apucând balustrada, reuși să se salte pe prima treaptă. Oprindu-se acolo, privi în sus, încercând să zărească locul unde se termina scara. Încercând să-și dea seama cât de departe era acest loc și câte trepte îi mai rămăseseră de parcurs.
― Domnul Denny m-a rugat să stau cu tine. Pot să-ți citesc sau să-ți aduc vreun lucru de care ai nevoie. Pot să-ți dau să mănânci.
El mai urcă o treaptă.
― Singur, gâfâi.
Pat întrebă:
― Îmi dai voie să mă uit la tine cum urci? Aș vrea să văd de cât timp ai nevoie. Presupunând că vei reuși...
― O să reușesc!
Puse piciorul pe treapta următoare, apucă balustrada și se trase în sus. Inima lui dilatată îl făcu să se sufoce; închise ochii și respiră șuierător.
― Mă întreb, comentă Pat, dacă la fel a procedat și Wendy. Ea a fost prima, nu-i așa?
― Am fost. Îndrăgostit. De ea ― bolborosi Joe.
― Oh, știu. Mi-a spus G.G.Ashwood; ți-a citit gândurile. G.G. și cu mine am ajuns să fim prieteni foarte buni; am petrecut foarte mult timp împreună. Ai fi putut spune chiar că am avut o legătură amo¬roasă. Da, da, ai fi putut spune asta.
― Teoria noastră, zise Joe. Era așadar singura.
Respiră adânc.
― Corectă, reuși el să îngaime; făcu un pas, apoi, cu un efort imens, încă unul. Că tu și G.G. ați pus la cale cu Ray Hollis. Să vă infiltrați.
― Foarte corectă, fu de acord Pat.
― Cei mai buni inerțiali ai noștri. Și Runciter. Să ne distrugeți pe toți. Reuși să se mai ridice cu o treaptă. Nu suntem în semi-viață. Nu suntem...
― O, puteți muri, zise Pat. Nu sunteți morți; vreau să spun, în¬deosebi tu nu ești. Dar muriți unul câte unul. Însă ce rost are să mai vorbim despre asta? De ce să deschidem iarăși discuția? Ai spus chiar tu, totul, cu puțină vreme în urmă și, ca să fiu cinstită, mă plictisește să-mi repeți mereu aceleași și aceleași lucruri. Știi, Joe, ești într-ade¬văr o persoană pedantă și foarte plicticoasă. Aproape la fel de plic¬ticoasă ca și Wendy Wright. Voi doi ați fi făcut o pereche grozavă.
― Din cauza asta a murit. Wendy. Prima ― zise el. Nu fiindcă s-a despărțit. De grup. Ci pentru că...
Se chirci, în vreme ce durerea din piept pulsa violent; încercase să mai facă un pas, dar de data asta dăduse greș. Se împiedică, apoi se trezi în poziție șezând, ghemuit ca... da, se gândi, ca Wendy în du¬lap. Intinzând mâna, se apucă de mâneca hainei. Trase de ea.
Stofa se sfâșie. Uscat și subțire, materialul se rupse asemenea unei hârtii proaste și ieftine; nu avea nici o rezistență... ca și cum ar fi fost fabricat de mântuială, pentru front. Prin urmare, nu mai exista nici o îndoială. Foarte curând avea să lase în urma lui o trenă de zdrențe. O înșiruire de resturi ducând spre o cameră de hotel și o mult-dorită izolare. Ultimele sale fapte chinuite, conduse de un reflex con¬diționat. O direcție grăbindu-l către moarte, decădere și neființă. O alchimie îngrozitoare îl controla, culminând cu mormântul.
Mai urcă o treaptă.
O să reușesc, își dădu el seama. Forța care mă mână se hrănește cu trupul meu; iată motivul pentru care și Wendy, și Al, și Edie -iar la ora asta fără îndoială că și Zafsky ― s-au deteriorat fizic până să moară, lăsând în loc doar un înveliș ca o coajă fărâmițată și lipsită de greutate, ce nu conținea nimic ― nici o esență, nici un fel de fluide, nici măcar un pic de substanță. Forța se izbește de o greutate de câteva ori mai mare decât gravitația și acesta este prețul ― această deteriorare a corpului ce se consumă. Dar corpul, ca sursă de energie, va fi su¬ficient ca să mă ducă până sus; o necesitate biologică acționează acum și probabil că la acest nivel nici măcar Pat, care a pus-o în mișcare, n-o mai poate opri. Se întrebă ce simțea ea, în timp ce-l urmărea căță-rându-se. Oare îl admira? Îl disprețuia? Ridică greoi capul, căutând-o din priviri; o găsi, descoperind mai multe nuanțe pe fața ei plină de vitalitate. Văzu acolo doar interes. Fără răutate. O expresie neutră. Faptul nu-l surprinse. Pat nu făcuse nici o mișcare ca să-l împiedice sau să-l ajute. Părea un lucru corect, chiar și pentru el.
― Te simți mai bine? întrebă Pat.
― Nu, răspunse Joe. Și ridicându-se pe jumătate, păși pe treapta Următoare.
― Arăți altfel. Nu mai ești atât de întors pe dos.
― Pentru că pot să reușesc. Știu asta.
― Nu mai e atât de mult, fu de acord Pat.
― Atât de departe, o corectă el
― Ești incredibil! Atât de obișnuit, atât de mic. Până și în timpul spasmelor propriei tale morți, tu... (se corectă, șireată și rapidă) sau ceea ce ți se par ție a fi, din punct de vedere subiectiv, „spasme ale morții". S-ar putea să te deprime. Încearcă să fi optimist. Da?
― Spune-mi doar, îi ceru Joe. Câte trepte. Au mai rămas.
― Șase. Se depărtă pe furiș de el, lunecând în susul scării fără zgo¬mot, fără efort. Nu, îmi pare rău. Zece. Sau nouă? Cred că sunt nouă.
Din nou, el urcă o treaptă. Apoi următoarea. Și următoarea. Nu vorbea; nici măcar nu încerca să vadă. Ghidându-se după duritatea suprafeței pe care se sprijinea, se țâra pas cu pas, ca un melc, simțind cum crește în el un fel de talent, o îndemânare de a ști cum să-și do¬zeze eforturile, cum să-și folosească puterea aproape terminată.
― Aproape-ai ajuns, rosti veselă Pat, de undeva, de deasupra lui. Ce ai de spus, Joe? Vreun comentariu referitor Ia marea ta ascensiune? Cea mai mare ascensiune din istoria omului. Nu, nu-i adevărat. Wendy, și Al, și Edie, și Fred Zafsky au făcut-o înaintea ta. Dar asta-i singura pe care-am privit-o cu adevărat.
― De ce tocmai eu? întrebă Joe.
― Vreau să te privesc, Joe, din pricina aranjamentului tău meschin și de prost gust, de la Zurich. Aranjamentul ca Wendy Wright să-și petreacă noaptea în camera ta de hotel. Acum, în noaptea asta, va fi altfel. Vei fi singur.
― Și-n noaptea aceea, la fel, zise Joe. Am fost. Singur.
O nouă treaptă. Tuși convulsiv și ultimele resturi de energie îl părăsiră, risipindu-se sub forma picăturilor de sudoare ce-i curgeau de pe fața ridată.
― Ea era acolo; nu în patul tău, dar pe undeva, prin cameră. Și cu toate astea, tu ai dormit buștean ― râse Pat.
― Încerc, zise Joe. Să nu tușesc.
Reuși să mai urce încă două trepte și știu că era aproape de capăt. Câtă vreme petrecuse oare pe scară? N-avea nici o posibilitate să afle.
Descoperi apoi, șocat, că era nu numai sleit de puteri, dar și com¬plet înghețat. Când se întâmplase asta? se întrebă. Cândva, în trecut; frigul se infiltrase pe nesimțite, încât până acum nu-l simțise. Oh, Dumnezeule, își spuse, dârdâind din toate încheieturile. Oasele lui pă¬reau cuprinse de un cutremur. E mai rău decât pe Lună, mult mai rău. Mai rău și decât frigul resimțit în camera de hotel de la Zurich. Acelea fuseseră doar niște semne prevestitoare.
Metabolismul, medită el, este un proces de ardere, un cuptor ac¬tiv. Când își încetează funcționarea, viața se sfârșește. Probabil că au greșit în privința iadului, își spuse. Iadul este rece; acolo totul e în¬ghețat. Trupul înseamnă greutate și căldură; acum, eu cad victimă greutății, iar căldura ― căldura mea ― se scurge în gol. Și dacă nu voi renaște, ea nu va mai reveni niciodată. Asta e destinul universului. Așa că măcar nu voi fi singur.
Și totuși, se simțea singur. Sfârșitul a venit prea repede, își dădu el seama. Încă nu e momentul; ceva a grăbit totul ― un lucru complice a accelerat evenimentele, din răutate și curiozitate, în același timp: o forță perversă, polimorfă, căreia îi făcea plăcere să privească întregul spectacol. O entitate înapoiată, infantilă, bucurându-se de ceea ce se întâmpla. M-a zdrobit ca pe-o insectă cu picioare strâmbe, își spuse el. Un gândac ce nu face altceva decât să se târască pe pământ. Și care nu poate să zboare ori să scape niciodată, ci doar să coboare pas cu pas în locul unde totul este răvășit și scârbos. În lumea morții, pe care o entitate perversă a încurajat-o cu obiceiurile ei murdare. Lucrul pe care noi îl numim Pat...
― Ai cheia de la cameră? întrebă Pat. Gândește-te ce îngrozitor te-ai simți să ajungi până la etajul doi și să descoperi că ai pierdut cheia și nu poți intra în cameră...
― O am.
Se scotoci prin buzunare. Haina i se rupse, căzând în zdrențe de pe el. Din buzunarul cel mai de sus, cheia alunecă pe podea. Se ros¬togoli două trepte mai jos, acolo unde Joe n-o putea ajunge.
― Þi-o dau eu, rosti brusc Pat.
Trecând în grabă pe lângă el, înhăță cheia, o ridică spre lumină, cercetând-o cu atenție, apoi se întoarse și o așeză pe balustradă, în capul scărilor.
― Uite-o aici, zise ea, poți s-o iei când termini de urcat. Va fi re-compensa ta. Camera e parcă pe stânga, cam a patra ușă de pe coridor. O să trebuiască să te miști încetișor, dar îți va fi mult mai ușor o dată ce ai urcat scara. Când n-o să mai fii nevoit să te cațeri.
― Văd, spuse el. Cheia. Și capătul. Pot vedea capătul scării.
Cu amândouă mâinile încleștate de balustradă, se trase în sus, ur¬când trei trepte deodată, într-un efort agonizant. Simți cum îi seacă puterile; greutatea ce-l apăsa crescu, frigul se înteți și esența propriei sale ființe se subție. Dar...
Ajunsese pe palier.
― Adio, Joe! zise Pat. Se aplecă spre el, îngenunchind puțin ca să-i poată vedea fața. Doar nu vrei ca Don Denny să dea buzna în camera ta, nu-i așa? Doctorul n-o să-ți fie de nici un ajutor. Prin ur¬mare, am să-i spun c-am chemat un taxi și că acum ești în drum spre spital. În felul ăsta, nimeni n-o să te mai deranjeze. O să poți fi absolut singur. De acord?
― Da, șopti el.
― Poftim cheia! Ii puse în palmă obiectul de metal rece, închizându-i pumnul în jurul lui. Sus fruntea ― cum spun cei de-aici, din 1939. Și nu te mai lăsa amăgit de orice ― o altă vorbă a lor.
Se ridică în picioare și de îndreptă; o clipă rămase locului, pri-vindu-l pe Joe cu atenție, după care porni pe coridor, către lift. O văzu apăsând pe buton și așteptând; văzu ușile dându-se la o parte, apoi Pat dispăru.
Strângând cheia cât îl țineau puterile, Joe se ridică împleticin-du-se, până ajunse într-o poziție ghemuită; se rezemă clătinându-se de peretele coridorului, apoi o luă la stânga și începu să meargă pas cu pas, continuând să se sprijine de perete. Beznă, se gândi. Coridorul e neluminat. Închise ochii, îi deschise, clipi. Transpirația de pe față încă-l orbea, îl ustura; nu putea spune dacă într-adevăr coridorul era întunecat sau dacă nu cumva vederea lui slăbise.
Până să ajungă la prima ușă, mersul i se transformase în târât; își lăsă capul pe spate, încercând să distingă numărul camerei. Nu, nu-i asta. Continuă să se târască.
Când găsi ușa pe care-o căuta, fu nevoit să se ridice în picioare, proptit de perete, pentru a băga cheia în broască. Efortul îl dădu gata. Căzu, cu cheia încă în mână; capul i se izbi de ușă și Joe se prăbuși pe spate, pe mocheta îmbâcsită de praf, mirosind a vechi, a uzat și a moarte înghețată. Nu sunt în stare să intru în cameră, își dădu el seama. Nu mă pot ridica.
Dar trebuia. Aici, afară, putea fi văzut.
Apucând clanța-buton cu amândouă mâinile, se ridică iarăși în picioare. Lăsându-se cu toată greutatea corpului pe ușă, pipăi tremu¬rând în căutarea broaștei; așa, de îndată ce va răsuci cheia și ușa se va deschide, va cădea în interior. Și-atunci, se gândi, dacă voi putea să-nchid ușa după mine și s-ajung până la pat, totul se va termina.
Încuietoarea scoase un scrâșnet. Limba de metal se retrase în locașul ei. În clipa următoare, ușa se deschise și Joe căzu cu fața înainte și mâinile întinse. Podeaua părea că se ridică spre el; deosebi desenele de pe covor ― spirale și motive florale, colorate în roșu și auriu, roase până la urzeală și lustruite; culorile se decoloraseră și, în vreme ce Joe lovea podeaua, aproape fără durere, își spuse: camera asta e foarte veche. În momentul construirii clădirii, probabil c-au folosit drept as¬censor o cușcă deschisă. Așa că liftul pe care l-am văzut eu, își spuse, era cel inițial. Originalul.
Zăcu o vreme întins pe podea, apoi, ca și cum l-ar fi chemat ci¬neva, ca și cum I-ar fi silit să se miște din loc, tresări. Se ridică în genunchi, își puse mâinile în față, cu palmele desfăcute... mâinile mele, gândi; Dumnezeule, mâini ca de pergament, galbene și osoase, precum târtița unui curcan fript. O piele casantă, nu ca pielea de om; vârfuri de pene, de parc-aș fi regresat milioane de ani spre ceva care zboară și înoată, folosindu-și pliurile pielii drept pânză.
Deschizând ochii, căută patul din priviri; se chinui să-l identifice. Zări o fereastră îndepărtată, de mari dimensiuni, lăsând să pătrundă, prin țesătura perdelelor, o lumină cenușie... O masă de toaletă urâtă, cu picioare înalte și subțiri... Apoi, în sfârșit, patul ― cu tăbliile me¬talice împodobite cu bile de aramă la capete, îndoit și asimetric, ca și cum ani întregi de folosință i-ar fi răsucit fierăria și i-ar fi curbat scheletul din lemn lustruit. Chiar și-așa, vreau să ajung în el, își spuse; se îndreptă într-acolo, alunecă și se târî mai departe prin cameră.
Atunci văzu o persoană așezată într-un fotoliu. Stătea acolo, cu fața la el; un spectator ce nu scosese nici un cuvânt, dar care acum se ridică și veni repede spre el.
Era Glen Runciter.
― N-am putut să te-ajut să urci scara, spuse Runciter, cu o ex¬presie gravă pe fața lui cam greoaie. Ea m-ar fi văzut. Ca să fiu cinstit, mi-a fost teamă că te va însoți până-n cameră și-atunci am fi avut necazuri, pentru că ea...
Se întrerupse, se aplecă și-l ridică pe Joe în picioare, ca și cum acesta n-ar mai fi cântărit nimic sau ca și cum toate constituentele sale materiale ar fi dispărut.
― O să vorbim despre asta mai târziu. Vino!
Îl cără pe Joe, ținându-l sub braț, până în partea cealaltă a camerei ― nu către pat, ci până la fotoliul în care stătuse el însuși mai înainte.
― Poți să mai reziști câteva secunde? întrebă Runciter. Vreau să încui ușa. Pentru cazul în care Pat s-ar răzgândi.
― Da, răspunse Joe.
Din trei pași mari, Runciter ajunse la ușă, o închise, puse zăvorul, apoi se întoarse imediat la Joe. Trăgând un sertar de la toaletă, scoase dinăuntru un tub de spray cu dungi de culoare deschisă, întruchipând litere în relief, ce-i făceau și mai frumoasă suprafața strălucitoare.
― Ubik, explică Runciter; agită cu putere spray-ul, apoi îl îndreptă spre Joe. Nu-mi mulțumi pentru asta, adăugă el și pulveriză substanța de la stânga la dreapta, mult timp; aerul scânteie și tremură, ca și cum niște particule strălucitoare ar fi fost brusc eliberate, ori ca și cum energia soarelui se concentrase în acea cameră de hotel, veche și uzată.
― Te simți mai bine? Substanța ar trebui să acționeze asupra ta imediat; deja ar trebui să obții o reacție.
Îl privi pe Joe cu o expresie îngrijorată.



Pentru a putea păstra aroma mâncării, este nevoie de mai multe pungi; este nevoie, așadar, de înveli¬șul de plastic Ubik ― de fapt, patru straturi într-unui singur. Păstrează prospețimea alimentelor, ferindu-le de aer și umezeală. Urmăriți, vă ru¬găm, această demonstrație...

PAISPREZECE

― AI O ÞIGARÃ? întrebă Joe.
Vocea îi tremura, dar nu din cauza oboselii. Nici din cauza fri¬gului. Amândouă dispăruseră. Sunt încordat, își spuse. Dar nu sunt muribund. Acest din urmă proces a fost oprit de spray-ul Ubik.
Exact cum spusese Runciter că se va întâmpla, în reclama de la televizor, își aminti el. Că dacă voi reuși să găsesc spray-ul, voi fi în siguranță; Runciter promisese asta. Dar, se gândi posomorât, a fost nevoie de mult timp. Și era cât pe-aci să eșuez.
― Am, dar fără filtru, răspunse Runciter. În epoca asta, înapoiată și inutilă, încă nu au așa ceva. Îi întinse lui Joe un pachet de Camei. O să ți-o aprind eu, se oferi el. Scăpără un băț de chibrit și i-l întinse.
― E proaspătă, remarcă Joe.
― Oh, la dracu', doar abia le-am cumpărat de jos, de la tutungerie. Am avansat mult în toată afacerea. Stadiul de lapte prins și țigări vechi e acum complet depășit. Rânji fără pic de veselie, cu ochii săi reci și plini de hotărâre nereflectând nici un pic de lumină. Ne aflăm în interiorul fenomenului, spuse el, nu în afara lui. E o diferență...
Își aprinse, la rându-i, o țigară; lăsându-se pe spate, fuma în tă¬cere, păstrându-și în continuare expresia morocănoasă. Și obosită, își zise Joe. Dar nu genul de oboseală pe care-l resimțise el...
― Poți să-i ajuți și pe ceilalți din grup? întrebă.
― Am un singur tub de spray Ubik. Cea mai mare parte din con¬ținutul lui a trebuit să-l folosesc cu tine. Gesticulă, cuprins de indig¬nare; degetele i se încleștau și se desfăceau convulsiv, într-un tremur de furie imposibil de stăpânit. Puterea mea de a schimba lucrurile aici este limitată, continuă el. Am făcut tot ce-am putut. Capul îi tresăltă, în vreme ce ridica ochii pentru a se uita Ia Joe. V-am oferit, tuturor, măcar o mică șansă, în toate modurile posibile. Mi-am folosit la ma¬ximum capacitățile. Și rezultatul? Al naibii de puțin. Aproape nimic.
Căzu într-o tăcere meditativă, mocnită.
― Graffiti-urile acelea de pe pereții toaletei, spuse Joe. Scriai că noi suntem morți, iar tu viu.
― Eu sunt viu, se răsti Runciter.
― Și-atunci noi, ceilalți, am murit?
După o lungă pauză, Runciter răspunse:
― Da.
― Dar în reclama de la TV...
― Reclama avea ca scop să vă determine să luptați. Să găsiți Ubik. Ea v-a incitat să-l căutați, apoi ați continuat și singuri. Am încercat de mai multe ori să vi-l procur eu, dar știți de ce n-a mers; Pat nu înceta să antreneze pe toată lumea în trecut ― a acționat asupra noastră cu acel talent al ei. De fiecare dată a făcut ca Ubik să regreseze și astfel să devină inutilizabil. În ce mă privește, adăugă Runciter, am profitat de aceste ocazii doar ca să vă transmit fragmente de mesaje. Aținti spre Joe arătătorul lui gros, gesticulând cu multă hotărâre. Da-ți-vă seama cu ce a trebuit să mă lupt. Acea forță care v-a luat în stă¬pânire unul câte unul, omorându-vă pe rând. Sincer, mi se pare de mirare că am reușit să fac tot ce-am făcut...
― Când ți-ai dat seama ce se întâmplă? întrebă Joe. Ai știut dintotdeauna? Chiar de la început?
― „Început", repetă ironic Runciter. Ce vrea să însemne asta? To¬tul a pornit cu luni, sau poate cu ani în urmă; Dumnezeu știe cât timp le-a luat lui Hollis, Pat Conley, S. Dole Melipone și G. G. Ashwood să pună la cale amănuntele loviturii lor. Și lucrurile s-au petrecut așa cum au plănuit ei. Am fost atrași într-o capcană pe Lună. Am lăsat-o să vină cu noi pe Pat Conely, o femeie pe care n-o cunoșteam, o putere pe care n-am înțeles-o ― și pe care e posibil ca nici Hollis să n-o înțeleagă. Un talent având legătură cu inversarea cursului timpului; nu înseamnă, strict vorbind, o călătorie în timp... de exemplu, ea nu poate merge în viitor. Într-un anumit sens, nu se poate duce nici în trecut ― ceea ce face, după cât pot eu să pricep, este să pornească o contrarevoluție care dezvăluie stadii anterioare inerente în configu¬rația materiei. Dar asta o știți; tu și Al v-ați dat seama... Scrâșni din dinți, furios. Al Hammond... ce pierdere! Însă n-am putut întreprinde nimic; atunci nu puteam interveni așa cum am făcut-o acum.
― Și de ce acum poți? întrebă Joe.
― Pentru că aceasta e limita cea mai îndepărtată în trecut unde ea ne poate duce, răspunse Runciter. Sensul normal al timpului a fost deja restabilit; acum ne deplasăm iarăși din trecut prin prezent către viitor. În mod evident, și-a forțat la maxim talentul. 1939 ― aceasta este limita. În clipa de față, puterea ei nu mai acționează. Și de ce nu? A îndeplinit tot ce i-a cerut Ray Hollis să ne facă.
― Câți oameni au fost afectați?
― Doar noi, cei aflați pe Lună, în camera subterană. Nici măcar Zoe Wirt. Pat poate controla întinderea câmpului creat de ea. În ce privește modul cum au fost percepute evenimentele de către restul lu¬mii, e simplu: grupul nostru a plecat pe Lună și acolo a fost distrus de o explozie accidentală; ne-au pus pe toți în containere, grație în¬datoritorului Stanton Mick, dar n-a putut fi stabilit nici un contact cu noi ― n-au acționat suficient de repede.
― Dar de ce n-a fost de ajuns explozia bombei? întrebă Joe.
Ridicând din sprâncene, Runciter îl privi atent.
― De ce s-o mai folosească și pe Pat Conely? continuă Joe. Sim¬țea, chiar și în starea lui de oboseală și slăbiciune, că ceva nu e în regulă. Nu exista nici un motiv pentru a porni toată această poveste cu regresiunea temporală, această întoarcere a noastră în timp, până în 1939. Nu servește la nimic.
― Iată o observație interesantă, zise Runciter; clătină încetișor din cap, cu o expresie de încruntare pe fața aspră, împietrită. Va trebui să meditez la asta. Dă-mi un scurt răgaz.
Merse până la fereastră, unde rămase în picioare, privind cu aten¬ție magazinele de pe cealaltă parte a străzii.
― Ceea ce mă șochează, spuse Joe, este faptul că părem a ne con¬frunta cu o forță mai curând malignă decât deliberată. Ca și cum ci¬neva ar încerca nu atât să ne ucidă sau să ne anihileze fizic ori să ne elimine ca organizație de prudență, cât mai ales... Rămase pe gânduri; aproape că găsise explicația. O entitate iresponsabilă care se amuză de ceea ce ne face. Felul în care ne ucide unul câte unul... N-ar fi avut nevoie să prelungească toate astea. Nu mi se pare a fi câtuși de puțin stilul lui Ray Hollis; el omoară pe loc, cu sânge rece. Și din ceea ce știu despre Stanton Mick...
― E Pat. Ea este, îl întrerupse Runciter; se întoarse de la fereastră. Din punct de vedere psihologic, e o sadică. Genul care smulge aripile muștelor. Ori se joacă, după chef, cu viețile noastre.
Rămase în așteptare, urmărind reacția lui Joe.
― Mie mi se pare mai degrabă ca un copil, spuse acesta.
― Dar uită-te la Pat Conley; este geloasă și răuvoitoare. A dobo¬rât-o mai întâi pe Wendy, din pricina unei animozități sentimentale. Adineaori, te-a urmărit în timp ce urcai scările și a făcut-o de plăcere; de fapt, s-a distrat copios.
― De unde știi asta? întrebă Joe. Tu m-așteptai aici, în cameră, gândi el; nu puteai să vezi scena. Și... cum de-a știut Runciter că el va veni tocmai în această cameră?
Oftatul lui Runciter se transformă într-un șuierat răgușit, în timp ce recunoștea:
― Nu ți-am povestit totul. De fapt... Tăcu, își mușcă violent buza de jos, apoi continuă brusc: Ceea ce ți-am spus nu e tocmai adevărat. Relația mea cu această lume în regresie este diferită de a voastră. Ai perfectă dreptate: știu prea multe. Asta pentru că eu mă aflu aici ve¬nind din exterior, Joe.
― Manifestările tale, zise Joe.
― Întocmai. Mă proiectez în acest univers de colo-colo. În locuri și momente strategice. Ca în cazul contravenției de circulație. Sau al Farmaciei lui Archer...
― Apariția ta în reclama de la TV n-a fost o înregistrare, spuse Joe. Era în direct.
Runciter încuviință din cap, fără tragere de inimă.
― De ce această diferență între situația ta și-a noastră? întrebă Joe.
― Chiar vrei să știi?
― Da.
Se pregăti, știind deja ce-avea să audă.
― Eu nu sunt mort, Joe. Graffiti-urile spuneau adevărul. Vă aflați cu toții în containerele crionice, iar eu... Runciter vorbea cu dificul¬tate, fără să se uite la Joe. Eu mă găsesc într-un salon de consultații la Moratoriumul Preaiubitei Frății. Sunteți cu toții interconectați, con¬form instrucțiunilor mele; păstrați laolaltă, ca grup. Mă aflu aici în¬cercând să iau legătura cu voi. De asta spun că sunt în exterior; de aceea și manifestările mele, cum le numiți voi. A trecut aproape o săptămână de când încerc să vă activez pe toți la stadiul de semi-viață, dar... nu prea merge. Vă stingeți unul după altul.
― Și cu Pat Conley ce este? se interesă Joe, după o pauză.
― Mda, e împreună cu voi, în semi-viață; interconectată cu restul grupului.
― Regresiunile temporale se datorează talentului ei? Sau degene¬rării normale care însoțește procesul de semi-viață?
Încordat, aștepta răspunsul lui Runciter; totul, după cum își dădea seama, depindea de acest răspuns.
Runciter pufni, se strâmbă, apoi răspunse cu glas răgușit:
― Degenerării normale. Ella a cunoscut-o și ea. Toți cei ce intră în semi-viață trec prin asta.
― Minți, șuieră Joe. Avea senzația unui cuțit care-l spintecă.
Runciter îl privi drept în față:
― Dumnezeule, Joe, ți-am salvat viața! Am reușit să ajung până la tine și să te readuc în starea de semi-viață activă ― de-acum încolo, vei dura probabil o perioadă nedefinită. Dacă nu te-aș fi așteptat în camera asta de hotel, în care ai intrat pe brânci, atunci... la naiba; în fine, ascultă-mă, fir-ar să fie... dacă n-aș fi fost eu, până acum erai întins în patul ăsta desfundat, mort de-a binelea. Sunt Glen Runciter; sunt patronul vostru și cel care luptă să vă salveze viețile; singurul din lumea reală care încearcă pentru voi ceva...
Continua să-l fixeze pe Joe, cu indignare și surprindere. O sur¬prindere uluită, ca și cum nu reușea să înțeleagă ce se petrece.
― Fata aia, Pat Conley, zise Runciter, te-ar fi omorât așa cum i-a omorât pe...
Tăcu brusc...
Joe continuă:
― ... așa cum i-a omorât pe Wendy și pe Al, pe Edie Dorn, Fred Zafsky și ― la ora asta ― probabil că și pe Tito Apostos.
Cu voce joasă, dar clară, Runciter zise:
― Situația e foarte complexă, Joe. Nu admite niște răspunsuri sim¬ple.
― Tu nu cunoști răspunsurile, replică Joe. Asta e problema. Ai fabricat răspunsurile; a trebuit să le inventezi pentru a-ți explica pre¬zența aici. Toate aparițiile tale, așa-numitele manifestări...
― Eu nu le spun așa. Tu și cu Al le-ați botezat astfel. Nu mă în¬vinuiți pe mine pentru ceea ce voi doi...
― Nu știi nimic în plus față de mine, spuse Joe, despre ce ni se întâmplă și cine ne atacă. Glen, nu poți să ne lămurești contra cui lup¬tăm pentru că nu știi.
― Știu că sunt viu, zise Runciter; știu că stau în acest salon de consultație de la moratoriu.
― Dar trupul tău din coșciug? întrebă Joe. Aici, în Des Moines, la Capela Bunului Păstor. Te-ai uitat la el?
― Nu, zise Runciter, dar nu e cu adevărat...
― Se zbârcise, îl întrerupse Joe. Își pierduse consistența, întocmai ca acelea ale lui Wendy și Al și Edie ― și, peste puțină vreme, al meu. Era exact la fel și pentru tine; nici mai bine nici mai rău.
― În cazul tău am adus... Din nou, Runciter amuți; o expresie greu de descifrat apăru pe chipul lui; un amestec de teamă, intuiție și... dar Joe nu putea spune ce altceva. Ti-am adus Ubik, sfârși el.
― Ce este Ubik? întrebă Joe.
Nici un răspuns din partea lui Runciter.
― Prin urmare, nici asta nu știi, constată Joe. Nu știi ce este sau de ce acționează. Nu știi nici măcar de unde vine.
După o pauză lungă, dureroasă, Runciter recunoscu:
― Ai dreptate, Joe. Perfectă dreptate. Cu gesturi tremurate, își aprinse o nouă țigară. Dar e adevărat că am vrut să-ți salvez viața. La naiba, aș vrea să vă salvez pe toți.
Þigara îi alunecă printre degete; căzu, rostogolindu-se pe podea. Cu un efort, Runciter se aplecă s-o ridice. Pe fața lui se putea citi o nefericire extremă. Aproape disperare.
― Noi suntem băgați până-n gât în chestia asta, zise Joe, iar tu stai acolo, în salonul de consultații, și nu poți să faci nimic; nu poți să pui capăt acestei stări de lucruri.
― Așa e, încuviință Runciter.
― Suntem în semi-viață, continuă Joe, dar mai există ceva aici. Un element nefiresc pentru cei aflați în container. Așa cum ghicise Al, acționează două forțe; una care ne ajută, alta care ne distruge. Tu colaborezi cu forța sau entitatea sau persoana care încearcă să ne ajute. De la ea ai Ubik-ul.
― Da.
― Deci nimeni dintre noi nu știe cine ne distruge, nici cine ne pro-tejează, tu, de asemenea, habar n-ai. Poate că e vorba de Pat...
― Cred că da, acceptă Runciter. Cred că ea e dușmanul vostru.
― S-ar putea, zise Joe. Dar eu nu cred.
Așa cum nu cred, își spuse, că i-am întâlnit față în față, până acum, nici pe inamicul, nici pe aliatul nostru. Dar cred c-o vom face. În scurt timp vom ști cine sunt aceștia.
― Ești sigur, îl întrebă el pe Runciter, absolut sigur că tu ești sin¬gurul care ― fără nici o urmă de îndoială ― ai supraviețuit exploziei? Gândește-te bine, înainte de a răspunde.
― Cum spuneam, Zoe Wirt...
― Eu vorbeam de noi, i-o tăie Joe. Zoe Wirt nu se află împreună cu grupul nostru, în acest segment temporal. S-o luăm, de pildă, pe Pat Conley...
― Pat a avut pieptul complet zdrobit. A murit din cauza șocului și a unui plămân strivit, cu multiple leziuni interne, ficatul distrus și un picior rupt în trei locuri. Fizic vorbind, se află la vreo patru pi¬cioare distanță de tine; corpul său, vreau să spun.
― Și ceilalți? Sunt cu toții aici, în Moratoriumul Preaiubitei Frății?'
― Da, răspunse Runciter. Cu o singură excepție; Sammy Mundo. El a suferit o puternică leziune cerebrală și a intrat într-o comă din care doctorii spun că nu-și va mai reveni niciodată. Scoarța cere¬brală...
― Atunci înseamnă că e viu. N-a fost supus congelării, deci nu e aici.
― Eu nu l-aș numi „viu", l-au făcut encefalogramă după encefalogramă; nici urmă de activitate cerebrală. E o legumă, nimic mai mult. Fără personalitate, fără mișcare, fără conștiință ― în creierul lui Mundo nu se petrece nimic, nici cel mai mic lucru.
― Prin urmare, zise Joe, nu te-ai gândit ― firesc ― să pomenești despre asta.
― Am făcut-o acum.
― Numai când te-am întrebat în mod special. Rămase pe gânduri. Cât de departe de noi e? Se află în Zurich?
― Da, la spitalul Cari Jung. Cam la un sfert de milă distanță de acest moratoriu.
― Închiriază un telepat, spuse Joe. Sau folosește-l pe G.G. Ashwood. Pune să fie sondat.
Un băiat, își zise el. Împrăștiat și necopt la minte. O personalitate crudă, neformată, plină de ciudățenii. Asta trebuie să fie. S-ar potrivi cu încercările noastre actuale, cu evenimentele acestea capricioase și contradictorii. Aripile smulse, apoi puse la loc. Restaurările tempo¬rale, ca în cazul meu, în camera asta de hotel, după ce-am urcat scă¬rile. Runciter oftă.
― Am făcut-o deja. În cazuri de afecțiune cerebrală, de genul celei de față, este practică obișnuită încercarea de a lua legătura cu persoana respectivă pe cale telepatică. Nici un rezultat însă; nimic. Nici un fel de activitate la nivelul lobului frontal. Îmi pare rău, Joe.
Clătină din capul masiv, în semn de simpatie, cu o mișcare ase-mănătoare unui tic nervos; era vizibil că împărtășea dezamăgirea lui Joe.


Scoțând din ureche discul de plastic al receptorului, Glen Run¬citer rosti în microfon:
― O să mai stau de vorbă cu tine, mai târziu.
Lăsă apoi jos tot aparatul de comunicare, se ridică țeapăn de pe scaun și rămase o clipă cu privirea fixată pe silueta învelită în gheață, imobilă și cețoasă, a lui Joe Chip, care se odihnea în coșciugul său de plastic transparent. Drept și tăcut, cum avea să fie pentru eternitate.
― M-ați sunat, domnule? Herbert Schoenheit von Vogelsang dădu buzna în salonul de consultații, umilindu-se aidoma unui lingușitor medieval. Să-l pun pe domnul Chip la loc, împreună cu ceilalți? Ați reușit, domnule?
― Am reușit, zise Runciter.
― Ați putut să-l...
― Da, l-am contactat normal. De data asta ne-am putut auzi unul pe celălalt foarte bine. Își aprinse o țigară; trecuseră ore de când o fumase pe ultima, într-un moment liber; acum, efortul prelungit și intens de a intra în legătură cu Joe Chip îl epuizase. Aveți prin apropiere vreun distribuitor de amfetamine? îl întrebă el pe proprietarul moratoriumului.
― Pe culoar, cum ieșiți din sala de consultații, arătă cu degetul ultraamabila creatură.
Părăsind încăperea, Runciter se apropie de automat, introduse o monedă, apăsă pe butonul corespunzător medicamentului ales și un mic obiect familiar căzu zăngănind din fanta aparatului.
Pilula îl făcu să se simtă mai bine. Apoi însă, gândul îi zbură la întâlnirea de peste două ore cu Len Niggelman și se întrebă dacă va reuși s-o scoată la capăt cu bine. S-au întâmplat prea multe, hotărî el. Nu sunt pregătit să-mi întocmesc raportul către Societate; o să tre¬buiască să-l sun pe Niggelman și să-i cer o amânare.
Folosind un videofon public, îl chemă pe Niggelman din Con¬federația Nord-Americană.
― Len, zise el, astăzi nu mai pot să fac nimic. Am petrecut ulti¬mele douăsprezece ore încercând să intru în legătură cu angajații mei din containere și sunt dărâmat. Are ceva dac-o lăsăm pe mâine'?
― Cu cât îți vei prezenta mai repede raportul oficial, cu atât vom putea grăbi începerea acțiunii împotriva lui Hollis. Avocații mei au pregătit dosarul și ard de nerăbdare să-l depună în instanță, răspunse Niggelman.
― Ei cred că pot angaja o procedură civilă?
― Și civilă, și penală. Au vorbit la New York, cu procurorul dis¬trictului. Dar până când tu nu ne faci un raport oficial, legalizat de notar...
― Mâine, promise Runciter. După ce-o să dorm un pic. Afurisitele astea de evenimente aproape că m-au dat gata.
Pierderea oamenilor mei cei mai buni, își spuse. Și, în special, a lui Joe Chip. Ce lovitură pentru firmă! Nu ne vom putea relua ac¬tivitatea decât peste luni sau ani de zile. Dumnezeule, gândi, de unde să găsesc alți inerțiali în locul celor pe care i-am pierdut? Și de unde să mai iau alt tester de talia lui Joe?
― Bineînțeles, Glen, se declară de acord Niggelman. Ia-ți o noapte bună de somn și ne întâlnim mâine, în biroul meu, să zicem la ora Zece, după ora New York-ului.
― Mersi, spuse Runciter. Închise, apoi se aruncă greoi pe o ca¬napea de plastic roz, aflată în fața videofonului, de cealaltă parte a coridorului. Nu pot găsi un alt tester ca Joe, își zise. Adevărul este că s-a teminat cu Runciter Associates.
Patronul moratoriumului își făcu iarăși una dintre inoportunele sale apariții.
― Pot să vă ajut cu ceva, domnule Runciter? O ceașcă de cafea? O altă amfetamină, cu efect pentru douăzeci și patru de ore? Am câ¬teva în birou; dacă luați, veți rămâne treaz cel puțin toată noaptea...
― Cel puțin toată noaptea am de gând să dorm, zise Runciter.
― Atunci ce-ați spune de...
― Cară-te, mârâi Runciter.
Proprietarul moratoriumului o șterse grăbit, lăsându-l singur. De ce a trebuit să aleg tocmai locul ăsta? se întrebă Runciter. Presupun că din pricina prezenței aici a Ellei. La urma urmelor, este cea mai bună instituție de felul ei; iată de ce se află aici Ella și, ca atare, toți ceilalți. Când te gândești la ei, reflectă Runciter, toți acești oameni care nu cu multă vreme în urmă se găseau de partea asta a coșciu¬gului... Ce catastrofă!
Ella, își spuse, aducându-și aminte. Mai bine as mai vorbi cu ea câteva clipe, s-o țin la curent cu mersul lucrurilor. În fond, așa i-am și promis.
Ridicându-se în picioare, porni în căutarea proprietarului mora-toriumului.
Oare și acum o să dau peste afurisitul ăla de Jory? se întrebă. Sau o să fiu capabil să țin legătura cu Ella suficient de mult timp ca să-i povestesc ce mi-a spus Joe? Devine atât de dificil acum să co¬munici cu ea, de când acest Jory crește și se extinde și se hrănește cu Ella, dar poate și cu alții aflați aici, în semi-viață.
Moratoriumul ar trebui să facă ceva în privința lui; Jory e un pe¬ricol pentru toți cei de-aici. De ce-l lasă să continue? se întrebă Run¬citer.
Și tot el se gândi: poate pentru că nu-I pot opri.
Poate că n-a mai existat niciodată un semi-viu de genul lui Jory...



S-ar putea să-mi miroasă gura urât, Tom? Păi, Ed, dacă-ți faci griji din pricina asta, încearcă noua pastă de dinți Ubik, cu spuma ei având o puternică acțiune bactericidă ― per¬fect inofensivă atunci când este folo¬sită conform instrucțiunilor.

CINCISPREZECE

UȘA vechii camere de hotel se deschise larg, izbindu-se de pe¬rete. Don Denny, însoțit de un bărbat între două vârste, cu aer com¬petent și părul grizonat tuns cu îngrijire, își făcu apariția în încăpere. Fața lui arăta neliniștită și încordată. Denny întrebă:
― Cum te simți, Joe? De ce nu te-ai culcat? Pentru numele lui Dumnezeu, urcă-te în pat!
― Vă rog să vă întindeți, domnule Chip, spuse doctorul, așezân-du-și trusta pe o noptieră și deschizând-o. Iritarea și dificultățile res¬piratorii sunt însoțite de dureri? Se apropie de pat ținând în mână un stetoscop demodat și un tensiometru greoi și complicat. Aveți ante¬cedente cardiace, domnule Chip? Dar tatăl sau mama dumneavoastră? Descheiați-vă la cămașă, vă rog! Trase un scaun de lemn lângă pat și luă loc, așteptând.
― Mă simt mai bine acum, zise Joe.
― Lasă-l să-ți asculte inima, îi ceru laconic Denny.
― Bine. Joe se întinse pe pat și-și deschise cămașa. Runciter a reu¬șit să ajungă până la mine, îi spuse el Iui Denny. Suntem cu toții în containere; el se află de cealaltă parte și încearcă să ia legătura cu noi. Altcineva însă încearcă să ne facă rău. Nu Pat a făcut totul ― sau, în tot cazul, nu singură. Nici ea, nici Runciter nu știu ce se întâmplă. L-ai văzut pe Runciter când ai deschis ușa?
― Nu, zise Denny.
― Stătea pe un scaun, în capătul opus al camerei, arătă Joe. Acum vreo două, trei minute... „Îmi pare rău, Joe" ― ăsta a fost ultimul lucru pe care mi l-a spus, apoi a întrerupt contactul, a încetat comunicarea și a dispărut pur și simplu. Uită-te pe toaletă și vezi dacă a lăsat tubul de spray Ubik...
Denny căută, apoi ridică în lumină recipientul strălucitor.
― Uite-l. Dar pare gol.
Îl scutură.
― Aproape gol, zise Joe. Pulverizează asupra ta ce-a mai rămas. Haide, dă-i drumul!
Făcut un gest larg cu brațul.
― Vă rog să nu mai vorbiți, domnule Chip, spuse doctorul, ascultându-l cu stetoscopul. Suflecă apoi mâneca de la cămașa lui Joe și începu să-i înfășoare în jurul brațului pânza cauciucată gonflabilă, pregătindu-se să-i ia tensiunea.
― Cum stau cu inima? întrebă Joe.
― Aparent normal, răspunse doctorul. Cu toate că bate un pic prea repede.
― Vezi? îi zise Joe Iui Don Denny. Mi-am revenit.
― Ceilalți sunt pe moarte, Joe, replică Denny.
Pe jumătate ridicându-se de la locul Iui, Joe exclamă:
― Toți?
― Toți care-au mai rămas.
Þinea în mână atomizorul, fără să-l folosească.
― Și Pat? întrebă Joe.
― Când am coborât din ascensor, am găsit-o aici, pe palier. Toc¬mai fusese atinsă de regresiune. Părea extraordinar de uimită; ca și cum nu-i venea să creadă. Așeză spray-ul la locul lui. Bănuiesc că era convinsă că ea face totul. Cu talentul ei.
― Așa este, zise Joe. Exact asta gândea. Dar... de ce nu folosești spray-ul?
― La naiba, Joe, oricum o să murim. Și tu, și eu știm asta. Își scoase ochelarii cu ramă de os și se frecă la ochi. După ce-am văzut în ce stare era Pat, m-am dus și în celelalte camere și-atunci i-am vă¬zut pe toți. Tot grupul nostru. De asta ne-a trebuit atâta timp să ajun¬gem aici; l-am pus pe doctorul Taylor să-i examineze. Nu mi-a venit să cred că se vor prăbuși atât de repede. Accelerația a devenit al naibii de rapidă. Numai în ultima oră...
― Folosește Ubik, îi ceru Joe. Altfel, o să-l pulverizez eu asupra ta.
Don Denny apucă din nou tubul, îl agită, îndreptând spre sine duza.
― Bine, spuse el. Dacă asta-ți dorești... În fond, nu există nici un motiv să n-o fac. Dar... ăsta-i sfârșitul, nu-i așa? Vreau să spun... au murit cu toții, singurii care-am mai rămas suntem noi doi, iar efectul Ubik-ului asupra ta va dispărea după câteva ore. Și n-o să mai reușești să faci rost de un alt tub. Ceea ce mai lasă în viață un singur om. Pe mine...
Odată hotărârea luată, Denny apăsă pe butonul spray-ului; vapo¬rii strălucitori și fremătând, formați din particule metalice și luminoa¬se care dansau ca într-o aureolă, formară imediat un nor împrejurul lui. Don Denny dispăru, acoperit de acest halou de energie radiantă.
Încetând să-i mai ia tensiunea lui Joe, doctorul Taylor ridică pri¬virea să vadă ce se întâmplă. El și cu Joe se uitară cum vaporii erau pe cale să se condenseze; mici picături luceau pe covor, iar pe peretele din spatele lui Denny se scurgeau dâre luminoase.
Persoana ce stătea acolo, în mijlocul bălții de Ubik ce îmbibase mocheta uzată și murdară, nu era în nici un caz Don Denny.
Un adolescent slăbuț și insipid, cu ochi asimetrici ca niște nasturi negri, sub sprâncenele încâlcite. Purta un costum anacronic; cămașă albă impermeabilă, jeans și mocasini din piele. Haine de pe la jumă¬tatea secolului. Pe fața lui prelungă, Joe văzu un zâmbet, dar era unul strâmb, un pliu deformat care se transforma într-un rictus batjocoritor. Nimic nu se armoniza în trăsăturile lui; urechile aveau prea multe si¬nuozități pentru a se potrivi cu ochii chitinoși. Părul țepos se opunea firelor cârlionțate și dese ale sprâncenelor. Și nasul, își spuse Joe ― prea subțire, prea ascuțit, mult prea lung. Nici măcar bărbia nu se po¬trivea cu restul feței; era parcă cioplită cu dalta, o fisură adâncă ce părea să pătrundă până la os... Ca și cum, gândi Joe, în acel loc fabricantul creaturii se hotărâse să-i dea o lovitură, cu scopul de a o desfigura. Dar materialul fizic, substanța de bază fusese prea densă; băiatul nu se despicase în două. Exista, sfidând chiar și forța care-l construise; rânjea batjocoritor la orice, inclusiv la ea.
― Cine ești? întrebă Joe.
Adolescentul își frământă degetele ― un spasm menit în mod evi¬dent să-l împiedice să se bâlbâie.
― Câteodată mă numesc Matt, câteodată Bill, zise el. Dar cel mai adesea sunt Jory. Asta-i numele meu adevărat ― Jory.
În timp ce vorbea, lăsa vederii niște dinți cenușii și murdari. Și o limbă de culoarea unui vierme.


După o vreme, Joe întrebă:
― Unde e Denny? N-a intrat niciodată în această cameră, nu-i așa? Mort, gândi, împreună cu ceilalți.
― L-am mâncat pe Denny cu multă vreme în urmă, răspunse băia¬tul cu numele de Jory. Chiar la început, înainte ca ei să vină aici de Ia New York. Întâi am mâncat-o pe Wendy Wright. Denny a fost al doilea.
― Cum adică i-ai „mâncat"? zise Joe. În sensul propriu? se în¬trebă, cu un frison de repulsie; se simți invadat de o mișcare de recul, pe care de bine, de rău, reuși s-o ascundă.
― Am făcut ce fac de obicei, spuse Jory. E greu de explicat, dar o fac de atâta vreme cu o mulțime de oameni semi-vii. Le mănânc viața, ceea ce-a mai rămas din ea. Există foarte puțină în fiecare per¬soană, de aceea am nevoie de mulți indivizi. Înainte, așteptam să se afle în semi-viață de câtva timp, acum însă trebuie să-i mănânc ime¬diat. Asta dacă eu însumi vreau să continui să trăiesc. Dacă vii mai aproape de mine și asculți ― o să țin gura deschisă ― poți să le auzi vocile. Nu pe ale tuturor, dar măcar pe ale celor mâncați ultimii. Cei pe care-i cunoști. (Se scobi cu unghia între incisivii superiori, cu capul plecat într-o parte, în timp ce-l privea pe Joe, așteptându-i, în mod evident, reacția.) Nu ai nimic de spus? se interesă el.
― Tu ai început să-mi provoci moartea, adineauri, în hol...
― Eu, nu Pat. Pe ea am mâncat-o pe palier, lângă ascensor; după aceea i-am mâncat și pe ceilalți. În ce te privește, am crezut c-ai murit. (Învârti pe toate părțile spray-ul Ubik, pe care nu-l lăsase încă din mână.) Nu pricep ce-i chestia asta. Ce se află înăuntru și, mai ales, de unde și-l procură Runciter. (încruntă din sprâncene.) Dar ai drep¬tate; nu Runciter l-a fabricat. El se află în exterior. Or, obiectul ăsta provine de aici, din mediul nostru. E obligatoriu să fie așa, întrucât ― cu excepția cuvintelor ― nimic nu poate pătrunde până la noi, din afară.
Joe spuse:
― Deci nu-mi poți face nimic. Nu mă poți mânca, din pricina Ubik-ului.
― Nu pot să te mănânc pentru moment. Dar efectul Ubik-ului va dispărea...
― N-ai de unde să știi. Nici măcar nu știi ce este sau de unde vine.
Mă întreb dac-aș putea să te omor, gândi el. Băiatul cu numele de Jory părea să aibă o constituție delicată. Iată creatura care-a ucis-o pe Wendy, își spuse. Sunt acum față în față cu ea, așa cum știam că se va întâmpla în cele din urmă. Wendy, Al, adevăratul Don Denny... și toți ceilalți. A mâncat până și cadavrul lui Runciter din sicriul de la morgă; trebuie să mai fi existat vreun rest de activitate protofazonică reziduală în interiorul acestuia sau în apropiere ― oricum, ceva care-a atras-o.
― Domnule Chip, zise doctorul, n-am terminat să vă iau tensiunea. Vă rog să vă întindeți la loc, pe pat.
Joe îl privi fix, apoi întrebă:
― El nu te-a văzut transformându-te, Jory? N-a auzit ce-ai spus?
― Doctorul Taylor este un produs al minții mele, răspunse Jory. tot ce există în acest pseudo-univers.
― Nu te cred, îl provocă Joe. Și, adresându-se doctorului: L-ai auzit ce-a spus, nu-i așa?
Cu un pocnet ca de balon spart, doctorul dispăru.
― Vezi? zise Jory, cu un aer mulțumit.
― Și ce-ai de gând să faci după ce mă vei omorî? îl întrebă Joe pe băiat. Vei continua să menții această lume a anului 1939, acest pseudounivers, cum îl numești tu?
― Bineînțeles că nu. N-ar mai avea nici un rost.
― Atunci, totul e doar pentru mine. Acest întreg univers.
― Nu e foarte mare, spuse Jory. Un hotel din Des Moines. O stra¬dă dincolo de fereastră, cu câțiva trecători și niște mașini. Și poate două-trei clădiri risipite pe ici, colo; niște magazine pe trotuarul opus, pentru cazul în care te-ai uita afară, pe geam.
― Deci nu păstrezi nici New York-ul, nici Zürich-ul, nici...
― La ce bun? Acolo nu se află nimeni. Pretutindeni unde mergeați, tu și ceilalți membri ai grupului, construiam o realitate tangibilă, corespunzătoare așteptărilor voastre. Când ați zburat cu avionul de la New York până aici, am creat sute de mile de peisaj, oraș după oraș ― am găsit treaba asta extrem de obositoare. A trebuit să mănânc enorm de mult ca să reușesc. De fapt, acesta e motivul pentru care am fost nevoit să-i lichidez pe ceilalți atât de curând după sosirea voastră aici. Aveam nevoie să mă refac.
― Dar de ce 1939? se interesă Joe. De ce nu lumea noastră con-temporană, din 1992?
― Din cauza efortului pe care-l presupune; nu pot împiedica obiectele să regreseze. Ca să fac totul singur, era prea mult pentru mine. La început creasem universul lui 1992, după aceea însă lucru¬rile au început să se deterioreze. Monedele, frișca, țigările ― toate ace¬le fenomene pe care le-ai observat. Apoi Runciter a început să inter¬vină din exterior, făcându-mi sarcina și mai dificilă. De fapt, ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi amestecat. (Zâmbi cu șiretenie.) Dar nu mi-am făcut griji din pricina regresării temporale. Știam c-o să credeți că e din vina Iui Pat Conley. Ar fi părut că e talentul ei, pentru că acesta funcționează oarecum la fel. M-am gândit că poate voi, ceilalți, o veți omorî. M-aș fi bucurat să fie așa. (Rânjetul i se lăți și mai mult.)
― Ce rost mai are să păstrezi hotelul și strada pentru mine? întrebă Joe. Acum, când știu totul?
― Dar întotdeauna procedez așa...
Ochii lui Jory se măriră. Joe zise:
― Am să te ucid.
Păși către Jory cu mișcări prost coordonate, pe jumătate gata să cadă. Cu mâinile ridicate, se repezi asupra băiatului, încercând să-l înhațe de gât, căutând să-i zdrobească traheea.
Mârâind, Jory îl mușcă. Dinții mari ca niște lopeți se înfipseră adânc în mâna dreaptă a lui Joe. Rămaseră încleștați acolo și Jory, în timp ce ridica fruntea, săltă după sine și mâna lui Joe, pe care-o strângea între fălci. Îl privi fără să clipească și, mormăind, încercă să închidă maxilarele. Dinții se afundară și mai mult în carne, iar Joe simți cum durerea îi străbate întreg corpul. Mă mănâncă, își dădu el seama.
― Nu poți să faci asta, zise cu voce tare; îl lovi pe Jory peste nasul semănând cu un rât, pocnindu-l în mod repetat. Ubik te împiedică, urmă el, plesnindu-l pe Jory cu palma peste ochii răutăcioși. Nu poți să-mi faci nimic.
― Gârrh, mârr ― grohăi Jory, mișcându-și fălcile lateral, dintr-o parte într-alta, asemenea unei oi. Mestecând mâna Iui Joe, până când durerea deveni prea puternică pentru ca acesta s-o mai poată suporta. Îl izbi pe Jory cu picioarele. Dinții dădură drumul brațului; Joe se dădu înapoi clătinându-se, privind la sângele ce țâșnea din rănile lăsate de colții ca de spiriduș. Dumnezeule, își spuse, înspăimântat.
― Nu poți să-mi faci și mie, continuă el, ceea ce le-ai făcut celorlalți.
Dibuind pe pipăite spray-ul de Ubik, îl îndreptă către mâna ce devenise o rană sângerândă. Apăsă pe butonul roșu, de plastic, și un jet subțire de particule acoperi ca o peliculă transparentă carnea mușcată și sfâșiată. Durerea dispăru imediat. Sub ochii lui, rana se vindecă la iuțeală.
― Iar tu nu mă poți omorî, spuse Jory. Încă mai rânjea.
Joe spuse:
― Eu cobor.
Se îndreptă cu mers nesigur către ușa camerei și o deschise. Din¬colo de ea se întindea holul soios; porni înainte, avansând cu prudență, pas cu pas. Podeaua părea totuși solidă. Nici vorbă de o lume ireală sau contrafăcută.
― Să nu te îndepărtezi prea mult, strigă Jory din spatele lui. Nu pot să mențin coerentă o zonă prea mare. De exemplu, dacă te-ai urca într-una din mașinile alea și-ai merge mile întregi... În cele din urmă ai ajunge într-un loc unde totul încetează să mai existe. Și nu cred că ți-ar plăcea asta, așa cum nu mi-ar plăcea nici mie.
― Nu văd ce-aș avea de pierdut, zise Joe.
Ajunse Ia ascensor și apăsă pe butonul de comandă.
Jory strigă iarăși după el:
― Am necazuri cu ascensoarele. Sunt prea complicate. Poate c-ar trebui s-o iei pe scări.
După ce mai așteptă puțin, Joe renunță; urmând sfatul lui Jory, coborî pe scări ― aceleași trepte pe care le parcursese la venire, una câte una, într-un efort supraomenesc.
Ei bine, gândi el, iată una dintre cele două forțe aflate în acțiune; Jory este forța care ne distruge ― care ne-a distrus pe toți, cu excepția mea. În spatele lui nu se mai află nimic; el este sfârșitul. Oare o voi întâlni și pe cealaltă? Probabil că nu suficient de curând, încât să mai aibă vreo importanță, hotărî el. Își mai privi o dată mâna.
Complet vindecată...
Ajungând în holul de la intrare, se uită cercetător în jurul lui, exa-minând oamenii, apoi uriașul candelabru agățat pe plafon. În multe privințe, Jory făcuse o treabă foarte bună, în ciuda regresării la aceste forme perimate. Reală, gândi el, încercând podeaua cu piciorul. Nu mă pot împiedica să nu gândesc astfel.
Jory trebuie că are experiență, își zise. Trebuie să fi făcut asta de nenumărate ori.
Apropiindu-se de ghișeul recepției hotelului, îl întrebă pe funcțio¬nar:
― Aveți vreun restaurant pe care mi l-ați recomanda?
― În josul străzii, arătă recepționerul, oprindu-se din sortarea co-respondenței. Pe dreapta, cum vă duceți. Matadorul. Îl veți găsi ex¬celent, domnule.
― Sunt singur, spuse Joe, cuprins de un impuls subit. Hotelul nu¬mi poate oferi nimic? Nici o femeie?
― Nu acest hotel, domnule; nu ne ocupăm de proxenetism.
― Păstrați un hotel familial bun și curat, zise Joe.
― Așa ne place să credem, domnule.
― Voiam doar să vă-ncerc, o întoarse Joe. Voiam doar să fiu sigur în ce fel de hotel locuiesc.
Părăsi recepția, traversă din nou holul în direcția ieșirii și coborî treptele largi de marmură, trecând prin ușa rotativă și oprindu-se pe trotuar.



De cum vă sculați, un castron plin cu fulgi de Ubik, gustoși de să-ți lase gura apă, cereala pentru adulți cea mai crocantă, cea mai delicioa¬să, cea mai hrănitoare! Ubik, cereala ideală pentru micul dejun, delicioasă până la ultima înghițitură! A nu se depăși porția recomandată la o sin¬gură masă...

ȘAISPREZECE

DIVERSITATEA DE MAȘINI îl impresiona. Ani diverși, mărci diferite, numeroase modele... Faptul că majoritatea automobilelor erau de culoare neagră nu-i putea fi reproșat lui Jory; detaliul acesta era autentic.
Dar de unde știa Jory toate amănuntele?
Ciudat, gândi el; cunoașterea asta aprofundată de către Jory a anului 1939, o perioadă în care nici unul dintre noi n-a trăit ― cu ex¬cepția lui Glen Runciter.
Apoi, dintr-o dată, înțelese. Jory spusese adevărul; construise nu această lume, ci lumea sau, mai curând, contrapartida fantasmagorică a propriului lor timp. Descompunerea până la formele anterioare nu i se datora lui; ea se producea în ciuda eforturilor sale. Este ceva ca Un atavism natural, își dădu seama Joe, care se manifestă automat, pe măsură ce forța lui Jory scade. Așa cum spune băiatul, e un efort uriaș. Poate că-i pentru prima oară când el a creat o lume atât de di¬versă, pentru atât de mulți oameni simultan. Oricum, nu e un lucru obișnuit ca atât de mulți indivizi aflați în semi-viață să fie inter¬conectați.
L-am obligat pe Jory la un efort anormal, își spuse Joe. Și am plătit pentru asta.
Un bătrân taxi marca Dodge, de formă pătrată, trecu brusc pe lân¬gă el; Joe îi făcu semn și taxiul opri cu zgomot la curbă. Ia să punem la încercare, își zise el, spusele lui Jory referitoare la limitele extreme ale acestei pseudo-lumi.
― Du-mă la plimbare prin oraș, îi ceru el șoferului. Mergi pe unde vrei. Mi-ar plăcea să văd cât mai multe străzi, cât mai multe clădiri și cât mai mulți oameni cu putință, apoi, după ce mă vei fi dus prin întregul Des Moines, aș vrea să vizitez următorul orășel.
― Eu nu fac curse interurbane, domnule, spuse șoferul, ținându-i lui Joe portiera întredeschisă. Dar aș fi fericit să vă arăt Des Moines. Este un oraș frumos. Sunteți din alt stat, nu-i așa?
― Din New York, zise Joe, urcând în taxi.
Mașina demară și reintră în circulație.
― Ce sentimente au față de război cei din New York? se interesă șoferul. Vom intra sau nu în luptă? Roosevelt vrea să ne...
― N-am chef să discut despre politică sau război, i-o reteză cu asprime Joe.
Pentru o vreme, mașina își urmă drumul în tăcere.
Privind clădirile, oamenii și automobilele care treceau pe lângă ei, Joe se întrebă iarăși cum putea Jory să le mențină pe toate. Atâtea detalii, se minună el. Cred că în curând ar trebui să ajung la hotarele acestei lumi; cam pe-aici ar trebui să fie.
― Spuneți-mi domnule șofer, întrebă el, există aici, în Des Moi¬nes, case de prostituție?
― Nu, răspunse șoferul.
Poate că Jory nu poate crea asta, reflectă Joe. Din pricina tinereții lui. Sau poate că nu e de acord cu ideea. Se simți brusc istovit. Unde merg eu acum? se întrebă. Și de ce? Ca să-mi dovedesc mie însumi că ceea ce mi-a spus Jory este adevărat? Dar știam deja că-i așa: l-am văzut pe doctor volatilizându-se. L-am văzut pe Jory apărând din in¬teriorul lui Don Denny; atât și-ar trebui să fie suficient. Tot ceea ce fac este să-i impun lui Jory un efort și mai mare, fapt care-i va spori apetitul. Mai bine-aș renunța, hotărî el. Nu folosește la nimic.
Și, așa cum spusese și Jory, Ubik-ul își va pierde curând puterea. Această plimbare cu mașina prin Des Moines nu este modul cel mai nimerit în care vreau să-mi petrec ultimele minute sau ultimele ore ale existenței. Trebuie să găsesc altceva.
Pe trotuar, o fată mergea cu un pas suplu și liniștit; părea să caște ochii la vitrine. O fată drăguță, cu bucle jucăușe, purtând peste bluză un pulover cu nasturii desfăcuți, o fustă de un roșu aprins și pantofiori cu tocuri înalte.
― Încetinește, îi ceru el șoferului. Acolo, lângă fata aceea cu codițe.
― N-o să vrea să stea de vorbă cu dumneavoastră, zise șoferul. Ea chiar cred că o să cheme un polițist.
― Nu-mi pasă, spuse Joe. În acest stadiu chiar că nu mai avea nici importanță.
Încetinind, bătrânul Dodge luă curba zdrăngănind din toate în-cheieturile; cauciucurile sale scârțâiră a protest în timp ce se frecau ie caldarâm. Fata ridică privirea.
― Bună, domnișoară, spuse Joe.
Îl privi cu o expresie plină de curiozitate; ochii ei albaștri, calzi și inteligenți nu indicau nici urmă de aversiune sau frică. Mai curând părea un pic amuzată de prezența lui. Dar într-un fel plin de prietenie.
― Da? întrebă ea.
― Mai am puțin și-o să mor, zise Joe.
― Oh, dragule, rosti fata, îngrijorată. Ești cumva...
― N-are nimic, interveni șoferul. Tocmai mă întreba de fete; vrea doar să vă agațe.
Fata râse. Fără ostilitate. Și fără să plece.
― E aproape ora prânzului, îi spuse Joe. Lasă-mă să te duc la un restaurant pe nume Matador. Înțeleg că-i foarte frumos.
Oboseala i se accentuase. O simțea apăsându-l, apoi își dădu seama, cu groază mută, acaparatoare, că era același tip de epuizare care-l încercase în holul hotelului, după ce-i arătase lui Pat citația de la po¬liție. Și frigul. Pe furiș, senzația fizică a containerului ce-l înconjura reapăruse. Ubik-ul începe să-și piardă efectul, își dădu el seama. Nu mai am mult timp la dispoziție.
Ceva trebuie să i se fi citit pe față; fata veni către el, până lângă portiera mașinii.
― Te simți bine? îl întrebă ea.
― Sunt pe moarte, domnișoară, rosti Joe, cu greutate.
Rana de la mână începuse iarăși să-l doară. Iar urmele de dinți de pe ea redeveniseră vizibile. Numai atât și era suficient ca să-l deprindă groaza.
― Pune-l pe șofer să te ducă la un spital, spuse fata.
― Putem să luăm masa împreună? întrebă Joe.
― Asta e ceea ce-ți dorești? Când ești atât de... nici nu știu cum să spun. Bolnav? Ești bolnav? (Deschise portiera mașinii.) Vrei să merg cu dumneata la spital? Așa e?
― La Matador, zise Joe. O să luăm câte-o porție de fileu de cârtiță marțiană, înăbușită la cuptor. Apoi își aminti că o asemenea delicatesă de import nu putea exista pe vremea aia. O friptură la grătar, se co¬rectă el. De vită. Îți place carnea de vită?
Urcându-se în automobil, fata îi spuse șoferului:
― Vrea să meargă la Matador.
― În regulă, domnișoară.
Taxiul se înscrise din nou în trafic. La următoarea intersecție, șo¬ferul luă o curbă în formă de U, făcând cale întoarsă; acum suntem în drum spre restaurant, își spuse Joe, mă întreb dac-o să rezist. Obo¬seala și frigul puseseră stăpânire pe el în întregime; își simțea proce¬sele metabolice încetinind unul câte unul. Organe fără nici un viitor; ficatul nu mai avea nevoie să producă globule roșii, rinichii nu mai trebuiau să elimine excrețiile, intestinele nu mai serveau nici un țel. Dar inima continua să trudească, iar respirația îi devenea tot mai di¬ficilă; de fiecare dată când trăgea aer în piept, simțea apăsarea blocului de beton ce i se așezase pe piept. Piatra mea funerară, hotărî el. Mâna, vedea asta acum, îi sângera iarăși; un sânge gros, curgând încet, pi¬cătură cu picătură.
― Un Lucky Strike? îl întrebă fata, întinzându-i pachetul. „Sunt rumene", cum zice reclama. Fraza „Lucky Strike Micro-Filter Tipped" nu va exista înainte de...
― Numele meu este Joe Chip.
― Vrei să-ți spun și eu cum mă cheamă?
― Da, mormăi el răgușit și închise ochii; timp de câteva momente fu incapabil să mai vorbească. Îți place Des Moines? întrebă apoi, as-cunzându-și mâna de privirile fetei. Ai locuit aici mult timp?
― Pari foarte obosit, domnule Chip, zise fata.
― Oh, la naiba, gesticulă el. N-are nici o importanță.
― Ba da, are. (Tânăra deschise poșeta, scotocind febril prin inte¬rior.) Eu nu sunt o extensie a lui Jory; nu semăn cu el... (Făcu un semn către șofer.) Nu sunt ca aceste prăvălii și case învechite, de pe strada asta soioasă, nici ca toți oamenii ăștia, cu mașinile lor neolitice. Poftim, domnule Chip! (Scoase din poșetă un plic pe care i-l înmână.) Este pentru dumneata. Deschide-l imediat; nu cred că ar fi trebuit să întârziem atât nici unul dintre noi.
Cu degetele crispate, Joe sfâșie plicul, deschizându-l.
Înăuntru găsi un certificat, impozant și ornamentat. Literele în¬scrise pe el îi jucau totuși în fața ochilor, era atât de obosit, încât nu reușea să mai citească.
― Ce scrie aici? întrebă, așezând hârtia pe genunchi.
― E din partea firmei care fabrică Ubik, răspunse fata. Este ga¬ranția unei aprovizionări gratuite și pe viață, domnule Chip ― gratuite pentru că-ți cunosc problemele în legătură cu banii sau, ca să zicem așa, idiosincrazia față de acest aspect. Pe verso-ul certificatului figu¬rează toate farmaciile în care se vinde Ubik. Există două și în Des Moines. Să trecem pe la una dintre ele. Þine, șofer! (Se aplecă și-i dădu taximetristului o bucățică de hârtie deja scrisă.) Du-ne la această adresă. Și grăbește-te; în curând vor închide...
Joe se lăsă cu spatele pe perna mașinii, gâfâind.
― O să ajungem la vreme la farmacie, zise fata, bătându-l ușor pe braț, în intenția de a-l liniști.
― Cine ești dumneata? o întrebă Joe.
― Numele meu este Ella. Ella Hyde Runciter. Soția patronului dumitale.
― Ești aici, cu noi, constată Joe. De aceeași parte; ești în capsula crionică.
― După cum știi foarte bine, zise Ella Runciter, mă aflu aici de destulă vreme. Și foarte curând cred că voi renaște într-o altă matrice. Cel puțin așa spune Glen... Visam întruna o lumină roșie, fumegoasă, și ăsta-i un lucru rău; din punct de vedere moral nu e matricea po¬trivită în care să te naști. (Izbucni într-un râs vibrant și cald.)
― Dumneata ești celălalt, spuse Joe. Jory ne distruge, dumneata încerci să ne ajuți. Nu e nimeni în spatele dumitale, așa cum nu e nimeni în spatele Iui Jory. Am ajuns la ultimele entități implicate...
― Eu nu mă gândesc la mine ca la o „entitate", rosti Ella, sar¬castică. De obicei mă consider a fi doar Ella Runciter.
― Dar e adevărat ce-am spus, insistă Joe.
― Da, încuviință ea, cu o expresie de gravitate.
― De ce i te opui lui Jory?
― Pentru că m-a invadat, răspunse EUa. Mă amenința în același fel în care te amenință și pe dumneata. Amândoi știm ce face; ți-a spus-o el însuși, acolo, în camera de la hotel. Câteodată devine extrem de puternic; uneori reușește să-mi ia locul când sunt activă și încerc să vorbesc cu Glen. Dar se pare că sunt în stare să-i țin piept mai bine decât majoritatea semi-viilor, cu sau fără ajutorul Ubik-ului. Mai bine, de exemplu, decât grupul vostru, chiar acționând în colectiv.
― Da, zise Joe.
Era cu siguranță adevărat. Avusese dovada acestui fapt.
― După ce voi renaște, spuse Ella, Glen nu va mai putea să se consulte cu mine. Am deci un motiv practic și foarte egoist ca să te ajut, domnule Chip: vreau să mă înlocuiești. Vreau să existe cineva căruia Glen să-i poată cere sfatul și ajutorul pe care să se poată bizui. Dumneata vei fi omul ideal; vei juca, în semi-viață, același rol pe care l-ai îndeplinit în cursul vieții normale. Așa că, într-un anumit sens, nu sunt animată de sentimente nobile; te-am salvat de Jory dintr-un motiv de bun simț. Și Dumnezeu știe că-l detest pe Jory, adăugă ea.
― După renașterea dumitale, întrebă Joe, eu n-am să mor?
― Ai la dispoziție doza de Ubik pe viață. Așa cum scrie în cer¬tificatul pe care ți l-am dat.
― Poate că voi reuși să-l înving pe Jory, spuse Joe.
― Să-l distrugi, vrei să spui? Ella rămase pe gânduri. Nu e invul¬nerabil. Poate că, în timp, vei învăța cum să-l neutralizezi. Cred că e cel mai bun lucru pe care-l poți spera; mă îndoiesc foarte tare că l-ai putea distruge cu adevărat ― cu alte cuvinte să-l devorezi ― așa cum face el cu semi-viii amplasați în preajma lui, la moratorium.
― La dracu', se stropși Joe. O să-i povestesc lui Glen Runciter cum stă situația și el o să-l mute pe Jory cu totul din moratorium.
― Glen nu are nici o autoritate să facă una ca asta.
― Și Schoenheit von Vogelsang nu poate să...
― Herbert primește în fiecare an de la familia lui Jory o mare sumă de bani, pentru ca să-l păstreze împreună cu ceilalți, sub diverse motive plauzibile, zise Ella. Și... creaturi precum Jory există în fiecare moratorium. Bătălia asta se duce pretutindeni unde se află indivizi în semi-viață; este un adevăr, o regulă a modului nostru de existență.
Tăcu; pentru prima dată văzu pe fața femeii o expresie de mânie. Un aer tulburat și încordat, deranjându-i starea de seninătate.
― Iar lupta trebuie purtată de partea asta a capsulelor crionice, în universul nostru virtual, reluă Ella. De către acei semi-vii care sunt victimele lui Jory. Va trebui să-ți asumi această sarcină, domnule Chip, după ce eu voi renaște. Crezi că ești capabil s-o faci? Va fi greu. Jory nu va înceta să-ți submineze forțele, să-ți impună o povară pe care-o vei resimți ca pe... (Ezită.) Ca pe apropierea morții. Ceea ce și va fi, de altfel. Căci în semi-viață noi ne consumăm oricum, în mod constant. Jory nu face decât să grăbească totul. Epuizarea și înghețul, în cele din urmă, tot apar. Dar nu atât de curând.
Îmi amintesc ce i-a făcut lui Wendy, gândi Joe. Asta mă va ajuta să rezist. Numai asta.
― Iată farmacia, domnișoară, zise șoferul.
Bătrânul Dodge cu forme butucănoase opri la marginea trotua¬rului.
― Eu n-am să intru împreună cu dumneata, îi spuse Ella Runciter lui Joe, în vreme ce acesta deschidea portiera și cobora din mașină, clătinându-se. La revedere! îți mulțumesc pentru devotamentul față de Glen. Și pentru tot ceea ce vei face de-acum încolo, pentru el. Se aplecă și-l sărută pe obraz; lui Joe i se păru că buzele femeii plesnesc de viață. O parte din ea i se transmise și lui, prin sărut; se simți ceva mai întremat. Succes în fața lui Jory! îi ură Ella, rezemându-se de per¬na mașinii, într-o atitudine liniștită, cu poșeta așezată pe genunchi.
Joe închise portiera taxiului, rămase o clipă nemișcat, apoi se în¬dreptă nesigur spre ușa farmaciei. În urma lui, automobilul demară; auzi torsul motorului, dar nu văzu mașina plecând.
În interiorul solemn și puternic luminat al prăvăliei, un farmacist chel, purtând un costum negru cu o croială severă și o eșarfă la gât îi ieși întâmpinare.
― Îmi pare rău, dar închidem, domnule. Tocmai veneam să încui ușa.
― Dar sunt aici, zise Joe. Și vreau să fiu servit. Îi arătă farmacis¬tului certificatul primit de la Ella; clipind din ochi, în spatele lorgnetei sale, omul se chinui să descifreze inscripția cu litere gotice. Aveți de gând s-o faceți? întrebă Joe.
― Ubik, rosti farmacistul. Nu cred că mai am. Așteptați să mă duc să văd.
Se îndepărtă.
― Jory, spuse încetișor Joe.
― Poftim? întrebă farmacistul, întorcând capul.
― Ești Jory, zise Joe. Acum pot să-mi dau seama, gândi. Am în¬vățat să-I recunosc atunci când îl întâlnesc. Tu ai inventat această far¬macie, continuă el, și tot ce există înăuntru, cu excepția tuburilor de Ubik. Nu ai nici o putere asupra Ubik-ului; el provine de la Ella.
Se sforță să se miște din loc; pas cu pas, își croi drum până în spatele tejghelei, la rafturile cu medicamente. Examinând etajerele una câte una, în penumbră, încercă să descopere Ubik-ul. Lumina din magazin scăzuse; contururile lucrurilor se amestecau.
― Am regresat tot Ubik-ul din acest raion, zise farmacistul, cu vo¬cea tinerească și ascuțită a lui Jory. A revenit la forma de balsam pen¬tru ficat și rinichi. Așa că acum nu mai e bun de nimic.
― O să mă duc la o altă farmacie, care are Ubik, zise Joe. Se aple¬că peste tejghea, respirând încet, la intervale neregulate.
Jory, din interiorul farmacistului chel, răspunse:
― Va fi închisă.
― Mâine, se încăpățână Joe. Pot să rezist până mâine dimineață.
― Nu poți, zise Jory. Și, de altfel, Ubik-ul din acea farmacie va fi regresat și el.
― O să mă duc în alt oraș, insistă Joe.
― Oriunde vei merge, va fi regresat. Înapoi la pomadă, sau la pul¬bere, sau la balsam. Nu-l vei mai vedea niciodată în chip de spray, Joe Chip!
Jory, sub forma farmacistului cel chelios, zâmbi, arătându-și din¬ții ca de celuloid.
― Pot să... Se întrerupse, adunându-și forțele risipite. Încercând, prin propria-i voință, să-și încălzească trupul țeapăn și amorțit de frig. Să-l aduc în prezent, continuă el. În 1992.
― Chiar crezi, domnule Chip? Farmacistul îi întinse lui Joe o cutie pătrată, de carton. Poftim, deschide-o și vei vedea...
― Știu ce voi vedea, i-o reteză Joe. Se concentră asupra borcănașului de balsam pentru ficat și rinichi. Evoluează, îi spuse el, mergi spre viitor; îl copleși cu nevoia lui, revărsând asupră-i toată energia care-i mai rămăsese. Borcănașul rămase neschimbat. Asta e lumea normală, își zise Joe.
― Tub de spray, rosti el cu voce tare. Închise ochii, să se odih¬nească.
― Nu e tub de spray, domnule Chip, anunță farmacistul. Mișcân-du-se de colo-colo prin prăvălie, stinse luminile; ajuns la casă, învârti o cheie în sertarul care se deschise. Cu gesturi experte, farmacistul mută bancnotele și mărunțișul într-o cutie de metal cu încuietoare.
― Ești un tub de spray, îi spuse Joe cutiei de carton pe care-o ținea în mână. Și suntem în 1992, repetă el, încercând să-și folosească toate forțele de care era în stare.
Ultimul bec clipi, stins de pseudo-farmacist. Încăperea nu mai era luminată decât de strălucirea neclară a felinarului din stradă; sub acțiunea ei, Joe nu distingea decât contururile cutiei pe care-o ținea în mână.
Deschizând ușa, farmacistul spuse:
― Veniți, domnule Chip! E timpul să vă întoarceți acasă. Fata se înșela, nu-i așa? Și n-o s-o mai vedeți niciodată, pentru că e mult prea departe pe drumul ce duce la renașterea ei; nu se mai gândește nici la dumneata, nici la mine, nici la Runciter. Ceea ce Ella vede acum este o avalanșă de lumini: întâi roșii, apoi întunecate, ― probabil o lumină puternică, portocalie...
― Obiectul ăsta pe care îl țin în mână, insistă Joe, este un tub de spray.
― Nu, îl contrazise farmacistul. Îmi pare rău, domnule Chip, sin¬cer vorbind. Dar nu e ceea ce spuneți.
Joe așeză la loc, pe tejghea, cutia de carton. Se întoarse cu dem¬nitate și începu lunga și înceată traversare a încăperii, către ușa din față, pe care farmacistul o deschisese pentru el. Nimeni nu scoase o vorbă până în momentul când Joe păși în sfârșit peste prag, trezin-du-se pe trotuarul cufundat în obscuritate.
Farmacistul îl urmă Ia rândul lui; se aplecă și încuie ușa cu cheia.
― O să mă plâng fabricantului, zise Joe. În legătură cu... Amuți. Ceva îl strângea de gât. Nu mai putea nici să respire, nici să vorbeas¬că. Apoi, pentru o vreme, blocajul scăzu. Cu farmacia ta regresată, sfârși el fraza.
― Noapte bună, îi ură farmacistul. Rămase o clipă observându-l pe Joe prin penumbra crepusculului. Apoi, ridicând din umerii se în¬depărtă.
În stânga lui, Joe zări forma întunecată a unei bănci pe care un grup de oameni așteptau sosirea tramvaiului. Reuși să ajungă până acolo și să se așeze. Celelalte persoane, două sau trei la număr, se îndepărtară de el, fie din aversiune, fie pentru a-i face loc ― nu știa care-i motivul și nici nu-i păsa. Nu simțea decât un lucru: sprijinul băncii de sub el, ușurarea unei părți din uriașa sa greutate inerțială. După câteva minute ― atât mi-a mai rămas, își spuse. Dacă îmi amintesc bine. Dumnezeule, să trebuiască să treci prin așa ceva... Și încă pentru a doua oară!
În tot cazul, noi am făcut tot ce am putut, își zise el, urmărind luminile galbene, tremurătoare, și reclamele de neon, valul de mașini circulând în ambele direcții, exact sub privirile lui. Runciter s-a zbătut și a luptat; Ella a zgâriat și a mușcat, apărându-se vreme îndelungată. Iar eu, gândi, am fost la un pas de a aduce borcanul de balsam Ubik pentru ficat și rinichi înapoi, în prezent. Aproape că reușisem. Era ceva să-ți poți da seama de asta, să conștientizezi propria ta putere. Efortul final, transcendent.
Tramvaiul, un monstru de metal zăngănind, se opri cu un scrâșnet în fața băncii. Oamenii din jurul lui Joe se ridicară și se grăbiră să urce pe platforma pustie.
― Hei, dumneata, de colo! strigă vatmanul către Joe. Ai de gând să vii, sau nu?
Joe nu răspunse. Vatmanul așteptă, apoi trase semnalul. Tram¬vaiul se urni din loc cu zgomot, își urmă drumul și dispăru din raza vizuală a lui Joe. Mult noroc, își zise acesta, ascultând cum țăcănitul roților murea în depărtare. Și adio!
Se sprijini cu spatele de bancă și închise ochii.
― Scuzați-mă...
Aplecată deasupra lui, în semiîntuneric, stătea o fată îmbrăcată într-o haină din imitație de pene de struț; ridică privirile, devenit brusc conștient de prezența ei.
― Domnul Chip? întrebă fata. Drăguță și zveltă, purta pălărie, mă¬nuși, pantofi cu tocul înalt, iar pe sub haină ― un taior. Þinea ceva în mână; Joe recunoscu imediat conturul unui pachet. Sunteți din New York? urmă fata. De la Runciter Associates? Nu vreau să dau asta unei alte persoane.
― Da, sunt Joe Chip, răspunse el. Pe moment, se gândi că era vor¬ba de Ella Runciter. Dar n-o mai văzuse niciodată până atunci. Cine te-a trimis? întrebă.
― Doctorul Sonderbar, replică ea. Tânărul doctor Sonderbar, fiul doctorului Sonderbar Cel Bătrân, întemeietorul.
― Cine-i ăsta? Numele nu-i spunea nimic, apoi își aminti unde-l întâlnise. Omul cu balsamul pentru ficat și rinichi, murmură, ca pentru sine. Frunze de oleandru, special tratate, ulei de mentă, cărbune de lemn, clorură de cobalt, oxid de zinc...
Oboseala îl copleși; încetă să mai vorbească. Fata declară:
― Datorită folosirii tehnicilor cele mai avansate ale științei mo¬derne, reversia materiei la forme primitive poate fi inversată, și asta la un preț pe care orice posesor de conapt și-l poate permite. Ubik este vândut în principalele magazine de artă menajeră de pe Pământ. Așa încât, căutați-l la furnizorul dumneavoastră obișnuit, domnule Chip!
Pe deplin conștient acum, Joe întrebă:
― Să-l caut, unde? se ridică greoi luptându-se să se mențină pe picioare. Ești în 1992; ceea ce-ai spus provine din spotul publicitar al lui Runciter, de la TV...
Vântul înserării șuieră pe lângă el și-l târî după sine, purtându-l cu ușurința cu care-ar fi dus un pachet de zdrențe ce abia se mai țineau una de alta.
― Da, domnule Chip. Tânăra îi înmână pachetul, adăugând: m-ați adus din viitor, prin ceea ce ați făcut în farmacie, acum câteva mo¬mente. M-ați făcut să vin direct din fabrică. Domnule Chip, pot să vă dau eu cu spray, dacă vă simțiți prea slăbit. Vreți acest lucru? Sunt consultant tehnic și reprezentantă oficială a fabricii; știu cum să pro¬cedez.
Cu gesturi iuți, luă pachetul înapoi din mâinile lui tremurătoare; rupându-i ambalajul, făcu să țâșnească spre Joe un nor de Ubik. În întuneric, bărbatul zări atomizorul strălucind. Văzu literele în culori vii.
― Mulțumesc, spuse el, după un timp. După ce se simți mai bine. Și-i fu mai cald.
― De data asta, zise fata, nu v-a mai trebuit la fel de mult ca în camera de hotel; probabil că sunteți mai rezistent decât erați atunci. Poftim, luați tubul; s-ar putea să aveți nevoie de el înainte de venirea dimineții.
― Voi putea să mai obțin unul? întrebă Joe. Când acesta se va ter¬mina?
― Bineînțeles că da. Din moment ce ați reușit să mă aduceți aici o dată, presupun că o să puteți să mă aduceți și cu alte ocazii. Folosind aceași metodă.
Se îndepărtă de el, amestecându-se cu umbrele proiectate de pe¬reții denși ai magazinelor aflate în preajmă, acum închise.
― Ce este Ubik? întrebă Joe, încercând s-o rețină.
― Un tub de spray Ubik, răspunse fata, e un ionizator negativ por¬tabil, înzestrat cu o unitate organică de înalt voltaj și amperaj redus, funcționând cu o baterie de heliu de 25 kv. Ionii negativi formează obiectul unei mișcări de rotație în sens invers acelor de ceasornic, care le este imprimată de o cameră de accelerație radical polarizată, ceea ce creează o tendință centripetă, obligându-i mai curând să se aglo¬mereze decât să se împrăștie. Un câmp ionic negativ micșorează vi¬teza anti-protofazonilor prezenți în mod normal în atmosferă; de în¬dată ce viteza lor scade, ei încetează de a mai fi anti-protofazoni și, în virtutea principiului parității, nu se pot reuni cu protofazonii emiși de persoanele congelate în capsule crionice; altfel spus, cu semi-viii. Rezultatul final, este că proporția protofazonilor neanulați de antiprotofazoni crește, ceea ce se traduce ― pentru un timp dat, cel puțin ― printr-o sporire clară a câmpului de activitate protofazonică. De unde putem trage concluzia că persoana în semi-viață ce experimentează fenomenul încearcă un plus de vitalitate și o scădere a senzației de frig datorată temperaturilor la care se face congelarea. Înțelegeți deci pentru ce formele de Ubik regresate nu puteau să...
Joe o întrerupse.
― A vorbi despre ioni negativi, zise el mașinal, este un pleonasm. Toți ionii sunt negativi...
Fata continuă să se îndepărteze.
― Poate te voi revedea, spuse ea, amabilă. A fost o plăcere pentru mine să-ți aduc tubul de spray; poate data viitoare...
― Am putea lua masa împreună, propuse Joe.
― Aș fi încântată.
Se îndepărta din ce în ce mai mult.
― Cine-a inventat Ubik-ul? întrebă Joe.
― Un grup de semi-vii competenți pentru care Jory a devenit o amenințare; dar în principal, Ella Runciter. Au trebuit să muncească împreună foarte, foarte mult timp ca să-I pună la punct. Și încă nu există o cantitate suficientă în stoc.
Continuând să se îndepărteze în felul ei delicat, imperceptibil, tânăra dispăru definitiv.
― La Matador, strigă Joe în urma ei. Înțeleg că Jory a făcut un ucru bun materializându-l. Sau regresându-l, dacă despre asta este rorba.
Ascultă atent, dar nu primi nici un răspuns. Strângând cu grijă la piept atomizorul cu Ubik, Joe porni la drum prin traficul nopții, în căutarea unui taxi.
La lumina unui bec de pe stradă, ridică tubul de spray Ubik și citi inscripția de pe etichetă:

CRED CÃ O CHEAMÃ MYRA LANEY. UITÃ-TE PE PARTEA OPUSÃ A CUTIEI ȘI-AI SÃ GÃSEȘTI ADRESA ȘI NUMÃRUL DE TELEFON.

― Mulțumesc, îi zise Joe atomizorului.
Suntem slujiți de niște fantome organice, gândi el, care, prin vor¬bă și scris, pătrund în noul nostru mediu înconjurător. Fantome înțe¬lepte, ivite din universul fizic al lumii reale, ce se manifestă față de noi ca niște proiecții invadatoare, dar pline de bunăvoință, ale unei substanțe pulsând aidoma unei inimi uitate. Și dintre acestea, își spu¬se, mulțumiri lui Glen Runciter. Mai ales lui. Omul care-a scris mo¬durile de întrebuințare, etichetele și mesajele. Mesaje extrem de prețioase.
Ridică brațul și făcu semn unui taxi marca Graham 1939, ce se apropie și opri scrâșnind dinaintea lui.



Eu sunt Ubik. Înainte ca Univer¬sul să fie, eu sunt. Eu am făcut sorii. Eu am făcut lumile. Am creat ființele vii și locurile unde locuiesc ele; le-am mutat aici, le-am așezat dinco¬lo... Merg încotro vreau eu, fac ceea ce le spun. Eu sunt cuvântul și nume¬le meu nu e niciodată rostit. Numele, pe care nimeni nu-l știe. Mi se spune Ubik, dar nu acesta mi-e numele. Eu sunt. Eu voi fi întotdeauna.

ȘAPTESPREZECE

GLEN RUNCITER nu reușea să-l găsească pe proprietarul moratoriumului.
― Sunteți sigură că nu știți unde e? o întrebă el pe domnișoara Beason, secretara lui von Vogelsang. Este un lucru esențial să mai vorbesc o dată cu Ella!
― O să pun să-l caute, zise domnișoara Beason. Puteți folosi bi¬roul 4-B; vă rog să așteptați acolo, domnule Runciter. Soția dumnea¬voastră vă va fi adusă în cel mai scurt timp posibil. Încercați să vă instalați cât mai confortabil.
Găsind biroul 4-B, Runciter se plimbă de colo-colo, cuprins de nervozitate. Într-un târziu, un funcționar al moratoriumului apăru îm-pingând un cărucior pe care se afla sicriul Ellei.
― Îmi pare rău că v-am făcut să așteptați, se scuză funcționarul; începu imediat să branșeze sistemul de comunicare electronică, fre¬donând în timp ce lucra.
Operațiunea fu repede încheiată. Funcționarul verifică pentru ul¬tima dată circuitul, dădu din cap satisfăcut, apoi se pregăti să pără¬sească biroul.
― Þine, asta e pentru dumneata, zise Runciter, întinzându-i mai multe monede de cincizeci de cenți, pe care le pescuise scotocindu-se prin toate buzunarele. Îți mulțumesc pentru rapiditatea cu care-ai re¬zolvat totul.
― Eu vă mulțumesc, domnule Runciter, rosti funcționarul. Aruncă o privire monedelor, apoi se încruntă. Ce fel de bani sunt ăștia? în¬trebă el, după câteva clipe.
Runciter examină îndelung monedele. Înțelese imediat ce voia să spună funcționarul: în mod foarte clar, banii nu erau ce-ar fi trebuit să fie. A cui este efigia asta? se întrebă el. Cine figurează pe cele trei monede? Nu e câtuși de puțin persoana potrivită. Și totuși e o față cunoscută. Îl știu pe individ.
Și-atunci, recunoscu profilul. Mă întreb ce vrea să însemne asta, își zise el. E lucrul cel mai bizar pe care l-am văzut vreodată. Cele mai multe situații din viață pot fi explicate, până la urmă. Dar... Joe Chip pe o monedă de cincizeci de cenți?
Era prima dată când întâlnea banii Joe Chip.
Cuprins de un fior, avu intuiția că dacă se va căuta prin buzunare și în portofel va mai găsi și alți bani de același fel.
Și ăsta era doar începutul...

.  | Индекс








 
shim Дом литературы shim
shim
poezii  Поиск  Agonia.Net  

Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Политика публикации и конфиденциальность

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!