agonia
russkaia

v3
 

Agonia.Net | Правила | Mission Контакт | Зарегистрируйся
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Тексты того же автора


Переводы этого текста
0

 Комментарии членов сайта


print e-mail
Просмотревшие: 5484 .



Abis
проза [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
по [Colin_Forbes ]

2010-06-16  | [Этот текст следует читать на // Русском romana]    |  Submited by NC





NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfățișate sunt creații ale imaginației autorului și nu au nici o legătură cu vreo persoană în viață. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat și în Elveția și am inventat un munte, Kellerhorn, și alte două zone - Col du Lemac și Col de Roc.


PROLOG

- Poate fi periculos, zise Philip Cardon când simți roțile Land Rover-ului alunecând în noroi.
- Dacă ești nervos, lasă-mă pe mine la volan. Mie îmi place să stau pe scaunul șoferului, sugeră Eve.
Pe Philip îl izbi nota provocatoare din tonul ei. Opri motorul, iar Eve, lângă el, își aprinse o nouă țigară de la cea pe care tocmai o fumase. Era noapte, și ei erau sus, pe dealurile din Purbeck1, apropiindu-se de falezele care coborau până jos, în mare.
Philip se gândi că Dorset-ul2, în februarie, semăna cu iadul. Plouase zile la rând, iar câmpiile joase pe care le lăsaseră de mult în urmă erau acum lacuri, mlaștini. Mergeau pe urmele adânci de roți dintr-un drum care urca pe spinarea unui vârf înalt. Era un frig crâncen, și Eve își încheie gulerul hainei din păr de cămilă în jurul gâtului.
În acest punct erau la adăpost de vânt. Philip găsi tăcerea misterioasă, ca și cum ar fi fost emis un avertisment. Cerul era senin, iar luna arunca o lumină tulburătoare peste vastul peisaj din dreapta lor. Doar la câțiva metri de drum, vârful cobora într-o pantă abruptă, spre o vale mărginită de o altă pantă, undeva, mai departe. Văzură prima dată marea de pe coasta aspră care se întindea înspre vest. Promontorii crestate se proiectau în marea furioasă. Valuri uriașe, cu coame bune pentru surf, se rostogoleau într-o mișcare nesfârșită.
1 Peninsulă situată la vest de portul Poole, în regiunea Dorset, renumită pentru carierele de calcar, (n.tr.)
2 Regiune în sudul Angliei (n.tr.)

- Acolo, jos, trebuie să fie Sterndale Manor1, remarcă Philip. La baza văii - puțin mai mare decât o trecătoare largă - se găsea o casă în stil elisa-
betan, cu coșurile îndreptate spre cer. În timp ce urmărea casa, luminile se aprinseră, iar Philip scoase o lunetă din buzunarul hanoracului și îi reglă imaginea. Probabil că generalul Sterndale s-a întors de la hotelul nostru împreună cu fiul său. Cineva închide toate obloanele... Privi cum se aprindeau luminile, dispărând apoi, pe măsură ce tot mai multe obloane erau închise. E ca și cum ar dispărea viața, reflectă el.
- Acum ești morbid, îl mustră Eve, sărind jos, aproape alunecând în noroi și apucându-se de mașină.
- Fii atentă. Terenul e mlăștinos. El continuă să privească conacul. Nu putea să scape de premoniția unei tragedii iminente. „Trebuie să fie atmosfera ciudată de aici, de sus", își spuse, darștiu că se închide înăuntru pe timp de noapte, observă el.
- Știi, îți aduci aminte că la barul din spate, la hotelul Priory, generalul zicea că e atât de izolat, încât noaptea transformă casa într-o fortăreață, îi aminti Eve. În toată casa aceea mare, doar ei doi și servitorul. Marchat. Ciudat nume. Mă întreb de ce naționalitate e. Afișă zâmbetul care-l atrăsese prima dată, când se întâlniseră, din întâmplare, la Priory. Dă-te la o parte, trec eu la volan.
- înapoi, la locul tău. Eu conduc, și cu asta, basta.
- Fii încăpățânat, atunci, dar să nu ne trezim jos, în defileul acela. Era supărată că nu face ce vrea ea. Trecu înapoi, pe locul pasagerului, și tonul vioi păru să-i revină. Ãsta pe care urcăm e Lyman's Tout? Ce înseamnă Tout?
- Promontoriu. Punct de observație. Un cuvânt local. În stânga, avem Houns Tout. Să nu mă întrebi ce înseamnă Houns.
Philip porni motorul și își continuară ascensiunea. În stânga lui se întindea, pe o suprafață extinsă, o iarbă pitică ce se cățăra pe un perete de piatră, încercase mai devreme s-o ia peste iarbă, dar o găsise îmbibată cu apă. Încă tulburat, se uită în jos, spre Sterndale Manor, și continuă să urce mai sus și mai sus.
1 Manor - „conac" (n.tr.)

- Ne-au spus la hotel că vântul ne va lovi după ce vom trece de creasta vârfului ăstuia - drept dinspre mare. Lasă trapa jos.
Tocmai termină de vorbit, când ajunseră în cel mai înalt punct al vârfului. Vântul îi lovi, ca și cum o ușă imensă s-ar fi trântit în fața lor. Eve își trase pe cap gluga de la haină. Philip încetini pe pământul care devenise un platou întins de iarbă jalnică. În stânga, peretele de piatră se înclina spre est, ca lovit de un atac violent. Mugetul mării semăna cu o bătaie de tobă. Philip opri mașina, apoi motorul și se aplecă, așa încât Eve să-l audă.
- Mă duc puțin pe jos. Cred că suntem aproape de margine.
- Pentru mine e suficient de aproape.
- Mă întreb a cui e clădirea aceea veche.
În stânga lui, destul de departe de mare, se ridica, umilă, o construcție mare și mohorâtă, înaltă cât două etaje, cu pereți de granit. Părea părăsită, și de la ea terenul cobora constant spre ceea ce el bănuia a fi marginea falezei.
Aplecându-se contra forței vântului care-l dărâma, înainta cu grijă. Se opri brusc. Fără nimic care să îi indice primejdia, se trezi chiar pe margine și-i mulțumi lui Dumnezeu că vântul îi bătea din față.
Prăpastia se prăvălea aproape perpendicular, o sută de metri în jos, peste aflorimente de roci, de unde marea tuna, spărgându-se la baza ei. Roci, ca niște dinți imenși, ieșeau din mare. Un val uriaș își făcu apariția, se sparse ca o bombă de stâncă și rocile dispărură, iar Philip își simți fața umezită de stropi minusculi. Marea se retrase repede, descoperind rocile care fură inundate din nou de un val proaspăt ce apăru urlând.
Privea marea, când își aduse din nou aminte de fosta lui soție, Jean, care, pentru el, însemnase mai mult decât viața. „Dacă mai fac un pas, pământul se surpă și mă ia și pe mine cu el", gândi el. Atunci, s-ar sfârși și chinul de a trăi fără ea. Avea și un martor care ar spune că a fost un accident. Scrâșni din dinți și își scoase ideea asta din cap. Jean n-ar fi vrut să se dea bătut, ar fi vrut ca el să meargă mai departe și să vadă ce nou viitor își poate construi. Doar dacă...
Clipi. Dinspre mare, o lumină licărise de câteva ori. Cu colțul ochiului, prinse o licărire și din interiorul țărmului. Continuă să fixeze casa aceea de
granit, cu aspectul ei apocaliptic, când văzu câteva licăriri de răspuns. Cineva de acolo schimba semnale cu cineva de pe mare. Apoi clădirea se cufundă din nou în întuneric. Fusese doar o iluzie? Se întoarse la locul unde Eve stătea protejată de Land Rover, cu ochii pierduți înspre răsărit. Își dădu gluga jos, ca să-l poată auzi.
- Ai văzut o lumină licărind din casa aceea mare și întunecată? întrebă el.
- Nu, n-am văzut.
- Ești sigură?
- Da. Ai ajuns la marginea falezei?
- E un perete perpendicular. O clipă m-am simțit amețit.
- De aceea și vezi lumini. Sări pe locul șoferului înainte ca el să o poată opri. Cred c-ar fi mai bine să conduc eu la întoarcere. Hai! Sus!
El înjură cu voce joasă. Ei chiar îi plăcea să facă ce voia. În creier i se declanșă un semnal de alarmă. Când i se alătură, pe locul pasagerului, ea porni motorul. Apoi întoarse mașina într-un semicerc și coborî înapoi pe urmele de pe drum.
Zdruncinat de experiența de la marginea stâncii, Philip rămase tăcut câteva clipe. Curând realiză că ea era un șofer de primă mână, ceea ce era o ușurare. Privi în gol, spre vest, șirul de promontorii sălbatice, înfipte în mare, ca niște țepe gigantice. Se gândi că era una dintre cele mai aspre coaste pe care le văzuse vreodată, fără nici un copac, doar șiruri de creste care se terminau în promontoriile acelea uriașe. Apoi apucă brațul lui Eve, ușor, să nu o sperie. Tocmai trecuseră peste o creastă, lăsând-o în spate, iar vântul se întoarse, ca și cum cineva ar fi apăsat pe un buton. Liniștea aceea misterioasă se instală din nou.
- Oprește, pentru Dumnezeu! țipă el.
Mai jos, în depărtare, văzu Sterndale Manor. Casa cea mare ardea ca o torță gigantică. Întregul edificiu era în flăcări, de la un capăt la altul. Eve opri mașina, iar Philip scoase din nou luneta și o focaliză. O flacără de un roșu sălbatic umplu lentila. Cercetă terenurile împrejmuite de un zid de piatră. Ascuns pe jumătate de un hambar de lângă casa care ardea, se găsea un Bentley vechi, cu trepte laterale și faruri imense. Era al generalului Sterndale.
- Nu putem face nimic, zise Eve, aprinzându-și o țigară.
Mai târziu, când își aminti remarca, lui Philip i se păru rece, indiferentă, darea avea dreptate. Nu putea ajunge la conac dându-și drumul pe panta din stânga... era mult prea abruptă. Nu putea nici măcar s-o coboare cu frâna trasă, asta în cazul în care ar fi condus în jos, mai aproape de creastă... suprafața udă și noroioasă era atât de înșelătoare, încât și-ar fi pierdut echilibrul, iar distanța pe care ar fi plonjat ar fi fost fatală.
- Păcat că nu putem da alarma sau chema pompierii, își făcu el griji.
- Nu ai un telefon mobil?
- Nu.
Tweed, șeful lui și directorul adjunct al SIS1 de la Park Crescent, din Londra, le interzisese angajaților săi să folosească acest instrument. În zilele noastre era atât de ușor să interceptezi convorbirile telefonice, iar Tweed se păzea de un eventual grup ostil care era pe recepție.
- Nu văd cum Sterndale sau fiul lui ar fi putut să scape dintr-un asemenea pârjol, remarcă el.
Trecătoarea în care se găsea casa era netedă și cobora spre mare chiar din dreptul conacului. Vântul urla în josul acestei pâlnii naturale, ațâțând flăcările și dându-le forme nebunești. Philip își puse resemnat luneta înapoi în buzunar.
- Să mergem, spuse el. O să anunțăm incendiul de îndată ce vom putea. Obloanele acelea nenorocite, pe care Sterndale ne-a spus că le închide în fiecare noapte, probabil că i-au prins ca într-o capcană. Stai! O clipă...
Văzuse mișcare în spatele casei aceleia condamnate. Pentru prima oară, luna fuse traversată de nori. Brusc, totul fu întunecat, în afară de conacul în flăcări. Continuă să încerce o focalizare mai bună a lunetei pe drumul din spatele conacului, care făcea o cotitură spre satul Langton Matravers. Nu văzu nimic în întunericul acela.
- Ce cauți? întrebă Eve, lăsând motorul să meargă în gol. E al naibii de frig aici, sus.
- Mi s-a părut că văd o altă mașină plecând de la conac, cu câțiva oameni în ea.
1 Secret Intelligence Service = Serviciul Secret de Informații (n.tr.)

- Se poate să fi fost Sterndale și fiul? întrebă ea pe un ton plictisit, aprinzându-și o altă țigară.
- Nu. El ar fi folosit Bentley-ul... iar mașina e încă pe jumătate în interiorul hambarului. Mi-a spus că singurul lui mijloc de transport, în afară de Bentley, o altă piesă clasică, e la reparat.
- Probabil că ți s-a părut. Ești încă amețit de cât te-ai uitat în jos, de pe stâncă. Putem să mergem? înghețăm aici.
-Da...
Din nou Eve putea avea dreptate. Nu prinsese decât pentru o clipă imaginea unui vehicul ieșind în viteză din acel infern. Eve manevră Land Rover-ul cu multă abilitate, conducând mai repede decât el, ieșind adesea de pe urmele de roți, în porțiunile laterale cu aspect de burete, dar reușind să rămână pe drum.
- îmi place să-ți conduc rabla. E distractiv... În condițiile astea, e un test pentru nervi.
- Oare?
Din nou primi un semnal din subconștient. Încetă să-i mai dea atenție când trecură pe lângă conacul care căpătase aspectul unui rug funerar înnegrit, luminat de luna care apăruse din nou. Peisajul Dorset-ului era din nou deprimant... vârfuri golașe mărșăluind spre vest, unul după altul. Coborau spre locul unde drumul întâlnea o șosea, când Philip auzi sirenele unei mașini de pompieri, o văzu trecând cu girofaruri albastre, apoi o alta.
- Ia-o la stânga, spre Kingston, spuse Philip după ce intrară pe o șosea pustie, cu o suprafață decentă de asfalt, lăsând terenul mlăștinos în spatele lor.
- Bine, darde ce?
- Așa, e un drum lung, ocolește, dar, dacă o facem prima la stânga, ieșim, în cele din urmă, în drumul care duce spre Sterndale Manor. Am putea să raportăm ce am văzut.
- Ce crezi tu că ai văzut. O adevărată pierdere de timp. Știm că pompierii au venit în forță. E vreun bar în Kingston? Mi-ar prinde bine ceva de băut.
- E unul bun. Bine. Mergem în continuare spre Kingston.
Philip era confuz. Deși mintea îi era tulbure - se resimțea după durerea provocată de moartea bruscă a soției sale, în urmă cu un an și mai bine, iar acum era pentru prima oară când simțea un interes crescând pentru o altă femeie - o parte din ea îi funcționa încă normal. De ce Eve nu dorea să raporteze tragedia la care fuseseră martori?
Spre Kingston coborâseră pe un drum șerpuit și înșelător. Eve devia uneori pentru a evita băltoacele cât niște adevărate lacuri. Panta era foarte înclinată, iar Philip avu din nou dovada profesionalismului ei ca șofer. „Nu știu nimic despre ea, de când ne-am întâlnit prima oară, la cina de la Priory, se gândea el, în afară de faptul că e foarte frumoasă. Trebuie să-i pun câteva întrebări, așa, la un pahar..."
Scott Arms, cocoțat pe una din înălțimile periferice ale Kingston-ului, era construit, ca și restul satului, din piatră veche și neagră, din care se mai găsea încă sus, în Purbeck. Interiorul era format dintr-un labirint de niveluri diferite și separeuri izolate, unele având o masă pentru o singură persoană în fața unei banchete.
- Fii atentă aici, îi spuse Philip, luând-o de braț. Trebuie să urci și să cobori, iar treptele sunt înșelătoare.
- Mă descurc.
își trase brațul, demonstrându-și încă o dată independența aproape agresivă. Philip alese o masă la nivelul cel mai de jos, într-un separeu din fața unei ferestre mari care dădea spre est. El comandă un pahar de vin franțuzesc alb, sec, iar Eve ceru o votcă mare.
- Ar fi bine să conduc eu ce a mai rămas până la Priory, spuse el, zâmbind.
- De ce? Crezi că un pahar mă face incapabilă? întrebă ea.
- Să vedem cum o să ne simțim mai târziu.
- Philip, cum îți câștigi tu existența?
- Mă ocup de asigurări. E ceva mai specializat, confidențial, dartu?
- Eu sunt în securitate. Și la mine e ceva special... Făcu o pauză. Probabil că am spus deja prea multe.
își gustau băuturile, când un tânăr solid, îmbrăcat din cap până în picioare în haine de piele neagră, trecu pe lângă ei cu o cască în mână. Nu
se uită nici o clipă la masa lor. Lui Philip i se păru că nu se uită la ei aproape intenționat și simți că era ceva ciudat la el.
- Cât stai la Priory? întrebă Eve întâmplător.
- Cam o săptămână. Asta dacă nu mă cheamă înapoi de la birou. Tu?
- Eu sunt pe cont propriu. Hai să vizităm Purbeck-ul împreună. Ai nevoie de companie, după ceea ce mi-ai spus despre Jean. E prima excursie după moartea ei?
El înghiți și își controla cu greu emoțiile. Era felul degajat - ceva din trecut - în care ea îi amintise de moartea soției sale, care îl deranja. „Stăpânește-te", gândi el.
- Bună idee, zise el, în cele din urmă. Da, așa o să facem. Mă bucur să am o companie cât se poate de oportună.
Eve Warner își scosese haina și rămăsese într-un costum bleumarin îngrijit și o bluză albă, pe gât. Își coafase părul foarte negru, lipit de cap și de gâtul frumos. Fața era aproape triunghiulară, terminată cu o bărbie ascuțită dedesubtul unei guri mari care sugera o persoană hotărâtă. Avea un nas roman, dar ceea ce frapa erau ochii umbriți de sprâncene negre. De un căprui întunecat, îl priveau ca și cum ar fi fost în stare să-i citească gândurile. O femeie impresionantă, căreia Philip îi dădea aproape patruzeci de ani, cu o personalitate puternică.
Barul era foarte liniștit și nu era nimeni pe lângă ei când ea își etală zâmbetul atrăgător.
- Philip, la ce te gândești? Pari cam departe.
- Mă gândeam că mi-ar prinde bine o companie feminină.
- La asta te gândeai, deci! Chiar vom vizita Dorset-ul împreună...
Mintea îi zburase înapoi cu câteva ore, la cină, când o întâlnise prima oară, în subsolul cu pereți înalți, din piatră veche, unde se servea masa. Philip stătea la o masă singur și, lângă el, se aranjase o altă masă pentru o singură persoană. Singurii ocupanți, în afară de el, era un cuplu de vârstă mijlocie, așezați la o masă în cel mai îndepărtat colț al sălii luminate de lămpi de perete.
Eve apăruse pe neașteptate, coborând treptele de piatră în spirală care duceau spre subsol. După ce ajunsese jos, se oprise, inspectând ciudata încăpere, până ce un chelner se apropiase de ea.
Pe Philip îl atrăsese din clipa în care își pusese ochii pe ea. „Pun pariu că € cu vreun prieten", își spusese. Pe mâna stângă nu avea nici un inel.
- Doamna așteaptă pe cineva? întrebase chelnerul, grăbindu-se spre ea.
- Nu. Aș dori masa de acolo. E liberă?
Arătase spre o masă de lângă peretele din fund, chiar aproape de locul unde stătea Philip. Așteptase până ce ea se așezase doar la câțiva pași de el. Era slabă, înaltă cam de un metru cincizeci și cinci și purta pantofi de lac, aurii. În timp ce ea studia meniul, Philip își făcu curaj să-i vorbească. Nu se apropiase de o altă femeie de când murise Jean și nici nu simțise vreo înclinație de acest fel. Ea se simțise privită, se uitase în stânga și-n dreapta, zâmbise timid. Philip își luă inima-n dinți.
- Bună seara. Nu cumva sunteți singură? Eu sunt. Vă pot recomanda calcanul1. Asta dacă vă place peștele.
Ea îi simțise imediat timiditatea și îi surâsese șmecherește, ca să-l facă să se simtă în largul lui.
- De ce nu veniți lângă mine? Atunci o să am cui mă plânge dacă peștele e stricat...
Așa începuse totul. „Nu", gândi Philip, uitându-se din nou la ea în liniștea de la Scott Arms, în Kingston, totul începuse mai devreme, la Londra, în sediul SIS din Park Crescent. În biroul cel mare al șefului său, de unde se vedea Park Crescent până departe.
Tweed îi ceruse Monicăi, asistentei lui de încredere, care lucra de mult timp pentru el, să-i lase singuri pentru câteva minute.
- Philip, cred c-ar trebui să-ți iei o vacanță.
- Aș prefera să n-o fac.
- Philip, îți ordon să-ți iei o vacanță. Trebuie s-o faci. Þi-am rezervat un apartament la un hotel interesant, în Dorset. La periferia Wareham-ului. Hotelul Priory. Apartamentul e rezervat pentru o săptămână, pe numele tău. A, și cât stai pe-acolo, ai putea să faci niște investigații discrete despre
1 Joc de cuvinte: sole = „calcan"; „singur", „necăsătorit" (n.tr.)
generalul Sterndale. Are peste optzeci de ani și e proprietarul Băncii Sterndale, banca aceea privată care e în familie încă de la fondarea ei, pe la începutul anilor 1800.
- Ce vrei să afli despre el? întrebă Philip.
- Nu sunt sigur...
Tweed se ridicase de la birou, își scosese ochelarii și începuse să-i curețe cu o batistă în timp ce făcea înconjurul camerei. De o înălțime medie, cu părul negru, când își punea ochelarii era bărbatul de vârstă mijlocie pe lângă care treceai pe stradă fără să-l observi. Ceea ce constituia un avantaj pentru foarte agerul director adjunct al SIS.
- Știi ce mi-ar plăcea să știu? Dacă mai e în toate mințile. Când l-am întâlnit la club, mai era, dar asta se întâmpla acum câțiva ani. Atunci își sărbătorea cea de-a optzecea aniversare. Conduce personalul de la bancă cu o mână de fier. Are operațiuni secrete, așa că, dacă vei putea lua legătura cu el, vei avea ceva greutăți în a obține vreo informație.
- Ce fel de informație? insistă Philip, căruia nu-i plăcea deloc o astfel de idee.
Bănuia că Tweed e nerăbdător să-l scoată din casa în care locuia singur de la moartea lui Jean, daracum când îi dăduse o anumită misiune, n-ar fi avut nici un rost să se mai certe pe acest subiect.
- Altceva ce mi-ar mai plăcea să aflu - și asta va fi, probabil, imposibil de obținut dacă nu ajungi aproape de el - sunt numele clienților lui importanți. Ia-ți geamantanul pe care-l ții aici, pregătit întotdeauna pentru o excursie de urgență. Afară e un Land Rover care te va duce acolo. Uite cheile. Philip, încearcă să te odihnești în Dorset. Vorbește cu oameni...
- Ai terminat de visat? întrebă Eve care începea să-și pună haina din păr de cămilă, în Scott Arms. Eu sunt încă aici. Doar în caz c-ai uitat.
„Îi place să i se dea multă atenție, se gândi el, îmbrăcându-și haina de sibir. Nu, nu e corect. Probabil c-am tăcut prea mult. Nu mai știu cum să mă port cu femeile."
Se strecură repede în fața ei și urcă prima treaptă a scărilor de piatră. Podelele erau pavate cu lespezi din același material.
- Cunosc drumul spre ieșire. Poți rămâne blocat în labirintul ăsta ore întregi, glumi el peste umăr.
- Pe fereastră, în lumina lunii, se vedea castelul Corfe, rosti ea brusc.
- Parcă ziceai că e prima ta excursie în Dorset, replică el.
- Ca mulți alții, studiez și eu ghidurile de călătorie... au și poze, în caz că nu știai, răspunse ea sarcastică.
Ajunși afară, se grăbi spre parcarea din spatele barului și se sui la volan, lăsând-o să alerge în spatele lui. Își scutură noroiul de pe cizme de marginea mașinii. Ea se urcă pe locul de lângă el.
- Dă-te la o parte, îi ceru ea. Vreau să conduc.
- Și eu la fel. Ai condus destul.
- Crezi că o votcă îmi afectează abilitatea de a-ți conduce carul de luptă?
- E rândul meu.
Părăsind parcarea, coborî un alt deal abrupt, cu multe curbe periculoase, intră într-o băltoacă, iar apa se scurse pe mașină și intră pe o fereastră deschisă.
- Mi s-a udat haina, spuse ea cu un ton de gheață.
Se uită scurt la ea. Haina din păr de cămilă era doar răzleț stropită cu apă. Ea se uita fix, drept înainte, supărată pentru că el n-o lăsa să conducă. În depărtare, mult sub ei, două vârfuri din lanțul Purbeck coborau, împrejmuind un gol care, probabil, fusese o trecătoare strategică pe vremea lui Cromwell. Castelul Corfe era cocoțat pe o colină înaltă, în acest gol. Stâncile lui golașe și turnurile ruinate îi aminteau lui Philip de un schelet, ceea ce-l purtă cu gândul înapoi, la marele incendiu de la conacul Sterndale.
Erau acum, oare, generalul Sterndale și fiul său, Richard, schelete adevărate, consumate de ceea ce mai mult ca sigur fuseseră temperaturi incredibil de mari? Un gând morbid, dar în aceeași seară, ceva mai devreme, îl întâlnise pe generalul Sterndale la un pahar, în barul de la Priory. Aflase că bătrânul crai făcea o vizită nocturnă. Fusese una dintre acele coincidențe la care speri din tot sufletul, dar care se întâmplă rar. Prima oară, generalul îl fixase lung pe Philip și, întrucât erau singuri, făcuse o remarcă:
- Văd durere în ochii dumitale. Pari un om care a suferit...
Philip se trezise povestindu-i pe scurt despre tragedia morții bruște a lui Jean, ceva despre care vorbea foarte rar. Vorbiseră o vreme, așa că Philip avea ce să-i raporteze lui Tweed la întoarcere.
Ajunseră la Corfe, un sat de căsuțe vechi, din piatră, așezat pe o suprafață întinsă, și urmară drumul care ducea înapoi spre Wareham, întorcând într-un semicerc chiar deasupra colinei de pe care străjuia castelul Corfe. Fu apoi o călătorie dreaptă, pe o șosea bună și goală. Eve căzuse din nou într-o tăcere meditativă, fără să-l privească pe Philip sau să-i adreseze vreun cuvânt nici măcar o dată, de ciudă.
Un ochi mare și orbitor îi umplu oglinda retrovizoare. Un motociclist în piele neagră, cu cască, i se ținea de coadă. Philip îl așteptă să depășească, așa cum fac întotdeauna șmecherii. Piele Neagră îi rămase lipit de spate. Philip și-l aminti pe tânărul solid care intrase în Scott Arms. „Treci odată, fir-ai tu să fii!" își zise.
Motociclistul refuză să-i facă acest serviciu. Philip începu să-și dorească să fi luat Walther-ul automat. În caz că urmăritorul era înarmat și ostil...
Destul de ciudat era faptul că Eve părea că nu-și dă seama că sunt urmăriți. Stătea aproape nemișcată, cu mâinile strânse pe centura de siguranță. Philip încetini, trecu podul de peste râul Frome de la periferia Wareham-ului, semnaliză, coti la dreapta într-o piațetă veche și coborî pe o alee scurtă până la Priory.
Parcă mașina aproape de un zid de piatră, lângă intrarea hotelului, când îl văzu pe motociclist oprind la capătul celălalt al pieței și stingând farul acela orbitor.
- Ei bine, ne-am întors întregi, remarcă Eve, sărind jos, pe pavaj.
- O nimica toată, îi răspunse Philip, încuind mașina.
Eve mângâie Porsche-ul cel nou și roșu lângă care parcase Philip.
- Asta e dragostea mea. Carul meu de luptă. Nu-i rău, nu crezi? Philip îngheță în locul în care se afla. La plecarea din Park Crescent,
avusese sentimentul că e urmărit de cineva într-un Porsche roșu. Mașina aceea ostentativă lăsase tot timpul câteva mașini în spatele lui, și o pierduse în apropiere de Wareham. Șoferul purtase o cască, așa că nu putuse să se hotărască dacă în spatele volanului era un bărbat sau o femeie. Apoi își
reaminti că erau doar câteva Porsche-uri roșii prin împrejurimi. Se uită înapoi, în piațetă, dar motociclistul dispăruse. Nu-l auzise ambalând, așa că, probabil, își împinsese motocicleta în piață înainte să-i pornească motorul. Foarte ciudat. Făcu un cerc pentru a admira Porsche-ul... Eve părea că-și recăpătase normala bună dispoziție radiantă.
- Asta iar e ceva. Trebuie să te fi costat o avere.
- Mașina companiei.
O descuie și lumina de interior se aprinse. Pe unul din locuri erau aruncate, la grămadă, haine scumpe, de parcă ar fi fost zdrențe. Răscoli prin ele și trase afară niște pijamale din mătase albastră. De sub mormanul de haine, ceva căzu pe podeaua mașinii. O cască.
Intrară în hotelul Priory, o clădire veche de sute de ani, pe sub o arcadă de piatră care dădea într-o curte închisă, cu pavaj inegal. Luând-o înainte, Eve împinse ușa grea de lemn de la recepție. Din spatele unei tejghele înguste, proprietarul, un bărbat cu o înfățișare caldă, îl salută pe Philip.
- Mă bucur să vă văd înapoi, domnule. V-a căutat Monica, un telefon de urgență. V-a rugat s-o sunați de îndată ce vă întoarceți. Puteți să folosiți telefonul acesta...
Plin de tact, proprietarul dispăru, iar Philip apucă telefonul. În spatele lui, Eve îl interogă:
- Și cine e Monica?
- Mătușa mea, zise Philip repede. Are grijă de casa mea, continuă el, mințind cu ușurință.
- Mă duc jos, în apartamentul meu. Ne vedem la bar...
Philip ar fi preferat un telefon mai puțin public, dar era singur când formă numărul de la Park Crescent. Monica, asistenta lui Tweed, vorbi grăbită:
- Þi-l dau pe șefu'...
- Tweed la aparat, spuse familiara voce. Suni de la hotel?
- Da...
- Atunci treci câți poți de repede la un telefon public și sună-mă. Telefonul amuți.
Philip, cu haina de sibir încă pe el, se întoarse în noaptea acum uscată, dar foarte rece, cu un cer presărat de stele deasupra lui. Mai devreme, când ajunsese în Wareham, observase o cabină telefonică pe South Street, la nu mai mult de cinci minute de mers pe jos, în stilul lui. South Street era goală când intră în cabina telefonică, cu o lanternă pe care o luase din mașină. Avea un fascicul puternic și era grea, acoperită cu cauciuc. O armă de nădejde, dacă s-ar fi întâmplat să dea peste Piele Neagră.
Tweed răspunse chiar el și începu să vorbească rapid după ce verifică locul de unde vorbea Philip.
- S-au cam încurcat ițele acolo. Casa generalului Sterndale a fost mistuită de flăcări. Pompierii au recuperat două cadavre... pe-al generalului și pe al fiului său, Richard, carbonizați, dar încă posibil de recunoscut.
- Noi am văzut conacul arzând de la distanță...
- Noi?
- Îți explic mai târziu. Cred că am văzut o mașină care pleca de acolo, cu mai mulți oameni înăuntru...
- Crezi?
- Da, nu sunt sigur. S-a întâmplat totul așa de repede.
- În cazul ăsta n-ai văzut nimic dacă ești întrebat de poliție. Mă refer la vehiculul-fantomă.
- De ce...?
- Ascultă. Șeful echipei de pompieri de la fața locului l-a chemat pe șeful poliției din Dorchester. Pentru că Sterndale era mare ștab, Dorchester-ul a contactat Scotland Yard-ul. Și ce noroc - ghinion, mai bine zis - a avut, să vorbească cu vechiul și certărețul meu partener, inspectorul-șef Roy Buchanan. Se poate să fie în drum spre locul faptei, cu elicopterul. Te-ai putea trezi că te ia la întrebări, așa că fii atent.
- Dar nu înțeleg. Buchanan e de la omucideri.
- Șeful pompierilor a raportat că tot exteriorul conacului a fost stropit cu benzină. Ãsta n-a fost accident. A fost incendiere premeditată. Crimă cu sânge rece.
- O, Doamne...
- Am zis ascultă. Tocmai i-am telefonat nepoatei generalului... o cunosc puțin. Mi-a spus că grosul capitalului băncii era ținut de către general în biroul lui de la conac, sub formă de obligațiuni la purtător -negociabile oriunde, fără prea multe întrebări. În filiale lăsase atâția bani cât să-i meargă afacerea.
- Despre câți bani vorbim?
- Trei sute de milioane de lire sterline. Plus. Trebuie să închid acum. Rămâi acolo. Mai dă o raită puțin de dimineață, dar ai grijă. Și ți-am trimis ajutor... să te susțină.
- Pe cine?
- S-ar putea să fie acolo deja. O să-l recunoști când o să-l vezi...

Philip se întoarse cu pași lenți la hotel. Voia să-și pună gândurile în ordine. Incendiere premeditată? Crimă? Iar el, împreună cu Eve, fusese martor. Aranjă faptele în ordinea în care se petrecuseră.
La marginea stâncii era sigur că văzuse semnale luminoase care licăriseră de pe mare și cărora li se răspunsese din locul care părea a fi vechiul hambar gol al unei case, dacă le văzuse. Eva negase că ar fi văzut ceva, iar el deja observase că ei nu-i scăpau multe lucruri.
Apoi incendiul îngrozitor. Și mașina pe care o văzuse dispărând pe câmp. Dacă văzuse o mașină. La Scott Arms, motociclistul voinic care trecuse pe lângă separeul lor. Aici, nimic. Doar că, mai târziu, fuseseră urmăriți tot drumul până la Priory de un motociclist - un fapt sigur, care nu putea fi produsul imaginației înfierbântate datorate lui Eve, care era diabolic de atrăgătoare.
Deschizând ușa de lemn spre holul hotelului, se simți recunoscător lui Tweed pentru că îl avertizase să nu spună prea multe. Își scoase haina de sibir, porni pe coridor și aruncă o privire în bar, care era o cameră separată la capătul acestuia. Avu un alt șoc.
Eve, așezată aproape cu spatele la el, se schimbase într-o rochie de un albastru-închis, cu o curea aurie încercuindu-i mijlocul și cu picioarele lungi puse unul peste altul, descoperite de o crăpătură adâncă a rochiei. Vorbea cu Bob Newman, care stătea și o asculta, cu o figură inexpresivă și un pahar de scotch în mână.
Așadar, acesta era „ajutorul" pe care Tweed îl trimisese atât de urgent ca sprijin. Newman, corespondent de presă, era un prieten apropiat și de încredere al lui Tweed. Fusese verificat temeinic cu mult timp în urmă.
Trecut acum de patruzeci de ani, se implicase total și cu multă eficacitate în câteva misiuni SIS.
Philip se hotărî să-i lase singuri câteva minute, cât să-și adune gândurile. Nu-l văzuse nimeni strecurându-se în confortabilul hol din spatele hotelului, gol acum, și așezându-se pe o canapea. „Mă întreb despre ce vorbesc", gândi Philip.
Bob Newman sosise ceva mai devreme în acea seară, pe întuneric, după un drum înspăimântător spre Wareham. Lui Newman îi plăcea să apese accelerația până la fund, dar niciodată nu băuse înainte să se suie la volan. După ce se trecuse în registrul hotelului, își dusese valiza sus, în camera lui, o deschisese, își pusese repede câteva haine pe umeraș, apoi coborâse la bar pentru mult doritul scotch.
În bar, o încăpere lungă, cu barul propriu-zis pe stânga cum intrase el, nu era nimeni, cu excepția barmanului, și a unei femei atrăgătoare, îmbrăcată într-o rochie de un albastru-închis. Ea făcu prima mișcare când îl văzu pregătindu-se să se așeze la distanță de ea.
- Eu sunt singură. Crezi că ar fi posibil să stăm și noi la un pahar de vorbă? Ești Robert Newman, faimosul corespondent internațional. Te știu din fotografiile din presa internațională.
- Nu faimos și internațional. Notoriu este cuvântul, îi spuse el, așezându-se într-un fotoliu lângă ea. Noroc!
- În ultimul timp n-am prea văzut multe articole de-ale tale, continuă ea, etalând un zâmbet cald. Bănuiesc că, probabil, bestsellerul pe care l-ai scris, Kruger: Computerul care a căzut, ți-a adus o avere. A apărut peste tot în lume și încă se mai tipărește.
- M-a făcut să mă simt confortabil pentru o vreme, zise el scurt. N-avea nici un rost să-i mărturisească faptul că e milionar. Nu spui așa
ceva unor necunoscute. Newman n-o spusese nimănui. Ea îl studia.
Putea să aibă în jur de un metru șaptezeci și cinci, bine făcut, trăsături puternice, proaspăt ras, păr castaniu-deschis și aura unui bărbat care umblase mult și văzuse lumea, cu părțile ei bune și rele. Un individ foarte dur, credea ea, dar plăcut în rarele momente când zâmbea.
- Apropo, eu sunt Eve Warner, spuse ea.
- Ce faci ca să-ți câștigi pâinea cea de toate zilele? întrebă el. Sau ești rentieră?
- Arăt eu ca o rentieră? Se îndreptă indignată. Întotdeauna a trebuit să muncesc ca să trăiesc. Nu ca tine, îl tachină ea.
Ea îi zâmbi sarcastic, dându-i impresia de rânjet. El nu-i răspunse la înțepătură. Urmă o pauză lungă, și el așteptă ca ea să-și dea seama că mai era ceva de spus. Ea nu spuse nimic, ceea ce lui i se păru interesant.
- Atunci, ce meserie ai? întrebă el, în cele din urmă.
- Mă ocup de echipamente de securitate.
- Care anume?
- E puțin cam secret. Toate sunt secrete.
Dar sunt plătită bine și muncesc ca un troian.
- Adică ești un cal troian? o împunse el.
își miji ochii căprui, sfredelitori. O prinsese cu garda jos. Ea se uită în spatele lui. Philip intrase în bar, și când ea se întoarse îi făcu cu mâna.
- Eu plătesc. Tu cu ce te otrăvești, Eve? O, bună, Bob! Nu ne-am văzut de mult.
- Eu rămân pe votcă. Încă una dublă, răspunse Eve.
- Pentru mine un Scotch, Philip, spuse Newman.
- A, voi doi vă cunoașteți? întrebă Eve, surpriza trădându-i-se în voce.
- Pe ici, pe colo, răspunse Newman, ridicându-și ușor vocea, așa încât Philip să audă ce spune. Philip lucrează în asigurări. Investigam odată o îare fraudă și el mi-a vândut câteva ponturi...
Philip îl binecuvântă pe Newman pentru a fi bănuit atât de bine ce-i spusese el lui Eve. Pentru el comandă un pahar de vin alb, franțuzesc, sec și le aduse băuturile și celorlalți. Eve îl urmări cu privirea. Având peste treizeci de ani, Philip era mai suplu decât Newman, mai sensibil, după cum bănuia ea, mai puțin capabil să facă față vieții. Aici nu ghicise bine și îl subestima pe Philip. Își trase și el un scaun, iar acum formau un cerc închis. Eve bău din votca ei și goli imediat jumătate de pahar. Își aprinse o nouă țigară de la cea pe care o fumase. Newman scosese o Drichetă, dar ea dădu din cap.
- Pot să-mi aprind singură țigara.
- Bravo ție! Cu timpul o să înveți și cum să o fumezi.
Ea îl privi rece, își strânse buzele pline, apoi zâmbi.
- Apropo de fum, ai auzit de teribilul foc de lângă Lyman's Tout? îl întrebă ea pe Newman.
- Ce foc?
Eve începu să-i vorbească despre experiența pe care o avusese în timpul călătoriei cu Philip. Vorbi despre ea, ca și cum ar fi fost un eveniment îndepărtat din trecut.
- Un subiect puțin cam oribil pentru o seară atât de plăcută, concluzionă ea.
- Oribil dacă zici că Sterndale și fiul său erau încuiați în locul acela. De unde știi că erau încuiați? Detaliul despre faptul că generalul însuși închidea toate storurile în fiecare noapte sună ca și cum l-ai fi cunoscut pe general, presă Newman.
- Acum îmi dau seama de ce ai avut un asemenea succes ca și corespondent de presă. De fapt, Philip mi-a spus și mie. Înainte de cină l-a întâlnit pe general chiar în acest bar. Bătrânul crai a fost destul de vorbăreț, bănuiesc. Eu nu l-am văzut. Eram la mine în apartament și făceam un duș.
- Am auzit că era foarte bătrân, comentă Newman. Mă gândesc că, într-un loc precum cel pe care l-ai descris, avea bușteni mari pentru foc. Unul s-ar fi putut să se rostogolească pe un covoraș și gata. O tragedie.
- Eu cred c-a fost o stivă de bușteni, medită Eve, cu obrazul sprijinit în mâna stângă, ținându-și votca în dreapta, ca să nu dispară. Era aranjată lângă o construcție care semăna cu un hambar. Ridicată la capătul clădirii în care Sterndale își ținea vechiul Bentley. Spatele mașinii ieșea în afară, descoperit.
Philip stătea tăcut, sorbind din paharul lui cu vin. Nu-și aducea aminte de stiva de bușteni pe care o descrisese Eve, daracolo, sus, în vârful stâncii, mintea lui fusese asaltată de emoții - fascinația crescândă pentru Eve, amintiri ale soției moarte, Jean. Nu putea să jure că nu era nici o stivă de bușteni la capătul hambarului. Nu putea fi sigur de nimic. Se întrebă dacă Tweed mai era în biroul lui.


- L-ai trimis pe Philip în Dorset, folosindu-te de nevoia lui de vacanță, dar adevăratul tău scop a fost să-l ai la fața locului, pentru a-l supraveghea pe generalul Sterndale. Și acum uită-te în ce mizerie e băgat, îl învinui Paula.
Era ora zece seara în cabinetul lui Tweed din Park Crescent. El ședea la biroul lui și o studia pe Paula Grey, fără să-i răspundă imediat: O brunetă subțire, foarte atrăgătoare, ea stătea în spatele biroului ei, aruncând fulgere din priviri. Asistentă-șefă și cea mai apropiată confidentă, nu ezita niciodată să-și spună punctul de vedere, lucru pe care Tweed îl admira. Paula, necăsătorită după o poveste de dragoste nefericită, avea în jur de treizeci și cinci de ani.
Singurul alt personaj din încăpere, în spatele biroului său dintr-un colț, era Monica, de asemenea, un adjunct de încredere. O femeie mică, de o vârstă nesigură, își purta părul cărunt într-un coc, iar acum asculta duelul de cuvinte, distrându-se.
- În parte ai dreptate, admise Tweed, dar a petrecut prea multe nopți și weekenduri în casa aceea drăguță în care a locuit cu Jean. Am vrut să-l scot puțin din atmosfera locului. Undeva, în țara asta - nu afară, până nu sunt sigur că e stabil din punct de vedere emoțional. Cu siguranță, nu aveam de unde să știu că această excursie o să aibă o întorsătură atât de dramatică. Și, după cum știi, Bob Newman s-a grăbit să se ducă acolo, la cererea mea, ca să-l susțină.
- Asta ne va fi de ajutor, încuviință Paula, dardespre ce este vorba? Cum a început totul?
- La Paris.
Aproape că-i plăcu uimirea de pe figura ei. Orice urmă de indignare dispăruse.
- La Paris? repetă Paula. Cum?
La ușă se auzi un ciocănit sfios, Tweed strigă:
- Intră.
Marler intră. Cel mai grozav țintaș din Europa Occidentală, nou-veni-tul, un membru vechi al echipei lui Tweed, era de înălțime mijlocie, slab și îmbrăcat elegant într-o jachetă de vânătoare, pantaloni de catifea cord și pantofi maro, făcuți de mână, care străluceau ca sticla. Proaspăt ras, avea un zâmbet cinic, și se știa că nu crede nici un cuvânt pe care îl spunea cineva, până nu îl verifica de trei ori.
- Bună seara, zise el cu o voce tărăgănată de snob. Îmi pare bine să văd că ați început cu toții noaptea mai devreme, așa, ca variație.
Adoptă o ținută tipică și se rezemă de un perete, aprinzându-și o țigară lungă.
- Marler, începu Tweed, Paula nu prea înțelege ce se întâmplă. Spune-i despre excursia la Paris. Îmi închipui c-ai venit aici direct de la avion.
- Bineînțeles. Paula nu înțelege? Nici eu nu înțeleg.
- Spune-i ce s-a întâmplat, pentru Dumnezeu, sugeră Tweed.
- Chiar te rog, îl îmboldi Paula.
- A început cu un telefon de la un informator de-al meu din Paris. Joules Fournier. Pot să vă spun cum îl cheamă acum, când bietul nenorocit e mort. Ne-am întâlnit la ora cinci - după ce se întunecase - în fața unui bar de pe rue St-Honore. La telefon mi-a spus că, în curând, ceva mare va exploda și a menționat un nume care m-a șocat puțin. Mi-am luat bilet la avionul de dimineață pentru a studia locul de întâlnire. Părea destul de sigur. O stradă principală din Paris când se preumblă multă lume pe-acolo. Nu mi-am dat seama că poate fi periculos. Ceasul rău.
- Ce nume a menționat? întrebă Paula.
- Toate la timpul lor. Vă merge mintea prea repede. Așa că aveți răbdare cu mine. Fournier era o așchie de om cu păr unsuros. În trecut a fost un informator de încredere. Mă sprijineam de un geam al barului, afară, și mă prefăceam că citesc Figaro. Multă lume prin preajmă, grăbindu-se acasă de la serviciu, așa cum anticipasem. Aveam la șold un Walther automat - îl împrumutasem de la un prieten din Paris, mai devreme. Nu poți ști niciodată, într-o misiune ca asta. Fournier a apărut brusc de nicăieri.
- Era pe jos? întrebă Paula.
- Așa mi s-a părut. Părea neobișnuit de nervos, uitându-se în spate, peste umăr. A turuit așa-zisa informație în franceză. Nu prea avea nici o logică. A menționat din nou numele, a spus că tipul e implicat într-o operațiune de schimbare a lumii, că are legături peste tot. Asta îmi spunea când a apărut o bandă de motocicliști îmbrăcați în piele neagră, cu căști pe figuri, clătinându-se pe asfalt. Am crezut că sunt beți. Își croiau drum înghiontind oamenii, făcând semne obscene oricui protesta. I-am văzut clar, dar nu și fețele, evident. Când s-au apropiat de Fournier, unul dintre ei s-a împiedicat. Am fost un idiot.
Făcu o pauză, trase adânc din țigară, apoi o strivi în scrumiera de cristal pe care Monica o împinsese mai aproape de el pe biroul ei.
- Nu te-am mai auzit spunând asta, zise Paula încet.
- Eram prea preocupat de ceea ce încerca Fournier să-mi povestească. Mi-a spus că îmi trimisese o scrisoare. Asta s-a întâmplat. Încă mă mai blestem.
- Ce s-a întâmplat? Mă îndoiesc c-ai fi putut să previi așa ceva. Nu la o oră de vârf, pe rue St-Honore, comentă Paula.
- Bădăranii ăia beți, așa credeam eu, aproape c-au format un cerc închis în jurul nostru. Atunci a început să-mi sune clopotul de alarmă, dar era prea târziu.
- Ce era prea târziu? întrebă Tweed.
- Tipul care se împiedicase - care părea că s-a împiedicat - a sărit pe Fournier. A zis „Scuze, amice", în engleză. După ce au dispărut, Fournier a horcăit o dată și a căzut în brațele mele. L-am apucat de după piept, iar mâna mea dreaptă era lipicioasă. Sânge. Împiedicatul ăla îi băgase lui Fournier un cuțit chiar la subrațul stâng. În timp ce se prăbușea i-am luat pulsul după ce l-am rezemat de o vitrină. Nimic. Era mort. Treabă de profesionist.
- Ce e cu banda de motocicliști? întrebă Paula.
- Au dispărut ca vântul. Am hotărât că cel mai bine era să fac și eu la fel. Cu un Walther la mine, fără permis, nu-mi imaginam un interviu cu polițiștii... sau cu șmecherii pe care-i folosesc ei. I-am semnalizat lui Archie și l-am lăsat pe bietul Fournier, după ce i-am spus unei femei, care se oprise acolo, că omul a suferit un infarct și dacă ar putea ea să cheme un doctor. N-am putut să fac nimic ca să-mi ajut informatorul.
- Cine e Archie? se interesă Paula. Archie și mai cum?
- Numele de familie nu contează. E, probabil, cel mai bun informator din lume pe care îl am. E stabilit la Paris, dar se învârte cam peste tot. Când am ajuns pe aeroportul De Gaulle, la dus, l-am sunat și l-am rugat să fie prin apropiere, ca sprijin. E o figură.
- Unde era în momentul crimei? exclamă Tweed.
- În capătul celălalt al străzii, într-un gang. Nu cred c-a văzut prea multe, cu tot traficul acela aglomerat, darmi-a recepționat mesajul și a dispărut. Asta e.
- Nu, nu e, insistă Paula. Ce nume ți-a spus Fournier la telefon de te-a speriat așa - și pe care apoi l-a repetat la Paris înainte să fie ucis?
- Cred c-am auzit bine. De fiecare dată a bolborosit cuvintele. Marler făcu o pauză pentru a-și aprinde o altă țigară lungă. Deși calm în aparență, Paula îl simți supărat pentru ceea ce el considera un eșec total din partea lui. Leopold Brazii, dacă vă vine să credeți...


2
În cabinetul lui Tweed urmă o tăcere provocată de uimire. Figura Monicăi și cea a Paulei sugerau o adâncă neîncredere. Paula fuse cea care rupse tăcerea.
- Leopold Brazii? Cel mai puternic broker1 mondial? Misteriosul personaj despre care se zvonește că află tot ce știe președintele american, primul nostru ministru, președintele Franței și Dumnezeu mai știe cine?
- Acesta e numele pe care sunt destul de sigur că l-am auzit, spuse Marler. Iar Fournier l-a menționat de două ori.
- Probabil că a greșit, insistă Paula.
- Poate, interveni Tweed. O să vă dezvălui un secret. În ultimele săptămâni, am făcut personal investigații discrete în ceea ce-l privește. E ca un al doilea Kissinger2, însă fără publicitate. Și, la fel ca și Kissinger, se plimbă de la o capitală la alta în avionul personal când se ivește vreo problemă. E un om foarte bogat și foarte puternic. Făcu o pauză. Atât de puternic, încât azi am fost chemat în Downing Street3. Cineva a vorbit. Primul-ministru în persoană mi-a spus să întrerup orice cercetări legate de domnul Brazii.
- Nu călcați pe iarbă, zise laconic Marler.
- Și noi ce facem? întrebă Paula.
1 Persoană a cărei profesie este aceea de a vinde și de a cumpăra acțiuni, bani străini și mărfuri pentru alți oameni, (n.tr.).
2 Kissinger, Henry Alfred (1923 -), laureat al premiului Nobel, om politic și secretar de stat sub președinția lui Richard M. Nixon și Gerald R. Ford. Cartea sa, Armele nucleare și politica externă a Americii, a stat la baza politicii externe a SUA. (n.tr.).
3 Strada pe care se află cabinetul prim-ministrului britanic, (n.tr)
Soneria telefonului o întrerupse. Monica răspunse, vorbi puțin, apoi acoperi receptorul cu mâna și se uită la Tweed.
- E René Lasalle, vechiul tău prieten din DST.
Se referea la Direcția de Supraveghere Teritorială, contraspionajul francez.
Tweed apăsă un buton de pe telefonul său. Ridică receptorul și îl salută cordial pe francez. Vocea lui Lasalle suna agitată.
- Ai secretizorul1?
- Da. Pari îngrijorat.
- Omul tău, Marler, poartă cumva o jachetă de vânătoare și pantaloni de catifea cord?
Tweed aruncă o privire spre Marler care era îmbrăcat exact așa cum îl descrisese Lasalle.
- Despre ce este vorba? întrebă Tweed răspicat. Nu-mi plac întrebările despre oamenii mei mai mult decât îți plac ție.
- Marler a vizitat Parisul azi?
- La fel. Repet, ce înseamnă toate astea, René?
- Crimă. Lasalle tăcu, așteptându-l pe Tweed să spună ceva, dar Tweed rămase mut. Crimă, repetă francezul. Crimă cu sânge rece, în mijlocul Parisului. Un bărbat pe nume Jules Fournier, ocupație necunoscută, a fost înjunghiat mortal acum câtva timp, în orele de vârf. Din tot Parisul, și-a ales rue St-Honoré.
-Și?
- Fournier era însoțit de un alt bărbat, care a sprijinit cadavrul de vitrina unui bar. Apoi i-a spus unei femei - în franceză - că Fournier a avut un infarct și a pus-o să cheme un doctor.
- Și? repetă Tweed.
- Ne-a făcut o descriere bună. O doamnă cu spirit de observație. Mi-am amintit de Marler.
- Nimeni, în lumea asta, nu mai arată ca el? Asta vrei să spui? întrebă Tweed.
- Dar descrierea hainelor? O toaletă foarte britanică.
- Ce-i cu ea?
1 Dispozitiv electronic care codează și decodează convorbirile telefonice, (n.tr.)
- Tweed, răspunzi în doi peri...
- Presupunerile tale absurde mă enervează al naibii de tare. Și nu, n-am văzut-o niciodată pe persoana în cauză purtând asemenea haine. De asemenea, a fost la Londra toată ziua. Pentru asta garantez eu. „Doamne-ajută, se gândi Tweed, deși nu cred că voi ajunge prin preajma Lui." Schimbă subiectul. Cât mai ești la telefon - cu secretizorul, așa cum am stabilit mai devreme - ai mai avansat ceva în cercetările tale clandestine în privința lui Leopold Brazii?
- Sunt cam multe zvonuri despre el care nu-mi plac. Că are în vedere ceva global. A, și am fost avertizat să nu mă mai ocup de el. Poți să crezi așa ceva? Am fost chemat la palatul Elysée și însuși președintele mi-a spus că Brazii e un om important și că să încetez orice altă investigație.
- Și ce-ai hotărât?
- La naiba cu Elysée-ul. Pot să mă concedieze, îmi voi continua investigațiile pe cont propriu. E ceva putred în Danemarca.
Tweed zâmbi de unul singur. Lasalle era mândru să folosească engleza curentă și fraze bine cunoscute.
- De ce să nu mergi mai departe în secret? Folosește doar un mic cerc de oameni în care știi că te poți încrede ca în tine însuți.
- În lumea în care trăim, acela este un cerc mic. Să păstrăm legătura. Îmi pare rău c-am fost așa de nervos la începutul acestei convorbiri.
- Las-o baltă. Ai grijă de tine. Și sunt de acord... păstrăm legătura... Tweed puse telefonul jos. Îl fixă pe Marler.
- M-am pus într-o situație foarte periculoasă. La Paris ai călătorit cu numele tău?
- Bineînțeles că nu. Am folosit unul din pașapoartele mele false. Telefonul lui Fournier m-a îngrijorat, așa că mi-am luat toate precauțiile.
- Scapă repede de hainele astea. Lasalle are o martoră - femeia cu care ai vorbit după ce Fournier a fost ucis - iar aceasta ți-a făcut o descriere perfectă. Aș fi vrut să-i spun lui Lasalle despre banda în costume de motocicliști, dar nu puteam s-o fac.
- înțeles. De acord, spuse Marler.
- N-ai fost niciodată la Paris, continuă Tweed autoritar. Dacă ai fi prins într-o investigație criminalistică a poliției franceze, ai putea fi ținut
acolo săptămâni întregi. Lasalle nu va putea să te ajute. Acum, scapă de hainele alea.
- Așa voi face. Marler se opri la ușă, chiar înainte de a pleca. Mi-aduc aminte de ceva ce tot bolborosea Fournier. Tocmai îl pomenise pe Leopold Brazii. Zicea că pot obține ceva informații de la un servitor din serviciul generalului Sterndale. Bănuiesc că nu e tipul de la Banca Sterndale?
- Altceva? întrebă Tweed brusc, îngrijorat de problema hainelor.
- Mai spunea că generalul are încredere în servitorul lui și că acesta locuiește cu generalul. Pe tip îl cheamă Marchat. Nu se știe ce naționalitate are...
- Cel puțin asta ne oferă o legătură între Leopold Brazii și Sterndale, comentă Paula, ascunzându-și emoția.
- Eu aveam deja una, îi spuse Tweed. De curând l-am reîntâlnit întâmplător pe Sterndale. Vizitam pe cineva la clubul acela plictisitor unde l-am văzut prima oară. L-am prins când pleca. A început să vorbească despre Brazii, despre ce om sclipitor este acesta. Apoi a trebuit s-o ia din loc.
- De aceea l-ai trimis pe Philip la Wareham într-o așa-zisă vacanță... apoi i-ai cerut să-l verifice pe Sterndale.
- Ai dreptate. Tweed se învârti în scaunul său pivotam. Am un sentiment neplăcut că se pregătește ceva mare de tot. La nivel internațional. Nu-mi place referirea lui Fournier la „o operațiune care să schimbe lumea".
- Ar putea cineva să facă realmente așa ceva? întrebă Paula sceptică.
- Depinde cât e de deștept, de puternic. Nu-i stă nimic în cale, și chestia asta nu mă lasă să dorm. Avem un prim-ministru disperat. Washington-ul e o glumă. Bonn-ul are un om care vrea să rămână în istorie drept creatorul Statelor Unite ale Europei. O idee cam spumoasă - germanii au uitat istoria. Imperiul Austro-Ungar, controlat de Viena înaintea Primului Război Mondial, era o amestecătură de naționalități, și asta ar fi și Europa. Și ce se întâmplă la sfârșitul acelui conflict oribil? Imperiul decade, se destramă în diverse națiuni individuale - Ungaria, Cehoslovacia etcetera. Austria a rămas un stătuleț fără nici o importanță.
- Dar azi? se interesă Paula.
- Situația actuală îmi amintește de ce am citit despre anii treizeci. Un bărbat pe nume Adolf Hitler, diabolic, dar psiholog strălucit, îi manipulează pe liderii occidentali ca și cum ar mânui niște marionete.
- Vrei să spui că Brazii ar putea fi un nou Hitler?
- Nu! Dar ai reținut fraza „implicat într-o operațiune de schimbare a lumii" - Occidentul nu are un conducător, așteaptă un geniu care să-l manipuleze.
- Crezi că Brazii e un geniu?
- L-am întâlnit nu prea de mult la o petrecere. El a venit la mine să-mi spună câteva cuvinte. Am avut neplăcuta senzație că știe cine sunt, știe de SIS. Are legături peste tot. Ca o caracatiță. Un bărbat foarte deștept... și un mare seducător. Vrea să ne mai întâlnim, dar eu, unul, îl evit. Pentru moment.
- Deci, avem o crimă la Paris, care ar putea avea legătură cu încă două crime în Dorset. Aria e cam mare, reflectă Paula. Și mă întreb ce s-a întâmplat cu servitorul care a dispărut, cu Marchat.
- Și tu ai observat asta, nu? zâmbi Tweed sec. Și cum îți spuneam mai devreme, inspectorul-șef Buchanan mi-a relatat foarte precis, la telefon, cum pompierii au căutat printre rămășițele de la conac și cum au scos două corpuri - identificate ca fiind al lui Sterndale și al fiului său, Richard. Așadar, ce s-a întâmplat cu figura asta fantomatică de Marchat?

Într-o casă veche de piatră, de pe Avenue Foch din Paris, unul dintre cele mai scumpe din oraș, un bărbat masiv și înalt stătea în spatele unui birou Ludovic al XV-lea. Pereții încăperii erau acoperiți cu rafturi de cărți, iar lumina era foarte slabă, lăsând camera aproape în întuneric. Bărbatul vorbea engleză cu vizitatorul său, așezat la capătul celălalt al biroului și învăluit în obscuritate.
- Cred c-ar trebui să-ți reîncepi călătoriile. Ia-ți bilet la unul din primele zboruri spre Heathrow de mâine, închiriază o mașină și du-te în Dorset. Mai precis, la Wareham. Clar?
- Până acum, da, răspunse vizitatorul. Ce caut în Dorset?
- Necazuri. S-ar putea să trebuiască să faci curat. Dacă e nevoie, fă-o. Și fără enigme, te rog.
- Sunt expert în localizarea și dezlegarea enigmelor.
- De aceea te și trimit pe tine. Þi-am explicat ce s-a întâmplat, atâta cât știu și eu. Anumiți oameni o să mișune pe acolo, ca furnicile. Fii atent cum procedezi.
- întotdeauna sunt atent, replică vizitatorul, împingându-și scaunul și pregătindu-se să plece.
- Repet, fii atent pe unde calci, sublinie Leopold Brazii. Nu știi detaliile, dar lumea e în pericol.


În barul de la Priory, Eve Warner își duse paharul la gură și bău repede cea de-a patra votcă mare. Newman o privea cu cinism. Din punctul lui de vedere, cantitatea de alcool nu avea nici un efect asupra ei. Avea un cap de piatră. Philip sorbea ultimele picături din singurul pahar de vin pe care-l băuse.
- Ora de culcare, anunță Eve. Căscă fără să-și mai pună mâna la gură. A fost o zi palpitantă.
- Eu nu i-aș zice palpitantă, obiectă Philip. Cred că tragică e un cuvânt mai bun.
- Bine. În fond, n-am cunoscut-o pe nici una din victime. Noapte bună, Bob. Sper să ne vedem de dimineață.
- Posibil, spuse Newman.
- Să bați la ușa mea când vii jos, Philip. Doar să-mi spui noapte bună.
- Aveți camerele apropiate? întrebă Newman după ce plecă ea, lăsându-i pe cei doi bărbați singuri în tot barul.
- Eu nu stau în hotelul mare. Locului i se spune Casa Bărcilor de lângă râu. Din hol, ajungi acolo prin niște uși mari de sticlă. Eve ocupă apartamentul de vizavi.
- Convenabil, comentă Newman cu un zâmbet sec. Cum de s-a întâmplat?
- întâmplarea. Tweed cunoaște locul ăsta și mi-a rezervat apartamentul. Eve îl avea rezervat pe cel din față. Am întâlnit-o de curând, încheie Philip cu o notă de protest.
- Nu mă interesează. Glumeam. Cum ai cunoscut-o?
Philip îi explică împrejurările, fără să-i spună nimic despre Porsche-ul roșu care i se păruse că-l urmărise din Park Crescent. Îl văzuse prima oară lângă stația de metrou de pe Baker Street.
- Ei bine, asta va aduce o schimbare în singurătatea ta din casa aceea goală. Să înțeleg că nu te muți? A trecut mai mult de un an de când a murit Jean, nu-i așa?
- Da. Philip se opri. Casa aceea a fost căminul nostru și, categoric, eu nu plec de-acolo. Tweed te-a trimis aici ca să mă ajuți, nu?
- Da. Ceva ce s-a întâmplat de când ai venit tu îl îngrijorează teribil. N-a spus ce. Barmanul dispăruse. Deschide-ți sacoul ca să pot ajunge la buzunar.
Philip se conformă fără nici un comentariu. Newman scoase un Walther de 7,65 mm, automat, cu opt focuri, și încărcătoare de rezervă, și i le strecură în buzunar.
- Arma ta preferată. A fost ideea lui Tweed. Așa că, probabil, este îngrijorat.
- Mai e ceva ce trebuie să știi. Așa cum ți-a spus și Eve, l-am întâlnit pe generalul Sterndale în barul ăsta mult mai devreme, înainte să plecăm spre faleza de la Lyman's Tout. Sterndale îmi spunea că, în ciuda faptului că avea un servitor care locuia acolo cu el, un bărbat pe nume Marchat...
- Spune-l pe litere, te rog.
Philip îl rosti pe litere. La rândul lui, îl rugase pe general să facă același lucru.
- Generalul nu ți-a spus de unde e acest Marchat? Mie-mi sună foarte central-european.
- Nu, nu mi-a spus. Voiam să spun că Sterndale mi-a povestit că are o casă atât de izolată, încât încuie personal toate obloanele în fiecare seară.
- A căzut în propria-i capcană, bietul nenorocit. Tweed mi-a dat toate detaliile pe care le-a primit de la Buchanan. L-am sunat de la o cabină telefonică, înainte să intru în Wareham. Vreau să te conduc până la Casa Bărcilor, dacă nu te deranjează. Pare a fi un loc fascinant...
Ușile de sticlă dădeau într-o grădină luminată la intervale cu felinare. Mergând pe o alee pavată cu piatră, Philip îi vorbi lui Newman despre Marchat.
- Ce e ciudat, continuă el, e faptul că acest servitor, Marchat, pare să fi dispărut fără urmă. Tweed era absolut sigur că dintre ruine nu au fost scoase decât două corpuri.
- Prin urmare, mâine-dimineață o să încercăm să dăm de urma domnului Marchat. Și, întrucât locuia la conac, am putea începe cu barurile locale. La țară, toată lumea știe pe toată lumea. Și zona asta este un loc pe cinste.
Ajunseseră la Casa Bărcilor. Prima impresie fu aceea a unei clădiri moderne, proiectată să se armonizeze cu vechiul Priory, dar, de fapt, era vorba doar de o renovare bine făcută. Newman se uită înăuntru prin sticla groasă a ușilor, în timp ce Philip își scotea cheia. Dincolo de ușă era un hol mare, cu pardoseală de piatră, foarte spațios, cu mai multe uși, care mergeau până departe, în capăt.
- Apartamentul meu e chiar primul din spate, pe stânga. Pot să văd râul Frome. Cel al lui Eve e pe partea cealaltă a holului.
- Ne vedem dimineață, la micul dejun - asta dacă nu stau în calea unei prietenii, sugeră Newman. Ai nevoie de o companie feminină.
- Luăm micul dejun împreună. Philip tăcu. Abia am întâlnit-o. E atractivă, dar simt tot timpul că e ceva în neregulă cu ea. Mi-a spus că - citez exact cuvintele ei - „lucrez în securitate. E ceva special..." Am avut impresia că asta i-a scăpat.
- Mi-a spus și mie ceva similar. Newman îl bătu pe spate. E posibil să fie de partea noastră.
- Atunci de ce e atât de agresivă?
- Pentru că e deșteaptă și o asemenea atitudine e o mască bună. Somn ușor...
Ușa de la intrarea holului, luminată de lămpi puternice, se închise și se încuie automat. Ajuns în fața ușii închise a lui Eve, Philip se opri. Va crede ea că el încearcă să se miște prea repede? Dar fusese ideea
ei. Bătu la ușă care, nefiind încuiată, se deschise aproape imediat câțiva centimetri.
- Voiam doar să-ți spun noapte bună, îi zise Philip.
- Noapte bună și ție. Eu mă scol la șapte. Poți să dormi mai mult, și ne vedem mai târziu.
Ușa se închise și el o auzi încuind-o. Ajuns în propriul apartament, începu din nou să cerceteze locul. Mai devreme petrecuse doar câteva clipe în apartament, cât să-și deschidă valiza și să-și aranjeze pe umerașe sacourile și pantalonii. Jean îi spusese să facă asta întotdeauna. „Chiar când te grăbești, deschide valiza și scoate lucrurile care se pot șifona..."
Amintirea ei îi umplu ochii de lacrimi. O putea auzi vorbind, un timbru profund, dar o voce caldă și întotdeauna vorbea cu atâta claritate!
- Revino-ți, nebunule, își zise.
Se duse repede în baie, deschise robinetul de apă rece și-și băgă fața sub jetul de apă, apoi se șterse viguros cu un prosop. Știa care era problema. Era prima oară de la moartea ei când pleca undeva și stătea singur într-un hotel, exceptând excursia în Europa, când plecase să se răzbune pe oamenii care o omorâseră.
Toate gândurile despre Eve îi dispăruseră din minte. Cu simțurile încă în stare de alertă, colindă prin spațiosul apartament - Tweed fusese generos când îi alesese un astfel de loc. De la intrare, se ajungea într-un living confortabil cu uși mari de sticlă pe unde se vedea râul Frome. Cineva din personalul hotelului trăsese draperiile. Din living se intra într-un coridor care se termina cu o baie, iar alături un dormitor mare pentru două persoane.
își aprinse o țigară și hoinări neliniștit dintr-o cameră într-alta. În living, dădu la o parte draperiile ca să privească râul care curgea doar la câțiva metri mai încolo. În lumina lunii văzu un drum de edec pe malul celălalt.
Un bărbat masiv, călare pe o bicicletă, pedala pe drumul de edec, spre ieșirea din Wareham. Se holba la Casa Bărcilor. Era un bărbat cu adevărat masiv, purtând un hanorac și o căciulă cu cozoroc și cu urechi, trasă bine pe frunte. Imposibil să-i vezi fața.
Brusc, farul de la bicicletă se stinse. Bărbatul pedala încet, dar acum acceleră și dispăru. Cel de-al șaselea simț al lui Philip se trezi la viață. După ce verifică încuietorile ușii, trase la loc draperia. Făcu apoi un tur al apartamentului, verificând încuietorile tuturor ferestrelor.
Își impuse să facă un duș rapid, în ciuda valului de oboseală care se abătuse asupra lui pe neașteptate. Se strecură în pijamale, se băgă leneș în pat, citi câteva pagini dintr-un volum broșat, apoi stinse veioza de pe noptieră. De ce oare îl chinuia sentimentul unei nenorociri iminente?


3
Newman se simți și el alertat, neliniștit, după ce se despărți de Philip. Se întoarse prin grădina al cărei gazon era acoperit cu chiciură albă. Temperatura era foarte scăzută, dar frigul îl stimula.
„Oare Tweed o mai fi treaz? se întrebă el. O să-i dau un telefon din cabina aceea pe care mi-a descris-o Philip, să-l pun în temă cu ultimele noutăți, asta dacă-l prind..."
Intră în hotel prin ușile de la holul mare, se gândi să urce în camera lui, dar decise că hanoracul îl va proteja suficient. Omul de noapte de la recepție îi dădu o cheie cu care să intre la întoarcere.
- Am chef de-o plimbare. Nu mi-e somn, îi explică Newman și închise ușa, apoi rămase în curtea interioară pavată cu piatră, ca s-o încuie.
Îi întâlni când intră în vechea piațetă. Wareham era un orășel cu case în stil georgian, originale. Erau împrăștiați peste tot, în jurul pieței. Un grup de șase motocicliști stăteau călare pe motocicletele lor, lângă ieșirea dinspre South Street.
Când apăru el, începură să bea bere din cutii, iar câțiva își aprinseră o țigară. De ce oare i se păru că, de la apariția lui, toți joacă teatru? Unul își ținea mănușile vârâte sub braț și-și sufla în mâini. Câțiva purtau căști mari și se uitau la el prin ochelarii imenși de protecție.
- N-o să găsești nici o damă în groapa asta de gunoi, îi strigă unul dintre ei pe un ton sarcastic.
- Nu se știe niciodată, îi răspunse Newman amabil, continuând să meargă.
O luă la stânga și intră pe South Street, pustie la ora aceea, și văzu cabina telefonică. Ajuns înăuntru, ridică receptorul, băgă o fisă și
formă numărul de la Park Crescent. Trei dintre motocicliști veniseră cu motocicletele pe South Street și acum stăteau și se uitau la el. Când termină de format numărul, Newman se întoarse cu spatele la telefon ca să poată privi banda. În caz că ar începe ceva, ar sparge câteva țeste cu mânerul Smith & Wesson-ului 38 pe care-l avea cu el. Monica răspunse și i-l dădu imediat pe Tweed. Newman îi raportă scurt și puse receptorul în furcă.
Se întoarse la hotel încet, cu mâinile atârnându-i leneșe pe lângă corp. Mersul lui foarte liniștit păru să-i îngrijoreze. Se retraseră la pozițiile inițiale. Newman își continuă drumul spre Priory. O adunătură obișnuită de șmecheri. Apoi își aminti de motociclistul despre care îi spusese Philip că-i urmărise, pe el și pe Eve, pe drumul de întoarcere din Kingston.
Tweed închise telefonul după ce-l ascultă pe Newman. Le spuse Paulei și Monicăi esențialul conversației cu Newman. Paula se gândise că ședința o să țină toată noaptea.
- Ei bine, cel puțin mă bucur că Philip pare să-și fi găsit, în cele din urmă, o prietenă, comentă ea.
- S-ar putea să fie ceva semnificativ în legătură cu referirea lui Eve Warner la securitate, remarcă Tweed. Și precizarea că e ceva „special". Mă gândesc și eu.
- La ce te gândești? insistă Paula.
- Că ar putea să fie în Ramura Specială. Tweed aruncă o privire la ceasul de perete. Cred c-o să-mi sun vechiul contact de-acolo, Merryweather. O bufniță, ca și Philip. Mă îndoiesc c-o să meargă, dar n-o să meargă, dacă n-o să încerc. Poți să-l prinzi, Monica? Asta în cazul în care e acolo...
- Ce s-a întâmplat, Tweed? La ora asta? întrebă Merryweather când Tweed ridică receptorul.
- Nu te prosti, Sam, îl certă Tweed gălăgios. Nu poți munci până nu se înnoptează. Și-apoi, ești acolo, la birou. Am nevoie de o favoare.
- Tu întotdeauna ai nevoie de o favoare. Ce e?
- O să-ți dau un nume. Dacă ai angajat-o tu, n-am nevoie să mi-o spui. Tweed făcu o pauză, ca fraza să-și facă efectul. Dar, dacă nu e unul
dintre oamenii tăi, mi-ar fi de mare ajutor s-o știu și eu. Numele ei este Eve Warner.
Acum fu rândul lui Merryweather să facă o pauză. Tweed așteptă răbdător, uitându-se scurt la Paula. Urmă o pauză lungă înainte să primească răspunsul.
- Tweed, dacă eu aș încerca să aflu numele unuia dintre oamenii tăi sau dacă aș încerca să văd dacă nu lucrează pentru tine, tu mi-ai spune? Mi-ai spune pe dracu'!
- E o chestiune serioasă. Lucrez la ceva care a implicat trei crime în ultimele câteva ore.
- încearcă la Scotland Yard. Þi-l pot recomanda pe inspectorul-șef, Roy Buchanan, adăugă Merryweather răutăcios.
- îmi ești de mare ajutor.
- întotdeauna am încercat să fiu așa. Mai vorbim. Noapte bună. Sau, mai bine, bună dimineața...
Tweed puse receptorul jos și clătină din cap.
- N-a vrut să coopereze? se interesă Paula.
- A tăcut cam mult înainte să mă refuze. Asta ar putea fi un răspuns. Sau, la fel de bine, putea să citească un document. Știu că citește când vorbește la telefon. Așa că, până una, alta, noi nu știm nimic.
- Bob nu s-a pronunțat în nici un fel apropo de Eve Warner?
- Nu, din anumite motive a fost foarte scurt, ca și cum s-ar fi gândit la altceva.
- Am terminat portretul pe care m-ai rugat acum câteva zile să i-l fac lui Leopold Brazii, zise Monica pe un ton plin de viață. E puțin cam limitat, cu lipsuri mari, dar personajul e, într-adevăr, un om foarte interesant.
Tocmai atunci sună telefonul.
- E inspectorul-șef, Buchanan, zise Monica, acoperind receptorul. Nu pare a fi în toane bune. Să-i spun c-ai plecat acasă?
- Vorbesc eu...
- Tweed, vreau un răspuns direct la o întrebare directă.
Vocea de obicei uniformă a lui Buchanan avea acum inflexiuni iritate. Tweed se așeză mai confortabil în scaun.
- De unde suni, Roy? De la Yard?
- Nu. De la comandamentul de poliție din Wareham, Dorset.
- I-auzi! Cine se scoală de dimineață...
- Nu e de glumă. Știi din telefonul meu de mai devreme că au fost uciși, cu brutalitate, doi oameni la reședința Sterndale. Știi că Sterndale avea un servitor care locuia cu el... un tip pe nume Marchat?
- Poți să-l spui pe litere, te rog? ceru Tweed. Buchanan îi făcu această favoare.
- Ei bine, știai de el?
- Acum știu. Tocmai mi-ai spus-o tu.
- Personajul ăsta, Marchat - mie-mi sună străin - a dispărut. Corpul lui n-a fost găsit în ruinele de la Sterndale Manor.
- Bănuiesc că-l vei prinde.
- O să-l prind, răspunse Buchanan morocănos, darnu în toiul nopții. Acum, întrebarea directă - la care aștept un răspuns direct.
- Ai mai spus asta. Probabil că ești obosit, comentă Tweed, necăjindu-l. Dacă reușea să-l facă pe Buchanan să-și iasă din fire, putea să-l facă să
scape câte ceva.
- Câți oameni ai deja aici? Și de ce?
- Sunt două întrebări, răspunse Tweed cu blândețe.
- La naiba!... Scuză-mă, o iau de la început. Am verificat registrele hotelurilor. La hotelul Priory, nu l-am găsit doar pe Philip Cardon care ocupă un apartament... ba mai mult, Bob Newman stă în același hotel, la camera patru. Vreau să știu de ce.
- Pe Philip, replică Tweed moale, l-am trimis eu în vacanță. Prima de când soția lui, Jean, a murit... asta în caz c-ai uitat ce s-a întâmplat.
- Știi că n-am uitat. Tonul lui Buchanan se mai muiase. O plăceam pe Jean, o femeie remarcabilă. Pot să te întreb de ce se află și Newman la Priory?
- Philip n-a prea vrut să plece de unul singur, dar l-am convins eu. După ce a plecat, m-am gândit că poate fi puțin cam traumatizant pentru el, așa că Newman e acolo ca să-i țină de urât.
- Tweed, ar fi trebuit să te faci avocat...
- Nu, mulțumesc. Avocații își scot banii din nefericirile altor oameni. Cazuri de tribunal care implică dispute conjugale amare, asta ca să-ți dau un exemplu.
- Trebuie să te avertizez că voi fi totuși nevoit să-i interoghez pe amândoi în cursul zilei de mâine. Nu astăzi.
- Ãsta e privilegiul tău. De ce nu furi și tu câteva ore de somn? E aproape două.
- Și tu ești încă la birou. Mai vorbim noi, cât de curând. Noapte bună. Sau mai bine, bună dimineața...
Tweed închise telefonul și se îndreptă din spate în scaun. Era încruntat și se uita în gol.
- Din câte am prins eu, i-ai făcut față în mod strălucit, comentă Paula.
- Când vorbești cu un om perspicace de la Yard, trebuie să te menții în granița adevărului cât de mult poți. Știu că nu m-a crezut, dar nu m-a putut faulta. Bietul de el, probabil că se simte frustrat.
- Vrei - sau nu - să-ți citesc portretul pe care i l-am făcut zilele astea lui Leopold Brazii? întrebă Monica.
- Vreau să fiu proaspăt când o să-l înghit. Asta dacă nu ai ceva ce consideri tu important și care să aibă legătură cu ce s-a întâmplat în ultimele câteva ore.
- Ar fi ceva, răspunse Monica cu satisfacție. Brazii are o casă mare în Dorset, într-un loc numit Lyman's Tout, indiferent ce-o însemna asta. Se cheamă Grenville Grange1 și din vârful falezei pe care e construită se vede marea. A încercat să ascundă faptul că el e proprietarul locului.
- Cum Dumnezeu ai aflat așa ceva?
Tweed deveni dintr-odată extrem de agitat. O privi pe Monica, în timp ce aceasta îi răspunse:
- După cum știi, am și eu legături peste tot. Unele dintre ele sunt funcționari în birourile dragilor dumneavoastră avocați. N-ar trebui să bârfească, dar, bineînțeles, c-o fac. El a cumpărat casa pe numele lui Car-son Craig. În cele din urmă, l-am contactat pe prietenul tău, omul care umblă după bani, Keith Kent... era într-o scurtă vizită la Paris. El mi-a spus că Carson Craig e unul dintre adjuncții lui Brazii și că acesta îl folosește adesea ca fațadă.
- Te-ai descurcat bine.
1 Grange = „fermă, gospodărie" (n.tr.)
- Nu m-a satisfăcut numai asta. Am o prietenă, Maureen, care locuiește într-un sat mai îndepărtat, Kingston, sus, în Purbeck. Am luat de câteva ori prânzul într-un han vechi și plăcut, Scott Arms. Ea mi-a descris locul unde se găsește Grenville Grange. Mi-a spus că locul îi dă fiori pe șira spinării. Habar n-avea a cui e.
Tweed sări de pe scaun și se duse să se uite la harta topografică a Dorset-ului, pe care Paula o agățase pe perete mai devreme. Urmări cu degetul drumul din Wareham până în Kingston, apoi drumeagul îngust care ducea spre conacul Sterndale și un altul spre Lyman's Tout. Se întoarse repede la masa lui, se așeză și începu să bată cu degetele în masă.
- Asta e, hotărî el. Pentru moment, toate drumurile par să ducă în Dorset. Philip și Bob sunt acolo singuri, și se pare că situația e destul de explozivă. Monica, le trimit întăriri. Sună-l pe Marler acum, apoi pe Butler și pe Nield. Să se suie în mașini - fiecare în a lui - și să pornească spre Wareham înainte să se lumineze. Categoric, să nu stea la Priory...
- Ursul Negru, spuse Monica imediat. Cunosc Wareham-ul, e pe South Street, la cinci minute de mers pe jos de la Priory. Se cunosc când ajung acolo?
- Marler să stea departe de Butler și de Nield... doar dacă nu cumva au de făcut față vreunei urgențe. Pot să stea toți trei la hanul Ursul Negru. Marler e un agent comercial pentru ceva plauzibil. Butler și Nield sunt în vacanță - pasiunea lor e să studieze păsările. Asta va fi explicația pentru binoclurile puternice pe care le vor avea cu ei... Monica se întinse după telefon. Stai puțin, o opri scurt Tweed. Toți trei trebuie să fie înarmați - asta e valabil și pentru Philip, și pentru Newman. Îl suni prima oară pe Newman, la Priory. Probabil c-o să-i scoli pe toți, dar sunt obișnuiți. Formulează-i mesajul lui Newman astfel: „Frații Buchanan sunt în oraș. Vă sugerez un mic dejun matinal, ție și lui Philip, apoi dispăreți și voi undeva. Dacă frații iau legătura cu voi, atunci o s-aveți parte de o zi plictisitoare".
- Am înțeles, spuse Monica, apoi ridică receptorul și formă numărul de la Priory, din memorie.
În timp ce ea dădea telefoanele urgente, Paula se ridică de la masa ei și se așeză într-un scaun aproape de Tweed.
- întăririle astea pe care le trimiți sunt foarte serioase. Ce te-a făcut să te hotărăști?
- Vestea pe care mi-a dat-o Monica despre Grenville Grange, al cărei proprietar este Brazii și care se află în aceeași zonă ca și Sterndale Manor. Și vreau o plasă în care să-l prind pe Marchat, dispărutul, înainte să ajungă Buchanan la el. Ar putea fi cheia a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.
- Mai ai ceva în minte. O simt eu.
- Ceva ce până acum nu i-am spus decât lui Philip. I-am telefonat mai devreme lui Maggie, nepoata generalului. Am întâlnit-o la un seminar... o chestie plictisitoare. ...Când a aflat că-l cunosc pe general, a venit cu ceva care părea s-o îngrijoreze. Sterndale ținea grosul capitalului băncii într-un seif, la conac. Avea propria lui afacere. Capitalul era sub formă de obligațiuni.
- Care pot fi schimbate în bani oriunde în Occident... nu sunt nominale. Despre câți bani vorbim?
- După câte a spus Maggie, trei sute de milioane.
- Dumnezeule! Capitalul Băncii Sterndale a pierit în flăcări.
- Asta dacă obligațiunile erau încă în seif...
La Devastoke Cottage1, la marginea Stoborough-ului, un cătun la sud de râul Frome și de Wareham, Marchat își încuie valiza îndesată și se uită la oul lui chiriaș, care intră grăbit cu trei valize. Partridge, un burlac din oole, un orășel aflat la o aruncătură de băț, trânti valizele și zâmbi.
- Pfui! Asta-i tot. Să te tot muți la ora asta. E trei dimineața, dar după ce mi-ai telefonat, n-am mai vrut altceva decât să ajung aici. Îmi place la nebunie locul ăsta.
- Îți convine înțelegerea la care am ajuns? întrebă Marchat îngrijorat. Se uită la documentul de pe masă.
- Păi, n-a durat prea mult ca să facem inventarul. E cam pustiu pe-aici, dacă nu te deranjează s-o spun. Ceea ce mie-mi convine. Cum iau legătura cu dumneata?
- Îți scriu de îndată ce mătușa mea îmi confirmă că pot să stau în apartamentul ei din Londra. Þine, te rog, locul ăsta încuiat.
Cottage - „casă la țară", „reședință de vară" (n.tr.)
Vocea lui Marchat suna îngrijorată. Îi trecu prin minte că Partridge semăna foarte bine cu el. Ciudat, nu observase asemănarea când Partridge vizitase proprietatea cu câteva zile în urmă. Marchat dăduse un anunț în ziarul din Poole, în care spunea că mica lui casă era de închiriat.
- Mi-ai spus că mătușa dumitale nu se simte bine, când m-ai sunat aseară, adică ieri, zise Partridge. Sper că nu e ceva serios.
- Nu. E neliniștită. Probabil s-a agitat prea mult ca să termine și să plece odată din apartament. Știam că se va muta de când am ajutat-o să împacheteze. Văd că și tu ai multe de mutat, remarcă Marchat.
Partridge adusese deja cinci geamantane de la mașină ceva mai devreme. Zâmbi și făcu un gest de indiferență.
- Þi-am mai spus, eu lucrez la domiciliu. Am un PC... calculator personal, un fax, ce vrei dumneata. Sunt consultant bancar. O să am totul aranjat în câteva zile. Vreau să dau o raită prin împrejurimi. E un loc îndepărtat și adorabil.
- Mai bine plec, spuse Marchat, uitându-se la ceas. Arătă spre un rând de chei aruncate pe masă. Toate cheile sunt acolo. Să te asiguri că ușile și ferestrele sunt încuiate noaptea - sau dacă ieși.
- Nu-ți face nici o problemă, îl liniști Partridge. O să am grijă de locul ăsta. Își dăduse deja seama că Marchat era un tip nervos. Scoase din buzunar un plic dolofan, plin cu bancnote, și i-l înmână proprietarului - depozitul și chiria în avans pe trei luni. Ar trebui să-i numeri, sugeră el.
Marchat își îndesase plicul în buzunarul de la piept. Negă cu o mișcare a capului, spuse că are încredere în Partridge, își luă cele două valize și se duse repede la vechiul lui Austin.
Conduse toată noaptea până în Heathrow, lăsă mașina în parcarea de lungă durată și se pregăti să se îmbarce în avion. Avea în buzunar un bilet de avion fără destinație, dar telefonase la Heathrow pentru o rezervare fermă: Europa.
Primul zbor de dimineață de la Paris își lăsa pasagerii la Heathrow. Un bărbat înalt fu primul care ieși din avion. Se duse repede la biroul de închiriat mașini, prezentă actele care i se cereau pentru Volvo-ul închiriat
prin telefon de la Paris, plăti banii necesari și în câteva minute fu la volan, destinația lui: Wareham.
Câteva minute mai târziu, un alt pasager înalt, din același avion, se apropie de același birou, și trecu și el prin procedura de obținere a mașinii pe care o închiriase prin telefon de la Paris. Odată ieșit din aeroport, se îndreptă în viteză spre sud. Destinația: Wareham.


4
Era încă întuneric când Philip auzi ciocăniturile din fereastra care dădea spre intrarea din Casa Bărcilor. De obicei era complet năuc când se trezea, așa că se antrenase pentru o înviorare rapidă. Atent să nu aprindă lumina -ceea ce l-ar fi făcut o țintă perfectă - se uită la limbile fosforescente ale ceasului de mână ca să vadă cât e ora. Ora șapte dimineața.
Se strecură afară din pat și cu dreapta înhăță Walther-ul P38 de sub pernă. Îi ridică siguranța. Îl armase cu o noapte înainte. Ciocănitul se repetă cu mai multă nervozitate.
Se apropie de fereastră, rămase în picioare într-o parte, cu arma pregătită, și trase încet, spre el, una din draperii. Afară, luminat de felinarul de la ușa principală, stătea Newman, ținând în mână o hârtie cu un mesaj scris cu litere mari. Hârtia era lipită de fereastră.
Scoală-te acum. Ne vedem la b repede, în cincisprezece minute. Trebuie să plecăm chiar azi. Grăbește-te. Ordin de la T.
Philip aprinse veioza de pe noptieră, se întoarse la fereastră și dădu din cap afirmativ. Newman dispăru.
Îi luă doar câteva minute să se spele și să se îmbrace, își puse tocul cu arma automată la șold, ieși din apartament și încuie repede ușa după el. Aruncă o privire spre ușa lui Eve, părăsi Casa Bărcilor și se grăbi spre sala de mese de la parter, pentru a lua micul dejun.
- E foarte probabil ca Buchanan să ne caute, explică Newman, când ospătărița dispăru după ce-i luă comanda lui Philip. Tweed vrea să-l evităm
cât de mult posibil. Vestea proastă e că Buchanan a sosit în Wareham noaptea trecută.
- N-o să fie o persoană prea amuzantă, remarcă Philip, după ce li se aduseră chifle, marmeladă, unt, cafea și o cană cu lapte rece. Ia zi, care-i programul?
- O s-o ștergem de-aici cât putem de repede. Apoi ne plimbăm prin zonă cu mașina mea, ca să treacă timpul. Ne întoarcem în Wareham imediat după ora zece.
- Care e însemnătatea orei zece dimineața?
- Barurile de pe-aici se deschid la zece. O să încercăm prima dată la Ursul Negru de pe South Street. Barmanii sunt tipul de oameni care ascultă toate bârfele și știu cam tot ce se întâmplă la nivel local. Vreau să aflu câte ceva despre personajul ăsta ciudat, Marchat...
Plecară să hoinărească în Mercedes-ul lui Newman, un 280E mare, de care acesta era foarte mândru. Drumurile din Purbeck sunt liniștite în februarie. Philip se uita din când în când după Porsche-ul pe care-l conducea Eve, dar acesta nu apăru. Deasupra, nori negri și mohorâți amenințau a ploaie. Se întoarseră în Wareham puțin după ora zece.
Newman nu-și mai parcă mașina în fața zidului de la Priory, unde o lăsase peste noapte, în schimb, traversă podul din oraș peste Frome și întoarse scurt la dreapta. Philip aruncă o privire în mica piață înconjurată de case în stil georgian. Pe lângă una din laturile pieței curgea râul, cu debit mare în această zonă și a cărui apă aproape scălda piața.
- Aici suntem feriți de Buchanan, spuse Newman și puse bani într-un contor de parcare. Acum, hai la Ursul Negru...
Philip observă că n-aveai cum să ratezi hotelul. Pe o galerie exterioară din piață era cocoțat un urs mare și negru, în două labe, făcut din metal și pictat într-un negru aspru. Intrarea în hotel se făcea printr-un coridor lung și îngust care se deschidea în dreapta printr-un bar. Coridorul continua sub un acoperiș de sticlă. Marler stătea rezemat de un perete, aprinzându-și o țigară lungă. Se prefăcu că nu-i observă, pe Philip și pe Newman, când aceștia intrară în barul fără clienți până în momentul în care pășiră ei înăuntru.
- Două pahare cu vin franțuzesc, alb și sec, comandă Philip și-l lăsă pe Newman să pună întrebările.
Barmanul era un tip prietenos care-i salută agreabil.
- Sunteți în vizită? întrebă el.
- Căutăm un loc la țară pentru sora mea, spuse Newman. E prea devreme pentru clienți? Apropo, mă-ntreb dacă m-ai putea ajuta. Un prieten de-al meu locuiește prin împrejurimi. Îl cheamă Marchat. Mai bine să ți-l spun pe litere...
- Nu e nevoie. Barmanul îl studie pe Newman înainte să răspundă. Prietenul dumneavoastră vine adesea pe aici pentru un păhărel, o dată pe săptămână, seara. Lucrează pentru generalul Sterndale, care locuiește în sălbăticia de sub Lyman's Tout. Sterndale Manor a pierit în flăcări ieri- noapte. Oribilă tragedie. Generalul și fiul său, Richard, au murit arși. Se zvonește c-ar fi fost ceva intenționat. O incendiere premeditată.
- Sună îngrozitor, încuviință Newman. Nu e ceva la care să te-aștepți în pașnicul Dorset.
- Nu e, într-adevăr.
- Dar Marchat? întrebă Newman. Sper că nu era acolo când s-a întâmplat nenorocirea.
- Nu, nu era. Era aici. Era seara lui liberă. Își bea păhărelul lui obișnuit. Am auzit sirenele mașinilor de poliție și cele ale salvărilor când au trecut pe-aici. Mai târziu, un sergent care-și terminase tura ne-a spus despre ce era vorba. Am fost șocați toți, asta pot să vă spun.
- Marchat era aici când a intrat sergentul?
- Da, era aici. A plecat în grabă, fără să zic-o vorbă. Cred că din cauza șocului.
- Marchat locuia la conac? întrebă Newman.
- Cinci zile pe săptămână. Avea weekendurile libere. Ați spus că-i sunteți prieten?
-Da.
- Atunci probabil c-o să-l găsiți la căsuța lui de lângă Stoborough. Știți unde e?
- Am trecut prin el în dimineața asta.
- Îl găsiți greu. Vă fac eu o hartă...
Newman tocmai își pusese harta în buzunar, când în bar năvăli o matahală de om. Avea părul des și negru, umerii lați și mâinile mari. Maxilarul inferior, acoperit cu o barbă neagră, avea un aer agresiv. Purta un hanorac
ponosit și pantaloni de dril. Imaginea lui îi aminti lui Philip de omul acela masiv care trecuse cu bicicleta pe drumul de edec noaptea trecută.
- O halbă de bere. Și repede. N-am timp să stau aci toată ziua. Fă-mi loc la bar, se răsti el la Newman.
- E loc destul.
- Suntem șmecheri, ai? Nou-venitul se uită urât la el. Mi se pare că te cunosc. Arăți ca șoarecele ăla de la ziar, Robert Newman.
- Poate pentru că sunt chiar el.
- Io-s Craig. Și nu-mi stă nimeni în cale. Își puse cotul pe bar, aproape de Newman. Am zis că ăia care mă cunosc nu-mi stau în cale. M-ai auzit? Sau faci pe surdu'?
Barmanul pusese pe tejghea băutura pe care o comandase Craig, într-o cană de bere cu capac. Craig își mișcă cotul și o răsturnă. Philip auzi huruitul motocicletelor care se apropiau. Trei intrară în bar, iar el se gândi la ce-i povestise Newman, la ce pățise când se dusese să caute un telefon seara anterioară. Se întoarse cu fața la ei. Craig și Newman stăteau față în față.
- Uite, mi-ai dat halba jos. Comandă-mi alta.
- Þi-ai dat-o singur jos, răspunse Newman calm.
- Tu ai vrut-o...
Pumnul uriaș al lui Craig se strânse și se îndreptă spre Newman. Mâinile corespondentului de presă se mișcară rapid, aproape imperceptibil. Newman prinse ambele mâini ale lui Craig într-un anumit punct unde sunt localizate terminațiile nervoase. Craig împietri, icni de durere când Newman îl întoarse și-l lipi de perete, își eliberă o mână, prinse capul adversarului și îl izbi de perete.
- Ar fi cazul să mai crești. Altfel, s-ar putea să o încasezi. De fapt, cred că cel mai bine ar fi s-o ștergi. Chiar acum!
În timpul confruntării, Philip stătuse între cei doi bărbați și cei trei motocicliști care dăduseră semne c-ar vrea să-l atace pe Newman pe la spate.
- Ați venit să beți ceva sau o căutați cu lumânarea?
- Ia să-l terminăm pe băiatul ăsta, sugeră unul dintre ei.
- Dacă aș fi în locul vostru, eu nu m-aș băga în bucluc, se auzi o voce tărăgănată din spatele celor trei tineri.
Se întoarseră și-l văzură pe Marler stând în pragul ușii. În mâna dreaptă avea un mic Beretta, o armă automată nu mai mare de cincisprezece centimetri. O arunca în sus cam jumătate de metru, apoi o prindea la loc. De fiecare dată când o prindea, o ținea câteva clipe îndreptată spre unul dintre cei trei bărbați.
- E chiar o jucărie, după părerea mea, dar e încărcată cu gloanțe adevărate. Și am permis pentru arma asta mică și admirabilă. De ce nu vă cărați de-aici, cu tot cu motoarele voastre idioate?
Ceea ce-i sperie, pe lângă armă, fuse tonul mieros cu care le vorbi. Marler se dădu la o parte ca să le facă loc să iasă, lăsându-l pe Craig să se descurce de unul singur.
- Te dau în judecată pentru vătămare corporală, mormăi el. Când Newman îl împinsese, Craig se izbise cu capul de perete. Era amețit, dar avea venin în priviri. N-o să uit asta, mormăi din nou.
- De acord cu tine, zise Newman. Ia-ți liber câteva zile până-ți trece capul. Și uită de bere.
- Naiba... să te ia.
Craig ieși în stradă, clătinându-se pe picioare. Barmanul îl așteptă să părăsească hotelul înainte să comenteze.
- Nu vreau să-l mai văd pe-aici și nici nu și-a plătit berea.
- A mai fost pe aici? întrebă Newman.
- De vreo două ori în ultima săptămână. M-a întrebat același lucru ca și dumneavoastră. Dacă am auzit de un bărbat pe nume Marchat, și dacă da unde stă.
- Ce i-ai spus? se interesă Philip.
- Nimic. I-am spus că n-am auzit de numele ăsta, așa că n-am de unde să știu unde stă tipul. Nu i-am spus niciodată nimic despre locul lui Marchat, Devastoke Cottage.
Marler dispăruse la fel de repede precum apăruse, până când ei își terminară băuturile, mulțumiră barmanului și se duseră la locul unde își parcase Newman Mercedes-ul. Philip se uită în dreapta și-n stânga pe South Street, care era aproape pustie, cu excepția unei femei ciudate, cu o sacoșă de cumpărături în mână. Nu se vedea nici urmă de motocicliștii pe care îi auzise plecând spre finalul scandalului.
- Acum, unde mergem? întrebă Philip, aruncând o privire în mica piață din vecinătatea râului și a podului.
- Să nu spui nimic și să nu rămâi cu ochii holbați când o să te uiți în partea din spate a mașinii, îl avertiză Newman, care verificase, automat, spatele când se urcase în mașină. O să mergem să găsim Devastoke Cottage, unde locuiește Marchat. E timpul să stăm puțin de vorbă cu el, să aflăm ce știe despre incendiul de la Sterndale Manor.
Philip aruncă o privire scurtă în spate în timp ce se urca lângă șofer, încovoiat pe podeaua din spate se găsea Marler. Þinea în mână o husă din prelată, și Philip bănui că înăuntru se odihnea arma favorită a lui Marler, o pușcă lungă Armalite pentru distanțe mari.
Stoborough era ceva mai mult decât un cătun cu câteva case și o cârciumă. După ce se uită pe harta pe care le-o desenase barmanul, Newman coti pe un drumeag îngust, străjuit de garduri într-o parte și de câmpuri deschise, acoperite cu apă de cealaltă.
- Știi cine era Huliganu'? le strigă Marler din spate?
- Un tip pe nume Craig.
- I se spune Craig „Rangă". Numele de botez e Carson.
- Atunci de ce Rangă?
- Când o să-ți spun, o să-ți placă ce i-a făcut Bob. Când prietenul Craig dorește o informație de la cineva, iar acesta nu i-o dă, folosește o rangă ca să-i zdrobească nefericitului rotulele. Un personaj cu adevărat încântător.
- De unde știi?
- Mi-a spus-o Archie, un informator pe care l-am cunoscut la o masă de prânz într-un bar dintre cele pe care le întâlnești pe șosea. Mi-a spus că de fiecare dată când îl vede pe Craig, fuge mâncând pământul. Ciudat este faptul că e adjunctul unui om foarte bogat, Leopold Brazii.
- O brută ca ăsta? Tonul lui Philip exprima neîncredere. Brazii e un om care se învârte prin cercuri înalte.
- Eu credeam că se prostește cu accentul lui cockney1, comentă Newman. De ce ești atât de sigur că era Craig Rangă?
Dialect londonez (n.tr.)
- Archie mi-a făcut o descriere foarte exactă, ca să știu să mă feresc. Iar Archie se pricepe la descrieri. Ce mi-a spus el i se potrivește huliganului perfect.
- încetinește! strigă Philip. Tocmai ai trecut pe lângă locul cu pricina. E un indicator înfipt în gard.
Newman se uită în oglinda retrovizoare, dădu înapoi și înțelese de ce nu observase Devastoke Cottage. Era destul de departe de drum, în spatele unui gard viu, plin de țepi. Casa era mică, cu acoperiș de paie și o singură fereastră de fronton la etaj, făcându-și loc printre paiele de o culoare verzuie ale acoperișului.
Marler îi ajunse din urmă când Newman deschise o poartă de lemn care scârțâi. „Totul pare lăsat în paragină", gândi Newman, croindu-și drum pe cărarea plină de buruieni, apoi observă culoarea acoperișului de paie. Era neliniștit... toate draperiile erau trase.
- Mă întreb ce-o să găsim aici, spuse el mai mult pentru sine.
Fu nevoit să apese pe sonerie de patru ori până ce ușa veche și grea de lemn să se deschidă. Un bărbat apăru în prag, mic de statură, cu o față dolofană, proaspăt ras și cu o piele fină. Părul castaniu era foarte ciufulit, iar peste pijamale purta un halat.
- Ne pare rău că v-am trezit, începu Newman. Bănuiesc că sunteți domnul Marchat.
- Nu. Eu sunt Partridge. Domnul Marchat mi-a închiriat Devastoke Cottage. Am ajuns foarte devreme dimineață și abia am reușit să dorm un pic.
- Putem să stăm puțin de vorbă despre domnul Marchat? Ne cerem încă o dată scuze pentru deranj, dar este o chestiune urgentă.
- Toți trei? întrebă Partridge nervos.
- Asta s-ar putea să vă liniștească. Newman scoase o legitimație de ofițer din Ramura Specială, falsificată cu măiestrie de experții de la subsolurile din Park Crescent.
- Ramura Specială. N-am cunoscut pe nimeni din domeniul ăsta până acum. Vă rog, intrați. Scuzați dezordinea. Să mergem în camera de zi. O să trag draperiile...
Îl conduse în dreapta, într-o cameră mică din care se vedea grădina din față și, mai încolo, drumul. Dădu la o parte draperiile, invitându-i să ia loc. Camera avea fotolii de creton care se asortau cu draperiile. Newman și Philip se așezară, iar Partridge ocupă un alt fotoliu. Marler, după cum îi era obiceiul, se sprijini de un perete, lângă fereastră. Scoase o țigară lungă, și-o băgă în gură, apoi se opri.
- Puteți fuma, îl asigură Partridge. Vă rog. Cred c-o să-mi aprind și eu una, continuă el, scoțând un pachet dintr-un buzunar al halatului.
- Ne așteptam să-l găsim pe domnul Marchat la domiciliu, explică Newman. Ne-ați putea spune unde este?
În ciuda lipsei evidente a somnului, Partridge, un bărbat căruia Newman îi dădea peste patruzeci de ani, explică, pe scurt, întreaga serie de evenimente care îl adusese la ferma Devastoke.
- Ceea ce e extraordinar, concluzionă el, e faptul că semănăm foarte mult. Am fost chiar uimit când l-am întâlnit prima oară.
- Credeți că v-a ales drept chiriaș pentru acest motiv? se interesă Newman.
- A, nu. Practic, am căzut de acord încă de la primul telefon, când am răspuns anunțului pe care-l dăduse în ziarul local, că am să stau aici. Cu condiția, bine-nțeles, să-mi placă locul.
- Cât a trecut de când ați vorbit prima oară cu el?
- Cam o săptămână. Nu mai mult. A făcut ceva rău?
- Nu, nicidecum, îl asigură Newman. S-ar putea să ne fie de ajutor în anchetele noastre. V-a dat adresa mătușii sale din Londra, în apartamentul căreia o să stea?
- Nu. A spus c-o să-mi comunice la telefon toate detaliile de îndată ce va fi sigur că ea se mută. Dar, în privința asta, nu avea nici un dubiu.
- Sper să nu vă deranjeze dacă v-o cer, îi spuse Newman cu tot tactul de care era în stare, dar ați putea să faceți dovada identității dumneavoastră?
- Nu, cum să mă supăr. Dumneavoastră v-ați așteptat să-l găsiți pe domnul Marchat aici. Carnetul de conducere e suficient?
În timp ce îl așteptau pe Partridge să se întoarcă, Marler, care stătea tot în picioare lângă fereastră, se trase înapoi, lipindu-se de perete, și trase cu ochiul afară, de după pliurile draperiei.
Un Volvo gri trecea cu viteză redusă pe lângă ferma dinspre Sto-borough. Geamurile erau aburite, dar șoferul curățase mai devreme o porțiune în suprafața cețoasă. Marler avu vaga impresie că bărbatul de la volan e înalt. Mercedes-ul lui Newman era parcat pe marginea de iarbă de lângă gardul viu. De îndată ce trecu de fermă, Volvo-ul mări viteza.
- S-a întâmplat ceva? întrebă Philip.
Marler nu avu timp să răspundă; Partridge se întoarse și-i înmână lui Newman un carnet de conducere. Acesta se uită la el și văzu că e eliberat pe numele lui Simon Partridge. l-l înapoie și se ridică.
- Vă mulțumesc, domnule Partridge. Ne cerem din nou scuze că v-am deranjat somnul.
- E-n regulă. Partridge se uită la o canapea lipită de un perete. Cred c-o să mă întind aici și-o să las draperiile așa. Altfel, o să dorm până la Sfântu Așteaptă. Și mai am încă atâtea de despachetat...
- Ciudat, remarcă Newman când se întorceau pe potecă, că Marchat a întins-o atât de repede după tragedia de la conacul Sterndale.
- Dar a încercat să închirieze locul de-acum o săptămână, îi aminti Marler. Pare un individ inofensiv, Partridge ăsta.
- E ciudată povestea aceea cu asemănarea cu Marchat, comentă Philip.
- A, se spune că toți avem o dublură pe undeva, replică Newman.
Timpul se schimbase cât stătuseră ei înăuntru, la ferma Devastoke. Geamurile de la mașina lui Newman se aburiseră, așa că el începu să le curețe cu o lavetă. Puse ștergătoarele în funcțiune, ca să curețe parbrizul, stoarse laveta și își șterse mâinile pe o altă bucată de cârpă.
- Am face mai bine să ne întoarcem în Wareham. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să dăm nas și cu muzica pe care o scârțâie dezagreabil inspectorul-șef Buchanan. Vom uita că i-am făcut o vizită lui Partridge. Marler, te sfătuiesc să te faci mic și să te strecori înapoi la Ursul Negru. N-are nici un rost să-i dăm de știre polițistului nostru preferat câți suntem aici. Asta l-ar face cu adevărat curios...
Marler se ghemui din nou pe podeaua din spate, după ce-și scoase pușca de sub pătura de călătorie, unde o ascunsese. Pe drumul de întoarcere la Wareham, Philip se gândi la colegul lor ascuns în spate. Marler rămăsese în picioare, cu o privire pierdută cât timp Newman ștersese geamurile, de parcă s-ar fi gândit la ceva.
Trecuseră prin Stoborough și se apropiau de podul de peste Frome, când jtfarler strigă:
- Bob, întoarce, te rog. Întoarce-te la Devastoke Cottage.
- De ce dracu' să mă-ntorc?
- Ai încredere în mine. Doar fă-o.
- Of, bine. Ai putea să-mi dai un motiv, mormăi el și execută o întoarcere de o sută optzeci de grade pe toată suprafața șoselei, goală la ora aceea.
- Cât am stat noi acolo, a trecut încet un Volvo pe lângă fermă. Nu mi-a plăcut cum arăta. Și cu cât mă gândesc mai mult la el, cu atât mai mult nu-mi place cum arăta.
- Am observat mașina, își aminti Philip. A trecut ca melcul când își aducea Partridge carnetul de conducere. M-am gândit că șoferul putea să fie o femeie.
- E greu de spus. Șoferul - sau șoferița - era ceva mai mult decât o siluetă, răspunse Marler, darnoi de ce mergem ca melcul?
- Pentru că, explică Newman, ca și cum vorbea cu un copil, în fața noastră e un tractor, iar în spatele tractorului e o mașină. Și pe banda cealaltă se circulă. Nu pot să depășesc. Nu mai fi atât de nerăbdător, ajungem imediat la drumul lateral.
- O să meargă și tractorul pe acolo, i-o trânti Marler.
În mașină tensiunea creștea. Newman începea și el să se îngrijoreze. Avea experiența intuițiilor lui Marler, care se dovediseră prea des a fi bine fondate. Tractorul și mașina din față își continuară drumul drept spre Corfe, iar el o luă pe drumul lateral unde nu era nici o mașină. Acceleră.
- Totul pare la fel ca înainte, remarcă Newman când coborâră din Mercedes-ul parcat în față la Devastoke Cottage.
- Nu, nu e, spuse Marler și își scoase Beretta, ținându-l pe lângă corp. Partridge ne-a spus clar că lasă draperiile din camera de zi trase, cât mai doarme. Ei bine, acum ferestrele sunt acoperite.
- Poate că s-a răzgândit, sugeră Newman.
- E aici o cărare care ocolește ferma și duce, probabil, spre o ușă din spate. Eu zic să mergem să vedem...
Înaintară fără nici un zgomot pe poteca acoperită cu mușchi, iar în spatele casei găsiră ușa din dos. Se opriră brusc la un semn al lui Marler, care ridicase un deget, cerând liniște deplină. Ușa din dos era ușor întredeschisă, fusese forțată cu brutalitate, mărturie stând lemnul crăpat al tocului. O împinse încet, ținându-și arma sus. Se strecurară într-o bucătărie întunecată, cu o sobă veche de fier lângă perete.
Newman își ținea strâns Smith & Wesson-ul lui de 38, iar Philip își scosese Walther-ul. Înaintară încet într-un hol îngust. Ușa de la camera de zi, în stânga lor, era pe jumătate deschisă. Marler rămase lângă ea și o împinse ușor, deschizând-o larg. Ochii li se obișnuiseră deja cu semiîntunericul.
- O, Doamne! șopti Philip.
Partridge atârna jumătate de pe canapea, cu capul pe podea, întors într-un unghi bizar. Marler intră în cameră, se aplecă, îi verifică artera carotidă și își ridică privirea.
- Mort de-a binelea. Are gâtul rupt. Cred că știu cine a făcut-o. Europa are un nou asasin în libertate. Ucide pentru sume mari. Tehnică simplă. Vine în spatele victimei și îi înconjoară gâtul cu brațul într-un anume fel. Iată rezultatul. I se spune Năluca.
- Ciudat nume, zise Philip încet. De ce Năluca?
- Pentru că dispare asemeni unei imagini fugare. Sunt convins că aici e mâna lui. Credea că îl omoară pe Marchat...


5
- Deci părerea ta e că asasinul a crezut că l-a ucis pe Marchat? întrebă Tweed.
Stătea în cabinetul lui din Park Crescent când Monica îi spuse că Newman așteaptă la telefon. Pe figură nu i se mișcă nici un mușchi cât îl ascultă pe Newman relatându-i pe scurt ce se întâmplase, inclusiv întâlnirea cu Craig Rangă. În acest punct Tweed îi întrerupse pentru prima oară povestirea lui Newman.
- S-ar putea să fie vorba de adjunctul domnului Leopold Brazii, un individ pe nume Carson Craig, darMonica a mai săpat după niște informații despre acest gentleman. De obicei, se etalează într-un costum impecabil și un accent sofisticat. Tonul îi deveni ironic. E genul de om pe care l-ai putea invita la clubul pe care-l frecventezi și tu.
- Doar că eu nu-mi pierd timpul aderând la vreun club, ripostă Newman. Eu m-am gândit că se prostește cu accentul lui londonez. Și „gentleman" nu e tocmai termenul pe care l-aș folosi eu. În mare, e un dur sadic, poreclit „Rangă". Folosește una ca să zdrobească rotulele celor care-l deranjează.
- înțeleg. Bob, Monica a mai descoperit că Brazii e proprietarul de la Grenville Grange, care se află în vecinătatea casei Sterndale. Cocoțată lângă falezele din Lyman's Tout. Verifică locul acela, darnu singur. Ia-i pe Philip și pe Marler cu tine.
- Dacă insiști.
- Insist. Trei crime în Dorset sunt și-așa prea mult. Încercați să-l evitați pe Buchanan cât de mult puteți. De asemenea, trimite-l pe Butler la adresa
anterioară a lui Partridge, cea din Poole, ca să-l verifice. Bănuiesc că i-ai reținut adresa când ți-a arătat carnetul de conducere.
- Am reținut-o. Mai bine o iau din loc, înainte să apară Buchanan la orizont.
- Așa să faci. Simt eu că se pregătește ceva. Continuă să stai cu Philip la Priory. Ai mai aflat ceva despre noua prietenă a lui Philip, Eve Warner? Nu-ți pot confirma dacă e în Ramura Specială sau nu.
- Nici un semn de la doamnă până acum. Terminat.
- Ai grijă...
- De ce nu-mi țin gura? își spuse Newman, ieșind din cabina telefonică de pe South Street din Wareham.
Pe bordură, sprijinită de Porsche-ul ei roșu, stătea Eve Warner. Îmbrăcată într-un hanorac alb impecabil, cu gluga atârnându-i pe umeri, Eve îi făcu semne cu mâna. Mică de statură, observă el, și chiar în pantaloni albaștri de dril, strânși pe picior, și cu hanoracul arăta foarte bine. „Nu-i de mirare că Philip pare să se îndrăgostească de ea", gândi el.
- Bună dimineața, Bob! îi strigă ea ștrengărește. Văd că ți-ai parcat Mercedes-ul în spatele meu. Te duci undeva? Vin și eu cu tine. Bună, Philip. Ai dormit bine, așa, singurel?
- Foarte bine, răspunse scurt Philip, care tocmai ieșise de la Ursul Negru.
Găsi că remarca ei era lipsită de tact, atâta timp cât îi spusese că era prima lui vacanță de unul singur de la moartea lui Jean.
- Atunci, nu mai fi atât de arțăgos, i-o întoarse ea. Unde mergem azi?
- Tu nu ești invitată, îi spuse direct Newman când ea ajunse lângă el. Marler se strecurase afară din hotel, apoi în spatele mașinii lui Newman,
fără ca ea să observe. Era prea ocupată să-și desfășoare zâmbetul seducător în fața lui Newman, cu intenția de a-l convinge.
- Nu-mi strica plăcerea, îl provocă ea. Am și eu nevoie de companie.
- Du-te și caut-o în altă parte, atunci. Scuză-mă...
- Pot să vin după voi! îi strigă ea când el dispăru în hotel. Lui îi trebui doar câteva minute să-l localizeze pe masivul Harry Butler și să-i dea instrucțiunile lui Tweed: verificarea lui Partridge și a adresei lui din Poole.
- Și partenerul meu, Pete Nield? E în camera lui.
- Spune-i să stea aici și să țină sub supraveghere hotelul Priory, în caz că apare inspectorul-șef Buchanan. Se învârte pe-aici, pe undeva. O să mă întorc să-mi dai raportul mai târziu, în cursul zilei de azi.
Când ieși în stradă o văzu pe Eve sprijinită de mașina ei, cu mâinile și picioarele încrucișate.
- Nu scapi de mine așa de ușor, îi spuse ea.
- Mai vedem noi.
Străduindu-se să nu se arate deranjat de insistența ei, se sui la volan. Philip era deja la locul lui, lângă șofer, iar Marler ascuns în spate. Se îndreptă spre pod și de-acolo spre Corfe, apoi spre Kingston, amintindu-și că Philip îi povestise despre drumul ăsta în timpul micului dejun. În oglinda retrovizoare, o văzu pe Eve luându-le urma.
- Scap eu de tine, vrăjitoareo! zise Newman tare.
- Ce-ai cu ea? E o fată bună, protestă Philip. Newman nu-i răspunse.
în cabinetul lui din Park Crescent, Tweed le spuse pe scurt Paulei și Monicăi ce vorbise cu Newman.
- Năluca? repetă Paula. Sună puțin cam sinistru. Din câte mi-ai spus, trebuie să se fi mișcat extrem de repede ca să comită crima dezgustătoare de la Devastoke Cottage.
- Bănuiesc că i se trage de la poreclă. Năluca, zise Tweed macabru. Am mai auzit de el. Știu cine a fost. Am nevoie de Arthur Beck, șeful Poliției Federale din Elveția. Prinde-mi-l la la telefon, Monica - ar trebui să-l găsești la comandamentul din Berna.
Monica tocmai se pregătea să ridice receptorul, când telefonul începu să sune. Răspunse și-i făcu semn cu capul lui Tweed.
- E Lasalle de la Paris, din nou. Mi se pare că e urgent.
- Tweed, izbucni Lasalle când realiză că vorbește cu el, tocmai am descoperit că un alt savant eminent a dispărut împreună cu familia lui. De mai mult de o lună. Din Grenoble. Fusese în concediu și, pentru că nu s-a întors la timp la unitate, s-a descoperit că a dispărut.
- Altul? Asta face un total de douăzeci dintre cei mai importanți oameni de știință care lipsesc din Europa, Anglia și America. Dă-mi detalii, te rog. Care era specialitatea lui?
- Comunicații avansate prin satelit. Un domeniu foarte secret... este, probabil, cel mai bun din breasla lui. Georges Blanc. Ca și în cazul celorlalți, a dispărut și soția lui.
- Răpit? sugeră Tweed.
- Nu există nici o dovadă în această privință. Înainte de a se evapora, i-a lăsat instrucțiuni avocatului său de a vinde casa și tot ce se află înăuntru... inclusiv antichitățile. Avocatul trebuia să pună profiturile într-un cont personal, la o bancă din Belgia. Președintele e furios. Aveam supremația în domeniul ăsta.
- Ai idee cum a părăsit Blanc Grenoble-ul?
- Șoferul lui - pe care l-am pus să ia avionul spre Paris, ca să-l pot interoga chiar eu - mi-a spus la telefon că i-a dus pe Blanc și pe soția lui, împreună cu o mulțime de bagaje, peste graniță, la un aeroport îndepărtat din Germania. Apoi acesta i-a ordonat să se întoarcă în Grenoble după ce i-a înmânat o recompensă substanțială, ca să-și țină gura. Versiunea lui Blanc a fost că se află într-o misiune strict secretă.
- Cât timp a stat șoferul acolo pe pistă, nu era nici un avion?
- Nu. Blanc e sclipitor. Lucra la un satelit de ultimă oră... comunicații între Pământ și satelitul de pe orbită.
- Îl pun și pe el pe listă. Cât mai ești la telefon, tu ai auzit de Năluca? îl întrebă Tweed.
- Dumnezeule! De ce întrebi?
- Pentru că acest reputat asasin s-ar putea să opereze și la noi în țară.
- E un ucigaș nou, un adevărat profesionist. Și foarte scump, după cum circulă zvonurile în lumea interlopă. A asasinat doi bancheri în Paris. Asta e confidențial. Încercăm să fim cât se poate de discreți în ceea ce-l privește, cât timp suntem pe urmele lui. Până acum nu avem nimic.
- Ce fel de bancheri? întrebă Tweed calm.
- Amândoi aveau bănci mici, exclusiviste. Una e fondată pe timpul lui Napoleon. Bănci de familie.
- Și cum poți fi sigur că Năluca e responsabilă pentru crimele astea două? insistă Tweed. Þi-a lăsat cartea de vizită?
- Bine-nțeles că nu. Tehnica. Ambii bancheri aveau casele foarte bine asigurate. Și, Dumnezeu știe cum, n-a folosit la nimic. Amândoi au murit cu gâtul rupt. Unul a fost ucis în propria sa bibliotecă, în timp ce soția era în camera alăturată. Și n-a auzit nimic.
- Lipseau bani?
- E ciudat că pui o astfel de întrebare, comentă francezul. În ambele cazuri e implicat un capital mare, ținut în casă sub formă de obligațiuni, care au dispărut. Cum dracu' să dau de niște obligațiuni furate?
- Băncile au dat faliment? se interesă Tweed.
- Nu. Au rămas bani în fiecare sucursală, suficienți pentru a le menține solvabile. Tweed, sunt vârât în chestia asta până-n gât, până peste cap.
- Ieși tu din ea, îl asigură Tweed. Întotdeauna ieși. Mai vorbim... Tweed puse receptorul jos și oftă. Monica îl întrebă dacă mai vrea să-l
sune pe Arthur Beck, iar el încuviință dând din cap. Monica formă numărul imediat.
- Beck la telefon. Ce e, Tweed?
Șeful poliției elvețiene, un bărbat amabil și calm în mod normal, indiferent de dificultatea unei situații, avu de data aceasta o voce răstită.
- Arthur, cu câtva timp în urmă ai pomenit de un asasin, un profesionist, Năluca. Cât noroc ai avut în încercările tale de a-l identifica?
- De ce?
- Operează în Franța...
- Știu...
- Ei bine, ceea ce, probabil, nu știi, e faptul că acum se află la noi în țară, din câte pot să-ți spun. A încercat să-l ucidă pe martorul-cheie al unui dublu asasinat, dar, din greșeală, a ucis pe altcineva.
- E prima dată când face o greșeală. Urmă o pauză. Asta nu-mi place. Devine foarte internațional. Nu mai știu pe unde să-l caut. Pur și simplu, s-a evaporat. Probabil e responsabil pentru uciderea a trei elvețieni.
- Ce profesii aveau?
- Bancheri.
- Proprietarii unor bănci mici, cu tradiție?
- Cum Dumnezeu ai ghicit asta? Noi am păstrat tăcerea despre ceea ce face. M-am gândit că, astfel, am putea să-l luăm prin surprindere.
- Și știi că e Năluca pentru că toate cele trei victime aveau gâtul rupt?
- Da. Parcă e Omul Invizibil. Nici cea mai perfectă pază nu-l poate ține deoparte. Și poți să-ți imaginezi cât de conștienți din punctul de vedere al pazei sunt bancherii.
- Felul cum a trecut de pază ți se pare ciudat?
- A, cred că știu cum face. Tweed, își negociază intrarea. În toate cele trei cazuri, nimeni din pază n-a pățit nimic. Acum stau și mă întreb dacă nu e cumva însoțit de o femeie superbă care-l ajută să intre.
- S-ar putea ca Năluca să fie o femeie?
- Ar trebui să fie foarte puternică. Unul dintre bancheri era mare cât un taur, darasta nu l-a ajutat cu nimic. În nici unul din cazuri nu sunt semne de luptă. În afară de taur, care a tras covorul cu picioarele.
- Ca să schimbăm subiectul, tu știi ceva despre un anumit Leopold Brazii?
Urmă din nou o pauză, dar una lungă.
- Tweed, am fost oprit să mai fac vreo investigație despre el.
- Nu te cred. Nimeni nu te poate opri. Despre cine vorbești?
- Asta nu pot să-ți spun. La naiba, pe mine nu mă pune nimeni cu fața la perete. Are o vilă luxoasă lângă lacul din Zurich. Îl urmăresc foarte discret, dar asta rămâne între noi. Foarte discret. Mie mi se pare un om ciudat pentru cineva cu puterea lui. Și-ți mai spun că din Zurich, de pe aeroportul Kloten, a zburat cu avionul lui particular la Paris.
- Ce fel de avion?
- Aici e șmecheria. Are două avioane, ambele Lear. Unul are pe fuzelaj Brazii SA, numele companiei sale elvețiene, scris cu litere imense. Celălalt, alb, n-are nici un semn din care să rezulte că-i al lui. Îl folosește pe cel alb când vrea să-i zăpăcească pe cei care-l urmăresc, fie că e în străinătate, fie că nu. Ambele au echipaje care lucrează în ture, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Spre Charles de Gaulle a zburat pe calul alb. Asta-i tot.
Tweed închise telefonul. Era atât de concentrat asupra celor aflate de la Beck, încât nici n-o observă pe Monica cu telefonul în mână, privindu-l nerăbdătoare.
- Lasalle e din nou pe linie. M-a întrebat de două ori ca să fie sigur că folosești secretizorul.
- încă Îl folosesc, spuse Tweed și ridică din nou receptorul. Îmi pare rău te-am făcut să aștepți, vorbi el.
- Þi-am spus că am fost oprit să mai fac investigații despre Leopold razii. De aceea am omis să-ți spun că Brazii a venit ieri la Paris cu avionul.
L-a așteptat o limuzină cu geamuri fumurii care l-a dus la vila de pe Avenue Foch. Unul dintre oamenii mei cei mai buni l-a identificat când s-a dat jos din limuzină.
- Și de ce-mi spui toate astea?
- Pentru că sunt sigur acum că se va îndrepta spre Anglia în următoarele două ore.
Tweed miji ochii. Paula îi observă mimica și înțelese că e tensionat.
- De unde știi?
- Pilotul Lear-ului alb tocmai a prezentat un plan de zbor pentru două re de-acum încolo.
- încotro?
- Aeroportul internațional Bournemouth. Din Dorset...
Tweed îi mulțumi scurt lui Lasalle, sări de la birou, fugi la un dulap și înșfăcă două valize gata făcute pentru plecările de urgență - una pentru el, cealaltă pentru Paula.
- Luăm Ford Escort-ul, zise el scurt. Eu conduc. Ai face bine să-ți iei rowning-ul automat. Monica, dă telefon la hotelul Priory. Reține câte o cameră pentru fiecare. Nu știm cât stăm. Poți să iei legătura cu mine acolo, codează orice mesaj.
- E vreo urgență? întrebă Paula.
Ea deschisese deja un sertar încuiat, își scosese Browning-ul 0.32 automat și-l strecurase într-un buzunar special, cusut în interiorul poșetei sale de umăr, care îi oferea acces imediat la armă. Tweed studia harta Dorset-ului de pe perete.
- Monica, îi strigă el, înainte ca ea să formeze numărul, dacă sună ewman, spune-i să posteze un om la sensul giratoriu de la sud de Sto-
orough Green. Nu Stoborough. Stoborough Green. Mai vreau un om care să supravegheze feribotul de la ieșirea din portul Poole. Ambii vor urmări limuzina cu geamuri fumurii. Cel care o vede trebuie s-o urmărească cu
multă grijă. Presupun că se va îndrepta spre Grenville Grange din Purbecl de lângă Lyman's Tout. Te las pe tine șefă...
Paula Îl ajunse din urmă când el sări la volanul Ford Escort-ului, iar ea urcă pe locul de lângă el.
- E vreo urgență? repetă ea.
- Leopold Brazii se îndreaptă spre noi - în două ore vine de la Paris și aterizează pe aeroportul internațional Bournemouth. Mergeau spre Baker Street, când Paula își puse centura de siguranță. De la aeroport, nu poate merge decât pe una din două rute posibile - și noi avem oameni postați în ambele locuri. Ceea ce înseamnă că ajungem înaintea lui în Wareham.
- Ce se întâmplă? Ceva a luat-o brusc din loc.
- Cred că Dorset-ul e pe punctul de a exploda...


- E inutil, zise Newman în timp ce urcau dealul abrupt și plin de serpentine spre Kingston, lăsând Corfe-ul în spate. Prietena ta, Eve Warner, e un șofer al naibii de bun și n-o să scap de ea. Se uită în oglinda retrovizoare. Uite-o cum ia curba aceea, parcă e un profesionist la Brand's Hatch1.
- În cazul ăsta, se auzi vocea tărăgănată a lui Marler, care stătea ghemuit pe podeaua din spate, îmi pierd vremea ascunzându-mă. Anunță-mă când mai iei o curbă, o să mă ridic și mă bag într-un colț. Când o să mă vadă, o să creadă că am stat așa tot drumul.
- Atunci, pregătește-te... Acum!
Newman acceleră brusc și intră într-o curbă periculoasă. În spate, Marler se ridică repede și se așeză într-un colț, dezmorțindu-și picioarele.
- Perfect! Nu te-a văzut, dădu Newman raportul.
- Eu încă mai cred c-ar fi trebuit să venim cu mașina mea, protestă Philip.
- Ai fi riscat să dai de Buchanan când te duceai s-o iei din față de la Priory.
- Mercedes-ul tău n-o să intre pe drumul ăla de pe Lyman's Tout.
- Da' cine-a spus c-o să încercăm să mergem pe-acolo? întrebă Newman.
- Și-atunci, unde dracu' mergem?
- Direct la Grenville Grange, reședința unui anumit domn Leopold Brazii.
- O căutăm cu lumânarea...
Marele premiu de Formula 1 al Marii Britanii (n.tr.)
- L'audace, toujours l'audace1, cum zicea Danton sau ceva de genul ăsta. M-am uitat pe hartă. Întoarcem aici, în Kingston, ca să ajungem la drumul care duce la fermă.
- Și dacă ne iese în față o hoardă de paznici?
- Îl păcălesc eu și tot intrăm. Se pare că ai uitat că pe vremuri am fost corespondent de presă, spuse Newman cu eleganță. În jocul ăsta înveți să intri peste tot.
- Pregătiți-vă pentru luptă, comentă Marler.
Drumul spre Grenville Grange apăru dintr-odată lângă un drum singuratic, pe înălțimile Purbeck-ului. Două porți masive, lucrate în fier, se deschideau spre o alee pavată cu piatră care cobora spre vilă. Philip văzu o construcție masivă și întunecată, cam la cinci sute de metri mai încolo. Nici un paznic, nici un semn de viață.
- Dacă intri acolo, oprește puțin mașina, spuse Philip.
- De acord, darde ce? întrebă Newman, trăgând pe dreapta.
- Vreau să mă duc s-o conving pe Eve să rămână pe șosea. Ai auzit ce-a zis Marler.
- O idee bună. O să ne stea în drum. Și eu m-am gândit la asta...
Eve își oprise Porsche-ul la zece metri în spatele lor, lângă zidul înalt de piatră gri care străjuia șoseaua. Își ridică sprâncenele negre când Philip se apropie și-și etală zâmbetul ca o invitație.
- Pun pariu că Bob Newman m-ar bate. Spune-i că e o țară liberă.
- Eve. Philip își sprijini cotul de marginea geamului deschis. S-ar putea să fie dificil... Chiar periculos...
- Dar tu o să ai grijă de mine, nu-i așa? La o adică, cred că și Bob mi-ar sări în ajutor. Cine-i tipul din spate? Nu l-am mai văzut, nu?
- Eve, îți cer să faci drum întors. Și venim noi după tine.
- Sigur că veniți, spuse ea cu sarcasm. Spune-i lui Newman că sunt în coada lui. Sunt a naibii de încăpățânată.
- Ești, i-o întoarse scurt Philip.
- Hai, nu te enerva.
1 „Curajul, întotdeauna curajul" (în franceză, în original, n.tr.)
Philip ridică indiferent din umeri, se întoarse grăbit la Newman și se urcă lângă el.
- Nu se lasă, remarcă Newman.
- N-am putut s-o conving. Tu de unde ai știut?
- După fața ei. Și după a ta. Acum, ce mai pune la cale? Vine în fugă spre noi. Bănuiesc c-ar fi mai bine să încerc s-o fac să priceapă.
Eve își băgă capul pe geamul lui Newman. Se uită în spate la Marler.
- Bună, frumosule! Tu cine ești? Poate îmi oferi ceva de băut în curând. Băutura mea preferată e votca.
- Du-te acasă, zise Newman.
Eve își aprinse o țigară de la cea pe care o terminase. Dădu fumul departe de fața lui Newman. Căpătă o mină serioasă.
- Bob, aș putea fi de ajutor. Am ochi de pisică.
- Și gheare de pisică, fără îndoială.
- O să mă fac că n-am auzit ce-ai zis. Vrei să faci o vizită sau doar verifici locul ăsta? Dacă Îl verifici, vezi unde se bifurcă drumul? O parte urcă spre terasa de la intrare, cealaltă ocolește până în spatele acestei opere arhitectonice. Această a doua parte vă duce în spate, apoi mai departe de Bleak House1, până la o pantă care coboară spre mare. Chiar lângă marginea falezei - și-ar fi bine să fiți atenți - drumul face o curbă chiar la capătul unui perete de piatră care se continuă spre Lyman's Tout.
- De unde știi?
Captase interesul lui Newman, care acum o privea fix, plin de curiozitate.
- Pentru că atunci când Philip m-a dus sus, pe Lyman's Tout, am observat drumul care ocolește casa, printr-o spărtură într-un loc unde se năruise zidul. Am un bun spirit de observație. Crede-mă...
Fugi înapoi la Porsche-ul ei. Newman porni mai departe cu viteză redusă, studiind casa aceea întunecată, în toată măreția ei. Toate storurile erau coborâte, și apropiindu-se, băgă de seamă că fuseseră de curând vopsite în negru. Negru. Oribil!
1 Roman de Charles Dickens, al cărui laitmotiv este clădirea întunecată a unui celebru tribunal, (n.tr.)
Casa aceea uriașă și întunecată părea că se mișcă înspre ei, iar Philip observă că în capătul unde coteau ei se aflau câteva hambare mari... foarte asemănătoare celui în care era parcat pe jumătate vechiul Bentley al generalului Sterndale. Hambarele de aici aveau toate ușile închise.
- Să sperăm că știe despre ce vorbește, comentă Newman. E în coada mea... dacă se întoarce, o să încep să devin suspicios...
Chiar de când ieșiseră din Wareham, vremea fusese imprevizibilă. Și peste noapte nu mai plouase. Philip lua toți acești factori în considerare în timp ce treceau pe lângă hambare.
- S-ar putea să reușești să faci calea întoarsă pe drumul care trece peste Lyman's Tout chiar și cu Mercedes-ul tău, remarcă el. Cred că s-a întărit noroiul, darnu promit nimic.
Grenville Grange părea încă fără nici un ocupant. Newman nu era convins de acest lucru când coti după capătul casei și văzu un drum de piatră care continua spre mare și își pierdea urmele de roți întipărite în pământ la jumătatea pantei dinspre marginea falezei. Opri motorul, dar mașina continuă să alunece încet în urmele de pe pantă, întărite probabil din cauza lipsei ploii și a înghețului serios.
- Ce crezi? întrebă Marler.
- Ceva nu e-n regulă. Porțile acelea larg deschise mă obsedează.
- De ce? întrebă Philip.
- Sugerează faptul că cineva e așteptat. Așa că eu mă aștept să fie cineva în casă. Acum, liniște. Suntem aproape de marginea falezei...
Porni din nou motorul pentru mai mult control. După ce dădură colțul după casă și o luară în jos pe panta aceea aspră, vântul îi izbi puternic dinspre mare. În spatele lor, Eve își aduse Porsche-ul la câțiva zeci de metri de ei. În timp ce lua cu grijă curba spre Lyman's Tout, Newman se uită după ea în oglinda retrovizoare. Încetinise și ea drumul în curbă, urmând exemplul lui Newman. El parcă mașina la adăpostul zidului de piatră care depășea capota. Eve parcă în spatele lui.
- Și acum? întrebă Philip.
- Supraveghem locul acela o perioadă de timp. Tu și cu Marler stați mai încolo, ca să-mi păziți spatele. Luați-o și pe Eve, dacă trebuie s-o cărați după voi.
Luă marele binoclu de „naturalist, observator de păsări" pe care Îl împrumutase de la Butler, ieși din mașină, simți că pământul este tare, se întoarse și se întinse jos, într-un punct de lângă capătul zidului de unde putea vedea casa.
Focaliză și așteptă, simțind frigul strecurându-i-se prin haine. Marler, Philip și Eve dispăruseră după niște bolovani imenși, la o oarecare distanță, în spatele lui. Răbdător, așteptă. Nu auzea nimic din cauza tânguitului vântului și a zgomotelor înăbușite pe care le făceau valurile uriașe izbindu-se de faleză. Apoi simți ceva rotund și metalic apăsându-i ceafa, țeava unui pistol. Îngheță.
- Am în mână un pistol încărcat, amice, spuse o voce familiară. Îți zbor creierii. Încă mă mai doare capul de-atunci, din bar, când m-ai prins cu garda jos. Acum, ia zi, ce faci aici pe o proprietate particulară? Ai face bine să vorbești înainte să apăs pe trăgaci...
Vocea lui Craig suna acum mai sofisticat și mai amenințător.
Pete Nield, partenerul lui Harry Butler, constituia un mare contrast, prin înfățișare și ținută, cu omul cu care lucra. În timp ce Butler se îmbrăca cu pantaloni de dril și cu un hanorac ponosit, Nield, în comparație cu masivul Butler, era subțire și se îmbrăca foarte elegant.
Nield purta o jachetă sport în carouri și o pereche de pantaloni marinărești cafenii, călcați la dungă. Cămașa albă, impecabilă, era despărțită la mijloc de o elegantă cravată gri. Stătuse de pază la Priory, în cazul în care ar fi apărut Buchanan, și se întorsese pentru a lua legătura cu Tweed și a-i aduce la cunoștință excursia lui Newman la Grenville Grange.
- Pete, Îl întrerupse Monica, Tweed a plecat.
- Unde?
- N-a spus.
- Paula e acolo?
- Nu. Ascultă. Am instrucțiuni pentru tine și pentru Harry. Bănuiesc că suni dintr-o cabină telefonică.
- Monica, ai cea mai uimitoare intuiție.
- Cu lingușeala nu ajungi nicăieri. Am zis să asculți...
Nield tăcu în timp ce ea îi relata instrucțiunile lui Tweed. După această scurtă conversație, se grăbi să se întoarcă la Ursul Negru, în speranța că Harry Butler Îl va suna din Poole.
„Slabe șanse să mă sune acum. Trebuie să plec și să supraveghez sensul giratoriu din Stoborough Green", se gândi el. Viața nu era așa. În timp ce răsucea cheia în ușa camerei sale, auzi telefonul sunând. Se repezi la aparat... știind că va înceta să sune de îndată ce va ridica receptorul. Îl ridică grăbit.
- Da. Cine e?
- Parcă n-ai aer. Þi-ai pierdut antrenamentul, se auzi vocea groasă și ironică a lui Butler.
- Ce să zic...
- Îți convine potârniche1 la masa de seară? Potârnichea merge foarte bine.
- Mâncarea mea preferată, răspunse Nield, continuând mesajul cifrat al lui Butler. Mai ești în Poole? Bine. Instrucțiuni noi. E posibil ca un client important să intre în Poole, via feribot, spre ieșirea în portul Poole...
- Eu am Sandbanks, tu iei Shell Bay. Mai departe...
- Trebuie tratat ca un rege. Dacă o ia pe drumul ăsta, va circula, probabil, într-o limuzină cu geamuri fumurii. Tu ești escorta lui... o escortă foarte discretă. Ar putea să ajungă într-o oră, poate mai mult.
- Am înțeles. Ar fi mai bine s-o iau din loc.
- Și eu.
La Sandbanks, Butler se chinui să-și scoată trupul mătăhălos din cabina telefonică și se întoarse grăbit la locul unde își parcase Ford-ul Fiesta. Pete Nield prinsese esențialul din cele ce-i raportase: că-l verificase pe Partridge.
La sosire, folosise o carte de telefoane căreia îi rupsese foile în mașină și telefonase la patru adrese unde locuia un Partridge. Scuzându-se la primele trei dintre ele, explicând că își căuta un prieten, dădu lovitura la a patra, o căsuță retrasă care avea un anunț la una din ferestre. Cameră de închiriat. Proprietăreasa, o femeie trupeșă, fu amabilă.
- îmi pare rău, dar prietenul dumneavoastră tocmai s-a mutat la o mică fermă de lângă Wareham. Foarte repede s-a mutat. Îmi pare rău că l-am
1 Joc de cuvinte: partridge= „potârniche" (n.tr.)
pierdut, era un chiriaș foarte liniștit. Lucra la el, în camerele lui... avea o mulțime de aparate ciudate. Calculatoare le zicea el. Și o mașină care țăcănea și scuipa foi cu mesaje bătute la mașină pe ele. [ - Probabil, un fax, presupuse Butler.
- Era un om atât de drăguț și de liniștit. Nu-mi făcea nici un fel de probleme. Voia un loc liniștit la țară. Unora le place la țară, știți. Mie nu mi-ar conveni. Mie îmi place puțină agitație...
- Ca să fiu sigur că e omul meu, ați putea să-l descrieți? o întrerupse Butler pentru a opri torentul de cuvinte.
Așteptă. Oamenii nu se pricepeau să descrie pe cineva, chiar dacă Îl cunoșteau bine.
- Mic. Mai mic decât dumneavoastră. Mai puțin bine făcut, dacă nu vă supărați. Am crezut că e străin. Și fiți atent, vorbea o engleză perfectă, dar nu arăta a englez. Avea o piele așa de fină, că mă întrebam dacă trebuie să se bărbierească...
- Ați putea să-mi dați adresa la care s-a mutat? întrebă Butler disperat.
- Devastoke Cottage, lângă Stoborough. E la sud de Wareham. O luați...
- Mii de mulțumiri. Butler se dădu înapoi, ca să scape de vorbărie. Știu cum se ajunge. Plec într-acolo...
Se grăbi să ajungă la cabina telefonică pe care o observase, fiind sigur că Îl va convinge pe Nield că dăduse peste adevăratul Partridge. Apoi plecă cu mașina spre debarcader.
Butler se hotărâse deja unde să aștepte. Când venise în Poole din Shell Bay, via feribot, observase o mașină parcată în capătul celălalt al plajei. Un bac, o ambarcațiune mare, dirijat de un lanț care unea cele două maluri, se pregătea de plecare. Singurul alt vehicul de la bord era un autobuz local. Rampa se ridică în timp ce el își parca mașina în spatele lui.
Traversarea dură doar câteva minute, iar în depărtare Butler văzu coamele arcuite ale Purbeck-ului. Coborî cu mașina de pe bac, se opri la gheretă să plătească, apoi o luă la stânga și intră în parcarea care se afla la câteva sute de metri de punctul de traversare. Era singura mașină din parcare, într-o zi însorită, dar sumbră de februarie.
„Perfect", își zise Butler. „Perfect... din mașinile care trec nu se observă parcarea asta decât dacă șoferii au un bun spirit de observație." Și dinspre Sandbanks era complet invizibilă pentru oricine venea din Bornemouth.
Deschise termosul, luă o gură de cafea fierbinte și se puse să aștepte. Butler avea răbdarea lui Iov.
Þeava puștii de vânătoare se înfunda mai adânc în ceafa lui Newman. Acesta rămase nemișcat, ascultând insultele lui Craig.
- S-au schimbat rolurile acum. Capul încă mă doare, darmai bine te doare decât să ți-l zboare cineva. Cine te-a trimis?
- Eu m-am trimis, mormăi Newman cu obrazul lipit de pământ. Sunt reporter, în caz că ai uitat.
- Nu face pe nebunul cu mine, amice! Te mai întreb doar o dată. Apoi, degetul meu nervos o să apese pe trăgaci. Ia gândește-te puțin, ce loc ideal! După aceea, pot să-ți arunc cadavrul de pe stâncă. Imediat începe refluxul. De ce sunt două mașini parcate lângă perete?
- Porsche-ul e al prietenei mele. I-a murit motorul. A luat-o pe jos după ajutor.
- Și tu o să mori imediat. O s-o fac ca-n filme. O să încep să număr până la zece. Cine te-a trimis? Unu... doi... trei...
Ghemuit în spatele unui bolovan imens, Philip se înghesui lângă Eve. Marler era după o altă piatră, mai în spate. Fixase ținta puștii Armalite pe spatele lui Craig, dar Philip își dădu seama că n-are curaj să tragă. L-ar nimeri pe Craig, dar bruta ar putea să apese pe trăgaci, ca un ultim reflex când l-ar lovi glonțul. Ceafa lui Newman s-ar face bucățele.
- Am să încerc să mă târăsc până lângă Craig, spuse Philip, ținându-și mâna strânsă pe Walther.
- Eu voi încerca să-i distrag atenția, spuse Eve, clănțănind din dinți de frig sau de frică: poate de amândouă.
- Dacă te gândești la ceva, cronometrează, pentru Dumnezeu, până sunt suficient de aproape ca să-i vâr ticălosului ăluia pistolul în spate.
- Nu sunt proastă...
Philip se ridică și începu să înainteze, rămânând pe gazonul uscat care acoperea promontoriul de-o parte și de alta a drumului. Își încleștă dinții atent să nu facă nici un zgomot și veni mai aproape de Craig. Dacă bruta se întorcea, bătaia armei sale era, oricum, mai lungă decât cea a Walther-ului lui. Se apropie din ce în ce mai mult, întrebându-se la ce oare se gândise Eve.
În spatele bolovanului, Eve căută grăbită într-o grămadă de pietre și găsi una mare și rotundă. O prinse bine în mână și se ridică, în timp ce Marler se uita nelămurit la ea.
Philip se afla la mai puțin de jumătate de metru de Craig, când Eve azvârli piatra cu toată puterea în zidul de piatră. Se auzi o pocnitură puternică.
Tresărind, Craig începu să se întoarcă, îndepărtând astfel arma de Newman. Newman înșfăcă țeava și o împinse cât mai departe de el. În acel moment, Philip îi împunse spatele lui Craig cu Walther-ul.
- Glonțul meu o să-ți distrugă șira spinării. Stai, naibii, liniștit. Așa, fii băiat cuminte. Acum lasă pușca, încet...
Craig își desfăcu mâna de pe armă, iar Newman, care o ținea încă de țeavă, o aruncă cât mai departe de atacatorul său. Se ridică și-l văzu pe Marler alergând spre ei.
- Ești teafăr? întrebă Marler.
- Sunt bine. Newman își îndoi brațul drept, darmai am niște treburi neterminate.
își strânse pumnul pe neașteptate și-l lovi puternic pe Craig în maxilar. Uriașul se prăbuși. Newman îi verifică pulsul.
- E scos din priză, dar asta-i tot. Cred c-o să stea așa vreo jumătate de oră.
- Mai supraveghem? întrebă Marler.
- Bineînțeles.
- Atunci, mai bine Îl fac pachet... Scoase una din cele câteva perechi de cătușe pe care le avea la el, se aplecă, Îl întoarse pe Craig, îi prinse încheieturile la spate și-i puse cătușele. Apoi scoase două bucăți de pânză din buzunarul lui spațios. Cu batista neagră Îl legă la ochi, apoi își ridică privirea. Asta o să-l dezorienteze când o să se trezească. Iar asta o să-l facă tăcut ca o fetișcană.
Răsuci pânza și o transformă într-un căluș provizoriu pe care Îl puse peste gura lui Craig. Apoi își trase „pachetul" și-l propti de zidul de piatră. Newman se întoarse spre Philip care își băga Walther-ul înapoi în toc.
- Mulțumesc, Philip. Probabil mi-ai salvat viața - și nici nu te-am auzit apropiindu-te.
- Ar trebui să-i mulțumești lui Eve, îi explică Philip când Eve se apropie de ei. Ea i-a distras atenția lui Craig și l-a făcut să-și ia arma de la gâtul tău.
- Adevărat? Newman o privi pe Eve cu surprindere. Ei, bine...
- Mă bucur că aprobi. Eve își studie degetele lungi și frumoase cu o prefăcătorie vizibilă. Poate o să vină vremea când îți vei da seama că o femeie poate fi folositoare.
- A venit și vremea aceea. Newman întinse mâna și i le prinse pe ale ei. Îți mulțumesc. Acum ești de-a noastră. Tonul îi deveni energic. Ne rezumăm pentru moment în a supraveghea Grenville Grange, știind că nu e atât de goală pe cât pare. Și apropo, cum de a ajuns Craig în spatele meu?
- Pentru că n-am fost suficient de atenți, zise Eve direct. Philip și cu mine stăteam de vorbă în șoaptă.
- Iar eu îmi verificam arma, adăugă Marler. L-am văzut pe Craig cu coada ochiului strecurându-se prin gaura unde e zidul spart. Mi s-a părut că nu i-a luat decât o clipă ca să ajungă la tine și să-ți pună pistolul la gât.
- E-n regulă, spuse Newman, darde acum încolo, te sfătuiesc, Marler, să-ți iei o poziție mai sus, lângă spărtură. Philip, găsește-ți un bolovan lângă Marler și păzește-i spatele. Ia-o și pe Eve cu tine. Eu mă rezum la a supraveghea casa.
Se aruncă la pământ la capătul zidului ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Își luă binoclul, îi verifică focalizarea potrivită pentru casă și începu să aștepte. N-avea nici un rost să le spună și celorlalți, dar era aproape sigur că ceva urma să se întâmple.
Butler, așezat la volanul Ford-ului său, puse capacul termosului cu cafea și Îl vârî în compartimentul de la ușă. Aștepta încă în parcarea aceea cu geamul deschis ca să audă orice mișcare dinspre bac, și simțea până la piele vântul care bătea dinspre mare. Auzea valurile spărgându-se pe plaja din apropiere și văzu o pătură de nori negri apropiindu-se de Purbeck.
Ceea ce-l alertă fu sosirea unui alt autobuz. Puțin după aceea, auzi huruitul unor motociclete care se apropiau cu viteză constantă. Trei bărbați îmbrăcați în haine de piele neagră, călare pe motociclete, se îndreptau spre Purbeck. Butler porni motorul, apoi se opri.
O limuzină lungă, neagră și strălucitoare, cu geamuri de culoarea chihlimbarului trecu pe lângă parcare. Era urmată de alți doi motocicliști. „Iisuse! își zise. Nield chiar c-a zis de un rege."
Așteptă puțin, apoi o luă după limuzină, păstrând o distanță apreciabilă. Nu se vedea nimic prin geamul din spate, care era, de asemenea, opac și cu reflexe de chihlimbar. Porțiunea aceasta de drum era pustie, iar în dreapta se întindea o fâșie sumbră de teren mlăștinos. Deasupra apei se ridicaseră insule de stuf. În stânga, marea nu se mai vedea deloc din pricina unor tufe spinoase care formau un gard viu.
„Ar fi trebuit să mai aștepți puțintel", își zise.
În oglinda retrovizoare văzu un singur motociclist în piele neagră îndreptându-se în goană spre el. Ca și ceilalți însoțitori ai limuzinei, era călare pe o mașină puternică, o Fireblade. După ce trecu de el, Butler văzu că are pictat pe jachetă cuvântul Poliție. Cel nou-venit îi făcu semn cu mâna să tragă pe dreapta și să oprească. Butler se conformă.
Motociclistul își smulse casca, scoțând la iveală o figură dură, cu maxilare puternice și ochi prea apropiați. Butler nu spuse nimic când îl auzi strigându-i ceva prin geamul deschis. Aproape că-și băgase capul în mașina lui.
- Urmărești limuzina aceea? întrebă motociclistul.
- Mă duc acasă. E o șosea liberă.
- E vorba despre un personaj important.
- Și care e diferența dintre o persoană și un personaj? întrebă Butler inocent.
- Asta e treaba poliției. Fă cale întoarsă la bac.
- De ce-aș face-o?
- Pentru că așa spun eu. Întoarce mașina chiar acum.
Butler își aprinse o țigară. Își sprijini brațul de marginea ferestrei deschise.
- Aș putea să văd un act de identitate, te rog? Ca să-mi dovedești că ești de la poliție?
Motociclistul își scoase mănușa dreaptă și își duse mâna spre interiorul jachetei. Întrucât Butler văzu mâna ieșind și ținând mânerul unui pistol mare, se aplecă și își stinse țigara pe dosul palmei bărbatului.
Urmă un urlet de durere, timp în care Butler se aplecă în afară și-i apucă pistolul. Era un Luger de 7,65 mm. Nicidecum un pistol obișnuit din dotarea poliției britanice. Deschise portiera larg, cu toată puterea. Aceasta Îl lovi pe motociclist. Totul se răsturnă. Și omul, și motocicleta.
Motociclistul încerca să iasă de sub motocicletă când Butler Îl izbi peste cap cu patul Luger-ului. Inconștient, bărbatul căzu pe spate pe șosea.
După ce se asigură că nu mai trece nimeni, Butler îi verifică urgent fiecare buzunar. Nici urmă de vreun mandat, sau orice altceva care să arate că e polițist. Butler Îl ridică de umeri, Îl trase peste șosea și Îl împinse în niște tufișuri dese de grozamă1, în interiorul cărora dispăru cu totul. Butler Îl ajunse imediat, îi desfăcu jacheta și o scoase de pe trupul inert, trăgând-o cu putere și brutalitate. Aveau cam același număr, după cum estimase Butler. Își desfăcu hanoracul și-l dezbrăcă, trecând în jacheta neagră. Se gândi că îi vine destul de bine și îi trase fermoarul până sus. Apoi împinse trupul bătăușului mai adânc în tufișuri.
1 Mic arbust cu flori galbene, din ramurile căruia se fac mături, (n.tr.)
Movilă de pământ înălțată deasupra unui mormânt străvechi (n.tr.).
Pentru un om atât de masiv, Butler se putea mișca cu mare viteză. Oprise deja motorul motocicletei și își împachetă hanoracul, apoi deschise cufărul de la spate. Sub o altă jachetă neagră găsi o întreagă panoplie de arme, cinci cu totul, împreună cu muniție de rezervă.
- Se pare că, mai nou, avem un alt fel de polițist, murmură pe sub mustață.
Își puse din nou mănușile, apoi improviză o tavă din cealaltă jachetă și cără cu ea armele. La câțiva zeci de metri de-a lungul bordurii de iarbă, găsi o spărtură în gardul viu pe unde se vedea un lac de noroi. Aruncă acolo fiecare armă în parte, așteptând s-o vadă ducându-se la fund. Jacheta avu aceeași soartă.
Se grăbi să se întoarcă la motocicleta sprijinită într-o rână, o ridică și îi strânse cu piciorul rezemătoarea care o ținea în poziția aceea. Îi luase deja casca bătăușului și și-o îndesă pe cap.
Pe drumul de la debarcader, observase, pe partea dreaptă, câteva fâșii de nisip care duceau până departe, spre mare, iar la câțiva metri mai încolo văzu o altă fâșie. Fără urme de roți. Cine ar merge cu mașina la plajă pe o asemenea vreme, în această perioadă a anului?
Îi luă mai puțin de un minut ca să-și ducă Fiesta pe fâșia aceea de nisip și s-o ascundă în spatele unor tufișuri. Îi încuie ușile, se întoarse în fugă la Fireblade și lăsă vizorul căștii în jos, acoperindu-și fața. Lugerul Îl băgă în cufăr. Nu se știe niciodată când ai nevoie de el.
Călare pe Fireblade, își verifică ceasul. Trecuseră trei minute de când Îl trimisese pe motociclist în lumea viselor. Porni motorul și demară în trombă pe șoseaua pustie. Era nerăbdător să prindă limuzina înainte ca aceasta s-o cotească spre Swanage. Trecu ca vântul prin Studland, un sătuc liniștit, și văzu limuzina în depărtare.
Butler răsuflă liniștit. Limuzina rula încă cu o viteză constantă și civilizată, fără a da vreun semn că vrea să accelereze.
„Probabil că înăuntru e un ou mare, își zise, căruia nu-i place să fie transformat într-o omletă."
încetini când limuzina și însoțitorii ei își continuară drumul drept, depășind drumul lateral care ducea spre mica stațiune Swanage. În curând, în stânga apărură pantele abrupte ale dealurilor din Purbeck, și Butler le văzu înălțându-se chiar lângă drumul de țară, ca niște gorgane1 imense.
„Urmează Corfe, își zise Butler. Întrebarea e unde o să întorci acolo, O să continui spre Wareham sau te sui pe dealuri?"
Primi răspuns la întrebare când limuzina coti la stânga, chiar la baza colinei pe care se ridicau marile pietre ale vechiului castel, și intră în Corfe. Înainte de ieșirea din Corfe, limuzina întoarse la dreapta și trecu de un indicator care arăta spre Kingston.
- Arată ca Grenville Grange, comentă Butler de unul singur și simți vântul prăvălindu-se în vizorul lui, de pe unul din dealuri. Mă întreb unde sunt ceilalți. Tweed ar fi interesat de ce întorsătură au luat lucrurile...


- Ești conștient de faptul că am fost urmăriți tot timpul, de când am plecat din Park Crescent? spuse Paula.
Se apropiau de Wareham. La volan, Tweed confirmă dând din cap.
- Un Vauxhall albastru, spuse el. Șoferul, un bărbat. Acum a dispărut, în schimb ne ține companie un Jaguar gri. Poate o fac pe rând, sperând să ne prostească. Probabil că Jaguar-ul e doar o coincidență. A apărut doar de câțiva kilometri.
- În mod normal, nu crezi în coincidențe, îi aminti ea.
- Asta pentru că în spatele Jaguar-ului se află un Renault albastru care, cred eu, se folosește de Jaguar ca să se ascundă. Foarte promițător.
- Promițător? întrebă Paula surprinsă.
- Da, asta înseamnă că anchetele mele complexe, referitoare la activitățile lui Leopold Brazii, au îngrijorat diverse persoane.
- Spui asta de parcă ai fi provocat suspiciuni intenționat.
- Ei bine, am cerut anumitor colaboratori să împrăștie vestea că m-am interesat în mod serios de înălțimea Sa.
- Ar fi trebuit să-mi treacă prin cap. Dumnezeule, uită-te la câmpiile acelea. Sunt acoperite în întregime cu apă. Parcă sunt niște lacuri.
Tocmai treceau podul peste un râu, intrând pe strada principală din Wareham care părea mort. Paula se uită la vechile șiruri de case în stil georgian și la fiecare casă vopsită într-o culoare diferită.
- Presupun că pe o vreme bună, locul ăsta e chiar liniștit și plăcut.
- Foarte plăcut, comentă Tweed. Trei crime în decursul a douăzeci și patru de ore. Și apropo, cred că e esențial să dăm de urma adevăratului Marchat. Am o bănuială că se îndrepta spre Heathrow cu intenția de a părăsi țara.
- Asta înseamnă că l-am pierdut.
- Nu neapărat. Când ai ieșit pentru câteva minute din cabinetul meu, ca să te răcorești, l-am sunat pe Jim Corcoran, șeful securității din Heathrow, și i-am dat descrierea pe care i-a făcut-o Newman lui partridge - se pare că acesta seamănă foarte bine cu himera noastră, Marchat. L-am rugat să verifice toate zborurile de dimineață, de la prima oră, din Heathrow. În special, cele spre Europa.
- De ce Europa?
- Pentru că prea multe lucruri se întâmplă în Europa. E locul unde Năluca a fost foarte activă. Asta să n-o spui nimănui. Iar Brazii are cel puțin două case în Europa, de care noi știm. Una la Paris, pe Avenue Foch, alta în zona lacurilor din Zurich.
- De ce-ți faci atâtea griji în legătură cu Leopold Brazii?
- Deoarece, conform unor zvonuri din surse în care am încredere, pune la cale o operațiune de dimensiuni uriașe. Pentru că are atâta putere - cu toate legăturile lui de la cele mai înalte niveluri. Pentru că mi s-a interzis să mă mai interesez de el - la fel cum li s-a interzis lui Lasalle la Paris și lui Arthur Beck la Berna. Am ajuns...
Tweed ieși de pe South Street cotind la stânga, într-un loc de unde Paula văzu, în depărtare, înălțimile mohorâte ale Purbeck-ului, cu vârfurile pierdute într-o pătură de nori negri. Ajunse la Priory și parcă mașina într-o nișă aproape de un perete de piatră lângă intrare. În timp ce făcea manevrele de parcare, Jaguar-ul gri se opri chiar lângă el. Șoferul îi făcu semne cu mâna lui Tweed.
- Ia uite, ce companie plăcută avem! remarcă Tweed. Îl știi pe Bill Franklin, fost membru al Serviciului de Informații al Armatei?
- Eu îi spun unchiul Bill...
Paula sări din mașină, în timp ce, de la volanul Jaguar-ului, cobora un bărbat înalt. Fugi la el și Îl îmbrățișă.
- Te-am urmărit, Tweed, spuse Franklin peste umărul ei.
Franklin era un bărbat trecut de patruzeci de ani, bine făcut, și fără urmă de grăsime pe el. Cu un maxilar puternic, tot timpul zâmbea, era proaspăt ras și afișa o expresie ironică. O îmbrățișă și el pe Paula, apoi îi dădu drumul din strânsoarea brațelor sale.
- O întâmpinare cu adevărat călduroasă într-o zi ca asta. V-ați luat și voi, în sfârșit, o vacanță? Vouă v-ajunge una, amândurora.
Îi aruncă Paulei un zâmbet molipsitor. Franklin vorbea rar, Cu accentul unui profesor de școală particulară, care i se potrivea ca o mănușă. Mișcările -i încete dădeau impresia unui om leneș care nu se grăbește niciodată. Paula știa că, în felul lui liniștit, era totuși o persoană foarte activă. Întotdeauna îi fusese foarte drag.
- Carevasăzică ne-ai urmărit, spuse Tweed cu o severitate prefăcută. Pot să întreb de ce?
- Păi, tocmai m-ai întrebat. Franklin zâmbi cu căldură. Am fost ocupat. Așa, ca variație. M-am hotărât să-mi iau câteva zile libere. Mă plimbam și eu cu mașina, în căutarea unui hotel decent, și v-am recunoscut când m-ați depășit într-o intersecție. Mi-am spus: „Am nevoie de o companie plăcută, și iat-o!" Când am văzut-o pe Paula cu tine, m-am zăpăcit de-a binelea.
- Păi, Priory e un hotel foarte bun, răspunse Tweed. De ce n-ai sta aici? Când o să am puțin timp, putem sta de vorbă despre vremurile vechi...
- Excelentă idee! Lasă-mă pe mine... Îi luă geanta Paulei. Ea își aminti cât de curtenitor și de amabil este el întotdeauna. Se înscriseră toți trei la recepție și primiră camere în hotelul mare. Știți ce, sugeră Franklin după ce se semnară în registrul hotelului, de ce nu ne-am lăsa bagajele în camere și ne-am întâlni apoi în hol? Mie mi-ar prinde bine o cafea.
- Neagră și puternică precum un păcat, așa ziceai, îi aminti Paula.
- Așa ziceam? îmi aduc aminte că nu uiți niciodată o conversație. Zâmbi din nou leneș. Așa că trebuie să fiu atent ce-ți spun. E cam devreme să mă compromit pe ziua de azi.
- Când n-o să mai flirtați... interveni Tweed. Da, Bill, ne întâlnim în hol. Să zicem peste cinci minute?
Cu mult după ce trecu de Kingston, Butler încetini, apoi opri motocicleta. Ceva mai în față, cavalcada - însoțitori și limuzină - intra pe un drum străjuit de ziduri înalte de piatră. După ce dispăru din raza lui vizuală, își împinse motocicleta încet puțin mai în față - tocmai la timp să vadă niște porți uriașe de fier închizându-se încet. Nu era nimeni să le manevreze, așa că bănui că operațiunea se face automat, prin
telecomandă.
își parcă motocicleta pe o bordură de iarbă, merse încet până la porți, apoi grăbi pasul. După ce trecu de ele, văzu limuzina oprindu-se la capătul unui drum de acces în curbă, în locul unde acesta se bifurca. Se opri și se aplecă, ca și cum și-ar fi aranjat încălțămintea.
însoțitorii se strânseră în jurul limuzinei. O ușă mare, care dădea pe o terasă a casei aceleia întunecoase și sumbre, era deschisă. Un bărbat înalt, pe care nu-l vedea foarte bine, ieși din limuzină, urcă sprinten scările și dispăru în casă, urmat de însoțitorii care-și parcaseră motocicletele și își scoseseră căștile. Și le puseră sub braț și Îl urmară pe personajul cel înalt, ca o escortă militară. Ușa se închise. Pe fiecare din cele două porți, acum închise, citi două cuvinte gravate cu litere de aur: Grenville Grange.
- Am avut dreptate, își zise. Se pare că n-au observat că le lipsește un om. Sau poate că treaba lui e să stea de santinelă afară. Mai stau puțin să văd dacă se mai întâmplă ceva, apoi îi dau raportul lui Newman...
Newman, înghețat și înțepenit de cât stătuse întins pe pământ la capătul peretelui, își duse din nou binoclul la ochi. În punctul unde drumul făcea curba putea să vadă drumul principal care cobora de la porți și de unde apăru cavalcada.
- Du-te și spune-i lui Marler să se ascundă în spatele Mercedes-ului meu, îi zise lui Philip, care era întins lângă el. Spune-i lui Eve să treacă la volanul Porsche-ului. Avertizează-i pe amândoi că s-ar putea să trebuiască să fim gata să plecăm în pripă. Eve să vină în spatele meu. Și ăsta e un ordin. Fără fasoane. Viața ne poate fi în pericol.
- Am înțeles...
Newman așteptă câteva minute, apoi își ridică din nou binoclul. În spate se întindea o terasă pe întreaga lungime a casei, iar lângă un șir de trepte fusese deschisă o ușă dublă.
Apăru un bărbat înalt și bine făcut, cu părul grizonat. Þinea în mână lesa unui câine-lup uriaș, un exemplar cu o înfățișare feroce care se smuci în lesă, apoi se opri și începu să amușineze aerul.
- La naiba, murmură Newman. Îmi bate vântul din spate și bestia aceea periculoasă ar putea să ne simtă.
- Oribilă brută, spuse și Philip care se întorsese și se aruncase la pământ lângă Newman. Tipul e foarte impozant. O, Doamne, vine încoace.
Personajul cu câinele coborâse scările și începu să coboare cu pași mari și energici pe drumul spre marginea falezei, pe care intrase Newman mai devreme cu mașina. Văzându-l apropiindu-se, Newman lăsă să-i scape binoclul, care i se înfășură în jurul gâtului, și rămase cu privirea deznădăjduită, pierdută în gol.
- Nu se poate, zise el. Putem să ne și ridicăm. Oricum, o să ne vadă. În ciuda vântului aspru și a temperaturii scăzute, bărbatul care venea
spre ei purta un costum scump, albastru-închis, cămașă albă și o cravată gri-pal. Își ținea capul mare, semeț, afișând un ten arămiu, trăsături puternice, un nas roman și, deasupra maxilarului ferm, o gură mare. Mersul îi trăda o totală siguranță de sine și se vedea că e un om obișnuit să comande. Era deja foarte aproape de ei, când ieși de pe drum și se sui pe un bolovan plat, strunindu-și câinele care se smucea în lesă.
- La picior, Igor! ordonă bărbatul.
Câinele se așeză imediat lângă stăpânul său, cu gura deschisă, uitându-se la Newman cu dinții rânjiți de parcă ar fi așteptat masa de seară.
- Domnul Robert Newman, bănuiesc, remarcă bărbatul cel înalt. Cred că așa i-a spus Stanley lui Livingstone, sau invers?
- Ce mai contează? replică Newman calm. Și aveți dreptate. Robert Newman.
- Bine ai venit la Grenville Grange. Eu sunt Leopold Brazii.
Newman Îl studie pe bărbatul cel impunător înainte să reacționeze: părea să emane o aură de putere, așa cum stătea în picioare în bătaia vântului, calm și neclintit ca piatra de sub el. Avea ochi surprinzător de albaștri, și Newman realiză că se afla în prezența unei personalități deosebit de puternice și de neobișnuite.
- Am încercat o dată să vă iau un interviu, îi aminti Newman.
- într-adevăr. O umbră de zâmbet trecu pe fața lui Brazii. Dau rar interviuri, dar acum că te-am cunoscut, aproape regret că nu ți-am acordat acel interviu. Nu l-ai văzut cumva pe unul din favoriții mei, un anume Carson Craig?
- Ba da. E legat în spatele zidului. A făcut o greșeală. M-a amenințat cu un pistol.
- O, Doamne, oftă Brazii. La ora actuală e unul dintre adjuncții mei cei mai capabili. Un administrator excelent, dar cu un temperament urât. Tot timpul îi spun că trebuie să facă ceva ca să și-l controleze. Ar putea prietenul de lângă dumneata să fie atât de amabil să-l dezlege, iar eu o să-l trimit înapoi în casă.
- Fă-o, îi spuse Newman încet lui Philip.
- Văd, de asemenea, că ai două mașini, iar la volanul uneia e o femeie... Newman își dădu atunci seama de avantajul pe care Îl avea Brazii de pe piatra lui, putând să vadă vehiculele peste zid. Aruncă o privire către Porsche. Eve, așezată la volan, își pusese un batic pe cap și o pereche de ochelari fumurii. Sper că nu vă gândeați să vă întoarceți pe drumul de la Lyman's Tout, continuă Brazii pe tonul său amabil. Văd că sunt îndreptate într-acolo. E o rută periculoasă. Vă sfătuiesc să vă
întoarceți pe drumul pe care ați venit - pe unde am venit și eu. Porțile sunt închise, dar o să-i dau ordin lui Craig să le deschidă.
- Nu sunt sigur că ruta aceasta n-ar putea fi mai periculoasă, îi spuSe Newman fără ocolișuri.
- A, un om pe gustul meu. Precaut, care nu riscă decât dacă e obligat s-o facă. Brazii chicoti. Domnule Newman, am să stau lângă dumneata și am să te însoțesc pe parcursul întregului drum. Trebuie doar să-i lăsăm lui Craig timp să ajungă la casă și să pună în funcțiune porțile automate.
Newman fu din nou surprins în sinea lui, fără să lase să se întrevadă. Philip, căruia Marler îi dăduse cheile înainte de a se ascunde în spate în Mercedes, îi scosese lui Craig călușul, batista de la ochi și-i desfăcuse cătușele. Acesta se clătină pe picioare, clipi des, Îl văzu pe Newman și porni, poticnindu-se, către el.
- Tu...
- Craig! Brazii părea că i se adresează unui copil. Nu face din țânțar armăsar. Fii drăguț și ține-ți gura închisă. Du-te în casă și deschide porțile. Domnul Newman și tovarășii săi pleacă. O să merg puțin cu domnul Newman, înainte de a-i ura drum bun, apoi mă întorc acasă. Mișcă-te, omule! tună el dintr-odată. Uluit, Craig se împiedică atunci când trecu pe lângă zidul de piatră și se opri, văzându-și arma trântită pe pământ. Am... spus... mișcă-te... Craig, ordonă Brazii pe un ton moale care păru să-i înspăimânte adjunctul. Când Craig trecu prin dreptul lui, Brazii îi dădu lesa, fără să-i spună nimic, iar acesta luă câinele în primire și încercă să se grăbească spre casă. N-o să mai avem nevoie de asta, zise Brazii energic.
Făcu un pas mare și coborî de pe piatră, ridică pușca de vânătoare, o verifică, o luă de pat și-o azvârli spre mare. Arma dispăru peste marginea falezei. Newman fu impresionat de puterea fizică a lui Brazii... distanța era mare, iar arma era grea.
- Eu merg în Porsche, sugeră Philip, spre ușurarea lui Newman. Newman observă că Philip gândea repede într-o situație bizară ca
aceasta. Își dăduse seama că nu putea să meargă în spatele Mercedes-ului, cu Marler ghemuit sub pătura de călătorie.
- Merg cu tine, strigă Philip venind spre Eve. Newman merge înainte și noi după el. Ieșim pe unde am intrat.
- Ce dracu' se întâmplă?
- Fii doar gata să întorci mașina și să mergi după Bob.
- Faci pe șefu'.
- Numai când trebuie, i-o întoarse Philip.
Newman deschise portiera stângă și Brazii se strecură pe locul pasagerului, punându-și centura de siguranță. Râse.
- O precauție, în caz că greșești drumul și-o iei peste stâncă.
- O să încerc să evit mișcarea asta, răspunse Newman în glumă. Cum ați știut că e cineva după zid - că eram eu acolo? întrebă el, dând drumul frânei de mână.
- Elementar, dragul meu Watson1. Mie îmi place curățenia. Când am fost ultima oară aici, am dat ordin ca drumul de prundiș pe care o să intrăm să fie netezit. Când am ieșit pe terasă, am observat urme de roți.
O simplă deducție. Roțile celor două mașini scrâșneau pe prundiș. Brazii își pocni mâinile mari, extrem de relaxat. Vezi, porțile sunt deschise, remarcă el pe când luau încet curba pe lângă colțul casei. Domnule Newman, aș putea să îți cer o mare favoare?
- Vă rog. Depinde dacă voi putea să vă ajut.
- Sunt foarte nerăbdător să-l văd pe domnul Tweed în cursul săptămânii viitoare.
Era pentru a treia oară când Brazii Îl neliniștea pe Newman. Reuși însă repede să formuleze un răspuns.
- Cred că Tweed va dori să știe de ce vreți să-l vedeți.
- Normal. E un om formidabil. Mi-ar plăcea să discut cu el actualul stadiu în care se găsește lumea. Să-i aflu părerile despre ce-ar trebui făcut pentru a corecta o situație haotică. Și mă refer la nivel global, poți să-i spui.
- Dacă e dispus, cum va lua legătura cu dumneavoastră?
- Dacă nu pare nepoliticos, eu voi lua legătura cu el. Atunci voi propune o întâlnire care să ne convină amândurora.
- Îi voi transmite negreșit mesajul dumneavoastră, cu proxima ocazie.
- Mulțumesc. Rămân recunoscător.
1 Cuvinte pe care Sherlock Holmes, celebrul detectiv inventat de sir Arthur Conan Doyle, obișnuia să i le spună prietenului său, doctorul John Watson, la dezlegarea unei enigme, (n.tr.)
În oglinda retrovizoare, Newman verifica orice semn care ar trăda o activitate în afara casei. Nici urmă de așa ceva. Locul părea nelocuit. După ce trecură de porți și simți că cele două mașini sunt în siguranță pe șosea, Newman trase pe dreapta. Brazii coborî, ținu ușa deschisă și-l privi fix pe Newman.
- Dacă încă mai vrei interviul acela, poate că într-o bună zi mă simt în stare să-l dau. Vă urez drum bun. Pot spune cu mâna pe inimă, mi-a făcut plăcere compania dumitale, chiar dacă a fost de scurtă durată,
întinse o mână pe care Newman o luă și-o strânse. Brazii îi zâmbi cald, și Newman simți pe propria piele puterea strângerii lui de mâini. Așteptă puțin, până când Brazii porni înapoi, cu pași mari și viguros iar porțile se închiseră în urma lui.
Nu prea departe de fermă, pe marginea drumului spre Kingston, Butler stătea lângă motocicletă. Își scosese casca, pentru a fi recunoscut Newman îi făcu semn cu mâna.
Butler o luă înainte pe motocicletă, păstrând o distanță cam de 2 kilometri de Mercedes-ul urmat de Porsche. De data aceasta, Butler avea rolul unui însoțitor, pândind orice semn al unei posibile ambuscade. Newman i-ar fi putut spune că n-o să aibă parte de nici una. După ce Mercedes-ul luă o curbă lungă, timp în care Porsche-ul ieși puțin din raza lui vizuală, îi strigă lui Marler să se ridice și să se așeze într-un colț.
- Tocmai ai făcut cunoștință cu Leopold Brazii, îi spuse lui Marler în timp ce acesta se așeza confortabil într-un colț.
- Cel puțin, i-am auzit vocea. Remarcabilă, dar nu știa că ai pe cineva în spate.
- Sunt absolut sigur că știa. Ar fi o mare greșeală să-l subapreciem pe Brazii, Îl avertiză Newman, darnu te-a văzut, ceea ce valorează cât un as în mânecă.
- Cum Dumnezeu de știa de Tweed?
- A, nu te-ai prins, zâmbi Newman. Sunt foarte sigur că domn Brazii știe absolut tot ce se poate ști despre ceea ce se întâmplă
9
Paula și Tweed stăteau la o masă în marea sală de primire a hotelului Priory, așteptându-l pe Franklin să li se alăture. Li se serviseră cafea, prăjituri și biscuiți pentru trei persoane. În afară de ei, nu mai era nimeni în încăperea aceea mare și confortabilă, cu uși de sticlă prin care puteai vedea grădina spațioasă și poteca spre Casa-Bărcilor.
- De fapt, vorbi Paula aproape șoptit, eu l-am văzut pe Bill Franklin în mașină, la intersecția unde ne-a localizat și el. Nu ți-am spus nimic, pentru că vorbeai, îmi explicai ceva.
- Vi s-au întâlnit privirile? se interesă Tweed.
- Categoric.
- Atunci poate că e, într-adevăr, o adevărată coincidență. Bill ține la tine, o tachină el.
- Cam asta e tot ce se poate spune la capitolul ăsta, replică ea pe un ton tăios.
- Vreau să aflu cum își consumă timpul acum, de când...
Tăcu brusc când Franklin intră în încăpere. Acesta arăta foarte bine, lmDrăcat în jacheta lui de safari și în pantaloni. Zâmbi și se așeză pe canapea, lângă Paula care stătea în fața lui Tweed.
- Îmi pare rău că v-am făcut să așteptați. Cafeaua e Tocmai ce-mi trebuia ca să-mi ud gâtlejul.
- Ce mai învârți, Bill? Îl întrebă Tweed imediat. Ești un fost-fost-ofițer al Serviciului de Informații al Armatei?
- Stau și mă întreb ce poate să presupună această remarcă codată?
Franklin zâmbi și-i mulțumi Paulei care îi întinse o ceașcă. Începu să mestece o prăjitură și se aplecă puțin, ca să-l vadă pe Tweed care-i răspunse repede.
- Asta vrea să însemne, Bill, te-ai întors la Serviciul de Informații al Armatei?
- Ei, ți-aș spune-o dacă ar fi cazul? glumi Franklin. De fapt, am decis c-ar fi timpul să fac și eu niște bani. Știi doar ce extravagant sunt. A trecut deja un an de când am pus bazele unui mic lanț de agenții de detectivi particulari în Europa. Afacerea merge bine. Am botezat grupurile cu un nume care mi s-a părut foarte original, Lumini.
- Un nume foarte deștept, comentă Paula. Bănuiesc că semnificația lui ar fi faptul că tu descoperi lucruri pe care oamenii încearcă să le ascundă. Tu faci lumină într-o situație.
- Punct ochit, punct lovit, îi spuse Franklin. Cu legăturile pe care mi le-am făcut pe vremea când eram ofițer în Serviciul de Informații al Armatei, mă descurc destul de bine. De ce nu te folosești de mine, uneori, Tweed?
- Pe ce ești specializat?
- Geneva, Paris și Roma.
- Ai un avantaj, spuse Paula printre îmbucături, ținând cont că vorbești fluent franceza, germana și italiana.
- Mă ajută. Problema a fost aceea a găsirii unor oameni buni.
- Dar Londra? întrebă Tweed.
- Am cochetat o vreme cu ideea asta, dar sunt cam multe amplasamente de genul ăsta pe-acolo. Voi chiar luați o pauză?
- Suntem aici ca să investigăm trei crime ciudate... dar interesul mi-a fost trezit de un lucru curios care s-a întâmplat pe continent.
- Secretos, ca de obicei. Franklin îi zâmbi Paulei. Mai degrabă scoți apă din piatră seacă decât să-l faci pe Tweed să-ți spună ceva.
- Îți cam încurci metaforele, îi atrase Tweed atenția.
La ușă își făcu apariția proprietarul, și Tweed își ridică privirea când acesta îi făcu semne cu mâna. Se scuză și ieși împreună cu el în intimitatea holului. Gazda sa avea o privire îngrijorată, ceea ce nu era un lucru obișnuit.
- îmi pare rău că v-am întrerupt conversația, domnule Tweed, dar a trecut pe aici un anumit inspector-șef de la Scotland Yard, Buchanan, și m-a întrebat dacă domnul Robert Newman stă la noi. A trebuit să-i spun adevărul, și acest Buchanan a vrut să știe dacă e în camera lui. I-am spus că a ieșit și că nu știu unde s-a dus, sau cât o să lipsească. Proprietarul făcu o pauză, vizibil stânjenit. Tweed nu spuse nimic și nu dădu vreun semn că ar fi auzit de Newman. Apoi, continuă proprietarul, dacă un anumit domn Tweed stă la noi. I-am spus că nu... la momentul respectiv, dumneavoastră încă nu apăruserăți. Și nu am găsit nici un motiv pentru care să-i spun că ați mai stat la noi.
- Vă mulțumesc că mi-ați spus. Noi trebuie să ieșim, avem o întâlnire urgentă. Și nu am nici cea mai mică idee când am să mă întorc.
- îmi pare rău dacă...
- Nu e nici o problemă.
Tweed reveni în hol, cu un aer degajat. Franklin glumea cu Paula care arăta foarte relaxată.
- Mă tem că trebuie să plecăm imediat, le spuse Tweed. S-ar putea să nu ne întoarcem până la cină.
- Vă deranjează dacă vin și eu cu voi? întrebă Franklin, dardacă e strict secret, stau deoparte.
- Poți să vii. Mai devreme sau mai târziu, tot o să auzi ce se întâmplă. Dar, acum chiar aș vrea să plecăm...
Traversară curtea exterioară, pavată cu piatră și se duseră la mașini; simțiră vântul care se asprise. Franklin ajunse la Jaguar-ul lui, scoase o haină de ploaie maro și o îmbrăcă. Haina avea revere largi și o centură lată; Paula se gândi că arată foarte milităros. Tweed își puse pardesiul cel nou pe care Îl forțase Paula să și-l cumpere, iar ea se simțea foarte confortabil în hanoracul ei.
- încotro? le strigă Franklin.
- Tu vino după noi.
Tweed dispăru în spatele volanului mașinii sale, porni motorul și începu să dea cu spatele în viteză. Întoarse și porni spre mica piață care ducea în South Street.
- Chiar, unde mergem? întrebă Paula.
- Oriunde în afara Wareham-ului. Buchanan și-a făcut apariția. A întrebat de Newman și după aceea de mine.
- De tine? Ciudat.
- Prietenul nostru, Roy Buchanan, e foarte viclean. Cred că nu are nimic concret, merge doar după miros. Fii atentă, se întoarce Bob, cu Philip după el în Porsche-ul lui Eve Warner. Uite-l și pe Butler în spatele lor, îmbrăcat ca un gangster și călare pe o motocicletă.
Tweed opri în piața în stil georgian, situată mai departe de Soutb Street. Mai erau și alte mașini parcate acolo, dar nimeni prin preajmă. Tweed sări din mașină și alergă spre Newman, care pusese frână.
- Să nu pui întrebări. Nu te apropia de Priory... vino după mine. În Jaguar e Bill Franklin. A apărut pe neașteptate și vine cu noi. Stai pu...
Alergă până la Porsche, iar Eve coborî geamul din dreptul ei. Tweed i se adresă lui Philip peste capul ei:
- Dă-te jos! Repede! Treci în mașina lui Bob. Philip coborî și se duse la Paula, iar Tweed rămase s-o studieze pe noua prietenă a lui Philip. Ea îi susținu privirea. Bănuiesc că sunteți Eve Warner, începu el, dar ea Îl întrerupse.
- Pot să vă întreb de unde mă cunoașteți? De unde îmi știți numele?
- Newman mi l-a spus când am vorbit cu el la telefon. Sper că nu vă supărați, dar noi mergem la o întâlnire.
- Cine ești dumneata ca să mă dai la o parte? întrebă ea țâfnoasă.
- Numele meu este Tweed, îi spuse el fără chef. Avea, oricum, să afle, întrucât stătea și ea la Priory. Aș aprecia foarte mult dacă ați rămâne la Priory... Philip se întoarce mai târziu.
- Nu am chef să stau singură, Îl informă ea. Și am avut o aventură. Poate v-ar plăcea să vă povestesc ce s-a întâmplat...
- Mai târziu. Scuzați-mă.
Simțindu-se ca o lăcustă, Tweed fugi la Butler.
- Harry, urmează-ne.
- Am noutăți să vă spun. Probabil că Pete Nield e încă la sensul acela giratoriu unde ne-ați spus să-l trimitem. Sau Monica ne-a spus...
- Trebuie să plecăm de aici.
- Bine, darPete își pierde timpul acolo.
- Atunci, mergem într-acolo și poți să-i spui să se întoarcă, să supravegheze din nou hotelul Priory. Trebuie să afle când sosește Buchanan.
Tweed se întoarse într-un suflet la mașina lui, sări la volan, demară, o luă la stânga pe South Street, apoi traversă podul peste Frome și ieși din oraș.
- Ești în formă, remarcă Paula. Nici măcar nu gâfâiai la întoarcere.
- Probabil din cauza plimbărilor regulate între apartamentul meu din Radnor Walk și serviciu. Nu e bine, zise el, uitându-se în oglindă.
- Ce nu e bine?
- Formăm un convoi în toată regula... mai întâi eu, apoi Bob, urmat de Franklin. Și îți vine să crezi? Domnișoara Warner vine după el în Porsche-ul ei afurisit. Bine că, cel puțin, Butler a rămas mai în urmă. Imaginează-ți că ne-am întâlni cu Buchanan conducând în sens opus. Ne-ar vedea, ar întoarce unde ar putea și ar veni după noi.
- Atunci să sperăm că n-o să-l vedem pe Buchanan, spuse Paula calmă.
- Nu fi prea dur cu Eve, spuse Philip din spate. Practic, i-a salvat viața lui Bob, și, poate, și pe a mea.
- Adevărat? Credeam că ți-am spus să te duci în mașina lui Bob.
- Așa e, daram multe să-ți spun.
- Spune-mi acum. Cât nu trage cu urechea frumoasa Eve...
Philip îi relată evenimentele concis și începu cu drumul spre Grenville Grange și cu ceea ce a urmat. Tweed nu-și schimbă expresia nici când Philip ajunse la apariția lui Leopold Brazii cu câinele lui lup, Igor.
- Deci, domnului Brazii i-ar plăcea să mă întâlnească, comentă Tweed când Philip termină să-i descrie experiența prin care trecuseră. Ei bine, va trebui să aștepte.
- De ce? întrebă Paula.
- Pentru că am nevoie de mai multe informații despre ceea ce pune la cale.
Reduse viteza, conducând relaxat. Ajunse la sensul giratoriu de la sud de Stoborough Green, Îl localiză pe Pete Nield în Sierra lui, aparent citind un ziar. Tweed continuă să ruleze cu viteză redusă, astfel încât Butler să nu-i piardă după ce avea să-l instruiască pe Nield.
În spatele lor, Eve își dăduse seama că Jaguar-ul care venea în urma ei era urmărit de un motociclist. Acesta avea vizorul căștii coborât, așa că ea nu-i vedea fața. Nu-l văzuse nici pe Pete, fiind preocupată să se strecoare ca un șarpe în spatele mașinii lui Newman.
Când Butler îi prinse din urmă, Tweed mări viteza. Ajunse la drumul care urca spre castelul Corfe și, înainte de intrarea în sat, coti la dreapta, pe un drum liniștit de țară, lângă care un indicator rutier anunța Biserica Knowle - Kimmeridge. Încetini. Știa că de-a lungul drumului, la intervale, se găseau case țărănești, iar traficul era foarte redus, unul dintre acele drumuri pe care copiii aleargă fără să se asigure.
- Acum unde mergem? întrebă Paula.
- N-ai văzut semnul? Dacă poligonul armatei e folosit pentru antrenamente de trageri, atunci o să ne înfundăm. În general, tancuri. Kimmeridge e un loc mititel, chiar lângă mare. Cu siguranță, Buchanan nu va folosi acest drum.
Drumul făcea curbe strânse, pe care Tweed le lua încet, apoi dădea în câmp deschis. În dreapta, era tivit de pantele abrupte, acoperite cu iarbă, ale dealurilor din Purbeck și aducea destul de mult cu o stradă îngustă, străjuită de copaci.
Tweed trecu pe lângă o casă despărțită de drum printr-o bucată de pământ, când, deodată, semnaliză și opri mașina.
- Ce s-a întâmplat? strigă Philip.
- Măi, să fiu al naibii, zise Tweed, care rareori înjura, chiar și atunci cu perdea. Sunt sigur că tipul ăla, din fața casei, e Keith Kent, omul care dă de urma banilor. Habar n-aveam că are și el o căsuță pe-aici. Hai să stăm puțin de vorbă cu el...
Newman opri motorul, ieși din mașină și rămase lângă ea, așteptându-l pe Tweed care venea pe cărare, ca să-l întâlnească. Îl recunoscuse și el pe Keith Kent, în ciuda faptului că înainte nu-l mai văzuse decât îmbrăcat ca un orășean. Îl privi și se încruntă.
Deși era frig, Kent era îmbrăcat într-o cămașă în carouri, cu mânecile suflecate până la coate și într-o pereche veche de pantaloni din catifea cord. Tăia lemne, iar acum ciopârțea un trunchi de copac. Avea brațe vânjoase și învârti un topor greu prin aer, pe deasupra capului, fără nici un efort. Izbi toporul cu putere și despică un buștean uriaș în două. Își văzu vizitatorul când ridica din nou toporul.
- Salut, Tweed. Îl salută cu un accent aristocratic, dar cât se poate de sincer. Îmi pare bine că te văd. Pe moment, eu aș rămâne unde ești tu. Așchiile astea pot zbura în toate părțile și nu-ți fac nici un bine.
Toporul cel mare descrise un nou arc de cerc, coborî cu viteză mareși trecu chiar prin mijlocul unui buștean imens. „Interesant", gândi Newman. Kent lăsă toporul jos și se întoarse să-și salute oaspeții, cu un zâmbet larg.
Era un bărbat zvelt, de înălțime medie, care se apropia de patruzeci de ani. Proaspăt ras, avea părul des și negru, aranjat cu grijă, și ochi șireți și cenușii. Dădu mâna cu toată lumea, după ce și le ștersese pe amândouă pe pantaloni, în timp ce Tweed făcea prezentările. Brusc, își dădu seama că cineva stătea chiar în spatele lui; se întoarse și dădu peste Eve care aștepta cu o privire mohorâtă.
- A, aceasta este Eve Warner, o prietenă de-a lui Philip. Keith Kent. Eve îi dădu mâna după ce Kent o întinse pe a lui, scuzându-se.
- Sper că nu-s lipicios pe labe. Bine ați venit la Bradfields. Scuze pentru țoale. P'aici nu ne dă mâna să ne punem boarfe extra, explică Kent zâmbind și imitând un cockney. Toată lumea cafea? Eu aș putea să beau un litru. Haideți înăuntru...
Casa veche era construită din cărămidă, dată cu var și avea un acoperiș de paie deasupra primului etaj. Înăuntru, Kent îi băgă direct într-o cameră de zi spațioasă, presărată cu fotolii vechi de piele, și-i invită să se așeze.
- Eu o să fac cafeaua. Cum vă place?
- Eu o vreau neagră, interveni repede Eve. Fără zahăr.
- Să te-ajut, spuse Paula și se duse după Kent.
Observase că Eve se așezase pe un scaun, picior peste picior, și, evident, n-avea nici cea mai mică intenție să-și ajute gazda. Îl a