Probabil, orice scriitor suportă două presiuni contrarii când se așază la masa lui de lucru. Una care îl împinge să fie singur cu obsesiile sale, alta care-l silește să vorbească despre sigurătatea lui; una care-l îndeamnă să închidă ușa, alta care-l face să-și descrie acest refugiu. E în același timp discret și impudic. Fuge și îi caută pe cei de care fuge. Mă tem totuși că dintr-o singurătate idealizată sunt puține șanse să ieși. Îți înalți tu însuți, din ce în ce mai sus, zidurile pe care ar trebui să le escaladezi. Îți faci mai suportabilă singurătatea, instalându-te în ea mai durabil. De aceea mă feresc să fiu mulțumit de discreția mea. Din păcate, nu știu să le spun oamenilor pe care îi iubesc cât de mult îi iubesc. Îmi ascund, dintr-o proastă pudoare, ori din timiditate, ori din mândrie rău înțeleasă, ori din toate aceste motive la un loc, nevoia mea dureroasă de ei, recunoștința pentru tot ce mi-au dat, regretele pentru tot ce nu le-am dat eu. Aici este adevărata mea sălbăticie. Cea mai gravă. Cea mai tristă.