Scriu aceste rânduri, mâhnit, la o zi după ce Nicolae Manolescu declara (la o emisiune a subordonatului său, Alex Ștefănescu, pe Realitatea TV, pe 17 septembrie) că, pur și simplu “Cenzura este odioasă”, în general. Și că, în special sub dictatura comunistă, trebuie să fim conștienți că “ideologii și cenzorii erau și foști studenți de ai noștri, unii cu pregătire temeinică” (motiv de iluzionare că din acest motiv ideologii și cenzura mai închideau ochii în fața creației literare, mereu interpretabile, imposibil de condamnat juridic, pentru a acoperi actul de cenzură în sine). N. Manolescu laudându-se cu orice ocazie că domnia sa a rezistat prin cultură în vremea dictaturii. Această declarație a lui N. Manolescu (legată de faptul că este odioasă cenzura, declarație venită după 15 ani de la Revoluția anticomunistă), ar fi trecut neobservată, dacă n-ar fi fost făcută după ce însuși N. Manolescu, ajuns președinte al USR din acest an, n-ar fi devenit ideolog și cenzor – de data asta “postcomunist”. Pe 31 august 2005 mass-media din România având să fie bulversată de un “Comunicat” al Comitetului Director al USR, condus de N. Manolescu, prin care revista “Viața Românească” 6-7 / 2005 (revistă care apare sub egida USR, dar este administrată în totalitate de o instituție bugetară din cadrul Guvernului, prin Redacția Publicațiilor pentru Străinătate) era blamată deoarece a îndrăznit să publice câteva pagini din “Jurnalul 2005” al lui Paul Goma, marele scriitor-disident exilat (extrem de incomod și intransigent în tot ce scrie, întotdeauna polemic la adresa tuturor scriitorilor care l-au trădat), motiv pentru care redactorul de număr, cu funcție de adjunct, adică subsemnatul, a fost destituit... În mod aberant. Cenzura postcomunistă, practicată de actuala conducere a USR, iată, având pe conștiință o primă victimă. “Jurnalul 2005” al lui Paul Goma fiind acuzat public, iresponsabil, acum, că are “conținut antisemit”. În condițiile în care, mă simt obligat să repet, niciodată, nicăieri în lume, nici un scriitor n-a fost nici etichetat, nici condamnat pentru ceea ce scrie în propriu-i jurnal literar. Jurnalul unui scriitor nu poate fi decât literar (genul literar, jurnalul, separat, de altfel, e premiat de USR în fiecare an, alături de poezie, proză, teatru, eseu sau critică literară). Natural, Paul Goma a anunțat că dă în judecată USR și pe N. Manolescu pentru acuzațiile aduse de antisemitism. Printr-un concurs de împrejurări “bine controlat”, peste noapte revista Viața Românească s-a trezit astfel etichetată drept revistă care propagă antisemitismul! Caz fără precedent. Cum în acele zilele ale condamnării revistei de către propriu-i proprietar, USR, la Ministerul Culturii se definitivau subvențiile pentru revistele literare pe 2005, Viața Românească s-a trezit atacată ticălos de un ziar de tiraj (condus de un scriitor, Cristian Tudor Popescu, pupilă a lui N. Manolescu), spunând cu titlu mare că: “Ministerul Culturii subvenționează o revistă acuzată că promovează antisemitismul”. Asta s-a dorit să fie lovitura de grație dată Vieții Românești, nu se știe de ce această revistă trebuind să fie îngropată. Evoluția scandalului în sine a devenit imprevizibilă, între timp au apărut proteste față de execuția publică a revistei Viața Românească, a lui Paul Goma și a subsemnatului. Protestul inițiat de scriitorul Dan Culcer, publicistul Valerian Stan și istoricul Mircea Stănescu pune punctul pe i: «În legătură cu acuzația de antisemitism, dar și cu multe altele care i se aduc azi lui Paul Goma, este semnificativ faptul că practic toate i-au fost aduse în trecut și de Securitate. Din chiar dosarele desecretizate recent se știe deja că încă din primavara anului 1977 șefii Securității au pus la punct „planuri de măsuri” de discreditare prin antisemitism a scriitorului disident. Iată cum sună una din directivele cuprinse în strategiile Securității: „Să fie lansată acuzația de antisemitism, făcând apel la evrei individual și la Statul Israel, cu care ne aflăm în bune relații”. Iar acuzația a fost, bineînțeles, lansată și apoi susținută cu metodă, așa cum numai Securitatea știa s-o facă». Ne place sau nu, Securitatea are urmași nedemni.
Personal, sunt revoltat că am devenit obiectului unui asemenea proces de intenție. Proces literar adevărat, nu o glumă, susținut de scriitori din conducerea USR (bună parte dintre ei, “colegi de generație”, o rușine). Cred în continuare că e un vis urât. În 5 decembrie 1989, înainte cu nu multe zile de Revoluție, la Focșani (unde locuiam) am avut parte de un alt asemenea proces, în fața unei săli arhipline, cu complicitatea Securității, a USR și a Consiliului Culturii, la care acuzatorii mei erau scriitori – deoarece semnasem Apelul împotriva realegerii lui N. Ceaușescu la al XIV-lea Congres al PCR. Măsura cerută aici, cu trimiși “de la București”, de reeducare? Să fiu dat afară de la Biblioteca Județeană Vrancea, unde eram bibliotecar și, în cel mai bun caz să fiu trimis la mină (am dat amănunte “oficiale” despre acest proces în volumul “Jurnal stoic din anul Revoluției”, apărut în 2002 la Editura Paralela 45). E jalnic să mă gândesc: astăzi am fost judecat pentru infamantul fapt că l-am publicat pe celebrul disident anticomunist Paul Goma, care le amintește scriitorilor români de compromisurile din vremea dictaturii și de lipsa lor de clarviziune postcomunistă în Jurnalul său, ceea ce e de neiertat. Ne-am întors de unde am plecat. Un tânăr scriitor ieșean, Ovidiu Nimigean, neașteptată conștiință postcomunistă, atrăgea atenția în Protestul său făcut public: “Din nefericire, întâia măsură a d-lui Manolescu și a subordonaților Domniei-Sale, întoarce USR la reflexe pe care le credeam revolute: reinstituirea cenzurii, măsuri administrative în contul delictului de opinie, procesul ideologic. Astfel interpretez interzicerea semnăturii lui Paul Goma în revistele USR, retragerea calității de redactor-șef adjunct la Viața românească a d-lui Liviu Ioan Stoiciu (a cărui culpă constă în publicarea unui fragment din jurnalul pe 2005 al lui Paul Goma), preluarea necritică a acuzelor de antisemitism la adresa lui Paul Goma – formulate de Comunitatea evreiască din București? Consider că, prin lipsa ei de discernământ și prin atitudinea sa discreționară, conducerea USR amenință libertatea de exprimare în România și se discreditează moral.”
Morala acestor proteste publice? S-a dat de gol și gradul de lașitate postcomunist (egal celui comunist) în rândul scriitorilor români, care s-au făcut în marea lor majoritate că plouă.
Acum, ca s-a ajuns până aici, dacă tot s-a ales praful, ar trebui să se treacă la dezbateri de principii: ce facem, reintroducem cenzura, delictul de opinie, procesul ideologic? În legătură cu antisemitismul pretins, închei citându-l pe Dumitru Þepeneag: “Există în România o lege privind antisemitismul, așa cum există în Franța și în Germania? În Anglia și SUA nu există o asemenea lege. Să existe oare doar în țările unde s-a exercitat persecuția rasială? Și care e întinderea legii?”. Conducerea USR a aruncat prima piatra, cu o rea-credință condamnabilă.

18 septembrie 2005. București