|
Биография Petru Anghel
Întors de ani buni în locurile pe care, de drept, de suflet și de dor nu le-a părăsit niciodată, poetul Petru Anghel, născut la 4 aprilie 1931 în comuna Ciugud, județul Alba, se află într-o postură ușor inedită, în fața unui bilanț de moment, dictat mai mult de cifra rotundă a anilor împliniți, decât de elanul creator, nestins încă, neostenit în cuvântul scris, cu aceeași sfială în glas și în mers pe care i-am admirat-o întotdeauna.
„Sunt poetul neștiut al unui sat,/sunt chiar satul neștiutului poet/unu-n celălalt adânc, îngemănat/cum de sunet clopotul, încet, încet,/se topește într-un imn nemaiîncîntat.”
Poezia alunecă în timp înapoi, la chipul neșters al părinților, creionați cu nostalgie și naturalețe în curgerea timpului, simplu și duios, ca într-o icoană de suflet la care te închini cu drag: „Acasă, cu muma și tata, mereu să mă nasc în April,/ când cerul grădinii e gata/ de păsări cu limpede tril.”
Liceul teoretic „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, urmat între anii 1942-1950, a lăsat urme adânci și durabile în memoria lirică a poetului, ca și războiul văzut prin ochi și suflet de adolescent: „Încolonați treceau soldații/către cazarma lor cîntând,/îi căutau părinții, frații,/în dreapta-stînga întrebînd.”, război nedrept ca orice război care înghite vieți și suflete, fără întoarcere. Liceul înseamnă însă și debutul literar al poetului, în 1947, în revista „Gând tineresc” a elevilor din Alba Iulia.
Facultatea de Filologie (1950 - 1954) urmată la București, îl „formează” în tainele literaturii și ale scrisului, dar îl îndepărtează, ca spațiu, de locurile în care „Prunii din grădină încărcați de prune,/gîrboviți de ele ca sub un blestem,/cine să-i culeagă, cine să mi-i sune,/oamenii-și fac cruce, oamenii se tem.”
Debutul în presa centrală, cu poezie, în martie 1954, în „Gazeta literară” condusă de Zaharia Stancu va fi începutul unui șir lung de volume de-a lungul timpului, poetul Petru Anghel fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1976. Criticii literari l-au apropiat ca scriitură de Octavian Goga, Slavici și Agârbiceanu, Coșbuc, Blaga sau Pavel Dan prin felul în care „sentimentul istoriei, al familiei și al peisajului autohton, constituie tematica sa majoră… Poetul este când delicat, când vehement…” (Petru Poantă). „Nici un gînd, nici un cuvînt, numai uitare,/singur în mijlocul satului, necunoscut,/dă-mi, doamne, memoria fără hotare/a morților care pe-aici s-au petrecut.”
Niciodată și nicicând nu este uitat satul din care a plecat poetul spre lume, sat plin de cerul copilăriei, de izvoare, de istorie trecută și prezentă, de obiceiuri și datini: „Din Ardealul meu străvechi și bun/unde-am răsărit și-am să apun, din Ardealul meu numit Ciugud/dorul mumii toată vremea îl aud.”
Există în nostalgia versului multă demnitate și statornicie a sentimentului, există atâta neuitare câtă poate duce un suflet cald și bun, întors mereu cu privirea către satul natal, către Mureș și Cetatea din Alba Iulia în care „clopotul bate solemn întru ființa de libertate cerută de Horea și Iancu…” (D.R. Popescu). „Între aceste ziduri groase și reci/înlănțuit trupul lui Horea, de sînge,/prin lacrima ochiului său dacă treci/ochiul tău nu mai poate a plînge.” Patriotismul său este curat și tulburător ca lacrima mamei: „De la-nălțimea Munților mei Apuseni/se vede-atît de departe istoria/acestei țări românești a Ardealului/până dincolo de Iancu, Bălcescu și Horia”.
„Cel mai în largul ființei sale se simte poetul - scrie Ion Mircea - evocându-și satul natal, evocându-i întemeietorii de veșnică pomenire”. Iată ce simte Petru Anghel: „Și să fii mereu acasă până-n veci,/punctul nord al casei tale, punctul sud, răsărind în iarba verde să-ți petreci/numele-n pământul veșnic din Ciugud.”
Într-o poezie intitulată Arta poetică poetul apasă pe litere și se destăinuie: „În timp ce eu voi scrie cum voi ști aceleași/cuvinte banale ca anotimpurile,/folosite în toate părțile lumii/și-n toate timpurile./Despre fiul frumos, despre iarba de-acasă,/despre păsări și ploi, despre nord, despre sud,/despre muma și tata care dorm în progadia/din tărâmul cel veșnic Ciugud.”
Iată volumele de poezie publicate, sfinte roade ale condeiului, trudă a sufletului și a gândului, de-a lungul anilor: Final deschis (București, Editura pentru Literatură, 1967), Firul de iarbă (București, Editura Albatros, 1979), Frumosule fiu (București, Editura Eminescu, 1975), Ființa noastră cea de toate zilele (București, Editura Albatros, 1977 – Premiul Asociației Scriitorilor din Sibiu), Frunza în octombrie (București, Editura Eminescu, 1979), Foșnetul verii în Transilvania (București, Editura Eminescu, 1983), Facă-se voia voastră (București, Editura Albatros, 1985), Fondul principal de cuvinte (București, Editura Cartea Românească, 1986), Fascinația ierbii (București, Editura Eminescu, 1988), Fermece pentru copii (din fermecate farmacii) (București, Casa editorială Odeon, 1993, cu ilustrații de Tia Peltz), Foamea de aer (București, Casa editorială Odeon, 2003, selecție din toate volumele anterioare), în manuscris: Frunza memoriei sau memoria frunzei (memorii). Finalul deschis îi aparține de drept poetului și scriitorului Petru Anghel:
\"... dar firului de iarbă fie-i
sortit mereu să spargă brușii
și-nviorând culoarea iară
să sângere și să dispară
în permanențele cenușii...\"
(din poezia de deschidere cu același titlu, din primul volum publicat).
|
Лучшие Тексты
