Tema mai tuturor cărților lui Chesterton este nebunia. Fie că își exprimă teodiceea (ca în „Ortodoxie și Ereticii”), fie că își prezintă metafizica, morala, concepțiile istorice sau sociale, fie că în cursul numeroaselor sale nuvele sau romane întrerupe șirul povestirii fantastice, polițiste sau eroice pentru o neașteptată și splendidă digresiune filosofică, el începe invariabil prin a stabili diferența dintre omul sănătos și nebun și a defini demența. Teoria care se desprinde din locurile unde e tratată chestiunea, se rezumă în cîteva afirmații ce par paradoxale, dar sunt în concordanță cu cele mai juste observații ce au făcut atît specialiștii (psihanaliști mai ales) cît și acei diletanți a căror competență nu poate fi tăgăduită pentru că provine dintr-o apropiată cunoaștere a tentațiilor și ramificațiilor nebuniei.
Chesterton ia cu hotărîre și convingere partea omului sănătos împotriva nebuniei. Sănătatea mintală, spune, e plină de farmec, iar nebunia e anostă la culme. Maniacul e banal, plictisitor și neinteresant; dar omul întreg la minte e amuzant, romantic și surprinzător. Aceasta provine din faptul esențial că nebunului îi lipsește simțul misterului și că e perfect logic. Nebunia nu e decît un sistem logic total, fără nici o supapă, absolut ermetic. Dacă nebunul ar recunoaște că sistemul lui nu poate rezolva totul, dacă ar lăsa un oarecare domeniu necunoscutului, n-ar mai fi bolnav. „Cît timp există mister există sănătate; cînd distrugi misterul, creezi morbidul. Omul obișnuit e sănătos tocmai pentru că stă cu un picior pe pămînt și altul în țara basmelor.”
Nebunul nu e interesant pentru că e mereu previzibil. Închis în ritualul lui, se va purta mereu în același fel. Omul sănătos e acel despre care nu se știe niciodată cum va reacționa, el e cel viu, el deține izvorul surprizelor. Nebunul e și plictisitor pentru că nu poate gusta farmecul excentricității. Pentru el nebunia e prozaică fiind adevărată. „Omul care crede că e un geam, e tot atît de plictisitor ca un geam, omogenitatatea minții lui îl face plictisitor și tot ea îl face nebun.” Numai omul sănătos poate fi izbit de ciudățenii, numai el poate să se amuze de ele, să se entuziasmeze; omului lucid lucrurile i se pot părea senzaționale, nebunului i se arată monotone. În sfîrșit, nebunul e rău pentru că e lipsit de imaginație; închizîndu-se și limitîndu-se, merge pînă la capătul (neapărat absurd) al drumului său logic întemeiat pe o premisă falsă și rămîne acolo, tare pe pozițiile lui fără reazăm; punțile sunt tăiate, e cu desăvîrșire inaccesibil. Și nu poate fi decît rău, nu numai caraghios, cel pe care nici un argument nu-l poate convinge, cel care „nu mai discută”.
A fi sănătos, așadar, deschide perspective mult mai vaste și mai încîntătoare decît a fi nebun. Dar de ce nici omul obișnuit nu simte feeria lumii atît de intens pe cît ar trebui? De ce locuitorul banal al marelui oraș nu-i gustă poezia așa cum a gustat-o pe a Londrei cetățeanul Chesterton din Campden Hill? Pentru că poezia, ca s-o simțim, presupune fărîma aceea de nebunie fără de care și pentru omul sănătos starea de echilibru e plictisitoare și lumea veșnic de culoare spălăcită. Omul care-și dă seama cît de entuziasmant e să trăiești, să simți puterea unei civilizații creatoare mereu de noutăți sau să te bucuri de intensitatea frumuseților care te înconjoară nu a depășit oare limita strictă a cumințeniei? Chesterton era îndrăgostit de viața obișnuită cu o putere de care era capabil numai unul care o privea, puțin, dinafară.
Adevărul, probabil, este că artistul seamănă cu cei doi eroi din „The Napoleon Notting Hall” despre care autorul însuși spune că sunt prea abstracți ca să existe cu adevărat; sunt cele două părți ale unui aceluiași creier. Poetul e și el o îmbinare: omul normal și nebunul coexistă în el. Nu e logic decît căci, nebun fiind, acceptă și îndrăgește viața comună; și sănătos fiind, o disprețuiește jinduind după mai mult. Și tocmai pentru că nu e logic se încadrează în teoria lui Chesterton. Reușește să fie singurul fel de nebun care nu cunoaște plictiseala și sfărîmă cadrele logicii. Ce mister! Dar dacă ar fi să-l ademenim pe Chesterton, aici e cheia celei mai desăvîșite sănătăți.