Cea dintâi întrebare, cu care trebuie să se ocupe o expunere a istoriei literaturii române, este: când începe această literatură? Dacă vorbim de literatura poporană, atunci trebuie să începem o dată cu poporul român; dacă vorbim de literatura cultă, trebuie să spunem că începe mult mai târziu.

Literatura poporană formează deci prima diviziune cu care are să se ocupe istoria literaturii românești. Ea este, în mare parte, anterioară producțiilor cărturărești; dar cu greu se poate stabili locul pe care îl ocupă cronologicește dezvoltarea fiecărui gen din această literatură.

În ce privește a doua diviziune, literatura cultă, e nevoie a reaminti oarecare fapte din istoria poporului român.

Născut din coloniștii aduși de Traian în Dacia și din dacii ce vor mai fi rămas în provincie, poporul român nu-și face alcătuiri politice și bisericești decât după o lungă împreună-viețuire a lui cu slavii. Din această pricină, limba statului și a bisericii a fost limba slavonă, iar limba română se întrebuința numai în legăturile dintre particulari. Această împrejurare nu trebuie să ne mire, nici să o socotim ca o atingere a mândriei noastre naționale, căci așa s-a întâmplat și cu popoarele cele mai însemnate din apusul Europei, cu singura deosebire că acolo se întrebuința limba latină, pe când la noi cea slavonă. Deci limba proprie a francezilor, a germanilor, a italienilor se întrebuința și ea numai în legăturile dintre particulari.

Din această pricină și învățătura, câtă se da, se da în limba slavonă, precum în apus se da în limba latină. Din această pricină, când învățații noștri au voit să studieze trecutul poporului român au dat peste acte și cărți scrise în limba slavonă.

Când încep românii să întrebuințeze limba lor în afacerile statului, în biserică, în cărți?

Pentru aceasta nu se poate fixa data nici măcar cu aproximație. Părăsirea limbii slavonești s-a făcut încet, încet.

Prin secolul al XVI-lea stăpânirea limbii slavone începe să slăbească mai ales din două pricini:

a) Slavonismul fiind o formă străină de închinare trebuia susținut și alimentat. Susținerea se făcea de către călugării bulgari care imigrau în principate. Împuținându-se mănăstirile slavonești de peste Dunăre, se împuținează și numărul celor ce aduceau la noi învățătura slavonă. Ca și un râu de munte, care își scade apele când pâraiele care se varsă într-însul seacă și nu mai aduc puhoaie din munți, tot asemenea această înrâurire slavonă și-a scăzut, cu vremea, puterea, fiindcă nu se mai revărsau puhoaiele străinilor de peste Dunăre.

b) Pe măsură ce se împuținează slavonii, care veneau la noi, încep să vie alți străini, grecii. Relațiile culturale cu grecii încep cu mult înainte de domnia lor politică și ele dau prilej grecilor să lupte pentru dărâmarea influenței slavone, iar în această luptă se vedeau silite a se mărgini la ajutorul dat limbii române, așteptând ca, după înfrângerea slavonismului, să impună influența lor.

După căderea Constantinopolului, se întâmplă și în Þările Române imigrațiune de greci, ca și în Occident. Influența lor se exercită în primul rând în politică, înconjurând pe domni; apoi în biserică. Aici însă avură să lupte cu puternicul curent slavon și, ca să-l dărâme, deteră ajutor limbii române.

Această slăbire a curentului slavon făcea, negreșit, din ce în ce mai grea întrebuințarea limbii slavone între români, iar numărul românilor știutori de slavonește se împuțina din ce în ce. A trebuit deci să se nască în lumea preoțească în care era pe atunci închisă toată învățătura vremii, ideea unor traduceri românești ale cărților religioase.

Realizarea acestei idei o vedem în cele mai vechi manuscrise românești, care s-au scris pe la finele secolului al XV-lea și au ajuns la noi în copii ceva mai târzii. D. Iorga, în studiul său asupra literaturii religioase, socotește că vechile manuscrise cunoscute sub numele de Codicele Voronețean și Psaltirea Scheiană se datoresc influenței husiților. Din nenorocire, mișcarea aceasta n-a avut nici o urmare și rămâne numai ca prima licărire a dezvoltării limbii românești ca limbă scrisă.

Al doilea moment este pe la mijlocul secolului al XVI-lea, când apar și primele tipărituri românești. În această vreme (între anii 1508-1588) se vede că s-au produs stăruințe mari din partea slavonilor pentru a-și mai întări influența lor în Þările Române și de aceea vedem că se tipăresc numai cărți slavonești în prima jumătate a secolului XVI. Dar în această vreme reforma religioasă pătrunde în Ardeal, pe de o parte prin sașii luterani, pe de alta prin ungurii calvini. Și unii și alții se silesc să facă prozeliți printre români. În scopul acesta se tipărește la Sibiu în anul 1544 un Catechism, cunoscut sub numele de Catechismul românesc.

Încercarea se vede că nu face să se prevadă nici o izbândă, căci altă carte nu se mai tipărește la Sibiu. Tocmai peste 20 de ani o nouă ieșire în luptă se produce la Brașov, aci însă cu o mare forță și stăruință.

Judele săsesc din Brașov, Ion Benker, stabilește o tipografie, aduce aci pe tipograful Diaconul Coresi de la Târgoviște și tipărește cărți. Prin stăruințele lui apare la Brașov cea mai veche carte tipărită românește, pe care o cunoaștem până acum: este Evanghelia de la 1560-61. La 1563 se tipărește Apostolul; la 1568 se tipărește Psaltirea; la 1570 a doua Psaltire.

În acest timp calvinii încearcă să revină la atac și tot prin Coresi, Forro Micloș tipărește un Tâlc al Evangheliilor la 1564.

Aceste lovituri date limbii slavone nu produseră însă un efect prea mare; suntem departe încă de introducerea limbii române în biserică, pentru că chiar aceia care o loveau nu îndrăzneau să fie prea radicali și tot ei tipăriră în aceași vreme și cărți slavone.

Astfel între anii 1508-1588 se tipăresc în Þările Române 38 de cărți (atâtea se cunosc), dintre care 28 slavone, 2 slavo-române și numai 8 românești pe de-a-ntregul. Oricât de mic să fi fost însă succesul luptei contra slavonismului, mișcarea aceasta are o importanță foarte mare: că toate traducerile și tipăriturile s-au făcut de către Coresi, care venea din Muntenia să trăiască în Transilvania, care făcea cărți destinate a se citi și în Transilvania și în celelalte Þări Române; prin aceasta se întemeiază de la început unitatea de limbă.

A treia epocă de activitate literară se începe tocmai pe la 1633. Este momentul unui nou atac al Calviniștilor; dar acum ei găsesc în față opoziția ortodocșilor și o reîmputernicire a slavonismului. Este epoca lui Matei Basarab (1632-1654) și a lui Vasile Lupu (1634-1653). Nici acum nu se poate vorbi despre introducerea limbii române în biserică. Matei Basarab face apel la lumea slavonă și, prin Petru Movilă, care era mitropolit la Kiev, aduce tipografi, întemeiază tipografii la Câmpulung, la Govora, la mănăstirea Dealului și la Târgoviște; este imitat în activitatea sa de către Vasile Lupu. Și unul și altul tipăresc cărți slavonești, luptă în contra propagandei din Ardeal și sub auspiciile lor se ține sinodul ortodox de la Iași (1542).

Faptele acestea au fost amintite de multe ori de către istoricii literaturii noastre, dar nu destul de accentuate, poate pentru că ele erau menite să distrugă legenda că Matei și Vasile au introdus limba română în biserică. Acela care le-a expus în mod complet și cu toată documentarea necesară a fost d. I. Bianu în discursul de recepțiune la Academie.

În epoca de la 1633 până la 1656 se tipăresc 31 cărți, din care 8 slavone, 3 slavo-române, 19 românești și una grecească. Iată cum grecismul, care ajută ridicarea limbii române, începe să-și facă și el drum.

După vreo 20 de ani de amorțire urmează epoca lui Dosoftei (1671-1686), mitropolitul Moldovei, a cărui acțiune însă a fost cam risipită din pricina evenimentelor politice, care l-au influențat direct și pe el și s-a mărginit mai ales în Moldova.

Când această activitate era aproape să se stingă, se începe în principatul vecin o mișcare și mai puternică. Acum ajungem la momentul culminant al luptei limbii românești pentru a deveni stăpână în Þara Românească. Este epoca lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) și a lui Brâncoveanu (1688-1714), este epoca mitropoliților Teodosie și Antim. Aceștia au avut gloria ca în timpul lor să se desăvârșească introducerea limbii românești ca limbă oficială a bisericii. În timpul lui Șerban se introduce citirea în românește a Evangheliei și a Apostolului, iar la 1713, pentru prima dată, se citește în bisericile Munteniei, Liturghia și Molitvelnicul în limba țării. În vremea aceasta se întemeiază tipografii la Snagov, la Buzău, la Râmnic, la București.

În vremea aceasta, de la 1673-1716 se tipăresc 117 cărți, din care 46 românești, 20 slavo-române și numai 3 slavonești; însă și 2 greco-române iar 41 grecești pe de-a-ntregul.

Acestea au fost fazele prin care a trecut chestiunea introducerii limbii române în biserică.

Ele arată că faptul așa de important pentru dezvoltarea culturii noastre nu s-a întâmplat într-un anumit moment; ci ne aflăm față cu o serie de transformări încete: astfel că de-abia prin al treilea deceniu al sec. XVII evoluția era săvârșită. Detaliile se pot vedea în citata lucrare a d-lui I. Bianu (Discurs de recepțiune, 1904).

Cu biserica, cu cărțile bisericești, se începe dar literatura românească.

Pentru noi cei de azi e greu să ne transportăm cu mintea în vremile acelea și să înțelegem durerea sufletească a românilor care se duceau la biserică și nu pricepeau nici o vorbă din câte spunea preotul, dar ei trebuie să fi suferit adânc, și, când aveau în mână o carte bisericească scrisă românește, mare trebuie să le fi fost bucuria.

Care e valoarea cărților ce ne-au rămas din acele vremuri? Constituiesc ele o literatură?

Cărțile acestea bisericești - psaltiri, evanghelii, cazanii, apostoli, molitvelnice, viețile sfinților ș.a. -, sunt traduceri. Ca traduceri pot ele să intre în istoria literaturii românești?

Negreșit că prima condiție a unei literaturi este originalitatea; nu poate exista o literatură numai din traduceri. Și literatura religioasă a secolelor XVI-XVIII e reprezentată numai prin traduceri și prin prea puține prelucrări. Originale avem numai prefețele și epilogurile. În acestea autorii nemaifiind legați de fraza din originalul străin, vorbesc mai liber, cugetarea este a lor și expresia este tot a lor.

Dar pe de altă parte, pentru existența unei literaturi se cere să existe o limbă literară.

Aci stă însemnătatea literaturii religioase. Ea a stabilit unitatea limbii. Același om traduce și pentru românii din Transilvania și pentru cei din principate. Adeseori același manuscris servă spre a tipări o ediție în Þara Românească și alta în Transilvania. Ieromonahul Silvestru a tradus și Biblia, publicată de mitropolitul Simion Ștefan din Transilvania și Cazania, tipărită la Govora de Matei Basarab.

Pentru ca asemenea comunicări de texte să fie cu putință, se cerea ca limba în care se traduceau acest texte să fie înțeleasă de românii din diferite provincii. Spre acest scop au lucrat traducătorii cărților românești chiar în mod conștient, căci iată ce zice mitropolitul Simion Ștefan în prefața Noului testament din 1648:

"Aceasta încă vă rugăm să luați aminte, că rumânii nu grăiesc în toate țările într-un chip, încă nici într-o țară toți într-un chip. Pentru aceia cu nevoie poate să scrie cineva să înțeleagă toți, grăind un lucru unii într-un chip, alții într-alt chip. Au veșmânt, au vase, au altele multe, nu le numesc într-un chip. Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii; că banii aceia sunt buni care îmblă în toate țările, așa și cuvintele acelea sunt bune care le înțeleg toți.

Noi drept aceia ne am silit de cât am putut să izvodim așa cum să înțeleagă toți; iară să nu vor înțelege toți, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumănii printr-alte țări de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăesc toți într-un chip".

Acestea sunt considerațiile pe care ne întemeiem ca să începem istoria literaturii culte vechi prin literatura religioasă.

A doua parte a vechii literaturi o formează literatura istorică. Începând prin texte slavone, ea se înfățișează în scrierile cronicarilor din sec. XVII și XVIII cu însușiri care fac uneori din ea un gen literar, dar mai adesea rămâne numai cu valoare de document pentru istorici.

Influența grecească devine din ce în ce mai puternică în secolul XVIII și dă înfățișare particulară vieții românești din principate, dar nu formează literatura noastră. În acest timp se naște o mișcare culturală în Ardeal, care este cunoscută sub numele de școală ardeleană sau latinistă.

Ea formează o epocă de tranzițiune, căci dă oarecare elemente de viață pentru literatură fără însă a putea produce ea însăși o literatură propriu-zisă.

Cu secolul XIX se adaugă, pe lângă influența greacă și pe lângă puterea curentului latinist, influența franceză. Pe la mijlocul acestui secol se descoperă literatura poporană și se adaugă o forță nouă în mișcarea literară. Astfel ajung românii să aibă o literatură care dă la lumină genuri felurite și atrage un număr de cititori din ce în ce mai important.

Literatura modernă are o perioadă de încercări între 1800-1830; după care urmează o epocă eroică între 1830 și 1867. Un spirit nou, critic, se introduce de pe la 1867 și dă îndrumare literaturii până pe la 1890. În acești din urmă 20 de ani se formează o literatură nouă, care se înfățișează cu caractere proprii și este de o mare complexitate față de epocele anterioare.

În acest fel - după aceste diviziuni - vom înfățișa istoria literaturii românești.