Începutul anilor '40 a însemnat pentru mine, nici eu nu știu prea bine cum, întîlnirea cu poezia „umoristică“ – tocmai cînd erau puține motive de rîs – și dacă folosesc ghilimelele, este ca să subliniez că jocurile lirice pe care le încercam atunci, n-au însemnat niciodată mai mult decît exerciții de digitație, sau un „bon“ săptămînal în plus, ajutîndu-mă din punct de vedere material în împrăștiata activitate de scriitor și ziarist „franctiror“ sau, cum se zice astăzi, „free lance“.
Totuși, colaborările acelea au adus, fără să mă fi așteptat – cîteva prietenii, una din ele foarte strînsă, care cu cîțiva ani mai tîrziu avea să mă ajute într-un chip decisiv, cînd a fost vorba să părăsesc România. Mă refer la fostul secretar al săptămînalului „Gluma“, Ion Pas, pe care l-am întîlnit într-o cămăruță în tipografia „Vremea“, lîngă Poșta Centrală. Familia Donescu, cunoscută în politica liberală de pe vremea cînd faimosul Donescu-„Clipici“ era primarul Capitalei, era proprietara unor instalații grafice moderne, și frații Vladimir și Constantin (Titi) izbutiseră să facă din foaia săptămînală o revistă care la un moment dat ajunsese la un excelent nivel literar.
Încercînd să mărească sfera de activitate a întreprinderii care se dezvolta, Doneștii au decis să publice o revistă de humor „subțire“, scrisă de scriitori care să facă o concurență calitativă „Veseliei“ editată de „Universul“ sub direcția lui C. Cosco, autorul unor delicate amintiri bucureștene și, mai cu seamă, al faimosului personagiu Niță Pitpalac. Titlul volumului său memorialistic, „Cînd era bunica fată“ fusese ales de mine, Cosco vrînd să-l boteze „Cînd era lupu' cățel“.
Astfel, a apărut întîi pamfletul „La Zid“, sub direcția lui Ion Anestin, în paginile căruia s-au publicat unele din șarjele cele mai izbutite avînd ca erou principal pe Ion I. Ion, dar revista a dispărut curînd, probabil din pricina nivelului prea „literar“. Cîțiva ani mai tîrziu, și tot sub direcția lui „Bebé“ Anestin, a apărut „Gluma“, îngrijită exclusiv de Pas, care era un încercat ziarist profesional, și izbutise să strîngă în paginile noii publicații un număr de colaboratori de mîna întîia, între care Mircea Ștefănescu, Tudor Mușatescu, I. N. Manzatti, Ionel Lazaroneanu, Florin Iordăchescu, „Jul“ (fratele lui Ion Pribeagu), și alții, care au făcut din revistă un succes comercial fără precedent, fără să se recurgă la formula „humorului“ grosolan și „popular“, cultivat pînă atunci.
Afară de poeziile semnate Grigore Cumpănașu, am făcut la „Gluma“ o serie de convorbiri intitulate „hazuri și necazuri actoricești“, care se bucuraseră de succes.
Faimosul și profeticul afiș al lui „Bebé“ Anestin, „Măcelarul din Piața Roșie“, a fost cauza închiderii revistei la 23 August 1944. Editura „Vremea“ a înlocuit „Gluma“ cu „Humorul“, al cărei director am devenit, însă revista nu se mai bucura de colaborarea lui Anestin, care, după cîte știu, a fost unul dintre cei dintîi „ridicați“ de „necunoscuți în uniformă sovietică“. După cîte am aflat, a murit mai tîrziu, în mizerie.
Ion Pas nădăjduia să treacă „Vremea“ sub controlul partidului Social-Democrat, scăpînd-o de confiscare; în sensul acesta se elaborase un plan aprobat de conducerea partidului, cît și de familia Donescu. Conform acestui plan, frații Donescu urmau să se ocupe de partea administrativă, săptămînalul „Vremea“ urmînd să fie publicat sub conducerea unui comitet redacțional din care, între alții, făceau parte Const. Titel Petrescu, Ștefan Voitec și Ion Pas. În ceea ce mă privește, am continuat, pînă la plecarea mea din țară, să fiu directorul „Humorului“, cu bruma de experiență pe care-o cîștigasem ca auxiliar al lui C. Cosco și colaborator al revistei „Păcală“ a lui Virgiliu Slăvescu.
Încercarea de-a „salva“ ziare și reviste de iminenta invazie totalitară în editura și în presa românească, nu era unică: „Universul“ făcuse, sub conducerea lui Ion Lugosianu, un plan asemănător, iar „Curentul“ lui Pamfil Șeicaru, încă înainte de plecarea acestuia în Occident, pusese pe picioare o încercare îndrăzneață: a scos ..Evenimentul“ condus de fostul director al „Faclei“, Ion Vinea, avînd ca secretar de redacție pe romancierul Radu Tudoran, al cărui „Port la Răsărit“ obținea în anii aceia un răsunător succes, iar Ștefan Voitec, care conducea biblioteca „Dacia Traiană“ (fostă „Adevărul“ și „Dimineața“) fusese numit șeful serviciului de documentare, arhivă și bibliotecă. Generalul Constantinescu-Klaps, cunoscut pentru simpatiile lui democratice, era președintele întreprinderii, însă toate aceste încercări au durat scurtă vreme, altele rămînînd în stare de proiect.
În anii 1942-43, am avut contact indirect cu Titel Petrescu, dat fiind că întîlnirile în grupuri mai mari de patru sau cinci persoane, erau riscate. Chiar și în felul acesta, Siguranța ne ținea sub observație, și țin minte că prin 1943, ieșind de la o asemenea reuniune de la „Dacia Traiană“ și îndreptîndu-mă spre restaurantul „Continental“, am fost oprit, cam în dreptul Teatrului Național, de un „domn în trenchcoat și pălărie“, care m-a rugat să mă legitimez, după ce m-a poftit destul de discret în gangul care era în dreptul nostru, ca să nu atragă atenția pietonilor, foarte numeroși la ora aceea pe Calea Victoriei.
Norocul meu a fost că un coleg de facultate, Manolică Rudeanu, ofițer de rezervă în uniformă, se afla la cîțiva pași în spatele meu, fără ca eu să știu; observînd „manevra“, a intrat în gang tocmai în clipa în care agentul mă legitima, și cu cel mai mare calm din lume, cu aerul acela de „știi cine sunt eu?“ (era fiul generalului Rudeanu), i-a spus agentului că veneam amîndoi de la o întîlnire și că mergem la masă la „Continental“. A fost o intervenție salvatoare, care m-a scăpat de complicațiile neprevăzute, mai ales că de la întîlnirea de la care veneam, luasem cu mine cîteva pagini de gazete elvețiene care nu puteau fi găsite la chioșcuri și librării, pe care le țineam în buzunarul hainei.
Știam însă cu toții, indirect, unul de existența celuilalt, ba uneori primeam ziare și cărți, documente și broșuri, care, după lectură treceau mai departe, altui „necunoscut“, încît „cunoștința“ se prelungea prin lecturi comune, care formau un grup mult mai omogen, decît ar fi fost o întîlnire la colț de stradă.

Pe C. Titel Petrescu l-am întîlnit pentru prima dată la finele lui August 1944, într-o odăiță de la „Dacia Traiană“, pe strada Sărindar, unde își instalase biroul de director al ziarului „Libertatea“, oficiosul partidului Social Democrat; cînd ne-am strîns mîinile, am simțit din prima clipă o căldură prietenească, întărită de-o afecțiune pe care-o știam veche de cîțiva ani.
Era întocmai cum mi-l închipuisem, văzînd cele cîteva fotografii și caricaturi care obișnuiau să apară în presa anilor '30: tipul socialistului „generos“, cu părul de „artist“ pieptănat pe spate, lavalieră neagră, haine gris de o discretă eleganță, și în buzunarul de la veston, un ceas cu lanț, pe care, am văzut mai tîrziu, îl consulta mai des sau mai rar, după cum era de grăbit sau de ocupat. Mi-a spus că îmi citise articolele, cu toate că în val-vîrtejul celor patru-cinci zile care trecuseră de la armistițiu era atît de ocupat, încît era greu de închipuit cînd mai putea găsi timp să citească o gazetă. Am reținut din acea primă convorbire, nu numai o deosebită sensibilitate, exprimată prin aprecieri despre scriitorii sau oamenii de știință care se înscriau în fiecare zi în rîndurile partidului Social Democrat (Titel Petrescu ar fi vrut ca un număr cît mai mare de oameni de cultură, scriitori și profesori să facă parte din mișcarea socialistă, și prezența în rîndurile ei a unor figuri ca Iorgu Iordan, Alexandru Claudian, P. P. Stănescu, Miron Niculescu, George Silviu și alții, îl încînta), ci și un interes gazetăresc, pentru că mi-a recomandat încă de-atunci, că trebuia să facem tot ce ne stătea în putință ca să ajungem la publicarea unui supliment de literatură și artă, săptămînal, pe care l-ar fi vroit de o înaltă ținută.
Convorbirea mi-a dezvăluit nu numai pe vechiul gazetar de la „Lumea nouă“, ci și pe cercetătorul atent pe care-l cunoscusem încă din liceu, prin lecturile studiilor despre mișcarea socialistă în România. Prima noastră întîlnire a durat peste un ceas, și la ieșirea din cabinetul lui am fost surprins de numărul neobișnuit de mare de oameni care așteptau afară, cei mai mulți în picioare, dat fiind că anticamera care i se improvizase, n-avea decît o masă și trei-patru scaune. De șef de cabinet sau secretar, nici nu putea fi vorba.
Lumea intra după un criteriu ca să zic așa amical, fiecare încercînd să respecte rîndul celuilalt, evitînd fricțiuni și discuții, care, de altfel, nu țin minte să se fi ivit vreodată. Ministru fără portofoliu pe lîngă Președinția Consiliului de Miniștri, șeful guvernului fiind atunci generalul Sănătescu, Titel Petrescu afla timp să stea de vorbă nu numai cu un poet-redactor, ci – mai ales – cu cel mai anonim militant venit din fundul provinciei ca să-i strîngă mîna și să evoce zilele de ieri.
Dacă în biroul din strada Sărindar domnea un spirit „generos“, de vechi prietenii legate de-a lungul deceniilor, sau de noi relații în căutarea aceluiași ideal, la biroul de la Președinția Consiliului de Miniștri, pe Calea Victoriei, unde nu m-am dus decît rar, politica era pe primul plan: într-un spirit pe care Titel Petrescu l-ar fi vroit sincer și constructiv, se duceau discuții cu grupuri de reprezentînd ai partidelor politice, care fără să bănuiască tragedia care n-a urmat să întîrzie, au pregătit armistițiul de la 23 August 1944. Pînă în zori de ziuă aveau loc convorbiri între diferiții fruntași social-democrați, la care nu luau parte decît puțini, pentru că din capul locului a existat teama unei trădări și a spionajului intern, din partea elementelor oportuniste și a nelipsiților „infiltrați“.
Afară de aceste două locuri de întîlnire, exista, dar numai pentru prietenii cei mai apropiați sau pentru convorbirile confidențiale, odăița lui din locuința de pe Intrarea Dr. Marcovici, în fața Cișmigiului, unde în cursul anilor 1945 și 1946 am fost silit să mă duc din ce în ce mai des, din cauza desfășurării evenimentelor, pe care Titel Petrescu deși le prevăzuse, nu-și putuse închipui niciodată că vor lua o întorsătură atît de dramatică și de brutală.
Mulți au fost aceia care au spus despre el că n-a știut să se impună mai mult ca om politic, fiind un visător, un „generos“, lucru care într-o măsură oarecare poate să fi fost adevărat, pe de o parte pentru că – la fel cu toți oamenii politici ai democrației din România, Titel Petrescu n-a vrut și n-a putut să creadă că aliații occidentali vor lăsa țara pe mîna rușilor, pe de altă parte, pentru că fiind un om profundamente corect și drept (poate politicianul român care a cunoscut mai mult noțiunea de „fair play“) a crezut, pînă în clipa în care era cu mult prea tîrziu – în noțiunea aceasta, care n-a fost luată în seamă tocmai de saxoni!
În chipul acesta s-a văzut, poate fără să-și dea seama decît prea tîrziu, prizonierul propriei sale generozități și al propriului său optimism, abandonat de cei în care crezuse că-l vor însoți cînd va fi vorba de apărarea unei linii drepte a social-democrației române. Mai credea, și aceasta nu poate decît să-i facă onoare, în împlinirea unui miracol, care ca toate miracolele, ținea de domeniul imposibilului: e vorba de sprijinul activ al „Internaționalei Socialiste“ – și mai cu seamă, de ajutorul partidelor socialiste din Anglia și Franța, care între anii 1944-1950 se bucurau de netăgăduit prestigiu. De aceea, convorbirile din apartamentul lui, între cărți, fotografii, bibelouri și cîini (soția lui, Sofia, fusese ani de-a rîndul una din cele mai active membre ale societății pentru protecția animalelor, și deseori aducea acasă cîini și pisici abandonați, care rămîneau „în pensiune“, în așteptarea unor stăpîni inimoși, pe care ea îi căuta cu telefonul) erau considerate de numeroșii săi dușmani și, mai cu seamă de poliția care îl ținea la un moment dat sub supraveghere, drept „întîlniri conspirative“, cînd erau, de fapt, prietenești schimburi de idei, într-un spirit liber, departe de urechile indiscrete care ascultau, spionînd, fie la „Libertatea“, fie la cabinetul de la Președinția Consiliului de Miniștri.
Față de Lucrețiu Pătrășcanu, care în anii aceia era „capul“ comuniștilor, avea o stimă amestecată cu neîncredere, și nu o dată mi-a spus că nu va fi surprins, dacă acesta va fi „devorat“ de proprii săi tovarăși. De altfel, singurul dintre șefii comuniști în care avea oarecare încredere, era Pătrășcanu. S-a ferit, cît a putut, și a prevenit pe toți cei care vroiau să-l asculte, atît de Ana Pauker (care în zilele acelea erau un „vîrf“), cît și de Gheorghiu-Dej. Pe ceilalți, numeroși și răsăriți peste noapte din dosul tancurilor sovietice, îi considera creaturi fără personalitate proprie, ba chiar fără importanță – și, vai, cît s-a înșelat în privința aceasta!

Avea un interes deosebit pentru teatru și literatură, și cum n-avea timp să meargă nici la premiere, nici să intre în cafenele și librării, îmi punea cele mai diverse întrebări, căutînd să se țină la curent cu viața artistică și literară. Cînd am început să semnez la „Libertatea“ cronica teatrală pe care am scris-o între 1944-1946, mi-a recomandat să nu ascult directivele nimănui, cu atît mai puțin acelea ale sindicatului, în fruntea căruia fusese instalat un mediocru actor, Nicky Athanasiu, care se înconjurase de-o echipă de „consilieri“ răsăriți din anonimat și, mai rareori, din culise. Firește că am considerat sugestia ca pe un „ordin“ (un ordin ca acesta nu putea decît să mă încînte), și nu numai că am scris în acei doi ani o cronică absolut imparțială, ci am criticat, ori de cîte ori am putut, mediocritățile sindicalizate. Libertatea de expresie de care mă bucuram datorită spiritului democratic al lui Titel Petrescu, mi-a fost cenzurată, verbal, nu numai o singură dată, atît de sindicat, care se plîngea lui Ion Pas, care, la rîndul său, mă lăsa în pace, ci și de „partinici“ mai mult sau mai puțin cunoscuți, ca Gheorghe Dinu, Marcel Bresliska (Breslașu), Beate Fredanov și de nevasta lui Lothar Rădăceanu, Jenny. Trebuie să recunosc că mi-ar fi fost imposibil, în anii aceia, să mă mențin pe „linia de plutire“, fără sprijinul ferm și permanent al lui Titel Petrescu, și acela, nu mai puțin ferm, dar discret, al lui Ion Pas: colecția gazetei este o mărturie care nu se poate discuta.
Plăcerea lui cea mai mare era să asiste la premiere sau avant-premiere – întotdeauna cu bilet de favoare – firește că nu din motive bănești, ci pentru că biletul de favoare era un fel de passe-partout al celor care, într-un fel sau altul, erau legați de teatru și de viața lui. Cineva îmi spusese odată că în tinerețe Titel Petrescu fusese un timp oarecare student al Conservatorului de Artă Dramatică, și nu m-ași mira dacă lucrul ar fi adevărat pentru că îl interesa tot ce era în legătură cu viața teatrului, de la piesă la actori, de la punerea în scenă la critică. L-am însoțit de cîteva ori la spectacole, și cu toate că avea obiceiul să ia loc în loja care i se dăduse, cu cîteva secunde după ridicarea cortinei, nu din cauza lipsei de punctualitate, ci dintr-o discreție înnăscută, era recunoscut imediat de cei din jurul său, și mai tîrziu de spectatori și de actori. S-a întîmplat, nu odată, ca în pauză publicul să-l aplaude în chip ostentativ, lucru care, pe de o parte îl măgulea, dar pe de alta îl jena, pentru că fugea de publicitatea fără rost. Nu numai la teatru, ci și pe stradă sau la restaurantele la care se ducea rareori, era recunoscut și omagiat, ca un semn de specială simpatie față de ceea ce reprezenta persoana lui, și antipatie și protest față de tot ceea ce reprezenta „partea cealaltă“, pe care o combătuse o viață întreagă cu exemplul, cu vorba și cu scrisul.
Uneori cînd îl însoțeam la un spectacol și-l vedeam mulțumind aplauzelor cu o ușoară înclinare a capului sau cu un deget al mîinii drepte, mă legănam în iluzia unei posibile Românii social-democrate (o „Suedie a Orientului“, îmi spuneam), libere și prospere, în care primul-ministru citea cărți de literatură, se ducea la teatru și se plimba pe stradă, să stea de vorbă cu un prieten sau cu un cetățean anonim. Era, ce este drept, mai mult o străfulgerare de-o clipă decît un vis, dar trebuie să mărturisesc că simțeam plăcere legănîndu-mă în acea iluzie, mai cu seamă că nici unul dintre șefii politici nu se bucurau pe atunci de extraordinara popularitate a lui Titel Petrescu.
Știu că e inutil, ba chiar ingenuu, să spun astăzi ce gîndeam cu peste trei decenii în urmă, dar sunt convins că dacă pumnul lui Vîșinski n-ar fi izbit pe biroul regelui în acea zi de Martie 1945 ca să impună un guvern anti-național, și dacă România ar fi avut norocul să se dezvolte într-o atmosferă ca, de pildă Finlanda, rolul lui Titel Petrescu și al social-democrației ar fi fost de-o importanță istorică. Din nenorocire, ceea ce obișnuiește să se numească „istoria cu I mare“, așezîndu-ne „în calea tuturor răutăților“, n-a permis decît trecătoarea iluzie de-a visa o imposibilă Finlanda...
Curînd actorii prinseseră de veste despre această „meteahnă“ a lui Titel Petrescu, așa că la ora mesei, cînd mă duceam la „Continental“ sau la „Modern“, eram luat cu asalt cu oferte de bilete de favoare. Puiu Iancovescu și Vasiliu-Birlic îl simpatizau cu deosebire, și de multe ori îmi era greu să-i conving că era imposibil să-l „aduc“ la teatru mai des pe șeful socialiștilor, ocupat cu organizarea partidului care în anii aceia era amenințat de un grup de provocatori și de miile de „fripturiști“, sinceri sau nu, care făceau literalmente coadă să se înscrie. Adevărul este că dacă împrejurările i-ar fi permis, Titel Petrescu ar fi asistat la premiere, nu numai la „Național“, dar la „Comoedia“, la „Mic“ și la „Barașeum“.
Discutam uneori despre diferitele cronici teatrale pe care avea obiceiul să le citească oricît ar fi fost de ocupat și de solicitat, și nu odată mi-a spus, referindu-se la cele ce scrisesem, că el ar fi scris într-un fel deosebit despre un spectacol sau un actor pe care îl analizasem dintr-un unghi diferit de punctul său de vedere.
Surprindeam uneori, ce este drept, la el atitudini care mi se păreau a fi „demodate“, (aveam 25-26 de ani, iar el trebuie că se apropia de 50, sau trecuse deja), care mă mirau, venind de la un om atît de tînăr sufletește, ca, de pildă, neacceptarea teatrului expresionist în România (Lucian Blaga și Alexandru Dominic), despre care venise vorba odată, cu ocazia apariției în suplimentul cultural al „Libertății“ a unor poezii pe care le tradusesem din poeții expresionismului german, Yvan Goli, Kurt Heynicke, Walter Hasenclever, Ernst Toller și alții.
La sfîrșitul anului 1944 am avut ocazia să cunosc alt aspect al personalității lui: bunătatea sufletească, din care, cum se va vedea, făcea parte o mare doză de diplomatică obiectivitate. Mira avea un unchi, de fapt văr al tatălui ei, care se găsea, din pricina evenimentelor militare și politice, într-o situație din cale-afară de delicată. Generalul de corp de armată Ilie Șteflea fusese în ultimii ani ai războiului șef al Marelui Stat Major al Armatei, însă activitatea lui se menținuse într-un perfect echilibru întru apărarea intereselor naționale, militare și politice ale României. În felul acesta, la proclamarea armistițiului nu i s-a putut afla nici o „vină“, nici un cap de acuzare, nici o urmă de „colaborare“, fiind imposibil să fie încadrat în categoria „criminalilor de război“.
Totuși, cedînd presiunilor rușilor, care ceruseră ca toți ofițerii superiori care deținuseră posturi de comandă să fie arestați, „vinovați“ sau nu, generalul Șteflea fusese reținut și internat la închisoarea militară de pe strada Uranus, în timp ce toți ceilalți camarazi ai săi fuseseră deportați undeva în Rusia, de unde au fost readuși cu ocazia proceselor care au avut loc cu doi ani mai tîrziu.
Nevinovat, și în același timp suferind de inimă și de rinichi, generalul Șteflea era închis, dar comandantul închisorii autorizase să i se aducă de acasă hrana și medicamentele de care avea nevoie zilnic, și Mira se ducea să-l viziteze destul de des. Eu îi cerusem să-i spună că îl rugam să accepte să fie nașul nostru la cununia religioasă pe care o fixasem pe ziua de 28 Aprilie 1945. În felul acesta, ne apropia deja – dincolo de porțile închisorii „Uranus“ – legătura de afecțiune pe care am păstrat-o pînă în ultima clipă a vieții sale, curmată tragic cu doi ani mai tîrziu, cîteva minute după ce plecase de la noi: 21 Mai 1946, de ziua Sfinților Constantin și Elena.
Pentru a repara măcar în parte această flagrantă nedreptate, era nevoie de înțelegere și – mai ales – de spirit de justiție și de curaj, cît mai „sus“ cu putință, fără să se țină seama de prejudecăți, de intrigi sau de jumătăți de „adevăruri“. După o matură chibzuință, neavînd legături cu generalul Sănătescu, am hotărît să prezint cazul lui Titel Petrescu. Exista, firește, din capul locului, putința ca șeful social-democrației să vadă în acest „caz“ o cauză imposibilă, ba chiar ilegală, însă cunoscîndu-i spiritul de obiectivitate manifestat în mod constant de-a lungul întregii cariere de militant politic, de ziarist și de avocat, aceasta era o încercare care trebuia făcută în orice caz.
M-am dus să-l vizitez acasă și m-a primit imediat, după ce, de cu seară, îi comunicasem la telefon în cîteva cuvinte (ne era grijă, încă de pe-atunci, și pe bună dreptate, pentru că liniile telefonice ale șefilor partidelor democratice erau interceptate de agenți comuniști infiltrați la Telefoane), că trebuia să-i vorbesc despre un caz important. I-am împărtășit, între patru ochi, fără introducere, despre ce era vorba și primul lucru pe care mi l-a spus după ce m-a ascultat cu atenție, fără să mă întrerupă, jucîndu-se cu degetele cu lanțul ceasului (un gest care, am observat, îi era caracteristic cînd se concentra asupra unei probleme), a fost un amănunt important, care arăta extraordinara lui căldură sufletească: mi-a spus că fără să-l fi cunoscut personal pe generalul Șteflea, știa încă din timpul negocierilor pentru armistițiu, că activitatea lui fusese impecabilă, și a subliniat faptul că auzise de multe ori – înainte de 23 August – despre cazuri de cetățeni, în majoritate evrei, care din ordinul său fuseseră ajutați în situația lor militară, sau scoși de pe listele de deportare în cîmpurile de concentrare în „Transnistria“.
La despărțire mi-a cerut să-i aduc în cel mai scurt timp un memorandum concis și documentat, ca să-l studieze înainte de-a se pronunța sau de a-mi da un răspuns. Documentul a fost redactat în 48 ore de însuși generalul Șteflea, și conținea, într-o concizie militară, o nebănuită cantitate de fapte și evenimente, din care fostul șef al Marelui Stat Major reieșea un apărător al intereselor naționale în cele mai dramatice circumstanțe. După lectură, am fost atît de impresionat,încît la prima ocazie l-am întrebat pe general dacă nu se gîndea să-și scrie memoriile, și spre surprinderea mea răspunsul a fost afirmativ, propunîndu-mi să scriem lucrarea în colaborare, bazați pe documente de prima mînă, cele mai multe confidențiale, pe care de-a lungul anilor le adunase într-un sac de voluminoase dimensiuni, pe care mai tîrziu l-am văzut și l-am „pipăit“ de mai multe ori în casa din Calea Călărașilor, și care în iureșul anilor a dispărut fără urmă. În chipul acesta s-a șters pentru întotdeauna un material de importanță istorică pentru lămurirea a nenumărate aspecte ignorate sau greșit interpretate din istoria României în anii '40.
Titel Petrescu a recitit documentul, oprindu-se asupra anumitor pasaje care i se păreau semnificative. Lectura a durat o oră, timp în care am putut să-l observ nestingherit: pe măsură ce înainta în citirea paginilor, fizionomia lui se schimba, însoțind parcă dramaticul și totuși atît de obiectivul ritm al bucății de istorie pe care o avea dinaintea sa. După ce a terminat lectura, a pus foile pe masă și mi-a spus:
– Baciule, nu pot înțelege cum este cu putință ca un om care a adus o atît de însemnată contribuție la evenimentele pe care le-am trăit în ultimii ani, să fie închis, și te rog să comunici familiei lui, că am să fac tot ce-mi este cu putință să obțin punerea în libertate a generalului Șteflea!
După o pauză de cîteva secunde, s-a ridicat, uitîndu-se la ceas și mi-a spus cuvintele pe care în cursul săptămînilor următoare aveam să le aud ori de cîte ori îl consultam asupra demersurilor pe care le făcea; „Mă duc chiar acum să vorbesc cu băieții!“
N-am putut, cum nu pot nici astăzi, să-mi rețin un zîmbet la gîndul că „băieții“ erau Iuliu Maniu, Dinu Brătianu și Lucrețiu Pătrășcanu (cel mai tînăr dintre ei), și, ceva mai tîrziu, „băiatul“ Nicolae Rădescu, care avea să fie instalat ca șef al guvernului. Fapt este, că peste cîteva săptămîni, cu toate că întîmpinase, cum se și aștepta, o rezistență organizată din partea comuniștilor care se aflau peste Pătrășcanu, s-a obținut punerea în libertate a generalului. Totuși, în ultima clipă comuniștii au pus o condiție: punerea în libertate trebuia împiedicată cu orice preț, urmînd ca generalul să fie menținut în locuință, în regim de domiciliu forțat, cu sentinelă la poartă. Zadarnic s-a luptat Titel Petrescu, încercînd ca această măsură arbitrară să fie anulată, pentru că forțe încă oculte, dar care erau mult mai puternice decît s-ar fi putut crede la suprafață, țineau sub control orice decizie de acest fel. Þin minte că după ce făcuse o ultimă încercare de a-l convinge pe Pătrășcanu, pentru ca acesta să intervină ca domiciliul forțat să fie anulat, mi-a spus: „Pătrășcanu nu mai poate să miște un deget, cu toate că nominal este ministru al Justiției. Orice ar vrea să facă, trebuie să obțină aprobarea partidului, care îl controlează de aproape!“
S-a încercat, în cursul lunilor următoare, ca generalul Șteflea să fie amestecat în unul sau altul din procesele așa zișilor „Criminali de război“, dar a fost cu neputință să se afle împotriva lui cel mai mic cap de acuzare. Cred că acest lucru a însemnat una din marile înfrîngeri, într-un regim în care democrația mai avea de spus un ultim cuvînt întru apărarea justiției.

Cînd am anunțat data căsătoriei noastre, Titel Petrescu a trimis în apartamentul din strada Bolintineanu 5 un imens buchet de flori însoțit de un carton de felicitări, plin de prietenească dragoste și căldură. A fost cel dintîi salut pe care îl primeam împreună – Mira și eu – primul gînd care ne cuprindea pe amîndoi, și n-am considerat lucrul acesta ca pe-o simplă coincidență.
Știind că urma să fim cununați de generalul Șteflea și soția acestuia, Chrisanta, a ținut – totuși – să fie prezent într-un fel concret și simbolic, și în ziua în care m-am dus să-i înmînez invitația pentru recepția intimă care urma să aibă loc după cununia civilă, m-a rugat să „accept“ să ne ofere verighetele, în semn, zicea el, de „prietenească dragoste“, atît în numele lui, cît și al soției sale, care fusese colegă de pension cu mama Mirei. Era emoționat cînd mi-a spus acele cuvinte, pe care pînă astăzi nu le uit, și în ceasul în care scriu aceste pagini, bag de seamă că peste exact două luni, verighetele primite de la bijutierul S. Emil, în fața librăriei Socec, în urma telefonului pe care Titel Petrescu l-a dat atunci, cum s-ar zice „pe loc“, împlinesc trei decenii, însoțindu-ne din București la Berna, apoi în America de Sud, la Rio de Janeiro și de acolo în Statele Unite, la Seattle și în Honolulu, cu zeci de escale în atîtea orașe, porturi și aeroporturi: La Habana, Lima, Callao, New York, Los Angeles, Paris, Veneția, Buenos Aires, Managua, Guatemala, Mexico.
În dimineața zilei de 28 Aprilie 1945, înainte de cununia civilă care a avut loc la Primăria de Sector (galben?) din Piața Amzei, Titel Petrescu s-a dus să-i facă o vizită generalului Șteflea, pe care în chipul acesta avea să-l cunoască personal. Și ca vizita să nu deranjeze, cu toate că era pe la orele 12 dimineața, a dat un pretext care nu poate decît să caracterizeze extraordinara lui discreție și finețe sufletească: știind că din pricina domiciliului forțat generalul nu va putea lua parte la recepție, Titel Petrescu a crezut de cuviință să-l asigure de toată simpatia și prețuirea, spunîndu-i că a crezut că primirea urma să aibă loc acasă la el, și nu în apartamentul nostru, unde a sosit pe la ora 1, sclipitor, bine dispus, cordial, explicînd motivul întîrzierii care, după cum spunea el, se datora „unei confuzii“.
Erau de față multe dintre prietenele de liceu, de facultate și de „ceaiuri“ ale Mirei, „jeunes filles en fleur“, între 22-25 de ani, pe care le-a fermecat cu simpatia și verva pe care în acea însorită dimineață de primăvară bucureșteană le risipea ca un adevărat trubadur: coama leonină aparului argintiu, ochii sclipitori, gestul larg,cuvîntul înaripat; nu-i lipsea decît ghitara cu care ar fi cîntat mesajul prieteniei, care este ea însăși, poezia în sine. Mă uitam la el în clipa aceea de neuitat a vieții mele, și aveam încă o dată în față pe omul care intra discret în loja teatrelor, după ridicarea cortinei, făcînd acel gest de încîntată și modestă discreție, care-l caracteriza în tot și în toate, ca un semn de noblețe sufletească.
Și astăzi încă, de-aici de la masa de lucru în Honolulu, cînd închid ochii și privesc în urmă, văd, nu cu binoclul întors, ci în „mărime naturală“, în dreptul ferestrei care dădea pe o mică terasă pe care Mira așezase ghiveciuri cu plante și mai ales mușcate, așa cum a făcut pe toate balcoanele, pe toate meridianele pe care am avut parte de-un balcon, pe prietena ei Sanda Chirițescu, frumoasă, blondă, elegantă, înmănușată, rîzînd cu poftă în timp ce Titel Petrescu îi povestea nu știu ce...
Uneori îmi telefona, sau îmi lăsa vorbă la secretariatul de redacție al „Libertății“,rugîndu-mă să-l însoțesc ca reporter la vizitele pe care le făcea în ateliere, în fabrici, sau în cartierele mărginașe ale Bucureștiului. Era o vreme, prin 1945 și 1946, cînd apăruseră în politică, în redacții și pe la adunări o serie de șepci „leniniste“, ca în genul celor pe care în copilăria mea le purtau unii șoferi unguri la Brașov, șepci diforme, cu cozorocul tras pe frunte, făcînd-o de multe ori mai îngustă decît era în realitate. Cred că nimeni n-a dat prea multă atenție acestui amănunt de ordin vestimentar, însă un lucru e sigur: sub „lumina care venea de la răsărit“, șepcile au fost tot timpul un semn de recunoaștere al fanatismului intolerant, gen Grigore Preoteasa sau Miron Constantinescu, și îi amintesc tocmai pe ei doi, pentru că nici unul n-avea de-a face cu „clasa muncitoare“, feciori de clasă mijlocie urbană, mici burghezi, care n-au făcut altceva – ca birocrați ce fuseseră tot timpul vieții, decît să ciocănească lanțurile cu care adevărata clasă muncitoare urma să fie încătușată.
Social-democrația, poate cu minime excepții, a fost o mișcare care s-a dedicat ridicării nivelului economic și cultural al acestei clase, încît șapca nu se putea spune că era pe „linia“ ei. Se purta, ce este drept, uneori bască, însă pălării mai frumoase și mai elegante decît acelea ale lui Titel Petrescu și Șerban Voinea rareori mi-a fost dat să văd.
S-ar putea crede că este vorba de un amănunt fără importanță, de fapt însă el caracterizează spiritul timpului, și amănunte de acest fel aruncă uneori mai multă lumină peste oameni și evenimente, decît lungi studii de conținut politic și social.
Îl însoțeam, așadar, într-un grup pe care și-l formase, compus de cele mai multe ori din colaboratori vechi și apropiați, ca Ion Burcă, muncitorul care a fost scurtă vreme subsecretar de stat la Interne și care, cu statura lui de luptător greco-roman a avut curajul, nu o dată, să înfrunte fizic pe provocatorii „progresiști“ care își făceau apariția la adunări; Adrian Dumitriu, Ilie Dumitru, Ion Pas și – poate – încă unul sau doi. Grupul era primit întotdeauna și oriunde cu manifestații de simpatie, pe de o parte pentru că, oricît s-ar părea de greu de închipuit, exista o omogenitate între foștii muncitori Burcă și Dumitru, între avocatul Adrian Dumitriu și vechiul ziarist profesionist Ion Pas, unul dintre cei din urmă reprezentanți ai spiritului vechilor „generoși“ din brava presă socialistă din România.
Un spectacol în sine, de neuitat pentru oricine a asistat măcar o dată la o adunare de aceasta, era apariția lui Titel Petrescu, fie la intrarea în sală, fie apariția lui pe scenă sau la masa în dosul căreia se așezau oratorii și la care eu, făcînd o excepție între colegii care fie că ședeau în culise, fie că luau loc în primele rînduri din sală, eram așezat între oratori, cu creionul sau stiloul în mînă, cu bloc-notesul în față, așa cum se vede în una din puținele fotografii salvate, nici eu nu știu cum, de la incendiul acelui timp dispărut.
Nu l-am văzut niciodată sosind cu întîrziere de „vedetă“, nici izolat de poliție sau de gardieni personali, dimpotrivă: de îndată ce cobora din mașină, era înconjurat de public, purtat pe brațe și luat pe sus, pînă la locul unde urma să aibă loc întrunirea. Era îmbrăcat întotdeauna în același costum gris sau albastru închis pe care-l purta pretutindeni, fără să se deghizeze în stil „proletar“, cum obișnuiau să facă unii oameni „de stînga“, închipuindu-și că în felul acesta vor fi pe placul „maselor“. Omul pe care muncitorii îl aclamau, numindu-l „Tovtitel“, era absolut același cu directorul ziarului, cu ministrul sau conferențiarul din „centru“: nici un artificiu, nici un cabotinism, nici o atitudine sau un gest studiat, pentru că de-a lungul întregii sale vieți omul acela mersese pe un singur drum, fără să fi făcut niciodată, nimănui, nici un fel de concesie, nici pentru un scaun de deputat, nici pentru un loc într-un consiliu de administrație. Nu acceptase să intre în „Frontul Renașterii Naționale“ ca Grigorovici, nu făcuse afaceri cu nemții cum făcuse Lothar Rădăceanu și nu scrisese articole în foile dictaturii, cum făcuseră unii „tovarăși“ sau „tovarăși de drum“.
Era un orator de mase în aceeași măsură în care era un subtil conferențiar, care știa să atragă interesul unei săli de cinematograf, arhiplină cu lucrători, sau a unui salon de conferințe cu un public ales. Unii îl criticau, afirmînd că moștenise anumite ticuri și „efecte“ de la vechii oratori ai socialismului „generos“, iar alții găseau că ar fi prea patetic sau teatral, abuzînd de incontestabilele sale calități de actor.
Poate că era adevărat, însă acest „patetism“ făcea din oratorul de mase un clopotar al marilor primejdii care erau la ușă, punînd în pericol nu numai existența social-democrației, ci însăși ființa României ca stat liber și democratic. În privința aceasta are o importanță istorică marele discurs pronunțat – tîrziu noaptea – în mijlocul unei extraordinare tensiuni, în sala „Libertatea“ (fostă „Liedertafel“), pe strada Academiei, cu ocazia congresului partidului Social Democrat, în care fusese pusă în discuție fuziunea acestuia cu comuniștii.
Într-o sală tixită pînă la refuz, publicul fiind compus în marea majoritate de oameni care erau în favoarea tezei sale (refuzul fuziunii), fiind terorizați de prezența în sală a numeroși spioni, agenți și provocatori, cunoscuți sau necunoscuți, discursul acela n-a fost numai profesiunea de credință a unui social-democrat de cea mai pură esență, ci strigătul de alarmă – unul din cele mai dramatice din cîte mi-a fost dat să aud – al unui bun și curajos român. Timp de peste o oră, sala întreagă l-a urmărit magnetizată, așa cum stătea în mijlocul scenei, cu coama leonină ridicată de o profundă indignare, și nici o singură voce n-a avut curajul să întrerupă acel „Mane, Thekel, Phares“, rostit cu un curaj fără pereche, pentru că nu numai în sală, ci și în curte și afară pe stradă, mișunau agenții și informatorii care ca sub farmecul unei baghete magice amuțiseră cu toții, în acel ceas hotărîtor al vieții publice românești.
L-am însoțit acasă, împreună cu cîteva sute de partizani, cînd imediat după discurs a părăsit sala, pentru că spusese tot ce avea de spus, nu ca să „spargă“ congresul, cum a fost acuzat în mod ridicol, ci pentru că știa că nu mai există nici un fel de posibilitate de acțiune în interiorul acelui conglomerat.
A doua zi am scris, după cum îmi ceruse, unul din cele mai discutate articole din cariera mea gazetărească, de care sunt mîndru pînă astăzi, subscriindu-l cu amîndouă mîinile, cîteva decenii după ce l-am pus pe hîrtie, intitulat „Congresul Unității“, destinat să apară în prima pagină a „Libertății“, în care a și fost așezat, cu un chenar, de către Ion Pas. Tîrziu noaptea însă, înainte ca gazeta să fie trasă, a venit la tipografie o echipă condusă de Lothar și Jenny Rădăceanu, ajutați de Marcel Rotman și Misa Levin, obligînd pe tipografi să elimine articolul, fără să fie autorizați să-l consulte pe Ion Pas. A fost o acțiune de „comando“ în cel mai pur stil fascist, bine coordonată, care a luat prin surprindere pe toți prin dibăcia ei (Rădăceanu era ministru al Muncii), însă operația nu putea să aducă prea mari schimbări. A doua zi, 48 de ore după terminarea congresului, gazeta de după-amiază „Ultima Oră“, al cărei director era Nicolae Deleanu, a acceptat cererea lui Titel Petrescu, și pentru a nu mai avea surpriza din noaptea anterioară, Deleanu și cu mine am stat de pază la tipografie, pînă gazeta a ieșit din rotativă. Articolul a avut impactul unei grenade aruncate în sala unui banchet la care se sărbătorea o trădare fără pereche.

Am avut ocazia să aud în Þară cîțiva mari oratori: Istrate N. Micescu, fostul meu profesor de drept civil, obișnuia să vorbească împerechind o logică extraodinară cu o ironie ca un fir de înaltă tensiune; Ion Petrovici era senin și prudent ca un „maiorescian“, și cuvîntul îi era plin de acel dulce farmec „moldovinesc“, ca și acela, tumultuos, cascadă de culori și de exclamări, explozie de focuri de artificii al lui Ionel Teodoreanu, care oriunde se afla, pleda ca în fața unei curți cu jurați, ca să apere pe Olguța, pe Dănuț, Medelenii, Fata din Zlataust, sau un zarzăr înflorit. L-am auzit pe Nicolae Iorga la,,Liga Culturală“, în sala „Astra“ din Brașov, atacînd literatura „nesănătoasă“ și pe Tudor Arghezi, însă marele istoric mi s-a părut, în conferința aceea, provincial, sărac în argumente, fără spirit și fără „haz“, chiar cînd încerca să facă glume; mi se va spune, poate, că nu acesta era autenticul Iorga, dar l-am auzit (tot în sala „Astra“) și pe primul-ministru, copil fiind, la o adunare politică, și discursul mi s-a părut mai degrabă o lecție de istorie.
L-am ascultat deseori pe fostul meu profesor de drept internațional public, Mihai A. Antonescu, vroind să sune strălucit, cînd de fapt entuziasmul pe care încerca să-l transmită, mai ales în anii de „glorie“ cînd ocupa cele mai importante posturi politice și diplomatice (vicepreședinte al Consiliului de Miniștrii și ministru de Externe) suna ca acordurile unei muzici militare, cînd evenimentele se precipitau către un inevitabil 23 August, pe care se străduia să-l obțină el – înainte de oricine – prin negocieri diplomatice personale, întîrziate, fără acoperirea nimănui.
Am amintit de acești oratori, pentru că numele lor obișnuiește să fie pomenit ori de cîte ori este vorba de personalități demne de reținut în domeniul acesta. Fără să fi avut cultura istorică a unui Iorga, nici „morga“ nițel teatrală a lui Micescu, sau aplombul „maiorescian“ al lui Petrovici, Titel Petrescu a fost, fără doar și poate, un orator la fel de mare ca și ei, atît prin talent, cît și datorită împrejurărilor istorice care au făcut din cuvîntul său o armă întru apărarea socialismului și a democrației, în cele mai dramatice împrejurări pe care i le-a fost dat să trăiască României. A fost singurul mare orator al social-democrației, și ca atare discursurile lui (păcat că nici unul n-a fost înregistrat pe bandă!) și-au cîștigat loc de frunte în antologia oratoriei românești.

După întemeierea partidului Social Democrat Independent, (PSDI), Titel Petrescu a renunțat în mod automat la direcția, „Libertății“, și faptul că se îndepărta de presa socialistă, l-a costat foarte mult, cu toate că în coloanele gazetei colaborarea lui a fost sporadică, și prezența în redacție și în cabinetul directorial devenise din ce în ce mai rară, atît din pricina multiplelor ocupații care nu-i dădeau timp pentru contacte de acest fel, cît și din pricina faptului că redacția fusese, aproape în întregime, ocupată de elemente dubioase, colaboraționiste, sau de oamenii de încredere ai lui Lothar Rădăceanu, fostul poet expresionist de limba germană de la Cernăuți (semna Lothar Würzer) care acum avea ambiții de director de ziar. Singurul pe care mai putea să conteze era Ion Pas, vechiul tovarăș de la „Lumea Nouă“, dar și el era privit cu neîncredere, încercînd să fie izolat de „stîngiștii“ care mișunau pe toate culoarele.
Singurul care puteam să-l țin la curent cu ceea ce se petrecea în propria lui redacție, de la a cărei conducere fusese mazilit de un timp oarecare „de facto“, rămăsesem eu. La cererea lui expresă nu mi-am dat demisia de la ziar, continuînd să scriu „cursive“, reportagii și cronica dramatică, însă după incidentul cu articolul „Congresul Unității“, eram ținut la carantină, controlat de aproape, încît mai multe dintre articolele mele (mai ales cele de prima pagină), chiar dacă erau vizate de Ion Pas, se „rătăceau“ în mod misterios, sau erau desfigurate de zeci de greșeli de tipar și deveneau ilizibile. Altele se „pierdeau“ de-a binelea, și nimeni nu era în stare să dea o lămurire despre ce se întîmplase cu ele. Pur și simplu, le „înghițise pămîntul!“
S-a luat hotărîrea ca partidul Social Democrat Independent să scoată o gazetă zilnică, cu titlul sugerat de Titel Petrescu, „Omul Liber“, cu toate că unii îl considerau... provocator, argument care a fost anulat de titlul „Libertatea“, care în împrejurările date devenise nu numai „provocator“, ci subversiv și utopic! S-a făcut obișnuita cerere pentru autorizația apariției la Comisia Aliată de Control, care în epoca aceea era „aliată“ numai cu numele, pentru că primul și cel din urmă cuvînt era spus de ruși, care aveau acolo un maior, Lewin, devenit adevărat „comisar“ al presei.
Răspunsul a sosit mai repede decît oricine s-ar fi putut aștepta, scrisoarea fiind semnată „Indescifrabil“, și anunța că autorizația se va acorda „de îndată ce ziarul va obține cota de hîrtie pentru apariția unei gazete zilnice“. Trebuie să amintesc aici că exista hîrtie din abundență, însă aceasta era distribuită în așa fel, ca tocmai gazetele ce aveau nevoie de mari cantități, să n-o poată primi, în timp ce foi ca „Victoria“ sau „Dreptatea Nouă“ (prima scoasă de o echipă în fruntea căreia s-a aflat un timp oarecare N. D. Cocea, a doua fiind oficiosul unui așa zis partid Național Þărănist „Independent“, condus de un funcționar al Băncii Naționale, Anton Alexandrescu), primeau cantități imense, pe care le vindeau la bursa neagră. Ion Pas făcuse cerere de cotă pentru săptămînalul „Recreația“ pe care îl plănuia editura „Vremea“, însă aștepta de peste jumătate de an, fără ca revista să facă nici un fel de politică. În chipul acesta nu era greu de închipuit, cît va trebui să aștepte oficiosul partidului Social Democrat Independent!
Titel Petrescu se dusese personal la Comisia Hîrtiei, unde primise asigurarea că va fi aprobată cantitatea necesară publicării ziarului, „de îndată ce condițiile de producție vor permite“, de fapt însă hîrtia continua să fie furnizată în cantități masive ziarelor amintite, și unor reviste ca buletinul ARLUS, „Apărarea Patriotică“, „Frontul Plugarilor“, gazeta lui Petre Groza, care se publica într-un tiraj de două sau trei mii exemplare, primea o alocație enormă, și profitul, îmi închipui, intra în buzunarele fostului director de bancă de la Deva.
Cum Titel Petrescu dispunea de fonduri mai mult decît modeste, și cum afară de aceasta, exista pericolul unui așa zis proces de sabotaj economic în care cumpărătorul era de obicei pedepsit mai drastic decît vînzătorul, s-a renunțat din capul locului la soluția cumpărării de hîrtie la bursa neagră, cu toate că se primiseră oferte îmbietoare. Nu exista, așadar, decît o singură posibilitate: așteptarea și permanenta presiune asupra Comisiei Hîrtiei!
Totuși, cu optimismul său contagios, Titel Petrescu a început să se ocupe de organizarea redacției, lucru care în circumstanțele acelea nu era deloc ușor, dacă într-adevăr gazeta ar fi putut apare. „Omul Liber“ nu însemna numai o riscantă aventură, ci mai cu seamă afirmarea spiritului democratic și a unui neprihănit curaj, într-o vreme în care frica și oportunismul erau la ordinea zilei. Gazeta, plănuită ca ziar de după-amiază, urma să fie o foaie de opoziție, și apariția celor două organe opoziționiste, „Dreptatea“ național-țărănistă, condusă de N. Carandino și „Viitorul“ liberal, de Mihail Fărcășanu,era un exemplu permanent de ceea ce trebui să urmeze; gazetele erau cenzurate și confiscate aproape zilnic, tipografii refuzau să culeagă anumite materii, în timp ce bande de „sindicaliști“ făceau manifestații în fața chioșcurilor.
Din redacția „Libertății“ nimeni sau aproape nimeni nu putea fi luat în considerație, așa că nu rămîneau decît cîțiva posibili ziariști independenți, care lucrau la gazete ca „Jurnalul de Dimineață“ al lui Tudor Teodorescu-Braniște și „Semnalul“. Titel Petrescu a vorbit cu cîțiva din ei, eu însumi am încercat să obțin adeziunea unor foști colegi de facultate care lucrau la gazeta lui Braniște, însă demersurile au fost mai puțin rodnice decît ne așteptam.
Ori de cîte ori mă duceam la Comisia Hîrtiei, unde eram extrem de amabil primit de tatăl colegului meu de la Drept Sandu, domnul Buzescu, bărbatul actriței Aura Buzescu, aveam impresia că intru într-un labirint. Mi se oferea cafea și stăteam de vorbă despre evenimentele zilei, dar cînd venea vorba de hîrtie, domnul Buzescu se scuza, rugîndu-mă să-i spun lui Titel Petrescu că încă nu se decisese nimic concret în ceea ce privește cota pentru „Omul Liber“.
Cum între timp plecarea mea la Berna ca atașat de presă, care fusese decisă de mai multă vreme de conducerea partidului Social Democrat, devenise din nou actuală, Titel Petrescu mi-a spus că pentru partidul Social Democrat Independent ar fi important ca un reprezentant al mișcării să poată pleca în Occident. Cum lucrul devenise imposibil în mod legal, trebuia să se profite de faptul că plecam, îndeplinind astfel o activitate semioficială, în calitate de corespondent al „Omului Liber“.
Dat fiind că locuința lui era acum ținută sub permanentă observație de poliție, am decis ca vizitele mele care deveniseră aproape zilnice, trebuiau să fie rărite, așa că în toamna anului 1946 ne-am văzut destul de puțin. Vizitele pe care le-am făcut, dintre care una împreună cu Mira, de despărțire, au avut în felul acesta un caracter conspirativ, fără ca nici unul dintre noi să fi avut intenția de-a „conspira“. Evenimentele însă luaseră un curs care – în mod automat – făceau din oricine care nu era dispus să colaboreze cu regimul, un „dușman al poporului“, oricît ar părea termenul de caragialesc.
Titel Petrescu era, în acele circumstanțe, prizonier al optimismului său, și cum cu cîteva luni înainte, cînd partidul Social Democrat încă își menținea unitatea, i se oferise postul de ministru la Londra (social-democrații obținuseră trei reprezentații în străinătate, în țările unde existau guverne socialiste: Anglia, Norvegia și Elveția) el a refuzat, justificînd neacceptarea cu argumentul că locul lui era la București, unde avea de apărat interesele țării, nu în străinătate, chiar dacă el ar fi reprezentat țara. Era, mi-am dat seama, o decizie eroică, și urmarea ei a fost izolarea din ce în ce mai masivă a lui Titel Petrescu. Partidul Social Democrat Independent era tolerat, pentru că în toamna anului 1946 urmau să aibă loc alegeri, și era nevoie de pretextul unor partide de opoziție a căror zdrobitoare victorie la urne a pus în mișcare mașina de represiune care a dus la lichidarea lor. Eu n-am mai asistat la acele „alegeri“, și nici la distrugerea completă a ceea ce mai rămăsese din democrația română, pentru că în lunile acelea mă aflam deja în Elveția.
În chipul acesta, evenimentele care începuseră la 23 August 1944 și luaseră un curs dramatic la 6 Martie 1945, cînd a fost instalat la București guvernul patronat de Vîșinski, ajungeau la sfîrșitul drumului, un drum fără ieșire, încît fuga, evadarea, plecarea cu orice risc, deveniseră elemente de auto-apărare care se foloseau din ce în ce mai des.
Pentru cea din urmă oară l-am vizitat, de data aceasta ca un adevărat conspirator, (știam că peste cîteva zile urma să plec la Berna, fără să fi obținut numirea) într-o seară cețoasă, la finele lui Octombrie. M-am plimbat de mai multe ori, ținînd-o pe Mira de braț, în sus și în jos pe stradela întunecoasă, cu gulerul de la palton ridicat, și nu știam dacă acea măsură de precauție trebuie să mă facă să rîd sau, mai degrabă, să plîng. Cînd am fost siguri că nu era nimeni în apropiere, cît vedeam cu ochii, ne-am strecurat în hallul clădirii, am suit treptele, apăsînd butonul soneriei cu sufletul la gură. Aveam de luptat zilnic cu atîtea și atît de mari obstacole de care era legată plecarea noastră, încît o întîlnire cu cineva neprevăzut, care putea să apară din umbra coridorului, sau cu un spion deghizat în prieten, ar fi putut zăvori definitiv ușile plecării. Asupra acestui lucru îmi atrăsese atenția, cu mult tact, bunul Ion Pas, care era cel din urmă prieten sincer, însă dezarmat și încolțit, cu care Titel Petrescu mai putea conta în rîndurile fruntașilor socialiști, cît și Titel însuși, dînd astfel dovadă de-o extraordinară noblețe sufletească, acceptînd să se despartă de unul dintre cei de care știa că încă mai putea să conteze.
Cu trecerea anilor, recunoștința mea față de acest om și prieten excepțional a crescut și s-a adîncit, pentru că mi-am dat seama că generozitatea lui se baza pe un spirit de sacrificiu la fel de mare ca optimismul lui înnăscut.
L-am găsit îngîndurat, șezînd la biroul din odaia de lucru, fără să pot spune că era pesimist, fără ca la orizont să se vadă o rază de lumină, și cu toate că în campania electorală în care i se permisese să participe, punîndu-i-se în cale zilnic piedicile cele mai neașteptate, o victorie echivala, iremediabil, cu lichidarea lui și a mișcării social-democrate libere din România. Primul lucru pe care mi l-a cerut, a fost să-l țin la curent în mod regulat, printr-o persoană pe care avea să mi-o indice de îndată ce mă aflam la Berna, cu ceea ce se întîmpla în Occident în mișcarea socialistă, urmînd să trimit, odată pe săptămînă, corespondență pentru „Omul Liber“. Am ascultat cuvintele lui nu cu scepticism, ci cu o admirație pe care mi-o descopeream crescînd, pentru că – de fapt – nu-mi dădeam seama, cum nu-mi dau seama nici astăzi, în ce măsură încrederea și entuziasmul lui erau naturale, sau era mai degrabă vorba de auto-sugestie, menită să-l liniștească și să-l izoleze de realitatea în care trăia, și de un viitor care mie mi se părea din cale afară de sumbru.
Mi-a recomandat să fac tot ce-mi stătea în putere ca să mențin contactul cu social-democrația elvețiană, care i se părea mai stabilă din punct de vedere politic și social decît cea din Italia și Franța, și mi-a înșirat o serie de gazete și reviste pe care urma să i le trimit regulat, printr-un curier, dat fiind că intrarea lor în țară era controlată în chip din ce în ce mai riguros. Am vorbit despre plecarea mea, pe care el însuși o susținuse din prima clipă, fiind convins că un tînăr ziarist și poet trebuia să cunoască lumea, Occidentul, înainte de-a începe să lucreze în țară în chip organizat. Dacă ar fi plecat la Londra, cum i se propusese, m-ar fi luat cu el ca atașat de presă, experiență care, spunea el, ar fi fost mai interesantă decît cea elvețiană care mă aștepta, pentru că LaborParty-ul se afla într-o fază din cele mai dinamice și constructive.
Era tîrziu noaptea, ne-am ridicat să plecăm. Cișmigiul era desfrunzit, cufundat în întuneric și tăcere, și cînd am dat deoparte perdeaua groasă din fața geamului, ca să ne uităm afară să vedem dacă în fața casei nu se plimba vreun „trecător“, am văzut că o ploaie măruntă umezise fereastra și asfaltul care sclipea în lumina celor cîteva becuri palide. Nu ne-a venit să credem ochilor: strada era complet goală! A sărutat mîna Mirei, mi-a strîns-o pe-a mea, puternic, și cînd am fost în pragul ușii, m-a îmbrățișat spunînd; „Drum bun și să vă întoarceți sănătoși!“
Au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el.
Curînd după plecarea noastră, în urma succesului obținut în alegeri, partidul Social Democrat Independent a fost supus unor neînchipuite șicane, care au luat apoi aspectul unei persecuții deschise. „Omul Liber“, firește, n-a apărut niciodată și Titel Petrescu a devenit un exilat în propriul său apartament, cu telefonul controlat, cu vizitele spionate și corespondența cenzurată.
Omul de legătură care ar fi urmat să mă caute la Berna nu și-a făcut apariția niciodată, și mi-am dat seama că existența social-democrației în România se terminase. N-am mai primit nici un mesaj, nici un semn de viață, și ori de cîte ori mă gîndeam la el, îl vedeam în pragul ușii apartamentului său, urîndu-ne „drum bun“.
Am aflat de la un prieten care a împărțit celula închisorii cu el, că a avut o purtare admirabilă, plină de curaj, de noblețe și demnitate. De fapt, el a fost asasinat, fizic și moralmente, cu toate că după lungi ani de temniță a fost eliberat, într-o epocă în care Þara era un imens cîmp de concentrare peste care trecuseră cumpliții ani ai stalinismului.
Dacă ultimele sale zile s-au petrecut în singurătate și în anonimat, eu îl revăd și îl voi revedea mereu în mijlocul maselor entuziaste, purtat pe brațe de oamenii care vedeau în el garanția unei Românii pe care n-a putut s-o trăiască, și pe care, probabil, nici nouă nu ne va fi dat s-o vedem, așa cum împreună am visat-o, în lupta comună pentru democrație si libertate.