agonia
russkaia

v3
 

Agonia.Net | Правила | Mission Контакт | Зарегистрируйся
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Статья Общество Конкурс Эссе Multimedia Персональные Стихотворения Пресса Проза _QUOTE Сценарии

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Тексты того же автора


Переводы этого текста
0

 Комментарии членов сайта


print e-mail
Просмотревшие: 6044 .



Ariadna s-a spînzurat
эссе [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
по [Michel_Foucault ]

2009-02-23  | [Этот текст следует читать на // Русском romana]    |  Submited by alexandru moga



Dacă ar trebui să “povestesc” cartea lui Deleuze, iată cam care ar fi fabula pe care aș încerca s-o inventez.
Plictisită să mai aștepte ca Tezeu să iasă din Labirint, sătulă să mai pîndească pasul egal al acestuia și să-i regăsească chipul printre umbrele care trec, Ariadna s-a spînzurat. La capătul firului cu atîta dragoste împletit al identității, memoriei și recunoștinței, trupul său gînditor se rotește în jurul lui însuși. Cu toate acestea, Tezeu, parîmă ruptă, nu revine. Coridoare, tunele, beciuri și caverne, răspîntii, prăpăstii, fulgere întunecate, tunete subterane: el înaintează, șchioapătă, dansează, țopăie.
Prin savanta geometrie a Labirintului abil centrat? Nici vorbă, ci de-a lungul asimetricului, întortocheatului, neregulatului, muntosului și abruptului. Cel puțin către capătul încercării sale, spre victoria ce-i promite întoarcerea? Nici atît; el se îndreaptă cu voioșie spre monstrul fără identitate, spre disparatul fără specie, spre cel ce nu aparține nici unui ordin animal, care este om și fiară, care juxtapune în sine timpul gol, repetitiv, al judecătorului infernal și violența genitală, instantanee, a taurului. Se îndreaptă către acesta nu pentru a șterge de pe fața pămîntului această formă insuportabilă, ci pentru a se pierde împreună cu ea în extrema ei distorsiune. Și tocmai aici, poate (nu la Naxos), pîndește zeul bahic: Dionysos mascat, Dionysos deghizat, infinit repetat. Faimosul fir a fost rupt, el, care era considerat atît de solid; Ariadna a fost părăsită mai devreme decît se credea: și întreaga istorie a gîndirii occidentale e de rescris.
Îmi dau, însă, seama că fabula mea nu recunoaște în întregime meritele cărții lui Deleuze. Ea este cu totul altceva decît a n-a istorisire a începuturilor și sfîrșitului metafizicii. Este teatrul, scena, repetiția unei noi filosofii: pe platoul gol al fiecărei pagini, Ariadna e sugrumată, Tezeu dansează, Minotaurul mugește și alaiul zeului multiplu hohotește de rîs. A existat (Hegel, Sartre) filosofia-roman; a existat, de asemenea, filosofia-meditație (Descartes, Heidegger). Asistăm acum, după Zarathustra, la întoarcerea filosofiei-teatru; nu reflecție asupra teatrului; și nici teatru încărcat cu semnificații. Ci filosofie devenită scenă, personaje, semne, repetare a unui eveniment unic și care nu se reproduce nicicînd.
Mi-ar plăcea să deschideți cartea lui Deleuze așa cum sînt împinse porțile unui teatru atunci cînd se aprind luminile unei rampe și cînd se ridică cortina. Autorii citați și nenumăratele referințe sînt personajele. Acestea își recită propriul text (textul pe care l-au pronunțat în altă parte, în alte cărți, pe alte scene, dar care aici se joacă altfel; e tehnica, meticuloasă și savantă, a “colajului”). Au, fiecare, rolul lor (merg, deseori, trei cîte trei, comicul, tragicul și dramaticul: Péguy, Kierkegaard, Nietzsche; Aristotel – da, da, comicul –, Platon, Duns Scot; Hegel – da, încă –, Hölderlin și Nietzsche – întotdeauna).
Apar niciodată în același loc, niciodată cu aceeași identitate: cînd îndepărtați, comic, de fundalul întunecat pe care îl poartă fără să știe, cînd dramatic de apropiați (iată-l pe Platon, cuminte, înțelept, cu nasul un pic cam pe sus, izgonind simulacrele grosolane, spulberînd imaginile nereușite, îndepărtînd aparența ce oglindește și invocă modelul unic: acea idee a Binelui bună prin ea însăși; dar iată-l și pe celălalt Platon, aproape panicat, nemaiștiind, în întuneric, să-l deosebească de Socrate pe sofistul batjocoritor).
Cît privește drama – cartea însăși –, aceasta are, precum Œdip al lui Sofocle, trei momente. Mai întîi, insidioasa așteptare a semnelor: șoapte, oracole care scrîșnesc din dinți, prezicători orbi care vorbesc prea mult. Mîndra regalitate a Subiectului (eu unic, sine coerent) și a Reprezentării (idei clare pe care le parcurg cu privirea) este minată. Sub glasul monarhic, solemn, socotitor al filosofilor occidentali care voiau să impună domnia unității, a analogiei, a asemănării, a non-contradicției și care căutau să reducă diferența la negație (ceea ce este altfel decît A și non-A, ni se spune încă de pe băncile școlii), sub această voce egală se poate auzi trosnetul disparității. Să ascultăm picăturile de apă ce se preling prin marmura lui Leibniz. Să privim crăpătura timpului fisurînd subiectul kantian.
Și, brusc, chiar în mijlocul cărții (ironie a lui Deleuze, care înfățișează, în conformitate cu aparența unui echilibru academic, divina șchiopătare a diferenței), brusc, deci, cezura. Vălul e sfîșiat: acest văl este imaginea pe care gîndirea o crease despre ea însăși și care îi permitea să suporte propria sa duritate. Se credea, se spunea: gîndirea e bună (dovadă: bunul-simț, de care ea poate și trebuie să se folosească); gîndirea e una (dovadă, simțul comun); ea risipește eroarea, adunînd bob cu bob recolta propozițiilor adevărate (frumoasa piramidă, în cele din urmă, a cunoașterii...).
Iată însă: eliberată de această imagine care o leagă de suveranitatea subiectului (sujet), care o “aservește” (assujettit), în înțelesul strict al cuvîntului, gîndirea apare sau, mai curînd, se exercită așa cum e: rea, paradoxală, ivindu-se pe neanunțate în punctul extrem al facultăților împrăștiate; obligată neîncetat să se smulgă din stupefianta prostie; supusă, constrînsă, forțată de violența problemelor; brăzdată, ca de tot atîtea fulgere, de nenumărate idei distincte (pentru că ascuțite) și obscure (pentru că adînci).
Să reținem toate aceste transformări pe care Deleuze le operează în interiorul vechii bune-cuviințe filosofice: bunul-simț în contra-ortodoxie; simțul comun în tensiuni și limite extreme; conjurarea erorii în fascinația pentru prostie; clarul și distinctul în distinct-obscur. Să reținem mai cu seamă această mare răsturnare a valorilor luminii: gîndirea nu mai este o privire deschisă către forme clare și bine fixate în propria lor identitate; devine gest, salt, dans, abatere extremă, obscuritate încordată. Este sfîrșitul filosofiei (aceea a reprezentării). Incipit philosophia (aceea a diferenței).
Vine, atunci, momentul rătăcirii. Nu asemeni lui Œdip, biet rege fără sceptru, orb iluminat lăuntric; ci prin toiul sărbătorii sumbre a anarhiei încoronate. Putem, de-acum, să gîndim diferența și repetiția. Adică – în loc să ni le reprezentăm – să le facem și să le jucăm. Gîndirea ajunsă în culmea intensității sale va fi ea însăși diferență și repetiție; va face să difere ceea ce reprezentarea căuta să reunească; va juca nesfîrșita repetiție căreia încăpățînata metafizică îi căuta originea. Să încetăm a ne mai întreba: diferență între ce și ce? Diferență delimitînd care specii și împărțind care mare unitate inițială? Să încetăm a ne mai întreba: repetare a ce, a cărui eveniment sau a cărui model prim? Ci să gîndim asemănarea, analogia și identitatea ca pe niște mijloace de a acoperi diferența și diferența diferențelor; să gîndim repetiția fără originea a ceva și fără reapariția aceluiași lucru.
Să gîndim intensități mai curînd (și mai înainte) decît calități și cantități; profunzimi mai curînd decît lungimi și lărgimi; mișcări de individuație mai curînd decît specii și genuri; și mii de mici subiecți larvari, mii de mici eu-ri dizolvate, mii de pasivități și de forfote acolo unde, pînă mai ieri, domnea subiectul suveran. Întotdeauna ne-am refuzat, în Occident, să gîndim intensitatea. Am redus-o, de cele mai multe ori, la măsurabil și la jocul egalităților; Bergson a redus-o la calitativ și continuu. Deleuze o eliberează, acum, prin și într-o gîndire care va fi cea mai înaltă, cea mai ascuțită și cea mai intensă.
Nu trebuie să ne lăsăm înșelați. A gîndi intensitatea – diferențele ei libere și repetițiile ei – nu reprezintă o mică revoluție în filosofie. Înseamnă a recuza negativul (care este o modalitate de a reduce diferitul la nimic, la zero, la vid, la neant); înseamnă, prin urmare, a respinge, totodată, filosofiile identității și pe cele ale contradicției, metafizicile și dialecticile, pe Aristotel și pe Hegel. Înseamnă a reduce prestigiul recognoscibilului (care-i permite gîndirii să regăsească identitatea sub repetițiile cele mai diverse și să extragă din diferență miezul comun care nu încetează să apară din nou); înseamnă a respinge, dintr-o lovitură, filosofiile evidenței și ale conștiinței, pe Husserl și în egală măsură pe Descartes. Înseamnă a recuza, în sfîrșit, marea figură a Aceluiași, care, de la Platon și pînă la Heidegger, n-a încetat să închidă în cercul său metafizica occidentală.
Înseamnă a deveni liberi pentru a putea să gîndim și să iubim ceea ce, în universul nostru, bubuie surd de la Nietzsche încoace; diferențe nesupuse și repetiții fără origine care zguduie bătrînul nostru vulcan stins; care au făcut să explodeze, de la Mallarmé încoace, literatura; care au fisurat și multiplicat spațiul picturii (rupturile lui Rothko, dîrele lui Noland, repetițiile modificate ale lui Warhol); care au spart definitiv, de la Webern încoace, linia solidă a muzicii; care prevestesc toate rupturile istorice ale lumii noastre. Posibilitate în sfîrșit oferită de a gîndi diferențele zilei de azi, de a gîndi ziua de azi ca diferență a diferențelor.
Cartea lui Deleuze este teatrul miraculos unde se joacă, mereu noi, diferențele acestea care sîntem, diferențele acestea pe care le facem, diferențele acestea între care rătăcim. Dintre toate cărțile care s-au scris de multă vreme încoace, cea mai singulară, cea mai diferită și cea care repetă cel mai bine diferențele ce ne străbat și ne risipesc. Teatru al lui acum.

.  | Индекс










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Дом литературы poezii
poezii
poezii  Поиск  Agonia.Net  

Переиздание любых материалов этого сайта без нашего разрешения строго запрещено.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Политика публикации и конфиденциальность

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!