(V)Despre Dumnezeu

Fie, de pildă:
2ab X 3a.
Efectuînd acest produs, obținem:
6a2b.
Am găsit așadar rezultatul. Putem pleca mai departe. Dar de ce să plecăm mai departe? Graba noastră în toate este cu desăvîrșire necritică. Ar trebui să vedem dacă nu e ceva de cîștigat și din întîrzieri.
Mai întîi, să cercetăm mai cu grijă cum am ajuns la acest rezultat. Am avut de înmulțit două expresii algebrice simple, două monoame. Deschid un tratat gros de algebră și citesc: „Ca să înmulțim două monoame, înmulțim coeficienții, scriem o dată fiecare literă și îi dăm de exponent suma exponenților ce a avut ea în monoamele date.“
E adevărat că, dacă urmez pas cu pas regula, ajung la rezultatul de mai sus. Dar regula aceasta nu pare mulțumitoare.
„Ca să înmulțim două monoame, înmulțim coeficienții…“ Numai coeficienții? Restul nu se înmulțește, se scrie într-un fel anumit, numai? Regula aceasta pare într-adevăr mai mult un fel de a scrie rezultatul decît de a opera. Și noi am vroi să știm, în primul rînd, cum operăm.
E iarăși adevărat că, de multe ori, în algebră a opera se reduce la a scrie. Căci, de pildă, a efectua înmulțirea dintre a și b înseamnă a scrie ab. Dar, dacă n-am făcut decît să scriem, atunci nu s-a întîmplat propriu-zis nimic. Scriu aXb sau ab, cu conștiința că n-am făcut nimic efectiv.
Atunci, cînd se operează cu adevărat? Matematicile au un răspuns sigur la această întrebare: cînd e vorba de cantități de același fel. Iată, 2 și 3 sunt de același fel, fac parte din aceeași familie restrînsă, familia aritmetică, și anume din seria obișnuită a numerelor aritmetice. A înmulți pe 2 cu 3 nu este un simplu fel de a scrie, ci un adevărat fel de a opera, căci obținem 6. La fel, a înmulți pe a cu a nu înseamnă a scrie un a alături de celălalt, ci a calcula, în adevăr, obținînd a la puterea a doua. Bineînțeles că cineva ar putea să spună: a2 e un fel de a scrie aXa. Dar face o metaforă, nu spune un adevăr riguros. Căci pentru a obține a2 am făcut un adevărat calcul: am adunat 1+1, exponenții fiecărui a, ca să obțin exponentul lui a2. Deci am făcut ceva, am calculat, n-am scris pur și simplu, n-am suprimat doar un semn.
De unde rezultă că nu se operează efectiv decît cu elemente de același fel, din aceeași familie.
Așadar pentru a obține efectiv, nu literal, -6a2b, am înmulțit elementele de același fel din expresiile: -2ab și 3a. Am înmulțit, mai întîi, semnul: minus, al coeficientului primei expresii, înmulțit cu plus, de la coeficientul celei de a doua, a dat, după regula semnelor, minus; 2 înmulțit cu 3 a dat, după tabla înmulțirii, 6; a din prima expresie înmulțit cu a din a doua, făcînd parte din aceeași familie algebrică a lui a, a dat, conform regulii de înmulțire a puterilor aceleiași cîtimi, rezultatul de a2. La rîndul său, b din prima expresie…
Da, ce face b?
Să nu ne grăbim. În tratatul meu cel gros de algebră, autorul se grăbea să spună: b rămîne neschimbat. Dar ce sens are să rămînă neschimbat?
Noi suntem acum în plină operație. Expresiile -2ab și 3a sunt în mișcare. Am văzut că, pentru ca ele să fie în mișcare, elementele lor trebuie să fie în mișcare. În expresia -2ab, minus se mișcă, 2 se mișcă, a se mișcă. Prin ce miracol să rămînă b neschimbat? Cum se poate ca totul să se deplaseze prin deplasarea părților și o parte totuși să nu se deplaseze? Cum se poate ca toată expresia -2ab să sufere o dilatație, fără ca un element al ei să se dilate?
Că, atunci cînd scriem rezultatul, b se scrie ca și cum nu s-ar fi mișcat, asta e altceva. Dar cu adevărat nu s-a întîmplat nimic cu el?
Să judecăm. Elementul b se găsește în expresia -2ab și lipsește în expresia 3a; cel puțin nu se găsește acolo sub o formă explicită. Nu s-ar putea totuși să existe ceva din familia lui b în expresia 32a? Ar fi necesar, în orice caz, căci altfel b s-ar condamna la imobilitate și ar fi inoperant, în timp ce noi operăm totuși cu el. Aceste ființe vii care sunt expresiile algebrice, mișcătoare, schimbătoare, cre atoare, cum pot ele purta un os mort în ființa lor?
Ni se pare, atunci, că 3a trebuie să conțină un fel de b în el. Iar acest b trebuie să fie de așa natură, încît înmulțit cu b, din expresia -2ab, să dea tot b. Așadar trebuie să fie un factor de efect nul.
Dar cine cunoaște alt factor de efect nul, în universul algebric, decît unu? Unu este atunci un fel de b care se găsește în 3a. Ca să obținem -6a2b din produsul lui -2ab cu 3a, trebuie să recunoaștem că 3a, în mod explicit, se scrie 3a1, în care 1 este un fel de b. Altfel nu operăm complet. Altfel scriem numai.
Atunci unu este un fel de a fi al lui b. E din familia acestuia. Și lucrul este mai clar dacă îl verific printr-o împărțire oarecare. De pildă, . Iată-l, sus, felul acela al lui b. Da, unu este un fel de a fi al lui b.
Dar nu este unu, în aceeași măsură, un fel de a fi al lui a? Nu este el, de asemenea, un fel de a fi al lui x? Și nu este el un fel de a fi al tuturor lucrurilor algebrice?
De unde: unu este felul de a fi al tuturor lucrurilor algebrice, atunci cînd ele nu sunt.
Aceasta este presupoziția algebrei. Altfel ea nu operează, ci doar notează, scrie.
Așadar, pentru a fi posibilă algebra adevărată, cea operatorie, trebuie consemnat faptul că fiecare cantitate algebrică este prezentă în tot locul. Acolo unde se găsește o singură cantitate, ea le trage după sine pe toate celelalte. De pildă, a nu stă singur: el duce după sine o infinitate de unuri, fiecare însemnînd cîte un lucru algebric particular. Deci a ar trebui să se scrie:
a1111111…
Fiecare lucru poartă cu sine toată lumea.
În sensul ace sta, nu facem doar să scriem, atun ci cînd înmulțim pe a cu b. Căci b e în a și a e în b. Avem: a1X1b. Așa că, la drept vorbind, algebra nu scrie niciodată, ci operează întotdeauna.
Cum? Prin unu. Dacă n-ar fi unu, cîteodată lucrurile ar trebui să stea pe loc. Crede cineva că într-o operație poate să stea un singur lucru, măcar, pe loc? Nimic nu stă, totul se mișcă prin unu.
Dacă un lucru nu este, unu este încă și cu el toată lumea. Nimic nu dispare, totul se întoarce la unu. El este a, el e b și tot el z. El este alfa și omega. O lume întreagă e în el, toată lumea cantităților e în el. Căci toate sunt în unu, și unu este peste tot.
E neîncetat nou, căci este cînd din familia lui a, cînd din familia lui b, cînd dintr-a lui z. Și e totuși același. Unule nou, unule mereu același, unule din ce în ce mai mare dar mereu egal cu tine însuți — cum nu te-au adorat mai mult geometrii pînă acum?
Fără el calculul n-ar fi fost cu putință. Ce înțeles ar avea lumea și cantitățile, dacă n-ar exista un unu care să le pună în mișcare, pentru ca apoi tot el să le adune pe toate la un loc?
Ar trebui să ne oprim cu toții din calculele noastre grăbite și să cîntăm. Să cîntăm pentru gloria unului, marelui, nemișcatului. Toate curg, el nu curge. Toate încep, el era. Toate sfîrșesc, el va fi.
Cîteodată se ascunde ochilor. Dar nu e departe. Fiecare calcul pe el îl conține. Fiecare numărătoare pe el îl numără.
Lucrurile nu sunt ele însele decît datorită sie : aX1=a. Dacă n-ar fi el, a n-ar mai fi a. Toată lumea s-ar altera. Căci toate sunt în el.
Seamănă cu suferința lui Osiris risipit în lume, care vrea să se reîntregească. Pare strigătul lui Dionysos, care-și cheamă părțile plutind pe ape.
Nu spun că e Dumnezeu. Ce ar căuta Dumnezeu în: -2abX3a? Dar seamănă cu el. Spun că, dacă Dumnezeu este, el nu poate fi într-alt fel.
Nu, unu nu este Dumnezeu. Dar este felul lui de a fi. Într-alt fel nu înțeleg lumea. Căci așa este făcut gîndul meu, atîta lumină stă în mine.
Dacă ceilalți îl înțeleg cu inima pe Dumnezeu, cu atît mai bine. Fericiți cei ce pot vedea dintr-o dată lucrurile, fericiți cei care le văd din treacăt, din mers. Eu trebuie să mă opresc pentru a vedea ceva.
De altfel, mi se pare că și vedem alte lucruri. Ceilalți cunosc existența lui Dumnezeu, au o prezență, un suflu, în goana lor către el. Vocile lor lăuntrice sunt dovezi pentru ceva care este.
Aci, în schimb, nu e nici o dovadă. N-am înmulțit pe a cu b ca să arăt că Dumnezeu există. Ci am înmulțit pe a cu b ca să arăt că, dacă Dumnezeu ar exista, el ar trebui să fie așa.
Adică, să fie așa cum îl pun eu. Cînd mi-am făcut algebra mea, l- am pus întîi pe unu. Nu cred în algebra mea; nu spun că e adevărată. Dar, dacă ea are vreun înțeles, atunci unu este singurul ei dătător de înțeles.
Tot așa îl pun și pe Dumnezeu. „Să-ți faci ție un idol drept“, mi-am zis, și mi-am făcut atunci ca idol pe Dumnezeu. Nu cred în lume, nu spun nici despre ea că este adevărată. Dar, dacă o gîndesc uneori, n-o pot gîndi decît așa: cu Dumnezeu, acolo, la începutul ei, cu Dumnezeu, aci, la prefacerea ei.
Iar dacă pe lumea aceasta o pîndește sfîrșitul, dacă mi-e frică să nu se piardă lucrurile din ea unul cîte unul, atunci voi spune că, dincolo de orice pierdere, există un „apoi“. Sunt zilele — nu ziua — de apoi. Și a sfîrșea, și z sfîrșea. Dar unul era felul lor de a fi atunci cînd ele nu mai erau.
Tot așa, la sfîrșitul fiecărei părți din lume și al lumii întregi stă veșnicia lui Dumnezeu.
Cînd văd lumea, o văd ca și cum ea ar fi. Cînd n-o mai văd, mi se pare că ea este încă, în Dumnezeu.
Iar Dumnezeu — el este ca și cum cu adevărat ar fi.