(IX)Despre păcat

M-am gîndit multă vreme cum am putea face ca ideile noastre să devină stările noastre de corp. Dar numai misticii cunosc tainele corpului și imnurile prin care să-l însuflețească. Ei singuri știu să-și treacă voința în sînge. Cum aș vroi să le fur arta lor de a pătimi!
Mi-ar fi plăcut să îmbolnăvesc realitatea cu idei — și atunci cel dintîi suferind aș fi fost eu însumi. De ce nu este întotdeauna adevărul o emoție sau o patimă?
Poate pentru că sunt prea multe rețineri în corpul nostru. Adevărul nu poate încă tulbura viața, pentru că viața e sălbatică; nu ascultă de nimeni. Ne-ar trebui o pregătire biologică anumită, ar trebui poate schimbat totul, de jos în sus, ca să putem face corpul să răspundă la toate chemările gîndului.
Între timp, viața tulbură adevărul. Tot ceea ce se referă la întîmplările propriu-zise de viață e nesigur și neștiințific. Un gînditor spunea odată: dacă morala n-ar privi pasiunile omenești și viața noastră sufletească în genere, atunci ea ar putea fi tot atît de riguroasă și sigură ca oricare știință deductivă. Și adăuga: „iar dacă geometria s-ar opune atît de mult patimilor noastre pe cît o face morala, atunci am contesta-o și viola-o și pe ea tot atît de mult“.
Că adevărul e incert din cauza vieții și viața, la rîndul ei, nu poate deveni certă prin adevăr — iată un lucru pe care niciodată nu-l regretăm îndeajuns.
E comun tuturor oamenilor cu adîncă viață interioară idealul de a face spiritul să pătrundă în carne. E una din constantele voinței de a fi om aceasta de a voi să dai semnificații materiei brute din tine. Și într-adevăr, dacă spiritul nu reușește să pătrundă în carne, dacă voința mea liberă nu se poate insera în biologie, dacă absurditățile și excesele omului nu pot deveni ereditate — atunci lucrurile nu servesc la nimic.
Căci la ce servesc lucrurile? La ce servesc arborii din fața noastră și întinsurile și apele, atîta vreme cît nu le organizăm? Ele sunt tot atîtea obstacole pentru noi, sunt zidurile grele și înalte ale lumii. Dar cît de ușoare devin toate cînd inima ți se deschide și crezi , de pildă, în Dumnezeu și-l vezi peste tot în lume… Nu, lumea nu e grea. Numai, noi nu știm întotdeauna ce să facem cu dînsa.
Cum am putut ajunge să fim străini de propriul nostru corp? Să gîndim una și să ne fie foame de altceva? Ci corpul trebuie pus și el în slujba gîndului; trebuie să fie copilul lui, făptură după chipul și asemănarea lui.
Dar pentru aceasta e poate nevoie de o nouă definiție a ideii de experiență. Nu-mi dau seama prin ce neînțelegere poate fi calificat drept experiență de viață un cerc de întîmplări adunate din toate colțurile lumii, răsărite în drumul nostru către lucruri și căzute deodată aci, în zonele noastre felurite de viață. Oamenii cred că experiența e număr de fapte și că se măsoară cu anii. Dar anii sunt proști și întîmplați; iar numai neîntîmplarea poate da un r ăspuns întrebărilor noastre. De ace ea trebuie să organizăm experiența vieții. Trebuie să creăm artificial, am mai spus-o, ca într-un laborator. Să facem din viață un laborator unde să experimentăm deliberat ipotezele noastre.
Iată de ce, de-a lungul acestor rînduri, am gîndit tot timpul o ipoteză a cărei experimentare o încercam. Era ipoteza că ideile nu au o singură dimensiune, ci mai multe. Că ele nu trăiesc numai în planul logic, dar răspund întregului nostru sufletesc: sunt și necesitate de adevăr, dar și emoție; sunt schemă și bucurie. Ideea nu este lineară, sau atunci, este prin greșeală. Am încercat aci să desfacem brațele unui unghi prea multă vreme lipite unul de altul; am transformat o falsă linie într-o cuprindere, pe un nou plan, a vieții.
Și totuși simt acum, la capăt, că viața nu se lasă cuprinsă. Trebuie să încerci o dată, trebuie să în cerci de două ori. Peste tot în tine sunt rezisten țe, peste tot empiria te întîrzie. Nu e nimic de făcut, decît să iei truda de la capăt. De cîte ori?
Nu, nu putem muri așa. Trebuie să trecem cui va adevărul nostru, ceea ce a fost bun și drept în noi. A ltfel nici noi n-am servit la nimic. Trebuie să prelungim modul nostru de a fi, voința noastră de a fi.
Ce curioasă e această necesitate de a te prelungi în toate, în carne ca și în spirit; de a prelungi pînă și logicul!
Dar prelungim logicul prin carne, deci ne contrazicem. Ieșim din cercul actelor pure ale geometrizării și ideației, pătrundem în cercul actelor vitale, pentru a putea reface altă dată viața pură pe care o vroisem. Ieșim — pentru a cădea astfel în păcat. E un păcat lucid, voluntar, calculat, dar este o ieșire din legile jocului nostru, deci e încă păcat. Căci păcatul e activitate, e non-geometrie.
…Dar acum s-a sfîrșit. Trebuie să te pleci. Trebuie să refaci viața cu desăvîrșire, de la biologie în sus. Trebuie să pui calculul tău cît mai adînc în detrimentul firii, așa ca nimic din omul care se va naște să nu mai fie reținere.
Tu ai avut prea multe rețineri — e adevărat. De aceea viața ta n-a fost cu putință. Dar celălalt va fi liber, căci va găsi peste tot — în porniri, în instincte, în fire — armonii. Așa te-aș fi vroit pe tine. Dar elaborările tale erau prea tîrzii. Veneau după ce biologia își sfîrșise conspirația.
Nu e nimic, acum începi din nou. Și iată istoria care se reface, neobosita istorie a sensului unic…

-------