Întruparea în om a Mântuitorului și trecerea în ultimul an al celui de-al doilea mileniu de istorie și civilizație creștină sunt momente de răscruce sufletească. Oricât de copleșiți de vreme am fi, ne guvernează o singură emoție. Trăim solidaritatea emoțiilor și nu puțini dintre trăitori gândesc acum mai mult ca oricând la sfințenie.
Ce minunată aspirație – să poți opta pentru sfințenie! Descoperi că în panteonul sfinților a domnit de două mii de ani încoace armonia cu sinele și armonizarea cu Dumnezeu. Toți sfinții au îmbrățișat sărăcia pentru a-i da spiritului așezământul pur de care el are nevoie. Iată, așadar, că actuala civilizație, civilizația instinctelor, nu poate face parte din lumea sfințeniei!
Ne-am îndepărtat prea mult de Dumnezeu, i-am deturnat prea violent planurile pentru ca omenirea să fie ferită de revelațiile sumbre. Intrăm în ultimul an al mileniului al doilea contemplând reîmpărțirea lumii, admirând imperialismul tehnologic, stresați de labirinturile financiare și de spectrul imprevizibil al zilei de mâine. Opțiunea pentru sfințenie rămâne un ideal pur, contaminat de lărgirea sărăciei și reînvigorat teoretic de promisiuni politice de mai bine. Iar politica dă recitaluri ale absurdului în fiecare clipă din zi. Am văzut recent că problema fundamentală a guvernanților este afacerea și nu omul! Omul a devenit un auxiliar al câmpului de interese neinteresat de el. Omul care strigă în stradă că moare de foame nu întâlnește în pâlnia urechilor politicianului nici un sentiment – acesta din urmă îi lovește fața cu argumente financiare.
Bineînțeles că niciodată politica nu a fost morală.
Să ne imaginăm că o putem nesocoti, și trebuie s-o facem, acum, pentru a ne întoarce cu fața către Dumnezeu. Acum trebuie să gândim numai gânduri pozitive, trebuie să depășim zgura terestră ca să ne deplasăm în orizonturile sacrului. Acolo suntem, imaginându-ne, așa cum a dorit Iisus să fim: buni, drepți, integrați armoniei universale, ... eterni!