Încurajat probabil de timiditatea-mi înnăscută, cineva, la o întîlnire cu cititorii, m-a întrebat dacă nu cumva mi-e frică de potopul tinerilor poeți ce s-a abătut cu mult zgomot și binecuvîntată furie peste literatura contemporană.
Am răspuns sincer și dezarmat: mie mi-e frică de Gellu Naum. Nu fiindcă ar avea alura unui tăietor de lemne înnobilat de regina Angliei, aflată în week-end în satul Comana, ci datorită cuptorului său de alchimist ce mi-a marcat copilăria literară ca o boală celestă încît și astăzi îi simt dogoarea și flacăra magică.
La gura Athanorului său am înțeles că multe butoaie cu cerneală și hectare de hîrtie s-au consumat zadarnic în literatură. Fiindcă Gellu Naum a demonstrat cum se poate obține cu puțin plumb - fie el și tipografic - aurul necesar pentru a răscumpăra tăcerile de altădată.
Mergi pe stradă și cînd dai colțul te izbești de un vers de Gellu Naum.
Strălucitor și insolent.
Nu poți scăpa de el. Vrei să-l pîrăști autorului și el îți răspunde că e sătul de atîta tată...
Ne-am obișnuit pînă la urmă cu straniile lor siluete și oricum Bucureștiul avea cam puține statui.
Zilele acestea Gellu Naum se preface a împlini șaptezeci de ani.
Ca și cum suprarealismul ar putea îmbătrîni. Ca și cum nu din pălăria Sa ar țîșni tinerele generații.
Să-l lăsăm așadar pe marele poet, retras în citadela poeziei române - Comana -, lîngă cuvintele sale de trestie și papură și, ca niște elevi sîrguincioși și citadini ce sîntem, să-i silabisim versurile cuneiforme.