Și eu ce mi-o dusei la râu
crezându-mi-o că este fată,
dar ea, femeie măritată !
Era-n noaptea de Santiago
și m-am dus din întâmplare.
Pierea lumina-n felinare
și greieri se-aprindeau mai tare.
La colțul străzilor pustii
trecui pe sânii adormiți
cu mâna. S-au deschis îndată
ca ramurile de iacint.
Ca o mătase sfâșiată
de zece lame de cuțit
suna-n urechile amețite
apretul fustei pipăit.
Fără argint de rază-n creștet
copacii au crescut, pe când
un orizont de câini, departe
de râu, mai stăruia lătrând.

Am lăsat murele-n urmă,
păpurișul și scaieții;
se făcu sub coc o groapă
în pământul argilos.
Eu îmi scosei, deci, cravata.
Rochia, atunci, și-a scos.
Eu, centura și pistolul.
Ea, pieptarele, vreo patru

Chiparoasele, nici melcii
nu-s ca pielea ei de fină
nici oglinzile-nlunate
nu lucesc cu-așa lumină.
Pulpele-i îmi lunecau
ca peștii surprinși, speriate ;
jumătate de foc pline,
de ger pline jumătate.
Alergai în noaptea-aceea
pe un drum cum nu sunt alte,
fără frâu și scări, călare
pe-o mânză de fildeș. N-are
rost să spun, sunt doar bărbat,
câte mi-a mărturisit.
Gându-acesta mă-ndeamnă
ca să fiu mai cumpănit.
De nisip murdară și
de săruturi, mi-o dusei
de la râu. Luptau cu vântul
spadele de stânjenei.

Așa cum sunt m-am și purtat.
Ca un țigan adevărat.
Un coș de lucru îi dădui,
mare, de atlaz gălbui,
dar să mă-ndrăgostesc n-am vrut
fiindcă mi-a spus că-i fată,
atunci când mi-o dusei la râu
și ea, femeie măritată !