Între nori și între apă se ducea fără-ncetare
Rătăcit din orice cale sub trăsnitul lui catart;
Valuri-valuri dând năvală și smucindu-l tot mai tare
Îl făceau să șovăiască peste pântecul cel spart.

Vântu-n funii șuierându-și uriașa simfonie
Alerga săpând prăpastii în adâncul guraliv,
Răspândind în largul mării o-ndârjită ironie
Printre urlete grozave de dușman nemilostiv.

Noaptea neagră de pe valuri îl vedea ca o nălucă
Punct mai negru pe cerneala orizontului rotund,
Fără om ca să-i dea suflet, fără minte să-l conducă
Peste unda lătrătoare de la creștet pân-la fund.

Călătorii și matrozii putrezeau pe puntea rece,
Frunți albastre, buze vineți, pumni închiși și ochi sticliți,
Toți muriseră de-a rândul; cinci și șase, opt și zece,
Și zăceau, mormane-nalte, galben-verde muceziți.

Repezi fulgere prin noapte albăstreau de răutate,
Spintecând în larg văzduhul sub tăiușul lor de foc,
Și-n zigzaguri ce iau văzul prin colori amestecate
Se stingeau șuierătoare într-al valurilor joc.

Câte-un chip ieșea deodată pentr-o clipă în lumină
Când de om trăit pe mare sub un vânt argăsitor,
Când de tânăr cu păr galben și cu buze de vergină
Înghețate înainte de-a-și șopti poema lor.

Și prin iadul de-ntuneric se ducea vaporul morții,
Pe un pântec sau pe altul aplecând al lui schelet,
Dimineața-ncremenită sta în cer pe pragul porții
Și muia cu lacrimi negre nuanțatul ei buchet.