Când pot să-mi înghesui fața-n acel loc
luptându-mă cu respirația
pe când ea-și coboară degetele impaciente
pentru-a se despărți
pe sine-n două
să pot să-mi folosesc întreaga gură împotriva
propriului ei nesaț,
cea mai intimă înfometare-a ei -
de ce mi-aș mai dori iluminarea?
Să-mi fi scăpat, oare, ceva?
Să fi uitat țănțarul de ieri seară
sau flămândul spectru al următoarei zile?

Când pot să rătăcesc pe acest deal
cu un cuțit în spate
din pricină că am băut prea mult Chateau Latour
deșertându-mi inima în valea
luminilor din Caguas
și să îngheț de spaimă când câinele de pază
iese din hățișuri salivând
și refuză să mă recunoască
și iată-ne, da, nedumeriți pe amândoi
cu privire la cine-ar trebui
să-l ucidă cel dintâi pe celălalt -
iar eu mă mișc și el se mișcă,
se mișcă și mă mișc,
de ce mi-aș mai dori iluminarea?
Să-mi fi scăpat ceva?
Există oare lume
să n-o fi strâns în brațe?
Există os pe care să nu-l fi șterpelit?

Când lui Iisus îi sunt atât de drag încât
sângele din inimă-i irumpe
iar eu urc o scară de metal
înspre gaura din pieptul său, făcută
de-o amărăciune mai mare decât China
și pătrund în cea mai lăuntrică-ncăpere
învestmântat în straie albe
ca să implor și să mă rog:
"Nu pe acesta, Domnule. Nu pe acela,
Domnule. Vă implor, Domnule"
și când privesc prin ochii Lui
cum neajutorații-s batjocoriți din nou
iar sfârcul tandru-mbobocit al omenirii
e prins în cleștele puterii,
al mușchilor și-al banilor murdari-
de ce mi-aș mai căuta iluminarea?
Să nu fi recunoscut oare vreo libarcă?
Vreun vierme-n glodul maiestății mele?

Când "bărbații-s proști iar femeile sunt nebune"
când toată lumea doarme-n San Juan și Caguas
când toată lumea, în afara mea, iubește
și au cu toții o religie și-un iubit
ca și un mare geniu al
singurătății-

Când pot să mă piș pe toate
universurile, după cum pot despuia femeia
fără ca, baremi, s-o ating
iar urina mă trimite după treburi
și-mi pot oferi uriașii umeri de argint
lunii cât o gămălie de chibrit-
Când ca de-obicei mi-e inima ucisă
de evanescenta splendoare a cuiva
și plan după plan
se sting asemenea regatelor analfabete
și, uite, gâfâi pe drum
în sus spre gara
incomparabilei izolări
A Saharei
și bat aerul în spuma unui cocon întunecat
al uitării fără de eforturi -
oare de ce-aș mai tremura pe-altarul
iluminării?
și la ce bun mi-aș mai dori un zâmbet
infinit?