Era demult o fată frumoasă și bălaie,
ca luna luminată, ca luna în văpaie,
copilă-mpărătească cu părul spic de aur
într-un castel închisă, furată de-un balaur!
Și seara, când tăcerea-aprinde-ntâia stea,
Domnița, sus pe turnuri, din tors oprind, plângea.
Și el răcnea în neguri, cu flăcări mari de jale,
încât plângeau toți codrii cu apele din vale,
iar corbii de pe turle speriați se avântau
spre lună, în cunună roteau și croncăneau.

Domnița într-o noapte cu Făt-Frumos fugi.
De doru-i și de-o rană balaurul muri.


1914