Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei,
ascult, ascult
cum sângele temniței, ca un mare tumult,
ca un geamăt abrupt,
curge pe dedesubt,
curge torent de veninuri amare,
ținut în pământ sub zăvoare.
Sângele temniței, prizonier,
gâlgâie-n cruntă durere
pe sub piatră și pe sub fier,
pe sub osândă, pe sub zăcere,
prin subterane artere.
Lipesc urechea jos și-l aud :
uneori fierbe un muget fierbinte,
plânge, plânge în fund de morminte . . .
Alteori țipă, sălbatec și crud
ca o aprigă poftă de viață,
sau șuieră-a ispită răzleață,
cu brânciul ei ațâțător
la jaf, la omor . . .
Sub marii amari bolovani,
cineva urla de-o mie de ani,
cineva cântă de-un veac,
cineva n-are geamăt, nici leac,
altul cheamă și cheamă,
altul blestemă,
altul cu-ntreg cuțitul
ucide granitul . . .
Sub marii, amari bolovani,
sângele temniței fierbe de-o mie de ani.
Aud, aud,
cu urechea pe piatra plecată,
gârla lui răsculată.
Îi simt, îi simt
smoala aprinsă, fonta lichidă,
otravă toridă.
Și carnea mea trosnește deodată,
din zăvoare drăcești,
prind mădularele să se deschidă
ca niște uși, ca niște ferești :
-Intră, sânge al temniței, intră,
vino din funduri nepământești,
vino să mă cotropești . . .
Îl chem, îl chem, iar și iar,
și sângele temniței vine,
vine și urcă în mine,
clocotitor de pojar.
Sângele temniței urcă în mine
cu neodihnitul lui zvon,
din fier, din iad, din beton . . .
Și sângele temniței sparge belciuge,
și urcă în mine și muge,
și fierbe și geme și plânge, –
crâncenul temniței sânge.
Și ard cu el, și vuiesc, și mă zbat,
și urlu și sânger, cu fluxu-i turbat, –
și când, pe urmă, roșul torent
se trage din mine, îndărăt, în ciment,
cu sângele temniței greu
mă trag din mine și eu,
și plec cu el, cu grozavu-i șuvoi,
sub ciment, înapoi . . .