(F. Schiller)
“Ritter! inima ți-ofere
Tinerețe de suror;
Altă dragoste nu-mi cere,
Căci îmi face mare dor.
Vino placid, că îmi place,
Du-te-n pace, mă dileg;
Plânsul ochilor ce tace
Nicidecum nu-l înțeleg.”
El pricepe, mut cu dorul;
Sângeră determinat,
Arde,-o strânge-n piept cu-amorul,
Și pe cal e avântat.
Toți vasalii își adună,
Toți elveții săi din drept;
La mormântul sfânt detună
Toți cu crucea p-al lor piept.
Fapte-acolo valoroase
Dezvoltă eroi creștini,
Coifuri, pene onduloase
Înspăimântă saracini.
Toggenburg poartă omorul,
Teroarea la musulman.
Dar în inima lui dorul
E mai mare dup-un an.
L-a suferit, dar l-apasă;
Nu-l mai poate suporta;
Arme, câmp, glorie lasă
Spre-ale sale-a se-nturna.
Și p-a mării und-amară
Vede-un vas vele-ntinzând;
Se-mbarcă spre scumpa țară
Unde-e viața ș-al lui gând.
Ajungând la castel, bate
Înfocatul pelegrin...
Vai? ca fulger îl străbate
Răspunsul d-amaruri plin:
“Este-a cerului mireasă
Aceea ce cauți tu;
Ieri fu ziua cea aleasă
Nunta ei când se făcu.”
. . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . .
Abandonă, nu-și mai vede
Al părinților focar;
Armele nu-și mai revede,
Nici fidelul armăsar.
De la Toggenburg apune
Jos spre văi, necunoscut;
Peste membrii nobili pune
Vestmânt aspru, răsțesut.
O colibă izolată
Își clădi-mprejurul ei,
D-unde closterul s-arată
Printre frunzele de tei.
Aștepta de dimineață
Pân’ l-al soarelui apus,
Cu speranța mută-n față
Și cu sufletul său dus.
Către closter sus din vale
Ore-ntregi în sus căta
Spre fereastra scumpei sale
Pân’ fereastr-a răsuna,
Până când el s-o mai vază,
Până ce chipu-i venea
Ca d-un angel dulce rază
Jos spre vale-a se pleca.
Și-n dulcea lui reverie
Adormea prea consolat,
Așteptând cu bucurie
Al zorilor revărsat.
Stete astfel zile multe,
Ani întregi tot aștepta
Attentiv ca să asculte
Ori fereastr-a răsuna,
Ori dilecta să-și mai vază,
Ori chipu-i a s-arăta,
Ca d-un angel dulce rază
Jos spre vale-a se pleca.
Astfel, într-o dimineață
Era mort tot așteptând,
Cu paloarea morții-n față,
Spre fereastră căutând.